Literatura Meiji

Restauraţia Meiji （Meiji Ishin 明治維新 , 1868）a fost urmată de o serie de reforme sociale care au luat ca model ţările occidentale. Guvernul începe să îşi trimită în America şi Europa în vizite de studiu, delegaţii formate din tineri dornici de a invaţa noua cultură, încă din 1871 (prima a fost renumita Misiune Iwakura, între 1871 şi 1873). Oamenii obişnuiţi erau şi ei destul de curioşi faţă de cultura străină, fapt dovedit de marele succes al cărţii lui Fukuzawa Yukichi福沢諭吉 (1834-1901), „Lauda învăţăturii”, 学問ノススメ(Gakumon no susume), a cărei primă ediţie din 1880 a fost urmată imediat de reeditări în tiraje de 220.000 de exemplare într-o vreme când populaţia Japoniei era de treizeci şi cinci de milioane de locuitori 1.

Reforma învăţământului stătea la baza modernizării după modele occidentale şi astfel în primul an al erei Meiji apare la Kyoto prima şcoală elementară modernă. Fosta şcoală privată engleză a lui Fukuzawa Yukichi devine în curând Universitatea Keiō Gijuku, iar Universitatea Imperială din Tokyo ia naştere în 1877 prin unirea a două şcoli superioare de medicină şi ştiinţe umaniste care apăruseră încă din 1873. Lărgirea drepturilor şi libertăţii populare, îmbunătăţirea poziţiei internaţionale a Japoniei şi marile transformări ale vieţii materiale şi sociale fac ca perioada să fie apreciată de înşişi contemporanii ei ca una de civilizare (bunmei kaika文明開化) şi iluminare ( mōsōki啓蒙期).

Intelectualii care s-au născut în jurul Restauraţiei Meiji, aproximativ între 1860 şi 1880 au beneficiat de noul sistem de educaţie universitară, mulţi dintre ei şi de burse de studii în străinătate, dar educaţia lor primară s-a făcut tot în stilul clasicist şi confucianist al epocii Tokugawa, în care copii învăţau să citească recitând pe dinafară clasicii chinezi. Ei combinau astfel esenţa a două epoci, şi scriitori ca Mori Ōgai 森鴎外 şi Natsume Sōseki 夏目漱石 şi-au pus deseori problema justei relaţii dintre „occidentalizare”şi tradiţia culturală japoneză. Formându-se odată cu statul Meiji, dilema lor interioară a fost similară cu problemele societăţii în tranziţie spre era modernă.

După 1868 mişcarea literară japoneză, care timp de aproape treisprezece secole cursese relativ unitar, s-a divizat pentru prima dată în două curente radical divergente: unul care încerca să continue o tradiţie secătuită deja de vena creatoare prin însăşi durata ei, celălalt deschizând calea spre înnoire, cu o forţă rebelă şi tumultuoasă care accepta fără să filtreze întotdeauna bine influenţele unui occident încă prea puţin inţeles. Astfel, până în preajma celui de-al doilea război mondial s-a scris foarte mult (aproximativ zece mii de opere originale şi opt mii de traduceri din literatura occidentală2), rupându-se legătura cu o lungă tradiţie dar şi cu o scară de valori estetice sigure şi unitare, astfel încât rezultatele erau în mod inerent inegale.

Georges Bonneau, autor în 1938 al unei "Histoire de la littérature japonaise contemporaine (1868-1938)" remarca la începutul lucrării sale3 că în Japonia totul este grup, este şcoală literară. Dar cum aceste grupuri sunt vii există şi afirmări ale individualităţii, ale unor reacţii de revoltă, rare, dar nete.

1 Kato, Shuichi, A History of Japanese Literature, vol. 3, p. 1092 Bonneau, Georges, Histoire de la litterature japonaise contemporaine (1868-1938), ed. Payot, Paris,1940, p 203 ibid. p. 14

Pentru a înţelege mai bine literatura japoneză modernă, spune Bonneau, trebuie să ţinem cont de câteva trăsături specific japoneze, cum ar fi "inaptitudinea funciară a japonezului pentru abstractizare".4 Pare o afirmaţie destul de dură dar este susţinută de multe trăsături ale literaturii japoneze din toate timpurile. Dacă europeanul ia unele lucruri din fluxul întâmplărilor vieţii, le fixează şi stabileşte între ele raporturi pentru un scop util (le abstractizează) şi impune ordinea creată de propriul lui spirit asupra naturii spre a o supune, japonezul în ipostaza sa de literat, nu simte nevoia să ordoneze lumea, să o reducă la formule şi legi. El se abandonează curgerii lucrurilor, care sunt mereu schimbătoare şi contradictorii. A înţelege înseamnă pentru japonez a simţi că nimic nu este stabil şi egal cu sine, mai ales eul nostru. Nu există decât datele concrete şi fugitive ale realităţii înconjurătoare. Iar această concreteţe este valoroasă prin ce ne sugerează. Bogăţia spiritului se măsoară prin numărul de interpretări pe care le aduce. Lipsa unei legături între cauză şi efect, întoarceri în timp în construcţia unei naraţiuni, sau multiplele interpretări ce se pot adăuga la citiri succesive ale unei expresii literare de cea mai mare simplitate (uneori), iată trăsături ale literaturii japoneze care se menţin încă din perioada clasică.

O altă problemă de care trebuie să ţinem cont este relaţia dintre tradiţie şi inovaţie. Japonia avea o tradiţie literară din secolul VII, păstrată aproape intactă şi foarte puternică prin autoritatea pe care o impunea. Această autoritate necontestată în mod făţiş atâta timp a fost fatală în momentul deschiderii Japoniei către occident, căci reacţia contra ei şi dorinţa de înnoire au fost pe măsură. Nu va fi niciodată exagerată sublinierea efortului extraordinar depus de generaţia Meiji pentru a asimila cultura occidentală şi a succesului ei, dacă ne gândim la sincronizarea cu cultura europeană pe care o capătă Japonia la începutul erei Taishō (1912-1925).

Cunoaşterea culturii occidentale a fost sprijinită printr-o activitate masivă de traduceri şi prin multe studii despre literatura şi cultura europeană. Cel care, prin activitatea sa ferventă, a deschis ochii japonezilor asupra occidentului a fost Fukuzawa Yukichi (1834-1891). Bun cunoscător al olandezei, el preda încă din 1858 în cartierul Mita (unde va fonda mai târziu universitatea Keiō) din Edo la o şcoală pentru tinerii samurai a daimyō-ului din Nakatsu, Kyūshū. Când portul Yokohama este deschis străinilor în 1859 el se duce să vadă cum trăiesc străinii şi învaţă engleză. Reputaţia sa creşte şi primul ministru, Ii Naosuke, îl trimite în Statele Unite în delegaţia din anul 1860. Aduce de acolo un bogat fond de carte. În 1861 este trimis din nou, ca interpret şi consilier în noua misiune de cunoaştere şi contacte cu Europa, pe care o vizitează în întregime. Aduce un nou fond de cărţi şi materialul pentru prima sa carte originală, "Lucruri din Vest"(1866). Dintr-o nouă călătorie în Statele Unite (1867-1868) revine cu o nouă colecţie de carte, uriaşă. Cu această zestre spirituală deschide în acelaşi an, 1868 Şcoala Privată Keiō, care va deveni mai târziu Universitatea Keiō. Aici ţine în 1875 cursul ce devine "Studiu General al Civilizaţiei". Alte lucrări, prin care a dorit să deschidă poporului japonez o perspectivă asupra lumii occidentale au fost "Călătorie în jurul lumii" (1869) şi "O sută de eseuri ale bătrânului Fukuzawa" (1897). Ceea ce Japonia datorează Occidentului datorează în primul rând lui Fukuzawa Yukichi, care i-a adus Occidentul mai aproape.

Cunoaşterea culturii occidentale a fost sprijinită printr-o activitate masivă de traduceri şi prin multe studii despre istoria şi literatura europeană. În anii '30 existau deja

4 ibid. p. 26

în Japonia treisprezece mari colecţii generale de traduceri ale operelor occidentale. Prima dintre acestea, Sekai Meisaku Bunkō ("Biblioteca Capodoperelor Universale") avea 429 de volume în 1937. Marii autori occidentali erau traduşi integral (de ex. Hugo, Balzac, Proust, Th. Mann, H. Hesse, Shakespeare). Primele eforturi se îndreaptă spre explicarea esenţei civilizaţiei occidentale (astfel au apărut studiile originale ale lui Fukuzawa, Lucruri din Vest, Studiu General al Civilizaţiei, sau traducerile din opera lui John Stuart Mill făcute în 1870-71 de Nakamura Masanao).

În domeniul literaturii, primele contacte ale japonezilor cu poezia europeană vor fi prin intermediul traducerilor lui Inoue Tetsujirō din 1882 (volumul Shintaishishō, 新体詩抄 , "Poeme în stil nou"). Tsubouchi Shōyō, anglist, explică şi promovează tehnicile narative europene în Shōsetsu shinzui, 小 説 真 髄 , "Esenţa romanului"(1885). El condamnă didacticismul literaturii epocii Edo (condusă după dictonul kanzen chōaku, 勧善懲悪 , "lăudarea virtuţii, condamnarea răului"), cerând o literatură independentă, care să prezinte realist sentimentele şi atitudinile oamenilor.

Urmează o serie de adaptări masive de opere europene; Mori Ogai traduce sau adaptează, din limba germană, roman, poezie şi teatru (Andersen, d'Annunzio, Ibsen, Strindberg, Calderon, Wilde, Alphonse Daudet, Anatole France, Selma Lagerloff, Maeterlinck, Poe, Bernard Shaw). Ueda Bin adaptează poezie modernă germană, engleză, franceză, italiană, în trei antologii: "Baliza"(1901), Kaichōon, "Sunetul mareei" (1905) şi "Pan" (1920, postum). În teatru Osanai Kaoru adaptează D'Annunzio, Bjornson, Gorki, Cehov, Hauptmann, Maeterlinck.

O altă categorie este cea a marilor traduceri făcute de scriitori care erau specializaţi pe o anumită ţară, unde fuseseră la studii şi deprinseseră o înţelegere profundă a specificului naţional. Astfel sunt Mori Ogai cu Germania, Tsubouchi Shōyō cu Anglia, traducător al operelor complete ale lui Shakespeare, Horiguchi Daigaku specializat în literatură franceză, traducător al poeziei simboliste, Hasegawa Futabatei, traducător al marii literaturi ruse. Lor li se alătură mulţi alţii care vor traduce direct din spaniolă, italiana, polonă, limbi scandinave, sau clasice, toate marile opere ale culturii occidentale. Cum am mai spus, opt mii de titluri era numărul pe care îl înregistrau seriile de traduceri până în perioada interbelică (1939).

Primii romancieri japonezi importanţi ai epocii Meiji şi ai noului stil literar, descătuşat de tradiţiile epocii Edo, sunt cei care au şi introdus literatura europeana în Japonia: Tsubouchi Shōyō, Mori Ogai, Hasegawa Futabatei. Romanele care marchează ruptura istorică cu epoca Edo sunt "Studenţii de azi" (1885-1886) de Tsubouchi, Ukigumo, 浮雲, "Nori alergând" (1888) de Hasegawa şi Maihime, 舞姫, "Dansatoarea" (1890) de Mori Ogai.

După 1885 este greu să plasăm romanul japonez in planul unui dialog între tradiţie şi inovaţie, aşa cum ne-am aştepta – el va deveni o armă de dezbatere, în luptele dintre şcoli şi talente literare. Mişcările ce se opun şi se succed pe scena literară sunt romantism (romanshugi), naturalism (shizenshugi), antinaturalism (estetism-tanbiha şi intelectualism-richi), modernism.

Tradiţia literară a epocii Edo se continuă prin povestiri morale, comice sau licenţioase. Kanagaki Rōbun, spre exemplu, redactor la ziare ca Konnichi („Azi”) sau Eiri, scrie povestiri comice cu titluri ca „Discuţii în jurul cratiţei” (1870), „Diabolica Takahashi O-den” (1879) sau „Sfârşitul funestei Onizuta” (1889). Tot de tradiţia epocii

Edo se leagă şi aşa-zisul „roman politic” (seiji shōsetsu, ), în care înclinaţiile politice ale autorilor sunt exprimate într-o naraţiune tradiţională. Autorii acestor romane sunt profesori universitari şi în acelaşi timp funcţionari publici sau deputaţi (precum Yano Ryūtei, funcţionar în ministerul finaţelor şi apoi ministru plenipotenţiar al Japoniei în China, Miyazaki Muryū, redactor la ziarele Hōchi şi Eiri.)

Cercul Kenyūsha 研友社("Prietenii pietrei de scris") sau "Pseudoclasiciştii"În anii 1880, din transformarea sentimentelor antireformiste, anti-occidentalizare

într-un spirit de naţionalism exagerat s-a produs o mişcare care cerea o reîntoarcere la spiritul marelui prozator al epocii, Edo, Ihara Saikaku.

Tineri autori, educaţi în Japonia, în tradiţia Edo, dar care vor să se elibereze de cadrele tradiţionale, se grupează începând din 1885 în cercul Kenyūsha. Ei vor să arate adevărata faţă a lumii japoneze, în afara tradiţiilor înţepenite.

Ozaki Kōyō este şeful şcolii. Redactor la ziarul Yomiuri, el publică romane senzuale, cu titluri care ne indică destul de bine preocupările sale: „Confesiunea amoroasă a două călugăriţe” (1889), „Barca sfărâmată” (1890), „Două femei” (1891), „Trei femei” (1892), „Tenebrele inimii” (1894), „Mare pasiune, mare regret” (1896).

Yamada Bimyō, redactor la Kokumin („Poporul”), autor al „Câmpiei Musashi” (1887), sau al „Ichigo-Hime” (1889-1890), Kawakami Bizan, redactor la Niroku Shinpō, sau Iwaya Sazanami, profesor la Universitatea Waseda şi Maruoka Kyūka, industriaş, poet şi romancier, sunt alţi reprezentanţi ai şcolii. Revistele literare prin care se exprimă membrii şcolii sunt Garakuta Bunkō, „Biblioteca noastră cea plăcută”, fondată în 1895 şi Miyako no Hana, „Cireşii capitalei”, fondată în 1888.

Nemulţumit de „atitudinea superficială şi diletantismul literar”5 al cercului Kenyūsha, Kōda Rohan (autor al romanului Pagoda cu cinci trepte, 1891) doreşte să creeze o literatură mai profundă, generoasă, cu o forţă masculină. Astfel apare în jurul anului 1890 Romantismul sau Roman-shugi 浪漫主義.

Autorii cei mai importanţi sunt poetul şi romancierul Shimazaki Tōson, care îşi incepe activitatea literară ca poet şi romancier romantic, trecând apoi la naturalism. Acelaşi traseu îl are şi Mori Ōgai, care produce în perioada sa romantică romane ca Vita sexualis. Cea mai frumoasă figură a acestui curent este însă tânăra romancieră Higuchi Ichiyō, care promitea mult – dar a murit din păcate la 24 de ani (lăsând romanul Takekurabe).

Ziarul literar al grupării romantice era Kokumin no tomo, “Prietenul naţiunii”, pe lângă acesta mai exista şi societatea literară Bungakukai, ce editează şi o revistă cu acelaşi nume, începând din 1893.

Ca şi în Europa, şi în România secolului XIX, curentele literare se grupau în jurul unor societăţi şi reviste, de la care uneori îşi luau chiar numele – Semănătorismul de la revista Semănătorul, condusă de N. Iorga, sau, Junimiştii de la Iaşi, cu societatea Junimea şi revista Convorbiri literare.

Unii critici literari disting două grupări separate în cadrul romantismului japonez, si anume:1. Cercul Bungakukai 文学界 sau „Societatea literară”, al cărei organ de expresie este revista cu acelaşi nume, fondată în 1893. Şefii grupului sunt Yazaki Saganoya, profesor de rusă şi Shimazaki Tōson, care creează în cadrul acestui cerc primele sale romane, „Vechiul maestru” (1901) şi „Acuarelistul” (1904). Pe lângă ei se remarcă romanciera 5 Bonneau, Georges, Litterature japonaise contemporaine, Payot, Paris, 1940, pag. 54

Higuchi Ichiyō, figură generoasă şi foarte promiţătoare a literaturii japoneze, dispărută tragic la douăzeci şi patru de ani. 2. Cercul Kokumin no Tomo, 国民の友„Prietenul naţiuni”, axat pe revista cu acelaşi nume, fondată în 1887 de istoricul Tokutomi Sohō. Aici şeful grupării este Mori Ōgai, care creează în perioada romantică a operei sale romanele „Spuma” (1890), „Mesagerul” (1891) şi „Vita sexualis” (1909), urmat de foarte popularul romancier şi jurnalist Tokutomi Roka, fratele istoricului mai sus menţionat. Un mare scriitor romantic independent este Kunikida Doppo, iar într-un romantism social, care prefigurează apariţia naturalismului, se înscriu Izumi Kyōka, discipol al lui Ozaki Kōyō, creştin fervent, care lucra într-o mare librărie şi Oguri Fuyō, discipol şi el la lui Ozaki, romancier senzual cu o viaţă tumultuoasă.

Naturalismul　 - Shizenshugi自然主義Foarte repede un curent Naturalist, (numit Shizen shugi în japoneză), detronează

romantismul, căruia îi reproşează personaje şi descrieri prea fade şi angelice. Naturaliştii vor să descrie omul aşa cum este, să arate bestia din om. Ei vor să prezinte evoluţia psihologică a personajelor, până în cele mai adevărate detalii ale decăderii umane.

Manifestele grupării sunt eseuri care apar începând din 1902Marii autori sunt Shimazaki Tōson, cu romanul “Jurământul călcat” (Hakai,

1906), “Casa” (Ie, 1910) sau Tayama Katai cu celebrul Futon (1907, “Cuvertura”). Naturalismul va continua până la începutul anilor 20.

Idealismul – Şcoala Shirakaba, 白樺 gruparea estetistă şi cercul Yoyū　余裕Împotriva exceselor naturalismului se ridică o serie de autori şi grupări ce

încearcă să regăsească idealul pierdut. Mori Ōgai produce acum marile sale opere în această viziune idealistă, post

romantică: Familia Abe (1913), deasemeni Nagai Kafū – cu Sumidagawa, “Râul Sumida” (1909) şi marele romancier Natsume Soseki care conduce cercul Yoyu, denumire ce înseamna “mai mult, surplus”, venind de la exprimarea sa că literatura trebuie să ne dea mai mult decât doar necesarul.

Marile romane ale lui Soseki sunt “Motanul are cuvântul” (Wagahai wa neko de aru, 1906), Kokoro (1914), Călătoria (1906). Cel mai celebru roman al acestei şcoli este Aru onna, “O femeie” (tradus ca “Yoko” în româneşte), de Arishima Takeo (1919). El prezintă o incercare de emancipare a femeii japoneze.

Tot în cadrul ideologiei estetice funcţionează şi şcoala Shirakaba, formată în jurul revistei cu acelaşi nume, unde publică Arishima Takeo şi Shiga Naoya.Neîncadrat în nici o grupare, dar estet şi idealist este si Tanizaki Junichiro care începe să scrie în 1909 – nuvela Tatuajul, şi continuă să dea capodopere literaturii japoneze până în anii ’60 (“Jurnalul unui bâtrân nebun”, 1963).

Discipolii lui Natsume Soseki fondează un nou cerc literar, Intelectualismul (Richi理知), al cărui reprezentant de seamă este nuvelistul Ryūnosuke Akutagawa, sau apoi Kikuchi Kan, la începutul anilor 20.

Modernismul – şcoala Neosenzualistă (Shinkankaku-ha) 新感覚派

Literatura de avangardă a anilor 1920 care vrea să reducă lumea la notaţii subiective, scriitorul înregistrând tot fluxul conştiinţei sale, dă naştere acestei aşa-numite şcoli a senzaţiilor, sau neo-senzualistă. Autorii Yasunari Kawabata sau Yokomitsu Riichi, încearcă să descrie cu un al şaselea simţ lumea. Dansatoarea din Izu sau Ţara zăpezilor de Kawabata ne dau într-adevăr această senzaţie unică de a ne afla în alt univers, cel japonez.

Poezia japoneză modernăCurente în epocile Meiji şi Taishō

Se poate spune că poezia modernă s-a născut în Japonia odată cu publicarea în 1882 a antologiei Shintaishishō ( 新 体 詩 少 ), al cărei titlu s-ar putea traduce prin “Selecţie de poezii în stil nou” (shin-tai-shi), care cuprindea 19 traduceri din poezia europeană şi 5 poezii originale. Termenul shintaishi, fabricat de autorii antologiei (trei tineri profesori de la Universitatea din Tokyo), a început să fie de atunci folosit pentru a desemna poezia scrisă în forme noi, ne-tradiţionale, în perioada Meiji - Taishō. Cei trei compilatori ai antologiei, care au inserat fiecare câte o prefaţă pe lângă cele cinci poezii proprii, erau admiratori ai culturii occidentale, şi considerau că formele tradiţionale ar trebui abandonate complet în favoarea formelor europene, mai libere. Unul dintre compilatori, Toyama Masakazu (1848-1900), îşi motiva astfel în prefaţa sa dispreţul pentru poezia tradiţională japoneză: “Tipul de idei care pot fi exprimate în cuprinsul a treizeci şi una de silabe sau în senryū [haiku ] nu sunt mai consistente decât un foc de artificii sau o stea căzătoare.”6 Intr-adevăr, până la apariţia shintaishi, poeţii japonezi care nu erau mulţumiţi de constrângerile formei waka nu aveau la îndemână decât două alte posibilităţi, anume să scrie haiku, oarecum mai liber ca exprimare, dar şi mai scurt, sau poezie în chineză (cu versuri ceva mai lungi, de 7 sau 5 kanji). Nu este de mirare că în perioada de maximă admiraţie a Occidentului noua poezie – shinatishi a devenit rapid foarte populară.

Shintaishishō a fost o carte extrem de influentă, dar şi foarte criticată, pe bună dreptate, pentru stângăcia poetică şi mai ales pentru amestecul de expresii derivate din chineză în context japonez. Antologia cuprindea paisprezece traduceri de poezie engleză şi americană, un poem francez tradus după o versiune engleză şi fragmente din Goethe şi Schiller (Elegy in a Country Churchyard, The Last Rose of Summer, monologul “To be or not to be” din Hamlet, A Psalm of Life de Longfellow, ş.a.) . Traducerile sunt fie făcute în metru tipic japonez de 7-5 silabe, ca traducerea Elegiei, sau în vers mai liber, însă cu înlocuirea imaginilor englezeşti prin unele tipic japoneze, cum a fost cazul trandafirului, inlocuit cu crizantema, cele o mie de ierburi ale toamnei şi plânsetele insectelor.‘Tis The Last Rose of Summer　　　　　　　　　　by Thomas Moore (1779-1852)‘Tis the last rose of summer, にわの千草

Left blooming alone;　　　　　　虫の音も　　　　　6 Citat de Koizumi Tōzō în Kindai Tankashi, Meijihen, Hakuyōsha, 1955, pag. 126

All her lovely companions　　　　　　かれてさびしく Are faded and gone;　　　　　　なりにけり　No flower of her kindred,　　　　　 ああ、白菊　　　　　 No rose-bud is nigh,　　　　　　 ああ、白菊　To reflect back her blushes,　　　　 ひとりおくれて　 Or give sigh for sigh.　　　　　　 咲きにけり。

Cât despre Elegy in a Country Churchyard, traducerea lui Yatabe Ryōichi, (1852-1899), redă fidel imaginile originalului, însă în versuri de 7-5-7 silabe, care curg frumos şi familiar în ritmuri ce aduc aminte de chōka din Manyōshū. Mai puţin fericită este încercarea originală a lui Yatabe Ryōichi de a crea rimă în japoneză:Haru wa monogoto Primăvara lucrurile, fiecare Yorokobashi Te umplu doar de bucurieFuku kaze totemo atatakashi Vântul suflă călduţNiwa no sakura ya momo no Cireşii din grădină, şi piersiciiHana Cu florile lorYo ni utsukushiku miyuru Fac lumea să pară mai frumoasă! Kana Ciocârlia se-nalţă din miriştiNobe no hibari wa ito Până mai sus de noriTakaku Si cântă de-acolo spre noi.Kumoi haruka ni maite naku.

Elegy Written in a Country Churchyard, by Thomas Gray (1716-1771)山々かすみ　　　　　　　　　　　　　　In munţi e ceaţă,

いりあいの Al înserării

鐘はなりつつ Clopot sună

野の牛は Iar vacile de la islaz

しずかに歩み Se-ntorc păşind

帰りゆく Agale.

たがえす人も Si oamenii ce au trudit la câmp

うちつかれ Frânţi de oboseală

ようやくさりて In sfârşit se-ntorc acasă.

われ一人 Doar eu singur,

たそがれどきに In ora înserării

のこりけり Rămas-am.

Poeţii japonezi din anii 1880 nu s-au mulţumit doar cu traducerile de poezie europeană, ci au încercat să scrie şi ei propriile poeme lungi, în noua manieră. Poeţii Meiji s-au simţit eliberaţi de constrângerile prozodiei tradiţionale (metrul de 5-7-5-7….. silabe) şi au descris pentru prima dată ceea ce îi impresiona. Poate că unele din subiectele tratate de ei în noile versuri libere erau mai potrivite pentru proză, şi dovedeau ca nu au înţeles neapărat şi ce este poetic (sau nu ) în sensibilitatea europeană. Rezultatul au fost

de multe ori versuri care azi ni se par comice, deşi au fost scrise cu cea mai mare seriozitate (prea mare). Astfel este poezia originală a lui Toyama Chūzan, “Despre principiile sociologiei” (din volumul Shintaishishō), care începe cu versul “Soarele şi luna, şi stelele cerului ce pâlpâie îndepărtat sunt toate animate de o forţă numită gravitaţie”7 şi continuă explicând principiile evoluţiei, îi menţionează pe “domnul” Darwin, Aristotel, Newton şi Spencer.

De fapt, în prefeţele, sau mai bine zis comentariile pe care le-au făcut poemelor traduse, autorii Shintaishishō explică foarte bine care era situaţia limbajului poetic în Japonia acelei vremi. Yatabe Ryōichi scrie în introducerea la Traducerea Elegiei lui Grey:

“Poeţii europeni nu împrumută cuvinte din limbi străine şi nici nu-şi căptuşesc limba cu arhaisme folosite acum, o mie de ani. Rezultatul este că oricine, chiar şi un copil, poate înţelege poezia….Colegul meu Chūzan şi cu mine ne-am sfătuit şi am ales câteva poeme occidentale şi le-am tradus în limba vorbită de zi cu zi.”

Iar în prefata propriului său poem original, Sentimente vizitând Marele Buddha de la Kamakura, Yatabe scrie:

“In general, popoarele de pe tot globul, nu numai cele din ţările occidentale, folosesc limba vorbită în mod obişnuit când compun poezie. De aceea pot să exprime uşor şi direct ce simt în inimile lor. Tot aşa făceau şi japonezii de demult, dar poeţii din ultimultimp folosesc vocabulary chinez când compun kanshi şi arhaisme când compun waka. Ei evită limba vorbită ca fiind vulgară. Dar cum să nu fie o asemenea concepţie greşită?”8

Cu toate stângăciile ei, culegerea Shintaishishō a avut succes şi a fost reeditată în 1884. Oricum, ea a fost urmată (între 1882-1895) de încă cinci antologii de poezie shintaishi, care amestecau traduceri cu poezie originală (dar de data aceasta majoritatea poemelor erau originale), care au avut toate titlul generic Shintai shiika, adică versuri în stil nou. Poemele erau pe diverse teme, între care multe erau cele politice, sociale. Astfel Komuro Kutsuzan (1858-1908) publică o Odă a Libertăţii, care a fost aclamată ca “Marseilleza japoneză”.

Primul volum de shintaishi “de autor” apare în 1885, anume Jūni no ishizuka (“Douăsprezece table de piatră”) al lui Yuasa Hangetsu (1858-1943), cu poeme în metru de 7-5 versuri, inspirate din Vechiul Testament. De altfel, se poate spune că cea mai puternică influenţă culturală la inceputul epocii Meiji a aparţinut misionarilor creştini şi traducerii Noului Testament în japoneză, în 1879. In această perioadă s-au convertit mulţi japonezi la creştinism, care era sursa culturii occidentale nou adoptate, şi în orice caz Biblia si psalmii erau citiţi de multă lume, fie credincioşi sau nu. Astfel încât muzicalitatea psalmilor a contribuit mult la dezvoltarea noii poezii japoneze.9

7 Keene, D., Landscapes and Portraits, (III, The Creation of Modern Japanese Poetry), Kodansha, Tokyo, 1971, pag. 135 8 Keene, Dawn to the West,vol. 2, pag. 196-1979 Keene, Lndscapes and Portraits, pag. 137

Jūni-ni no ishizuka este de fapt un lung poem, care înlănţuieşte 700 de versuri într-o curgere foarte melodioasă, în care poetul a folosit imagini din vechea poezie japoneză, amintind de Manyōshū. Acest poem a fost recitat de autor la ceremonia de absolvire a universităţii, la Universitatea Catolică Dōshisha din Kyoto.

Al doilea volum de traduceri din poezia europeană, care a avut o influenţă deosebită apare în 1889, anume volumul Omokage 於母影(“Vestigii”), alcătuit de Mori Ogai. El prezintă poezii de Byron, Lenau, Goethe, Heine, în versiuni ce au reuşit să capteze frumuseţa şi lirismul originalelor, într-o limbă tradiţională. S-a reproşat că au fost alese poeme occidentale care erau uşor de tradus în japoneză, precum Cântecul Ofeliei, “How should I your true love know?” din Hamlet de Shakespeare. Traducerea a fost criticată de autorii Shintaishishō, ca fiind prea tradiţionalistă, dar din punct de vedere poetic este mult mai satisfăcătoare şi se citeşte şi azi cu plăcere.

Primul poet important de shintaishi, considerat chiar “creatorul poeziei japoneze moderne” este însă Shimazaki Tōson (1872-1943). Primul lui volum de poezie, Wakana-shū, 若 菜 集 , (“Mlădiţe/Ierburi tinere”) a apărut în 1897, si a avut un success extraordinar, fiind incă şi astăzi apreciat de cititorii japonezi. Poetul îşi descrie dragostea tinerească în mod romantic, şi se exprimă într-un limbaj elegant, tradiţional, în unităţi metrice de 5-7 silabre, pe care le combină totuşi în versuri mai lungi. Tōson considera că poezia trebuie scrisă într-o limbă elegantă, şi succesul lui a pus capăt eforturilor de a moderniza şi mai mult limba poeziei japoneze. De fapt, după ce a publicat patru volume de poezie Tōson s-a îndreptat spre limba vorbită şi a început să scrie proză, devenind unul sin marii scriitori naturalişti, realişti, fără a se mai întoarce vreodată la poezie.

In climatul romantic al anilor 1890, poeţii Yosano Tekkan şi soţia sa Yosano Akiko au fondat societatea literară Shinshisha, 新 詩 社 (“Societatea poeziei noi”) şi

revista Luceafărul (Myōjō, 明 星 ), apărută între anii 1897 – 1908. Acestea au fost bastioanele Romantismului japonez şi toţi marii poeţi de shintaishi (Kitahara Hakushū, Ishikawa Takuboku, Takamura Kōtarō, Satō Haruo) ah fost discipolii soţilor Yosano la un anumit moment al carierei lor.

Cea mai puternică influenţă occidentală asupra poeziei japoneze s-a datorat însă Simbolismului şi Parnasianismului francez. Ele sunt introduse în 1905 prin traducerile lui Ueda Bin, care alcătuieşte antologia de traduceri din poezia franceză Kaichō-on 海潮音 (“Sunetul mareei”), cu poeme de Verlaine, Baudelaire, Mallarme. Simboliştii devin preferaţii intelectualilor japonezi. Astfel se încheie influenţa scriitorilor de limbă engleză asupra japonezilor, care îşi descoperă o mare afinitate cu simbolismul şi o durabilă fascinaţie pentru cultura franceză. Dacă urmărim biografia lor, vom observa că majoritatea tinerilor care vor deveni mari scriitori au studiat limba şi cultura franceză la universitate (de la Tanizaki, Dazai, la Abe Kōbō, Oe Kenzaburō).

Afinitatea intrinsecă a simbolismului cu cultura japoneză (cea tradiţională) este evidentă şi modul în care explică Ueda Bin în prefaţa antologiei simbolismul ne trimite cu gândul la poetica japoneză tradiţională:“Funcţia simbolurilor este să ajute la crearea în mintea cititorului a unei stări emoţionale asemănătoare cu cea din mintea poetului; ele (simbolurile) nu încearcă neapărat să transmită aceeaşi concepţie tuturor. Cititorul care savurează poezia simbolistă în tăcere poate, potrivit propriului său gust, să simtă o nespusă frumuseţe pe care poetul nu a

descries-o în mod explicit. Sensul atribuit unui poem poate să varieze de la un cititor la altul; esenţial este ca poemul să stârnească aceeaşi stare emoţională.” 10

Cam acestea sunt şi calitaţile tradiţionale ale tanka, datorate ambiguităţii – ceea ce se transmite nu este un sens exact, ci starea sufletească a poetului, cu nuanţe foarte fine.

O nouă traducere din poezia franceză o face în 1913 Nagai Kafū, din Buadelaire, Verlaine, Contesa de Noailles, H. de Regnier. Influenţa simbolistă poate fi văzută în poezia lui Kambara Ariake, Susukida Kyūkin sau Kitahara Hakushū. Odată cu simbolismul intrăm în epoca Taishō (1912-1925), când poezia în metru liber este denumita doar shi. Faţă de shintaishi al epocii Meiji are un conţinut pshilogic mai complex, iar versurile sunt colocviale, demonstrând o stăpânire matura a limbajului poetic. Shi,詩, îşi obţinuse déjà locul binemeritat în peisajul poetic şi nu mai avea nevoie de epitete ca shintai pentru a-şi arăta noutatea.

Ca reacţie la curentul naturalist care propunea o viziune fatalistă şi pesimistă asupra lumii, poeţi anti-naturalişti s-au grupat în jurul a două reviste literare, Subaru (Pleiadele), condusă de Ogai şi Mita Bungaku, editată de Nagai Kafū. Tinerii poeţi idealişti şi estetişti care publicau aici –Kitahara Hakushū (1885-1942), Kinoshita Mokutarō (1885-1945), Takamura Kōtarō (1883-1956) – erau atraşi de exotism şi hedonism. In 1908 ei se regrupează şi formează societatea Pan no kai ( パ ン の 会 , “Devotaţii zeului Pan”), pentru a promova estetismul şi arta pentru artă. Poemul publicat

de Kitahara Hakushū în 1909, intitulat “Cântecul secret al ereticilor” (じゃしゅうもん

邪 宗 門 のひきょく

秘 曲 ) este exemplul ce mai elocvent al acestui stil. In 1907 Hagiwara vizitează insulele Amakus din Kyushu, şi este fascinat de locurile unde au trăit misionarii creştini în secolul XVI. Acestea i-au inspirat un poem straniu, ce “intoxică” cititorul cu cuvinte bizare, derivate din portugheza sau olandeza din secolele XVI-XVII, când japonezii au luat contact cu aceste limbi: deus, kapitan, araki, bateren, birōdo.

Estetismul ce caracterizează epoca Taisho atrage scriitori talentaţi ca Tanizaki, Nagai Kafū, Sato Haruō, pe lângă poeţii mai sus menţionaţi. Gustul pentru culoare, necunoscut, exotic sunt însoţite de o revoltă culturală faţă de morala conventională a societăţii. Dorinţa de a cunoaşte direct Europa nu mai poate fi satisfăcută atât de uşor aşa încât intelectualii din epocile Taisho şi Showa vor cunoaşte cultura europeană mai ales prin citit, devenind clienţi asidui ai librariilor cu cărţi ocidentale. Franta, în special, ramâne un ideal pentru mulţi poeţi şi oameni de cultură, dar Hagiwara Sakutaro (poate cel mai mare poet modern japonez) exprimă într-o poezie din 1925 (“In călătorie”, 旅上, din volumul “Mici piese naive”, 純情小曲集) această stare de spirit:

“Aş vrea să merg în Franţa, Dar Franţa e prea departe”　

10 Keene, Landscapes and Portraits, pag. 140