ETATEA DE MOINE Cuprinsul:

PROBLEME SOCIALE: Spre ° intelectualitate robustă . . . . Ion Clopoţel Bdnduirea vieţii umane prin educaţie D. Todoranu Două vechi monografii săteşti .ardelene * . . . . . . . . Marcel Olinescu Viaţa pastorală în Borloveni şi Pătaş Ion Chelcea Universitatea muncitorească . Stavri Cunescu

ÎNVĂŢĂMÂNT, EDUCAŢIE : Ma­tematicienii şi viaţa politică • Petre Sergescu Natura evoluţiei ştiinţelor . • Vaier Novac

ACTUALITĂŢI : Destinul micilor culturi Ion Călugăru Scriitorul sufletului romanesc bănăţean Grigore Bugarln Mai aproape de inima ome­nească C. Barcaroiu Crăciunurile simboliste . . • Ion Minulescu Ceeace depăşia orice prevedere. Horia Trandafir A Creionări publicistice . . . . Titu Popa

FIGURI REPREZENTATIVE: A-gatha Bdrsescu, George Fole-scu , . . H Octav Orăşann , Principele IosifPoniatowski . . M. Kasterska

BANATUL VECHIU: O operă a protopopului Petrovici-Stoiche-scu L Dimitrie-Suciu

PAGINI LITERARE: Păsărică gălbioară Pavel P. Belu Fenomenul cultural bănăţean A. D. Bugarln Ion Vlasiu . • Paul Teodorescu Eşarfe de mătase AL T. Stamattad Epitaf, Modelul . . . . . . . N. Davidescu Din PetOfi (Dă-mi prilej să fac şi eu ceva, Meşterul Pavel, îm­bătrânim nu numai noi) Tra­duceri de Axente Banciu Intfun ţinUrim S. Tamba Amintiri parisiene Victor Eftimiu Ion Minulescu în ediţie defini­tivă k Vlaicu Bârna Epigrame N. Hurlup Câinii Dinu Nicodim O inspecţie Ion Ţeicu Colindul învinşilor Grigore Bugarin O revistă de frumoasă tradiţie Gruia Floruţiu

PROBLEME ECONOMICE: O ma­re operă: înzestrarea armatei- Vlaicu Bârna

FAPTE, IDEI, OBSERVAŢIUNI : Savantul Nicolae Drăgan, — Regele in mijlocul soldaţilor, — Sacrificii voluntare. — Vdscul / J analfabet. — Eroismul finftan- [,' dez. — Minorităţile Ungariei. — n . Ziarul „Dacia". — Octavian \ % Tăslăuanu.— O idee-forţă a can- .«;. celarului Hitler. — Purificare şi restabilirea valorilor. — Bleste­mul lui Tutankamon. — Redac­ţionale. — Administrative. —

, Erata . • . Redacţia 'COPERTA: Stâlpii României . . Marcel OUnescu

Director: ION CLOPOŢEL

înscrisă în registrul Trib. Corn. Ilfov cu Nr. 1927/38. Redacţia şi Administraţia: Bucureşti 6, str. Dr. Asachi 11 (Cotroceni).

APARE TRIMESTRIAL

ANUL 16 Trimestrul Octombrie, tioemlirie, Decembrie 1939

no 4 (no 368 dela apariţie)

ABONAMENTE ANUALE: Autorităţi, birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, şcoli • . 1000 L

Punct., studenţi, muncitori 500 L In străinătate: dublu

Abonamente se remit anticipat prin CEC no. 1218 ©B.C.U. Cluj

Vitrina literară a „Societăţii de mâine Ion Minnlescu în ediţie definitivă

Actualul sezon literar a debu­tat Cu un eveniment de osebite semnificaţii pentru cultura noas-tr aşi, nu mai puţin, pentru poe­zia românească, ţii-anume, opera poetică a marelui Ion Minulescu a fost prezintată, într'un volum uni­tar şi cuprinzător, de către editu­ra Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II.

Acest volum condensează activi­tatea prodigioasă a poetului Ion Minulescu, dela debut până azi: Este, într'adevăr, emoţionant să descoperi in paginele confortabile ale luxoasei ediţii regale, — toata piesele de mare răsunet ale maet strului, orânduite in ordinea lor, compl'nite în edificiul monumen­tal al unei poere poetice pe cât de personală pe atât de valabilă.

N'am încercat demult o mai a-leasă delectare sufletească, decât acum, la lectura masivului volum ce reprezintă arta poetică minu-lesciană, într'o imagine completă şi complexă, totodată.

Ar fi de aşteptat ca un volum ce adună activitatea unui poet pe o perioadă de 30 de ani să fie mai mult de interes istoric.

Şi totuşi, volumul maestrului Minulescu excelează prin valoarea intrinsecă, trecând, în primul rând categorice xamenul criteriilor es­tetice.

Int r'adevăr, lucrul pare para­doxal. Ion Minulescu, părintele; poesiei noastre moderniste, cel care a creiat atâtea valori inedHe în poesia românească, deschizând drumuri şi sfărâmând canoane clasice, — se clasează totuş printre poeţii cei mai tineri. Departe de a fi rămas simplă punte de legă­tură, între o epocă şi alta, sim­plu moment de tranziţie între două lumi diferite, — Ion Minu­lescu ni se revelează azi, după trei decenii dela primele poeme scr'se, — un poet de unică sub­stanţă, de personală rezonanţă su­fletească.

Evident, poesia românească mo­dernă purcede dela Ion Minulescu. Evoluţia ei, în trei decenii, înre­gistrează multe şovăeli, multe ex­perienţe, cauzate de influenţa pe care mişcarea poetică europeană a exerc'tat-o asupra-i. Unele e x-perienţe, cum este aceia a dada­ismului, au eşuat categoric. Altele sunt încă încerte. Numai poetica minulesciană a rămas pe acelaş piedestal irv'ţial, consolidată me­reu pe vreme, în spiritul ei, în forma ei.

Dar, să facem o plimbare prin paginele volumului, pentru a de­monstra actualitatea acută (dacă putem spune aşa) a poeziei lui Ion Minulescu:

„De ce-ţi sunt ochii verzi — Culoarea wagnerienelor motive. Şi părul negru ca greşeala

imaculatelor fecioare? De ce-ţi sunt buzele pătate de

violete trecătoare ? Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca

albul turlelor altare

Din Babilon Şi din Ninive?" Sau, mai departe: „De ce când plângi

.. In plânsu-ţi moare o 'ntreagâ lume de petale

De trandafiri, De chiparoase, De nuferi albi Şi crizanteme?... De ce când plângi, Cu tine plânge tristeţea

blândelor opale Iar torţele aprinse în umbra

castelelor medievale Se sting suflete ce de groaza

demoniacelor blesteme?

Cităm acum, două strofe din „Erce Homo", poem ce oglindeşte, într'o măsură, în imagini poetice, structura simbolismului minules-cian. Strofa dela început:

„Eu sunt o împerechere de straniu

Şi comun, De aiurări de clopot Şi frământări de clape — In suflet port tristeţea

plantelor ce-apun Şi'n cântece tumultul căderilor

de ape".

Şi acum, strofa a treia: „Eu sunt o'ncrucişare de harfe Şi trompete, De leneşe pavane Şi repezi farandole — In lacrimi port minciuna

tăcutelor regrete Şi'n râs, impertinenţa sonorelor

mandole".

Nu putem trece nici pe lângă îndrăsneaţa şi superba imagine ce deschide cântecul din „Nocturnă":

„Ce cap de Rege-Saltimbac, părea azi-noapte luna!

Un negru nor, ce desemna pe cer o spadă de Toledo,

Mânat de vânt, s'apropia De saltimbancul de râdea...".

Caracteristică, pentru linia mi­nulesciană, este şi poema: „Prin gările cu firme-albastre", din care transcriem primele două strofe:

„Tristeţea trenului ce pleacă, No: n'am trăit-o niciodată, Căci — călători ades cu trenul — In clipa când pleacă din gară, No; stăm pe loc — Doar trenul pleacă!...

„Doar trenul pleacă, Trenul singur Ne poartă nerăbdarea mută, Bagajul visurilor noastre Şi setea nouilor senzaţii, Pe infinite paralele, De-alungul verzilor plantaţii De mătrăgună şi cucută, Pe schela podurilor albe, Prin noaptea negrelor tunele, Şi gările cu firme-albastre!..."

Spaţiul nu ne permite să des­făşurăm o analiză pe larg a poe­ziei mmulesciene, — ocupându-ne de fondul ei, de legăturo pe care

c dovedeşte cu limba şi tradiţia poetică sau de inovaţiile capitale pe care acest mare inspirat le-a adus în creaţie poetică, inovaţii valabile totdeauna, - inovaţii a doptate de toţi poeţii' din genera­ţia lui Minulescu, şi de toate ge­neraţiile de stihuitori cari au ur­mat.

Trebue să spunem însă că lexi­cul poesiei de azi (cu bogăţia lui de nerecunoscut) i se datorează lui Ion Minulescu Având simţul e-mitmiei clasice, cunoscând struc­tura mecanică a poeticei clasice, dar şi elanul nemăsurat al roman­tismului, şi formele puse în cir­culaţie de mişcarea simbolistă, de poetica lui Jean Moreas şi a adep­ţilor săi din Franţa — Ion Minu­lescu a creiat un aliaj interesant în poesia sa, punând în circulaţie o gamă polichomă de creaţii perso­nale. Ceiace mi se pare esenţial in poesia minulesciană este Inhiba­rea de tragic şi comic, de reverie şi satiră, de melancolii grave şi uşoare, motive de romanţă; — complexitatea de ton şi substanţă a acestor elemente, unirea lor in totul indisolubil al poesiei:, iată marea artă a lui Ion Minulescu.

Poate ar fi locul să vorbim şi de varietatea temelor pe care le răsfaţă poetul. Ne mărginim să transcriem şi de astădată o strofă din „Primăvara Rurală" în care se poate vedea simţul ritmului po­poran, pe care, într'adevăr, numai marii poeţi îl pot stăpâni, fără e-xagerări, într'o sobră ţinută:

„Primăvară, fată mare A sosit în sat, la noi, Ca un cântec de cimpoi într'o zi de sărbătoare... A p'cat azi dimineaţă Şi abia intrată'n sat, Satul tot s'a deşteptat In parfum de ismă creaţă!"

In poemul „Rânduri pentru pa­sările călătoare" acelaş ritm de legănări domoale, acelaş cântec iz-vorît din profundele' latenţe ale geniului poporan:

„Frunză galbenă, uscată — Frunză ce-ai fost verde-odatâ, Azi grădina Domnului Nu mai este-a nimănui... Au sburat d ;n ea mai toate Vietăţile aripate, Şi-au rămas doar ciorile — Ciorile, Surorile Vânturilor, Ploilor, Grizilor, Nevoilor Şi întunecimilor!"

încheiem rândurile acestea cari nu au pretenţia să tâlmăceascâ nimic •— ci numai să atragă a-fcenţia cititorului d eslovă româ­nească, asupra unui eveniment cui tural — ie încheiem, zic, cu bucu­rie de a fi parcurs ,în cadenţa insperatelor ritmuri minulesciene, patru sute de pagini de antologie a poesiei româneşti.

VLAICU BÂRNA

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE HAINE REVISTA SOCIALA CULTURALA

Spre o robustă intelectualitate românească Aforismul popular despre încetineala triumfului adevărului, formulat atât de plastic în fraza

lapidară „dreptatea nu vine călare", e verificabil în orice cultura. Dreptatea va fi prigonită, lovită şi nevoită să apuce cărările înguste şi întortochiate ale desişului societăţii pânăce izbuteşte să străbată în poenele luminii complecte. Ea se strecoară în timidităţile poveştilor, parabolelor, învăţăturilor ocolite... Nimeni nu mai crede într'o dreptate totală, apropiată, desăvârşită şi eternă: mai degrabă va pieri neamul omenesc decât să se atingă o astfel de culminaţie. Şi totuşi efortul omenesc e continuu, împo­triva oricăror piedici, în direcţia miracolului care va descătuşa, oricât de încet şi insensibil, biata ome­nire din smârcurile unei existenţe deplorabile.

Acestea sunt gânduri de sărbători, gânduri, cari au imprimat marile curente de izbăvire ale lumii, cum au fost atâtea dintre religiuni, apoi stoicismul „păgân", creştinismul şi etica filosofică a veacurilor.

Care a fost factorul cel mai propulsiv al progresului? Cine s'a sacrificat pentru prăvălirea zăgazurilor, pentru schimbarea condiţiunilor de existenţă, pentru nivelarea raporturilor de clasă, pentru continuele îmbunătăţiri ale trudnicei vieţi ?

Marii, incorigibilii visători, căutătorii misterelor lumii, intelectualii veritabili... Ei s'au ivit pe nesimţite la curiile mai marilor dregători şi au fost toleraţi pentru divertismentele

amuzante, pentru clipele de destindere, pentru savoarea artei şi pentru ingeniozitatea iscodirilor şi „fur­turilor" de secrete ale necunoscutului.

Foarte greu şi-au cucerit o stare civilă: prin necesitate, prin cunoştiinţa precisă, prin technica artistică ori ştiinţifică. Drama afirmării şi răsplătirii muncii lor durează încă.

Regimul cel nou instaurat în România vrea să-şi facă un titlu de glorie din chemarea la muncă a valorilor, din utilizarea competinţelor, din înscăunarea în locul potrivit a omului potrivit — după adagiul realist englez.

Se poate adăogi de îndată: aci va şi da acest regim examenul hotărîtor de menţinere în­dreptăţită.

Există disproporţii ce se cer estompate pentru a se realiza armonia şi solidaritatea deplină a societăţii româneşti. Nu trebuie să slăbească nici o clipă energia urmăririi ideii de dreptate. Sistemele sociale din trecut au favorizat prea mult paraziţii şi profitorii, cari în virtutea prerogativelor şi concesi­unilor smulse statului acumulau averi şi situaţii nemeritate, abuzive şi provocatoare.

Dar ce înţelegem prin intelectualitate? In niciun caz snobismul ce paradează cu formele ne­asimilate, străine, pretenţioase şi demodate.

Rândurile ei nu sunt îngroşate nici de pretinşii savanţi „tobă de carte", dar cari n'au un dram de inteligenţă suplă şi realistă pentru a se acomoda împrejurărilor (poporul repudiază pe cei cu un car de carte şi un dram de minte şi preferă contrarul...).

Nici prolificitatea scrisului nu certifică intelectualitatea adevărată, căci de multe ori este asvâr-lită asupra bietei naţii o literatură excesiv de „productivă" şi peste puterile ei de absorbire, depăşind nevoile ei spirituale şi materiale.

Nici apologeţii culturilor străine cari iau o exclusivă postură de admiraţie şi cerere de împru-j mut ori încetăţenire cu orice preţ a elaborărilor de aiurea, nu fac un mai procopsit serviciu. 1

Şi nici marii „europeni", plimbăreţi în lungul şi latul pământului, cn spiritul lor de ciclopi cari-şi sfidează pe primitivii de acasă, nu pot fi primiţi sub acoperişul ospitalier al reprezentanţei autentice intelectuale.

Intelectualitatea în fondul său primar este acea omenie care se identifică şi coincide cu mo­rala şi bunul simţ al colectivităţii. In plus cuprinde alte orizonturi prin altoirea cu spiritul marilor culturi. Şi dispune, bine'nţeles, de mijloace superioare nu numai în receptivitate, ci mai ales în asimilare, prelucrare şi creaţie origina!ă, înmulţind astfel patrimoniul obştesc al gândirii şi simţirii.

i\u excesul de voinţă, fără nicio frînă, fără nicio racordare. Căci un popor poate îi rătăcit . iremediabil prin exaltarea mândriei oarbe, egoiste, falşe. Rolul intelectualităţii este să pună în acord idealul naţional cu idealul universal printr'un criticism viu, ferind de greşelile şovinismului îngust ş i ' eronat. Cultul voinţii să se facă în sensul justeţei aspiraţiilor. Altfel degenerează în cultul forţei volnice, stridente, greşite şi chiar fatale. Intelectualitatea este măsură, este echilibru, este ajustare şi verificare neîncetată, este selectare de direcţii şi valori.

Aceasta înseamnă reprezentare în singura accepţiune justă. Plecare dela fermele reale ale localului, scrutare de orizonturi şi întregiri, prelucrări structurale, sporind capacitatea de creaţie ori-

123

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

ginală şi desvoltând în intimă potrivire cu spiritul contemporan cel mai demn de a fi utilizat la înăl­ţarea proprie, activităţile controlate şi consecvente.

Intelectualitatea este o expresie cuprinzătoare, un raport de valoare, de aceiaşi tainică şi amplă e'aborare ca şi etapele ce se petrec în spiritul uman dela impresiunile directe sensoriale la consti­tuirea de judecăţi complecte... Ea deţine profunde rădăcini în colectivitate şi se înalţă până la eflores­centa cea mai bogată.

Nu putem dori poporului român decât norocul regimului activ care să accelereze procesul valorificărilor mari şi complecte ale forţelor spirituale — atât de fecunde ca virtualităţi — dela cari aşteptăm intelectualitatea reprezentativă, biruitoare şi creatoare de cultură.

O intelectualitate nu se crează cât ai bate în palme, ci ea este opera veacurilor de neastâmpăr cerebral, de vervă şi curaj în scris, în vorbă, în conducerile de toate nuanţele. Ea însumează prin ex­celentă istoria culturii româneşti. Există o intelectualitate românească foarte veche, iar unitatea no­astră de stat este prin excelenţă opera ei. Ea se confundă cu însuşi eroismul celor mai pure şi strălucite avânturi. Şi vai, eroismul a fost plătit scump. In regulă generală intelectualitatea este apanajul unei minorităţi foarte restrânse, pecând grosul categoriilor sociale primesc deagata situaţiuni împlinite.

Dacă statul unitar este fructul neadormitelor eforturi seculare ale intelectualităţii în luptă încrâncenată cu rigidităţile medium-urilor, în plină ţară românească se cer îndulcite condiţiunile de muncă ale reprezentativilor... Atari îmbunătăţiri morale cinstesc o naţiune şi indică semnul singurelor drumuri viitoare de triumf. Reabilitaţi intelectualitatea probată! Pentruca să-şi împlinească misiunea în mod normal, fără eroisme şi pierderi, inutile şi dureroase, de substanţă...

ION CLOPOŢEL ! <^<^^>»

Grciondri publicistice LUCRĂRILE D-LW PROF. DR. LAZAR IACOB

Singura catedră universitară de drept bisericesc din ţară îşi are ca titular o personalitate recrutată din rân­durile prime ale intelectualităţii transilvănene: pe d. dr. Lazăr Iacob. Câţiva ani onoră catedra sa la Acade­mia de Drept din Oradea — contopită apoi cu Facultatea de Drept a universităţii din Cluj. Se mută la Cluj. Iar când legile n'au mai lăsat decât o singură catedră, şi anume la universitatea din Bucureşti, d. dr. L. Iacob trecu în Capitală credincios lecţiunilor şi misiunii sale.

D. dr. L. Iacob a tipărit trei lucrări de specialitate: 1. Cultul catolic în România, Concordatul cu Vatica­

nul, Oradea 1933. 2. Biserica dominantă şi egala îndreptăţire a cultelor,

Arad, 1936. 3. Natura juridică a patronatului suprem şi drepturile

suverane ale Statului român, Cluj, 1938. Toate trei lucrările excelează prin claritate şi sobrie­

tate. Izvoarele bine triate şi examinate cu simţ critic desăvârşit. Tezele sale sunt apărate cu energie şi docu­mentare. Biserica dominantă are în d. pro/, dr. Lazăr Iacob un ghid sigur şi preţios. Specialiştii vor trebui să-şi ia orietările din lucrările sale.

ULTIMELE STUDH ALE D-LUI PROF. TH. CAPIDAN

In fruntea revistei „Convorbiri literare" a apărut comunicarea la Academie a d-<lui proj. univ. Th. Capi-dan asupra Bilingvismului la români şi modificările în limbă. Cu aceeaş migală ştiinţifică şi proprie autorului, cu care ne-a deprins de atâta vreme (încă de pe cană ilustra catedra de filologie dela Cluj şi publica monu­mentalele cărţi asupra Aromânilor), academicianul Th. Capidan îşi propune să rezolve una din problemele cele mai ingrate: a consecinţelor bilingvismului natural şi ale celui cult. Sunt cercetate cu aparat critic cauzele adâncilor prefaceri pe cari le-a suferit evoluţia biolo­gică a graiului fraţilor noştri transdanubieni. Şi ne dăm seama de marea dramă a pierderilor ce le suferim con­tinuu ca etnicitate conştientă, prin asimilănle iremedia. bile de pe urma discontinuităţii legăturilor spirituale. Atât ca teză pur ştiinţifică, interesând cercul savan­ţilor neoromanişti, cât şi ca interes românesci condu-ziunile d-lui prof. Th. Capidan sunt demne de cea mai deplină atenţiune.

Studiul asupra bilingvismului este venit la scurtă vreme după rostirea discursului de recepţie în sânul instituţiei celei mai înalte de cultură asupra romanităţii balcanice, care rămâne un •model de aprofundare a felu­rimii aspectelor istorice forţate de împrejurările veacu­rilor.

D. prof. Th. Capidan nu se opreşte la fenomenele pure ale călătoriei formelor de limbă, ci intră în adân­cul profundelor cauze de modificare. Chiar „Societatea de mâine" a avut fericirea să publice un articol foarte precis asupra stărilor noui sociale de după colonizarea în Dobrogea a atâtor familii de macedo-români.

Şi ne gândim la cât folos poate trage o politică de stat din încheierile ştiinţifice ale cercetătorului savant Th. Capidan cu privire la tot ceeace mai putem păstra şi orienta în împărţita Peninsulă Balcanică, deoarece pulverizarea în atâtea state şi regimuri a peninsulei pro­voacă o înmulţire considerabilă de atenţiuni şi eforturi.

PROF. AL. LAPEDATU DESPRE AVEN-TURIERUL BOGÂTHY

Intr'una din ultimele tipărituri ale Academiei române — secţia memorialistă — d» prof. Al. Lapedatu se ocupă foarte pe larg cu viaţa aventuroasă a ungurului Gh. Bogâthy din vremea de sbucium a unirii Principatelor române. Individul era de o joasă extracţie socială, dar dotat cu o inteligenţă vie. Era atât de tulbure atmos­fera politică> încât nu surprinde ,*cariera" spionului şi coruptului Bogâthy, cu acces până în cele mai înalte sfere politice. Prinţi şi guverne se serviau de el ca unealtă pentru scopuri puţin avuabile. Bogâthy apare în lumina documentelor vieneze publicate acum de istoricul Al. Lapedatu ca presupusul ucigaş al primului ministru Barbu Catargiu, în 1862. Delicvent incorigibil, provocatorj capabil de orice faptă imundă Bogâthy s'ar fi pretat şi la gestul criminal ce a sguduit viaţa politică română.

D. prof. Lapedatu examinează cu ochiu critic litera­tura istorică legată de odiosul eveniment. Oamenii de stânga s'au apărat cu înverşunare de calomnia de a li se atribui lor patronarea asasinatului. Atmosfera îndâr­jirii contra reformelor lui Cuza Vodă a putut fi exploa­tată de către un spion ungur.

TITU POPA ©B.C.U. Cluj

Rânduirea umană a vieţii prin educaţie Biologul E. G. Conklin scriind despre „direcţiile evo­

luţiei umane" remarcă, nu fără oarecare asprime, că „omul este totuşi o speţă sălbatecă şi nu poate fi do­mesticită fiindcă nu există cine s'o facă domestică". O atare afirmaţie rezistă numai în măsura în care asimi­lăm speţa umană — în întregime şi fără rezervă — regnului animal. Există însă, se pare, întinse mani­festări şi rânduiri de viaţă specifice omului, care-1 defi­nesc ca o creatură aparte, ca o încoronare a operii de evoluţie naturală, — păstrând totuşi profunde rădăcini în ordinea biologică a celorlalte speţe.

In căutarea unei măsuri a omului, este interesant să observăm că există anume propoziţii emise de gândi­tori, care fac înconjurul timpului şi al spaţiului cu o forţă de inerţie prodigioasă, dispensându-ne de verifi­care şi discernământ critic. Economia de gândire are însă si ea desavantaje evidente. E cazul anticei formu­lări heracliteene că omul este „măsura tuturor lucru­rilor". Aceas*ă formulare ce ridică pe om pe cea mai înaltă treaptă a vieţii, poate avea în ordinea acţiunei practice consecinţe incalculpbile. Gândul că omul joacă rolul dominant în spectacolul naturii dă imbold si mă­reţie faptei, rupe barierele de înlănţuire ale destinului, dar, în acelaş timn, face să Se uite că strălucirea inte­lectuală este iscusit regisată de forţele ascunse ale ira-fică. artistică si etică cea mai aleasă. Omul depăşeşte ţionalitătii si de neîncetata modificare a câmpului exte­rior de viată. Fără a crede în excesele vitalismului nu se putea nega că intelectualitatea nu face uneori decât să mascheze, prin raţionalizare, pornirile incompatibile cu exigentele şi normele etice derivate din construcţia logică a omului.

O observaţie superficială a vieţii ne îngădue însă să constatăm că lupta pentru a ieşi din lanţurile de domi­nare ale forţelor iraţionale si ale determinărilor fatale derivate din condiţiile exterioare de viată, constitue în­cercarea esenţială pentru dobândirea dimensiunii umane a vieţii. Iar dacă omul es+e într'adevăr măsura tuturor lucrurilor, este posibil totuşi, si în ciuda afirmaţiilor exagerate ale unor biologi, să aflăm şi o măsură a omu­lui însuşi. Lipsa unei spete supraumane se compensea­ză cu prisosinţă prin creaţiile cele mai fine si rafinate ale substanţei vitale: spiritul obiectiv al culturii. Nu susţine oare, pe drept, un gânditor al timpului nostru că marii constructori de sisteme etice, verificate prin propria lor viată, înseamnă apariţia unei noi speţe, în care concentrarea spirituală atinge limita sa supremă?

In acest soirit obiectiv al culturii — universal în formă şi naţional în cuprins sau universal în cuprins naţional în formă •— se depozitează experienţa ştiinţi-

treapta strict biologică odată cu rânduirea sa în ordi­nea spiritului obiectiv. Această rânduire este, la rândul ei, opera educaţiei, a acelui proces de formare sau transformare interioară, care face pe om să se ridice deasupra nivelului instictual şi să descopere sensul şi semnificaţia vieţii dincolo de exigenţele imediate ale lumii materiale şi fiziologice, sau, prin alţi termeni, care tronsformă scopurile biologice în mijloace pentru atin­gerea unor scopuri spirituale.

Noi nu vom încerca aici să explicăm raţiunea acestei năzuinţe de depăşire, pentrucă chiar dacă n'ar avea de­cât condiţionări sociale, rămâne totuşi, se pare, o cate­gorie fundamentală a existenţei. Aceste premise ne în­gădue o nouă precizare: măsura omului este productivi­tatea sa în materie de spiritualitate. In imperiul valo­rilor obiectivate sau trăite numai în sfera acţiunii indi­viduale ori colective, domină o măsură obiectivă des­prinsă de subiectivitatea indivizilor singurateci, care ia o nuanţă mai mult sau mai puţin universală. Că acea­stă măsură obiectivă este de cele mai multe ori retros­pectivă, însumându-se în ceeace s e numeşte „judecata imparţială a is+oriei" este un lucru destul de evident, dar el nu schimbă ci numai deplasează în timp instru­mentul de verificare al vieţii.

Gradaţiile vieţii sunt imense în ceeace priveşte for­mele şi conţinuturile şi mai ales în ceeace priveşte po-s'bilitate de asimilare şi încadrare în spiritul obiectiv. Dacă lăsăm în umbră zona fărimiturilor şi aşchiile ce pa r că sar din cioplirea trunchiului viguros al vieţii — reprezentată de masa deficienţilor mintali, criminali­lor, etc. — intrăm în zona echilibrată a normalilor, pentru a ieşi apoi în câmpul marilor creatori ce croiesc din geniu şi suferinţă noile orientări ale vieţii spirituale, înlănţuirea în spiritul obiectiv este cu atât mai poten­ţată cu cât lupta si ucenicia este de mai lungă durată. Omul se formează în vâltoarea vieţii, dună o expresie goethană; adevărata educaţie nu este dincolo, ci în via­ţă. Libertate şi desvoltare înseamnă „joc în lanţuri spi­rituale" pentru a parafraza o cunoscută propoziţie so­cratică.

Dacă creaţia umană este măsura omului, dacă acea­stă creaţie sfidează timpul prin spiritul obiectiv pe care-1 alimentează, integrarea prin educaţie într'o anu­mită ordine spirituală capătă un înţeles şi o valoare permanentă. Numai prin această îmblânzire, „domest-cire" pe care o săvârşeşte educaţia în om, putem vorbi de o treaptă umană a vieţii. Restul nu e decât pură animalitate, luptă de dominare „fugă" de flă­mânzi cu mâini încleştate, care-şi devorează, în ceasu­rile de răgaz, prada mult râvnită,

125 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Omenirea e fireşte încă departe de o rânduire uma­nă totală a vieţii. E ceeace formează tragedia ' neînce­tatei sale evoluţii. Masse imense rămân încă la cel mai inferior stadiu de participare la spiritul obiectiv, la fri­ca de sancţiuni exterioare. Răsiboaiele şi revoluţiile sfarmă apoi idolii spiritului obiectiv, plătind uneori cu mult sânge noile rânduri de viaţă. E uneori atâta risipă, încât ne putem întreba dacă ţintele atinse nu sunt prea scump plătite. Dar aceasta ţine de judecata istoriei.

Ne putem întreba dacă noua deslănţuire de patimi sângeroase ce a cuprins din nou continentul şi care, du­pă o mai lungă sau mai scurtă perioadă de refacere, ar putea aduce o ordine mai justă şi mai echilibrată între popoare, poate sau nu poate avea raporturi cu educaţia. In orice caz este cert că noile rânduri vor fi încercate şi desăvârşite prin un nou sistem de formare al tineretu­lui. O mare energie latină, care a avut un rol imens în noua organizare educativă a naţiunii sale, d. Mussolini, afirma într'un discurs că războiul este o necesitate şi că o pace eternă ar însemna un dezastru pentru civili­zaţie. Ideia intră fireşte în concepţia sa de viaţă aspră, „periculoasă". Făuritorii de planuri ai „păcilor eterne", care se aşează la polul opus, vor avea desigur un lung subiect de meditaţie. Noi n'avem intenţia de a lua po­ziţie faţă de una sau alta din aceste teme. De altmin­teri ele sunt străine de poziţia istorică a educaţiei. Căci opera de formare se săvârşeşte între două realităţi pe care nu le domină decât prin cunoatşere: lumea fizio­logică şi spiritul obiectiv. Ea nu are mijloace coercitive — sau cel puţin n'a avut până în prezent — de a schimba după bunul ei plac nici fundamentul fiziologic al vieţii, nici ordinea spiritului obiectiv, care i-a impus anume ideale mai mult sau mai puţin compatibile cu capitalul biologic sau psihic al omului. Din acest un-ghiu de vedere munca educatorului se aseamănă cu cea a inginerului constructor care întocmeşte, de pildă, pla­nul unui pod după cerinţele şi posibilităţile financiare ale comunei sau statului. El poate motiva o construcţie nouă, iar statul i-o poate refuza. Ce sunt altceva ma­rile construcţii de sisteme educative decât planuri care tind să stabilească punţi adecvate de trecere dela fi-ziolnpi-f. la spiritual? Raporturile dintre exigenţele şi po­sibilităţile de transformare ale lumii fiziologice şi spiri­tul obiectiv nu sunt totdeauna de bună vecinătate. Ja-cobi scria undeva că, culturile dispar pentrucă ele con­sumă substanţa vitală, sărăcind viata de puterile ei fi­ziologice. Omul ar plăti aşadar beatitudinea spirituală prin degradarea propriei sale energii vitale. Ideia si-a făcut loc si o găsim sub o formă sau alta, ascunsă mai la toţi criticii culturii actuale, fie că sunt gânditori, fie că sunt oameni de ştiinţă. Datorită faptului că bineface­rile maşini nu s'au putut întinde şi asupra marilor mas­se. beneficiile fiind mai totdeauna blocate, s'a început să se vorbească de o întoarcere posibilă la o viată mai simplă, mai conformă cu construcţia biologică a omului. Noi reţinem numai faptul că există discrepante eviden­te între ceeace ne arată ştiinţa că este lumea biologică şi exigentele unui anumit spirit obiectiv.

Curentele dominante în spiritul obiectiv au făcut ca omenirea să treacă prin vaste experienţe,interioare, cu ondulaţii al căror ritm era o funcţiune a unei valori mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Singura valoare care nu şi-a dat încă măsura exactă în practica de or­ganizare a vieţii este fără îndoială cea ştiinţifică. Cu riscul de a fi privit un pozitivist întârziat şi reacţionar, cred că numai o viziune ştiinţifică va putea reconstrui temeinic aşezările de mâine. Dintre toate valorile, cea

ştiinţifică e singura ca^e rămâne deslegată de vrerile sau de nevrerile noastre, care este mai puţin condiţio­nată de egoismul sau pasiunile individuale. Valoarea ştiinţifică nu umbreşte câtuşi de puţin celelalte sectoare ale spiritului obiectiv. Dar în faţa adevărului ştiinţific, tot restul conţinuturilor ce formează spiritul obiectiv sunt experienţe de durere, vis sau aspiraţiuni, ţâşniri estetice sau etice de refulare, sublimare, compensare ori dominare a l e insuficienţelor simţite ale vieţii. De altfel existenţa însăşi a spiritului obiectiv este o funcţiune a propriilor noastre trăiri. O valoare trăeşte numai prin actualitatea ei psihică. Opera educaţiei trebue să pre­pare receptivitatea pentru valori, dar nu printr'o în­frângere şi denaturare a vieţii, ci printr'o împăcare şi îmbinare armonioasă între realităţilei biologice, reo-glindite în tipare ştiinţifice, şi presupusa autonomie a spiritului obiectiv.

DIMITRIE TODORANU

Din ciclul „Ranaţtewea

Modelul Eu n'am nevoe să-mi zâmbeşti Cum ai zâmbit lui Raîael; Şi cât eşti de frumoasă eşti Şi fără-a fi cum crede el.

Inchide-ţi ochii de smarald Sau îi deschide dacă vrei Căci cerul tot atât de cald Va fi desfăşurat în ei.

Fii curtezană-acum sau fii Copil cu nimb de Dumnezeu -, Garoafa gurei tale vii Tot de madonă e mereu.

Rămâi pe loc sau mergi, găsesc Cu fiecare al tău pas Un crin de-argint împărătesc Dintr'un superb iconostas.

Cu gratiile tale-aprinzi A rugăciune! torţă 'n noi Şi, joc de mistice oglinzi, Ţi-o dăm îngenunchiati 'napoi.

Mă doare însă să te ştiu Că alţii se mai roagă'n gând La chipul tău trandafiriu Şi la surâsul tău, plângând.

N. DAV1DESCU

126 ©B.C.U. Cluj

Din juvnalul unui acviileje

Destinul micilor vulturi Dec. 1939... Cine ar putea preciza cari sunt simplele,

adevăratele feluri ale războiului pornit în Septembrie ? Cine ar putea prevedea cum se vor contura iorţele în luptă, cum se vor închega coaliţiile viitoare, deiinitive, de care depinde, poate, rezultatul final, adică instituirea unui regim social oarecum unitar pe întreaga planetă şi de lungă durată ? Cine ar putea preciza cari vor ii as­pectele viitoarei culturi umane şi mai cu seamă cine poate prevedea destinul culturii micilor naţiuni ?...

Fiecare zi ce trece pune omului care gândeşte şi cată să desprindă esenţialul din evenimentele ce se precipi­tă, întrebări din ce în ce mai chinuitoare. Îmi îngădui să cred că. nu soarta culturii e în joc (căci ea îşi va urma cursul ei inevitabil, chiar dacă ar ii să se deschidă înaintea ei o epocă de regres) ci e în ioc soarta unor a-numite forme de cultură, de care generaţia mea se simte leaată, indiferent de ideologiile pe care le împărtăşesc diferitele categorii.

Pacea din 1919 a trezit din letargie naţiuni somnolen­te — gata să-şi piardă limba ,obiceiurile specifice şi să se topiască în oceanul slav sau qermanic — a sporit şi accelerat ritmul vital al altora. Pacea din 1919 a însem­nat reluarea experienţei liberaliste pe plan mondial şi utili7area naţiunei ca dig împotriva forţelor distrugătoare ale liberalismului. S'a încercat să se pună din nou în funcţie o uriaşă maşină care suferise nenumărate pene — cri-rele ciclice economice — şi accidentul — catas­trofă din 1914. Pentru un timp se părea că s'a isbutit. Cei zece ani de prosperitate dintre 1920 -• 930 păreau să con­firme valabilitatea tentativei şi să acopere drama scoa­terii din circuitul de oameni. In timpul acestui scurt ar­mistiţiu, nu numai că marile naţiuni, cari deţineaeu he-ghemonia lumii, au produs valori materiale şi spirituale de circulaţie universală, ci şi naţiuni mici, a căror evo­luţie firească fusese timp de veacuri împiedicată. Cei cari au trăit conştient acea epocă de optimism, de fre­nezie creatoare şi iureş au fost mereu obsedaţi de ideia provizoratului, a unui provizorat ce nu poate dăinui la infinit si care desminte proverbul că numai provizoratul dăinuieşte. Intre inerţia sedentarilor — cari aveau prx-vileaii sau drepturi câştigate de apărat — şi dinamismul celor cari aveau totul de revendicat s'a dus o luptă sur­dă si crâncenă, care n'a ieşit la iveală de cât când toate ilu7,iile s'au spulberat şi toate încercările de a tempera antagonismele au dat greş.

Ceiace se petrece, în ceasul acesta, este pentru mulţi un proces istoric care se desfăşoară în linii largi, aşa cum a fost prevăzut şi bănuit nu numai de cugetători so­ciali, ci şi de oameni sensibili, cu intuiţia ascuţită. Con-

iuze nu sunt decât deviaţiile, liniile secundare, senti­mentele oamenilor sau mai bine zis analiza situaţiilor fă­cute cu date sentimentale. Generaţia noastră se crede învestită cu misiunea de a asigura pentru o lungă pe­rioadă securitatea oamenilor spre a le îngădui să-şi de velopeze vămile naturale individuale şi naţionale în ca­drul unui regim stabil.

Cine poate asigura acest regim stabil ? De aci porneş­te conflictul ireductibil, din această pricină s'a recurs ia supremul argument: războiul.

Minciuna organizată şi propagată ascunde adesea o-rizontul clar măcar şi unor oameni lucizi şi bine inten­ţionaţi. Formule juste sunt folosite ca să se pună în cir­culaţie idei injuste, lozinci răsunătoare şi ingenioase sunt risipite ca un fum ca să orbească.

Se practică cel mai odios sistem de gazetărie — nu numai în gazetăria propriu zisă, ci şi în viaţa cotidiană şi în aşa zisele altare ale artei şi cugetării — gazetăria ştirii false lansate şi desminţite apoi cu cinică nevino­văţie. Mărturiile cele mai sincere devin şi ele suspecte. Totuşi, in această cursă de întrecere de păcăleală uni­versală mai răsună unele glasuri cari exprimă un punct de vedere. Care, dacă nu exprimă un adevăr, este mă­car expresia unor realităţi.

Mă gândesc la câţiva oameni cari — în anul 1938, •— anul când se deslănţuie forţele războinice ale continen­tului nostru şi-au spus cuvântul, în cărţile lor. Nu este fără semnificaţie că în acest an a apărut cartea profe­sorului Francesco Nitti „Desagregarea Europei" şi car­tea lui Walter Lippmann „Cetatea liberă", pledoarii în fa­voarea ideei liberaliste, răspunsuri la ideologia comu­nitară umană şi rechizitorii a practicelor la care duce ideia de comunitate totalitară naţională autarhică şi ideia de comunitate totalitară pe baza dialecticei materialiste. Dacă rechizitoriul lui Nitti are accente de pamilet — pamiletul unui politician furios c'a fost scos la pensie şi obligat să comenteze viaţa în loc s'o dirijeze — cartea lui Walter Lippman este pornită din convingerea adâncă a unui american, liberal bine intenţionat, că numai li­beralismul este în stare.să organizeze temeinic lumea şi să-i olere garanţii de evoluţie firească şi securitate. Pen­tru Walter Lippman, americanul oare trăieşte în cea mai supraindustrializaiă ţară a planetei, cel mai de sea­mă ienomen al istoriei universale, motorul întregei evo­luţii de aci înainte a omenirii, este revoluţia industrială >i diviziunea muncii.

...„lată ceiace dă întreaga însemnătate chestiunii de a se şti dacă dabordul liberalismului se datoreşte gre­şelii liberalilor (adică greşitei interpretări şi aplicări a

127 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MAlNE

ideei liberale, cum crede Walter Lippman. n. n.), sau, precum cred colectiviştii, unei inevitabile necesităţi isto­rice. Ridicând aMastă chestiune n'am intenţia să por­nesc la reabilitarea cuvântului „liberalism" care nu mai este astăzi, decât o podoabă veştedă evocând sentimen­tele cele mai îndoelnice. Ceiace mă preocupă este sub­stanţa termenului. Şi după mine, această substanţă este că oamenii nu pot aboli consecinţele revoluţiei indu­striale, că sunt legaţi de noul fel de producţie, de divi­ziunea muncii între indivizi şi comunităţi interdepen­dente.

Iată adevărata necesitate istorică ineluctabilă. Dease-meni oamenii nu pot răsturna revoluţia industrială prin-tr'un act de voinţă sau prin constrângere politică cum n'au putut reveni dela manufactură la artizanat şi dela agricultură sedentară la economia pastorală.

Dealtminteri, ei n'o doresc şi nici n'ar consimţi. Ast­fel enunţă problema organizării societăţilor moderne Walter Lippman dar trage următoarele concluzii în spri­jinul tezei ce o susţine".

...„Stăruie certitudinea în renaşterea liberalismului. In sprijinul filosofiei liberale există faptul că omul este o-bligat să practice diviziunea muncii şi această necesita­te îl va obliga pe oameni să invente o ordine socială nouă. Cuvântul „liberal" va fi poate uitat, acei cari îşi zic „liberal" vor trebui poate să cadă într'o tăcere umilă, dar nevoile inerente felului de producţie nu vor sili mai puţin pe oameni să descopere din nou si să restaureze principiile esenţiale ale unei societăţi liberale".

...,,A educa marile masse, a echipa pe oameni pentru o viată în care trebuie să se specializeze rămănând totuşi capabili de a schimba specialitatea, iată uriaşa proble­mă încă nerezolvată"...

Dacă mai adăoaăm la aceste mărturii cea a profeso­rului B. Mirkin Guţevici despre „destinele liberalismu­lui" si care susţine: „Libertatea: libertatea popoarelor, libertatea oamenilor, acesta este marele proqram al A-liatilor. aceasta e simpla, nobila filosofie a rărhoiului din 1939... Primit în numele .libertăţii, acest război va da noi puteri liberalismului" putem cu aproximaţie fixa punctele de reper ale ţelurilor actualului război.

De măsura în care vor fi atinse aceste teluri si mai ales dacă pot fi atinse depinde evoluţia întreaei culturi umane si mai cu seamă destinul culturilor mici.

Fevolutia industrială n'a înrâurit numai modul de pro­ducţie de bunuri materiale si diviziunea muncii brute, ci şi producţia de valori spirituale. Pevolutia industrială a prescurtat distante, a şters diferenţieri între naţiuni. Nici în evoca celei mai drastice anlirărj a sistemului autarhic nu s'a putut renunţa la schimbul de vainrj si nu s'a PU-lut împiedica înrâurirea reciprocă. Sistemul liberalist în epoca lui de alorie si de bună funcţionare a PUS ac­centul mai cu seamă pe valorile universale. Acceptul, să recunoaştem, avea o valoare mai mult propa^andls-tică si oarecum abstractă. Nu tonte naţiunile si nu toate clasele beneficiau în enală măsură de valorile universale. In numele acestei lozinci s'au întemeiat heahemoniile imnorialtste ale naţiunilor cari au niuns mai repede la unitatea lor naţională politică si culturală. In numele acestei lozinci an imnus stilul lor rie viată unor nathmi mai miri gnu deshtnctte, ne^nn^duindu-le să-sl dezvolte în chip firesc si liber, specificele lor daruri naţionale...

Marile culturi n'au fost creiate dealungul istoriei, nu­mai de marile naţiuni.

Dar micile culturi şi culturile originale ale micilor na-ţiuni nu s'au putut desvolta decât în libertate şi atât cât existenţa acestor naţiuni s'a desfăşurat în securitate, de­parte de amestecul şi teroarea celor mari.

In cadrul luptei gigantice ce se dă între liberalismul care nu abdică şi uriaşul curent de organizare al socie­tăţii umane pe temeiuri colectiviste se pune şi proble­ma destinului micilor culturi.

Este una din problemele cele mai patetice, căreia un scriitor român nu poate să nu-i acorde, în aceşti ani ho­tărâtori, cele mai scumpe ceasuri ale sale de meditaţie.

Mi se pare că n'am făcut decât să enunţ în chip pro­blema ; pe alocuri, lipsită de claritate •, nu însă din vina mea, ci a împrejurărilor.

ION CALUGĂRU

Bşarfe de mătase — Traduceri din poezia Japoneză —

Început de toamnă. Departe, o lanternă se-aprinde : Amurgul!

Frunze veştejite Mângâie, din sbor, Pietre de morminte.

Printre ierburile uscate, Factorul rural a trecut: Vulpea!

Schitul în deal ,• Clopotul sună: Ciorile sboară.

Pe lacul oglindă, Lebăda priveşte Frunzele căzând.

Toamna, Asemeni unui impresionist, A pictat acest peisagiu în amurg.

Mică rândunică, Nu-mi uita casa Când te vei întoarce!

Vântul toamnei trecând, Ce vorbă ţi-a şoptit la ureche ? Căci, deodată, ai devenit tristă.

Pe-o creangă uscată, Un corb meditează In toamna târzie.

Nu vă mai certaţi, Voi, sortite să trăiţi împreună, Păsări călătoare!

AL. T. STAMAT1AD

128 ©B.C.U. Cluj

Două vechi monografii săteşti din Ardeal Se cunoaşte rolul social, economic şi politic al unei

monografii săteşti. De când d-1 Prof. D. Guşti a căutat aplicarea doctrinelor sale sociologice printr'o campanie intens susţinută de cunoaştere şi ridicare a realită­ţilor săteşti, de când poetul Lucian Blaga a înălţat acel minunat imn de slavă satului românesc în discursul d-sale de recepţie în sânul Academiei Române, cerce­tări şi publicaţii monografice săteşti au apărut în tot cuprinsul ţării. Echipe formate de specialişti în toate domeniile de activitate omenească au cercetat după planuri bine stabilite şi după metode ştiinţifice sate din toate provinciile româneşti, căutând în acelaş timp şi remediile relelor de care suferă satele pentru o ridi­care a standardului de viaţă rural.

Cu atât mai mult vor apărea mai interesante şi într'o lumină nouă, încercările monografice săteşti din tre­cut, ce-au prefaţat cu zeci de ani înainte, campaniile monografice actuale şi care dovedesc cât de vie a fost în poporul românesc şi în special în pătura ei cultă, dorinţa de cunoaştere, de ridicare şi înălţare a naţiu-nei române.

Vom vorbi aci despre două monografii vechi ardele­neşti, privind două sate româneşti, dintre care unul din păcate — a rămas dincolo de fruntariile actuale ale ţării întregite. Una este: „Monographia Comunii Chitichaz — un sat aparţinând astăzi Ungariei — de Iosif Ardelean, parohul Chitichazului şi publicată în tiparul Tipografiei Diecezane din Arad în anul 1893, iar cealaltă, „Monographia Comunei Măderat (Magya-rad) lucrată de Petru Vancu învăţător" şi tipărită tot la Tipografie Diecezana gr. ort. din Arad în anul 1905.

MONOGRAPHIA COMUNEI CHITICAZ

In prefaţa acestei monografii, autorul ei spune urmă­toarele: „Se cere ca să cunoaştem şi istoria comunelor singuratece, pentrucă un popor prin cunoştiinţa istoriei sale proprie, capătă impuls spre înaintare, pe toate terenele vieţii publice: lată motivul ce m'a îndemnat ca să scriu monographia de faţă".

Dar tot odată iată cu aproape patruzeci de ani mai înainte, anunţate, în mod stângaciu, principiile doctri­nei monografice a d-lui Prof. D. Guşti: cunoaşterea ştiinţifică a ţării şi înălţarea ei pe temeiul acestei cu­noaşteri. I

Pe autor însă nu l-au interesat anumite probleme sociologice şi nici nu şi-a întocmit monografia după un anumit plan, ci a scris-o îndemnat, după cum o spune mai sus, din porniri patriotice. Dar mai mult decât aceste sentimente patriotice, care puteau la urma urmei să fie întrebuinţate şi pe alte tărâmuri, e ceeace nu o spune, dar se simte din toate paginele acestei mo­nografii, este dragostea pe care a nutrit-o pentru acea­stă comună şi care i-a dat şi impulsul pentru a aşeza între filele unei cărţi, toată viaţa ei cu zbuciumările, cu necazurile şi cu puţinele ei bucurii. E dragostea şi mândria pe care o purta comunei în care a văzut lu­mina zilei şi satului, pe care apoi 1-a păstorit, ca preot ortodox, mai bine de un sfert de veac. Aceasta reese din însăşi motto-ul acestei lucrări, care reproduce un verset din Salomon C, II. 18: Scri-se-va această carte pentru generaţiunea viitoare", din cuvintele de închi­nare a cărţii: „Sătenilor mei" şi din faptul că tot venitul acestei cărţi îl dedică bisericei române ortodoxe.

Preotul Iosif Ioan Ardelean a fost unul din bunii

cărturari şi preoţi români, care au înţeles că harul inteligenţei, cu care 1-a învrednicit Dumnezeu, trebuie să-1 dedice naţiunei impilate, din care făcea parte. Cartea aceasta ca şi altele pe care le-a tipărit, au în­semnat lupta lui pentru promovarea românismului. Iosif Ioan Ardelean e născut în Chitihaz, la anul 1849. După ce-şi face studiile inferioare la Arad şi la Szar-vas, se înscrie la Academia de drept din Oradea Mare, pe care însă n'a terminat-o, trecând apoi la Academia teologică din Arad. A fost ales preot şi hirotonisit în anul 1875 în Chitichaz. A scris mai multe lucrări: 1) Despre susţinerea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a copii­lor şcolari. 2) Cuvântări bisericeşti şi funebrale; 3) Des­pre Etichetă. 4) Ceremoniile şi datinele Evreilor şi 5) o broşură contra socialismului. A mai publicat bucăţi literare, poezii şi schiţe în diferite reviste şi ziare ale timpului. După cum se vede, a fost un om de cultură, preocupat de diferite probleme ale timpului, dar şi om de inimă vroind să-şi vadă poporul şi copiii, al căror catihet era, sănătoşi trupeşte şi sufleteşte.

E curios că s'a gândit la acea dată (1893) să dea o monografie a unui sat fără însemnătate istorică şi nici centru economic, într'o vreme când cercetările mono­grafice erau foarte rare şi făceau parte mai mult din domeniul istoric, decât din cel sociologic. Poate că o presimţire 1-a îndemnat să dea la lumină monografia unui sat curat românesc, a unui din bastioanele româ­nismului mai înaintate în spre apus, pentru ca nu cumva să fie uitat la apropiata împărţire a noilor hotare, pe care ca bun român le aştepta. Şi cu toate că monografia lui e un strigăt al românismului acestei comune, ea totuşi a fost uitată acolo unde s'au trasat noile frun­tarii, îmi fac o datorie aci în acest articol, relevând această monografie, pentru ca cel puţin acum, când ungurii mai pomenesc de vechile lor fruntarii, să nu se uite că dincolo de fruntariile trasate la Trianon, noi mai avem încă fraţi — şi încă mulţi — şi care con­tinuă şi acum robia, şi stările descrise în monografia amintită.

Cu acest gând preotul Iosif Ioan Ardelean a dat chiar mai multă extensiune evenimentelor istorice. A căutat să fie cât mai bine informat, ca să nu i se con­teste nimic mai târziu. Totuşi. în modestia sa, autorul spune: „Istorioara (cu înţelesul de „o mică istorie") prin care a trecut până aci comuna mea natală, vreau să o spun eu bunilor mei săteni pe paginile următoare".

Totuşi nu la o istorioară se mărgineşte această mono­grafie. După ce a folosit toate documentele pe care a putut să le cunoască şi tot ce s'a scris despre această comună incidental în alte opere, autorul face un istoric cât mai complect din cele mai vechi timpuri şi până în zilele apariţiei monografiei, însuşindu-şi numai fap­tele mai însemnate şi mai sigure. Chiar părerea emisă de istoriograful L. Haan al comitatului Bichiş, care crede că numele comunei vine dela numirea ungurească Ketegyhaz (adică două biserici), deşi o aminteşte, nu şi-o însuşeşte, nefiind sigură d e ea. El spune în acelaş pasat: „Cât ştiu, atât voi scrie, fiind condus de ideia, că mai bine să scrii puţine şi drepte, decât multe şi nedrepte". Iată o rară mărturisire de conştiinciozitate şi cinste profesională, atât de greu întâlnită pe tărâmul scrisului.

In monografia aceasta, deşi autorul îi spune modest istoriară, se dă în afară de o scurtă privire istorică,

129 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

o catagrafie a populaţiei comunei din anul 1790, un tablou demografic al populaţiei între anii 1790—1891, din care se vede că totdeauna majoritatea populaţiei a fost românească (în 1790 era numai un singur ungur în sat). Se înşiră apoi în ordin cronologic faptele mai însemnate din viaţa comunei. Aci aflăm că ungurii numai în 1809 au început să imigreze în Chitichaz. Pentru ca să dea o oglindă cât mai fidelă a evoluţiei populaţiei din 1790 şi până la 1891, autorul publică tabelele înmatriculaţilor precum şi a deceselor, din registrele bisericei ortodoxe.

Iar c?. să dea o icoană a vieţii economice, sociale şi culturale a acestui sat, se dau diferite bugete a comu­nei din 1790 şi până la 1891, bugetele şcolilor, a bise­ricei, biografiile preoţilor, învăţătorilor, notarilor şi primarilor din acest timp, o privire scurtă asupra co­merţului, meseriilor şi economiei agricole. Ştiind că va interesa pe economiştii generaţiilor viitoare, ni se dă chiar o listă de salarii ce se dădeau pe atunci (o bucă­tăreasă primea 20—30 de florini pe an, un lucrător cu sapa primea 5—6 groşiţe), o listă de preţuri maximale din 1790 din care aflăm că un purcel se vindea cu 25 de creiţari, 12 ouă 5 cr. iar o jumătate kgr. de carne de viţel 4 cr. Autorul adaugă apoi: „la acestea s'au urcat mai apoi preţurile într'un mod înspăimântător". Dacă faţă de anul 1891 preţurile i se păreau urcate în mod înspăimântător, ce să mai zicem noi aceştia din 1939?!

Preotul Iosif Ardelean, care a scris: Despre susţine­rea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a copilului" nu se putea să nu consacre un capitol special stărilor sanitare din comună, unde relevă mortalitatea prea mare a co­piilor şi nepăsarea părinţilor faţă de această stare. Combate apoi în cuvinte foarte aspre tendinţa — ivită încă de pe atunci — de a avea cât mai puţini copii. Din capitolul închinat stărilor culturale, aflăm că a existat de pe atunci (1891) în Chitichaz un cor mixt, o societate de lectură şi se aflau în comună foarte mulţi abonaţi la ziarele şi revistele: Biserica şi Şcoala, Gazeta Transilvaniei, Luminătorul, Tribuna, Gazeta Poporului, Familia şi Calicul. O pagină de multă co­loare locală şi o caracterizare a timpului, în care s'a scris monografia, este aceia în care se arată unele mo­ravuri şi felul cum se pedepseau infracţiunile. Astfel cităm câteva pentru umorul lor: „Ardelean Nicolae s'au sfădit cu Pantea luon pentrucă muierea acestuia a suduit pre Ardelean Nicolae. Bărbatului i-am rânduit 15 bâte, eară muierii 12 corbacie (bici)". „Selăgian Flo-rea pentru că a înjurat în publicitate, s'au pedepsit cu 12 bâte". „Soţia lui Neamţ Chirilă a ascuns nişte vra-ciuri în chemeşa fetei sale, pentru aceasta mama a căpătat 12 corbacie, eară fata 6".

Monografia comunei Chitichaz se ceteşte cu mult interes cu tot limbajul dialectal şi ortografia timpului. E în acelaş timp un document de foarte mare preţ pen­tru o viitoare monografie a ţinuturilor crişene, cât şi pentru orişice studiu economic, istoric sau sociologic a vremurilor de atunci şi a comunelor româneşti rămase singuratece în masele populaţiilor streine.

MONOGRAFIA MADERATXJLUI Cealaltă monografie datează dela 1905. Autorul ei

e învăţătorul Petru Vancu din Măderat. E locul cred să remarc aci conştiinţa, pe care au avut-o preoţii şi învăţătorii de atunci şi din ţinuturile transilvănene, că trebuie să promoveze pe orice cale primatul culturii şi drepturilor româneşti. Şi în acelaş timp, că nimeni nu ar putea scrie cu mai multă dragoste şi pricepere despre satul românesc, decât cei ce au pornit din sat,

trâesc şl conduc sufleteşte satul. Preoţii şi învăţătorii sunt nu numai cei mai numeroşi autori de monografii săteşti, dar şi de culegeri folklorice.

Petru Vancu s'a născut în Cuvin (un sat din Podgo­ria Aradului) la 1865. Şi-a făcut studiile normale la Preparandia din Arad şi a funcţionat în continuu la şcoala primară confesională din Măderat. Afară de monografia aceasta nu cunosc alte lucrări ale lui.

Măderatul e un sat fruntaş aşezat la nord-est de Arad la capătul vestitelor sale podgorii. E un sat curat românesc. Autorul monografiei acestui sat a aşezat preocupările sale pe un alt plan. Petru Vancu e preo­cupat mai mult de manifestările spirituale ale păturei săteştii. In prefaţa cărţei sale el spune: că a scris acea­stă monografie „ca să nu se piardă şi să lase îngropate tradiţiile rămase din neam în neam, dela moşi strămoşi" şi că socoteşte de datoria sa şi a celor din generaţia lui „să adunăm puţinul ce ni-a mai rămas şi astfel să ne compunem istoria trecutului nostru naţional". Deci un istoric al comunei bazat mai mult pe tradiţiile, pe amin­tirile şi pe mărturisirile orale ale locuitorilor, decât pe documente, pe isvoare scrise.

Cartea are 7 capitole şi un adaos. Iată titlurile lor: 1) Poziţia şi teritoriul comunei; 2) Locuitorii comunei; 3) Ocupaţia locuitorilor; 4) Portul şi locuinţele lor; 5) Datini, credinţe şi moravuri; 6) Administraţia comu­nei; 7) Istoricul comunei şi adaosul compus din Colin­dele naşterii Domnului. Din însirarea lor se vede că majoritatea capitolelor sunr din domeniul folkloric. In adevăr, mai mult de jumătate de carte e ocupat de culegeri folklorice: obiceiuri la botez, nuntă şi înmor­mântare, portul şi locuinţa şi mai ales colinde şi cân­tece de stea. Partea statistică se referă numai la frec­ventarea şcolilor, la numărul populaţiei şi la economia satului. Sunt reproduse câteva acte vechi, în care se pomeneşte Măderatul încă din anul 1214. In acel act denumirea „Mager" se* crede, după descrierea locurilor şi a satelor învecinate, că e vorba de Măderat. Puţin mai înainte se spune că denumirea Măderat ar veni dela „Media-rata legiones", probat printr'un document care s'a pierdut. Aci mi se pare că există o inadver­tenţă. Dacă ar fi adevărată ultima ipoteză, că aci ar fi fost un lagăr roman al legiunii medii, cum s'a ajuns dela Media-rata la Mager şi apoi la Măderat? Nu e mai probabil ca Mager sau Megyer cum e mai pomenit şi în alte documente să fi fost un sat cu totul aparte decât Media-rata, cu care pe urmă să se fi confundat? După cât ştiu eu din ceiace mi s'a povestit chiar de către bătrânii satului şi din ce aminteşte monografia lui Marky, vatra satului Măderat a fost mult mai în şes, aproape de Pâncota. Acolo trebuie să fi fost acel Me­gyer, de care pomeneşte monografia, iar Media-rata, ca orice poziţie întărită, trebue să fi fost pe locul actua­lului sat. Numai cu timpul cei din Megyer s'au mutat şi ei, din cauză că poziţiile la şes deveniseră foarte nesigure, mai sus pe dealurile Măderatului.

Autorul pare însă că a vrut numai să înşire tot ce a aflat şi tot ce a auzit cu privire la trecutul satului, fără însă să încline pentru vreo părere sau alta. Scopul său a fost acel de înregistrare şi nu de comen­tare. Pe Petru Vancu 1-a interesat mai mult producţiile populare, folclorul atât de pitoresc şi de interesant, decât controversele istorice, pentru care de sigur nu avea nicio chemare.

Faţă de monografia preotului Ardelean, care e mai mult o carte de propagandă, de luptă, monografia în­văţătorului Petru Vancu este o lucrare de informaţie, de înregistrare „a tradiţiilor şi obiceiurilor străbune".

MARCEL OLINESCU

130 ©B.C.U. Cluj

Principele losif Poniatowski 19 Octombrie 1813. Bătălia se urmeazf cu furie, „bă­

tălia naţiunilor", cum a numit-o aşa de drept istoria. Armata lui Napoleon părăseşte Lipsea, unde trebue să intre ruşii şi germanii. Trec regimente şi baterii, trec pe podurile de pe râurile Pleis şi Elster, umflate de ploiel de toamnă. Dimineaţa e întunecoasă şi rece.

O mână de oameni apără cu eroism această retragere tristă. Ei sunt puţin numeroşi, dar au un şef care face, el singur, cât mii de soldaţi. Este „cavalerul fără frică şi fără scăderi" polonez, principele losif Poniatowski.

Rănit, el bandajează braţul cu o batistă şi rămâne în fruntea micului său detaşament. Retragerea se face pas cu pas. Grosul trupelor a trecut, în fine. Eroica arier­gardă poate să se gândească la salvarea ei. Dar vai! Cei cari trebuiau să arunce în aer podurile s'au grăbit prea mult.

...O explozie teribilă! Apărătorii eroici sunt despăr­ţiţi de armata lor. .

Trebue să moară sau să se predea. Ofiţerii polonezi, cari-şi iubesc şeful din tot sufletul, îl roagă să-şi păstre­ze viaţa pentru binele patriei. Poniatowscki dă din cap:

— Trebue să murim ca eroi! le răspunde el. Şi apoi, adaugă aceste cuvinte sublime, pe care toată

Polonia trebuia să le repete mai târziu cu admiraţie: — Dumnezeu mi-a încredinţat onoarea polonezilor.

N'o voiu preda decât lui Dumnezeu. Au trecut cu greu râul Pleiss. Principele a mai fost

atins de un glonte. Toţi îl roagă să se oprească, să o-prească sângele ce curge. El dă din cap. Duşmanul e prea aproape. Calul principelui cade. Şeful sare pe alt cal şi se aruncă în valurile râului Elster. O nouă lovi­tură de glonte. Poniatowski dispare în valuri. Nu s'a predat decât lui Dumnezeu.

De mai bine de un veac, silueta minunată a eroului a fost — şi va fi mereu — obiectul unui adevărat cult în Polonia, o amintire scumpă şi admirată în Franţa. Căci principele losif Poniatowski a fost şi mareşalul Franţei, iar francezii n'au uitat că el şi-a dat viaţa pentru Polonia, dar şi pentru Franţa.

Azi, când Cehoslovacia reprezentată "prin d. Beneş şi Polonia reprezentată prin preşedintele Raczkiewicz îşi întind mâinile, este bine să reamintim că această glorie poloneză, losif Poniatowski, este şi cehă prin mama e-roului, Măria Tereza Vchynska, care era fiica contelui ceh Vchynski şi a marchizei italiene Măria Capece-Ro-frano. Născută în 14 Aprilie 1740, ea s'a căsătorit la douăzeci de ani cu colonelul conte Andrei Poniatowski, fratele ultimului rege al Poloniei.

Tânăra femee avea o faţă încântătoare care aminteşte tablourile italiene, afară de guriţa-i surâzătoare şi ca­pricioasă. Colonelul, cu faţa bărbătească, dar foarte fină, seamănă cu portretele poloneze din tot veacul al XVIII-lea. Fiul lor losif, semăna mult cu mama sa, şi poate că buclele-i negre şi frumuseţea-i meridională îi veniau dela mama mare, italiană.

Andrei* Poniatowski a luptat contra Prusiei, în rân­durile armatei austriace. Atât de mare i-a €ost bravura încât, colonel în regimentul 50 de linie în 1760, el moare în 1773 în vârstă de 38 de ani ca principe al coroanei cehe şi mareşal austriac.

Familia Vchynski, care s'a făcut cunoscută în cursul istoriei prin nenumărate acte de bravură, a fost una

din primele familii aristocratice cehe, care şi-a adus aminte de naţionalitatea ei. Un unchiu al Mariei-Tereza, Francisc-Iosif, militar învăţat, scriitor cunoscut cerea pentru el numirea de ceh şi doria ca tineretul să cu­noască limba, literatura şi istoria Boemiei.

Maria-Tereza avea aceleaşi simţăminte naţionale ca întreaga ei familie. După moartea soţului ei, ea se re­trase în Boemia, mai întâi la Chrustovice şi apoi la Doksany. Zdrobită de pierderea bărbatului ei, a rămas toată viaţa nervoasă, slabă, tristă, dar bună şi iubind cu patimă cei doi copii ai ei, o fată cu doi ani mai mare ca principele losif, şi mai ales pe fiul ei.

Regele Poloniei, Stanislas-August, aduse în Polonia, pe nepotul său şi-i dete o educaţie naţională foarte se­rioasă, educaţie care a dus mai târziu la prăpastia în­tre unchiu şi nepot, căci regele, supus ţarinei Rusiei, a ajuns în conflict cu principele losif, patriot polonez fără compromisuri.

losif Poniatowski a urmat şcoala militară la Viena şi a intrat, la început, în armata austriacă alături de un­chiul său Francisc losif Vchynski. Reîntors în Polonia, principele losif — cunoscut şi sub numele de Principele Pepi — luptă cu ruşii şi cu prusienii. E alături de po­por, împotriva regelui unchiul său, când acesta pecet-lueşte soarta Poloniei supunându-se ruşilor. Cu cinci-şase mii de tineri polonezi, fără artilerie, el ţine piept la treizeci le mii de ruşi. Dar regele capitulează, la po­runca Ţarinei. Tânărul şef al armatei, care a încercat în zadar să moară în ultima bătălie, demisionează şi înapoiază regelui toate decoraţiile ce avea. Este exilat şi se refugiază la mama sa, la Doksany. In acelaş timp, ofiţerii şi soldaţii polonezi bat o medalie ca să-şi arate recunoştinţa pentru mama care a dat Poloniei un astfel de fiu. Maria-Tereza Vchynska-Poniatowska, de şi cehă a ştiut să insufle patriotismul polonez fiului ei şi şi-a făcut pe deplin datoria faţă de patria soţului şi fiului ei.

După campania din 1792, principele losif trăi câtva timp la Bruxelles, unde a făcut cunoştinţa marchizei de Vanban, în 1794, revoluţia lui Koscinsko a însemnat ultimele svârcoliri ale poporului liber polonez pe care-1 subjugau trei duşmani. Principele losif aleargă în Po lonia. Fostul şef al armatei se oferă să lupte ca simplu soldat. Armatele germane şi ruse înfrâng eroicele trupe ale lui Koscinsko, care erau puţin numeroase şi rău înarmate. Mulţi ţărani n'aveau alte arme decât coasele. Ultimul rege al Poloniei abdică în 1795 în favoarea ţa­rinei ruse. O prăpastie se deschide între unchiu şi ne­pot.

Ruşinea, neîncrederea si duşmănia poporului au fost răsplata meritată pentru bătrânul rege Stanislau-Au-gust. Dar ele s'au abătut în chip cu totul nedrept şi pe capul principelui losif, care a trebuit să le-suporte a-proape până la moarte. In aceste împrejurări, e l a do­vedit o forţă de caracter admirabilă şi un nesfârşit de­votament pentru patrie. Bănuit, rănit în mândria-i de soldat, el a dus o viaţă grea şi amară, dar a învis desti­nul devenind după moarte un erou legendar al polone­zilor.

Mama sa, Maria-Tereza, moare la 26 Septembrie 1806 şi cere să fie înmormântată la Praga. Puţin după aceea, principele losif devine şeful armatei poloneze a Duca­tului Varşoviei, creat de Napoleon prin pacea de la Tilsitt. Desinteresat, principele losif nu a vrut să pri-

131 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

mească leafa de ministru de războiu şi de generalisim. O încercare grea aşteaptă pe principele Iosif în 1809:

Austria intră în războiu cu Franţa. Poniatowski este silit să se bată cu foştii tovarăşi de arme din tinereţe. In bătălia de la Raszyn, lângă Varşovia, tânăra armată de 8000 de polonezi a isbutit să oprească 40000 de sol­daţi austriaci, obişnuiţi cu războiul. Intr'un timp arma­ta poloneză începuse să se retragă. Poniatowski smulge arma unui soldat şi porneşte în fruntea trupei luptând cu baioneta, ceace desiănţue elanul soldaţilor săi. Felul cum a condus campania din 1809 atrage principelui ad­miraţia şi iubirea ţării înregi.

In campania din 1812, Poniatowski dă dovadă zilnic de o vitejie supraomenească. Chiar şi Murat se înclină în faţa lui. Ce mare păcat că Napoleon n'a ascultat de sfaturile principelui Iosif, care propunea ca trupele să se oprească iarna în Ucraina şi să înarmeze pe Cazaci, pe care principele îi cunoştea din tinereţe.

Reîntors bolnav la Varşovia, el îşi reorganizează mica armată. Ruşii şi prusienii vor să-1 atragă de partea lor. Dar el pleacă să se reîntâlnească cu armata lui Napo­leon. La Cracovia) principele Anton Radziwll, căsătorit cu princesa regală de Prusia, îi oferă din partea ţarului şi a regelui Prusiei coroana Poloniei. Poniatowski a ce­rut o noapte de cugetare înainte de a răspunde. A doua zi dimineaţă, el arată ministrului său revolverul de pe masă, zicând că dacă s'ar fi convins că fericirea Poloniei ar fi putut fi făcută de ruşi şi prusieni, el ar fi găsit pentru el o scăpare onorabilă în moarte, dar că medi­taţiile sale l-au condus la convingerea că salvarea nu

poate veni decât de la francezi, şi că deci, el datoreşte patriei sale ceva mai mult decât moartea.

La începutul lui Mai, Poniatowski părăseşte Cracovia. La 11 Iunie 1813, el îngenunchiază pe mormântul ma­mei sale l^Praga . Iar de acolo pleacă, credincios cu­vântului său de principe şi de cavaler polonez, spre moarte şi spre glorie.

Principele Iosif a fost înmormântat la Wawel, prin­tre regii Poloniei, unde a intrat ca ultimul mare soldat polonez. Mormântul mamei sale a rămas la Praga. Po­lonezii au vrut să aducă rămăşiţele ei pământeşti la Cracovia. Din nefericire, familia Vchynski nu plătise de mult dările la cimitir, aşa că mormântul a fost vân­dut familiei germane Schener. Aceştia s'au împotrivit la ridicarea osemintelor. încă din 1908 un ziar ceh s'a ocupat pe larg de această chestiune. In Cehoslovacia liberă, inginerul A. Kubiczek, polonofil sincer, membru al Societăţii napoleoniene, a isbutit să răscumpere mor­mântul de la familia Schner. La 17 Mai 1936, s'a inau­gurat, în sfârşit, un monument de bronz peste mor­mântul mamei eroului, Blazoanele Poniatowski şi Vchynski veghiază acum osemintele. In pragul lungei şi dureroaSei încercări a rezistenţei eroice împotriva asupritorilor, Polonia a născut minu­nata siluetă a acestui Bayard polonez, care reunia în mod simbolic trei popoare, apropiate prin idealurile lor: Polonia, Franţa şi Cehoslovacia: principele Iosif Ponia­towski.

MAJRYA KASTERSKA

f AGATA BARSESCU g f GHEORGHE FOLESCU

I

In ziua de 21 Nov., odată cu desprinderea şi căderea ultime­lor trunze ale toamnei, s'a stins din viaţă în modestia şi singură­tatea unei camere de hotel din Iaşi, marea artistă cuceritoare de glorii, Agata Bârsescu...

Fiica colonelului Bârsescu din Bucureşti, după ce străluci fugi­tiv pe scena Teatrului Naţional in piesa lui Olănescu Ascanio, „Pe malul gârlei" porni pe cărările vi­sului de aria pe cari destinul i le făurise, trăind pe rând idila de le­gendă a lui Hero, tristeţea sua­vei Ofelia, nevinovăţia Desdemo-nei, ele, —intrând în istoria tea­trului din Viena şi dealungul Eu­ropei Centrale.

Tinerei române, prin debutul de pe scena Burgtheaterului, în „He­ro .şi Leandru" — tragedia lui Grillparzer — i-a fost dat să cu­cerească, să îmblânzească şi să-şi aştearnă la picioare cetatea Impe­rială Viena, — acea Vienă, unică în felul ei de-a amesteca realul cu visul.

Succesul, omagiile tumultoase ale mulţimei le-a cules şi pe sce­na „Deutsches Theater"-uJui din Berlin de unde se întoarse după scurtă vreme la Viena, pentruca

prin glasul ei vibrant, melodios, care răscolea adâncimile sufletu­lui, prin felul de-a evoca în ră­nile uitate ale inimilor ecourile tragice, furtuna pasiunei adevăra­te, s'a înălţat — la o vârstă cum n'a mai iost dat altor muritori, — ridicându-se pe culmea piramidei; glorificată, răsfăţată, omagiată de o lume întreagă.

Agata Bârsescu, artista Curţii Imperiale din Viena se'ntoarse după viaţa-i de glorie în ţară, ră­mânând vie în amintirea Viene-zilor şi, moare printre noi, pen­truca destinul a voit ca din sărbă­torirea ce i se pregătea în semn de recunoştinţa generaţiilor de azi şi din trecut cărora le-a îm­părtăşit magnifice fărămituri din gloria ei, să se schimbe într'o pompă cernită...

* Prin moartea tragică a lui Gh.

Folescu, Opera Română a pierdut una din gloriile ei şi, s'au îndoliat toate inimile cari au simţit vraja cântecului său de aur. Odată cu el se stinge nu numai o nobilă şi înaltă carieră artistică de izbândă personală ci şi o flacără luminoa­să din acelea ce strălucesc pe bolta cerească a neamului.

E nesfârşită durerea pe care o lasă în sufletul tuturor, odată cu trecerea din viaţă a acestui fău­ritor de cântec românesc, căruia i-a rămas credincios până la sfârşit.

Creator în rolurile pe care le-a trăit aevea: Ion din „Năpasta", Ieromonahul din „Brăncoveanu', Mefisto din „Faust", Daland din „Vasul Fantomă" ş. a. Gheorghe Folescu apărea cu o măestrită îm­pletire a unui stil rar de nobleţe a cântecului şi a unui deosebit talent de actor.

Umbra gloriei sale, — unul din cei mai de seamă artişti ai nea­mului ; larg înţelegător, plin de entuziasm şi luptător pentru ar­tă •, încrezător în frumuseţea me­seriei lui, — va rămâne pentru noi, nu numai o scumpă amintire ci ca o lumină vie, îndrumătoare, spre idealurile noastre, în năzuin­ţele noastre de-a ne apropia, prin artă, de divinitate.

...Sbuciumul vieţii de toate zi­lele, 1-a călăuzit, — pe acest prinţ al cântecului românesc, — în mod vitreg, spre locul de veci... prea curând...

OCTAV ORĂŞANU

132 ©B.C.U. Cluj

Matematicienii şi viaţa politică O părere foarte răspândită socoteşte că oamenii de

ştinţă trebue să se ţină departe de politică, fiindcă via­ţa politică le răpeşte un timp preţios în dauna ştiinţei. In cercetările de istoria matematicii, pe oare le fac de câţiva ani, am constatat cu mare surprindere că foarte mulţi dintre marii matematicieni au fost amestecaţi în viaţa politică. Pentru unii din ei, trecerea prin politică n'a lăsat urme mai adânci. Alţii au fost însă pietre de temelie în unele aşezăminte politice şi gloria lor ştiin­ţifică este egală cu cea socială, ca în oazul lui Monge şi L. Carnot.

Am studiat mai ales istoria matematicii în Franţa şi aş vrea să ilustrez cu exemple precise afirmarea de mai sus.

In pavilionul francez de la expoziţia din New-York s'au expus, în diapozitive, portretele a doisprezece ma­tematicieni francezi cei mai reprezentativi ai geniului matematic creator francez: Viete, Descartes, Pascal, Fermat din veacul al XVII-lea ; J. L. Lagrenge din vea­cul al XVIII-lea.

Laplace e în secţia de astronomie : G. Monge, J. V. Poncelet, A. Cauchy, J. Fourier, E. Galois din veacul al XlX-lea ; H. Poincare şi P. Painleve din veacul al XX-lea. Problemele politice se puneau cu totul altfel înainte de veacul al XVIII-lea decât acum, aşa că nu avem un criteriu destul de precis ca să examinăm ro­lul politic al mteunaticienilor de atunci. Totuşi, este evi­dent că F. Viete (1540 — 1603) „maître de requetes" al regelui Franţei, personagiu important la curtea re­gală, om care a îndeplinit multe misiuni diplomatice, a fost un om politic de primul plan. In matematici, Viete a descoperit şi organizat notaţia simbolică creând al­gebra modernă. Misiunile diplomatice ale lui Viete ne aduc aminte faptul că creatorul calculului diferenţia] W. Leibnitz (1646 — 1716) a fost un diplomat fin, însăr­cinat cu multe tratative delicate.

Dacă lăsăm deci la o parte pe matematicienii din veacurile XVII şi XVIII, constatăm cu mare surprin­dere că din cei şapte matematicieni iluşti citaţi, şase au jucat un rol politic. Unii din ei, ca Monge sau Pain­leve, au fost factori hotărîtori în desfăşurarea politică a Franţei. Cifrele de mai sus dau un procent de 85% matematicieni, cari au luat parte activă la viaţa poli­tică. Afară de creatorii geniali citaţi mai sus, o serie întreagă de alţi matematicieni cunoscuţi au ieşit în arena publică, cu începere de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Dintre cei mai de seamă, trebue amintiţi J. S. Bailly, Condorcet, Lazare Carnot, Vandermonde, F. Arago, ATbogart. Pentru a fi exacţi, trebue să precizăm că, cu excepţia lui Painleve, toţi sunt anteriori lui 1850. In jumătatea a doua a veacului trecut, numărul mate­maticienilor cari au ieşit din turnul lor de fildeş, în Franţa, s'a redus brusc. Marii creatori Ch. Heidmite, C. Jordan, H. Poincare, E. Picard s'au mărginit să trăiască jn lumea lor abstractă. Poate că această izolare din ul­timele trei sferturi de veac a făcut să se nască părerea incompatibilităţii între matematică şi politică, pe care

istoria matematicii o infirmă. Adăugăm că şi între ma­tematicienii contimporani câţiva dintre mândriile Fran­ţei sunt cunoscuţi şi în politică : E. Borel, A. Denjoy.

Numărul mare al maternaticienilor-oameni politici din Franţa în prima jumătate a veacului al XlX-lea s'ar putea explica în parte prin faptul-că Revoluţia franceză a schimbat organizarea întreagă a societăţii şi a adus elemente noui la conducere. Fiind multe lipsuri de în­deplinit, fiecare lucra în toate domeniile unde putea fi folositor ţării, aşa că pe lângă ştiinţă, îşi dedea partea de activitate şi vieţii publice. Această activitate nu a scăzut întru nimic admirabila lor producţie ştiinţifică.

Pentru ca cititorul să poată judeca afirmările prece­dente, voiu înscrie pe scurt, în ordine cronologică, re­zultatele ştiinţifice şi politice ale vieţii matematicieni­lor francezi citaţi mai sus.

J. S. Bailly (1736 — 1793), membru al Academiei Fran­ceze şi al academiilor de ştiinţe şi de inscripţii a dat o teorie, foarte cunoscută pe vremea sa, a lui Jupiter, precum şi o istorie a astromoniei, în patru volume. Deputat la isbucnirea Revoluţiei Franceze, a prezidat Adunarea Naţională. După luarea Bastiliei, a fost pri­mul primar ales al Parisului. A luptat cu cele mai maxi greutăţi ca să aprovizioneze Parisul cu alimente. Şi-a pierdut popularitatea din cauza campaniei calomnioase a lui Marat, şi a sfârşit pe eşafod.

Lazare Carnot (1753 — 1823) a creat geometria de Poziţie. Este primul matematician care a aplicat meca­nica raţională la studiul maşinilor, creând astfel Meca­nica Tehnică. Studiile lui asupra metafizicii calculului infinitezimal se citesc cu folos şi azi. A fost membru al Academiei de Ştiinţe. Deputat în Convenţiune, a fă­cut parte din Comitetul de Salvare Publică. A organi­zat armatele revoluţiei pe care le-a comandat personal, Numai graţie victoriilor lui (27 de victorii, 91.000 de prizonieri, 80.000 inamici morţi) Republica Franceză din 1794 a putut trăi. Fără Carnot „organizatorul victoriei", revoluţia ar fi fost înăbuşită şi cursul istoriei ar fi fost altul. Membru al Directoratului în 1795, ministru de războiu al lui Napoleon în 1800, membru al Tribunatu-lui, Ministru de Interne în timpul celor o sută de zile şi membru al guvernului de după abdicarea lui Napo­leon, Lazare Carnot a fost exilat de Restauraţie şi a murit în exil.

„Victoria" lui L. Carnot a fost cu putinţă graţie, pe de o parte, geniului lui militar şi de organizare ; dar, pe de altă parte, el a fost admirabil ajutat de organiza­ţia din dărătul frontului. Aprovizionarea cu muniţii, ar­me, alimente, haine, a luptătorilor a întrecut orice aş­teptare şi a surprins pe duşmani, cari nu se aşteptau la o aşa de perfectă ordine în toiul revoluţiei şi luau lucrurile puţin în serios. Organizarea aprovizionărei tru­pelor republicei a fost datorită unui alt matematician genial G. Monge.

G. Monge (1746 — 1818) a creat Geomefria Descrip­tivă. El a descoperit proprietăţiile liniilor de curbură, a studiat complet suprafeţele de ordinul al doilea. Mem-

133 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MĂ1NE

bru al Academiei de Ştiinţe. Ministru al Marinei în timpul Convenţiunei, în 1792, el devine directorul fa­bricilor de muniţii şi armament ale Revoluţiei în 1793, creează şi organizează celebra Şcoală Politehnică din Paris în 1794. După două misiuni diplomatice la Roma, ia parte cu Napoleon la expediţia din Egipt şi din Si­ria. Senator în 1799, preşedinte al Senatului în 1806, a fost toată viaţa prieten statornic al împăratului şi sfetnic devotat şi desinteresat. Vestea dezastrului cam­paniei din Rusia a grăbit moartea acestui mare mate­matician, mare profesor şi mare suflet.

Monge a fost ajutat în toată activitatea lui ştiinţi­fică sau politică de prietenul său A. T. Vandermonde (1753 — 1796), membru al Academiei de Ştiinţe, prec­ursor al lui Galois în descoperirea teoriei grupurilor. Membru în clubul jacobin, Vandermone a fost în 1792 şeful serviciului îmbrăcămintei armatei, iar cu începere din 1793 a fost ajutorul lui Monge în organizarea ma­nufacturilor militare ale Republicii.

Generalul Meusnier (1754 — 1793), autorul celebrei teoreme asupra cşrbuirei suprafeţelor, membru al Aca­demiei de Ştiinţe, a fost şi el un înfocat jacobin. Şef de divizie în ministerul armatei în 1792, el a murit în fruntea trupelor apărând cetatea Mayence.

Caritert de Condorcet (1743 — 1794), secretar perpe­tuu al Acdemiei de Ştiinţe, membru al Academiei Fran­ceze, s'a mestecat în vălmăşagul revoluţiei din cauza convingerilor sale democratice. Deputat în Adunarea legislativă din 1791, Condorcet a fost preşedintele co­misiei Instrucţiunii Publice şi în acesta calitate, a pre­zentat un plan de reorganizarea învăţământului. El ce­rea gratuitatea pe toate treptele învăţământului: pri­mar, secundar, superior teoretic (liceul = universitatea napoleoniană), superior practic (institutele, şcoala poli­tehnică, etc). Planul lui Condorcet a fost realizat trep­tat şi încoronat prin reforma napoleoniană, aşa că, în realitate, tot veacul al XlX-lea a avut şcoalele organi­zate în conformitate cu ideile lui Condorcet. Deputat şi în Convenţiune în 1792, Condorcet a fost declarat suspect în timpul teroarei. Arestat în primăvara 1794, a fost găsit mort în închisoare a doua zi. Printre operele lui ştiinţifice, cităm studiile lui asupra ecuaţiilor cu de­rivate parţiale, asupra probabilităţilor, precum şi faimo­sul său tablou istoric asupra progreselor spiritului ome­nesc.

L. Arbogast (1759 — 1803), deputat în Adunarea le­gislativă din 1791, preşedintele comisiei Instrucţiunii Pu­blice în Convenţiunea din 1792, corespondent al Acade­miei de Ştiinţe, a făcut lucrări asupra ecuaţiilor cu de­rivate parţiale, asupra concavităţii curbelor.

P. S. Laplace (1749 — 1827) a fost unul dintre cei mai mari matematicieni ai omenirii. Creatorul Mecanicii ce­reşti „unul din cele mai puternice monumente ale ştiin­ţei moderne", Laplace „era născut ca să perfecţioneze totul, să adâncească totul, să depărteze toate limitele, să deslege problemele care păreau imposibile. El ar fi ter­minat ştiinţa cerului, dacă această ştiinţă ar putea fi terminată" p i n Elogiul lui Laplace făcut de J. Fourier). Laplce e şi un precursor al fizicei matematice, iar în analiză a făcut lucruri fundamentale asupra funcţiilor generatoare, asupra ecuaţiilor diferenţiale mixte, etc. Ministru de interne al lui Napoleon în 1799, senator, vice preşedintele senatului în 1803, pair al Franţei după Restauraţie, şi marchiz, Laplace a avut o linie politică foarte întortochiată. Napoleon scria despre el că în po­litică „Laplace nu privia chestiile sub adevărată lor în­

făţişare, căuta subtilităţi peste tot şi introducea spiritul infiniţilor mici până şi în administraţie".

J. Fourier (1768 — 1830), secretar perpetuu al Aca­demiei de Ştiinţe, membru al Academiei Franceze, este creatorul fizicei matematice şi al teoriei seriilor trigo­nometrice. A luat parte la Expediţia în Egipt a lui Na­poleon, a fost prefect la Grenoble din 1806 până în 1815. In această calitate, el a sprijinit pe tânărul învă­ţător Champolion, oare trebuia să devină mai târziu creatorul egiptologiei.

A. Cauchy (1780 — 1857) a fost una dintre figurile cele mai de seamă ale matematicii veacului al XlX-lea ; autor a peste 700 de lucrări matematice, Cauchy a creat analiza algebrică, precizând noţiuni fundamentale ca convergenţa seriilor, continuitatea. El a conceput integrala în domeniul complex, creând astfel teoria func­ţiilor. Regalist convins, el a plecat în exil la Praga, după revoluţia din 1830, care a detronat pe Carol X. Toată viaţa lui nu a vrut să depună jurământ altul re­gim decât regalităţii lui Carol X. A preferat să trăiască dând lecţii particulare şi, după ce s'a înapoiat în Fran­ţa, în institute religioase. In acelaş timp lucra fără în­trerupere la Academia de Ştiinţe al cărui membru era. In ultimii ani ai vieţii sale, a fost reintegrat ca profesor la Sorbona; Napoleon III având în vedere marile lui merite 1-a dispensat de a depune jurământul. De altfel, Chauchy a împărţit la săraci toată .leafa pe care a pri­mit-o ca profesqr la Sorbona pentru ca astfel să nu da-torlască nimic împăratului, pe care el îl socotia ca un uzurpator.

J. Victor Ponce<yi788 — 1867) a făcut campania din Rusia ca ofiţer şi a fost prizonier timp de trei ani la Saratao. Pentru a-şi îndulci singurătatea, şi-a concen­trat atenţia asupra cercetărilor de geometrie şi a isbu-tit să creeze o ramură nouă a matematicii, Geometria proectivă. Tot lui Poncelet i se datoreşte crearea Me­canicii industriale. ProfesoT la Sorbona, College de France, şcoala Politehnică, membru al Academiei de Ştiinţe, general, V. Poncelet a fost un precursor al uni­versităţilor populare^. El însuşi a făcut numeroase cursuri de ştiinţă aplicată pentru lucrători. Această a-propiere de lucrători răspunde convingerilor sale de­mocratice. A fost deputat. In 1851 a fost preşedintele comisiei pentru expoziţia internaţională universală din Londra.

E. Galois (1811 — 1832) a fost o apariţie extraordi­nară şi meteorică în câmpul matematicii. Creator genial al teoriei grupărilor, pe când avea abia douăzeci de ani, Galois era pasionat de mişcările politice. In 1830 s'a bătut pe baricade contra guvernului lui Carol X. închis pentru câteva luni din cauza agitaţiilor ce făcea, a sfâr­şit în chip tragic, într'un duel pentru o femee.

F. Arago (1786 — 1853) a început prin lucrări de geo­dezie în Spania, în condiţiuni foarte neprielnice şi cu niscul vieţii sale. Descoperitor al polarizării eromatice, al magnetismului prin rotaţie, al electro-magnetului, F. Arago a fost Directorul Observatorului Astronomic din Paris, secretar perpetuu al Academiei de Ştiinţe. A or­ganizat primele cursuri populare de astronomie. Depu­tat, ministru de xăsboiu şi de marină în 1848.

In veacul al XX-lea întâlnim încă unii mari matema­ticieni, cari au jucat un rol de frunte în poltică.

P. Painlevâ (1863 — 1933), analistul a cărui operă e o piatră de hotar intre analiza clsică a domeniului de continuitate şi între tendinţele moderne de studiu al discontinuităţii, clasificatorul singularităţilor integrale­lor ecuaţiilor lineare, al liniilor singulare ale funcţiuni-

134 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

lor analitice, membru al Academiei de Ştiine, a fost în nenumărate rânduri ministru şi preşedinte al Consiliu­lui. Activităţii lui politice îndârjite i se datoreşte pro­gresul aeronauticei şi minunata organizare a rmatei ae­rului în Franţa. Ministru de răsbodu în timpul războiu­lui cel mare ; Painleve a fost un fctor esenţial în obţi­nerea victoriei.

E. Bor el (1871), membru al Academiei de Ştiinţe, este unul din creatorii teoriei contimporane a funcţiilor de variabilă reală. Lui i se datoreşte noţiunea de măsu­ră a mulţimilor, el a conceput sumabilitatea seriilor di­vergente, a descoperit funcţiile quasi analitice. Orga­nizator şi animator neobosit, a oreat celebra Colecţie de Monografii asupra teoriei funcţiilor, care a contri­buit în mod esenţial la desvoltarea acestei teorii în ul­timii treizeci de ani. Deputat în mai multe rânduri, mi­nistru al marinei, d. E. Borel a jucat şi un rol politic însemnat.

Printre matematicienii tineri, d. A. Den/oy (1884) e Consilier General. Dânsul a descoperit totalizarea şi a găsit proprietăţile caracteristice ale funcţiilor quasi a-nalitice.

Notele de mai sus ne arată că atunci când materna-tecienii se găsesc în locuri politice cu răspundere, ei se disting prin un spirit de organizare metodic şi discipli­nat şi prin o îndârjire la muncă, graţie căreia ajung ade­sea la ţintă. L. Carnot şi G. Monge au fost de fapt organizatorii victoriei armatelor republicei abia născu­te, Condorcet a pus bazele organizării învăţământului francez pentru tot veacul al XlX-lea, Painleve a orga­nizat aviaţia la începutul veacului al XX-lea şi a fost unul dintre făuritorii încrederii în această armă, încă de la primele experienţe, privite cu scepticism de marele public.

Dacă ne gândim la ţara noastră, această caracteristică de „organizatori" o întâlnim şi la mătematecienii noştri cari au jucat un rol politic. întreaga organizare a învă­ţământului nostru a stat mai multe decenii pe baza legii matematicianului Spiru Haret (1851 —1912), primul ro­mân doctor în matematici de la Sorbona, utorul unei teze foarte cunoscute asupra stabilităţii sistemului planetar. Spiru Haret, membru al Academiei Române, a încercat să introducă formule matematice şi în studiul fenome­nelor sociale, scriind o Mecanică Socială.

Traian Lalescu (1882--1929), unul din primii pioneiri ai teoriei ecuaţiilor integrale, a fost deputat în mai mul­te rânduri şi a profitat de situaţia lui politică spre a crea şi organiza şcoala Politechnică din Timişoara.

Trebue să adăugăm în aceiaş ordine de idei pe profe­sorul E. A. Pangrati (1861-1931), deputat şi senator timp de zeci de ani, ministru în câteva rânduri, organi­zatorul academiei de arhitectură din Bucureşti; şi pe d. N. Coculescu (1866), care şi-a părăsit scaunul de de­putat pentru a lua conducerea Observatorului Astrono­mic din Bucureşti, creat prin străduinţele d-sale. Iar d. A. Davidoglu (1876) a părăsit luptele politice, la care a luat vremelnic parte, ca să organizeze Academia de Ştiinţe Comerciale şi Industriale, al cărui prim rector a fost.

Activitatea organizatoare a matematicienilor în viaţa politică se poate observa şi în alte ţări. De pildă, în ul­timii ni ai veacului al XlX-lea învăţământul superior italian a fost reorganizat de ministrul de instrucţie L. Gremona, matematician care descoperise Statica grafică. El a fost ajutat şi continuat de o serie de geometri ita­lieni eminenţi, ca Bianchi.

Până aci, am ilustrat prin câteva exemple efectele pur

concrete, de organizare, pe care le-a avut amestecul ma­tematicienilor în viaţa politică. Trebue să ne mai opriim însă şi asupra unei alte laturi a chestiunii. Au fost ma­tematicieni mari cari nu au luat parte propriu zis la fră­mântările vieţii politice (parlament, alegeri, etc). dar cari au fost teoreticieni politici în sensul cel mai larg al cuvântului. Sămănători de idei, ei au determinat cu­rente politice numai prin forţa scrisului sau cuvântului lor. Aşa a fost, de pildă, J. D'Alembert (1717 - 1783), creatorul hidrodinamicei, autorul principiilor moderne ale mecanicei, membru al Academiei de Ştiinţe, secre­tar perpetuu al Academiei Franceze. D'Alembert a fost cu Diverot, creatorul faimoasei Enciclopedii Franceze, ale cărei idei democratice au pregătit veacul al XVIII-lea francez la isbucnirea marei revoluţii. Din acest punct de vedere scrisul lui D'Alarnbert a fost un factor hotărâ­tor in evoluţia politică a Europei. Adaug că D'Alem­bert a fost acela care a adus Enciclopediei colabora­rea lui Voltaire şi pe a lui Montesquieu.

E demn de observat că atunci când Francezii au pu­blicat, un veac mai târziu, la începutul veacului al XX-lea, Marea enciclopedie franceză, secretarul general al acestei imense întreprinderi a fost tot un matematician C. A. Laisant, graţie activităţii căruia enciclopedia a fost

' dusă la bun sfârşit. Laisant, deputat încă din 1872, a fost un mare animator în viaţa matematică, fiind printre crea­torii revistei Intermediaire des Mathematiciens şi prin­tre cei mai asidui redactori ai lui Bulletin des Sciences Mathematiques, în primii ani de apariţie.

In timpul tulburărilor din 1848 în Germania, maitema-ticianul C. Jacobi (1804-1851) creator al teoriei func­ţiilor (aliptice, mecamist eminent care a adus mari pro­grese ştiinţei, a fost teoreticianul partidului radical, care concepea Statul ca o deducţie logică din câteva prin­cipii stabilite pe consideraţii istorice.

La noi în ţară, după răsboiu, profesorul G. Ţiţeica (1873 -1939), secretar perpetuu al Academiei Române, creator in geometria proectivă diferenţială şi- aeome-tria afină, a luat parte la viaţa publică a societăţii în mod intens, fără să facă, propriu zis, politică de partid. Director al Caselor Naţionale, Ţiţeica a făcut sute de conferinţe cu subiecte sociale, tinzând la crearea tipului „omului de nădejde" imaginat de generalul I. Manoles-cu, căutând să desvolte toate însuşirile bune din sufle­tul poporului nostru si condamnând aspru orice abatere de la linia dreaptă dictată de conştiinţă şi justiţie.

Matematicianul coleq la Academie al lui G. Ţiţeica, d. prof. D. Pompeiu (1873), actual senator numit de M. S. Reqele, a urmăirit viaţa politică de la noi, fără. să se amestece în lupte. Totuşi, a fost fără să se sbuciume pentru aceasta. Preşedinte al Adunării Deputaţilor, lă­sând o amintire excelentă prin felul distins şi plin de tact cum a condus desbaterile. D. Pompeiu este, ca ma­tematician, unul dintre pionerii teoriei mulţimilor şi al teoriei funcţiilor de variabilă reală. Exemplele construi­te de d-sa în 1908 au fost senzaţionale şi sunt citate şi azi în toate cursurile de specialitate. Ca organizator, tre­bue să însemnăm rolul dominant pe care 1-a avut în for­marea Seminarului de Matematici la Universitatea din Cluj în clipa când se organiza universitatea românească şi când trebuia să creăm ceva potrivit cu nivelul pe care-1 avea universitatea maqhiară precedentă.

Din Camera prezidată de d. dr. Pompeiu făceau parte ca deputaţi trei profesori universitari de matematici. Li­nul dintre ei, d. V. Vâlcovici era Ministru, iar actual­mente e secretar genera} al Frontului Renaşterii Na­ţionale. PETRE SERGESCU

135 ©B.C.U. Cluj

Mai aproape de inima omeneasca Un tânăr din America, în vârstă numai de 13 ani,

a inventat o nouă bombă aeriană cu o putere de dis­trugere mult mai cumplită ca cele cunoscute până a-cum. Natural, iaptul a produs senzaţie şi forurile com­petente au luat în studiu invenţia genialului copil.

Oricum ar ii însă, şi orice rezultat ar da cercetările, — fie că vor atesta genialitatea tânărului, sau numai o simplă lebră caracteristică trecerii dela pubertate la adolescenţă, — un lucru rămâne cert, şi încă de o în­spăimântătoare evidenţă: psihoza ce a cuprins lumile dela un capăt a altul ale pământului, încât până şi co­pilăria e smulsă din cadrul ei firesc şi împinsă către precipitarea unor evenimente de triste perspective.

îngrozitor secol, amară epocă, nenorocit destin în care biata viaţă omenească trebuie să se consume fe­bril, până la autodistrugere, fără nevinovăţia copilăriei, fără visul tinereţii, fără bărbăţia creatoare şi fără li­niştea bătrâneţii.

Desigur, luarea în considerarea a unui copil care a inventat o maşinărie, dovedeşte multă putere de înţe­legere a mediului înconjurător, a spiritului colectiv, din partea celor ce sunt puşi a releva fenomenele vieţii, — in toate ramificaţiile ei, — şi că sunt aproape de inima omului.

Şi mă gândesc: oare la noi se petrece tot aşa ? Câţi dintre inventatorii noştri găsesc amplă înţele­

gere şi imediata solicitudine ? Dacă pentru aceşti făuritori de mijloace tehnice, atât

securitatea statului, cetăţenii dovedesc o totală nepă­sare, ce să mai vorbim de cele ce se petrec cu născo-citorii de frumos ?

Această lipsă de înţelegere şi de aproapiere către inima omului, mi-a fost dat să le văd, în mai plină mă­sură, în redacţia unui mare cotidian.

Un tânăr firav, timid, cu tremurări în glas şi cu hainele mai mult decât modeste, se'înfăţişă cu un biet volumaş de versuri pentru a fi recenzat. Bietul visător căzu victimă ironiilor recenzentului, el însuşi un fău­ritor de stihuri, el însuşi cu o existenţă chinuită şi amară.

Ce duh rău îl făcea să se comporte atât de barbar cu un confrate al lui, care nu avea alt păcat decât că îşi spunea gândul şi simţirea în versuri limpezi şi lu­minoase ? De ce tocmai acest om — menit să aducă vofba cea bună, imboldul încurajator, mângâierea con-fraternă, tălmăcirea cea adevărată pentru a-1 face în­ţeles şi cunoscut tuturor, — se îndârjea şi nimicea un suflet ?

Să fi fost egoismul ? Răutatea ?

Nu, nu cred! Ceva mai condamnabil! Lipsă de pregătire sufletească pentru înţelegerea nă­

zuinţelor sau suferinţelor omeneşti -, neputinţa de apro­piere de inima celuilalt ,• NEPĂSAREA, îngrozitoarea nepăsare care sapă prăpăstiile între oameni şi între popoare. De aci pornesc toate relele, toate învrăjbirile.

Problema însă se pune pe un plan şi mai mare, şi mai vast. De aci şi negaţia. Nu vrem să recunoaştem dreptul de afirmare al celorlalţi şi astfel ucidem în­săşi principiile fundamentale ale vieţii. Nu vrem să re­cunoaştem că şi alţii au dreptul la un nivel de viaţă mai ridicat — fie din punct de vedere material, fie din punct de vedere cultural. Monopolizăm totul. Punem stăpânire ca pe un patrimoniu absolut exclusiv nouă şi nu ne mai interesează că viaţa germinează noui şi noui expansiuni. Devenim închipuiţi şi exercităm rău neînţelegerea! Iată şi de ce unii cunosc tot ceeace omul poate cunoaşte, pe când ceilalţi sunt lipsiţi de cele mai elementare 'cunoştinţe. Iată de ce unii au tot — peste nevoile lor de consumaţie — şi de ce alţii abia pot să-şi câştige o pâine.

Trăim într'un tragic anacronism. Vremurile însă sunt din ce în ce mai grele, eveni­

mentele se precipită, o apropiere între oameni este din ce în ce mai necesară cu cât pericolul ameninţă pe fiecare.

Ar trebui ca omul de ştiinţă să se apropie de marea sete de a cunoaşte a poporului. Doctorii cei mari să se aplece la nevoile medicului de plasă şi la suferinţele fizice ale poporului. Preotul din altar să-1 poarte pe Dumnezeu în suflet, viu, nu numai în cuvinte ci şi în fapte, şi să se pogoare în norod cu aceeaşi curăţie su-fleteascăş Conducătorii să străbată în massele popu­lare, de toate categoriile, să le cunoască şi bunurile şi lipsurile, şi virtuţiile şi decăderile, şi să legiuiască în spiritul nostru creştinesc. Artiştii, poeţii, să se înfră­ţească cu naţia din oare să-şi tragă seva inspiraţiei. Tehnicienii să lupte pentru o mai mare participare la progresul mecanic, să nu mai existe disproporţia din­tre cele 200 km. pe oră şi ţara întreagă care a rămas tot la carul cu boi. Fiecare să contribue în raport cu posibilităţile, cu priceperea, sau cu talentul, la ridica­rea neamului, la Ţara nouă, aşa cum o vrea M. S. RE­GELE şi marii noştri bărbaţi de stat. Un tot armonic şi indisolubil.

Şi nu este greu: Puţină înţelegere şi cât mai aproape de inima omenească.

CONSTANTIN BARCAROIU

136 ©B.C.U. Cluj

Natura evoluţiei ştiinţelor Ştiinţa este cunoaşterea maturii prin experienţe şi

observaţii metodice şi raţionale. Ea s'a născut din cre­dinţa în posibilitatea reprezentării fenomenelor prin cauzalitate şi în existenţa obiectivă a realităţii mate­riale. In lupta pentru existenţa sa zilnică, omul a ajuns cu încetul să cunoască proprietăţile lucrurilor dimtr'ue dublu interes. Pe de o parte din interes practic, pentru a-şi uşura munca, pentru comoditatea sa particulară. Pe de altă parte din o nevoie internă de a cunoaşte na­tura împrejmuitoare, din care omul aicătueşte doar o părticică infimă, cu scopul de a-i pătrunde secretele şi de a înţelege mersul fonemenelor cari îl impresionează.

Această tendinţă de a cunoaşte se manifestă şi la popoarele cele mai primitive, cari în lipsa unor mijloace de investigaţie mai precisă, îşi explică toate fenome­nele printr'un animism panteist. Cu cât înaintează însă omul în organizarea luptei sale pentru existenţă, desco­peră, mulţumită atenţiei sale mai încordate, relaţii între fenomene, cari l-au condus la credinţa în cauzalitate, adică în faptul că în aceleaşi condiţii relaţiile observate între două grupuri de fenomene se reproduc cu cea mai mare certitudine întotdeauna. Aceasta mai pe scurt se poate spune că omenirea începuse să descopere existenţa legilor în natură.

Evident că această evoluţie a cunoaşterii este un fe­nomen social, care nu s'a putut desfăşura decât într'un timp îndelungat. Spiritul ştiinţific nu s'a putut forma de­cât sub influenţa nevoilor economice, a luptelor chinui­toare cu natura şi prin crizele respectiv ascensiunile sale sociale, cari l-au îndrumat spre scrutarea fenome­nelor, spre descoperirea existenţei ilegilor în natură cu scopul de a supune fenomenele ei şi a le utiliza în fo-/losul său practic de îmbunătăţire a traiului. Acest in­teres colectiv al ştiinţei ne arată că ea formează un tot cu viaţa socială, cu tehnica şi cultura umanităţii.

Ştiinţa nu se poate separa de celelalte domenii ale activităţii, ale societăţii omeneşti.

Pentru .a învedera acest adevăr observăm că ceeace caracterizează cunoaşterea ştiinţiifică şi o deosebeşte de cunoaşterea vulgară este stabilirea legilor prin expe­rienţe şi observaţii raţionale. Legile au caracteristica de a uni într'un mănunchiu o serie de observaţii dis­parate. Pe baza legilor se elaborează teoria, -adică un sistem logic de concepte abstracte cu ajutorul cărora se încearcă explicare raţională a fenomenelor şi repre­zentarea structurei materiei.

Din aceste sisteme raţionale se deduc apoi, prin ra­ţionamente logice, toate consecinţele posibile. Intre ele pot să fie consecinţe noui cari se supun imediat verifi­cării experimentale şi se ajunge de multe ori în acest fel ,1a descoperirea unor legi noi.

Deci pornind dela cunoaşterea primitivă, caracterizată prin anumite noţiuni primare, familiare, ajuns prin in­termediul experienţei, la construirea unor noţiuni noui cari se opun celor primitive şi ne conduc, prin conse­cinţele lor la legi noui şi la o cunoaştere mai perfec­ţionată a realităţii în care cele două noţiuni opuse se contopesc într'o sinteză mai superioară. Cunoaşterea ştiinţifică are prin urmare un mers dinamic. Evoluţia ei se face prin sinteze succesive, fiecare sinteză ne apa­re ca un "etaj sau ciclu care se suprapune celei prece­dente.

In fiecare din aceste cicluri de evoluţie legile desco­

perite ne servesc la perfecţionarea mijloacelor noastre de muncă, de producţie, deci a tehnicei pe de o parte ; iar pe de altă parte influenţează starea culturală co­respunzătoare prin aportul de noţiuni noi sau prin mo­dificarea noţiunilor existente. Dar mai trebuie să remar­căm existenţa şi a unei influenţe inverse prin faptul că perfecţionarea tehnicei serveşte la extinderea mijloace­lor de observaţie, de investigaţie, deci va mări preci-ziunea experienţelor ceeace conduce la descoperirea unor fenomene noi. Iar starea culturală modificându-se imprimă o anumită directivă nouă cercetărilor ştiinţi­fice. Din acest punct de vedere vechea distincţie dintre „ştiinţa pură" şi „ştiinţa aplicată" este din ce în ce mai perimată.

Acest punct de vedere am căutat să-1 pun în evidenţă într'un studiu sistematic a evoluţiei concepţiei despre îumină1) în care am reuşit să deosebesc o serie de cicluri de evoluţie, concepţia actuală despre lumină rezultând din sinteza dialectică a două concepţii con­tradictorii : concepţia ondulatoare şi concepţia corpu-sculară. In aceleaşi ordine de idei ne putem referi la studiul astronomului Mineur asupra evoluţiei noţiunii de timp2), care găseşte o evoluţie ciclică în care fiecare ci­clu realizează o sinteză din ce în ce mai vastă de na­tură dialectică. Deasemenea d. T. Vescan ocupându-se cu problema discontinuităţii timpului3) arată că evolu­ţia noţiunii de timp trece prin o serie de contradicţii de natură dialectică.

Bazaţi pe aceste studii parţiale putem conclude că no­ţiunile ştiinţei, contrar concepţiei metafizicei kantiene, 4 sunt supuse unei evoluţii continue, întrerupte din când în când de „mutaţii" mai mult sau mai puţin disconti­nue cari îi măresc conţinutul şi schimbă radical sensul acestei evoluţii. Forţa motrică a acestei evoluţii este cercetarea ştiinţific prin observaţii experimentale şi critica raţională. Cauza „mutaţiilor", cari cauzează ve­ritabile invenţii de imagini noui, trebuie căutată în per­fecţionarea tehnicei experimentale, în invenţie de in­strumente noui de investigaţie.

Dar în examinarea evoluţiei ştiinţelor mai putem ur­mări şi un alt punct de vedere având în vedere aspec­tul global. Astfel în desvoltarea ştiinţelor se manifestă două tendinţe contrare : O specializare din ce în ce mai extremă ale diferitelor ramuri. Iar, în aelaş timp, o tendinţă de a căuta unitatea în explicarea raţională a fenomenelor şi a faptelor, ceeace se manifestă prin evi­denţierea unei conexiuni tot mai strânse între diferi­tele ramuri.

Intr'adevăr diferitele ştiinţe speciale urmărind cunoaş­terea tot mai dâncă şi mai amănunţită a unui aspect particular al lumii materiale ajung să atingă tot mai mult frontiera unei ştiinţe speciale înrudite. Pentru rezolva­rea unei probleme interne ele ajung să facă incursiuni tot mai numeroase în domeniul ştiinţelor vecine. Astfel constatăm că matematica, fizica, chimia, biologia îşi

1) Vezi : V. Novac, Evoluţia concepţiei despre 'aspectul microscopic a luminii ; Revista de Filozofie nr. 3 din 1938. Şi urmarea în curs de publicare.

2) A se vedea volumul „Science et loi" pufoltait de „Centre International de Synthese", Paris 1933.

3) T. VESCAN : Simultaneitate şi uflteaioritate, Gazete Matematică! nr. 2 şi 3 din 1939.

137 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

pierd tot mai mult din autonomia lor în urmărirea re-zolvirii problemelor lor speciale. Rezolvirea diverselor probleme speciale impune cu o nevoie tot mai impe­rioasă concepţia unităţii indivizibile a lumii materiale ale cărei fenomene sunt în continuă relaţie de recipro­citate relativă. Deci cercetările analitice ale probleme­lor particulare ale diferitelor ştiinţe conduc cu o im­perioasă necesitate la concepţia unei sinteze. Ori con­cepţia unor sinteze face parte din domeniul filozofic. Deci ştiinţele naturale în negarea clasică a filozofiei ajung la filozofie. Dar această cale conduce la o anar­hie fatală deoarece fiecare ştiinţă vrea să realizeze sin­teza după concepţia sa particulară.

In starea actuală a ştiinţei putem constata oglindirea stării economice şi politice a societăţii noastre. Con­trastele şi contrazicerile cari bântuie starea economiei capitaliste se manifestă cu aceiaşi intensitate şi în do­meniul atât de îndepărtat al cercetărilor ştiinţifice. In ştiinţa actuală constatăm un dublu antagonism care

constrânge întoarcerea spre filozofare în diferitele ştiin­ţe speciale.

Pe de o parte nevoia sintezei care se impune în re­zolvirea diferitelor probleme speciale. Iar pe de 'îltă parte faptul că în desvoltarea lor diferitele ramuri spe­ciale ale ştiinţei ajung la răsturnarea cunoştinţelor de bază şi nimicirea valorii vechilor concepţii îi conduce în mod necesar la punerea problemei cunoaşterii. Acea­stă tensiune crescândă a contrastelor interne şi externe, şi a opoziţiilor calitative şi cantitative conduc la im­pasul misticismului şi la negarea ştiinţei fără o reexa­minare dialectică a dificultăţilor. Sinteza nu se poate realiza decât cu ajutorul logicei dialectice prin libera­rea totală a raţionalismului, dând la o parte jugul pre­tinsului bun simţ plin de rutină şi refuzând să se con­funde ceeace e familiar cu ceeace e evident. Din acest punct de vedere ştiinţa ne dă argumentul reconfortant că adaptarea spiritului la realitatea lumii materiale nu va fi nici odată absolută şi definitivă.

VALER NOVAC

încheia de Sărbători

Gvăciunuvile simboliste Recenta apariţie a monumentalei ediţii în care ne

este înfăţişată toată opera poetică a d-lui Ion Minule-scu, figura proeminentă a curentului simbolist, la noi, — ne-a îndemnat să-i adresăm o întrebare maestrudui, în numele cititorilor noştri. Şi anume :

— „Să ne spuneţi ceva despre CRĂCIUNURILE SIM­BOLISTE. (Despre Crăciunurile semănătoriste au vorbit atâţia!").

Marele poet şi^a aşternut peniţa pe un bloc de hâr­tie şi ne-a răspuns, cu aceste duioase relatări care lu­minează cu blândeţe o epocă apusă, dincolo de pragul celor trei decenii cari s'au scurs dela primul volum de poesii pe oare Ie-a tipărit. Să-1 ascultăm :

„Crăciunurile simboliste ? Vai, ce dureros de dulce subiect, pentru un scriitor

de vârsta mea, nevoit să-şi mai amintească şi azi, Cră­ciunul eroicei lui tinereţi, peste care viitorul nu pla­nase decât ascuns în umbra aceluiaş misterios semn de întrebare!

De obicei, noi — aşa zişii simbolişi — ne petrecusem Crăciunurile — ca de altfel mai tot restul zilelor din cursul anului, — la Cafeneaua Kubler — leagănul au­tentic al boemei româneşti de acum trezicei şi mai bine de ani.

„In artă, însă, şi mai ales în literatură, vârsta artis­tului nu contează după numărul anilor trăiţi, ci după numărul kilometrior parcurşi până ai reuşit să ajungi la potou".

Parcă'I aud şi azi pe Papa Kubler, repetându-ne aproa­pe zilnic această încurajare părintească. Probabil că patronul acestei Cafenele istorice, înduioşat de precara situaţie financiară a noastră — copiii nimănui — ne înscrisese pe toţi, fără deosebire, pe lista clienţilor în­găduiţi să consume pe credit. Ba, ceva mai mult chiar, în fiecare Ajun de Crăciun, de An Nou sau de Paşti,

tot el ne oferea tradiţionalul lui cadou de sărbători, care consta în două suplimente de consumaţii gratuite, din care nu lipseau nici odată gogoşile fierbinţi, umplu­te cu marmeladă de caise şi punch-urile îmbibate de „rom colonial", pe care noi ne grăbiam să-1 aprindem, ca la flacăra lui să ne putem încălzi cât mai curând, nu numai stomacurile reci şi goale, dar şi speranţele în viitorul nostru, îngheţate chiar de pe la mijlocul anului.

In mod excepţional, Moş Crăciun — este drept — ne făcea câte odată şi plăcuta surpriză de a ne îndruma paşii şi emoţia momentului mult aşteptat, spre mesele bogat garnisite la care eram invitaţi de anume rube­denii îndepărtate, în zilele de sărbătoare când întâm­plător îşi mai aminteau şi de existenţa noastră la Bucu­reşti.

Păcat numai că belşugul acestor mese evanghelice, nu ne putea procura decât pentru o singură zi „pâinea noastră cea de toate zilele". Crăciunurile treceau odată cu Uleie calendarului tipărite cu slove roşii, şi până la sosirea altor zile de sărbătoare, obişnuitele noastre zile de „post şi rugăciune" creşteau ca şi cum n'aveau să se mai sfârşească.

Iată, pentru ce numai la Cafeneaua lui Pap Kubler, ne simţeam ca şi la noi acasă. La mesele rubedeniilor noastre, ne îndestulam numai pentru câte o zi numai, doar stomacul, ca şi nişte bieţi cerşetori anonimi, mi­luiţi de generozitatea unor bogătaşi sgomotoşi. Pe me­sele Cafenelei noastre, însă, noi jucam la noroc „pâ-nă'n pânzele albe" — cum spune Românul, — propriul nostru viitor din umbra misteriosului semn de între­bare, care înlr'o bună zi — eram siguri — avea să ne potolească foamea, la toţi deopotrivă, îndestulându-ne nu numai pentru o singură zi de sărbătoare, ci pentru vecinicie...

ION MINULESCU

138 ©B.C.U. Cluj

— Colină -oara...

Păsăruică gălbioară, Oi Leru-i, Doamne, Ler, Şi-a făcut, în fapt de seară, Cuibul pe un ram de cer, Leru-i, Doamne, Ler.

Cum făcea, cum şi-l lucra, Oi Leru-i, Doamne, Ler?

Raze de argint strângea, Le 'mpletea cum le'mpletea, Iar a doua zi pleca, Fir de curcubeu rupea Şi-l ducea la ea pe cer, — Hai Leru-mi, Doamne, Flori de măr...

Şi-acolo ce mi-a făcut, Leru-i, fir de aur?

Cuib precum nu s'a văzut: Numai flori pe dedesubt Din argint topit, Flori cu ramul împletit Tot în călăpăr, Tot în fir de măr;

Galben la mijloc, Brâu de busuioc; Jos, fluturând viu, Ram de foiomfiu. Şi 'ncă mai avea, Precum el lucea. Ochii de-ţi lua, Pe deasupra lui Bolta sterului.

Dar nu-i ster făcut Cum aţi mai văzut, — Ci e o dantea Din lumini de stea Şi ciucuri auea, Nu din vreo mătasă, Nu din floare-aleasă, Ci precum zic eu: Fir de curcubeu...

Şi dacă-a avut, Dacă mi-a făcut, Intr'un fapt de seară, Hai Leru-i, Doamne, Ler, Păsărvică gălbioară Cuibv' pe un ram de cer, Ce f a întâmplat, Car; greu păcat?

Prsărea-mi era A Maicii Precista. Şi ea îmi cânta In fiecare dimineaţă, In fiecare seară, Ca o vioară De piatră rară, Ca o dulceaţă Atât de-amară, In poarta raiului Pe o susfirea Şi mi-o asculta,

Din grădina sa, Şi ce se'ntâmpla? Ce-i cu pasărea?

Iată că-mi făcea Intr'o zi cu soare Şapte ouşoare De aur curat. In cuibu-i înalt, Cuib pe-un ram de cer, Unde vulturi pier, Hai, Leru-mi, Doamne, Ler.

Şi dacă-i făcea, Ce se întâmpla...?

Iată că-mi eşea Din tot ouşorul. Galben, puişorul; Puişor de aur, Cu guşă de laur; Ochişori sclipind, Că-s de mărgărit; Poarăt'n aripioare Stele de ninsoare; Cioc de lemnuşel, Glas de clopoţel, Puf de stănjenel...

Dar ce s'a 'ntâmplat, Care greu păcat...?

Ei ziua dormeau, Noaptea piuiau, Căci mereu cereau Şi îmi ciuguleau Picături de rouă Depe luna nouă...

Dar ce s'a 'ntâmpalt. Care greu păcat?

Iată, mări, iată, Că-i văzu odată, Noaptea din poiană, Un haiduc cu nană, Negru la sprânceană.

Ochiul lui aprins Cerul l-a cuprins Şi văzu'n întins, Cuibul pe cer prins, Cuib de călăpăr Pe un ram de cer, Unde vulturi pier, Hai Leru-mi, Doamne, Flori de măr...

Şi ce mi-a făcut Oacheşul haiduc, Cu cuşmă de miel Şi trup de oţel?

Cum sta'ngândurat, Căci mi-a aşteptat, Mândm lui să vină Pe o cale lină, Albă şi senină —

Fără să fi vrut, A desprins, pierdut, Dela brâu pistolul Şi-a ochit în golul Greu, pe cer în sus...

Pocnetul ascuns , Codrul l-a pătruns, Cuibul l-a străpuns Şi l-a sfărâmat: Praf de-argint curat...

Şi ce s'a 'ntâmplat Când pocnet vărgat Pe cer aruncat Codrul a străpuns

Muma lui Iisus A eşit afară Şi văzu'n poiană Pe haiduc culcat, Cuibul sfărâmat, — Praf de-argint curat...

Şi ce-a zis de sus Mama lui Iisus?

— Haiduce viteaz, Din codri cu brazi, Ager la cătare, Trup de stâncă tare, Să ţinteşti, călare. Dar să şti, să şti, Că te-ai prăpădi In fund de'nchisoare, Fără strop de soare, Bolnav de lingoare.

Şerpii or puia, Mari, în barba ta. Apă nu vei bea, Căci nu vei avea; Şi cum n'o să ai, Flori de mucigai O să lingi tăcut, Căci rău ai făcut, Când în gând pierdut. Cuibul ai ochit Şi l-ai prăpădit...

Şi ce s'a'ntămplat? — Puii unde sunt?... Pui şi pasărea Astea nu-s mai mult; Căci s'au prefăcut Stele mărunţele Şi luciferele, — Toate strălucesc, Lumea 'nfrumuseţesc Şi lucesc, lucesc. La noi în grădină, La voi în grădină, In noaptea senină, Când e lună plină..

V'o'nchinăm spre sănătate!

PAVEL P. BELU

©B.C.U. Cluj

jFeracineiiifi CMIIMFOI hănăfean Fenomenul cultural bănăţean, răsărit de după coama

unui deal de poveste, după ce a dormit acolo vreme în­delungată pe un pat de vise, este pe cât de variat, pe atât de interesant,

Nici unde, în nici o altă provincie a ţării, nu s'au dat lupte atât de mari, de crâncene am putea spune, pe câmpul presărat cu flori de foiomfiu şi sânziene, ca aci, în această ţară a cântecului, unde izvoarele plâng doine, frunzele şoptesc balade, iar ciobăniţele cu catrin-ţele 'mpupite, apar pe spinări de dealuri aevea, Ilene Cosinzene...

Acolo, unde fiecare arbore pe care-1 întâlneşti în cale e un solitar visător, fiecare floare îţi poate spune o po­veste şi ffecare bătrân e un munte încărunţit şi brăz­dat de şuvoaiele tuturor deşărtăciunilor, sufletul se ri­dică mai uşor spre zările de slavă, căutând să se îm­bete de lumină. Iar, când această sete caută să fie po­tolită cu minciuni, revolta se ridică mare, cât un seme-nic. Şi lupta se începe dârză, căci e lupta spaţiului vi­tal, lupta pentru descătuşarea credinţelor şi desţeleni­rea viselor.

Preludiul literaturii bănăţene, cu toate luptele, în­frângerile şi biruinţele, nu-1 voiu analiza aci. El va fi cunoscut din antologiile ce se găsesc gata de tipar, aş­teptând editorul.

Poesia, deasemeni a fost prezentată şi discutată în mai toate revistele şi ziarele bănăţene şi chiar în Ca­pitală.

Un capitol peste care s'a trecut superficial este toc­mai cel mai important: proza bănăţeană.

Dintre precursori, proza specific bănăţeană a fost cul-tivaiă şi reprezentată de Ioan Popovici Bănăţeanul, Mi hail Gaşpar, Damian Isverniceanu şi chiar poetul Vic­tor Vlad Delamarina. A urmat apoi Ioan Ciucurel, scrii­tor ţăran, (Ia care pot odăuga).

Azi, scriu proză în Banat: Mircea T. Bandu, Mircea Şerbănescu şi subsemnatul. O proză însă care caută să se încadreze în avalanşa cea mare a prozei fără grani­ţe. Subiectele sunt desprinse din lumea cotidiană şi mai mult din lumea şcolărească pe care autorii — ti­neri — o cunosc mai bine.

Adevărata proză care gâlgâe de bănăţenism şi ade­văratul prozator care continuă şi depăşeşte prin rea­lizare predecesorii săi este dr. Ioan Ţeicu, un nume nou în arena literilor pentru cei mai mulţi, care se ri­dică însă ca un adevărat şef de şcoală nouă, autentic bănăţenească.

Schiţele şi nuvelele domnului dr. Ioan Ţeicu, dove­desc un talent matur, aducând tot odată un potenţial nou de evaluare al creaţiei noastre provinciale. Este un soiu de literatură nouă, literatura pe care o prezintă a-cest bătrân trecut prin închisorile maghiare şi totuşi tâ­năr ca scriitor şi suflet.

In volumul pe care d-sa îl va prezenta în iarna acea­sta publicului cetitor, trăiesc intens cele mai specifice tipuri de bănăţeni. Eroii schiţelor şi nuvelelor alcătuiesc, un complex al vieţii acestei provincii şi mai ales al col­ţului de ţară de pe valea Carasului: dascăli, popi, doc­tori, cântăreţi în strane, ţărani... „bătrâni cu iarna vieţii 'n plete"...

De câte ori nu-mi spunea „don'doctor", pe când re­dactam împreună gazeta „Românul".

— „Vezi măi Bugariule, mă, eu nu pot seri ca voi.

Eu scriu aşa cum povesteşte moş Ania şi tuşa Văsâlca. Eu am ce am cu bătrânii aceştia. Cu moş Patru Barca, baba Ana, moş Adam. Bătrânii aceştia mă muncesc pe mine. Eu pentru ei scriu. Dar, nu ştiu să scriu aşa ca voi...".

Poate e un noroc pentru noi şi pentru literatură că dr. Ioan Ţeicu „nu ştie să scrie ca noi".

Dealungul paginilor volumului d-sale se întâlnesc cele două drumuri cari au mers odinioară paralel: umorul sănătos, patriarhal, al lui Creangă (Filosofii) şi umorul satiric dureros, al lui Carageale (Păgânii).

Aproape fiecare bucată este presărată cu momente de un dramatism sufletesc inimaginabil, pe care-1 întâlnim numai în dramele antice, după care urmează o limpe­zire, un zâmbet discret, provocat de o întâmplare şu­gubeaţă.

Adânc cunoscător al sufletului omenesc, eroii d-lui Ţeicu sunt prezentaţi în complexul lor cu toate defec­tele şi calităţile. Analizele psihologice sunt făcute cu meticulozitate de chirurg şi măestrie de artist. Apoi uşu­rinţa de creaţie este una dintre cele mai esenţiale ca­lităţi ale autorului. Firul acţiunei nu este o invenţie la întâmplare ci ceva firesc, iar eroii nu sunt împinşi de la spate în drumul lor, nici nu sunt purtaţi de mână de autor, tocmai pe cărăruile pe care se vor întâlni cu ne­cunoscutul. Ei merg singuri pe acolo, tocmai pe acolo pe unde te aştepţi tu, lectorul anonim, trăind toate du­rerile şi toate bucuriile firesc, uman, căci autorul nu creiază internţionat momentele, ci ele izbucnesc natu­ral, cerute parcă de un imperativ categoric.

Iată de exemplu desfăşurarea acţiunei în bucata: „O INSPECŢIE" :

La şcoala confesională din Potoc a sosit vestea cea mare a vizitei domnului inspector tocmai dela Buda­pesta. Mare fierbere. Dăscăliţa se pregăteşte să taie gâscă cea mai grasă. Dar ia-o de unde nu-i. Găsea fu­gise peste garduri, în vecini.

—- „Copii, săriţi, tulai, peste garduri şi prindeţi găsea — zise dăscăliţa".

Şi în timp ce dăscăliţa şi copii alergau nebuni printre clăile de fân după gâscă, dascălul, fierbea de nervozi­tate şi emoţie.

— „Ano, Ano, ce muma dracului faceţi ? Unde mi-ai pus bumbul ?".

Dascălul îşi pierduse nasturul dela cămaşă şi n'avea cu ce-şi prinde gulerul.

— Ano, Ano, ce faceţi cu găsea, o nu vezi că n'am bumb la guler. Trimite, trimite copiii — zise dascălul, mai mult strigând.

Vreo câţiva dulăi de copii săriră gardurile şi ţiş prin­tre picioarele dascălului, în apartamentul conjugal.

— Da-ţi zor după bumb. Acestora nici nu trebuia să li se spună asemenea vor­

be de îmbărbătare, căci în schimbul unei trageri de u-rechi mai blânzişoare erau capabili să răstoarne toată casa, cum şi făcură.

Căutară elevii subt paturi, în paturi, desfăcură pe-rinile de zestre ale dăscăliţei, traseră dulapurile în mij­locul odăii, se urcară la grinzi, trăgând cu mânecile că­măşilor largi praful secular de pe grinzi.

— Hoit! Staţi, mă dracilor! — Acuma ştiu unde este bumbul. Ia'n vezi Iacobe în paharul acela dintre cias-loave deasupra dulapului mare!

140 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MĂINE

Intr'o clipită lacob iu pe dulap, dintr'o săritură mă­iastră :

— Nu-i, mă rog don învăţător, nici un bumb aici, — răspunse elevul.

La vorbele acestea don învăţător îşi trase gura până la urechi şi începu să râdă :

— Md, băieţi, să ştiţi că am înghiţit bumbul, şi, şi, vai cum mă doare la ioale! Faţa-i făcută spre râs, deo­dată luă o înfăţişare tristă aproape dureroasă. Mă duc la spital, cum să stau cu bumbul în maţe, înaintea in­spectorului, zise solemn învăţătorul.

Nici na trebuit să siârşească vorba, căci elevii mai deştepţi decât s'ar presupune, şi începură halaripu de

L-am cunoscut puţin timp după ce avusese prima sa expoziţie la Bucureşti, expoziţie care 1-a făcut cunoscut în toate cercurile Capitalei, aducând şi dincoace de Car-paţi faima lui de mare meşter.

Sculpturile expuse atunci de Ion Vlasiu au găsit pre­ţuire mai multă decât s'ar fi putut crede. Ceiace dove­dea că gustul bucureştenilor nu rămăsese pe măsura cu-tărui cocoloşit de unii oficiali şi de câţiva potentaţi din afară de înclinarea naturală a marelui public.

Tot ce era tineret şi intelectualitate iubitoare de fru­mos se pronunţase în favoarea sculptorului ardelean care, deşi încă tânăr, întrunise sufragiile ce merg în­deobşte spre cei consacraţi.

De-atunci Vlasiu n'a mai expus în Bucureşti: ceiace n'a fost un bine pentru nimeni.

Arta sculptorului ardelean se cere văzută şi încuraja­tă de toţi cei de dincoace, aşa cum este de cei de dincolo de Carpaţi.

Arta lui Vlasiu dinamică, debordantă de energie şi fantezie creatoare, nu poate rămâne în afară de public, element esenţial al succesului său.

L-am cunoscut pe Ion Vlasiu după prima sa confrun­tare cu publicul bucureştean şi mi-am dat seama de e-fectul binefăcător pe care ea 1-a avut asupra lui.

A rămas aproape un an aici, lucrând intens. După a-ceia a plecat la Cluj, unde a continuat să lucreze, iar de-acolo, într'o bună zi şi-a luat sborul spre Paris.

El nu s'a dus în străinătate cu bursă. N'a avut norocul acelor anonimi, cari bucurându-se

de sprijinul unuia şi de recomandaţia altuia, pot lâncezi câte doi ani la Paris şi la Roma pe socoteala Statului.

Ca să trăiască, Vlasiu a făcut la Paris pictură. A şi ex­pus. Şi a avut şi succes. Ne-am minunat noi, dar aşa s'au petrecut lucrurile. Ca pictor, a fost bine primit, deşi nu mânuise mai deloc penelul până atunci.

La Paris, Ion Vlasiu a lucrat şi, mai cu seamă, s'a in­struit. A cercetat atent muzeele, monumentele, capod'o-perele oraşului-lumină, şi-a mărit bagajul cunoştinţelor. S'a maturizat. S'a format, cum ar spune biografii mo­derni.'

La înapoiere, era alt om. Câştigase, într'un an şi ceva, mai mult decât alţii în zece. Cu forţe noui şi cu o nouă vlagă, el şi-a început noua etapă de lucru.

Numit profesor de sculptură la Timişoara, Vlasiu s'a

bucurie. Vre-o doui, trei, săriră peste ferestre, cei mai micuţi tocmai voiau să o tulească printre picioarele das­călului, când îşi făcu apariţia dăscăliţa cu gâscă sub­suoară".

Stilul clar şi limba frumoasă, fluentă, presărată ar­tistic cu metafore şi expresii bănăţene, ne amintesc pe marele povestitor Humuleştean, dovedind în acelaş timp puterea de creaţie a d-lui Ţeicu şi marele său talent ar­tistic, căci trebuie să o spun răspicat şi cu multă con­vingere : Dr. Ion Ţeicu este un scriitor bănăţean autentic care va reuşi să impună numele provinciei de cântece şi vis.

AUREL D. BUGARIU

afirmat ca cel mai autentic şi mai valoros sculptor al Ar­dealului de astăzi, dând la iveală lucrare de mare am­ploare.

La începutul iernii trecute, mare ne-a fost mirarea când am aflat de apariţia cărţii sale : „Am plecat din sat". II ştiam sculptor, chiar şi pictor, uneori critic plas­tic dar nu-1 auzisem niciodată expunând planuri li­terare.

Şi iată că şi'n vitrinele noastre, şi-a făcut apariţia car­tea lui, aşa încât orice îndoială era fără rost. Apărută în editura Miron Neagu din Sighişoara, cartea lui Vla­siu s'a făcut repede cunoscută prin calităţile multiple şi reale de cari dădea dovadă autorul debutant.

Cu al său „Am plecat din sat", Ion Vlasiu nu afirmă numai un autentic talent literar, dar relevă bogăţia şi a-dâncimea unui suflet de artist cu sensibilitatea sa, dar şi cu ataşamentul său prin toate fibrele de elementul social.

Plecările din sat şi revenirile lui, evocarea duioasă a satului natal, tablourile pitoreşti lucrate în culori sobre înfăţişează viaţa unei familii ţărăneşti aşa cum se des­făşoară ea zilnic.

Deşi plecat destul de des şi pentru un timp îndelungat, Ion Vlasiu nu s'a despărţit niciodată de satul lui. Nu s'a îndepărtat de atmosfera aceia, încărcată adeseori de so­coteli mărunte, nu s'a înstrăinat de ai lui şi de locul în care s'a născut şi şi-a trăit prima tinereţe.

Vlasiu rămâne sufleteşte strâns legat de sat; o legă­tură atât1 de puternică încât nici nu poate fi vorba ca ea să fie vreodată ruptă.

In cartea sculptorului ardelean, pâlpâie viaţa colecti­vă a satului, viaţă adevărată fără înflorituri şi fără um­bre. Carte realistă, ea oglindeşte viaţa satului aşa cum se desfăşoară ea, şi nu altfel.

Dacă socialul este una din caracteristicele acestei cărţi, plasticul este a doua caracteristică. Toate imagi­nile, toate scenele sunt prinse sur le vif. Smulse din via­ţa de toate zilele a satelor noastre. Nu vezi forme, nici culori, dar totul este plastic redat. Secţiune transversală în viaţa oamenilor dela ţară.

După prima carte, închinată satului, bănuim că cea de-a doua carte lui Vlasiu va fi inspirată de viaţa dusă la oraş de cel; plecat din sat.

Această carte este de pe acum aşteptată. PAUL TEODORESCU

J C 2 V V € ik S J U

141 ©B.C.U. Cluj

Câteva consideratiuni în legătură cu vieata păstorească din Borlovenii-Vechi si Pătas-Caraş

Cele două comune—Borlovenii-Vechi şi Pătaş-Caras — deşi sunt foarte apropiate una de alta, sunt deose­bite în multe privinţi. Chiar ca vorbire: locuitorii dirc Pătaş pronunţă prepoziţia pe, pi; pe când cei din Bor-lovenii vechi, pră.

/ V V/ •>, / v « v N

Cern. Jborloveitii-Vechi'.

* V,' y * 2.5/7 -ir?el fri ' ' " -i, V

» \

|»V \'/ i1/ V/ >,V * ™ T r a . — fcV)\

* * vi \ ' tr V iv W

fa » i, ... «A*..».. »•> V v * v

ţ o *9 ci pop ~' p o'c

^ ac o OKO & p o <•> 6 « j CtC^..^,~? . yr.

îty 0/ \V v, y, \ « » « v

V:? * O * o * o • ci"a - c i c S c ^ ^ ^ - '

•,a-a<iJa9o9Ja. cu \ ^ i ~ ~ ~ /

IV/ , V/ , V / V / -y/ •,(' |. W Vf •,'/ v, V/ W

fân eie JL2J

arabi/

,. c r t a. a

• # "

FIG. I

Deosebirea o observi uşor privind şi gospodăria. In socoteală globală locuitorii din Borlovenii vechi, sunt mai înapoiaţi. Se spune că sunt mai „corneţi", adică simpli. Li se mai zice că sunt şi mocani, din cauză că sunt mai de margine şi din punct de vedere economia au o situaţie mai decăzută decât pătăşenii.... Sunt ei mai primitivi şi ca înfăţişare; mai slabi îmbrăcaţi. La

aceasta mai contribue şi numărul fumurilor: satul Borlovenii-Vechi, numără 965 locuitori, pe când Pă-taşul 1103. Volumul în populaţie, în vite şi pământ, contribue din plin pentruca, între cele două sate să existe deosebiri.

Din această cauză întie cele două aşezări, se poate vorbi de o oarecare distanţă socială.

Drept isvor de câştig al locuitorilor. în afară de a-gricultură, e creşterea vitelor. Agricultura, atâta câtă se face, nu ajunge să îndestuleze populaţia. Din acea­stă cauză, locuitorii sunt nevoiţi să migreze în timpul anului, în altă parte. Astfel, ca în multe alte părţi din ţara noastră, ei vor pleca vara la „pusta". Se însoţesc

până la 70—80 de inşi, plecând în grup; (cum spun ei, în „onăsie").

Merg la Văliug, la Staier şi chiar mai departe, spre Arad. Cu ei îşi iau şi femei, ba chiar şi copii—fiindcă aici stau săptămâni întregi: unii toată vara, până toam­na târziu. Cei mai mulţi vin înapoi, în gura iernei, cu bani strânşi — pe care-şi cumpără cum spun ei, „cucu­ruz", bumbac pentru „kimeşi" şi alte lucruri de tre­buinţă.

Altă mişcare de populaţie—sezonieră — a celor două sate, e la pădure: cum spun ei, la „stânjeni". Jumă­tate satul merge la pădure, la „soţietate" unde stau câte o lună. Câte unii, rămân tot anul acolo.

* In felul acesta, nu e greu de înţeles, că oamenii, nea-

vând loc bun de arat, se vor ocupa şi cu creşterea vi­telor, mai ales că întindere de loc au şi nu lipseşte nici priceperea pentru aceasta. N'avem să arătăm decât că, din totalul suprafeţii satului, numai fâneţele şi izla­zul fac mai mult decât celelalte întrebuinţări date so­lului laolaltă, (v. Fig. I.).

1. Ş'ofei fără urechi din brad, pentru „brăndză". 2. Căldare de aramă pentru lături la porci. .?. „Cotăriţâ"

(coş de nuele).

Din acest punct de vedere, observăm că împărţirea hotarului e la fel. Ispitit de această stare de lucruri,

142

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

adică de ocupaţia creşterii vitelor în cele două sate, am căutat să pătrund mai adânc, felul în care se prac­tică. In primul rând se observă că locuitorii din aceste părţi au avut de luptat cu pădurea: zona sălaşelor sau colibelor unde-şi cresc vitele, coincide cu o înaintare în pădure a zonelor luminoase—acum redate pe de-a'n-tregul fie păşunatului, fie fâneţelor. Dealtfel, suprafaţa păduroasă, după cum se vede şi din Fig. I. stărue încă.

Ca să pătrundem în zona fâneţelor — izlazului, ur­căm. Altitudinea e între 600 şi 700 m., dar sunt căi di­ferite ca să ajungi la „sălaşe". Aici odată sosiţi, se des­chid largi perspective — atât cât priveşti vieaţa dusă

Păstoriţă mulgând oile la colibă. —- Borlovenid-Vechi.

la sălaşe, cât şi panoramic, fiindcă ochiului i se aşterne tot Almăjul: pe hartă bazinul Bozovici.

Sunt aici sus sălaşe — adevărate gospodării. Gră­dini cu pomi şi legumi. Din această cauză am spus cu altă ocazie, că avem de-aface aici cu o vieaţă de sat împărţită în două (dedublată); cea dusă în sat şi cea trăită la sălaş. Unele din aceste colibe sau sălaşe — au devenit din locuinţe temporare—gospodării în toată re­gula, cu caracter, permanent: atât e de mare atracţia vieţii dusă la sălaşe.

Se'nţalege, că icoana acestor locuri, cu un specific anumit de vieaţă îţi rămâne neştearsă.

Din această cauză, stăruim.

* Am in faţă unul din aceste sălaşe. El alcătueşte la

un loc, un ce armonios. O formaţie naturală al cărui paznic şi a^ent organizator e omul de aici. Coliba pro-

priu-zisă, se compune dintr'o cameră de fiert şi încălzit (cu vatra liberă) şi o „sobă". Cea dintâi încăpere, poartă numirea de „colibă". Cealaltă încăpere se numeşte „sobă" şi o întâlnim numai la colibele locuite şi în tim­pul iernei. De aici, ar rezulta adevărul, că în partea lo­cului, avem colibe de vară, şi, de vară şi iarnă totodată. Descrierea colibelor precum şi sistemul sau tipul de păstorit de aici, am arătat-o într'un articol din Revista Geografică Română, (voi. II. 1939 Fas. I).

Ne rămâne să ne ocupăm acuma de uneltele de care

se servesc locuitorii de aici—pe la sălaşele lor, în legă­tură cu această ocupaţie atât de importantă pentru neamul nostru. Importanţa acestor unelte e cunoscută de noi toţi. Mai ales când ştim, că poporul nostru, a fost şi în trecut un bun crescător de vite. Interesează apoi şi ca întrebuinţare în raport cu regiunea. Cine va face o hartă a inventarului păstoresc dela noi, va avea nevoie de menţiunea noastră. Linguistul însuşi va trage foloase, prin faptul că aceste unelte, alături de întrebuinţarea lor mai poartă şi un nume care se schimbă dela loc «la loc. Alături de termeni apoi, vom arăta forma lor.

Insfârşit, prin cele spuse mai sus, cetitorul poate să trăiască un fragment din vieaţa dusă la sălaşe, în cele două sate din Banat. Prin aceasta se menţine strâns le­gătura de vieaţă între români. Amănunte importante asupra acestor aspecte de vieaţă aflăm în Sociologia Românească (No. 4—6 anul IV).

Pe la sălaşele — amintite mai sus — n'am mai aflat acea unealtă primitivă pentru măsurat laptele, numită în partea locului „bîrc". Fiindcă, oamenii când merg la

„pîlc", adică la oi, otoişnuesc de măsoară laptele cu bârcul. Bineînţeles când e vorba de nu număr de oi mai mare. In cazul când omul are oi mai puţine, laptele nu i se mai măsoară, ci i se cântăreşte. Deosebirea e destul de mare.

Vasul în care mulg oile, e o găleată din lemn numită strungăreaţă, în mărime de 20-28 cm. Strungăreaţă se numeşte ca şi în alte părţi.

In colibă, considerată ca sălaş, găsim un fel de coşu-leţ împletit din nueJe: „cotăriţă"; o căldare de aramă pentru fiert laptele, făcută de ţiganii lăeţi se întâlneşte iarăş des pe la sălaşe *) O cofiţă de lemn — în care pun legume, poartă numirea de „cart". Apa se ia cu „cânta" — iar brânza se păstrează într'un vas — dea-semenea — din leitin de brad, fără urechi, numit „şofei".

*) Sau chiar pentru ţinut lături de porci.

143 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MAlNE

Pentru pregătit urda locvitcrii se servesc de o lopă-ţică de lemn găurită la mijloc — „lopăţîc". Cu ea se

/. Lopăţîc. 2. Fund de „astrucat" mămăliga. 3. „Cart" (cofiţă). 4. Măsuţă pentru o persoană sau două.

5. Tigaie.

mestecă zarul pus să fiarbă spre a se scoate urda. La strecoratul urdei, mai întâlnim unealta cunoscută şi din alte părţi, menită ca să ţie ca suport şi care se

chiamă „vîrzob". Putineiul, în care se bate laptele pen­tru a se scoate unt, aici ia numirea de „badîn", iar bă­tătorul „mîtcă". Untul, se vinde sau se topeşte, servind în casă.

Trebue să specificăm dela început că mobilierul la sălaşe, e sărac : o măsuţă dreptunghiulară, nu rotundă — cum ne-am aştepta — serveşte pentru o persoană sau două. Un fund de răsturnat mămăliga, are şi rolul de masă portativă — e tot ce întâlnim. Iată şi tigaea cu trei picioare... In afară de pat, poliţa, pentru care am stăruit în altă parte, acesta e tot mobilierul găsit pe la colibi.

La oi se dă tărâţe şi sare într'un jgheab — lemn sco­bit cu patru picioare—numit „sănun".

* Instrumentarul păstoresc de pretutindeni face parte

dintr'o fază de civilizaţie caracteristică, nu timpurilor noastre. E de aşteptat deci, ca în faţa civilizaţiei noastre să se piardă; să dispară unele unelte, cu timpul şi că altele să le ia locul. Datoria noastră, e de-a lua act, pen­tru o eventuală reconstituire—mâine—a unui strat de civilizaţie, dispărut.

Războiul mondial, a adus cu sine adânci schimbări în vieaţa de toate zilele a pooţprului nostru. Nu este ex­clus ca timpurile noastre să ajute si mai mult aceste schimbări. De aici grija noastră pentru cunoaşterea bunurilor civilizaţiei noastre populare.

ION CHELCEA

< ^ ^ < f c »

Scriitorul sufletului românesc bănăţean Ne aflăm în faţa unei mari rea-

Uzări literare: manuscrisul volu­mului de schiţe al d^lui Ion Ţeicu, nume aproape necunoscut între scriitorii români. Opera sa, răspunde unei cerinţi capitale din punct de vedere beletristic şi psihologic, omul în mijlocul na­turii româneşti; trăsătura fun­damentală a sufletului românesc coordonat mediului înconjurător. Această deplină armonie între mediu şi om face din opera d-lui Ion Ţeicu o valoare literară in­contestabilă.

Eroii săi sunt oameni buni Şi resemnaţi. Conflictele dramatice ale acţiunii se rezolvă în iertări şi primirea destinului aşa cum s'a dat. Oamenii aceştia sunt ai na­turii, cu simţire cristalizată în frumuseţea şi măreţia sa. Ioan Ţeicu, frenidist în accepţia bună a cuvântului, a reuşit să rezolve conflicte sufleteşti du­pă tiparele realităţilor senso-riale din satul românesc bană-ţan, dându-ne icoana precisă a acelui specific de romanitate re-gional-bănăţeană de care s'a fă­cut şi se face încă atâta caz, fără însă să se arate exact etnicul a-celei romanităţi, lăsându-se pro­

blema la cheremul tuturor profi­torilor interesaţi, în dauna valo­rii ei reale şi împiedecându-se ri­dicarea ei la rang de valoare ge­neral românească, după cum o bună parte din scriitorii moldo­veni au reuşit să facă pentru spiritualitatea specifică a regiu­nii lor.

In materie de cultură etnic românească nu poate fi vorba dacă nu se ţine seamă de expre­sia culturii cristalizată de timp, condiţie geografică, biopolitică, socială şi istorică, în fiecare pro­vincie. Pecetul localismului, pus pe autenticul cultural al provin­ciei, e stema unui specific care trebue să fie metodă de lucru şi stil de creaţie. Condiţia de vieaţă a determinat fel de a gândi. Căutând să înţelegem a-ceastă condiţie, pătrundem în as­cunzişul de nepătruns, la apa­renţă, al duhului etnic românesc.

Pentru înfrăţirea sau — între­buinţând un termen curent — consolidarea sufletului românesc, nimic nu cred mai temeinic de­cât acest fel de înfrăţire pe care o simţesc între opera lui Ion Creangă, moldoveanul şi a lui Ion Ţeicu, bănăţeanul.

Şi unul şi celălalt au ridicat la rang de valoare universal ro­mânească spiritualitatea provin­ciei lor.

Chiar dacă tratează subiecte ieşite din mediul social al ţăra­nului bănăţean, ba mai mult, ieşite din sfera lumii româneşti, cum ar fi schiţa „Iapa lui Cali-gula", Ion Ţeicu rămâne al pro­vinciei sale prin limba măestrit împistrită cu fermecătorul grai al Banatului. Aci observăm con­ştiinţa omului de litere: a se da valoarea cuvenită vorbei înca­drată în propoziţie, pentru a de­veni patrimoniu naţional. Astfel, scrierile sale contribue într'o fe­ricită formă la îmbogăţirea limbii româneşti.

E bine că volumul de schiţe al d-lui Ion Ţeicu se tipăreşte în Capitală. Bănăţenii au o seamă de poeţi cu destulă valoare dar rămaşi compartimentaţi în tipa­rele locale ale Banatului. E ne­cesar ca să se cunoască frumoasa lor contribuţie dată literaturii ro­mâneşti, peste tot. D-l Ion Ţeicu reuşeşte a ne da această cunoaş­tere-

GRIGORE BUGARIN

©B.C.U. Cluj

O operă necunoscută a protopopului Dumitrie Petrovici - Stoichescu

Despre Dimitrie Petrovici Stoichescu s'a scris foarte puţin, cu toate că prin activitatea ce-a avut-o în miş­carea Românilor Bănăţeni din anul 1848, precum şi prin suferinţele ce le-a îndurat din partea Sârbilor după aceea — figura lui a rămas înconjurată într'o aureolă de martir, iar personalitatea lui s'a situat pe primul plan al istoriei Românilor Bănăţeni din veacul al XlX-lea.

In studiul de faţă voiu încerca să clarific unele nelă­muriri, cari se menţin încă, din timpul activităţii sale dinainte de revoluţia din 1848.

Manuscrisul No. 681 din Colecţia Academiei Române, provenit din biblioteca episcopului Nifon Bălăşescu care La a. 1832 studia la Teologia din Arad *) între alte lucrări de caracter religios conţine şi un curs de teologie dog­matică intitulat: „Theologhia sau cuvântarea de Dum­nezeu cea dogmaticească".

Lucrarea e subdivizată în trei părţi dintre cari s'au păstrat numai două şi anume:

„Partea a Ii-a: Despre Dumnezeu fiul ca înnoitoriul firii omeneşti. Iaste a lui losif Musteţ, auzitoriu anului al II-lea" 2) şi

„Partea a treia a Cuvântării de D-zeu ceii dogmati-ceşti: Despre Dumnezeu Duhul Sfânt, dătătoriul, mijlo-citoriul cătră ajungerea hotărârii omeneşti"s).

Pe foaia 183 e următoarea însemnare: „Sfârşitul părţii a Ii-a a cuv(ântării) de D-zeu. Sfârşitul s'au scris prin mine losif Musteţ, 19 Aug. 1832 (auzitoriu anului I şi se învaţă în anul al 2-lea)".

Despre acest losif Musteţ avem dovezi sigure că în anul 1832 era student la teologia din Vârşeţ. 4)

Deci suntem în faţa unui curs predat la teologia din Vârşeţ şi copiat în anul 1832 de un oarecare cleric losif Musteţ.

Se pune însă întrebarea cine e autorul acestui curs? Pe verso-ul foii 142 aflăm în această privinţă o în­

semnare scrisă cu creionul pe care loan Bianu şi R-Caracas6) au citit-o în modul următor:

„Din această studie am fostu clasfiţiruit în . . . . Această studie ne-au propus-o d. profesor d-lui Petru, paroh ( ? ) . . . . Logojului, în anul (1)832, pe semestrul de iarnă".

Cercetând mai de aproape această însemnare, am reuşit s'o citesc în felul următor:

„Din această studie am fost clasfinţiruit în Testimo­niu) C(lasa) 1-u al 9-lea. Această studie ne-au propus-o D. Profesor Dim. Petr. parohul namsă(?) Logojului în anul (1(832/3 pe semestrul de iarnă".

Deci toată eroarea vine dela cuvântul prescurtat „APM." pe care autorii catalogului l-au citit „D-lui" fără să tină seamă de punctul care indica prescurtarea. La celălalt cuvânt prescurtat, „NEMP." au adăugat iarăşi fără a ţine seamă de punctul care indica o pre­scurtare de nume.

!) Vezi: mss. 681 (verso) din Colecţia Academiei Române. 2) Vezi : m s s . 681 p . 142-183 d i n Colec ţ ia A c a d e m i e i Ro­mâne.

3) I d e m p . 184—190. 4) Vezi: m s s , 680 p . 41 d in Colecţia Academie i R o m â n e . 5) Catalogul manuscriptelor româneşti t. II. Bucureşti

1913 pg. 434—5.

Deci după lectura mea, cursul acesta a fost predat de un profesor al cărui nume clericul losif Musteţ nu-1 relatează sub forma prescurtată: Dim. Petr.

Din moment ce au fost observate aceste detalii, lu­crul merge mai uşor şi iată dece: In ziarul „Albina"8), publicistul bănăţean Atanasie Marian Marienescu, pu­blică un manuscis7) de-al protopopului Lipovei Dimi­trie Petrovici Stoichescu în care vorbind despre ale­gerea lui ca vicar al mitropoliei Banatului spune:

„Poporul la prechemarea aceasta, pre mine cu un ton, de vicar mitropolitan mă alese. Cauza, dece tocmai pre mine? Este că din vre'o 200 de preoţi adunaţi, mai mulţi ai mei clerici au în timpul profesoriei mele de 12 ani în catedra clericală din Vârsăţ. Aceşti preoţi în semn de mulţumire către învăţătorul lor, fără îndoială văzându-mă pe mine, în clipa aceea au informat po­porul spre alegerea mea. . .

„Mai pe urmă strigară că „viei" în cognumele meu să nu fie şi fui silit a mă alcătui dorinţei mulţimii, şi primiu cognumele strămoşescu familiar „Stoichescu"8)

Din această informaţie preţioasă reţinem următoarele fapte:

a) Că Dimitrie Petrovici Stoichescu a funcţionat 12 ani ca profesor la Teologia din Vârsăţ înainte de 1848 şi

b) Că până la anul 1848 Se numea numai Dimitrie Petrovici.

Rămâne să mai stabilim datele între cari a funcţionat ca profesor la teologia din Vârsăţ, pentru a vedea dacă în anul 1832 avea această situaţie.

O monografie asupra teologiei din Vârsăţ nu cunosc încă cu toate că i se simte mult nevoia. Este însă un studiu din 18469) asupra organizării acestei şcoli din care aflăm că teologia din Vârsăţ a fost întemeiată în 1820 şi avea două secţii: românească si sârbească, cu patru profesori, câte doi, deci, pentru fiecare secţie.

Pe de altă parte ştim în mod sigur că între anii 1834—1847 ca profesor la Vârşăţ funcţionează Ignatie Vuia.10)

Tot atât de precis ştim că nemuritorul istoriograf bănăţean Nicolae Tincu-Velia a început să predee cursu­rile la Vârşăţ în anul 1839. (într'o scrisoare din 15/24 Iulie 1846, către Barit, zice: „Acum e al 7-lea (an) de când tin catedra profesorală în Institutul clerical d'aici") ") la „Anexe".

Mai ştim că înainte de Velia paroh al Vărsatului şi

«) Dm Viena. a. 1868 No. 12 (31 Ian—12 Febr.). 7) Intitulat ..Curgerea întâmplărilor cu D'nr'trie Petro­

vici alias Stoichescu în timrml revoluţiei maghiare. (Des­crisă de sine însuşi si dună moartea lui rămasă la fa­milie, iar acum trimisă de At. M. Marinescu).

8) Ortografia îmi anartine. O narte din această expu­nere o renroduce şi Rogdan Duică în studiul ..Eft'mie Murgu" Bucureşti 1936 pg. 164 sub titlul: „Amintirile unui nreot".

9) Un mădular al clerulu; bănăţean greco-neunit: ..Des­crierea institutelor clericale în ierarhia sârbo-românea-sca". ..Gazeta de Transilvania" (Braşov) a 1846 pg. 1—2 şi 5—6.

10) v. P. Bizerea: Ignat'e Vuia eniscopuil Vărsatului „Biserica Ortodoxă Română a. 1928 No. 7 (TTVIIP) pg. 604.

n) v. loan Dimitrie Suciu: Istoriograful bănăţean N;c. Tincu Velia, operă în manuscris, scrisoarea c reprodusă

145 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

profesor la secţia română a Teologiei era Nicolae Gruici.12)

Bazaţi pe aceste date putem stabili că: c) Protopopul Dimitrie Petrovici Stoichescu a func­

ţionat ca profesor la teologia din Vârşăţ între anii 1822 până la 1834 când a fost continuat de Ignatie Vuia.

Ţinând seamă de argumentele cuprinse sub a, b şi c, nu mai încape nicio îndoială că el este autorul manu­scrisului Teologiei Dogmatice copiat în 1832 de clericul îosif Musteţ.

Voiu da împărţirea pe care o face Dimitrie Petrovici Stoichescu asupra celor două părţi din Teologia Dog­matică, încredinţat că se va găsi unul dintre tinerii preoţi bănăţeni, care să studieze acest manuscris mai deaproape pentru a ne face ciinoscută mai bine cultura religioasă a acestui mare înaintaş, despre care, D-l Sever Bocu spune că era cel mai cult preot al timpului său.

întreaga lucrare e divizată în trei „părţi". Fiecare „par+e" cuprinte un anumit număr de „In-

cheeturi a credinţei". Fiecare „încheetură a credinţei" are unul sau mai

multe „capitole". Fiecare capitol e subdivizat în paragrafe pe cari

Stoichescu le numeşte „Tăeturi". Partea întâia, după cum am spus, lipseşte. Totuşi din

conţinutul părţii a Ii-a se poate deduce că în partea I-a a Teologiei Dogmatice se trata „întâia încheetură a Credinţei".

In Partea doua tratează dela „a doua încheetură a credinţei" până la „A opta' încheetură a credinţei".

Are douăsprezece capitole şi 27 de „tăeri" împărţite în modul următor:

„A doua încheetură a credinţei" (f. 144). Cap. I-iu: Despre hotărîrea lui D-zeu ca să înoească neamul ome­nesc prin Hs. (f. 145).

Tăerea I: Numirile fiului lui D-zeu ff. 145 verso). Tăerea II: Dumnezeirea lui îs. Hs. ff. 147). A treia încheetură a, credinţei ff 151). Cap. II: Despre

căderea omului celui dintâiu (f. 152). Tăerea I: Păcatul dintâiu a omului de obşte (f. 152

verso). Tăerea II: Perderea chipului şi asemănării lui D-zeu

(f. 153 verso). Tăerea ITT: Vocea slobodă în om după cădeare (f. 155). Tăerea IV: Lăţirea păcatului celui dintiu ff. 157, verso). Tăerea V: Voile si lucrările.în Hs. ff. 169). Tăerea VT: Doaă stări fcinuri) a lui Hs. (f. 169 verso). Tăerea VII: Trei chemări a lui Hs. de obşte şi de

osebi chemarea cea prorocească ff. 171). A patra încheetură a credinţei ff. 171 verso): Cap. V: Despre cinul jertvirii cei de pre urmă (f. 171

verso). Tăerea I: Patimile lui Hs. ff. 171 verso). Tflerea IT: Răstignirea Domnului nostru îs. Hs. (f. 173). Tăerea UT: Moartea lui îs. Hs. ff. 173 verso). Tăerea IV: îngroparea lui îs. Hs. ff. 174). Cap. VI: A doo chemare preotască ff. 175). Tăerea I-: Jărtvirea lui Hs. ff. 175 verso). Tăerea IT: împăcarea omului cu D-zeu şi răscumpă­

rarea ff. 176). A cincea încheetură a credinţei (f. 176 verso). Cap. VII: Preamărirea lui îs. Hs. pre Pământ (f. 176,

verso). Tăerea I: Pogorârea Domnului la Iad (f. 176, verso).

Tăerea II: învierea cea de a trea zi a Domnului (f 177).

A şasea încheetură a credinţei ff. 178). Cap. VIII: Preamărirea lui Hs în ceruri ff. 178). Tăerea I: înălţarea Domnului întru mărire ff. 178). Tăerea II: Săderea lui Hs. de dreapta Tatălui (f. 179). Cap. IX: Chemarea cea preoţească a lui Hs. întru

mijlocire (f. 179). Cap. IX: Chemarea cea preotască a lui Hs. întru mij­

locire (f. 179). Cap. X: A trea treaptă a lui Hs. cea împărătească

(f. 179. verso). A şaptea încheetură a credinţei ff. 181). Cap. XI: A doo venire a Domnului ff. 181). Tăerea I: C°a de obşte .şi cea de pre urmă înfricoşată

judecată ff. 181). Tăerea IT: Despre sfârşitul lumii ff. 182). Cap. XTI: De împărăţia măririi şi a dreptăţii lui Hs.

(f. 182, verso). Acesta e cuprinsul părţii a doua a Teologiei Dogma­

tice, care se închee cu un rezumat Pe carp Stoichescu îl intitulează „întrebuinţarea învăţăturii Părţii Il-oa" (f. 183).

Partea treia a manuscrisului tratează „Despre Dfumnetzeu Dfu^hnl Sffâ^nt. Dătătoriul, mijlocitoriul către ajungerea ho+ărâri omeneşti".

Cuprinde .,a onta încheetură a. credinţei", cu un ca­pitol si patru ..Tăeri", şi an-ntrie:

A apta încheietură a credintii ff. 184). Cap. I: Fiinţa, însuşirile si lucrările Duhului S(fân)t

(f. 185). Tăerea I: Numele prea Sfântului Duh ff. 185 verso). Tăprea II: Adevărata D(u)mnezeire a Duhului Sfânt

(f. 186 verso). Tăerea III: Fiinţa sau Ipostasul D(u)hului S(fân)t cel

frăţesc (f. 187, verso). Tăerea IV: Ipostaticeştile însuşiri a D(u)hului Sf(â)nt

(f. 188).

ION DIMITRIE SUCItJ

C b j O l

1S) v. mss. 680, foaia 1 din Colecţia Academiei Române.

Acest mormânt mai tare decât Herul Şi mai cumplit decât un lung ilagel A mistuit răzbunător în el Pe Werner Urslinger condotierul

Să-1 ierte Dumnezeu de câte grele Şi dureroase crime-a săvârşit Şi-apoi de câte case-a necinstit In zilele vieţei lui rebele.

Pe scut avea, în câmp de-argint, un leu Sub care-a scris : ,Duşman lui Dumnezeu, „Al bine-îacerii duşman şi-al milei"

Era deviza lui cu care-acum Lipsit de-o lacrimă 'n amurgul zilei Se risipeşte'n pulbere şi'n scrum.

N. DAVIDESCU

146 ©B.C.U. Cluj

Dă-mi prilej să tac şi eu ceva... *) de ALEX. PET5FI

Do-mi prilej să fac şi eu ceva Pentru omenire, Soartel Nu se stângă fără de folos Flacăra ce'n mine arde.

Flacără e'n inimă-mi, din cer, Sângele-mi ce'n clocot pune; Toaf bataia-i, pentru fericirea Lumi-i câte-o rugăciune.

O, dac'aş putea să spun aceasta Nu cu vorbe, ci cu fa>pta! Pentru faptă-mi, pe-o Golgotă nouă Cruce de mi-ar fi răsplata!

Ce frumoasă-i, ce ferice-i moartea Pentru- al omenirii bine! Mai frumoasă ca orice deliciu Al vieţii pentru tine.

Spune-mi, Soarte_ spune-mi că aşa Voiu muri> şi mâna mea, însumi eu voiu pregăti cea cruce Pe care să mă urce.

In româneşte de AX. BANCIU

*) Sors, nyiss nekem te>t...

Meşterul Pavel*) de ALEX. PETttFI

Meşterul nost Pavel, într'o zi, Aşa se gândi Şi'ntr'o parte, ştrengăreşte, Cuşma şi-o izbeşte: „Ei drăcie c'asta! Pentruce nevasta? Fără ea viaţa-mi va fi mai tignită; O alung din casă-mi... urm'aşa va fi". Si precum vo^bi, aşa făptui. Meşterul nost Pavel, mai târziu ceva, Se gândi aşa, Cuşma însă nemişcată Rămase-astă-dată:

„Ei drăcie c'asta! Totuşi fu păcat că o am gonit, In mână-i averea-mi într'un'a sporit Şi acum se pirde... urm'aşa va fi". Şi se împlini, precum prevesti.

Meşterul nost Pavel, acum, boiereşte, Astfel se gândeşte, Şi-acum iarăşi ştrengăreşte Cuşma'n cap t-ănteşte: „Ei drăcie c'asta! Pentruce mâhnire şi atâtea rele? Multe lucruri nu am; le dau şi pe-acele, Le dau mai departe... urm'aşa va fi". Şi precum vorbi, aşa făptui.

Meşterul nost Pavel, însfârşit, Iat'cum s'a gântit Şi pe ochi adânc a'nfipt Cuşma, amărît: „Ei drăcie c'asta! Acum totul, da, chia^ totul e pierdut: Funia să-mi leg de gât? Sau ce-i de făcut? O s'o leg, o leg... urm'aşa va fi". Şi precum vorbi, aşa făptui.

In româneşte de AX. BANCIU

*) Pâ] meşter.

îmbătrânim nu numai noi... *) de ALEX. PETdFI

îmbătrânim nu numai noi... Cu tinereţea eternă a sa Să se mândrească cine-ar putea? Când vine Decembre, -priviţi înspre Soare; Nu-i un bătrân veritabil el oare? Târziu se deşteaptă Şi-asa-i de nevolnic c'a.bia Se mai poate pe cer căţăra; Se uită la lume rece. 'ncruntat, Si revede iar se răstoarnă pe rpat. Ba până la ufm' o s'ajungem Că vă 'ncăruntiti Şi-atunci... atunci raza lui albă va fi.

*) Nemesak mi veniiltok...

©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

Jnlv'im fimtţivim Rătăciam, un pelerin, Prin străvechiul ţintirim, Printre pietH lustruitei Cu flori rare 'mprejmuite, Printre bălării şi spini, Printre lacrimi şi ruini...

Ici, în slovă înflorită> Subt o candel'aurită, Locatarul de sub glie, Aspirant la Veşnicie, Tuturora le-aminteşte Că Dan Hrişcă se numeşte Şi că'n urmă-i o soţie, Dup'o scurtă căsnicie, A rămas neconsolată Să-l jelească viaţa toată.

Lângă el, tocmai invers. Slova de-aur spune'n vers Că pe tânăra soţie, Trecută la veşnicie, O jeleşte un bărbat, Rămas, la fel, nemângâiat.

Dincolo'n slove de sânge, Inima o mamă-şi frânge, Pentru dragul ei băiat De îngeri în cer nălţat.

Tupilată'n al ei lot Prin scăeţi tot de un cot, Intr'o rână, descheiată, Put^ezeşte-o cruce-uitată Ce'n al ei anonimat Parc'ar spune: Vam iertat!

Alta, poartă încă vie Cununa de cununie Şi pe ea încă firbinţi Lacrimi din ochi de părinţi.

Mai la dreapta'n strat de flori, O columnă până'n nori, Sfidând crucile de lemn, Gropile fără de semn, Svune că subt ea îşi doarme Somnul, de vreo zece toamne, Patriotul regretat Miltiade G. Scarlat: Fost prefect, fost senator, Fost al Camerei decor, Care lasă văduvite Opt consilii diferite.

Un pociumb şubred, de-o şchioapă, Se tot miră de pe-o groapă De un veac, poate mai bine,

De ce vede'n jur de sine: Marmure scumpe, trufaşe, îngrădite cu grilaje Şi'nnecate'n trandafiri; Candele din mănăstiri Ziua, noaptea luminând Chipul celor din mormânt. Şi-apoi, lângă cruci semeţe, Cruci din câte două beţe, Pe morminte peste care Tu, drumeţe, baţi cărare. Pietri scumpe... cozi de sapă... Când în groapă-s toţi... o apă.

De-ar avea cei de subt glie Puterea din morţi să'nvie, S'ar alege praf din toate Semnele de vanitate: Amăgiri copilăreşti Pentru ce te crezi că eşti.

S. TAMBA

"Dentistul "D... „Trage, dom'le> la măsele, Cum nu-ţi poţi imagina'..." — Zice unul. Altul spune: „Să-l vezi trăgând la măsea!..."

tln&i 6vc vivile „Sânt majoră. Nu mă last Dusă de nimeni de nas!..." Cei cari moda hăţuesc îşi dau coate şi... zâmbesc.

fjsrveş&li cenpe nu apeşesc Un beţiv, tot sughiţând, Mai ieri, de tine vorbind, „Un bărbat de litre"-fi zise. Şi, greşind, o nimerise.

Z^vcnietăpesei mra&i guviţe Cât timp tace, guriţa-ţi pare Un potir de rară floare; Când vorbeşti} i-aidoma Meliţei dvn mahala.

„ftfcvocuV* unui bărbat — Ce no-r-oc pe-al tău bărbat

C'aveţi în sat un „Putzenstalt..." — De ce? — Altfel, cât eşti de pictată,

l-ar fi faţa tot o pată. N. HURLUP

©B.C.U. Cluj

Uminiipi pariziene Prima reprezentaţie a lui „Chantecler", a însemnat

o dată unică în istoria teatrului parizian: cu luni îna­inte îşi opriseră locuri la acest mult trâmbiţat eveni­ment snobii din alte ţări, până'n depărtatele Americi. Au fost mai multe „premiere". Automobilele luxoase erau înşirate pe Bulevardul Saint Martin.

Domnii în frac şi foarte elegante doamne, cu blănuri albe, cu grele giuvaere şi cu pantofi de atlas, bătuţi în pietre scumpe coborau d±n limuzine şi echipagii luxoase, în admiraţia noasiră; tinerele haimanale, fără bilet, cari ne mulţumeam cu priveliştea fastuoasă a specta­torilor de marcă, în aşteptarea unui loc, peste două-trei luni, când vom putea admira dela galerie, spectacolul care stârnise atâta vâlvă şi atâta decepţie, pe cele cinci continente.

* Publicul de teatru e foarte capricios. Nu ştii d e ce-i

place un lucru şi de ce se entuziasmează pentru altul. In vreme ce toată lumea socotea că „Chantecler" va fi triumful anului, atâtea pregătiri îl moşiseră simultan, iată că isbucneşte, ca o rachetă, la teatrul „Gymnase"; „Fecioara rătăcită" a lui Henri Bataille, care entuzias­mează lumea şi se joacă, luni întregi, cu cassa închisă.

O patetică dramă modernă, fixând melodrama, cu situaţii de vaudeville tratate serios şi cari nu-ţi pro­vocau surâsul, ci te captivau, fiindcă erau interpretate magistral de o trupă bine strunită, în frunte cu Dumeny, actorul cel mai sobru în eleganţă pe care l-am cuno­scut, cel mai grav, mai simplu şi mai veridic.

Berthe Bady interpreta favorită şi pasionată a lui Henri Bataille, juca principalul rol femenin, iar Mona Delza era iluminata fecioară nebună.

Piesă ultra-contemporană, de dragoste şi exces de exaltare al fericirei erotice — acesta e tot teatrul lui Bataille — în ciuda convenţiilor şi a ordinei burgheze.

Fericirea cu orice chip, mai mult decât fericirea —r plăcerea intensă, devenise comandamentul spiritual al anilor cari au precedat marele război, iar Henri Ba­taille era hierofantele acceptat al acestui anarhism moral. El justifica, exalta şi teatraliza teoria, pentru uzul, scuza şi lauda protipendadei adulterine.

Comparaţie nu se poate face, desigur, între opera lui Rostand şi Bataille.

„Chantecler" cuprinde pagini de nobilă poezie, sim­boluri, înălţare, generozitate. El se va ceti oricâtă vreme se va ceti, Muset, Banville, Victor Hugo...

Bataille a fost un meşteşugar abil cu siropoase sosuri poetice, cu lovituri de teatru brutale şi căutate, cu perimate sforării, cu atât mai jenante cu cât le asezona literar.

El mai are trecere după 25 de ani în acest straniu Bucureşti, care adoptă atât de repede vitrina de modă a Parisului, dar în materie de artă rămâne întotdeauna cu un sfert de veac în urmă.

Bataille furnizează roluri excesive şi e jucat ca să plângă bucureştencele patetice şi abandonate. Peste 25 de ani, autorul „Fecioarei rătăcite", va fi, probabil,

reluat la P. Neamţului, în noul teatru pe care ni-1 promite d. Gică Măcărescu.

Permanentul deputat naţionalist, astăzi excelent gos­podar, făcea parte pe vremuri, din ceata băeţilor cari n'au putut vedea pe „Chantecler" la premieră. Numai E. Lovinescu şi-a oferit acest privilegiu. In amintirea tinereţii sale teatralizante, — va duce oare Gică Mă­cărescu la bun sfârşit edificiul mult aşteptat?

* Gică Măcărescu mi 1-a arătat, primul, pe Jean Mo­

reas, la cafeneaua Vachette, din cartierul latin, unde se duceau. studenţii români, fără să cunoască prestigiul, reputaţia literară a celebrului local.

Dacă Edmond Rostand era poetul dramatic glorios, „de dincolo de apă", noi aveam, dincoace de Seina, mân­dria cartierului, pe Jean Moreas, după adevăratul său nume Papadiamandopulos, un grec care a scris cele mai frumoase stanţe, in virtuos al versului francez, un precursor al „poeziei pure". A murit într'o zi plină de soare şi de flori în Aprilie 1910, aşa cum îşi urase în-tr'un crâmpei de poemă.

Jean Moreas nu era un om simpatic. Rămăsese cu o aroganţă, o fudulie grecească pe care

confraţii săi parizieni o respingeau cu delicateţă. Om sărac, voia să fie Brumei şi avea ceva din eleganţa vetustă şi inutil multicoloră a lui Alexandru Mace-donsky.

Mic de statură, osos, păros, negricios, cu nas coroiat, cu mustaţa de palicar, cu monoclu, cu o voce spartă şi cu un neplăcut accent străin, Moreas îşi păstra cu greu prietenia scriitorilor de seama lui. Căuta, ca şi Mace-donsky, compania băeţandrilor cu veleităţi literare.

— „Moreas crede că e celebru fiindcă e înconjurat de tineri şi umblă prin cafenele unde oamenii de vârsta lui nu se mai duc..."

Aşa 1-a caracterizat un ireverenţios confrate. Iar Laurent Teilhade, cu care a fost prieten multă vre­

me — Jean Moreas şi cu Tailhade, erau companionii de vin şi de absint ai lui Verlaine, p e care-1 duceau de subsiori acasă, în rue Soufflet, îl culcau, beat mort şi-1 înveleau în pat ca pe un prunc în leagăn — Laurent Teilhade i-a scris, la moarte, lui Moreas un articol sinistru.

Nu i-a iertat nici pe lumea cealaltă o altercaţie pe care o avuseseră la cafeneaua Vachette, într'o zi când poetul „Stanţelor" care nu admitea să fie contrazis în chestie de artă, 1-a făcut „provincial".

— Graeculus! i-a ripostat în latineşte celebrul pam­fletar. ' ' ' . ) ij

Dispreţul cu care Tailhade îl făcuse grec scoase din fire pe Moreas. El se urcă pe masă şi strigă întregei cafenele că e superb ca Appolon şi că le va dovedi aceasta, scoţându-şi vestonul şi cămaşa.

— Eu sunt frumos! Tu nu eşti frumos! striga el lui Tailhade.

Cu mare greutate l-au oprit să-şi arate nudul ca Frinea în faţa judecătorilor.

VICTOR EFT1MIU

4 ^ ^ ^ >

149

©B.C.U. Cluj

O N D D Lihnit de foame, rătăcea pe câmp. O veste de departe, i-o adusese vântul. S a oprit. Trăgea pe nas, flămând, mirosul de bucate şi a por­

nit pe urmă. Oraşul: Rennes. ...S'a scurs încet pe barieTă. Nu mai venise la oraş

II chemase nasul. Păşea ferit pe caldarâmul tare. Burta suptă, clătinat

pe labe, părul aspru, ochii răi. Doi târgoveţi i-au ieşit în cale. Sătui, umflaţi cimpoiu,

cheflii, porniţi pe gălăgie s'au repezit în ei, l-au dat deaberbeleacul, să-1 rupă în bătăi.

Cojocu-i larg le fugea din ghiare, din gură. S'a,scu­lat şi îndârjit de foame cum era s'a năpustit în ei, i-a pus pe goană.

Mergea mai iute. A 'juns în piaţă, în Piaţa Libertăţii. Miros mai tare

îi gâdila simţirea, mirosul de bucate. Acolo fusese masa mare. Toţi sătui şi ameţiţi de băutură zăceau sub sche'ă

traşi la umbră şi alţii, tolăniţi la soare în mocirlă, odih­neau după ospăţ.

Păşea înoet pe piatra umedă. S'a oprit lângă gârliţă, nasul îi spunea... nu pricepea de unde ?...

Mâncarea venea singură spre el, curgea domol — prin­sese o pojghiţă.

Privi cu duşmănie în lături, vroia să fie singur, să-i ajungă...

A muiat limba, lăpăia cu ochii 'nchişi, a muiat şi bo­tul, laba câte una, a păşit 'năuntru.

Scăldat în sânge, gura căscată, îi curgea mâncarea vie 'n gură, în burtă.

Izvorul nu departe, sub schelă, curgea din podimă de sus.... se prelingea şi de pe laturi, de pe scânduri. Şi după el, altul. Toţi câinii dela sate şi trăistarii ve­neau pe urmă, şi după el alţii, lihniţi de foame. Se răs­pândise vestea, o împrăştiase vântul în tot ţinutul.

Se cunoşteau, flămânziseră 'mpreună atâtea zile, luni de-a-rândul. Aveau mâncare în sfârşit şi din belşug. Dar cei întinşi la soare, la umbră, orăşenii, au prins de veste, se chemau. Din colţurile pieţii, de pe alte străzi, în cete câte zece câte-o sută veneau lătrând în goană să-şi păzească avutul.

Erau şi câmi şi mari şi grivi şi negri. Câini de casă. potăi, dulăi, lăţoşi, din toate neamurile erau, cât cu­prinde un oraş.

Voinici, dar masa zilnic prea bogată îi toropise. Au dat năvală. Ceilalţi, cu capul aplecat spre stânga, privind pieziş

in vrăjmăşie, colţii rânjiţi, coada strânsă 'ntre picioare, încotoşmaţi, sbârliţi, strânşi pe labe, aşteptau... Muri­seră în fiecare zi de foame, acu 'aveau mâncarea dina­inte, gata.

Lupta se dădea pentru băltoacă. Luptă cruntă între sătuii dela târg şi flămânzii dela ţară — turbaţi de foame.

S'au încăierat. O hărmălaie să-ţi ia auzul. Lătrau, chelălăiau, ge­

meau împotmoliţi în sânge. Fugind să scape, cei dela ţară pe ei să-i scoată afar' din piaţă, dela mâncare, au dat năvală pe uliţa din faţă. Au pornit îa goană.

In capul străzii 'n fund, o panoramă. Zi de târg şi sărbătoare. Lume strânsă din oraş, dela Noyal, din alte târguri.

Alergau câinii roşii... pe stradă. Lumea îngrozită, fugea.

Când au ajuns acasă toţi erau.mânjiţi pe încălţămin­te, pe cisme, pe nădragi, pe fuste, de sânge. Sângele ce­lor isprăviţi în piaţă...

In ziua de 22 August 1793 se tăiase dimineaţa patru­zeci şi trei de oameni şi la nămiezi: nouăzeci, din care şaisprezece femei.

In zilele de lucru se tăia mai mult Se tăia şi după masă.

DINU NICODIN („Revoluţia", voi. II).

Colindul învinşilor Hai Ier Doamne cer înalt, Suflet rupt din v&ndtâri, Dă-rni tarîmul celălalt, Spre iertare dâ-mi cărări, Bunătate bob cu bob, Daca fost-a să fiu rob Vieţii tale de subt cer, — Leru-i Doamne, ier....

Raza soarelui sd-mi fii Arătare cu poveşt i ; Cerurile-or chioti Naşterile 'mpârâteşti Sâ ne d e a biet crezâmânt, Câ e scris sâ fii pământ, Aripa cu plumb pe ea, De-acum pururea. —

Floare dalbă 'n limpezimi, Zarea visului dintâiu, Din nevoi şi din asprimi Inimei dâi căpătâi, Ca sâ pot să altoiesc Creanga mărului domnesc Cu un gând haiduc şi-o stea, — Albe flori de nea...

GRIGORE BUGARIN

150 ©B.C.U. Cluj

O I N S P E C Ţ I E (Schiţă bănăţeană.)

de ION ŢEICU

Lumea vremilor acelora demult îşi doarme somnul veciniciei. Din ce a fost atunci, câte astăzi nu mai sunt şi, dacă sunt, ni se par nouă, cari avem o bucată de suflet în timpurile apuse, palide şi fără măreţie.

Marii noştri dascăli, taica Mărilă, Damian Izernicianu, popa Luca o jumătate de veac au făcut ca să râdă lu­mea de snoavele lor, una mai şuchiată decât alta. Parcă oamenii aceia au avut de ce râde. Lumea era mai puţin sgârcită decât cea de astăzi cu unica ei preocu­pare: banul şi iar banul. Şi pe vremuri era mare nevoie de bani. Vai de mine, şi de câţi bani! Totuşi, în sufletele lor mai era loc pentru o glumă, la un pahar de vorbe şi de-o muzică până în zori, când soarele îşi revărsa suliţele luminoase cu ceasuri mai de vreme decât era scris în calendarul omului, ca să ia parte şi el la discuţii, strâmbându-se de râs.

A! da. La şcoala confesională din Potoc ajunse vestea că în câteva ceasuri soseşte inspectorul. Era şi pe vre­muri multă pacoste cu inspectorii veniţi, pe ascunselea, ca să prindă oamenii cinstiţi.

Mare fierbere în sat. — Dăscăliţa, mai ales, era în­grijorată. Gâscă, pe care demult o destinase vizitelor acestora, a simandicoşilor inspectori, fugise peste gar­duri, în vecini.

— Copii, săriţi, tulai, care cum puteţi şi prindeţi gâscă, — zise dăscăliţa.

— Aceştia, ca smeii, se aruncară peste garduri, prin grădinile oamenilor. Cu cât ei erau mai grăbiţi şi gâscă era mai ambiţioasă. C e erau gâştile sălbatice ale fran­ţuzului Maupassant, pe lângă pensionara dăscăliţei! Grasă, cum a fost de atâta îndopare, se ridică în slave, sus, sus, în văzduhul albastru. Ar fi fost ca mare mi­nune în sat, dacă cetăţenii şcoalei nu ar fi fost preocu­paţi de sosirea inspectorului, taman dela Budapesta.

Gâscă, ca gâscă, dar elevii d-lui învăţător Dogariu, de unde să-i iai, la repezeală. N'ar fi fost mare treabă, dacă s'ar fi svonit că vine inspecţia dela Episcopia din Caransebeş. Doar trimisul Preasfinţitului era de legea noastră şi, după o gâscă aşa de pompoasă, s'ar fi îndurat chiar să dea o raită cu dăscăliţa printre claele de paie ce se întindeau în şireadă, după garduri, ca regimen­tele în manevre. Şi, până ce s'ar fi prins gâscă cu aju­torul protopopului, elevii s'ar fi aşezat frumuşel în scămnii. Ar fi avut grijă preaonoratul ca să nu întâr­zie clasa.

La strigătele şi larma de afară, îşi făcu şi d. învă. ţător apariţia în uşa şcoalei, în partea stângă a pragu­lui, căci cea din dreapta era rezervată claselor şi inspec­torului. Domnul învăţător era mare formalist. Nici în,

ruptul capului, la un aşa de neprevăzut eveniment, nu s'ar fi proptit de partea dreaptă, a uşei, sau să fi călcat pragul drept. Nu s'ar fi potrivit asemenea încălcări de lege, câtă vreme nu a intrat în toată forma în clasă.

— Ano, Ano, ce muma dracului faceţi, unde mi-ai pus bumbul?

Spre înţelegerea mai temeinică a situaţiei, dascălul se pregătea în onoarea autorităţii, cu fracul negru. Cu fracul vine şi cămaşa scrobită, pe care dăscăliţa de trei zile a ţinut-o în întărele, de se închegase, biata, marmoră. Iar la cămaşă trebue guler tare şi la acest obiect alte unelte festive: nasturi. Lucru grozav, dom­nii mei! Cămaşa n'a fost scoasă din dulap decât îna­inte cu cinci ani, asemenea nici gulerul tare, şi înalt până la bărbie. Dascălul, pe vremuri, înainte de a cu­noaşte consoaţa, era firav, subţirel. De atunci la îngri­jirea dăscăliţei, absolventă a şcoalei de menaj din Si­biu, s'a îngrăşat binişor. Ca să nu lungesc vorba, s'a îngrăşat bine, bine de tot. Gulerul nu-1 mai ajungea, cămaşa îi rămânea acăţată pe poama lui Adam. Ori cum o trăgea nenorocitul în graba lui mare, aceasta nu se întindea. Şi acum, peste cap, vine şi pacostea bumbului. Dacă ar fi venit vreo minune dela Dumne­zeu, ca gulerul jă se fi întins, totuşi degeaba ar fi fost, nu era nasturele.

— Ano, Ano, ce faceţi cu gâscă, o nu vezi că n'am bumb la guler. Trimite, trimite copiii, — zise dascălul, mai mult strigând.

Vreo câţiva dulăi de copii săriră gardurile şi ţiş prin­tre picioarele dascălului, în apartamentul conjugal-

— Daţi zor după bumb! Acestora nici nu trebuia să li se spună asemenea

vorbe de îmbărbătare, căci în schimbul unei trageri de urechi mai blânzişoare erau capabili să răstoarne toată casa, cum şi făcură.

Căutară elevii sub paturi, în paturi, desfăcură perinile de zestre ale dăscăliţei, traseră dulapurile în mijlocul odăii, se urcară la grinzi, trăgând cu mânecile cămăşilor largi praful secular de pe ele.

— Hoit! Staţi, mă dracilor! Acuma ştiu unde este bumbul. Ia'n vezi Iacobe în paharul acela dintre cias-loave deasupra dulapului mare.

Intr'o clipită Iacob fu pe dulap, dintr'o săritură mă­iastră:

— Nu-i, mă rog, don' învăţător nici un bumb aici, — răspunse elevul.

La vorbele acestea don' învăţător îşi trase gura până la urechi şi începu să râdă:

Mă, băieţi, să ştiţi că am înghiţit bumbul, şi, şi,

151 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MĂINE

Vai cum mă doare la foaie! Faţa-i făcută spre râs, deo­dată luă o înfăţişare tristă aproape dureroasă. — Mă duc la spital, cum să stau cu el în maţe, înaintea inspec­torului, zise solemn învăţătorul.

Nici n'a trebuit să sfârşească vorba, căci elevii mai deştepţi decât s'ar presupune, şi începură halaripu de bucurie. Vreo doi, trei săriră peste ferestre, cei mai micuţi tocmai voiau să o tulească printre picioarele das­călului, când îşi făcu apariţia dăscăliţa cu gâscă sub­suoară.

— Ce larmă faci fârtate în casă, ce s'a întâmplat aici, răsmiriţă? Ce-ţi acreşti faţa? ce s'a petrecut?

— Am înghiţit drăcia" dela gulerul cămăşii, — răs­punse agreatul, aşteptând dela consoaţă o justă compă­timire şi o trimitere de urgerţă la cel dintâi doctor din vecinătate ca să-1 scape de nenorocire.

— Ei, lasă-mă în pace cu prostiile tale. O nu vezi c'am prins gâscă şi botionu ţi l-am pus în cămaşă- Hai, repede, a sosit şi Iosum Bandă şi spune că s'a chitit şi roata căruţei!

Spiritul de conservare era foarte desvoltat pe vre­muri. Ori de câte ori sosea câtea inspecţie de acestea în sat, roţile căruţei ieşeau, parcă la comandă, în mod obligatoriu, din osii, rostogolindu-se la vale. Până una, alta se chiteau, se întocmeau, mai trecea un ceas, două bune. Potocul, vezi Doamne, este la o distanţă respec­tabilă de Socolari: un chilometru şi jumătate, după so­coteala noastră modernă.

Vestea aceasta neaşteptată a lui Iosum Bandă opri văicărelile învăţătorului. Crăpă în spate cămaşa, crăpă şi gulerul în două, potrivi bumbul în găurile dinainte, iar cu restul dindărăt, dăscăliţa le legă cu nişte pan­glici galbene pe cari le purta ca fată mare în codiţe. Ttrase fracul ce se asemăna a fi un Kaiserrok, pe care dealtfel învăţătorul atotştiutor în ale nemţeşti, îl tra­duse cu precisitate: căputul împăratului Franţ Iosum.

La asemenea ocaziuni mari şi solemne, începerea festivităţii se aranjează în deplină ordine:

Elevii umpleau sala de învăţământ până la ultimul loc. Gâscă dăscăliţei se opărea mereu în apă fierbinte. Săveta a lui Păsule îi scotea ţimporezii penelor, unul câte unul, cum scoate bărbierul, astăzi, sprâncenele preotesei devenită mondenă. — Dascălul Dogariu stă­tea la catedră; pe masă două buchete de trandafiri gal­beni dela munte a căror petale sensibile se cutremurau mereu la cea mai mică vorbă a învăţătorului- In mână sucea o nuia de salcă, de data aceasta mai subţirică. In sală se instalase un duh de sărbătoare mare, cu un soare şi el solemn şi grav, o atmosferă de cuminţenie academică şi demnitate de-ţi era mai mare dragul Toţi tăceau, cu ochii aţintiţi spre uşă, care trebuia din clipă în clipă, să se deschidă ca să-şi facă arătarea mult doritul inspector.

Numai dascălul întrerupea, din când în când, liniştea solemnă:

Să băgaţi de seamă ce vă întreabă don inspector şi răspundeţi în gura mare, că de nu vai de pielea voastră. Iar voi doui, ungurilor, vai de urechile voas­tre dacă nu-mi ştiţi ungureşte!

Nici nu isprăvise bine cu dispoziţiile ultime de com­portare în faţa autorităţii superioare de stat, care ono­rează Potocul şi huruitul trăsurei se opri brusc în faţ şcolii. ' /'

învăţătorul Dogariu cu paşi gravi, măsuraţi, fără să piardă din graba iniţială, ieşi în pragul drept al uşei Din tresură se dădu un omuleţ, cu pălăria în mâna stângă, căci cu dreapta îşi ştergea sudorile de pe creş­tetul capului chel ce lucea în bătaia soarelui. Dacă în­

tâmplarea aceasta nu s'ar fi petrecut cu mulţi, mulţi, ani mai înainte, aş fi jurat că este simandicosul preşe­dinte chel al marei noastre case de cultură „Astra" din anul Domnului 1939 după Christos.

— Sunt Dugariu, învăţătorul fruntaşei comune Potoc, — zise prietenul nostru aplecându-se protocolar.

— Sunt ispectorul... — Numele nu-1 pricepusem bine căci pe vremea aceia nu se mergea cu ştiinţa ungu­rească până la asemenea detaliuri.

— Poftiţi, mă rog, trebuie că sunteţi foarte ostăniţi; nu doriţi un pahar de răcoritoare? — zise Dogariu mieros.

— Un pahar de apă, mă rog, — zise inspectorul în limba lui Arpad.

Nici nu pus e bine piciorul în tindă, când, ca prin minune îl întâmpină dăscăliţa Ana, sulemenită, albită, cu un cârlionţ de păr pe frunte, tactica inevitabilă a doamnei de a face prizonier graţiilor sale pe oricare bărbat mai ca lumea.

— Poftiţi, d-le inspector un pahar de bere rece din Ciclova. L-am ţinut anume pentru d-ta în fundul fân­tânii dela primărie.

La asemenea invitaţii atât de graţioase nu era chip ca inspectorul, cu buzele subţiri ca frunza, să refuze. Dădu cu poftă un pahar pe gât la vale, cât ai clipi din ochi; mai dădu unul, şi apoi, mulţumind cu o privire ce obligă gentileţa gazdei, intră în sala de învăţământ.

Copii se ridicară deodată în picioare, strigând „elien"* Impresie excelentă. Buzele inspectorului se desfăcură

niţel spre zâmbet — Na.Domnul Dogariu, ce este cu limba maghiară?

Ce aţi învăţat? învăţătorul îşi trase la repezeală cu o mână panta­

lonii în sus care voiau, în urma legii gravităţii, să se tăvălească în vale şi zise curajos:

Totul. Fără să mai aştepte somaţia şefului, se puse spre examinare. Iancule, ce este asta?

— Abloc. — Petruţule, ce este asta? — Astal. — Dar asta? — Chez, mă rog. — Iar două mâini? — Chezi cicolom. Două mâini era altceva, era două, iar „chezi cicolom"

era sărut mâna. Incopcierea de cuvinte în propoziţie era pentru inspector bună şi tocmai, când învăţătorul se uita furios la elev, acesta îi spuse:

— Bine, fiam. Domnul Dogariu, d-ta la mine ştie multe. Una poezie să se spună la mine pe limba statului.

Atâta aştepta dascălul- Ion Mesaroş, a cărui tată era birişul ungur rătăcit de mai mulţi ani în satul vecin, a fost anume adus aici pentru o eventualitate şi mereu gata de răspnns.

— Excelenţă, am o putoare de copil, ba sunt doui, cari de minune au prins limba frumoasă maghiară, din carte, — zise Dogariu.

— Ion Măcelariu, bicherule, iar nu te-ai spălat azi Am să-ţi trag o sfântă de bătaie, ca să ne ţâni minte. Cum chiamă pe D-zeul ungurilor?

— Isten, fu răspunsul, prompt. — Dar, binecuvântează pe unguri? — Isten aldion meg. — Bravo, bravo, — exclamă inspectorul, dacă acest

copil din fundul clasei, tot muscuros cum este, ştie aceste lucruri cum ău să ştie ceilalţi din băncile prime!

*) „trăiască", pe ungureşte.

152 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

— Mă, tu, Albule din banca patra, fi cu atenţie. Iar te-a pus muma dracului să-ţi bieleşti oasele prin crengi, dacă nu yei spune tu acuma la repezeală cântarea aceia cu binecuvântarea ungurilor, vai de tine şi de ei!

Albu era fiul jidancei din sat, unicul comerciant cu numele adevărat de Svarz. Din condescenţă faţă de pânea statului, trebuia să vorbească în casă şi ungu­reşte. Acesta mai cu rafinament, instruit de acasă şi preparat anume de învăţător ori de câte ori cerceta crâşma jidancei (şi aceasta o făcea cu regularitate de ceasornic, în fiecare zi la orele şase şi şapte), răspunse:

— Deşteaptă-te rom . • . . . Dogariu înmărmuri, copiii deodată strigară, nu, nu

aşa . . . Norocul atârna într'un fir de aţă, căci inspec­torul frunzărea cu nasul printre scriptele elevilor şi nu auzise bine pe Albu. Ridicându-şi capul chel leit ca al lui don preşedinte al „Astrei":

— No, no ce s'a întâmplat? — Bezevenchii, toţi voiau să spună poezia, în onoa­

rea d-voastră! — Albule, i'an să-mi-te vedem! De data aceasta Albu îşi făcu datorinţa. Spuse fără

gresală, cu niţel accent bănăţenesc, prima strofă din imt.ul maghiar. Inspectorul zâmbea fericit. Ideia ma­ghiară a pătruns până în întunecimile acestea de sate valahe.

— Domnule învăţător este destul la mine- Vă dau nota eminent. Aţi făcut minuni, ceilalţi, blestemaţii din comunele vecine, n'au ştiut nimic. N'au îndrugat nicio silabă în frumoasa limbă a lui Arpad. Na, bine, două trei întrebări din geografie şi este de ajuns. Acestea pot merge şi în limba voastră.

— Ghiţă! Spune-mi râurile Ungariei! — Râurile Ungariei sunt, mă rog, Carasul Nergănul,

Cimişul şi Tisa. — Mai sunt râuri prin Ungaria, Costa Lazăr?! — Mai sunt multe, mă rog, Mureşul Crişul şi apoi,

Savu şi Dragu. — Bine, zise inspectorul, am să da a o întrebare Vi

voi. Câte continente sunt în lume? Tu, cel din banca întâia, spune!

— Continente? Sunt, mă rog, patru. — Câte sunt, spune tu al doilea?! — Continente sunt, patru. Al treilea, al patrulea, al cincilea copil tot patru

spunea- Inspectorul îşi scărpina cu creionul urechea stângă, în semn de nemulţumire:

— Ce este aceasta, domnule Dogaru? Elevii spun că sunt patru şi nu cinci.

învăţătorul Dogariu, cum a fost el aşa cu defectele şi calităţile lui, pe care de altfel le are toată lumea, nu se aştepta la atâta ignoranţă din partea unui inspector chiar din capitală venit. Şi pentru ca să-şi ia o revanşă pentru chinurile tantalice îndurate cu ungureasca, îşi luă inima în dinţi şi spuse răspicat:

— Elevii mei ştiu atâta carte şi aşa carte cum îi în­văţ eu şi nu altul. Sunt patru continente şi cu nici unul mai mult.

Inspectorul, somitate ştiinţifică, era atins în cele mai sensibile coarde ale inimei, fiind deasupra şi geograf.

— Cum patru şi nu cinci. Australia ce este la mine, hă?!...

— Australia ne Australia! Cât voi fi eu dascăl în Potoc nu-i permis ca să fie mai multe decât patru, răs­punse cu toată hotărîrea Dogariu, pătruns până în mă­duva oaselor de marele adevăr în geografie. In abece­darul lui Ţichindeal şi altor somităţi chiar maghiare nu figurează Australia-

— Asemenea monstruozităţi în ţara maghiarilor este, este, fantastic, urlă în ungurească inspectorul.

Nici Dogariul nostru nu se lăsă mai prejos, spunând în glas de bas profund, adânc şi apăsat sefîtinţa defi­nitivă:

— Cât voi fi eu dascăl în Potoc nu-i permis să mai fie şi altele, iar pe voi copii vă ia muma smeilor dacă spuneţi cinci, aţi auzit?!

Elevii speriaţi de schimbul acesta de vorbe între savanţi, ce se părea că va izbucni într'o adevărată pă­ruială, unii săriră, cum putură, pe ferestre. Una se sparse în mii de ţăndări. Alţii se înghesuiau la uşă, dându-şi câte un pumn în spate ca să se apuce calea ieşirei mai în grabă.

La sbierăturile savanţilor se ivi dăscăliţa, aducând cu dânsa adierea de carne friptă. Ana dascălului, vă­zând pericolul de moarte o consoţului, se interpuse în­tre beligeranţi. Cu un zâmbet dulce, aranjându-şi câr-lionţul negru ca păcatul de pe frunte, şi, cu o privire ce desvăluia multe sentimente, cari clocoteau ca în­tr'un cazan în fundul sufletului plin de dorinţe, toate îmbiindu-se de urgenţă, se adresă către inspector:

— Excelenţă, magnifice, doar nu-ţi vei prinde min­tea cu Dogariu?

Inspectorul, văzând că-i vine în ajutor o terţă per­soană şi simţind imboldul inimei cum încolţeşte în su­flet ca un mugur de trandafir, se îndreptă spre dăs­căliţă:

— Auzi, doamna mea, la mine să se spuie că sunt patru şi nu cinci continente?

— Vai de mine Doamne, de ce să nu fie şase, — zise dăscăliţa, zâmbind aprobator. — Dar poftim la discuţie în sala vecină. Luând pe oaspe de subsuoară îl târî în sala vecină.

P e masa chitită cu măsaie de cilimuri şi' salveturi împestrite cu desemne asiriene, abura o olcuţă cu ţuică fiartă, după obiceiul pământului, iar din bucătărie pe uşa deschisă se răstogoliau nouri de mirosuri delicioase pentru un stomac gol şi părăsit de ieri seara.

— Asta place la mine, este mare învăţată doamna dăscăliţa- Acuş, acuş, nu vor fi cinci ci şase continente. Şi pentru că vorba să devină un adevărat compliment pentru găzdăriţa, se aplecă niţel şi cu ochi surâzători îi şopti:

— Acuş se descoperă la mine al şaselea continent, polul nord.

Dăscăliţa roşi una bună la auzul noului continent, mai ales că nici nu ştiuse ce este continent. Prinzând însă curaj şi nădejdea că a putut îmblâzi fiara sălba­tecă, la asemenea vorbe obscene, se făcu că nu pricepe bine sensul lor. Cu modestie sfioasă de fată mare în­chină un păhărel eu inspectorul. Acesta dăduse pe gât la vale unul, două. La al treilea i se descleştară buzele subţiri, ca la urmă să cheme pe nume pe dascălul Do­gariu, care sta buzumflat în sala părăsită a elevilor.

Inspectorul de lume mare voia de data aceasta să facă pe omul din lumea mare. Invită pe subaltern la masă şi începu cu bine cu rău conversaţia, pe româ­neşte:

— Auzi, d-le Dogar, soţia d-tale este mare cuminte. — Cum aşa, respectabile, se miră dascălul. — Au avut dreptate la mine- Nu sunt nici patru,

nici cinci, ci şase continente. Dogariu de data aceasta căscă gura larg, larg de tot,

ridicându-şi sprincenele negre, negre şi stufoase în semn de uluială şi cu voce stinsă întrebă:

— Cum şase?

153 ©B.C.U. Cluj

— Da, acum descoper la mine şase, polul nord. — Don învăţător la auzul acestor vorbe macabre sări

în sus, şi, cum inspectorul era chel, îl luă de guler, îl opinti în sus'pe de scaun, şi, târându-1 la pragul uşei din stânga, îi făcu o smuncitură în neantul drumului mare, strigând cât îl ţinu pieptul:

— Iţi dau eu ţie, o cu asemenea vorbe se vine în casa omului cinstit? Neruşinatule! Noduri îţi trebuesc ţ i e ? !

Ce s'a întâmplat după acest eveniment? Mai nimic. Dogariu luă chiar în ziua aceia pana în mână şi se sufulcă la scris. Trimisă o scrisoare la Caransebeş, la

Episcopie, alta ministrului, la Budapesta. Natural, câ în toate acestea povesti cu deamănuntul întâmplarea, indignat de cuvintele necuviincioase ale inspectorului adresate dăscăliţei chiar înaintea elevilor.

Epistolele, se 'nţelege, au fost semnate de întreaga comună şi de toţi elevii „ca mărturii consfinţite prin semnăturile cetăţenilor noştri din Potoc cinstiţi şi ru­şinoşi din fire".

Inspectorul nu s'a mai arătat în Potocul cu un dascăl atât de savant şi în acelaş timp plin de demnitate, dar nici în aretul comunelor vecine.

ION ŢEICU

4 ^ ^ ^ »

O revistă de frumoasă tradiţie:

„SOCIETATEA DE MÂINE In şirul tradiţionalelor publica,

ţii ardelene, se înscrie la loc de frunte, ca una din cele mai cu­prinzătoare, revista d-lui Ion Clo­poţel, „Societatea de Mâine". O luptă continuă de 16 ani, peste inerente vitregii, îndreptăţeşte o mai îndelungată oprire asupra revistei de frumoasă tradiţie, a e-minentului gazetar şi scriitor ar­delean.

Deşi apare de vreo câţiva ani la Bucureşti, „Societatea de Mâi­ne'' îşi are rădăcinile înfipte a-dănc în realităţile şi sufletul Ar­dealului şi Banatului, ale căror probleme sunt desbătute aci de condeele elitei scriitoriceşti din aceste părţi ale ţării.

Ţinuta de înaltă intelectualita­te şi corectitudine, sincronizată cu varietatea şi prospeţimea ma­terialului tratat, dau bătrânei re­viste un nimb de prestigiu, ce poate fi invidiat mai ales de noi, bănăţenii, cari, din păcate, n'am reuşit încă să asigurăm continui­tatea unei înjghebări literare mai serioase.

Numărul de faţă, al treilea din anul al 16-lea, aduce consistentul material cu care ne-a obişnuit şi căruia, vom încerca a-i face o su­mară prezentare.

Di~ectorul revistei, d. Ion Clo­poţel, sub titlul „Problemele u-nor străvechi aşezări româneşti în Banat", publică", rezultatele unei anchete sociografice în sa­tele bănăţene Cornereva şi Bo-goltin. Dată fiind importanţa con cluziilor ce le cuprinde documen­tatul articol, am socotit să-l re-p~oducem, în întregime, într'un număr al ziarului nostru şi ăea-ceea, nu insistăm asupra lui în această cronică sumară.

Rândurile de neîndoioasă ac­

tualitate datorite subtilului poet al „Cabanelor albe", d. Vlaicu Bârna, un viguros şi inspirat ta­lent al tinerei generaţii ardelene purtând titlul „Etica ridicării sa­telor" ne determină să ne oprim mai mult asupra lor.

Plecând dela constatarea făcu­tă de un valoros creator, ca-e in­dica nomenclatura de cultură mi­noră, culturii româneşti, d. Bâr­na afirmă că lucrul nu trebuie să ne neliniştească, deoarece aceasta nu înseamnă o deficienţă spiri­tuală a Neamului, ci „un feno­men cultwal nerealizat încă în linii mari".

Opera de ridicare a satului ro­mânesc — continuă autorul — începută acum câţiva ani sub auspiciile M. S. Regelui, pregă­teşte împlinirea unui ideal care există: realizarea unei culturi maiore.

După ce arată efectul pe co-c-l are contactul direct al tineretului intelectual cu ţăranul român, au­torul închee astfel judiciosul ar­ticol:

„Voinţa Suveranului, adânca Lui râvnă pentru ridicarea sate­lor. — s'au impus „OPERA NE­SFÂRŞIT DE MARE" pe ca~e o anunţă se realizează sub Augus­tele Sale auspicii. Vigoarea inte­lectuală, mijloacele neprecupeţite se vor complini pentru o renaş­tere socială a ţării".

Un omagiu deplin meritat i se aduce în coloanele revistei, ma­gistralului sculptor Romul La-dea, „inegalatul interpret al su­fletului "omânesc bănăţean" asa cum pe drept îl numeşte autorul cronicei „Inseilări bănăţene".

Fragmentul de proză semnat de d. Virgil Biron, intitulat su­gestiv „Aur", poartă pecetea ţi­

nui stil matur şi aduce un mate­rial inedit din viaţa Carasului. Colaboratorul „Daciei" poetul Gr. Bugarin tratează despre ,,Sti. Iul clădirilor publice", ajungând la o surprinzătoare concluzie, peste care nu putem trece fără a o reproduce:

„Adâncind sufletul ţăranului român în tot ce are el mai fru­mos şi mai bine cristalizat, se creiază stilul „Regele Carol II" nu numai în arhitectură ci şi în celelalte domenii de artă „BISE­RICILE ROMEI VECHI" ne sunt descrise atrăgător şi documentat de d-şoara RODICA CLOPOŢEL, în a cărei proză plină de nerv, întrezărim un puternic talent descriptiv.

Mai semnează în acelaş număr, monografii, proză şi versu~i dd. Marcel Olinescu, Alice Gabriele-scu, Ion Călugăru, Titu Popa, Ho-ria Trandafir, Axente Banciu, N. Pora, Volbură Poiană Năsturaş, Ilie Jenea, Mihail Straje, Em. C. GrigfO'aş, etc.

O cronică variată şi bogată semnează d. Vlaicu Bârna.

Nu putem încheia aceste rân­duri, fără a trece cu vederea con. tribuţia bogată, dăruită de bănă­ţeni acestui număr al „Societă­ţii de Mâine".

Evidenţiind acest fapt, îndemn pe toţi cei cari au frământat p~o-blema reorganizării revistei „Lu­ceafărul" să ia pildă dela exem­plul matur servit de d. Clopoţel, care fără „blocade" şi alte ase­menea pretenţiozităţi puerile, a reuşit să adune înt~'un singur nu­măr „Material bănăţean" de alea. să calitate.

(„Dacia", Timişoara). '

GRUIA FLORUŢIU

©B.C.U. Cluj

O operă de mare interes naţional:;

„Bonurile de înzestrare, "a Armatei" — R e a l i z a r e a domnului ministru Dimitrie Constantinescu; Raţiunea politică şi clarviziunea economică-financiară-.salutare

pentru tară — In momentele de uriaşă frământare politică şi eco­

nomică, pe care le trăeşte azi bătrânul nostru conti­nent, — putem intui, într'o oarecare măsură, grandoa­rea epopeică a deslănţuirilor imaginate de marii inspi­raţi a umanităţii. Insă, dacă această tensiune de an­samblu o raportăm nu la un bagaj de imagini culese din cărţi, numai pentru a ne verifica sau a ne distru­ge îndoelile, — ci la însăşi realităţile politice şi econo­mice ale ţării noastre, — atunci, în locul unei curio-sităţi gratuite (să spunem de ordin literar), — ne vor copleşi verificările unor complexe în planul concret a! vieţii.

România, ca ţară neutră, îşi păstrează evident, o ţi­nută demnă, gospodărindu-şi bunurile şi căutând să menţină un ritm normal în viaţa ei economică şi socială, cu toată vitregia timpurilor pe care le trăeşte.

Cu toate acestea, complexele există. Fluctuaţiile eco­nomice ale Europei, provooate de răsboi, se răsfrâng şi dincolo de zonele stăpânite de Marte, influenţează şi viaţa paşnică a ţărilor neutre. Se mai adaogă, la consecinţele mecanice, dacă putem spune aşa, ale co­merţului şi tranzitului, ale producţiei şi circulaţiei ma­teriilor, — se mai adaugă, zic — şi acea psihoză co­lectivă, a masselor, psihoza deprimărilor care provoacă, într'o mare măsură, defecţiunea aparaturii economice a ţârilor.

Remedierea complexelor de care vorbim, nu se poate concepe fără o atentă politică economică şi financiară.

Ea constă în clarviziunea omului politic, în intuiţia omului de finanţe ; cel dintâi trebue să sesizeze, cu toa­tă variaţia lor, fenomenele politice, celălalt e dator să opună fiecărei noui situaţii, o soluţie. Unul priveşte şi notează desfăşurările ditn afară, punând problemele, cel de al doilea caută deslegările.

E o contrapunctică interesantă şi, o spunem cu cer­titudine, omul politic trebue să aibă şi aprehensiune economică, iar financiarul şi economistul, ca să poată deţine- o răspundere în Stat, nu poate fi conceput fără de o serioasă pregătire politică.

însemnăm aceste succinte consideraţii pe marginea operei de înzestrare a armatei, — înfăptuită de d. Mi­nistru D. Constantinescu, sub auspiciile regale.

Felul în care actualul Ministru al Finanţelor Ţării, d D. Constantinescu, — a ştiut să soluţioneze problema

*»

înzestrării armatei, prin lansarea bonurilor de înzestra­re, dovedeşte un act de maturitate politică şi, în acelaş timp, de maturitatea politică-financiară.

Şi trebue subliniat, aci, nu faptul lansării unor bo­nuri (operaţia în alte variante, s'a mai produs la noi), — ci inteligenţa omu­lui de finanţe de a ga- ^*î" ranta aceste împrumu­turi, de a le organiza pe un principiu ban­car, servind în acelaş timp şi Statul şi pe ce­tăţean.

Dar, să trecem in revistă, mai jos, avan-tagiile subscriitorilor la bonurile de înzes­trare :

Bonurile pentru în­zestrarea armatei pro­duc o dobândă de 4.50%. Pentru ced cari subscriu până la 1 Martie dobânda este de 5.25°/o pe primul an. Termenul rarnbur D. Dimitrie Constantinescu sării este scurt, de 3 ̂ ^ t r u ai Finanţelor, guvernator . , . al Bancu Naţionale

şi o ani. Fiecare bon cuprinde şi un talon fracţionar, care

reprezintă 30% din valoarea bonului emis pe 5 ani şi 20 la sută din valoarea bonului emis pe 3 ani. Acest talon poate fi încasat la 3 luni după data emiterii.

Bonurile pentru înzestrarea armatei sunt scutite de orice impozit sau taxe, prezente şi viitoare.

Celor cari vor cumpăra bonuri până la data de 1 Mar­tie 1940, li-se acordă o bonificaţie de 7,5 la mie, şi li-se plăteşte dobânda anticipat pe primul semestru. Prin aceasta dobânda pe primul an revine la 5.25%.

Puterea de circulaţie a bonurilor de înzestrare va fi cu mult mai mare decât a titlurilor de Stat obişnuite, graţie facultăţilor speciale cu care au fost dotate.

Astfel, bonurile de înzestrare vor putea fi lombar-date la Banca Naţională a României, la C. E. C. şi la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.

155 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MĂINE

Talonul fracţionar de 20 sau 30% din valoarea bonu­lui va putea fi încasat separat şi în întregime după 6 luni dela emiterea bonului. Acest talon fracţionar va reprezenta deci o depunere la vedere cu dobânda ex­cepţională de 4Vs la sută de care nu se bucură nicio depunere la vedere.

Un alt avantaj de circulaţie a „Bonurilor pentru în­zestrarea Armatei" este faptul că începând cu 15 zile înainte de expirarea termenului lor, aceste bonuri vor putea servi în valoarea lor nominală pentru plata de impozite şi taxe datorate Statului.

„Bonurile pentru înzestrarea Armatei" pot fi cumpă­rate, in Capitală şi provincie, dela oricare din sediile următoarelor instituţii: Banca Naţională a României, centrale şi sedii, Administraţii Financiare, C. E. C, In­stitutul Naţional al Cooperaţiei, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, precum şi dela băncile autorizate să primească subscrieri.

Şi acum, înainte de a arăta osebita semnificaţie a ope­rei de înarmare, realizată de d. DLmitrie Constantinescu, în dubla calitate de om de Stat şi de finanţe, — să cităm cât ne permite spaţiul acestor pagini, două frag­mente ditn densa expunere pe care, în cuvinte însufle­ţite a făcut-o actualul Ministru al Finanţelor, la Sfatul Negustoresc, în ziua de 9 Dec. 1939.

Analizând situaţia ţărilor neutre de pe continent, şi demonstrând că neutralitate nu înseamnă pasivitate ci, dimpotrivă, pregătire atentă, activă, în faţa oricărei eventualităţi, — d. Ministru Dimitrie Constantinescu se întreabă : „Ţara românească aşteaptă să vadă cum toate celelalte ţări neutre iac atâtea eiorturi pentruca să-şi pue la punct înzestrarea armatei şi apărarea teritoriu­lui şi ea doarme pe ipoteza fericită a unui răsboi care nu o va atinge sau a unei neutralităţi care va merge la inlinit ?"

Desigur că nu. Mai departe, d. D. Constantinescu a spus : „Ţara românească trebueşte să fie aşa cum a fost în­

totdeauna, piatră de rezistenţă împotriva tuturor valu­rilor cari au bătut-o şi aşa cum spunea Mircea cel Bă­trân : „Cel care calcă pământul acestei ţări nu ştim cum se va întoarce din el şi nu ştim ce drum va lua ca să iasă din el mai repede".

„Ţara românească nu poate să aibe decât această atitudine. Are un nume brav, are un popor viteaz. Să pue în mâna acestui popor viteaz arma necesară şi la fruntariile lui întăririle necesare pentru ca la adăpostul acestor puteri ale neamului să putem să mergem mai departe liniştiţi că furia vremurilor nu va putea să ne stingă, pentru ca la adăpostul acestei linişti fiecare din­tre noi să putem să ne desăvârşim mai departe munca noastră, viaţa noastră şi scopul nostru în viaţă.

„Pacea noastră, domnilor, cere înarmarea noastră. „Nu cerem înarmarea şi apărarea ţării cu scop agre­

siv. Nu, domnilor. Cerem însă, şi trebue să realizăm această apărare naţională, pentruca numai această apă­rare naţională ne dă respectul tuturora, liniştea în afară şi liniştea înăuntru.

„Iată de ce, domnilor, fără ca să exagerăm perspec­tivele viitorului nici în rău nici în bine, fără să cre­deţi că cine ştie ce ameninţări sunt; la porţile hotarelor noastre, sau fără să vă închipuiţi că evenimentele se vor desfăşura într'o perfectă linişte fără să scontăm în­tru nimic viitorul, trebue să avem certitudinea soartei noastre. Certitudinea soartei noastre stă într'o armată taxe şi într'un popor brav.

„Cu aceste simţăminte, domnilor ,am avut marea sa-tisfacţiune că în decursul acestei săptămâni să pot să iau legături cu importanţii factori de activitate econo­mică din ţara noastră cărora le-am făcut acest apel al Patriei. Am fos-t fericit, domnilor, să constat răsunetul adânc şi patriotic pe care acest apel al ţării I-a găsit la fiecare dintre ei.

Aceasta, domnilor, ne dă tăria sufletească să ne soco­tim şi noi, generaţiile de acum în continuarea fermă şi mândră a generaţiilor cari au apărat, au clădit şi au mărit ţara noastră.

„Ţara are nevoie de obolul dvs. ! Să-1 dăm cu toţii! II dăm pentru liniştea noastră, pentru liniştea activită­ţii noastre, pentru apărarea noastră, a familiilor noa­stre şi a ţării noastre".

Strălucita cuvântare a celui mai priceput şi mai suplu dintre oamenii noştri de finanţe, — caxe nu poate fi categorisită decât ca o lecţie de raţiune politică şi eco­nomică — se încheie cu frazele :

„Să fim încredinţaţi că aceste mari probleme vin să se aşeze în mâna şi în preocupările unor generaţii cari ştiu să le ducă a i înţelepciune şi cu hotărîre. Să fim îmbărbătaţi şi liniştiţi. Că aceste mari preocupări ale neamului nostru sunt astăzi date spre deslegare şi în­făptuire unor generaţii cari s'au călit deja în focurile şi vitejia unui război şi ştiu ce însemnează pregătirea su­fletească şi materială a unor alte perspective. Ele ne dau, domnilor, liniştea că putem să asigurăm copiilor

noştri şi generaţiilor cari vin, PATRIMONIUL SCUMP ŞI NECLINTIT AL UNOR HOTARE CARI NU SE POT ATINGE.

„Pe aceste cuvinte, pe .această lozincă, pe această pa­rolă de soldat, trăeşte neamul nostru întreg, dela Rege până la opincă".

E inutil să mai insistăm asupra expozeului-model, fă­cut de Ministrul Finanţelor în faţa opiniei publice, asu­pra logicei politice care armează motivarea acestui spi­rit ales, asupra metodei ştiinţifice care conduce munca lui neobosită, de ani de zile, în fruntea instituţiilor de Stat.

Ne mărginim numai la o observaţie a noastră, pentru a cărei valabilitate pledează toată activtatea d-lui Di­mitrie Constantiinescu din ultimii ani, pusă în slujba ţării.

Şi anume, vrem să subliniem participarea efectivă o domniei-sale, în toate ramurile economiei şi finanţelor, la toate problemele ridicate de împrejurări, în domeniile acestea.

Teoretizând, creind instituţiile auxiliare, aplicând re­forme şi inaugurând măsuri, — d. D. Constantinescu a păstrat şi firul unei continuităţi în opera sa financiară şi economică, în decursul acestor ani.

Măsurile sale au fost îndrăsneţe şi categorice, — re­zultatele lor pline de succes.

Să nu amintim decât creiarea Institutului Naţional ai Cooperaţiei sau Creditul agricol lansat anul trecut, în­tr'o perioadă de acută criză trecută de agricultorii noş­tri, — pentru a demonstra că opera omului de finanţa se desvoltă pe viu, pe marginea imperativelor realităţii.

Actuala elaborare a d-lui Ministru Dimitre Constan­tinescu trebue să fie primită cu elanul la care ne în­dreptăţeşte o sumă întreagă de creaţiuni, ale sale, in viaţa economică şi financiară a României.

VLAICU BÂRNA

156 ©B.C.U. Cluj

Universitatea munci toreasca Un interviev cu d. Stavri Cunescu, directorul g-ral al Muncii

Pentru a lămuri, cititorilor noştri, rostul „Universi­tăţii Muncitoreşti", ne-am adresat d-lui Stavri Cunescu, directorul general al Muncii, iniţiatorul acestei Instituţii şi conducătorul mişcării „Muncă şi voe bună", cerându-i explicaţiile necesare.

La prima noastră întrebare: 1) UNIVERSITATEA MUNCITOREASCA URMĂ­

REŞTE NUMAI CREAREA UNEI ELITE MUNCITOREŞTI?

d. Stavri Cunescu ne-a răspuns: „Organizaţia „Muncă şi Voe Bună" se rândueşte

printre atâtea instrumente pe care Ministerul Muncii înţelege să le folosească pentru ocrotirea şi ridicarea sufletească a păturilor muncitoare. Universitatea mun-mitorească înfăţişează un important sector al acestei mişcări. Este drept că în primul an de activitate al acestei Universităţi, un număr restrâns de muncitori a ascultat cursurile acestui aşezământ. Insă, nu numărul lor, ci interesul pe care l-a stârnit noul aşezământ ne-a interesat la început. Devotamentul ascultătorilor ni s'a părut scopul pe care trebue să-l urmărim, în zorile acestei mişcări de primenire spirituală. Dealtfel, nici n'am fi pwtut să înţelegem altfel, creierea unui aseme­nea instrument de cultură.

pentru înfăptuirea acelui nou tip de muncitor ro­mân pentru care luptăm şi pe care îl întrezăresc, — aşa cum spuneam cu prilejul deschiderii celui de al doilea an de activitate aii Universităţii muncitoreşti — un muncitor pregătit, luminat şi conştiincios, un munci­tor liniştit sufleteşte şi solidar cu nevoile şi aspiraţiile neamului românesc. Acesta este ţelul pe care îl urmă­rim.

„In fehil acesta înţelegem să creiem elitele muncito­reşti pionierii şi vestitorii zilei de mâine, pe care o aşteptăm cu toţii senină pentru ei şi strălucitoare pen­tru neamul românesc".

După aceste precizări cu caracter generic, am pus a doua întrebare:

2) CARE SUNT CURSURILE CERCETATE IN DEOSEBI DE MUNCITORII ŞI FUNCŢIO­

NARII PARTICULARI? „Nu putem spune că unul dintre cursuri a stârnit mai

mult interes decât altul, dimpotrivă, aşa cum a fost şi dorinţa iniţiatorilor acestei Universităţi muncitoreşti, cursurile, îmbrăţişând probleme felurite se comple­tează. Am avut astfel cursuri de metode şi procedee noui în tehnică, înzestrate cu un laborator de expe­rienţe, unde ewtusismul şi aplicaţia auditorilor munci­tori s'a dovedit mare; dar am avut şi cursuri de socio­logia muncii, de literatură, de economie politică, de geopolitică, istoria muncii, organizarea ştiinţifică a biu-rourilor, civilizaţie română, geografie politică şi eco­nomică, legislaţie muncitorească, drept genral şi drept public, meseriile şi comerţul în trecutul românesci isto­rie socială.

„Cărturari de seamă au venit alături de noi nepre­cupeţind nici timpul nici munca pentru a fi de folos ce­lor, care mai mult ca de orice, simt nevoia acestei hra-ne sufleteşti. Domnul profesor Vianu, conducătorul

Universităţii 7nuncitoreşti, a fost prietenul şi sfătuitorul muncitorilor îndemnându-i şi ascultându-i, căutând să stabilească acea legjtură dintre muncitorul intelectual şi cel manual, oferindu-i acestuia din urmă comoara pe care el a avut posibilitatea să şi-o însuşiască.

„Această legătură spirituală au realizat-o profesorii noştri, şi muncitorii şi-au dat seama'de acest lucru, îm­brăţişând cu tragere de inimă ideia noastră. Această ideie a avut răsunet în toată ţara, dovadă fiind propu­nerile pe care le-am primit încă din anul precedent, când am fost solicitaţi şi am înfiinţat o Universitate Muncitorească la Chişinău şi alta la Sibiu.

„Iniţiative particulare nu au lipsit — astfel la Pio-eşti prin binevoitorul concurs al D-lui Ing. Balif s'a înfiinţat o altă Universitate pentru muncitori.

„Universitatea muncitorească după un an de activi­tate, se poate mândri că a isbutit să înfăptuiască o şcoală vie, potrivită cu realităţile timpului".

— Vrând să cunoaştem ecoul pe care noua instituţie l-a avut în massele muncitoare, am mai întrebat:

3) CUM AU FOST PRIMITE ACESTE CURSURI DE NOUILE ORGANIZAŢII MUNCITOREŞTI,

BRESLELE ŞI UNIUNILE? „In primul an de funcţionare a Universităţii munci­

toreşti, cursurile sa'u predat, de către un corp profe­soral selecţionat, în 4 centre muncitoreşti şi industria­le : la Căminul de ucenici „Obor", la liceul „C. F. R-Aurel Vlaicu", la Cantina muncitorească din Splaiul Independenţei şi la Căminul „Principesa Măria".

„Anul acesta, Universitatea Muncitorească şi-a sporit centrele.

„Sunt pe cale de înfăpturile alte centre Universitare în provincie :la Cluj din iniţiativa Domnului profesor Universitar FI. Ştefănescu-Goangă şi după ce a fost studiată în amănunt problema Universităţii Muncito­reşti, întocmindu-se un program ce cuprinde chestiuni generale şi profesionale, la Iaşi, sub conducerea Dom­nului profesor Dr. T. Popa.

„Ne-am, adresat, negreşit, când a fost vorba de spo­rirea centrelor de cursuri> nouilor organizaţii ale bres­lelor şi Uniunilor. Colaborarea cu ele a fost fericită. Breslele au primit cu însufleţire ideia ca la sediul lor să se ţină conferinţe şi lecţii săptămânale expunând cunoştinţe care să înalţe nivelul cultural şi moral al breslaşilor.

„Dorim şi dorinţa noastră se va realiza, poate curând, că fiecare breaslă să devină o şcoală, de unde să radieze lumina binefăcătoare a ştiinţei şi culturei, care înalţă pe om şi societatea din care a eşit".

După frumoasa şi substanţiala expunere pe care ne-a făcut-o d. Stavri Cunescu, Directorul general al Mun­cii, — nu avem de adăogat decât entusiasmul nostru pentru spiritul cuprinzător al unui intelectual de elită, care ştie să dirijeze cu tact şi inteligenţă viaţa munci­torească a ţării. * Alte referinţe, asupra personalităţii d-lui Stavri Cu­nescu, — sunt inutile. Omul e prea bine cunoscut, prin înfăptuirile pe care le înscrie la activul său, prin con­tinuitate de muncă la acest minister al Muncii.

VLAICU BÂRNA

157

©B.C.U. Cluj

F A P T E I D E I OBSERVAŢII

Ceeace depăşla orice pre­vedere

orice etică şi raţiune pare că s'a împlinit: pactul germano-so-vietic. Atingerea extremităţilor, saltul dela ideologiile cele mai opuse, dela vrăjmăşiile şi violen­ţele cele mai neînfrânate şi mai temerare, la o apropiere şi... co­laborare chiar.

Mari sunt minunile tale Doam­ne ! Putem invoca versetul bib­lic.

Trebuie să facem abstracţie dela simţămintele comune: de împărtăşire ori repudiere a sis­temelor totalitare. Nu ne potri­vim nici vrăjmăşiilor, dar nici afecţiunilor faţă de naţional-so-cialism ori sovietism.

Atitudinea noastră permanenta nu poate fi decât devotamentul cel mai sacru faţă de cauza ro­mânească. Vom rămâne neutri faţă de cei cari nu ne vor răul, şi nu ne vom amesteca în trebu-rile altora; nu le vom face pro­cesul de conştiinţă: se vor des­curca ei cum vor vrea ori cum vor putea. Insă din clipa când apetiturile vor fi agresive şi vor încălca regulele dictate de inde­pendenţa noastră de Stat, vom organiza toată puterea noastră de rezistenţă şi vom face zid de apărare în jurul patrimoniului naţional bimilenar.

Fenomenele externe le exami­năm numai în lumina studiului obiectiv. Şi ne întrebăm:

a) cum a fost posibilă împere­cherea dintre ideologii cei mai mistici şi mai fantaşti din Eura­sia cu cei mai empirici şi scrupu-loşi chimişti ?

b) care este secretul tovărăşiei imperiului celui mai vizionar cu imperiul cel mai industrializat ?

c) de care parte se găseşte pu­terea rezistenţii maxime: de par­tea totalitariştilor cari angajează de ani de zile toate încordările, toate energiile, toată capacitatea de producţiune prin reglementări totalitare subordonând continuu pe individ comunităţii militari­zate şi rigorilor regimului de stat ori societate împins până la ex­tremele intervenţionismului lega. Uzat, ori de partea statelor cari

mai stimează încă libertăţile pu­blice şi cărora le place să ia mă­suri in plin parlament, sub con­trolul critic al mandatarilor na­ţiunii, votând bugete pe faţă, lă­sând încă jocul liber al valorilor şi burselor (prea adesea abuzive) şi dând aparenţa consimţământu­lui popular ?

Cine va ieşi triumfător ? Cine va avea dreptate ? încotro se de-sinează reliefurile zilei de mâine?

Combinaţiile sunt premature. Noi le supunem judecăţii citito­rului. Aşteptăm meditaţiunile lor — cărora bucuros le vom da loc în coloanele „Societăţii de mâi­ne"...

HORIA TRANDAFIR

REDACŢIONALE. —Am dus cu bine la capăt Încă un an de exis­tentă, de apariţie regulată aşa cum afişăm pe copertă: in patru caete trimestriale. Apariţie precisă, cro­nometrică, de cinci ani încoace) compensată de adâncimea şl în­tinderea studiilor.

Atitudinea noastră în faţa ela­borărilor ştiinţifice şi fenomenelor culturale a fost singura demnă şi potrivită seriozităţii de oameni probaţi în metoda experimentală; a relativismului. Nu avem morga, că ştim tot şi spunem tot. Nu tot ceeace trebue făcut înt^o ţară în plină organizare, în pregătirile fe­brile ale începuturilor diverse, în domeniul publicistic, pretindem a fi încercat şi suplinit Nu ne sub­stituim altora, nu ne arogăm nici un monopol. Ne situăm pe linia purei intelectualităţi, neurmărind interese şi scopuri sectare.

Poate că acesta este secretul dăi­nuirii ferme şi succesului evident,

Ţ.innta civilizată şi obiectivă e prerogativa noastră de 16 ani.

Nici admiraţia mutuală a cola­boratorilor, nici organ al egoisme-lor şi vanităţilor cuiva.

In locul cultului persoanelor am preferat cultul problemelor.

Şi nu e satisfacţiune mai mare decât în recunoaşterile ce ne-au venit din plin din toate părţile unde tronează bunul simţ şi cnrio-zitatea intelectuală degajată.

Am pus măsură, stimulare şi se­lecţie, am deşteptat imbolduri spre studiul realităţilor româneşti, am dat indieaţiuni, am fost pionii creaţiei susţinute fără preget..

Acelaş agent dinamic al progre­sului românesc pe temeiu critic, va

continua să se afirme „Societatea de mâine" şi în anul al 17-lea de apariţie care va fi... tot regulată *. promitem!

Savantul Nicolae Drăgan ©Q mai este. Moartea a secerat pe unul "dintre"cei mai harnici, mai iniţiaţi şi mai oneşti cercetători ai limbii, gramaticii şi istoriogra­fiei literare româneşti. Vastele sale studii asupra evoluţiei limbii noa­stre pe teritoriul Dacoromahiei sunt menite să sădiască încrede­rile şi temeiurile cele mai sigure ale existenţii noastre de neclăti­nat in eternitate. Sunt puţine luni de când noi i-am făcut elogiul în „Societatea de mâine", cu prilejul discursului său de recepţie la A cademia română.

Revista noastră 1-a interesat ne-a cinstit adesea cu o colaborare migăloasă şi extrem de preţioasă. Literile române sunt îndoliate, dat îi vor păstra pentru vecie o recu­noştinţă îndelungată şi pe deplin meritată. Profesorul care şi-a cin st't catedra cu devoţiunea sacer­dotală a binemeritat dela filologia şi patria românească.

Purificare şl restabilirea valorilor.

Nu e alt primat mai imperativ pentru noul stait român decât a-cela ai curăţirii cadrelor. In toate direcţiile. In oficiile de stat, ca şi în cele particulare. Dacă la aceste din urmă specialiştii îşi dobândesc mai repede o predominanţă, asta e prea firesc, pentrucă ascensiu­nea lor este direct proporţionată cu puterea de-prestare, de produc ţiune, de dinamism, cu mult mai încet se petrece prioritatea ele­mentelor eminente la stat, unde mentalitatea statică de s'mjbaş este prea generală, iar abuzul prea frecvent... Ne aducem aminte de extraordinarul efort produs în o-pinia publică românească de ma­rca iniţiativă de reformator a re­gretatului CălHiescu la ministerul şooalelor ! A fost o uluire! Nu se concepea un atare curaj ! Dar câte coaliţii obscure n'au dospit în adâncimi împotriva îndrăsne-ţuiui! Şi totuş : numai acolo este scăparea. Să se primenească toată viaţa publică, înlăturându-se epa­vele, sedentarii, linguşitorii şi in­capabilii cari au monopolizat de prea multă vreme funcţiile publi­ce. Domnilor guvernanţi : îndrăz­niţi şi veţi mântui lumea! Aspus'o domnul lisus Nemuritorul....

158 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MĂINE

Necesitatea universităţilor muncitoreşti Noua instituţiune creiată în cadrul Ministerului Mun­

cii, şi anume „Universitatea Muncitorească", deschide vaste perspective învăţământului păturii muncitoare dela noi.

„Universitatea Muncitorească" se integrează în gene­rosul plan al rezolvării celor mai de seamă probleme, pe care d. ministru Mihâil Ralea 1-a-întocmit îndată ce a luat conducerea departamentului Muncii. E vorba de problemele de educaţie sufletească a muncitorului.

Intr'adevăr, opera de educaţie spirituală a muncito­

rului, inaugurată de d. Mihail Ralea şi d. Stavri Cunescu, directorul general al Muncii, — este revoluţionară. în­făptuind, în primul rând, un teatru muncitoresc, în spiritul locului, sub egida „Muncă şi voe bună" — Mi­nisterul Muncii a răspuns unei necesităţi de prim ordin, corespunzând iniţiativelor luate de ţările din Apus (în Italia: „Dopolavoro", în Germania: „Kraft durch Freude").

„Universitatea Muncitorească", inaugurată anul ace­sta, cu girul d-lui Stavri Cunescu şi Tudor Vianu, con­ducătorii ei, •— marchează o nouă victorie a spiritului, în viaţa aspră a muncitorului (a se citi pag. 157).

Regele în mijlocul soldaţilor Suveranul a dat un exemplu

strălucit al singurei maniere de a ne comporta demn în zilele de sărbători: atenţiune faţă de sol­daţii ce se găsesc departe de casă, concentraţi în taberele de apăra­re a ţării. Regele însoţit de moş­tenitorul Tronului a părăsit tihna Palatului Regal şi a preferat să împărtăşească personal viaţa bra­vilor camarazi. In garnizoanele din Oradea şi Cluj, Suveranul a apărut pe neaşteptate, stârnind un entuziasm puternic şi o emo^ ţie covârşitoare. Pilda regală a fost înţeleasă în toată semnifica­ţia ei. Cuvântările rostite sunt dovada oţelirii sufletelor în zilele mari de acum. Sfetnicii regali au făcut deasemeni — împărţind da­rurile regale îndeosebi din cărţi de citit — act de prezenţă la dife­rite unităţi din provincii: preşe­dintele Consiliului în Cetatea Albă Min'strul Armatei în Galaţi, Mi­nistrul înzestrării în Bazargic, iar Ministrul Educaţiei Naţionale pe zona Moldovei. Ce. reale simboluri cupr'nd cuvintele rostite de pre­şedintele Consiliului francez d-Daladier într'una din zilele ultime ale şedinţelor parlamentare: „am­basadorii republicii sunt soldaţii şi tunurile". In ceasurile grele şi hotărîtoare de acum, intelectuali­tatea românească trebue să ono­reze apelul Regelui: de a da do­vadă de unitate toţi cari se gă­sesc în dosul frontului, în ţara cea măre...

O idee-forţă a cancelarului Hitler

Nimeni nu poate nesocoti so­luţia revoluţionară a cancelarului Hitler în materia inflamabilă mi­noritară (problemă care a pus pe gânduri pe cei mai întreprizi şi mai iscusiţi diplomaţi şi gândi­tori ce nu-şi mai ascund scepticis­mul în a o înfăţişa ca insolubilă, căci oricâte bunevoinţi a-i arăta, totuş în adâncuri dospesc fermen­ţii disociaţiei şi desagregării so­ciale).' Hitler" a venit cu o idee mare, o idee-forţă pe care a şi puis-o în aplicare: strămutarea în patrie a grupelor etnice germane din statele străine! Descendenţi din familii germane aşezate de 800 de ani în ţările baltice au pri­mit ordin să se întoarcă în patria străbunilor. Zis şi făcut! Nu în­cap lacrimi şi tocmeli! Unii văd în dosul ordinului Hitler profituri imediate: lichidităţi mari finan­ciare în favoarea Reich-uluî, rea­lizate din despăgubirile la cari se obligă statele vizate (10 miliarde mărci în Balcani!).

Am citit în foile iugoslave des­pre aşa ceva. Ne gândim ce favo­ruri uriaşe ar avea românismul din repatrierea celor l1/»—2 mili­oane români de peste hotare şi scoaterea minorităţilor prlnc'pale din România. D,oi scriitori din Ba­nat îşi pune chestiunea: d-nii Grigore Bugarin şi Miu-Lerca în „Dacia" atrăgându-şi protestele şvabilor cari nu vor să audă de comandamentul berlinez. N'ar strica să fie studiată temeinic i

deia-forţâ a lui Hitler, ce s'ar sol­da numai cu imense beneficU pen­tru românismul prea deranjat de agitaţii şi complicaţii susţinute şi de influenţe obscure, de peste ho­tare.

Vftacol «n«!f«titt

dar cu poza de atotştiutor şi im-părţitor de merite şi valori, el ca­re nu ştie carte, nu e dăruit cu niciun talent, dar se caţără cu disperare de pulpana puternicilor făcându-se necesar prin şoaptele binevoitoare; el care încearcă să intimideze prin îndrăsneala calom­niei şi intrigii veninoase, linguşi­torul care se târâie în subsolul in­terlop al cancanurilor desgustă-toare, este o calamitate a scrisu­lui, un imberb inproductiv. îşi dă părerea despre toate, epatează prin universalism de cafenea şi ta­pează fără ruşine... Tipul „indis­pensabil" trebue scos din circu­laţie până nu face ravagii. Nu e un anume ins, ci prototipul care încurcă atmosfera morală a ţării. E uşor de demascat, dar sfânta u-şurinţă şi laşitate îl tolerează şi-i întrebuinţează chiar. In ziaristică, in publicistică, în literatură, în politică, vâscul are legături şi se valorifică în dispreţul goliciunii, spirituiui acru, pornirii sanguinare şi defetismului ce provoacă Ade­văratul regim nou, al valorilor, al opiniilor făţişe, al dreptăţii se va instaura în cl^pa când autoritatea intelectuală veritabilă se va dis­pensa de serviciile ignobile ale vâscului profitor şi mistificator..

Erată In pg. 106, col. 1, şirul 22, nu: sărăcimei, ci: sărăcirii

In articolul publicat în nr. trecut: „Cu prilejul come­morării poetului maghiar Alex. Petofi", au rămas mai multe greşeli supărătoare care, neîndreptate, alterează sau întunecă înţelesul frazelor. Rugăm deci îndrepta­rea lor. In pg. 105, col. 1, şirul 24, nu: Vasilaj, ci: Vasilij

„ „ 105, „ 2, „ 28, nu: m&jni, ci: mâjus „ „ 105, „ 2, în notă, nu: Korezs, ci: Kerezs

In

„ 106, „ 1, şirul 27, nu: N'aveow, ci: N'avem „ 106, „ 1, în notă, nu: arwncându-il, ci: aducându-I „ 106, „ 2, aliniatul 5, nu: n'au voie, ci: n'au voit „ 107, „ 1, şirul 3 de jos, nu: a-i dat, ci: ai dat „ 108, „ 1,1a mijloc, nu: vizitiul, ci: vizitiii.' „ 108, „ 2, şirul 6, nu: Amicii, ci: Amice, „ 108, „ 2, „ 13, nu: din nenorocire ci: norocire

poezia din pg. 109, strofa 3, şirul penultim, nu: pilonul, ci,: filonul.

„Blestemul" Iul Tutan-kamon

Desgropârile anevoioase şi pline de miracol ale mormintelor farao­nilor egipteni dealungul secolele-loi' de către savanţii arheologi (ca

şi de către profanatorii-lnene, îm­pinşi doar de instinctul prăzilor imense) voiau să acrediteze presu­punerea, că greutăţile, accidentele şi victimele numeroase erau o fa­talitate neînlăturabilă, un bles­tem al morţilor deranjaţi în somp­

tuoasele cavouri milenare ! Indrăsneţii plătiau continuu cu

viaţa apropierea de mumii, în chip misterios, în afara legilor obiş­nuite ale morţii.

Fireşte, că oamenii de ştiinţă, nu s'au dat bătuţi, ci au căutat să

159 ©B.C.U. Cluj

SOCIETATEA DE MÂINE

descopere cauzele adevărate ale subitelor expieri, leşinuri ce anun­ţau încetarea din viaţă.

Irotr'adevăr, er-a tio ne conceput să se creadă "orbeşte în vrăjitorii, în blesteme, în limbă de moarte a împăraţilor din „Vailaa Regilor", contra celor cari vor avea curio zitatea să le tulbure somnul veş­nic.

Arheologul dr. Klifton Harby Levy a descoperit mormântul fa raonului Ţer, cam la 40 km., spre sud de Cairo, dinainte cu 5000 ani, şi a constatat practica unor com-binaţiuni chimice extraordinare.

Profesorul W. M. Flinders Po-li'ie şi-tx dat seama, că săpăturile provocau explozii teribile ce înro-şiau pereţii de cărămidă mai gro­zav decât voltajul unei topitoare moderne de laminoare. Preoţii de l k , evjytea,; iarax«iilor cunoşteau cllfar"ilŞî"âiecrrIcttatea şi o puneau în serviciul de pază a cavourilor.

Scopul pr imar aii veghei extra ordinare era desigur adăpostirea comorilor fantastice (fiecare fa­raon ducea cu sine întregul te­zaur) împotriva hoţilor cari ar vrea să le prădeze.

D-rul I. D. Kinnman a meditat îndelung asupra secretelor savan-iei apărăr i de sarcofagii celebre.

Profesorul I. C. Mardms a des cifrat o inscripţie din camera mor luară a faraonului Tutankamon: era o teribilă imprecaţie împotriva manilor pângăritoare!

Stingerea prea timpurie a egip­tologului reputat Howard Carter a fost comentată tot ca o urmare a „blestemului" lui Tutankamon, insă adevăratul om de ştiinţă nu se lasă bătuit de superstiţii.

Secretele pericolelor de pătrun­dere in cavourile faraonilor (pre­cedate uneori de 3, 4, 5 săli menite să mascheze locul de aşezare al sarcofagului), încep să se destra­me. Acolo unde nu se produc ex­plozii detunătoare ce surpă încă peri şi îngreuiază înaintarea spre adevăratul loc de repaos, s'a des­coperit un praf care la atingerea cu aerul emană gaze otrăvitoare... Ce nu Ştiau marii preoţi egipteni!

Minorităţile Ungariei

Cu un calm imperturbabil d. Gafencu, Ministrul nostru de Ex­terne a reafirmat voinţa Româ­niei de a consolida o vecinătate paşnică. Nu s'a lăsat atras de spi­ritul polemic al d-lui Csaki, mini strul ungar de externe. Preşedin­tele consiliului ungar, d. Teleki e fost mai măsura t în expreşkmi şi a declarat ferm că nu va îngădui nie ;o aventură.

Din ziarele străine aflăm, că în Ungaria sunt curente diferite, u-nele chiar foarte puternice în fa­voarea păstrării neutralităţii . Fo-stuil prim ministru Da.ranyi ar fi fost gata să consimtă la un „pro­tectorat maghiar", gen ceh, subor-douându-sc Germaniei. Dar Re­centul Horthy a marcat o poziţie

hotărî tă de independenţă. D. Csa-. ki e adeptul Romei... Nu se poate prevedea încotro se lămureşte po­litica externă a Ungariei (şeful statului major generalul Werth este un şvab din Torontal). Din par te-ne practicăm mai departe pro­verbiala noastră conciliantă şi creare de condiţiuni onoraMe pentru oricari minorităţi dela noi, pentru a lua piuitul oricăror agi­taţiuni.

ADMINISTAT1VE. — Tuturor prietenilor devotaţi, colaboratori­lor \şi cititorilor noştri le dorim cu prilejul intrării 4n 1940 an nou fericit şi plin de perspective măreţe!

H rugăm să nu uite că abona­mentul lor remis din vreme este temeiul apariţiei regulate şi îm­bărbătarea la datoria publicistică, pe care o avem atât de vie şi de neştirbită în conştiinţa muncii ce se cere continuată mai mult de­cât oricând.

Sacrificii voluntare

K unanim simţimântul public de a înzestra ţa ra cu mijloacele apărări i nebiruite. Suntem loiali în neutrali tatea noastră, dar nu vrem să ne surprindă urile, lăco­miile ori expansiunile la pândă. Nu râvnim ceeace este al altuia, dar nici nu admitem nesocotirea ori păgubirea noastră. Cum se ma îr.festă din partea obştei voinţa de a întări ţara? Pr in subscriere de bonuri ale înzestrării şi prin con­fecţionare de îmbrăcăminte pen­tru soldaţi. Ambelor apeluri li se răspunde cu dragă inimă din toa­te părţile. Toţi bunii români îşi fac datoria. Ba propaganda s'a întins până în atelierele şcolare şi până în ultimul sat : din toate păr­ţile sosesc contribuţiunile de hai­ne calde, rufărie, mânuşi, etc. Sa­crificiile îşi vor vădi roadele. Lu­nile de pregătire intensă ne pun la adăpostul surprizelor.

Eroismul finlandez

Cu străvechea îndârjire de a stăpâni asperităţile naturi i şi a-şi crea o civilizaţie şi o cultură su­perioară — poporul finlandez ca­re n'are analfabeţi, opune o rezi­stenţă eroică tentativelor de in­vazie rusă.

O lume întreagă admiră curajul conştient al Finlandei. Ţara cu numai 3i/i milioane locuitori arc curajul să înfrunte 180 milioane. Tara cu reforme vechi împlinite şi cu libertăţi desăvârşite cetăţene­şti e capabilă de desfăşurarea ce­lor mai uimitoare eforturi de a-părare. Păcat, că nu s'au înlătu­rat pe cale diplomatică disensiu­nile! Rusia ar trebui să ia iniţia­tiva. Nu e prea târziu. Din cauza pregătirii, solidarităţii şi culturii înalte finlandeze, toate simpatiile lumii merg spre Finlanda. Cel p u £ '

.IMPRIMERIA" S. A. R. Matei Millo,

ţin America şi Italia se declară desch's de par tea ei.

Italia îşi rezervă un rol mare în aranjamentele viitoare europene şi e pentru zăgăzuirea expansiunii ruseşti asemănătoare ţarismului blestemat de odinioară.

Ziarul „Dacia" din Timişoara

a izbutit să-şi dea o organizare ?i un tiraj cari înseamnă un veri­tabil triumf.

Insfdrşit Banatul îşi are co'.ti-dianul aşteptat, difuzat in mii de exemplari până tn cătunele din. periferia ţinutului. E un regiona­lism victorios.

Căci numai făcdndu-se cotidia­nă expresie a tuturor gândurilor, întâmplărilor, manifestărilor, bu­curiilor, suferinţelor şi aspiraţiu-nilor de mai bine, îşi găseşte în­dreptăţirea pătrunderii în masse un ziar de astăzi. Atât gazetăreşte cât şi ca prezintare tehnică DA­CIA dste o mândrie a 'tiparului provincial cu nivel metropolitan... o reabilitare a nouilor teritorii. Nu putem decât felicita mâna de ziarişti cari umăr la umăr se 'ntrec în articole, reportagii şi con­semnări de fapte, din redacţia ti­mişoreană. - „Dacia" este scrisă de gazetari versaţi, cunoscuţi, cu „şcoală" exercitată... Acolo îşi în­frăţesc efortul d-nii Virgil Dalea, Miu-Lerca, Gruia Floruţiu, Gri-gore Bugarin, George Luca. Bo-mulus Roşu, Nicolae Ivan ş. a. Ei sunt grupul care'şi încred „Da­ciei" întregul talent. Salutăm cii entuziasm „Dacia" viguroasă!

Octavlan Tăslâoanu

a surprins târgul cărţii ou alte două opere remarcabile: „Sub fla­murile naţionale" (ed. Miron Nea-gu, Sigh'şoara) şi „Octavian Goga" (ed. Torouţiu-Bucovina). Rod al judecăţii scriitorului cărunt şi al unui condeiu deprins cu tainele cuvântului ales şi plin de efect, scrisul d-lui Oct. Tăslăuanu exce­lează printr 'o foarte scrupuloasă căutare a veridicului, a documen­tului literar. Niciodată nu ne-am fi explicat evoluţia poetului Goga şi influenţele „Luceafărului" asu­pra inspiraţiilor sale, fărâ destăi­nuirile a tât de convingătoare ale d-lui Tăslăuanu.

Altă calitate ra ră a cărţilor este critica neîndurată faţă de greşe­lile săvârşite în neutra l i ta tea-ş i războiul cel mare al României. Un simţ desvoltat al răspunderilor îndrumă pe autor să dea pe faţă totul, fără reticenţă, pentru ,ca generaţiile viitoare să se ştie feri. Sunt mişcătoare mărturisirile d-lui Tăslăuanu, care a avut fericirea să ia atitudini respicate pe vre­muri în paginile libere ale „Epo-cei", alături de grupul marilor ta­lente de gazetari şi publicişti tran­silvăneni, în favoarea celor mai demne idei liberatoare.

©B.C.U. Cluj