cupmemorie si caracterrinspasat final
DESCRIPTION
memorie si caracter în aspect psihanaliticTRANSCRIPT
Cuprins
Introducere........................................................................................................................2
Capitolul 1 Noţiuni generale despre memorie..................................................................4
1.1 Definirea şi caracteristicile generale ale memoriei......................................................4
1.2 Tipurile memoriei.......................................................................................................11
1.3 Procesele şi formele memoriei....................................................................................13
1.4. Calităţile de bază ale memoriei..................................................................................21
Capitolul II Caracterul......................................................................................................23
II.1.Abordarea analitică a lui G.G.Jung............................................................................23
II.2. E. Fromm – orientarea personalităţii şi caracterul....................................................24
II.3 Tipologia lui Leonhard.............................................................................................................25
II.4. Tipologia lui Liciko.....................................................................................................34
Comunicarea în viziunea Virginiei Satir....................................................................................................42
Capitolul III. Cercetarea experimentală a operaţiilor mnezice memoria..........................48
III.2.Prezentarea şi analiza rezultatelor cercetării.............................................................48
Concluzii...........................................................................................................................57
Bibliografie
IntroducereMemoria reflectă trecutul nu oricum , ci într-o manieră activă, tinzînd să transforme
trecutul şi nu doar să-1 reproducă pur şi simplu. Ea presupune nu doar o simpla înmagazinare de
cunoştinţe, ci o analiză, interpretare şi prelucrare a acestora, o confruntare £ lor cu necesităţile şi
cerinţele actuale ale vieţii individului care, de regulă, diferă de cele ale trcutului. Numai ca
urmare a acestei confruntări se va sedimenta ceea ce este necesar, util favorabil pentru viaţa şi
activitatea omului.
Memoria nu este ca o bibliotecă în care cărţile stau fixate odată pentru totdeauna, ci c
bibliotecă în care acestea îşi schimbă mereu locul în funcţie de necesităţile celui ce c utilizează,
clasificarea lor putîndu-se face cînd după un criteriu (după autori) cînd după altul(cel
problematic). Activismul, mobilitatea cunoştinţelor din memorie conduce spre restructurări, spre
ansamblarea cunoştinţelor într-o nouă formulă care, cel mai frecvent, este mult mai bună decît
cea anterioară. Caracterul activ al memoriei se realizează şi de la sine dar el poate fi şi dirijat,
orientat într-un asemenea sens. Cu cît se crează condiţii optime pentru aceasta, cu atît
cunoştinţele vor fi şi mai trainic însuşite şi asimilate.
Reţinerea şi reactualizarea nu aste totală, globală, ci dimpotrivă, selectivă ceea ce
înseamnă că noi nu reţinem absolut totul,ci doar o parte din solicitările ce vin spre noi sat din
cele din care ne sunt cerute nentru a fi reactualizate. Selectivitatea memoriei este îr funcţie fie de
particularităţile stimulului cu care venim în contact (se reţin de regula însuşirile mai "tari", mai
"puternice" ale stimulului care, într-un fel, se impun aproape de \z sine), fie de particularităţile
psihologice, subiective ale individului (reţinem de obicei, cees ce corespunde vîrstei, sezului,
gradului nostru de cultură, preocupărilor, dorinţelor intereselor noastre). Sursele cu care venim
zilnic în contact ca şi informaţiile furnizate sat emanate de ele sunt atît de multiple, bogate şi
variate(cărţi, radio, TV, filme, teatre, ziare reviste, contacte interpersonale) încît cu greu am
putea reţine totul. Un asemenea lucru nt este nici posibil(există anumite limite de recepţie ale
organelor de simţ care nu pot fi depăşite), nici necesar() nu totul are valoare pentru viaţa şi
activitatea cotidiană sau socială) De aceea, selectivitatea informaţiilor apare ca una dintre
condiţiile obligatorii ale memoriei Fiind în funcţie mai ales de factorii de ordin psihologic
(motivaţii, scopuri, dorinţe, aşteptări ideal) selectivitatea este foarte personală, fără ca aceasta să
însemne reflectarea denaturată c realităţii.
Dacă omul ar fi obligat să reţină totul şi nu ar avea posibilitatea să selecteze, ar ajunge
repede la epuizare nervoasă, la oboseală, la surmenaj, anxietate, iar dacă de fiecare dată ai trebui
să reactualizeze totul, indiferent de ceea ce i se cere, comportamentul lui ar deveni aberant. Iată
de ce, selectivitatea memoriei, această filtrare personală a ceea ce se reţine sat se reactualizează,
asigură funcţionalitatea optimă a comportamentului.
2
Prin urmare, putem să ne întrebăm dacă conţinuturile selectate de către mecanismele memoriei
depind de crcaterele menţionate.
Constatările de mai sus au determinat alegerea obiectului cercetării şi anliza legăturilor dintre
carcater şi memorie la elevii claselor superoare.
Obiectul cercetării: Relaţia dintre memorie şi caracter la elevii claselor superioare.
Scopul cercetării: cercetarea experimentală a legătruilor dintre carcater şi conţinuturi
preferenţiale ale memoriei.
Ipoteza de fond:
Ipoteze de lucru:
Obiectivele cercetării:
1. Analiza teoretică a fenomenului memorie;
2. Analiza literaturii cu referinţă la carcater;
3. Cercetarea experimenatală a relaţiei dintre caracter şi conţinutrile mnezice
Metodele de cercetare :
1. Chestionarul T. Wotes. Acesta este constituit din 12 itemi care urmează să fie evaluaţi
prin intermediul unei scale de la 1 pînă la 10 puncte, valoare maximă pentru verificarea
tipului cercetat;
2. Chestionarul lui P. Young constiuit din 12 itemi; scala de evaluare de la 1-7 puncte,
valoarea maximă pentru fiecare tip cercetat 28 puncte.
3. Experimente legate de memorare, reproducerea unor conţinuturi de informaţie.
Eşantionul : 40 elevi din clasele a XI – din liceul Gh. Asachi.
3
Capitolul 1 Noţiuni generale despre memorie
1.1 Definirea şi caracteristicile generale ale memoriei
"Am memorie îngrozitoare", de multe ori am auzit această afirmaţie. Eu cred că şi eu arr o
memorie bună şi pot afirma că , în ciuda unor greşeli ocazionale jenante, atît memoria mec cît şi
a altor persoane depăşesc cel mai bun calculator, din punct de vedere al capacităţii. flexibilităţii
şi durabilităţii.
Mai aproape de zilele noastre ,memoria este comparată cu "fosforescenţa organică a
elementelor nervoase", cu o "iritaţie persistentă", în rîndul tuturor acestora un loc apar ie
ocupîndu-1 compararea memoriei cu un ordinator. Cel mai bun mijloc de a aprecia este de a ne
gîndi cum am putea trăi fără ea, sau mai bine zis fără "ele", deoarece memoria nu este găzduită la
nivelul unui singur organ, ca de exemplu inima, ci într-o serie de sisteme care conlucrează şi care
ne permit să învăţăm din trecut şi să anticipăm ce se va întîmpla in viitor.
Faptul că memoria poate fi fragmentată în supcomponente nu reprezintă o noutate: această
idee a fost avansată în 1890 de către William James şi reluată în 1949 de către Donald Hebb.
Pînă în anii 60 mulţi psihologi erau de părere că nu era necesar să se ia îr considerare mai mult
decît un tip de memorie. Memoria este ca un produs al dezvoltării social-istorice a omului. La
om intervine o gamă diversă de factori sociali, în special munca şi limbajul. Comunicarea,
apariţia scrisului, socotitul au transformat treptat "memorarea naturală" in "memorare mijlocită",
ce se desfăşoară pe baza "stimulenţilor-procedee' auxiliare externe sau interne. L.S.Vîgotski
consideră ca omul a creat "importante procedee intermediare pentru memoria sa, pentru gîndirea
sa, pentru atenţia sa".
Istoria a schimbat şi conţinutul memoriei omului, şi procedeele de întipărire, păstrare.
reproducere a experienţei anterioare. Odată cu dezvoltarea timpului biologic al memoriei se
schimbă cu tipul istoric al ei. Prin "stimul-mijloc" oamenii reţineau în memorie evenimentele
remarcabile din viaţa tribului, ceea ce a pus începutul formării memoriei, a început "domnia",
"cucerirea" de către om a memorie sale. De la "stimul-obiecte" omul a trecut la "stimul-
procedeu" de memorare.
Se considera că pentru memorare era necesar de cuvinte, semne, simboluri ce constituie o
particularitate esenţială a proceselor psihice supreme.
A.N.Leontiev a menţionat, că numai în procesul "sociologizării proceselor psihice" a avut loc
acea "cotitură în dezvoltarea memoriei, care e legat de adresarea omului". T eontiev considera că
dezvoltarea memoriei a mers pe două linii:
4
1. Pe linia dezvoltării şi perfecţionării procedeelor de memorare, care la început rămîn îr
forma de "acţiuni externe" cu obiectele
2. Pe linia transformării acestor procedee de memorare în procedee interne, ce intermediază
desfăşurarea ei. Vîgotski scrie că prima linie a decurs în direcţia apariţiei scrisului, iar a doua
"este linia dezvoltării propriu-zise a memoriei logice supreme". El mai menţionează că
"memoria omului contemporan e de asemenea un produs al dezvoltării lui culturale, sociale , ca
şi limbajul lui, scrisul sau socotitul".
La şcoală prin intermediul limbajului şi scrisului elevii memorizează, învaţă ceea ce a creat
omenirea în decurs de secole.Un semn caracteristic al memoriei umane, spre deosebire de cea a
animalelor constă în faptul că în procesul evoluţiei istorice se modifică "însuşi tipul psihologic al
dezvoltării memoriei". Memoria verbală a evoluat "împreună cu istoria dezvoltări limbajului,
împreună cu istoria dezvoltării scrisului".
Teoria "cultural-istorică" a formării proceselor psihice supreme , elaborată de L.S.Vîgotski
conţine nu numai ideea schimbării structurii, componenţei interne a memoriei, ci şi ideea
modificării legăturilor, raporturilor ei interfuncţionale cu diverse procese psihice.
L.S.Vîgotski vedea deosebirea dintre memoria omului primitiv şi a celui contemporan ni atît
"în schimbarea structurii interne a acestei funcţii, cît în schimbarea sistemului de funcţii, ce
acţionează într-un caz sau altul".
Studierea memoriei oamenilor bătrîni a arătat, că cu vîrsta structura memoriei devine mai
integrală, în ea intervin restructurări intra şi interfuncţionale, se schimbă numărul de legături
dintre componentele, felurile şi tipurile memoriei. In vîrsta mai tînără părţile memoriei suni mai
"autonome", iar legăturile dintre ele sunt mai dinamice. Memorarea la bătrîni se desfăşoară
printr-o intensă activitate de gîndire.
Experienţa individuală a omului se îmbogăţea prin mărirea duratei memorării, prin formarea
legăturilor variate dintre obiecte şi perfecţionarea lor complexă. In dezvoltarea memoriei se
distinge etapa genetică, morfologică, neuronală, neuropsihică, turm-biologică şi etapa social-
istorică. Putem spune că pîna la formele social-istorice ale memoriei s-a parcun o cale
îndelungată de mari transformări şi metamorfoze. S-au făcut investigaţii psihologice ce arătau că
memoria parcurge în dezvoltarea sa ontogenică o serie de etape şi acţiunile mnemice se formează
după principiul formării acţiunilor mintale, elaborat de psihologul. Galperin: de la acţiuni
externe, prin limbaj spre acţiuni interne. La început memorarea şi reproducerea la copii au un
caracter extern şi desfăşurat, iar apoi, treptat prin prescurtarea verigilor intermediare, aceste
procese se transformă în acţiuni mnemice voluntare. Memoria elevilor nu e ceva static ci se
formează, se dezvoltă în procesul instruirii, însuşirii experienţei social-istorice a omenirii şi
activităţii lor.
5
Limbajul poate influenţa proceseie cognitive, cum este memoria. Un studiu bine cunoscut,
efectuat de Carmichael, Hogan şi Walters (1932), a demonstrat foarte clar acesl lucru.
Subiecţilor li s-au prezentat imagini (numite figuri-stimul), împreună cu nişte descrieri verbale
specifice. Mai tîrziu li s-a cerut să deseneze imaginea pe care o văzuse. Subiecţii at fost împărţiţi
în două grupuri: fiecărui grup i-au fost prezentate aceleaşi figuri-stimul, dai descrieri verbale
diferite - de exemplu, unui grup i se prezenta figura-stimul drept "perdelele la o fereastră", iar
celuilalt - drept "un caro într-un dreptunghi". Cînd li s-a cerut să-şi amintească formele ne care
le-ai! văzut, Carmichael şi colaboratorii au constatat că desenele subiecţilor au corespuns în mare
măsură descreierii verbale decît figurilor-stimul originale Subiecţii şi-au amintit diferit figurile,
datorită descrierii verbale. Acest lucru a arătat destul de clar că memoria unei persoane poate fi
modificată prin limbaj. Aşadar, dacă cerem unei persoane să-şi amintească ceva, trebuie să fim
foarte atenţi să nu spunem accidental lucruri care să-i falsifice amintirile. De aceea, în practica
judiciară se acordă o deosebită importanţa întrebărilor care pot sugera răspunsul.
Procesul de învăţare implică un şir de modificări electrofiziologice şi neurochimice Îs nivelul
creierului. Mecanismele care stau la baza aspectelor mai complexe ale învăţării şi memoriei se
află încă sub semnul întrebării. Cu toate acestea un mecanism posibil îl constituie intensificarea
efectului de durată, fenomen descoperit de către Bliss şi Lomo îr anii 70. Ei au descoperit că
stimularea electrică intensă a zonelor legate de această formaţiune a determinat o reacţie mai
puternică a celulelor hipocampice faţă de stimuli.
Cercetările ulterioare au arătat că intensificarea efectului de durată depinde de activitatea
receptorilor situaţi de o parte şi de alta a sinapsei. Pentru a se produce intensificarea efectului de
durată, neuronul postsinaptic sau primitor trebuie să funcţioneze la nivel corespunzător.
Somnul are o importanţă în procesul învăţării datorită unei anumite forme de reorganizare
care are loc în timp ce visăm. S-a emis părerea că procesul oniric serveşte organizării
evenimentelor pe care le-am trăit în ziua precedentă, corelîndu-le cu ceea ce s-a întîmplat mai
înainte şi eliminînd ceea ce este irevelant. Intervalul de timp în care c persoană adormită visează,
poate fi determinat prin înregistrarea impulsurilor electrice de creier în timpul somnului şi prin
urmărirea mişcărilor globilor.
Reprezentanţii teoriei psihologice a memoriei explică procesele memoriei prin noţiunea de
asociaţie, care după cum s-a constatat e analoagă cu noţiunea de legătură temporară. Ir
psihologia asociaţionistă ele erau considerate drept temelia vieţii psihihce, fenomem interr al
conştiinţei, separat de lumea externă. Cu dezvoltarea ştiinţei fiziologice reprezentările despre
asociaţii temporare au devenit mai aproape de adevăr. Asociaţiile sînt considerate ca reflectarea
de către om a legăturilor obiective ale lumii în corespundere cu problemele activităţii lui. Rolul
lor în procesele memoriei se vede la fiecare pas. Atunci cînd vedem halatul alb, ne amintim de
6
medic, spital, sanatoriu, ospătarii, de care în trecut a fost legat de perceperea lui. La lecţiile de
botanică, de exemplu, elevii asociază cuvintele învăţătorului cu reprezentările lor despre plante,
ce s-au format în trecut. Memoria e legată de sisteme complexe de asociaţii, ce se stabilesc între
diferiţi parametri ai materialului ei. In timpul reproducerii e suficient să ne reamintim un element
şi acesta actualizează întregul sistem asociativ respectiv. Se ştie, că de la o aluzie, de la un cuvînt
al învăţătorului elevul îşi aminteşte uneori răspunsul corect la întrebarea pusă. Formele supreme
ale memoriei se desfăşoară prin asociaţii generalizate dintre cuvinte, asociaţii de o complexitate
mare, de ranguri superioare. In concepţiile lui I.M.Secenov asociaţia era privită cu un lanţ de
reflexe la care partea eferentă a unui reflex pune începutul reflexului. I.P.Pavlov examina
reflexele condiţionate ca un caz particular de asociaţie dintre stimulenţi, în care unii sînt de
valoare mai mare pentru organism. în psihologia memoriei se disting în special trei tipuri de
asociaţii: de contiguitate (vecinătate), de asemănare şi de contrast. Primele se stabilesc între
obiectele, fenomenele vecine (adiacente) în spaţiu şi timp. De exemplu, litera "A" dir alfabet
aminteşte de litera "B" (contiguitate în spaţiu), rostim "ianuarie" şi în memorie apare cuvîntul
"februarie". Elevii, studenţii uneori memorează de la sine şi localizarea materiei îr manual sau
conspect şi afirmă: "Tin minte, că aceasta e scris pe pagina stingă a cărţii...".
In experimentele efectuate de D.G. Elchin s-a constatat, că la memorarea seriilor de cuvinte
intervine şi factorul de timp. De obicei cuvintele uşoare se întipăresc mai bine, însă dacă sînt
puse Ia locul celor grele, memorarea lor e mai puţin efectivă. Acest experimem interesant arată
că informaţia externă se memorează în relaţiile ei spaţiale şi de timp. Obiectele asemănătoare se
reţin în memorie prin asociaţii de asemănare. De exemplu, cuvîntul "tractor" aminteşte de
combain, cuvîntul "pătrat" actualizează imaginea dreptunghiului, de la cuvîntul "pasare" în
memorie apare zborul avionului. Asociaţiile de asemănare relevă legătura indisolubilă dintre
acţiunile nemice şi de gîndire (analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea).
Asociaţiile prin contrast se stabilesc între obiectele şi fenomenele cu proprietăţi contrare. De
exemplu, cuvîntul "pozitiv" actualizează în memorie cuvîntul "negativ", culoarea albă ne
aminteşte de culoarea neagră. Mai există şi asociaţii de cauză şi efect, fără de care gîndirea
umană e imposibilă. De exemplu, cuvîntul "ploaie" e asociat cu cuvîntul "umed", cuvîntul
"durere" - cu "lacrimi". Unii psihilogi ca P.A.Şevariov şi Iu.A.Samarin au constatat că, îr
procesul instruirii elevii utilizează şi alte tipuri de asociaţii locale, generalizate după anumite
reguli. De exemplu, la lecţiile de algebră se asociază regulile însuşite cu acţiunile de realizare a
lor la rezolvarea exerciţiilor şi problemelor.
Teoria structural-informaţională a memoriei de lungă şi de scurtă durată a apărut ca rezultat
al abordării teoriei informaţiei, al sistemelor, al ciberneticii la studierea psihologiei memoriei. In
teorie memoria e privită ca un sistem funcţional compus, activ, ce se desfăşoară în timp,avînd
7
componentele sale situate la diferite niveluri de organizare a ei. Investigaţiile psihologice sunt
orientate spre procesele primirii, păstrării şi preluării informaţiei externe de către elementele,
blocurile funcţionale ale memoriei.
Psihologii elaborază anumite modele informative ale memoriei şi explică pe baza loi
acumularea informaţiei în ea ele se referă mai ales la structura memoriei verbale şi nu explică
memorarea obiectelor concrete, imaginilor vizuale şi acţiunilor fizice. Prelucrarea informaţiei se
împarte în următoarele etape: sesizarea şi păstrarea iniţială a ei în memoria perceptivă; cifrarea şi
transmiterea informaţiei în memoria de lungă durată; reacţia de răspuns a subiectului.
Experimentele au demonstrat, că în memoria perceptivă informaţia se păstrează cel mult Îs şi
numai o parte din ea prin cifrarea acusticoverbală trece în memoria de lungă durată. Fixarea
informaţiei depinde de sarcina pusă în faţa subiectului, de timpul expoziţiei materiei şi de
intervalul de timp dintre elementele ei. Dacă intervalul dintre stimulenţi e mai mic de 50 m/s,
atunci are loc interferenţa lor şi reacţiile la ei sunt greşite. Elevul nu ar înţelege expunerea
profesorului, dacă între cuvinte şi propoziţii n-ar exista pauze mici, durata cărora depinde de
mulţi factori.
In toate modelele informaţionale ale memoriei se deosebesc trei blocuri:
1) Registrul senzorial
2) Memoria de scurtă
durată 3) Memoria de
lungă durată.
Registrul senzorial e prima "poartă" de intrare a informaţiei în memorie ce se caracterizează
prin fixarea, înregistrarea ei într-un timp scurt. Blocul memoriei de scurta durată e studiat cel
mai mult în psihologie. El constituie primul component structural al memoriei, care începe
"organizarea", "ordonarea" informaţiei surprinse de către om.
După cum menţionează V.P. Zincenco, componentele funcţionale ale memoriei de scurtă
durată transformă informaţia stimulenţilor în imagine, care prin repetări şi cifrări verbale trece în
memoria de lungă durată. In lipsa repetărilor durata reţinerii informaţiei nu întrece aici intervalul
de 3Os.
Memoria reflectă trecutul nu oricum , ci într-o manieră activă, tinzînd să transforme
trecutul şi nu doar să-1 reproducă pur şi simplu. Ea presupune nu doar o simpla înmagazinare de
cunoştinţe, ci o analiză, interpretare şi prelucrare a acestora, o confruntare £ lor cu necesităţile şi
cerinţele actuale ale vieţii individului care, de regulă, diferă de cele ale trcutului. Numai ca
urmare a acestei confruntări se va sedimenta ceea ce este necesar, util favorabil pentru viaţa şi
activitatea omului.
Memoria nu este ca o bibliotecă în care cărţile stau fixate odată pentru totdeauna, ci c
8
bibliotecă în care acestea îşi schimbă mereu locul în funcţie de necesităţile celui ce c utilizează,
clasificarea lor putîndu-se face cînd după un criteriu (după autori) cînd după altul(cel
problematic). Activismul, mobilitatea cunoştinţelor din memorie conduce spre restructurări, spre
ansamblarea cunoştinţelor într-o nouă formulă care, cel mai frecvent, este mult mai bună decît
cea anterioară. Caracterul activ al memoriei se realizează şi de la sine dar el poate fi şi dirijat,
orientat într-un asemenea sens. Cu cît se crează condiţii optime pentru aceasta, cu atît
cunoştinţele vor fi şi mai trainic însuşite şi asimilate.
Reţinerea şi reactualizarea nu aste totală, globală, ci dimpotrivă, selectivă ceea ce
înseamnă că noi nu reţinem absolut totul,ci doar o parte din solicitările ce vin spre noi sat din
cele din care ne sunt cerute nentru a fi reactualizate. Selectivitatea memoriei este îr funcţie fie de
particularităţile stimulului cu care venim în contact (se reţin de regula însuşirile mai "tari", mai
"puternice" ale stimulului care, într-un fel, se impun aproape de \z sine), fie de particularităţile
psihologice, subiective ale individului (reţinem de obicei, cees ce corespunde vîrstei, sezului,
gradului nostru de cultură, preocupărilor, dorinţelor intereselor noastre). Sursele cu care venim
zilnic în contact ca şi informaţiile furnizate sat emanate de ele sunt atît de multiple, bogate şi
variate(cărţi, radio, TV, filme, teatre, ziare reviste, contacte interpersonale) încît cu greu am
putea reţine totul. Un asemenea lucru nt este nici posibil(există anumite limite de recepţie ale
organelor de simţ care nu pot fi depăşite), nici necesar() nu totul are valoare pentru viaţa şi
activitatea cotidiană sau socială) De aceea, selectivitatea informaţiilor apare ca una dintre
condiţiile obligatorii ale memoriei Fiind în funcţie mai ales de factorii de ordin psihologic
(motivaţii, scopuri, dorinţe, aşteptări ideal) selectivitatea este foarte personală, fără ca aceasta să
însemne reflectarea denaturată c realităţii.
Dacă omul ar fi obligat să reţină totul şi nu ar avea posibilitatea să selecteze, ar ajunge
repede la epuizare nervoasă, la oboseală, la surmenaj, anxietate, iar dacă de fiecare dată ai trebui
să reactualizeze totul, indiferent de ceea ce i se cere, comportamentul lui ar deveni aberant. Iată
de ce, selectivitatea memoriei, această filtrare personală a ceea ce se reţine sat se reactualizează,
asigură funcţionalitatea optimă a comportamentului.
Memoria reflectă realitatea nu doar activ şi selectiv, dar şi situaţional, adică îr
concordanţa cu particularităţile situaţiei dar şi cu starea internă a subiectului. Există anumite
coordonate de timp, spaţiu şi semnificaţie de care trebuie să ţinem seama. Nu este totuna dacă
memorăm dimineaţa, imediat după ce ne-am trezit din somn, sau seara, după o zi de activitate
îndelungată; la fel nu este indiferentă ambianţa sau pur şi simplu spaţiul în care memorăm(într-o
cameră mare, spaţioasă,curată liniştită sau alta mică, murdară, zgomotoasa etc); nu este
indiferent dacă ne aflăm într-o stare de sănătate prosperă sau dimpotrivă în ung de sănătate
precară, precum nu este indiferent dacă cele memorate au sau nu o anumita semnificaţie pentru
9
noi (pentru moment sau pentru viitor).
Reactualizarea cunoştinţelor trebuie să se facă tot situaţional, adică în funcţie de locul.
timpul şi paticularitătile cerinţei care ni se adresează. Neluarea în considerare a caracterului
situaţional al întîplării şi reactualizării cunoştinţelor se soldează cu comportamente neeficiente.
Memoria are un caracter relativ fidel, ceea ce înseamnă că memoria nu este o copie
fotografică, că noi nu reţinem anumite informaţii exact în forma în care ne-au fosi prezentate,
deasemenea, nu le reactualizăm exact în forma în care sau întipărit, ci memorizăm şi
reactualizăm cu o oarecare aproximaţie. Această caracteristică pune îr evidenţă intervenţia
personalităţii individului care reţine sau elimină voit sau nu anumite laturi, aspecte, caracteristici
ale realităţii. Atunci cînd este absolut necesar să memorizăm sau să reactivizăm cunoştinţele
exact sau cît mai exact cu putinţă, în forma lor de prezentare, vom reuşi să facem aceasta prin
mobilizarea efortului voluntar.
Memoria este un proces psihic mijlocit, ceea ce înseamnă că pentru a ţine minte mai
bine şi pentru a reproduce mai uşor ne servim de o serie de instrumente care au rolul de a
îndeplini funcţia unor autentice mijloace de memorare. „Primele memorări - scria celebrul
psiholg francez Pierre Janet - constau în memorarea lucrurilor cu ajutorul lucrurilor"
Pentru a ţine minte cîte zile a săptămînii, cîte săptămîni ale lunii ale anului au trecut. oamenii
şiau făcut crestături pe anumite obiecte; Pentru a-şi aminti ceva îşi fac nod la batistă. Şi dacă la
început rolul de "stimul-mijloc" pentru a-şi aminti îl jucau obiectele materiale incluse mai mult
sau mai puţin întîmplător în situaţia de memorare, mai tîrziu. cuvîntul sau gîndul, deci acţiunea
psihică internă devine „stimuli-mijloc" şi, ceea este şi mai important, acestea sunt pregătite în
prealabil pentru a asigura reproducerea şi pentru a transforma memoria involuntară în voluntară.
Cu ajutorul acestor mijloace externe, apoi interne, omul pune stăpînire pe propria sa conduită
mnezică, în sensul că organizînc stimulii-mijloace el îşi poate organiza şi dirija memoria. Astfel
omul îşi poate fixa o serie de puncte de reper (idei principale, nume de autori, date biografice,
etc) care vor facilita reproducerea.
Memoria umană are un caracter inteligibil, deoarece presupune înţelegerea celoi
memorate şi reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii şi semnificaţie Unele
laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea, fapt care asigură nu doai legătura
memoriei cu gîndirea, ci şi caracterul ei logic, raţional, conştient, într-un cuvîni inteligibil.
Omul apelează la o serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri mnezice(de
exemplu: împărţirea unui material pe fragmente, încadrarea fragmentelor mici în altele mai mari,
realizarea asociaţiilor etc) care pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente.
Prin toate caracteristicele sale, memoria devine un proces psihic specific uman.
diferenţiat aproape total de memoria animalelor, fapt care şi justifică încadrarea ei de către
10
psihologi în rîndul proceselor cognitive logice. Prin imensa sa valoare adaptivă, prin rolul ei
enorm în direcţia echilibrării organismului cu mediul, memoria îşi justifică caracterizarea pe
care i-a dat-o marele psihofiziolog rus I.M.Secenov de „condiţia fundamentală a vieţii psihice"
sau într-o formulare şi mai izbutită, de „piatra unghiulară " a vieţii psihice(7)
1.2 Tipurile memoriei
Manifestările memoriei în activitatea omului sînt diverse. Clasificarea felurilor şi tipurilor
de memorie are la bază mai mulţi parametri; după timpul păstrării distingem:
• memoria de scurtă durată (MSD)
• de lungă durată(MLD)
• memorie operativă
După prezenţa sau absenţa scopului deosebim: memorie voluntară şi memorie
involuntară; conform activizmului psihic predominant în activitate, conţinutului celoi
memorate,deosebim memorie motoră, emoţională, imaginativă şi verbal logică.
Paul Popescu-Neveanu şi E. Fischbein, ambii coautori ai lucrării „Psihologie
generală" ne vorbesc de două criterii de apreciere a procesului memoriei: 1. criteriul înţelegerii
sensului celor memorate ?.. criteriul prezenţei sau absenţei, intenţiei de a memora într-un alt
manual de psihologie generală apărut sub redacţia profesorului A. Roşea după acelaşi criteriu al
prezenţei sau absenţei scopului mnezic ca şi la procedeul folosit îr memorare se vorbeşte despre
memoria voluntară şi involuntară, plecîndu-se de la acelaşi criteriu al prezenţei sau absenţei
înţelegerii materialului. Unii psihologi din generaţia mai veche, cum este de pildă psihologul
francez H. Bergson admiteau existenţa a două tipuri de memorie deosebite: memoria corporală
sau fiziologică, care ar determina numai memorarea mecanică, şi memoria spirituală, care ar
reprezenta baza memorării logice şi care, dupg părerea lor, nu ar fi legate de activitatea
creierului.
Toate aceste feluri de memorie se manifestă integral, fiind legate de diferite componente
ale activităţii. De exemplu, memoria logică poate fi voluntară sau involuntară, de scurtă sau de
lungă durată. Legătura dintre MSD şi MDL e mai evidentă. Memoria de scurtă durată
recepţionează informaţia externă şi printr-o filtrare a ei o transmite la păstrare în memoria de
lungă durată. Tipul memoriei de scurtă durată e productivă atunci cînd ea se desfăşoară prin
procedee de acţiune automatizate. De exemplu, percepem un obiect, care ni s-a întipărit în
memorie. Insă dacă cerem ca obiectele prezentate să fie clasificate, grupate după sens, eficienţa
MSD se micşorează. In ultimul timp atenţia psihologilor e concentrata asupra memoriei
operative.
11
Memoria operativă e o condiţie a executării acţiunilor recente ale omului, ea păstrează
informaţia necesară pentru rezolvarea problemelor activităţii, atingerea scopurilor ei. Le început
memoria involuntară se destăşoară involuntar, iar apoi utilizează mijloacele memoriei
voluntare. Termenul de „memorie voluntară şi involuntară" e foarte general. El conţine ideea, că
toate procesele memoriei(memoria, recunoaşterea, reproducerea, uitarea," se pot desfăşura la
diferite etape de organizare a activităţii subiectului: intenţionat sau neintenţionat, cu scop sau
fără scop. Dacă activitatea mnemică e precedată de un scop şi c pregătire prealabilă a omului în
vederea realizării ei, memoria are caracter voluntar. Procesele memoriei, ce nu sunt orientate
spre atingerea unor scopuri formulate şi concepute de om, formează în ansamblu felul de
memorie involuntară. In activitatea omului memorie poate să se desfaşoarea pe baza unui
material diferit: mişcări, imagini, emoţii şi cuvinte. După acest criteriu ea se divizează în motoră,
emoţională, imaginativă şi verbal-logică.
Memoria motoră se formesză pe baza mişcărilor şi sistemelor lor. Ea stă la baza formării
deprinderilor sportive, practice şi de muncă. Memoria motoră se formează pe baza mişcărilor şi
sistemelor lor. Memoria mişcărilor e legată de funcţionarea tuturor regiuniloi corticale ale
encefalului, în special al regiunii motore şi al lobului frontal. Elevii cu tipul de sistem nervos
slab memorează mai bine liniile, iar cei cu tipul puternic-mişcările prir labirint. Memorarea
mişcărilor presupune diferenţierea raporturilor spaţiale, sinteza senzaţiilor vizuale şi
chinestetice.
Memoria emoţională se desfăşoară prin emoţii şi sentimente. După cum în memoria
vizuală apare imaginea obiectului, astfel memoriaemoţională înviorează retrăirile din trecut.
Memorarea stărilor emotive nu necesită repetări, ci se face de prima întîlnire ce ele. Atîi
morarea, cît şi reproducerea emoţiilor se face involuntar şi adesea nu sunt conştientizate de om.
Memoria verbal-logică se desfăşoară în cuvinte, gînduri şi noţiuni. Rezultatele activităţii
de gîndire se obiectivizează prin limbaj şi prin reţinerea cuvinteîor-omul păstrează şi
raţionamentele din momentul dat. Memorarea cuvintelor, propoziţiilor necesită înţelegerea lor şi
din acest motiv se leagă cu cea logică.
Memoria verbală e mai exactă decît cea imaginativă, care e dinamică şi fluctuantă. Fără
de memorie verbală ar fi imposibilă asimilarea cunoştinţelor acumulate de omenire şi n-ar exista
nici procesul de instruire.Memoria verbală are la bază asociaţiile celui de a] doilea sistem de
semnalizare, care se actualizează în mod selectiv.
Memoria imaginativă se desfăşoară în reprezentări vizuale, auditive, tactile, olfactive,
gustative. Memoria imaginativă e condiţionată de activitatea intensă a primului sistem de
semnalizare a encefalului, care reflectă obiectele concrete. In procesul de instruire ea constituie
un factor important pentru însuşirea conştientă a materiei de studiu şi aplicarea ei practică.
12
Concomitent cu felurile memoriei psihologii disting şi tipurile ei. In dependenţă de materia
memorată mai productiv de către om deosebim tipul de memorie concret-imaginativă, verbal-
abstractă şi intermediară. De exemplu, studenţii filologi memorează bine materialul verbal, iar
cei de la facultăţile tehnice-obiecte, scheme, culori.La pictori predomină memoria concret-
imaginativă, iar la savanţi-teoreticieni - memoria verbal-abstractă. Tipurile de memorie motoră
însuşesc exerciţiile de gimnastică după un număr mic de repetări.
1.3 Procesele şi formele memoriei
Pentru ca o informaţie să poată intra în memorie, ea trebuie să fie în primul rînc automat
înserată într-un cod, o reprezentare vizuală sau auditivă. Fluxul informaţional este menţinut un
timp în cadrul analizatorilor, chiar şi după ce stimularea a încetat, datorita faptului că excitaţia
provocată în sistemele senzoriale parcurge, pînă să ajungă la centrii corticali, mai multe staţii
intermediare. Acest timp este suficient pentru a se forma respectivul cod imagine. O senzaţie
vizuală sau auditivă persistă deci în memoria noastră cîteva sutimi de secundă. Deoarece
percepţia vizuală sau auditivă implică o însumare 8 informaţiilor pe o perioadă foarte scurtă de
timp se poate vorbi despre o memorie vizuală(iconică) memorie tactilă etc, specifică fiecărei
modalităţi senzoriale. Dir numeroasele informaţii recepţionate de diferiţi analizatori şi înserate în
registrul senzorial doar o parte infimă dintre ele sau anumite caracteristici, aspecte ale acestora
se vor transmite MSD.
Registrul senzorial pierde, probabil, totalitatea informaţiilor înregistrate la un momeni dat
într-o fracţiune de secundă. El se constituie pe baza unei rapide expuneri la o informaţie vizuală
sau auditivă pe care noi o „scanăm". Această expunere va lăsa o aşa-numită urmă fotografică în
MSD.
Memoria iconică (vizuală) se realizează fără efort, automat şi preatenţional, avînd o durata de
retenţie a stimulului vizual de aproximativ 100 milisecunde. Rolul ei este de a prelungi
persistenţa reprezentării senzoriale după încetarea stimulării, pentru a se putea astfel extrage
caracteristicile cele mai semnificative ale informaţiei.
Memoria ecoică (auditivă) are o durată maximă de aproximativ 2 secunde, evident mai mare
decît cea iconică(vizuală); se realizează, deasemenea, fără efort şi nu implică atenţia, fiinc
deseori definită ca un reflex al analizatorului auditiv.
Procesele memoriei se pot desfăşura într-un ritm rapid sau lent, necesitînd efort, consum
de energie şi mobilizare intelectuală maximă sau se pot realiza cu uşurinţă, uneori spectaculos de
13
promt. Modul în care este folosită memoria depinde fireşte de particularităţile şi posibilităţile
psiho-fiziologice ale subiectului, de personalitatea şi deprinderile sale, dar şi de factorii exteriori.
Aceşti factori se referă, de regulă, atît la natura şi volumul materialului de memorat, la interesul
şi dispoziţia afectivă a subiectului, cît şi la ambianţa sau contextul în care se realizează
mamorarea sau evocarea respectivei informaţii. Pentru a creşte capacitatea de reţinere şi a facilita
reactualizarea informaţiei se folosesc o serie de procedee, strategii mnezice, ce favorizează atît
procesul de memorare, cît şi de reproducere £ cunoştinţelor dobîndite, sporind gradul de eficienţă
a memoriei. Acest ansamblu de procedee poartă denumirea de sheme mnemotehnice. Stabilirea
unor puncte de reper, a unor astfel de mnemoscheme, valorifică permanent potenţialul existent al
memoriei, conducînd h optimizarea funcţionării sale. Folosirea schemelor mnezice ajută la
reţinerea materialului într-o asemenea măsură încît sprijină paradoxul că „este mai uşor să reţii
decît să uiţi". Se cunosc trei procese ale memoriei:
♦ Fixarea informaţiei sau memorarea propriu-zisă
♦t* Păstrarea şi stocarea nformaţiei
Reactualizarea informaţiei
Fiecare dintre aceste procese sînt atribuite unor structuri diferite ale creierului.
subliniindu-se astfel deosebirile neuro-anatomice ale acestora. S-a observat că în cazul
engramării sînt activate în special zone din emisfera cerebrală stînga, în timp ce în cazul
reactualizării sunt activate zone ale amisferei cerebrale drepte.
Memorarea - procesul de formare a legăturilor nervoase temporare la nivelul scoarţei.
In raport de prezenţa sau absenţa înţelegerii materialului de memorat distingerr
memorarea mecanică şi memorarea logică, iar în funcţie de prezenţa sau absenţa scopului
mnezic şi a procedeilor mnemonice folosite, memorarea poate fi voluntară sau involuntară.
Memorarea mecanică se bazează pe asociaţiile de continuitate în timp şi spaţiu sau pe
succesiune elementelor în fluxul informaţional. Memorarea mecanică duce la o învăţare formală,
adică la memorarea formelor verbale şi nu a conţinutului logic. In aceste condiţii memorarea
mecanică poate fi considerată ca ineficientă, întrucît împiedică procesul de dezvoltare
intelectuală şi nu asigură durabilitatea cunoştinţelor memorate. Memorarea mecanică este
necesară în situaţiile în care materialul nu dispune de anumite semnificaţii(numere de telefon,
nume de persoane, drumuri geografice). Chiar şi în aceste situaţii subiectul uman, pentru a-şi
uşura memorarea, stabileşte unele legături sau anumite puncte de referinţă în raport cu
experienţa sa.
Memoria logică presupune înţelegerea celor memorate, a sensului şi semnificaţiei loi şi
se bazează pe asociaţii de tip cauzal, logic, raţional.
Memorarea logică depinde de schemele operatorii, de experienţa subiectului şi capacitatea
14
acestuia de a organiza materialul pe unităţi de sens, de a costrui noi modele Deci, pentru
dezvoltarea memoriei logice este necesară însăşi dezvoltarea gîndirii, z inteligenţei, care devin
condiţiile sale esenţiale. Memoria logică asigură realizarea unei învăţări autentice, utilizabilă în
practică. Memoria logică este eficientă în totalitatea sa şi îr toate situaţiile în care se aplică.
Memorarea logică este superioară memorării mecanice prin: ♦ autencitatea ei(posibilitatea
reunirii într-un tot organic al conţinutului logic şi a formei
verbale) ♦> economicitate(efort de memorare mai redus, bazat pe mai puţine repetiţii) ♦t*
productivitatea crescută(asigură rezolvarea promptă şi eficientă a sarciniloi
intelectuale şi practice)
Memorarea involuntară reprezintă prima treaptă genetică în dezvoltarea memoriei. Ea se
caraterizează prin faptul că întipărirea datelor percepute se produce neintenţionat, tare stabilirea
unui scop prealabil şi fără utilizarea unor procedee speciale. In viaţa de toate zilele. omul reţine o
sumedenie de imagini ale obiectelor, variate întîmplări, conţinutul cărţiloi citite, al filmelor
vizionate etc. In mod voluntar şi fără a recurge la tehnici mnemice pentru a acumula şi păstra
experienţa cîştigată. Din acest motiv, această formă a fost denumită şi "memorare incidentală"
(întîmplătoare). Cu toate acestea, a memora involuntar nu înseamnă a înregistra pasiv şi mecanic
impresiile externe; dovadă că omul nu reţine chiar tot ceea ce a perceput în trecut. încă E.
Meuman a stabilit prin cercetări sistematice făcute asupra subiecţilor, că obiectele din cea mai
apropiată ambianţă, care se află permanent în faţa ochilor, nu se reţin întotdeauna în memorie.
Faptul acesta dovedeşte că nu eate suficient ca impresiile realităţii obiective să acţioneze asupra
receptorilor, pentru ca întipărirea lor îr. creier se se producă de la sine.
Memoria voluntară se caracterizează prin prezenţa scopurilor mnemice în desfăşurarea
procesului. De aceea memorarea voluntară este definită ca o acţiune orientată conştient spre
scopul special al memorării. In memorarea voluntară se face apel la variate mijloace şi procedee
speciale în vederea realizării sarcinilor mnemice, impulsionate de anumite motive subordonate
acestor sarcini. Memoria voluntară este forma de bază a memorării la om. Ea a apărut în cadrul
activităţii de muncă, în comunicarea oamenilor şi e legată de necesitatea de a păstra cunoştinţele,
priceperile, deprinderile necesare pentru activitatea de muncă. îr. instruire cînd volumul de
materie ce se memorează e mare, sau la necesitatea de a reţine ur volum mare de informaţii în
corespundere cu scopul activităţii omul recurge la memorizare
Memorizarea
Pentru ca un individ să poată face o depoziţie asupra unei situaţii, nu-i destul ca el sa fi
perceput situaţia respectivă; trebuie ca ceea ce a perceput să se supună unei sinteze şi grupări în
15
memoria sa. Cum se face această întipărire?
In general, întipărirea şi conservarea unei experienţe perceptive este în funcţie de gradul
de memorie ale acelei persoane şi de tăria impresiilor. Un individ care are o memorie puternică
şi pe care situaţia percepută la interesat în mare măsură va reţine mai exact şi mai multe impresii,
decît altul cu memorie mai slabă şi pentru care situaţia percepută n-a prezentat nici un interes.
Memorizarea mai poate fi însă influienţată şi de alţi factori. Printre acestea este timpul.
Se ştie, că pe măsura ce timpul trece, amintirile devin din ce în ce mai şterse şi mai inexacte.
Sunt cazuri cînd impresiile rămîn multă vreme viu întipărite în memorie - suni acele impresii
care au avut o mai mare rezonanţă în psihicul nostru. Uneori ni se pare cî" timpul accentuiază în
loc să şteargă o anumită amintire. Faptul se explică prin aceea ca amintirile pierd, pe măsură ce
timpul trece, din întinderea lor, din bogăţia detaliilor, şi rămîr imaginile care au avut repercusiuni
mai mari asupra psihicului nostru. Aceste imagini revenindu-ne mereu în minte şi fiind însoţite
de fiecare dată de activitatea noastră, reuşesc să se întipărească tot mai mult în psihicul nostru.
Trebuie de menţionat însă că aceasta intensificare a amintirilor se face totdeauna în detrimentul
formei originale. Cînd ne gîndirr la un eveniment trăit, fără voia noastră grupăm în jurul acestui
eveniment o serie întreagă de imagini şi de idei care nu ne-au fost date anterior, ci au fost create
prin simplul joc a) asociaţiei, de imaginea noastră. In acest caz dacă vom fi siliţi să facem o
dispoziţie ne va fi greu să distrugem imaginile reale de cele plăzmuite. Acest fenomen este foarte
frecveni îndeosebi la anormali şi la copii. în cazul cînd situţia respectivă n-a putut fi percepută
decîi lacunar, în acest caz tendinţa de plăzmuire va fi şi mai pronunţată.
Deci, memorizarea este memorarea cu scopul de a păstra în memorie un anumii
material. Memorizarea reprezintă o activitate mnemică special organizată, orientată spre
păstrarea în conştiinţă a tot ce e legat de scopurile şi de intenţiile personalităţii.
Astfel elevul memorizează cuvintele limbii străine nu în virtutea faptului că ele se repetă,
ci pentru a le reţine în memorie.
în instruire, memorizarea constituie una dintre condiţiile sigure ale însuşirii cunoştinţelor.
In raport cu textul iniţial se deosebeşte memorizarea literală, apropiată de text şi semantică.
Memorizarea literală presupune reproducerea exactă a întregului text cu acele cuvinte şi
propoziţii, cu care el este scris. Definiţiile, materialul cifric, termenii în ştiinţele exacte.
fragmentele artistice, afirmaţiile importante, poieziile, expresiile plastice în ştiinţele umanitare-
toate acestea se memorizează literal.
Memorizarea apropiată de text permite schimbarea şi omiterea cuvintelor şi propoziţiilor
la reproducere, dar ea presupune reţinerea în memorie a logicii, argumentării fondului principal
de cuvinte şi a sintaxei textului memorizat.
Memorizarea semantică presupune păstrarea în memorie a tezelor principale ak textului
16
şi a legăturilor dintre ele. Argumentarea, lexicul şi gramatica textului se creează k reproducere.
Aceste trei feluri de memorizare sunt într-o anumită măsură etape ce se schimbă
consecutiv una pe alta în asimilarea obiectului nou, în acelaşi timp, etape de vîrstă £ dezvoltării
memorării. Memorarea literală rămîne extraordinar de importantă la orice etape de dezvoltare a
personalităţii. In discuţie trebuie să reproduci literal gîndul oponentului Scopurile şi sarcinile
activităţii, ordinele trebuie să fie memorate cuvînt cu cuvînt.
Cercetările asupra memoriei, în condiţiile unei atenţii voluntare, cu un grad optim de
concentrare arată că în general în urma unei activităţi de învăţare, reţinem:
♦ 10% din ceea ce citim
♦ 20% din ceea ce auzim
♦ 30% din ceea ce vedem
♦ 50%o din ceea ce vedem şi auzim în acelaşi
timp ♦> 80% din ceea ce spunem
♦ 90%o din ceea ce spunem şi facem în acelaşi timp
♦ 80-90%o din totalul informaţiilor percepute care ajung la scoarţa cerebrală sunt de
natură vizuală
Păstrarea este reţinerea mai mult sau mai puţin îndelungată în memorie a informaţiilor
căpătate în cadrul experienţei. Păstrarea nu trebuie înţeleasă ca o simplă depozitare, ci ca ur
proces activ, care presupune organizarea lor în noi sisteme de legături care are ca rezultai
obţinerea de efecte noi. Păstrarea este un complex mintal îndelungat de continuă însuşire şi
fixarea materialului după memorarea lui iniţială. Păstrarea este un proces dinamic în cadrul
căruia are loc reorganizarea structurală a materialului însuşit anterior, simplificarea lui
sistematizarea, stabilirea de legături între diferite părţi ale materialului.
S. Ehrlich relevă că procesul de structurare nu se închee odată cu memorarea iniţială, ci
continuă cu fiecare achiziţie de noi materiale conexe. Nu numai memorarea ci şi stocarea şi
evocarea ulterioară este uşurată dacă stimulii sunt organizaţi, regrupaţi de către subiect îr cursul
memorării. In acest sens E. Ehrlich arată că gradul de stimulare a stimulilor în unităţi superioare
este mai mare în momentul memorării. Aceasta dă posibilitatea stocării unui număr mai mare de
elemente şi face uitarea să acţioneze mai slab. Procesul păstrării asigura rapiditatea şi claritatea
actualizării.
Durata şi felul păstrării sunt în foarte strînsă dependenţă de condiţiile în care a avut loc
memorarea şi de particularităţile materialului memorat. Păstrarea este influienţată şi de
procedeele utilizate în memorare. Păstrarea ridică problema schimbărilor ce se produc după
memorare în materialul asimilat cîtă vreme uitarea pune problema "pierderilor" ce se
17
înregistrează în păstrare, care au loc cu timpul în mod inevitabil. Nici un om nu este înzestrat cu
o memorie atît de bună încît să păstreze tot, să nu uite absolut nimic. înse afirmaţia este valabilă
şi în sens invers: nu există persoană a cărei memorie să fie atît de slabă încît să nu păstreze
nimic, să uite tot ceea ce a învăţat cîndva. Pentru a determine volumul şi calitatea păstrării
materialului, nu există alt mijloc decît acel al reproducerii.
Datele reproduse în perioade diferite şi raportate la materialul memorat pot fi exprimate
grafic sub forma „curbei păstrării".Cercetările asupra evoluţiei curbei păstrării au relevat şi
fenomenul de reminiscenţă, care constă în reamintirea, fără noi repetiţii a informaţiei care părea
uitată.
Cercetările iniţiate de A. Binet şi reluate de mulţi alţi cercetători, arată că materialul cu
sens(inteligibil) este păstrat mai bine decît un material fără sens. Chiar şi materialul cu sens se
păstrează diferenţiat în funcţie de modul în care a avut loc memorarea: textul sau pe baza
conţinutului de idei. Datele obţinute de M. N. Sardacov, într-o cercetare, arată că după 6 luni
tezele principale sunt reţinute în proporţie de 60%, unităţile logice în propoziţie de 36%, iai
proporţia materialului în formă textuală este de numai 21,5%. De asemenea, se constată ce pe
măsura scurgerii timpului, proporţia unităţilor logice creşte, datorită sistematizării şi ordonării
materialului stocat. Aceasta înseamnă că pe parcursul păstrării are loc un proces de sistematizare
şi ordonare a materialului în unităţi logice
Dacă cunoştinţele la cursul şcolar de istorie sunt păstrate în memorie, ele pot fi reproduse ca
o concretizare a tezelor generale, mai abstracte. Intr-o aşa operare CL cunoştinţele începe să se
manifeste personalitatea ca purtător al experienţei. Experienţe păstrată de conştiinţă se modifică
şi se înbogăţeşte permanent. In formă neschimbată se păstrează şi se reproduce numai ceea ce a
învăţat pe de rost ca o afimaţie integrala independentă.
Memoria de scurtă durată(MSD). MSD este o reţinere imediată, temporară ce permite,
totodată, asamblarea informaţiilor în procesul înţelegerii şi al învăţării. Ea are ca bază
neurofiziologică hipocampul. Datorită faptului că numai o mică parte a memoriei noastre poate fi
activă în orice moment, respectiv MSD, a fost propusă înlocuirea acestui termen CL cel de
memorie de lucru (A.D.Baddeley, 1986), mult mai adecvat rolului său în rezolvarea de
probleme, limbaj, comunicare şi gîndire.
Memoria de lungă durată presupune o stare de activare temporală în vederea rezolvării
problemelor, a depăşirii obstacolelor prin reactualizarea şi recombinarea datelor dir experienţa
anterioară.
MSD presupune atenţie şi intenţie. O concentrare excesivă a atenţiei pe anumite aspecte ale
problemei va determina ca anumite cunoştinţe să fie disponibile, iar altele inhibate, ceec ce va
18
reduce însă capacitatea memoriei de lucru. MSD durează cîteva secunde(2-20secunde' şi are la
adulţii normali o capacitate de 7+2 elemente(itemi) ce pot fi litere, cuvinte, culori, figuri. Dacă
este necesar ca informaţia să persiste, ea va fi transferată din MSD în MLD
Memoria de lungă durată(MLD) reţine informaţiile de la cîteva secunde pînă la ceie de pe
tot parcursul vieţii. Psihologia cognitivă precizează că MLD nu ar fi un loc special de stocare a
informaţiilor, ci o anumită stare de activare a cunoştinţelor noastre
Reactualizarea sub forma recunoaşterii sau a reproducerii constă în revihularg informaţiei
stocate, fapt pentru care se face apel la mecanismul reconstrucţiei şi al trăiriloi succesive prin
intermediul seminarelor explorative şi activatorii pentru a se putea aduce te „suprafaţă" difarite
genuri de modele informaţionale (imagini, reprezentări, cunoştinţe conceptualizate, programe de
acşiune etc), cerute la rezolvarea unor sarcini curente.
Caracteristicele reactualizării sunt determinate în funcţie de obiectivele sarcinii şi se exprimă
prin: promptitudine, adecvare-fidelitate şi completitudine. Aprecierea eficienţei sistemului
memorativ al unui individ se realizează prin corelarea celor trei indicatori, considerîndu-se că o
memorie este cu atît mai bună, cu cît reactualizarea este mai promptă, mai adecvată, mai fidelă şi
completă. Reactualizare se poate desfăşura prin două metode: ♦t* recunoaşterea ♦ reproducerea
Aceste două procese sunt legate indisolubil de memorare, deoarece recunoscută şi
reprodusă poate fi numai experienţa care s-a întipărit într-un anumit grad în memorie. De aceea,
particularităţile actualizării sunt în general dependente de factorii şi condiţiile procesului
memorării. Chiar dacă la un moment dat apar dificultăţi în actualizare, eficiente celor memorate
se poate contura ulterior numai prin recunoaştere şi reproducere.
Recunoaşterea, în raport cu reproducerea, este un proces cu mult mai simplu şi mai uşor
de realizat. Actualizarea impresiilor anterioare nu cere memoriei subiectului eforturi deosebite,
deoarece operaţia de reactualizare este declanşată sau asociată în prezenţe obiectului sau
elementelor materialului despre care trebuie furnizată informaţia. In funcţie de gradul de
precizie, recunoaşterea poate fi eronată, imprecisă şi precisă.
Recunoaşterea este eronată atunci cînd identificăm în mod greşit obiectele pe care îr
realitate nu le-am perceput niciodată. La această impresie falsă duce asemănarea între însuşirile
neesenţiale ale obiectelor percepute anterior şi în prezent.
O formă inferioară este acea a recunoaşterii imprecise, cînd identificarea obiectului este
incompletă, adesea nelocalizată în timp şi spaţiu(cînd a fost perceput, unde anume etc.)
Cea de a treia formă a recunoaşterii are loc atunci cînd omul identifică, în actul unei
percepţii diferenţiate, impresiile actuale provenite de la obiect cu cele din trecut. Recunoaşterea
precisă este un proces activ, care implică o intensă analiză şi sinteză z elementelor specifice ale
19
obiectului, că ea nu se reduce la o simplă percepţie repetată.
Recunoaşterea se poate realiza involuntar sau voluntar . Sunt situaţii în care
recunoaştera se realizează dintr-o dată, fără efort şi situaţii cînd trebuie să depunem un efori
pentru a ne reaminti despre ce este vorba, de unde ne este cunoscut. Deci, recunoaşterea are loc
în prezenţa stimulilor senzoriali sau verbali, situaţionali sau temporali ce au acţionai anterior, ori
asociaţilor acestora cu alţii.
Reproducerea constă în reactualizarea şi relatarea informaţiei anterior stocate: situaţii,
concepte, circumstanţe, evenimente, cunoştinţe. Reproducerea este un proces foarte complex, ce
se realizează în absenţa stimulilor(obiectelor şi fenomenelor percepute anterior) Reproducerea
nu constă în simpla enumerare a cunoştinţelor păstrate în memorie, ci aceste cunoştinţe sunt
prelucrate, sistematizate, clasificate şi formulate în plan verbal. Deci. reproducerea include
gîndirea şi în acelaşi timp este determinată de gîndire în unitate cu limbajul. Pentru a actualiza
experienţa din trecut, omul depune anumite eforturi special spre scopul reproducerii. în funcţie
de această orientare se face deosebirea între reproducerea involuntară şi ceea voluntară.
Reproducerea involuntară(sau neintenţionată) are loc atunci, cînd experienţe anterioară
se reactualizează oarecum „de la sine", în mod neselectiv, datorită diferiteloi tipuri de
asociaţii(contiguitate, asemănare, contrast), care apar sub influienţa unor stimuli externi.
Reproducerea voluntară(sau intenţionată) este un proces dirijat conştient, are ur caracter
selectiv, se distige printr-un scop bine determinat.
Caracterul conştient şi selectiv al reproducerii apare atunci cînd, în procesul evocării
cunoştinţelor, subiectul „triază" asociatele, le supune unui autocontrol logic, în scopul apropierii
treptate de precizia datelor memorate. Reproducerea sub aspectul formei de reactualizare a
cunoştinţelor stocate poate fi „textuală" sau „inteligibilă".
In cazul reproducerii textuale, subiectul manifestă tendinţa de a reda cît mai fidel
conţinutul textului. Această formă se manifestă mai ales la şcolarii mici cu procedee mintale de
prelucrare a materialului mai redus.
Reproducerea inteligibilă constă în reproducerea constructivă şi independentă a
conţinutului de idei, mergînd pînă la organizatrea unui plan logic propriu în expunere, diferii de
acel al textului original. Această formă se întîlneşte la şcolarii mai mari şi mai ales la adulţi.
Aceste două forme de reproducere se completează recipros, fiind necesare în egala
măsură în viaţa şi activitatea omului. Reproducerea, ca şi recunoaştera poate fi eronată,
imprecisă şi precisă.
Amintirea este reproducerea, în procesul căreia în momentul dat lipseşte posibilitatea de
a-ţi aduce aminte, cale necesare, dar există încrederea că le-ai memorat. Amintirea cere efort
volitiv, iar uneori şi sustragerea de la gîndul ce ni-1 amintim. Se pot recomanda doua procedee
20
de amintire: asocierea şi sprijinul pe recunoaştere. Asocierea este reproducerea materialului,
legat de acela care trbuie amintit. Sprijinul pe recunoaştere constituie denumirea variantelor
posibile ale cuvintelelor, cifrelor, faptelor care pot fi recunoscute şi prin aceasta, amintite. Atît
recunoaşterea, cît şi reproducerea, depind de condiţiile memorării(întipăririi, engramării) şi de
cele ale păstrării(conservării), tară însă a neglija şi dependenţa acestora de mecanismele specifice
ale reactualizării: cel al trierilor succesive şi al reconstrucţiei. De aceea, reactualizarea poate fi
într-un anumit mod măsura memorării şi păstrării(lO)
1.4. Calităţile de bază ale memoriei
Memoria ca proces psihic complex dispune de o serie de calităţi care o valorează la cel mai înalt
grad. Cele mai importante dintre calităţile(însuşirile) memoriei sunt următoarele:
♦Volumul memoriei, adică cantitatea de material pe care o putem reţine, păstra şi
reactualiza. Adesea suntem uimiţi de cantitatea mare de cunoştinţe pe care o au unii
oameni, creînc impresia unor adevărate "enciclopedii" ambulante, sau de sărăcia
cunoştinţelor lor, creîr impresia de vid, de gol mintal. Cercetările au arătat că creierul
uman poate păstra maximurr un mesaj la 1/10 secunde, ceea ce pentru o viaţă medie de
om ar reprezenta un maximum de 109-1010 mesaje. Volumul normal al memoriei umane
este considerat a fi în jurul cifrei de IO7
♦Organizarea memoriei, gradul de structurare şi sistematizare a informaţiilor. Nu este de
ajuns ca cineva să ştie cît mai multe lucruri, să dispună de cît mai multe informaţii; important
este ca volumul memoriei sale să nu fie haotic, ci organizat, structurai deoarece în aceste condiţii
el poate fi fructificat cu maximum de eficienţă.
♦ Elasticitatea sau mobilitatea(supleţea) memoriei constă în capacitatea de a acumula
mereu cunoştinţe noi, de a le organiza şi reorganiza pe cele vechi, de a le depăşi şi uita
chiar dacă ele se dovedesc a fi necorespunzătoare. In condiţiile exploziei informaţionale,
a creşterii atît cantitative, cît şi calitative a cunoştinţelor, dar mai ales în condiţiile
mobilităţii profesiunilor, asemenea calitate este deosebit de necesară. îr lipsa ei omul n-ar
mai putea evolua.
♦ Rapiditatea întipăririi exprimă faptul că fixarea informaţiilor se realizează repede, cu
mare economie de timp şi de repetiţii.Trăinicia păstrării constă în aceea că cele memorate
sunt conservate corect, într-o formă acceptabilă pentru o perioadă mai îndelungată de
timp, ele încadrîndu-se în depozitul memoriei de lungă durată.
♦ Exactitatea sau fidelitatea reactualizării celor memorate indică corectitudinea, gradul
de precizie a recunoaşterii şi reproducerii; ea este rezultatul unui proces de comparare
21
între ceea ce s-a „solicitat" şi ceea ce s-a „scos" din memorie. Concordanţa mai mare sau
mai mică între „cerere" şi „ofertă" indică prezenţa unor grade diferite de exactitate.
♦> Promptitudinea reactualizării adică realizarea rapidă, promptă a recunoaşterii şi
reproducerii imediat după stimulare. Intervalul ce se scurge între momentul solicitării şi
momentul reactualizării a fost denumit timp de ecfocare. Aceasta poate varia îr limite
destul de largi(de la cîteva secunde, la ore,zile şi uneori chiar mai mult) îr funcţie de
bogăţia experienţei individului, de gradul de organizare şi păstrare a ei, de prezenţa sau
absenţa unor factori motivaţionali.
♦ Completitudinea reactualizării vizează atît cantitatea, cît şi calitatea materialului
reactualizat, comparativ cu cel întipărit. Reactualizarea se poate face în proporţie de
100% sau numai de 10%. De asemenea ea poate fi completă sau parţială, bazată pe
informaţii esanţiale sau neesenţiale, închegată sau fragmentată.
22
Capitolul II Caracterul
II.1.Abordarea analitică a lui G.G.Jung
Caracter - aceasta este o formă stabilă determinată de experienţa omului. Deoarece această
formă include în sine atît natura sa fizică cît şi psihologică, caracterologia generală a acesteia
reprezintă o învăţare a proprietăţilor fizice cît şi psihice.
În urma observaţiilor efectuate Jung a stabilit o tipologie în felul următor: există o categorie
mar de oameni care la moment într-o anumită situaţie se înstrăinează, spunînd încet “nu” ca mai
apoi să reacţioneze, dar altă categorie de persoane, care în aceeaşi situaţie, reacţionează spontan,
probabil, fiind încrezuţi, că conduita lor, ste neapărat corectă. Prima catogorie se caracterizează
prin atitudine ngativă faţă de obiect, ultima categorie – mai pozitivă. Prima fiind introverţi, a
doua categorie – extroverţi.
Atunci cînd orientarea conştientă a unei persoane este determinată de realizarea consţtinetă a
unei persoane este determinată de realitatea obiectuală, fapte, date primite din lumea externă.
Şi dacă această situaţie eset specifică, firească, în faţa noastră este un tip extrovert.
Extroversiei îi este caracteristică: inters faţă de lumea externă, receptivitate şi acceptare a
realităţii, dorinţa de a influenţa şi de a fi influenţat de mediu înconjurător, capacitatea de a
suporta ajitaţia şi gălăgia chiar primind plăcere de a fi în cenrtul atenţiei, tendinţa de a avea cît
mai milţi prienteni, car nu sunt atît de amănunţit aleşi, tendinţa de ase demonstra pe sine, este
dependent de opini publică.
Desigur extrovertul are şi plăcerea sa personală dar care este fondată în baza unor condiţii,
care sînt determinate din afară. Lumea lui internă este în plan secund dînd prioritate necesităţilor
externe.
Pericol pentru extrovert este că poate fi captat de multiple obiecte în car se poate pierde, care
poate dezvolta, în conseinţă o tulburare funcţională, care cel mai des se întîmplă, -nevroza
histrionică. Aceasta se caracterizează prin exagerarea atitudininală faţă de lumea înconjurătoare:
tendinţa permanentă de a se prezenta ca o persoană exceîţională impresionantă, interesantă,
captivantă, este foarte receptiv la influenţele externe, dorinţa de a fi în centrul atenţiei,
dependenţa exagerată faţă de opinia publică, frica de a nu fi singur, tendinţa de a inhiba
comportamentul nedorit, care pot să se manifeste primitiv şi arhaic.
Caracteristica esenţială a introversiunii, care este deosebită de ce a extrovesiunii, legată în
primul rînd de obiect şi procesul de cunoaştere, este orientată la factorii personali interni. O
astfel de persoană ar spune: „Eu văd că timpul este nefavorabil, dar ne cătîn la aceasta, eu voi
acţiona cinform planului prestabilit”.
Desigur, conştiinţa introvertă poate fi foarte bine internată despre mediul extern, dar
23
determinantele subiective au influenţă hotărîtoare în calitatea de impuls motivţional şi dinamic.
În momentul în care extrovertul reacţionează la aceea ce parvine de la obiect (realitatea
externă), introvertul este influenţat de senzaţii, impresii (realitatea internă).
Caracteristicile utilizate de Jung în descrierea tipului introvert sunt:
- se menţine distanţa de evenimentele esterne;
- în copmanie numeroasă şi agitată, se simte singuratic şi neîndemînatic;
- ceea ce realizează este specific şi mereu se apără de influeneţele externe;
- este necomunicabil, este neîncrezător;
- des suferă de complexul de interioritate şi este invidios;
- este în contradicţie cu luma externă şi se opune protejîndu-se cu apetorul unui complex
de mcanismede apărare bine daterminat, compus din sinceritate, pedantism, modestie,
sensibilitate, prudenţă, politeţe, neîncredere manifestată deschis. În condiţiile obişnuite este
pesimist şi obsedat, deoarece percepe lumea ca fiind otilă faţă de el.
Lumea lui internă este – securitatea, închis faţă de public şi intrigi. Cea mai bună companie
este propria sa persoană.
Nu este de mirare că introversia este descrisă ca fiind autocratică şi chiar patologică.
Desigur, totul este relativ. Acolo unde extrovertul contactînd cu introvertul îl asociază ca
fiind asocial, rigid, inadaptat la realitate, dar introvertul îl critică pe extrovert ca fiind lipsit de
esenţă şi profunzime. Este importnt de spus că fiecare psedă atît calităţi cît şi neajunsuri .
Personalitatea introvertă se consumă din cauza măsurilor de autoprotecţie care în acelaţi
timp sunt „sterile”, deoarece încercarea de a se manifesta, de a-şi impune idea altcuiva, îi crează
o stare de frică, angoasă din cauza că r putea fi influneţat.
Jung menţioneză că introvertul – nici într-un caz nu este pierderea capacităţilor de
socializare.
Retregerea în interior nu este izolarea totală de lume, ci căutarea liniştii şi securităţii, care îi
dă posibilitatea să-şi manifeste potenţialul propriu şi să contribuie la viaţa externă.
Cu cît mai mult, Jung spune, că în cazul cînd extrovertul este predispus să evite introspecţia,
intimitatea, atunci pentru introvert o astfel de comunicare în produce satisfacţieşi plăcere.
II.2. E. Fromm – orientarea personalităţii şi caracterul
Studiul recaţiilor comportamentale şi emoţionale ale unui anumit grup social, luîm în
consideraţie strucura personalităţii a fiecărui membru al grupului: însă nu ne interesează
caractersticile individuale care îi deosebeşte unul de altul, dar acele caracteristicicare sunt
omune pentru majoritatea membrilor a grupului dat.
Această reuniune de caracretistici, comune pentru majoritatea, pot fi numite ca caracter socil
24
şi bineînţeles că caracterul social este mai puţin specfic decît caracterul indivudual, prin faptul că
ele sunt prezente la mai mulţi indivizi ai unei şi acelaş grup care sau dezvoltat în rezultatul
modului de faţă şi trăirilor emoţionle comune. Însă există şi devieri cu un tip de caracter absolut
diferit, structura personalităţii, a majorităţii membrilor grupului reprezintă, în sine, doar variaţii
multiple de dezvolatere a unui şi acelaşi „nucleu”, compus din trăsături de caracter comune;
aceste variaţii apar şi dezvoltă ca consecinţă a un unor factori de viaţă ocazionali. Dacă dorim să
înţelegem, în ce mod ptenţialul energetic, uman este orientată într-o anumită direcţie şi
acţionează în calitate de putere de producere într-un anumit context social comun, atunci este
necesar să se corde atenţie deosebită caracterului social şi celor individuale.
Conceptul caracterului social este cheea înţelegerii proceselor sociale. Caracter – în sensul
dinamic ai psihologiei analitice – este forma specifică a energiei umane, ca apare în procesul de
adaptare denamică a necesităţilor oamenilor la un anumit mod de viaţă într-o anumită
comunitate.
Caracterul determină gîndurile, sentimentele şi acţiunile individului.
Dar care este rolul educaţiei în formarea caracterului social? Mai întiî de toate trebuie
concrtizat ce include în sineconceptul de educaţie. Acest termen poate fi explicat diferit dar din
punct de vedere al procesului social, funcţia educaţiei, constă în aceea, ca să contribuie la
pregătirea individului pentru a îndeplini acel rol, care îl va juca în societate. Adică educaţia
tebuie să formeze acel caracter în aşa mod ca să fie căt mai mult corespunzător caracterului
social, ca să oincidă, în cea mai mare parte, tendinţele şi aspăraţiile indivudiuale cu rolul social
pe care îl joacă în societate. Metodele de educaţie sunt foarte importante care sunt ca instrumente
care contribuie la formarea unortrăsături personale indivuduale în corespundere cu cerinţele
sociale.
II.3 Tipologia lui Leonhard
Leonhard abordează caracterul din perspectiva a trei sferee. Prima este cea a comportamentului,
mai exact a orientării acestuia.
A doua sferă el a desemnat-o ca sferă a sentimentelor şi voinţei, prin care se subînţelege procesul
desfăşurării emoţiilor, viteza cu care ele sînt însuşite de către om ca apoi să slăbească, pro-
funzimea sentimentelor. Tot aici se referă şi tipurile reacţiilor volitive: slăbiciunea şi puterea de
voinţă, precum şi excitabilitatea volitivă interioară în aspectul temperamentului coleric sau
flegmatic.
A treia sferă e legată de intelect, pe care Leonhard o numeşte asociativ-intelectuală. Bunăoară, o
asemenea trăsătură ca dragostea faţă de ordine constituie la fiecare pas una dintre manifestările sferei
asociativ-intelectuale.
25
Pentru a determina trăsăturile individualităţii ale sferelor, psihice numite mai sus, e necesar «să
ni le imaginăm clar, dacă pri vim la om din interior». Totodată, el subliniază că nu întotdeauna poate
fi făcută o de limitare strictă între trăsăturile, ce formează personalitatea accentuată, şi trăsăturile
ce determină variaţiile personalităţii. In noţiunile «extravertire> şi «introvertire» Leonhard pune
un sens care întrucîtva se deosebeşte de interpretarea dată lor de către Jung şi Rusenck. Această
deosebire constă în faptul că, în primul rînd, aceste noţiuni el le examinează în legătură cu formarea la
copil a psihicului omului matur. «Copilul e extravertit: el e orientat la procesele, care influenţează
asupra sentimentelor lui ,şi reacţionează la ele printr-o comportare corespunzătoare, fără a se gîndi
prea mult. Maturul, în comparaţie cu copilul, e introvertit: pe el îl preocupă într-o măsură cu mult mai
mică anturajul, lume exterioară, reacţiile lui sînt mai puţin nemijlocite, el are obişnuinţa de a medita
în prealabil asupra faptei. In cazul extravertirii în gînduri şi comportare predomină lumea
percepţiilor, în cazul introvertirii — lumea reprezentărilor». In continuare el accentuează că
pentru omul extravertit e caracteristică manifestarea activismului pur exterior, care nu depinde de
procesele gîndirii, la el e prezentă o impulsivitate cu mult mai mare a comparării: această trăsătură
e apropiată de psihologia copilului. Nehotărîrea introvertitului e legată de munca intensă a gîndirii; în
mod diferit reacţionează la luarea deciziei extraverţii şi introverţii: primii încearcă bucuria luării
deciziei cu mult mai intens, căci ei sînt concentraţi într-o măsură mai mare la lumea exterioară, decît
introverţii. In al doilea rînd, Leonhard examinează aceste noţiuni în aspectul de sexe şi vîrsta şi
subliniază următoarele momente importante: în copilărie extravertirea are la ambele sexe aceeaşi
formă de exprimare, iar în adolescenţă la băieţi se observă o cotitură mai evidentă spre introvertire decît
la fete. In legătură cu aceasta bărbatul şi femeia reacţionează în mod diferit la evenimentele exterioare:
femeia este întotdeauna mai mult legată de evenimentele obiective ale vieţii, mai mult depinde de
ele şi în majoritatea cazurilor posedă o raţiune mai practică. Insă ea poate lua uneori o decizie
nechibzuită, provocată de condiţii concrete. Bărbatul înţelege mai bine interdependenţa fenomenelor.şi
cauzele lor, însă el poate să piardă posibilităţile pentru acţiuni imediate, deoarece el e înclinat mai mult
spre teoretizare. Pe baza acestei deosebiri Leonhard propune a aprecia accentuarea astfel: ceea ce
pentru femeie este normă, pentru bărbat e extravertire şi, invers, ceea ce la bărbaţi trebuie considerat
normă, la femeie e introvertire.
In al treilea rînd, ca şi Jung, el consideră că firele extravertite se orientează la fapte concrete date,
omul introvertit îşi elaborează părerea sa proprie. Decizia în aspect extravertit poate să fie mai puţin
realistă şi obiectivă decît în plan introvertit.
Mai departe se observă o divergenţă, care constă în faptul că Jung consideră că introvertiree
exclude nu numai orientarea concretă la obiect, ci şi astfel de idei, care «pornesc de la obiect».
Leonhard, însă, înţelege altfel: «Eu consider munca de gîndire a naturalismului extravertită doar în
cazurile cînd activitatea lui poartă un caracter de adunare, de colecţionare. Cu cît mai mult
26
prelucrează el în minte ceea ce observă, cu atît mai tare activitatea lui psihică se apropie de
introversie».
în al patrulea rînd, Leonhard subliniază că Eysenck delimitează insuficient de clar extravertirea
şi introvertirea comportării cu trăsăturile temperamentului. Despre omul extravertit Eysenck scrie
«El iubeşte să glumească, e foarte ingenios, caută în permanenţă distracţii, diversitate, el e optimist,
rîde mult şi cu plăcere.. E un om extrem de activ, e înclinat spre agresie, adesea e stăpînit de
nerăbdare. Nu e reţinut în manifestarea sentimentelor; pe el nu întotdeauna te poţi bizui.
Leonhard a evidenţiat următoarele tipuri de personalităţi accentuate: demonstrative, pedante,
ihclavate, excitaţiile, hipertimi-ce, distimice, alarmante (fricoase), emotive, accentuarea extravertită a
personalităţii, accentuarea introvertită, temperamentul afec-tiv-labil, temperamentul afectiv-exaltat.
Trăsăturile accentuate ale caracterului şi temperamentului se caracterizează printr-o pregnanţă
excesivă şi reprezintă variante extreme ale normei, care se mărginesc cu psihopatiile. După cum s-a
menţionat mai sus, psihopatiilor le este proprie triada indiciilor: stabilitatea caracterului
manifestării lor în timp, totalitatea manifestărilor lor în toate situaţiile, dezadaptarea socială (P. B.
Ganuşkin). Caracterele accentuate se deosebesc de psihopatii prin lipsa manifestării concomitente a
tuturor celor trei indicii numite. Lor le este proprie vulnerabilitatea personalităţii cu referinţă nu la
orice fel de influenţe (ca în cazul psihopatiilor), ci doar la un anumit gen de influenţe
psihotraumatoare, adresate aşa-numitului «loc cu cea mai mică rezistenţă» al tipului de caracter dat, la
o păstrare a stabilităţii faţă de altele. In funcţie de gradul de exprimare distingem accentuări evidente
şi ascunse (latente) ale caracterului, care pot trece una în alta sub influenţa diferiţilor factori. Aici
trebuie să ţinem cont în mod deosebit de caracterul educaţiei în familie, de influenţa anturajului social,
particularităţile activităţii profesionale şi sănătăţii fizice, în condiţii favorabile ale vieţii şi activităţii
trăsăturile accentuate ale caracterului pot să se atenueze, să se compenseze. Dimpotrivă, în situaţii
psihogene complicate pot să apară reacţii afective acute, nevroze şi chiar premise ale formării
«psihopatiilor marginale».
Să examinăm succint particularităţile tipice ale personalităţilor accentuate, descrise de K.
Leonhard.
Personalităţile demonstrative. Esenţa lor constă în capacitatea anomală pentru strîmtorare. S-a
menţionat de acum că această noţiune a fost introdusă de Freud. Dar, spre deosebire de Freud,
Leonhard examinează altfel acest mecanism: «omul poate într-un anumit moment, sau chiar
pentru o perioadă foarte îndelungată, să strîmtoreze din memorie cunoştinţele, despre evenimentele,
care nu pot să nu-i fie lui cunoscute». Totuşi, aceste cunoştinţe strîmtorate de obicei rămîn la
pragul conştiinţei, de aceea ele pot fi ignorate complet». La isterici, însă, această capacitate ajunge
foarte departe: ei pot «să uite» cu totul ceea ce nu doresc să ştie, ei sînt capabili să mintă, în
genere nu-şi dau seama că mint». Istericii mint cu o expresie nevinovată a feţei, vorbesc cu
27
interlocutorul binevoitor, simplu , veridic. Naturaleţea comportării lor se explică prin faptul că
minciuna pentru isteric în momentul comunicării devine adevăr, căci interior ei nu-şi simt
minciuna, şi capătă satisfacţie de pe urma propriei lăudăroşenii. La autoelogierea verbală se adaugă
comportarea înfumurată, tendinţa de a atrage pe toate căile asupra sa atenţia celor prezenţi. Pentru el
e străină sfiala, iar interesul sporit din partea celor din jur îl primeşte cu o foarte mare plăcere.
Trebuinţa multor isterici de a se afla în centrul atenţiei e legată de cele mai dese ori nu cu trebuinţa
sporită de recunoaştere, ci cu insuficienţa de fermitate, cu lipsa inhibiţiei, după cum susţine K.
Leonhard, exprimîndu-şi dezacordul cu părerea lui K. Schnaidere despre aceea că «trebuinţa de
recunoaştere» este una dintre motivările principale ale reacţiei isterice. Caracterizînd tipul
demonstrativ, Leonhard subliniază de asemenea că reprezentanţii acestui tip sînt înclinaţi să se
declanşeze cu tirade întregi despre soarta lor nefericită, tinzînd să trezească faţă de sine mila.
Istericii descriu în mod exagerat fenomenele lor de boală (în felul că «viaţa lor atîrnă de un fir de păr»),
totodată detaliatele lor mărturisiri verbale sînt susţinute de gesticulare şi mimică active. Mila faţă de
sine se împleteşte la ei cu autoelogierea.. La personalităţile de tip demonstrativ, spre deosebire de
alţi bolnavi, plîngerile poartă un caracter pronunţat, sîcîitor, deoarece la ei e strîmtorată inhibarea
normală. O altă trăsătură este nechibzuinţa faptelor. Istericii nu sînt capabili să-şi chibzuiască
dinainte linia lor de comportare. Ei sînt hîtri la născociri, însă această hîtrie e uşor a o demasca.
Totodată, reprezentanţii acestui tip posedă un şir de trăsături de caracter pozitive. Ei se
acomodează uşor la alţi oameni la serviciu, pe de o parte, jucînd acel rol, care îl impresionează pe p-
ar-tener, iar, pe de altă parte, posedă un dar deosebit de a insufla faţă de sine sentimentul simpatiei,
dragostei. Datorită priceperii de a se adapta ei îşi găsesc repede prieteni, pe care îi atrage
sociabilitatea lor, disponibilitatea de a face servicii, altor trăsături, însă, noii prieteni nu le atrag
atenţie şi deseori sînt orbiţi de amabilitatea lor. De altfel, amabilitatea se manifestă acolo, unde ea
le este convenabilă Uneori reprezentanţii tipului demonstrativ de accentuare sînt capabili să
balanseze relaţiile cu oamenii grei şi situaţiile de viaţă complicate, de exemplu, în relaţiile familiale.
Şi aici se manifestă adaptibilitatea lor la condiţiile de viaţă pe calea oprimării propriului «eu».
Principala lor particularitate pozitivă o constituie, însă, aptitudinile artistice, ei intră uşor în rol şi la fel
de uşor se dedau fanteziei.
În felul acesta, tipul demonstrativ (isteroid) de accentuare se caracterizează printr-o tendinţă
pronunţată spre slrîmtorarea factorilor şi evenimentelor neplăcute pentru el, prin falsitate, prefăcătorie,
înclinaţie spre fantezii, pe care le foloseşte pentru a atrage atenţia asupra sa, precum şi prin
aventurism, înfumurare şi «fuga în boală».
Personalităţile pedante. Caracteristica acestei accentuări Leonhard o face în comparaţie cu
patologia. La nivelul patologiei evidente se observă aşa-numita psihopatie anancastică, care se
manifestă în stări obsedante, emoţii (de exemplu, frica faţă de cifra «3», deoarece în cuvîntul «rac»
28
sînt trei litere) şi acţiuni care nu necesită pentru apariţia lor situaţii anumite (bunăoară,-spălatul
obsedant al mîinilor). Uneori capacitatea de a lua o decizie e dereglată într-atît de puternic, .încît
omul nu e în stare să lucreze normal. Anaricastul supune acţiunile sale unor numeroase au-:
tocontroluri, supune analizei -scrupuloase ziua trăită, fiind absorbit de gîndul despre planurile
pentru a doua zi şi nu-şi află un singur lucru — linişte (de exemplu, plecînd de acasă controlează de
cîteva ori dacă a închis uşa, dacă a deconectat gazul şi, întor-cîndu-se de la serviciu acasă, îl scot din
sărite gîndurile despre ziua care a trecut, îl frămîntă tot felul de fleacuri).
Dacă pedantismul apare doar ca accentuare, atunci momentele negative descrise mai sus nu se
manifestă. Comportarea personalităţii pedante nu depăşeşte limitele raţionalului, şi în aceste
cazuri îşi spun cuvîntul priorităţile, legate de tendinţa spre temeinicie, precizie, deplinătate. Ca
profesionali ei sînt conştiincioşi, pe ei te poţi bizui fără rezerve: lor întotdeuna ile încredinţează
munca, la efectuarea căreia e necesară o înaltă precizie, minuţiozitate. E concludent faptul că
asupra anancastului o misiune de răspundere poate exercita influenţă apăsătoare, deoarece
generează o mulţime de nelinişti şi îndoieli, în timp ce personalitatea pedantă se apucă de lucru fără
ezitări deosebite şi-1 execută întocmai. Pedantismul ca trăsătură de caracter este concomitent şi
supraconştiinciozitate, de aici importanţa considerabilă pentru lucru a unei asemenea trăsături de
caracter. De regulă, firile pedante îşi iubesc producţia şi adesea ani în şir, iar uneori şi întreaga viaţă,
lucrează la aceeaşi întreprindere. Scrupulozitatea pedantică nu are nimic comun cu pedantismul
excesiv. Această trăsătură se manifestă, nu numai în calităţile înalte de afaceri, ci şi în atitudinea
personalităţii faţă de sănătatea sa; nu e atras de fumat, nu bea mult. O asemenea atitudine se
deosebeşte de ipohondrie — frică excesivă pentru strarea sănătăţii proprii. Şi încă un moment
important: la reprezentanţii tipului pedant, în contrapunere cu tipul demonstrativ, în activitatea
psihică sînt reprezentaţi într-o măsură extrem de mică mecanismele strîmtorării.
Aşadar, personalităţile cu accentuare pedantă se caracterizează printr-o acurateţe şi
conştiinciozitate sporite în muncă şi în viaţa de toate zilele, prin grijă faţă de starea sănătăţii lor.
Personalităţile inclavate. Baza tipului inclavat (paranoic) de accentuare a personalităţii o
constituie stabilitatea patologică a afectului: acţiunea afectului încetează foarte încet, şi e
suficient să revenim în gînd la cele întîmplate ca imediat să învie şi emoţiile ce-au însoţit stresul.
Afectul se menţine un timp foarte îndelungat, deşi nici un fel de trăiri noi nu-1 activizează, înclinarea
afectului se manifestă cel mai viu atunci, cînd sînt vizate interesele personale ale personalităţii
accentuate. Afectul ia naştere ca reacţie de răspuns la înjosire, la amorul propriu atins, la mîndria
lezată, precum şi diferite forme de reprimare, deşi obiectiv paguba morală poate fi extrem de mică.
Oamenii de acest tip adesea sînt caracterizaţi ca ranchiunoşi şi răzbunători, deoarece ei niciodată nu
dau uitării lezarea intereselor personale. In afară de aceasta, ei sînt numiţi oameni sensibili,
patologic supă-răcioşi, uşor vulnerabili. In afară de amorul lezat, ei reacţionează dureros la o
29
pierdere personală în plan material, însă sînt mai puţin înclinaţi, totodată uneori şi nu toţi
reprezentanţii acestui tip, să lupte pentru echitate cetăţenească, dacă aceasta e concomitent echitabil
şi faţă de sine.
Totuşi, inclavarea personalităţii poate avea loc şi în cazul succesului ei, atunci se observă o
manifestare vie de ambiţie, însoţită de încredere în sine, aroganţă, înfumurare. Suspiciunea este o
trăsătură caracteristică a tipului paranoic: patologic sensibil, suferă de atitudine închipuită «rea»
faţă de sine, pierde încrederea faţă de oameni. Dar spre deosebire de suspiciunea îndreptăţită, legată
de cazuri concrete, suspiciunea personalităţii inclavate poartă un caracter atotcuprinzător, deoarece
ea e generată nu de anumite circumstanţe exterioare, ci se trage din psihicul personalităţii însăşi.
Leonhard subliniază că pe baza afectelor stabile şi puternice la bolnav pot să apară idei
supravaloroase sau chiar delirante, paranoice, de cele mai dese ori gînduri de ordin aproape
delirant apar în legătură şi cu gelozia (apropo, noţiunea «supravaloroase» înseamnă că ele
stăpînesc în întregime gîndirea omului).
Astfel, tipul inclavat de accentuare se caracterizează prin stabilitatea afectelor negative, prin
(suspiciune sporită şi susceptibilitate bolnăvicioasă, tendinţa spre dominare (ambiţia), neacceptarea
opiniei altora, pe baza aceasta apărînd conflictele.
Personalităţile excitabile. Trăsăturile esenţiale ale caracterului acestui tip de accentuare se
formează în legătură cu insuficienţa de manevrabilitate. Comportarea, faptele reprezentanţilor
acestui tip sînt bazate pe influenţe, instincte, imbolduri necontrolate.
Leonhard subliniază puterea patologică a tratărilor ca tendinţa spre extindere a însuşirii într-o
măsură mai mare fizică sau morale (spirituale). In cazul gradului sporit de reacţie a acestui tip are
loc psihopatia epileptoidă, deşi o legătură directă cu epilepsia nu e deloc obligatorie. Deoarece reglarea
conştientă, volitivă a comportării şi personalităţilor excitabile e dezvoltată insuficient, reacţiile lor
de cele mai dese ori poartă un caracter impulsiv. Dacă lor nu le place ceva, ei declară deschis despre
aceasta şi nu caută împăcare, însoţindu-şi declaraţiile cu mimică şi gesticulaţie extrem de
expresive.Dacă mai ţinem cont de faptul că nivelul de dezvoltare al gîndirii acestor oameni e destul
de scăzut, iar reacţiile se caracterizează prin încetineală, caracter greoi, devine evidentă o asemenea
particularitate a reacţiei lor, ca intensificarea excesivă a afectului, de aceea pentru astfel de oameni
sînt caracteristice manifestări masate ale lui. Pentru manifestarea intensă a reacţiei e acceptabilă
noţiunea de impulsivitate.
Impulsivitatea se raportă de asemenea la pasiuni în sensul îngust al cuvîntului, şi anume multe
dintre personalităţile excitabile devin alcoolici cronici. Ei nu se gîndesc la consecinţele grave
pentru viaţa familială, pentru lucru, pentru sănătate.
Impulsivitatea lor se manifestă şi în sfera sexuală. Dacă pe ei pune stăpînire pasiunea pentru
sexul opus, în deosebi în anii tineri, ei o urmează fără ezitare. Aici e cazul să subliniem în mod
30
deosebit că în viaţa personalităţilor excitabile temeliile morale nu au vreun rol cît de cît
important. Unii psihopaţi epileptoizi adesea săvîrşesc grave acte de violenţă. Leonhard subliniază
natura nu chiar obişnuită a criminalităţii pe terenul caracterului impetuos. Aici actele de violenţă sînt
provocate nu de cruzime, cum se obişnuieşte a crede, ci de o încordare afectivă (de stres). Atunci
cînd sînt calmi aceşti oameni se disting prin ataşament, au grijă de copiii lor, iubesc animalele, aceste
sentimente nobile, ca şi altele, nu se află în inhibiţie. La personalităţile excitabile se constată încetineala
proceselor de gîndire.
El constată o deosebită greutate a educării copiilor excitabili. In perioada maturizării sexuale
manifestările asociale ale personalităţilor excitabile se intensifică, ei devin grosolani. Adesea
preadolescenţii excitabili, avînd probleme acasă sau la şcoală, evadează. Fetele în timpul unor
asemenea evadări, nimerind într-o situaţie grea, adesea intră în relaţii sexuale cu bărbaţii. Băieţii
săvîrşesc spargeri, furturi.
Se întîlnesc de asemenea şi evadări nemotivate la preadolescenţii cu caracter uşor excitabil,
impulsiv..
În felul acesta, personalităţile excitabile se caracterizează prin impulsivitatea comportării,
condiţionată de pasiune, prin încetineala proceselor de gîndire, cumpănire excesivă, prin
împotmolire în detalii.
Personalităţile hipertimice. Gradul considerabil de manifestare a temperamentului hipertimic
în psihiatrie poartă denumirea de stare hipomaniacală. Accentuarea hipertimică a personalităţii, ca
şi în cazul maniilor, însă într-o formă întrucîtva atenuată, se exprimă printr-o dispoziţie ridicată,
care se îmbină în acest caz cu setea de activitate, cu limbuţia excesivă, şi cu tendinţa de a se
abate în permanenţă de la tema convorbirii, ceea ce duce uneori la saltul gîndurilor. În ansamblu
temperamentul hipertimic nu e legat numaidecît cu mania. In cazul unor manifestări comparativ
uşoare el reprezintă o variantă normală de accentuare a personalităţii. Particularităţile manifestării
acestui tip de accentuare constă în faptul că firile hipertimice privesc la viaţă întotdeauna cu
optimism, fără prea multă trudă depăşesc tristeţea, în genere ele trăiesc uşor orice eveniment. Ele
sînt pline de iniţiativă, se află permanent într-o stare de căutare a noului. Abaterea de la gîndul
principal generează o mulţime de asociaţii, idei neaşteptate, ceea ce contribuie la creaţia lor. În lucru
ei obţin succese de producţie şi de creaţie considerabile. În societate hipertimicii se află
întotdeauna în centrul atenţiei, căci ei sînt interlocutori minunaţi, pot să vorbească şi să
povestească la nesfîrşit, fără a se opri prea mult la o temă, glumesc.
Asemenea oameni, de obicei, sînt ascultaţi cu interes. Acestea sînt toate calităţice pozitive
ale accentuării date.
Dacă, însă, temperamentul hipertimic e viu exprimat, pronosticul pozitiv se anulează.
Veselia excesivă poate trece în iritare.Setea excesivă de. activitate adesea se soldează cu
31
trîndăvie, mai bine zis lucrul început nu e dus la bun sfârşit. Bogăţia de idei se transformă adesea
într-o proiectomanie goală.
Leonhard caracterizează temperamentul hipertimic. drept o «diluare» a maniei, căci
întotdeauna se observă concomitent într-o măsură mai mare sau mai mică trei indicii: veselia
senină, limbuţia nestăpînită, care trece gîndirea de la o idee la alta, deşi cota antrenării psihice a
sentimentelor, voinţei, gîndirii nu întotdeauna e aceeaşi.
Personalităţile distimice. Temperamentul distimic (la o manifestare mai puternică
— subdepresiv) reprezintă opoziţia faţă de cel hipertimic; dacă ultimul e vesel, fără de griji,
energic, sociabil, apoi reprezentanţii temperamentului distimic sînt serioşi şi cu precădere
concentraţi la aspectele triste ale vieţii. Evenimentele, care iau tulburat profund, pot să-i aducă la
starea de depresie reactivii, în deosebi pe persoanele cu trăsături puternic evidenţiate. Stimularea
activităţii vitale este la ei slăbită, gîndirea lucrează încet. In societate sînt nesociabili, doar
cîteodată vin cu observaţii după pauze îndelungate. Trăsături pozitive ale distimilor sînt
sentimentele înălţătoare, starea de spirit serioasă, toate acestea condiţionează formarea la ei a
unei poziţii etice serioase. Despre asemenea oameni se spune, de regulă, că sînt «serioşi». La
trăsăturile negative se raportă pasivitatea în acţiuni şi gîndirea încetinită în cazurile, cînd ele
depăşesc limitele normei.
Particularităţile accentuării temperamentului distimic pot fi determinate uneori deja în
copilărie. Asemenea copii se deosebesc de alţii prin timiditate, nehotărîre, ei mai degrabă produc
impresia unor copii reprimaţi. Totodată, ei sînt neîndemnatici înceţi, gîndirea la fel le este
încetinită.
Anume depresivitatea şi încetineala reacţiilor pot constitui cauza rămînerii lor în urmă la
învăţătură faţă de semeni.
Temperamentul afectiv-labil
Personalităţile afectiv-labile, sau ciclotimice, sînt oamenii, pentru care e caracteristică
schimbarea stărilor hipertimice şi distimice. Cauza schimbării rolurilor nu întotdeauna o
constituie excitanţii, uneori e suficientă o cotitură imperceptibilă în dispoziţia generală.
Comportarea persoanelor afectiv-labile e opusă, şi anume: într-o societate veselă se pot pomeni în
centrul atenţiei, pot fi iniţiatori, iar într-un anturaj serios, grav — cei mai închişi şi tăcuţi.
Corespunzător, se schimbă şi toate manifestările psihicului, în primul caz se manifestă însuşirile
hipertimiei: setea de activitate, limbuţia excesivă, saltul ideilor, în al doilea caz — re-, primarea,
încetineala reacţiilor şi gîndirii.
Temperamentul afectiv-exaltat
Acest temperament se poate dovedi a fi o formă slăbită a psihopatiei, care e însoţită de
oscilaţii considerabile ale dispoziţiei (neliniştii şi fericirii). Dar, o asemenea legătură reciprocă nu e
32
obligatorie, în cazurile, cînd se observă o exaltare clară, cu atît mai mult nu poate fi nici vorbă
despre patologic.
Particularităţile principale ale manifestării temperamentului afectiv-exaltat constă în faptul că
reprezentanţii acestui tip de accentuare la fel de uşor sînt cuprinşi de extaz de la evenimentele
îmbucurătoare şi de disperare de la cele triste. Ritmul de creştere a reacţiilor, forma lor
exterioară de manifestare se disting printr-o mare intensitate. Exaltarea e motivată de cele mai dese
ori prin imbolduri fine, altruiste: prin ataşamentul faţă de cei apropiaţi, prin bucurie pentru ei, pentru
succesele lor, care pot fi extrem de puternice. Exaltarea poate fi manifestată faţă de muzică, artă,
anumite genuri de sport sau realizări sportive ale idolului, cultul religios, adică faţă de tot ce poate să
atragă omul şi să-1 tulbure piuă in adîncul sufletului.
E semnificativ că omul exaltat are referitor la altul mai multe emoţii decît faţă de sine. Totodată,
frica ce a cuprins firea exaltată posedă, |probabil, însuşirea de a spori, se fac observate manifestări
fiziologic (sudoare rece, tremur) şi intensificarea reacţiilor psihice. Printre persoanele exaltate un loc
considerabil ocupă firile artistice — pictorii şi poeţii.
Personalităţile alarmante (fricoase), în copilărie frica cuprinde întregul psihic al copilului şi
adeseori atinge gradul maxim. Copiii se tem să adoarmă în întuneric sau atunci cînd în încăpere nu mai
este nimeni, să intre în coridoarele întunecate, în camerele neiluminate. Se tem de cîini, de oameni
străini.. Asemenea copii încearcă o frică puternică în faţa învăţătorului, care o intensifică prin
severitatea sa.
Maturii alarmant-fricoşi se caracterizează prin incapacitatea de aşi apăra poziţia într-o
discuţie, ei se pierd cu firea în starea de insistenţă, de presiune din partea adversarului. Ei «se
disting prin timiditate, în care se simte un element de supuşenie, de înjosire, în paralel cu aceasta se
distinge timiditatea anancastică, specificul căreia constă în neîncrederea interioară în sine». Dacă în
primul caz omul e în permanenţă precaut la excitanţii exteriori, apoi în al doilea caz drept sursă a
timidităţilor serveşte propriul comportament al omului, în ambele cazuri e posibilă
supracompensarea sub forma unei comportări încrezute sau chiar obraznice, dar este accentuat
caracterul ei voit sau chiar nefiresc. Timiditatea ce exprimă frică poate apărea şi sub forma
comportării credule.
Firile alarmant-fricoase încearcă uneori şi spaima, care poate avea un caracter pur reflex, dar
poate fi şi o manifestare a unei frici neaşteptate. Oamenii alarmanţi au nevoie de ajutorul psiho-
terapiei. Leonhard menţionează ca starea de alarmare, ce însoţeşte accentuarea tipului pedant, la
maturi se face şi mai pronunţată, adevărata stare de alarmare, însă, pe măsura maturizării omului,
scade. Aşadar, timiditatea, supuşenia, spaima constituie principalele trăsături ale tipului anxios
Personalităţile emotive sînt vădit înrudite cu cele exaltate, însă personalităţile emotive Nu cad în
asemenea extreme îu domeniul emoţiilor, ca cele afective exaltate, totodată, emoţiile lor se dezvoltă
33
cu o viteză mai mică. Personalităţile afectiv-exaltate Leonhard le caracterizează prin cuvintele
„nestăpînit, excitat", pe cele emotive prin cuvintele „sensibil, impresionabil". De obicei, oamenii cu
acest tip de accentuare sînt numiţi buni la inimă. Ei sînt mai miloşi decît alţii, mai uşor se lasă mişcaţi,
încearcă o deosetă bucurie în coumuicarea cu natura, cu operele de artă. Emotivitatea se caracterizează
prin sensibilitate şi reacţii profunde, prin umanism, compasiune. Personalităţile emotive se
caracterizează prin: manifestările exterioare ale reacţiilor lor, după mimică, gesturi; pentru ei e
deosebit de specific caracterul plîngăreţ.
Sensibilitatea deosebită a firii în cazul traume sufleteşti profunde duce uneori la depresie
reactivă. Leonhard indică asupra unei deosebiri substanţiale a dezvoltării, patologiei la accentuările
emotive şi distimice. Dacă la persoanele emotive gravitaţiea depresiei corespunde întotdeauna
gravitaţii evenimentului, emoţiei, apoi la cele distimice există predispoziţii, pentru reacţii depresive,
iar oarecare emoţie doar «declanşează» disponibilitatea de la natură pentru depresii.
- tulburări ale discriminării dreapta-stânga;
- asimbolie pentru durere;
- tulburările produse de leziuni ale emisferului cerebral nedominant sunt unilaterale şi adesea de
natură amorfosintetică:
- formele inconştiente ale hemiasomatognozici;
- anosognozia pentru hemiplegie.
Pe baza datelor prezentate mai sus, în care am încercat să arătăm rolul schemei corporale, vom
încerca în această lucrare să arătăm raportul care există între schema corporală şi imaginea de sine la
persoanele cu handicap motor.
II.4. Tipologia lui Liciko
Psihopatia – aceasta este o anomalie a caracterului, care după cuvintele lui Ganuschin (1933)
caracterul lui dominant „determină întreaga imagine psihologică a individului, care se răsfrînge
asupra întregului suflet”, „pe parcursul vieţii... nu este nespus unor schimbări spontane”
şi ,aceasta îi împedică să se adapteze mediului înconjurător.
Preadolscentul psihopatul manifestă acest tip de caracter pretutindeni: la şcoală, acasă, cu
maturii sau semenii, la învăţătură sau odihnă, pe parcursul distracţiilor sau activităţilor, în situaţii
cotidiene sau excepţionale.
Tipurile accntuate de caracter coinid parţial şi de multe ori poate fi confundată psihopatia cu
unele accentuări de caracter.
Încă de la început cînd a fost studiată psihopatia a apărut problema diferenţierii ei de
variantle extreme ale normei. V.M. Behteru (1886) vorbe desre „starea de trecere dintre
psihopatie şi starea normală”.
34
P.B. Ganuşchin (1933) astfel de cazuri le numea „psihopatia latentă”, Uşacov G.C. (1973) –
ca „variantă extremă a caracterului normal”, M.Fremer (1949) şi O.V.Cherbicov (1961) – ca
„prepsihopative”.
De obicei accentuările de caracter se dezvoltă în perioada formării caracterului şi seatnuiază
odată cu maturizarea. Caracteristicile carcaterului accentuat se pot manifesta nu permanent, dar
numai în anumite situaţii, în anumite condiţii şi aproape că nu se observă în condiţii onişnuite.
Dezadaptarea socială, în cazul accentuărilor de caracter, ori lipseşte ori este de scurtă durată.
Ca supliment la caracteristicile descrise de P.B. Ganuşchin, O.V. Cherbica mai poate fi
descris încă un indiciu evident ce diferenţiază psihopatia de caracterul accentuat descris de
Liciko (1977) şi anume, decompensaţia, reacţiile afective psihopatice, dezadaptarea socială apare
în orice traumă pihologică, în orice situaţie dificilă, ca orice ocazie şi chiar fără corelarea
motivelor esenţiale. Dar în cazul accentuărilor, disfuncţia apare doar în anumite. Situaţii
traumatice sau dificile, şi anume numai în cazul cînd, acestea se adresează, „focarului slab” al
caracterului dat.
În baza celor menţionate anterior se poate da următoarea definiţie a caractrului accentuat:
caracterul accentuat – este varianta extremă a normei, în cadrul cărora unle trăsături de
caracter sunt, se manifestă extrem de intensiv, în consecinţa sa observă o sensibilitate
(senzitivitate selectă) faţă de anumite acţiuni, influente cu carcter psihogen.
În dependenţa gradului de manifestare au fost descrise două tipuri de caractere accentuate:
acut şi ascuns (Liciko A., 1973).
Accentuarea se referă la variantele extreme ale normie.
Accenturea ascunsă – ar pute fi atribuită nu la cele de extremă dar variantelor obişnuite al
normei.
Caractee accentuate de caracter descrise de A. Liciko sunt caracteristice preadolescenţilor şi
include şi psihopatia, adică, accentuările de caracter şi descrierile patologice:
Tipul hipertim
Acest tip a fost detaliat descris de către Schneider (1923) şi de P.B.Ganuşchin (1933) la
maturi şi G. E. Suhatev (1959) la copii şi preadolescenţii.
Conform relatărilor părinţilor, astfel de copii sunt foart activi, comunicabili, independenţi. În
pimii ani ai copilăriei, ei pretutindeni sunt foarte gălăgioşi, în preadoloscenţă iubesc compania şi
pretind i fie lideri şi să conducă cu semenii.
Primele dificultăţi apar cînd copilul vine la şcoală deoarece el are capacităţi bune este noi,
prind foarte uşor din zbor, ager, dar se observă că nu este insitent, repede se sustrage este
nedisciplinat. Reuşita lor şcolară este instabilă.
35
Trăsătura de caracter principală este că aproape întotdeauna are dispoziţie bună. Doar uneori
şi pentru scurt timp se pot manifesta iridări şi exbuchiri de mînie şi agresivitate.
Reacţiile de emancipare sunt foarte evidente din care cauză sunt conlicte cu maturii.
Contolul foarte riguros tutlare, morlizarea, pedepsele acutizează şi mai mult „lupta pentru
independenţă” este şi mai neascultător şi încalcă disciplina intenţionat.
Interesul exagerat faţă de tot, copilul hipetim poate fie inselect în alegerea prietenilor.
Întîlnirea ocazionale pot fi cu inluenţă negativă, nimrind în grup antisocial. Pretutindeni ei
foarte repede pot prelua anumite comportamente, maniere, vestimentaţie, etc.
Alcoolismul este pericolul cel mai mare. Ei preferă stările suprficial de euforie, dar preferă să
se repete cît mai des acest lucru.
Minciuna nu este ca o caracteristică a acestui tip dar pot apela la ea pentru nitrel anumite
situaţii dificile.
Le este specific manifestarea sinceră a încrederii în forţele proprii, nu au tendinţa de a
demonstra mai mult decît ceea ce sunt ca în cazul copiilor cu caracter isteriod.
Tipul ciclotomic
Este cunoscut că acest tip a fost descris de Kretschmer în an. 1921 şi a fost foarte larg
utilizat în cercetările psihiatrice.
În perioada preadolscentină se pot vedea două variante al ecaracterului ciclotimic: tipic şi
labil.
Ciclotimii tipici în copilărie nu se deosebesc cu nimic de semeni şi des sunt confundaţi cu
hipertimii.
Dar odată cu apariţia pubertăţii apare prima fază subdepresivă. Tendinţe apatice şi iritarea.
Dimineaţa sunt apatici şi lipsiţi de putere. Pentru a realiza ceva, trebuie să depună efort ceea ce
anterior obţinea uşor fără mari eforturi. Mai greu le reuşeştes înveţe. Scade pofta de mîncare,
apare insomnia astfel de copii evităcomunicarea, companiile. Starea emoţională capătă o nuanţă
pesimistă. Faţă de critică reacţionează cu fui, mînie, iritare, brutalitate.
Insuccesele serioase pot acutiza stările subdeprsive sau pot provoca reacţii afective intense
cu încercări de suicid. De obicei numai în astfel de stări ei sunt luaţi sub supravegherea
psihiatrului.
Ciclotimie labilă spre deosebir de cei tipici predomină starea labil-emoţională sau reactiv-
labilă. Fazele sunt mai scurte, 2-3 zile. Zilele cu dispoziţie rea se caracterizează ca fiind lipsiţi de
putre aptie, nemulţumire. Dispoziţia brusc schimbătoare poate fi influnţată şi de motive
neesenţiale, dar nu sunt stări emoţionale excesive.
Autoaprecierea la persoanel ciclotimice se formează treptat în dependenţă de experienţă şi
36
succesele/insuccesele acumulate.
Tipul labil
În copilărie aceşti copii nu se deosebesc cu nimic. Dar numai la unii se observă reacţii
nevrotice. Dar pentru toţi le este caractristic bolile infecţioase foarte frecvente: angină, gripă,
reumatism, pneumonie etc. care decurg nu în forma cea mai acută dar care sunt de durată şi cu
diverse consecinţe.
Trăsătura de caracter foarte specifică este dispoziţia extrem de schimbătoare din motive
neesenţial: din cauza unui cuvînt neplăcut sau privire, anotimpului de afară, din cauza unui
nasture ce sa rupt etc. În acelaşi timp un compliment sau noutate plăcută, haina, timpul fumos
poate să-i ridice dispoziţia.
Chimbul de dipoziţi este şi frecvent şi radical. Schimbul acesta de stări emoţionale care sunt
provocate de motive esenţiale crează imprsia suprficială dar acestea nu corespund realităţii.
Nu mai puţin le este caracteristic devotamentul. În prietenul apropiat, copilul labil, caută
insistent terapeutul. Ei preferă să fi prieteni cu prsoanele care pot să-i compătimească, să le
vorbească, să le spună ceva plăcut.
Reacţia de mancipare la copii labili se manifstă la nivel mediu. Se simt bine în familie unde
simt iubire, atenţie, grijă. Sînt apreciaţi de maturi ca fiind periodic capriioşi şi încăpăţînaţi.
Ei îşi cunosc bine caracterul şi nici nu ascund că sunt, omul dispoziţiei şi doresc la lume cei
înconjoară să-i accepte aşa um sînt.
Tipul neuro-astenic
În copilărie aceşti preadolescenţi se observă semne de nuropatie – somn agitat, poftă de
mîncare scăzută, capricii, spaime, enurezie noaptea, bîlbîială.
Caracteristicile esenţiale ale copilului neuro-astenic sunt, stări ipohondrice, iritare, oboseală
cronică. Iritarea neuro-astnică se deosebeşte de exprimarea mînii la cei epileptoizi.
Empulsivitate hipertimului, dar sunt asemănătoare cu manifestarea reacţiilor afective ale
copilului labil emoţional. Sunt receptivi la stările fizice, ipohondrice, sunt supuşi uşor
tratamentelor şi suportă uşor regimul la pat.
Comportamentul delincvent şi abuziv nu le este caracteristic, nu au reacţii omportamental
specifice.
Ei nu pot manifesta deschis intenţiile şi uneori apar reacţii de iritare nemotivate la moment
are o atitudine pegamă faţă de semenii , ce pot să-şi exprime direct tenodinţele. Suferă dacă
nu se sînt în compania semenilor dar repede oboseşte şi caută odihnă.
Gîndurile de viitor, apare grijă faţă de sănătate.
37
Tipul senzitiv.
În copilărie sunt fricoşi şi fobici. Se tem de întuneric de singuritate, evită animalele. Evită
semenii foarte gălăgioşi şi jocurile de azart şi riscante . Sînt timizi şi anxioşi. Fac impresia că
sunt închişi, suspicioşi asemănător celor cu caracter schizoid. Dar cu oamenii apropiaţi
aceşti copii sunt comunicabili. Iubesc desenul , broderia , modelarea. Se ataşează mult faţă de
cei apropiaţi chiar dacă acestea nu manifestă binevoinţă, dragoste, atenţie. Vîrsta pubertinăeste
parcursă fără excese. Probelmele apar la 16-19 ani. La această vîrstă se manifestă cele două
caracteristici esenţiale ale persoanei senzitive şi anume impresivitate deosebită şi sentimentul
inferiorităţii.
Reacţiile de emancipare se manifestă slab. Se supune uşor. Critica, moralizarea, pedeapsa
din partea celor apropiaţi provoacă plînsul, sentimentul vinei, regretarea.
Sntimentul de inferioritate, intensifică racţiile de hipercompensare, caută să se
automanifeste. Fetele se străduiesc să demonstreze că sunt vesele. Iar băieţii încearcă să-şi
demonstreze puterea şi voinţa.
În perioada preadolescentină ei ocupă diferite funcţii de frunte. Dar reuşeşte să îndeplinească
formal toate responsabilităţile, rol de lider neformal i se oferă altora.
Spre deosebire de cei chizotimici, copii senzitivi nu se izolează şi nu trăiesc în lumea
lăuntrică a fanteziei.
Punctul slab al senzitivului este atitudinea celorlaţi faţă de sine. Nu suportă situaţiile în care
sunt obiecte al insultlor şi glumelor proaste, bîrfelor şi suspiciunii.
Tipul psihoastnic.
Uneori încă din copilărie se observă unele fenomene obsesionale, mai ales fobii – frica de
întuneric, şi spaţiu închis. Mai rar se pot întîlni cazuri de obsesie ub forma unor ticuri nevrotice.
O perioadă critică este primul an de şcoală, cînd copilul trebuie să fie mai responsabil şi
independent. Educaţia în condiţiile „responsabilităţii exagerate” şi cînd pe umerii copilul
plasează responsabilităţi neopilăreşti cu ar fi să îngrijească de cineva, copil mai mic sau bătrîn,
crează condiţii prilnice pentru a se dezvolta şi forma caracterul psihoastenic.
Cele mai importante trăsături: nehotărîre, formarea unor obsesii-obii obsesionale, suspiciune,
ritualuri, atitudini, imagini.
Anxietatea preadolescentului psihoastnic se deosebeşte de cea a persoanei neuro-astnice şi
senzitive.
Dacă neuro-astenicul are neliniştea ipohondrică adică frica faţă de sănătatea proprie, iar
senzitivul se nelinişteşte faţă de atitudinea celorlalţi, faţă de ine, atunci psiho-astenicul
38
totalmente se adresează viitorului probabil sau chiar ireal. (tendinţa futuristice). Cum de nu s-ar
întîmpla ceva neplăcut, ireparabil, o nenorocire neprevăzută cu sine. Preadolescentul trăieşte
sentimentul neliniştit pentru mama sa – de nu s-ar îmbolnăvi, de n-ar muri, sănăttea ei să nu fie u
numic afectată. Dacă mama se reţine la serviiu atunci copilul psiho-astenic nu-şi poate găsi locul.
Nehotărîrea şi raţionalizarea sunt trăsături esenţiale. Ei sunt puternici în cuvînt dar nu în
acţiune.
Orice alegere, decizie, independentă – cum ar fi, de exemplu, se aleagă ce film să privească
duminică – poate deveni obiect al şovăirii durabil şi chinuitoare.
Dar dacă a decis atunci aceasta trebuie imediat să se realizeze. Psiho-astniul nu este capabil
să aştepte, este foarte nerăbdător.
Dezvoltarea psihică lasă de dorit. Portul şi alte ocupaţii de acelaşi gen nu se potriveşte pentru
el.
Nu sau depistat cazuri de alcoolism, norcomanie, uga de acasă sau suicid, printre copii
psiho-astenici. Este preocupat dea acumula experienţă, înţelepciune, autoanaliză.
Autoaprecierea este neadecvată necătînd la faptul că este autocritic. Are tendinţa de a-şi
atribui sie multe caracteristici ireale.
Tipul schizoid
Noţiunea de „schizoid” i se atribuie lui Kretschmer (1921) cu toate că primul care a echilibrat
această noţiune în 1917 de Elimigher (citat de T.I. Gudin, 1926), dar datorită primului această
noţiune a fost pe larg utilizată.
Trăsăturile esenţiale: închiderea în sine, izolare de mediul extern, incapcitatea sau chiar
nedorinţa dea stabili contacte, necesitatea scăzută de comunicare.
Caracterul schizoid se manifestă de timpuriu, spre deosebire de celelalte. În primii ani din
copilărie este uimitor se joacă singur şi nu preferă gălăgia, jucării ce scot unete stringente. Este
mai mult în preajma celor maturi şi uneori tace şi ascultă îndelung.
Preadolescenţa este perioada cea mai critică pentru schizoid. Odată cu maturizarea sexuală
toate caracteristicile se acutizează iar închiderea în sine şi izolarea se evidenţiază foarte mult.
Singurătatea îi convine şi interesele schizoidului sunt atît de specifice şi cu atît mai mult este
critic faţă de preocupările celorlalţi. Repede se izvorăşte în comunicare. Conflictle şi
insuccesele în plan interprsonal le trăieşte foarte profund.
Intuiţia slab dezvoltată face posibil percepţia inadecvată a realităţii, incapacitatea de a fi
empatie şi prezice intnţiile şi trăirile celorlalţi. Lumea internă este închisă faţă de lumea externă,
dar este bogat în fantezii şi pasiuni.
Unle tendinţe au un caracter ciudat, dar spre deosebire de cei isteroizi, acestea nu au scop de
39
a atrage atenţia celorlalţi.
Reacţia de emancipare deseori se manifestă foarte specific şi diferit. Schizoidul foarte
rărbdător poate suporta, unele moment, se poate supune, darpoate reacţiona foarte furtunos în
cazul cînd cineva doreşte să pătrunde în lumea lui internă. Schizoidul, d-stră asemenae poate fi
foarte critic fţă de lumea extrnă, exprimîndu-şi nemulţumirea faţă de normele, idealurile
tendinţele ociale, mult timp le poate constitui în minte şi apoi le poate xprima în public spre
uimirea şi nedumerirea celorlalţi.
Preferă să-şi evidenţieze indeoendnţa şi autonomia.
Tipul epileptoid
Aspectele esenţiale ale acestui caracter este tendinţa spre disforie care sunt însoţite de
explozii efective, stări tensionate în sfera instinctuală, care uneori ating atracţii anormale este
foarte rigid, inert atît la nivel intelectual cît şi psihic. Disforia este de lungă durată (chiar şi cîteva
zile) cu aspect duşmănos cu iritarea ce se intensifică pa parcurs şi este în căutarea obiectului faţă
de care să-şi descarce ura. Aceste descărcări emoţionale par la prima vedere a fi impulsive. Ei
pot fi asociaţi cu un butoi de pulberea care anterior îndelung a fiert, s-a acumulat. Motiv pentru
explozie poate fi întîmplător, care are rol de ultimă picătură. Epileptoidul foarte mult timp nu se
poate linişti.
Această descriere se observă încă din copilărie. Astfel de copii mult timp plîng şi cu nimic
nu-i linişteştişi nici sustragi. Foarte de timpuriu se manifestă tendinţe sadice, ei preferă să
chinuie animalele, din spate poate să lovească pe alţi copii să-i provoace, pe cei mai mici, mai
slabi ca ei.
În companie cu semenii preferă nu pur şi simplu să fie lider pentru a-şi impune voinţa şi
regulele sale dar şi să fie în folosul propriu. Se poate observa o grijă exasperată, necopilărească
faţă de haine, jucării, faţă de tot cei aparţine. Şi orice tentativă asupra obiectelor rivate trezeşte o
reacţie răutăcioasă.
Reacţiile afective pot fi ca consecinţe a disforiei, în această stare preadolescentul singur caută
conflict. Ca cauză a conflictelor pot fi foarte neesenţiale dar sunt însoţite de lezarea intereselor
proprii.
Reacţiile de emancipare sunt foarte greu de suportat, pot fi conflicte şi distregerea relaţiilor
interpersoanle cu cei apropiaţi. Şi, invers în faţa suspuşilor poate să manifeste supuşenie dacă
coincide cu interesele lui şi are susţinere. În sport aparent este posibil dezvoltarea fizică, dar nu
este aşa. Activităţile colective le suportă cu greu. Mulţi iubesc muzica, se ocupă de ea cu plăcere.
Sunt sumbri, iar caracteristicile somatice – somn profund greu se trezeşte permanent, nu este
timid şi gelos.
40
Tipul isteroid
Caracteristici principale – egocentrism , necesitatea exagerată de afi în centrul atenţiei. Ei nu
suportă indiferenţa faţă de ei. Ar accepta şi ură şi duşmănia, nici într-un caz nu se manifestă faţă
de ei indifirenţa.
Celelate calităţile ale isteroidului sunt pentru a susţine caracteristicile principale. Minciuna şi
fantezia în totalmente sutn pentru a înfrumuseţa propria persoană. Emoţionalitatea deminstrată
în realitate este incapacitatea acestuia de atrăi profund ci doar demenstrarea faimei „teatralism”,
superficilaitate. Copii din această categorie nu suportă să fie apreciaţi alţi copii. Jucăriile noi îi
plictisesc repede. Cu plăcere în faţa publicului citesc poezii, dansează, cîntă.la mulţi din ei se
descoperă capacităţi artistice.
Ca comportament esenţial al timpului isteroidul este suicidul. Este vorba de încercare
neserioasă, demonstrativă a „pseudosuicid”, „şantaje suicidal”.
Le este caracteristic refugia în boală. Comportamentul abuziv, alcoolism, narcomania
deasemenea poartă un carcater demonstrativ. Ei îşi păstrează caracteristicile reacţiilor
copilăreşti: opoziţie, imitaţie, etc.
În grupul dec semeni în permanenţă înintează pretenţii de afi lider sau la o poziţie deosebită
în grup. Posedînd o intuiţie bună simte foarte bine starea grupului şi acele tendinţe încă
neconştientizate ale membrilor, isteroizii pot primii să mainifeste susţinere, să pretindă la rol de
apărător.
Preferă acele preocupări care sunt populare şi şi în top sau manifestă ceva original specific.
Autoaprecierea este subiectivă. Scoate în evidenţă acele trăsături de care este nevoie la
moment.
Tipologia după V. Satir.
V. Satir
V. Satir evidenţiat patru modele de comunicare:
- conciliant
- dezaprobator
- rezonabil
- irelevant
Aceste modele au fost preluate de adepţii neuro-programării lingvistice şi, practic, transformate
în tipuri psihologice. În lucrarea „The new peoplemaking”, tipurile respective sunt descrise atăt
în aspect manifest cît şi în cel latent.
Tipul conciliant – în comunicare acest tip tinde să fie în acord cu conlocutorul. În relaţii cu cei
41
din preajma manifestă tendinţe pacificatoare. Vrea să fie recunoscut şi încurajat în acţiunile şi
activităţile pe care le întreprinde. Acceptă critica celor din jur. Ţinuta corpului traduce poziţia
unei persoane victimizate. La nivel latent (mai mult sau mai puţin inconştiente) conciliantul este
dominat de un sentiment (uneori acut) de inferioritate.
Tipul dezaprobator – se află la modul cel mai frecvent în căutarea unui „ţap ispăşitor”. Are o
ţinută de stăpîn, dictator. Este înfumurat, arogant, plin de sine. Dicursul dezaprobatorului abundă
de sintagme „De ce ...”. „Din cauză ta ...” etc. În latenţă, însă trăieşte un sentiment adînc de
singurătate.
Tipul rezonabil – în aspect manifest dă dovadă de corectitudine în comunicare şi în relaţii. Este
liniştit distant şi calculat. Poate fi comparat cu cu un computer. Corpul este rigid, vocea, deobicei
montată în discurs predomină cuvintele abstracte. În latenţă predomină suspiciunea, teama
condiţionate de o vulnerabilitate accentuată.
Tipul irelevant – discursul, acţinule fie că sunt lipsite de sens fie că sunt asociate unor teme
abstracte. Discursul sau nu ţine de pecepţie şi categorisirea celuilalt. El este adresat „altcuiva”,
absent în situaţia de interacţiune/dialog. În latenţă tipul irelevant nutreşte sentimentul de
dezamăgire, condiţionat „de absenţa grijei celor din jur faţă de sine”.
V.Satir introduce, în tipologia descrisă un al cincilea tip – echilibrat sau congruent. Este un tip
consecvent armonios. Stările latente, intenţiile sunt adecvate discursului şi acţiunilor, ceea ce nu
înseamnă, că acest tip nu poate prelua /manifesta comportamente, caracteristici celorlalte patru
tipuri.
Comunicarea în viziunea Virginiei Satir
1.1 Relaţia dintre a comunica- a asculta
După Virginia Satir comunicarea o putem asocia cu o umbrelă, sub care se ascunde totul, ce se
petrece între oameni. Comunicarea este un factor important ce reflectă caracterul relaţiilor dintre
personae.
Calitatea de-a supraveţui , de a determina relaţii cu alţii , conceptul nostru despre viaţă , devotamentul
idealului propriu-toate acestea depind de felul cum ne comportăm într-o comunicare.
Aşa comunicăm . Ne uităm unul la altul, sentimentele tale reflectă informaţia despre mine , exteriorul
meu , sunetele ce le vocalizez , mirosul meu , iar dacă te atingi de mine , tu simţi reacţia mea în
raport cu tine. în acest moment creierul tău scanează informaţia din trecut şi anume cea pe care ai
captat-o în tot acest timp .
42
Pentru a determina ce fel de informaţie trimit organele de simţ în actul de comunicare , ce ne vorbeşte
conştiinţa noastră ce simţim noi, Virginia Satir a relatat următoarea situaţie:"Eu mă aflu alături de tine , tu
eşti bărbat .Eu gîndesc : "Privirea ta este îndreptată în interiorul tău, nu e exclus ca tu să fii înt-o stare de
meditaţie "sau'Tărul tău este lung , se prea poate ca stilul tău să fie hipy"Pentru a înţelege scopul celor
văzute de mine , eu mă folosesc de experienţa mea şi de cele ştiute de mine şi ceea ce îmi spun propriei
persoane influenţează asupra mea încă pînă a începe comunicarea noastră prin cuvinte .
în acelaşi timp tu construieşti nişte gînduri adresate persoanei mele .Se prea poate să simţi mirosul
parfumului meu şi să gîndeşti că sînt cîntăreaţă în barurile de noapte şi tu despreţueşti acest tip de femei.
Atunci te întorci cu spatele la mine. Sau , mirosul parfumului poate să-ţi facă o impresie ca şi cum aş fi
o persoană cu gusturi rafinate , gingaşă ,deosebită şi tu ai vrea să ne cunoaştem mai bine . Şi iarăşi
toate acestea se petrec cu mii de secunde înaintea convorbirii dintre noi.
Virginia Satir a fost acea care a expus o serie de exerciţii şi jocuri pentru a înţelege ce se petrece în
timpul procesului de comunicare.Aceste exerciţii dezvoltă vizualizarea , auzul , concetraţia,
înţelegere şi sensul celor petrecute între persoane.
Oamenii reflectă ceea ce văd , creierul interpretează informaţia şi pe baza celor interpretate , persoana
îşi formează o comportare a sa .
Aşeazăte faţă în faţă cu o persoană ce face parte din familia ta .încearcă să observi fiecare detaliu a
chipului partenerului:ochii,buzele,genele,muşchii feţei şi a gîtului , priveşte culoarea pielei,
îmbrăcămintea. Atrage atenţia la mişcările acestuia şi la poziţia corpului său .Totul ce s-a petrecut în acest
moment se numeşte construcţia individuluijde către un spectator.
Iată cîteva fragmente din monologul tău:" Părul tău este foarte lung ,el încearcă să aibă o poziţie
dreaptă şi seamănă foarte mult cu mama sa ." sau spui: "îmi plac ochii lui ,are mîini foarte
frumuoase .Nu îmi place deloc culoarea blugilor săi. De ce are o privire atît de posomorită?" Poate
ai început în acel moment al compara cu tine.
Chiar după ce ai desluşit informaţia primită de Sistemul Nervos Central veţi descoperi defirenţierea
de gînduri plăcute şi neplăcute . Vei observa că şi corpul tău reacţionează la ele .Vei simţi o tensiune
corporală în cazul cînd acestea sînt negative , iar dacă ele sînt pozitive corpul va fi relaxat şi foarte
liniştit.Gîndurile şi corpul sînt într-o corelaţie.
între membrii unei familii există o relaţie reciprocă. Dar uneori în calea acestei relaţii se ivesc nişte
probleme de trecut ce nu au fost niciodată discutate. Pentru a avea o relaţie liniştită, nu tensionată trebuie
să ducem totul pînă la capăt ce nu a fost dus ,să încercăm să spunem unul altuia ceea ce nu a fost
spus .Un tip de acest fel de exerciţiu poate să limpezească apele, să lecuiască rănile sufleteşti, să
adîncescă relaţiile dintre membrii unei femilii.
într-o comunicare ,consideră V. Satir, este important să atragem atenţia şi la unele sunete. Cînd
partenerul tău începe să răsufle greu ,să tuşescă tot este un tip de informaţie .Timbrul vocii poate să fie
43
tare,încet ,înalt jos ,moale , repezit sau domol .Vocea e ca un instrument muzical, ce are ale sale
note .Multe persoane nu-şi cunosc cum anume sună vocea sa . Dacă fiecare am şti cum sună ea ,noi
am fi altfel.
Dacă în exerciţiile noastre am folosit gîndurile ,sunetele acum vom folosi atingerea. Atingerea dă
naştere unor relaţii interpersonale intime. Cunoaşterea noastră cu lumea începe cu atingerea mîinilor .
Această informaţie tactilă rămîne depozitată în Sistemul Nervos Centrlal al persoanei date . Virginia Satir
consideră că este mai eficient să crezi atingerile persoanei din faţa ta ,decît cuvintele ei. Relaţiile intime
se bazează pe felul cum sesizăm atingerile dintre noi. Fiecare atingere are ideia sa .Ea poate semnifica
dragoste , încredere , fiică, intuziasm, slăbiciune. Iată un exerciţiu pentru a vă face să simţiţi aceste
atingeri dintre voi.
Staţi unul în faţa altuia. Vă priviţi unul pe altul timp de o minută, după aceia închideţi ochii , întindeţi mîinele
unul către altul şi începeţi să le studiaţi cu atenţie . Concentraţi-vă după senzaţiile voastre .Simte ce înseamnă
a simţi mîinele altei persoane şi să permiţi altei persoane să "asculte" propriele tale mîni . După două minute
deschide-ţi ochii şi prelungi-ţi "întîlnirea mîinelor'Voastre . încerca-ţi să înţelege-ţi ce sa întîmplat în tot acest
moment. S-a produs ceva după ce a-ţi deschis ochii? După aceea timp de jumătate de minută închide-ţi
iar ochii şi prelungi-ţi comunicarea mînilor .Ve-ţi observa unele schimbări în simţul vostru . Peste o minută
întrerupeţi această comunicare prin a vă lua la revedere . Aşezaţi-vă confortabil şi în gînd efectuaţi
acel drum al simţurilor parcurs în tot acest interval de timp . După aceea deschide-ţi ochii si destăinui-
ţi sentimentele unul faţă de altul
în decursul a zecilor de ani am început a da o importanţă deosebită relaţiilor tactile. Foarte des
oamenii întrebuinţează îmbrăţişarea pentru a se felicita sau aşi lua la revedere . îmbrăţişarea este un fel
de a-ţi reprezenta simpatia faţă de celălalt.
Dacă am întrebuienţa acesta tactică, am fi mai puţini agresivi. V.Satir a observat că unii soţi savurează
aceaste atingeri iar relaţiile lor se îmbunătăţesc . Interzicerea acestor atingeri poate duce la schimbarea
orientaţiilor sexuale .
Efectuînd aceste exerciţii ve-ţi descoperi că presimţirile şi retrăirile voastre sînt foarte subiective şi pot fi
interpretate în diferite moduri .Şi tu şi partenerul tău v-aţi atins unul de altul cu ajutorul mîinelor, dar în
acest timp unul poate să simtă cu totul altceva decît celălalt.
Acum cînd ai avut un contact cu partenerul tău cu ajutorul ochilor ,urechilor, pielii, cînd ai împărtăşit
trăirile, emoţiile, sentimentele cu el ,aţi început mai bine a vă înţelege unul cu altul .Dar poate să se
întîmple cu totul altfel. în timpul cînd ai deschis ochii şi l-ai văzut în faţa ta au revenit acele trăiri
neplăcute din trecut , ce au fost mai puternice şi nu ţi-au permis să te îndepărtezi de ele şi să nu le
uiţi. Atît timp cît vei privi azi şi vei trăi ieri acest perete dintre voi v-a creşte doar.
Ochii acoperiţi cu supărările din trecut , sau frica unei nereuşite în viitor îngustează sfera persoanei de a
privi în prezent şi încurcă comunicarea cu alte persoane.
44
Una din descoperirile în lucru cu familiile , făcute de V.Satir a fost anume că într-o comunicare
eficientă are un rol deosebit distanţa şi împrejurările .De exemplu : soţul se uită la televizor ,soţia la
spate citeşte o carte. Ambii se află în împrejurări diferite ,subiectul pus în discuţie de soţie este foarte
important, Ea întrabă:'Tu ai plătit apartamentul pe luna aceasta ?" celălalt răspunde afirmativ. Peste o
săptămînă soţia află că acesta nu a fost plătit. Se prea poate că şi în familia ta se întîmplă asemenea
întîmplări. Distanţa este foarte importantă într-o discuţie, dacă ea depăşeşte 90 cm , comunicarea este
foarte dificilă. De asemenea se consideră că poziţia pe verticală este foarte importantă . Dacă într-o
discuţie subiectul A este într-o poziţie mai joasă decît subiectul В şi anume stă într-o poziţie numită cea a
micului copil al femiliei, în comunicarea unuia cu altul se simte un disconfort ce influienţează asupra
sentimentelor , relaţiei reciproce. Drept e că nu se atrage o mare atenţie asupra acestui fapt.
Dacă aceşti 2 subiecţi stau în poziţia descrisă anterior , dar se ţin de mînă ,vor simţi o încordare a
muşchii braţelor şi un copil, de exemplu ar retrage mînile iar penru un părinte acest gest ar însemna o
indiferenţă sau chiar o negare . E foarte posibil ca în acest timp copilul să aibă nevoie de atenţie din partea
părinţilor . Dar acesta poate întratît să-1 sîcîie pe părinte că acesta ar putea să şi-1 bată pentru ca acesta să
renunţe la nevoia de a avea atenţie din partea părintelui .în sufletul copilului în acel moment apare frica
iar în sufletul părintelui apare ciuda . Este foarte trist că tot acest proces ce se întîmplă în interiorul eului
nostru nu iese la suprafaţă în momentul comunicării.
V.Satir în consultaţiile terapeutice cu membrii unei familii le dădea următorul sfat: discutaţi cu copiii
la un acelaş nivel.
Un plus ,în terapia Virginiei Satir au fost exerciţiile prin care ne ajută să adîncim acele concepţii unul
faţă de altul . Relaţiile pozitive dintre persoane au la bază felul cum noi primim informaţia de la unul la
altul . Deoarece creierul are o funcţie mai rapidă decît limba , în comunicare apar jargoanele iar sensul
acestora poate fi diferit pentru acel ce vorbeşte şi pentru acel ce ascultă. Uneori credem că înţelegem
ce vorbeşte celălalt, dar în acel moment fiecare se gîndeşte la cuvintele spuse , în felul său. în viaţa
obişnuită plătim foarte scump pentru aceea că nu primim informaţia cu atenţie , de obicei aceasta se
încheie cu construcţia unor păreri greşite şi le considerăm cele mai adevărate ipoteze ale noastre.
Noi putem să fim atenţi la cele spuse de cineva sau neatenţi. Cel ce vorbeşte poate să nu observe că
pe el nu-1 ascultă nimeni . Iar acel ce presupune că l-ar fi ascultat ,se orienta la gîndurile sale ce
vin din interior.
Acum să atragem atenţia la cuvintele ce le întrebuinţăm în comunicarea noastră .Cînd cineva vorbeşte
cu tine , cuvintele sale sunt aproape de vocabularul tău ?Crezi în acel emiţător ? Nu crezi că cuvintele
sale ţi se par fără înţeles şi foarte stranii ? Nu te simţi neputincios din cauza neînţelegerii vocabularului
întrebuinţat de el ? Asemenea întrebări nu le punem zilnic . Iar dacă începem să ne gîndim asupra acestor
întrbări în timp ce emiţătorul emite un mesaj, noi nu-1 recepţionăm în procentajul cum ar fi vrut el.
45
Dacă te-ai hotărît să asculţi pe cineva ,trebuie să ştii că sînt trei niveluri de comunicare.La primul nivel,
tu asculţi sunetele emise de emiţător , la al doilea nivel, trăieşti evenimentele din trecut şi cele ce se
vor petrece în viitor şi ţin de voi doi şi la al treilea nivel doreşti să expui părerile tale în acel
moment .Toate acestea într-un final cer o forţă mare pentru a te concentra asupra celor expuse de
emiţător . Acesta este un lucru foarte greu şi el ţine de interiorul eului nostru şi caracterizează
caracterul comunicării unei persoane cu alta .
Unii oameni cred că sunt ca o carte deschisă pentu ceilalţi, dar este foarte absurd . Alţii încearcă să
întrebuinţeze în convorbirea lor în loc de cuvinte , inbolduri şi să răspundă foarte complicat la unele
întrebări .Iată o istorie a unui reporter ce pregătea un reportaj despre o casă de bătrîni . directorul cu
mîndrie îl conducea pe coridoarele acestei instituţii, cînd de odată reporterul aude dintr-o odaie
pronunţarea numărului 13 după care toţi rîdeau . Acelaş lucru se întîmplă şi în alte camere . Acesta foarte
înteresat de cele observate îl întreabă pe director 'din ce cauză?' . Directorul i-a răspuns că aceşti
bătrîni trăiesc aşa de mult timp împreună că ştiu toate bancurile pederost şi pentru a nu pierde timpul
spun doar numărul sub care este inregistrat acesta . Reporterul a întrebat atunci de ce nu rîde nimeni cînd
se rosteşte numărul 11 .Directorul atunci răspunde că nu are importanţă ce număr se rosteşte ci cine îl
rosteşte , iar acela nu ştie a spune bancuri.
O altă piedică în comunicare este ascunsă în propoziţie ,nu este important ce fel de cuvinte se folosesc
în propoziţie important e să le înţeleagă toţi . O propoziţie poate să aibă unele gînduri ascunse a acelei
persoane . Virginia Satir în timpul cunsultaţiilor s-a confruntat cu unele plîngeri din partea unor persoane
dintr-o familie , de tipul că nu ştie ce simte celălalt. Neştirea dă naştere la respingere . Aceasta duce la
apariţia unor tensiuni în cadrul relaţiilor în deosebi familiare . Unele persoane spun că se simt că
locuiesc pe o insulă pustie , ne locuită de nimeni, cînd încarcă să întemeieze o oarecare legătură cu un
membru al familiei. Dar este foarte straniu, persoanele din cauza cărora se iscă aceste disconforturi, au
sentimente foarte puternice . Ei nici nu ştiu că nu le expun , ei cred că persoanele alăturate îi văd aşa
deschişi precum li se pare lor , se simt deschişi faţă de persoana lor .
Acum ştiţi că defiecare dată , cînd două persoane comunica între ele , fiecare trăieşte momente ce
influienţiează asupra lui. Fiecare act comunicativ influienţiază foarte mult asupra reprezentaţiei
reciproce unuia faţă de celălalt . Aceasta se întîmplă des cînd trebuie să întreprindă ceva
comunicînd.
1.2 Modele ale comunicării.
V. Satir după mulţi ani de lucru a ajuns la concluzia că există modele de comunicare interpersonală ,
caracteristice şi universale . Ea se foloseşte de patru tipuri de comunicatori : adulator, acuzator,
calculat, îndepărtat.
La îtrebuinţarea deasă a acestor tipuri, a observat că are o importanţă majoră comportarea şi reacţia celor
46
din jur cînd o persoană nu este încrezută în sine .
Vă sunt cunoscute emoţiile interioare înaintea unui pericol? V. Satir spune că ea are dureri în stomac ,
toţi muşchii se încordează, se măreşte ritmul respiraţiei şi poate chiar să aibă ameţeli. Şi atunci ea
vorbeşte cu sine sub un asemenea monolog : "Cui îi trebuiesc eu ? Nimeni nu mă iubeşte . Nu sunt de
nici un folos . Eu sunt un nimeni ." Această stare o putem numi derutare, neajutorare, speriere.
Este foarte important să înţelegeţi că de fiecare dată cînd vorbiţi organismul vostru tot participă la acest
act. Cînd vocalizezi un cuvînt faţa , glasul, muşchii, corpul, respiraţia sunt într-un pas cu acest act. -
cuvinte
-exprimartea feţei
-poziţia corpului
-tonusul muşchilor
-ritmul respiraţiei -intonaţia
-gesturile Toate acestea caracterizează Comunicarea verbal sau Comunicarea corp-sunet
Discordanţa între comunicarea verbală şi nonverbală dă naştere unei ambiguităţi. Cuvintele
voastre au un mesaj iar reacţia voastră altul.
In familiile cu o situaţie rea , V.Satir a observat că comunicarea se produce pe două căi. In acest caz
persoana dată nu ştie că trimite o informaţie ce se caracterizează prin două sensuri.Ascultătorul în felul
acesta se întîlneţte cu două tipuri de informaţie şi rezultatul comunicării v-a depinde de răspunsul dat
de acesta .El poate să recepţioneze o parte din informaţie şi să ignore restul, să recepţioneze
componentele non verbale şi să ignore cuvintele , sau să ignore totul şi să schimbe subiectul comunicării.
De exemplu eu vorbesc şi zîmbesc în tot acel timp"Eu mă simt oribil " în acest caz eu trimit o
informaţie dublă . Astfel tu poţi să reacţionezi doar la cuvintele mele şi să spui " Aceasta este foarte
rău"la ce eu pot să răspund"Eu am glumit doar". în al doilea caz - să reacţionezi la zîmbetul meu şi să
spui "Tu arăţi foarte bine" la care eu să răspund "Cum poţi sa vorbeşti astfel". In al treilea caz poţi să
ignori această situaţie şi să te ocupi cu ceva . Atunci eu am să spun"Cei? Ţie îţi este indiferent de mine ".Iar în
ultimul caz poţi să vorbeşti cu persoana dată despre sensul dublu al informaţiei ce o transmite.
V.Satir e convinsă că atît timp cît comunicarea într-o familie nu va avea caracter dublu , acolo se va
păstra încrederea şi iubirea care sunt atît de necesare pentru un confort familial.
Ceia ce se petrece într doi oameni în orce timp , este mai complicat decît ni se pare nouă la prima
privire. Ceia ce este la suprafaţă este doar o părticică mică din cele întîmplate.
47
Cercetarea experimentală
Capitolul III. Cercetarea experimentală a operaţiilor mnezice memoria
Procesele mnezice , reprezintă o priblemă clasică pentru psihologia tradiţională. Volumul
memoriei a fost poate unul din primele subiecte supuse cercetărilor în domeniul memorie. Mai
apoi au apărut un şir de alte lucrări în care dedecate cercetării multor altor aspecte ale memoriei:
rolului montajului în prcesul de memorare al motivaţiei rolului gîndirii în mecanismele memoriei
etc.
În prezent există multe lucrări, dedicate tehnicilor de perfectare, de exersare a memoriei.
Dincolo de toate acestea memoria unui individ se deosebeşte, de memoria altor indivizi
întrebarea pe care am evidenţioat-o din start, în legătură cu planificarea şi realizarea acestei
investigaţii a fost următoarea: există oare legătrui semnificative dintre particularităţile
individuale şi mecanismele memoriei la om.
Obiectul cercetării: Relaţia dintre memorie şi caracter la elevii claselor superioare.
Scopul cercetării: cercetarea experimentală a legătruilor dintre carcater şi conţinuturi
preferenţiale ale memoriei.
Ipoteza de fond:
Ipoteze de lucru:
Obiectivele cercetării:
4. Analiza teoretică a fenomenului memorie;
5. Analiza literaturii cu referinţă la carcater;
6. Cercetarea experimenatală a relaţiei dintre caracter şi conţinutrile mnezice
Metodele de cercetare :
4. Chestionarul T. Wotes. Acesta este constituit din 12 itemi care urmează să fie evaluaţi
prin intermediul unei scale de la 1 pînă la 10 puncte, valoare maximă pentru verificarea
tipului cercetat;
5. Chestionarul lui P. Young constiuit din 12 itemi; scala de evaluare de la 1-7 puncte,
valoarea maximă pentru fiecare tip cercetat 28 puncte.
6. Experimente legate de memorare, reproducerea unor conţinuturi de informaţie.
Eşantionul : 40 elevi din clasele a XI – din liceul Gh. Asachi.
III.2.Prezentarea şi analiza rezultatelor cercetării
La prima etapă a cercetării au fost aplicate chestionarele lui T. Wots, chestionarului lui P.
Young şi Chestionarul „Tiparele preferate de gîndire”. Acestea au fost aplicate la 5 clase
pentru lotul experimental. Din totalul de persoane examinate au fost evidenţiate şi incluse în
lotul experimental pentru gruparea a căte 10 subiecţi. Distribuirea a fost realizată în baza
48
clasificării tipurilor de personalitate realizată de către P. Young şi afost afirmaţiilor acestuia
cu referinţă la similitudinea dintre tipologia sa, cea a V. Satir şi a lui T. Wots.
În tabelul urmează sunt prezentatte valorile medii, pe grupuri ale rezultatelor chestionarului
T. Wots şi Chstionarului lui P. Young.
Tabelul nr. 1. Valorile medii ale rezultatelor obţinute în urma aplicării Chestionarului lui T.
Wots şi P. Young.
Nr.
d/or.
Tipul Numerarul
subiectului
Valorii
medii
Tipul
(arhietip)
Nr.
Scala
Valoarea
medie
1. Persoana
unitară
10 26,9 Luptărorul 10 37,8
2. Persoana
senzorială
10 27,8 Înţeleptul 10 36,3
3. Pesoana
socială
10 27,3 Eroul 10 38,1
4. Persoana
mitică
10 26,3 Magul 10 37,1
În urma plicării „Chestionarului Tiparle preferate de gîndire” pentru subiecţii din lotul
experimental au fost înregistate rezultatele:
Tabelul nr. 2 Valorile variabile nregistrate în baza rezultatelor testului „Tiparele preferate
ale gîndirii”
Tiparul de
gîndire
Punctajul
(cote
maxime)
Numărul
de subieţi
Vizul 9 18 pers.
Auditiv 10 12 pers.
Senzitiv 8 6 pers.
Gust 8 1 pers.
Miros 7 3 pers.
49
Distribuirea pe grupul (18,12,6,1 şi 3 persoane) a fost realizată în baza celor mai mari cote
acumulate pentru tipul respectiv (vizual, auditiv, senzitiv, gustativ, miros).
La cea de-a doua etapă a cercetării au fost planificate şi realizate următoarele experimente ,
asociate memoriei.
Experimentul realizat şi descris de către Sterneberg în 1966. o variantă a acestui experiment
constă în faptul că, subiectul examinat învaţă 6 cuvinte . mai apoi, într-o a doua etapă a
experimentului persoanei, participantă la experiment i se demonstrează un cuvînt scris pe o fişă.
Ea trebuie să de-a un răspuns afirmativ. Sau negativ în cazul în care cuvîntul face sau nu parte
din cele 6 cuvinte.
Răspunsurile urmează să fie date spontan. Cuvintele prezentate pentru a identifica erau fie
foarte apropiate celor 6 învăţate anterior (categorii, clase), fie foarte diferite de cele învăţate.
Răspunsurile (reacţiile) de răspuns erau cronometrate.
În experimentul pe care l-au realizat subiecţii din lotul experimental au fost testaţi cu ptru
categorii de cuvinte.
a. cvinte, care trimit la numite situaţii sociale (şcoală, familie, etc); (categoria B)
b. cuvinte ce desemnează obiecte concrete (mobilă,) (categoria A);
c. cuvinte - stări (bunătate, mărinimie, fericire (categoria C);
d. cuvinte - acţiune/deplasare (călătorie, plecare, deplasare), (categoria D);
Fiecare subiect din lotul experimental a fost examinat în baza acestor patru grupuri de
cuvinte. Li s-au prezentat a cîte 9 cuvinte pentru identificare: 3 care coincideau cu cuvintele
învăţate, altele 3 - absolut diferite de cele învăţate şi altele 3 similare cu cele învăţate (spre
exemplu - mişcare - pentru cel de-al patrulea grup de cuvinte).
A fost înregistrate şi calculat timpul reacţiilor la cuvintele prezentate pentru identificarea
penru fiecare grup de subiecţi:
a. categorisiţi ca persoane unitare;
b. categorisiţi ca persoane snzorial;
c. categorisiţi ca persoane sociale;
d. categorisiţi ca persoane mitice;
În continuare prezentăm valorile medii pe grupuri de subieţi pentru cele 4 serii ale
experimentului.
Tabelul nr. 3 Valorile medii ale reacţiilor de răspuns la cuvintele prezentate (sec)
50
Cuvinte-
categorii
Unita
r
Senzo
rial
Social Mitic
Cuvinte
identice
1,2 1,3 1,3 1,4
Cuvinte
similare
1,6 1,4 1,5 1,4
Cuvinte
contast.
1,2 1,3 1,3 1,4
Valorile medii prezentate în tabel confirmă faptul, că identificarea cuvintelor percepute
vizual cu cele învăţate anterior este similar în două cazuri:
1. primul caz ţine de recunoaşterea şi identificarea acelor cuvinte-prezentate şi învăţate.
Răspunsurile pe care le-au dat subiecţii examinaţi au fost cele afirmative.
2. al doilea caz e legat de reacţiile de răspuns la stimuli, care unt în contrast cu cei memorizaţi
anterior. Valorile medii arată, că viteza cu care subiecţii recţionează la stimuli de contrast este
similar cu viteza cu care indivizii recţionează şa stimuli identici.
Aceasta vorbeşte despre faptul, că stimuli identici şi cei care sunt absolut deosebiţi sunt mai
repede (eficient) identificate.
Astfel, se prezintă lucrurile, în situaţia unor stimuli apopiaţi-asemănători. Observăm, că
persoanele unitare, care în cazul celorlalte grupe au realizat o valoare medie scăzută, la stimuli
similari au obţinut o medie mai mare decît pentru celelalte tipuri de personalităţi. Putem
presupune că cauza constă în anumite trăsături ale tipului dat: rigiditate, viscozitate,
inflexibilitate le proceselor psihice, persoanele mitice (visătoare) au dat răspunsuri, care se
înscriu în aceeaşi valoare medie. Acest lucru se datorează, probabil faptului că aceste persoane
sunt mai creative, mai ingenioase în anumite situaţii,
1.Cuvinte, care desemneză diverse situaţii pulsiuni sociale. În tabelul ce urmează au fost
incluse valorile medii ale reacţiilor latente pentru cele patru subgrupuri de subiecţi examinţi.
51
Tabelul nr. 4
Valorile medii ale răspunsurile subiecţilor examinaţi ( categoria B)
Valorile medii sunt, apropiate, pentru două categorii A şi C. Dar în şirul valorilor medii a
există o valoare , care se deosebeşte de celelalte valori, fiind mai mică. La cest capitol tipul
social a realizat o valoare medie de 1,1 sec. Cunoscutul specialist în domeniul de expoarare a
memoriei R. C. Atkinson vorbeşte despre importanţa "familiarului " în procesul de memorare şi
recunoaştere. Astfel, spunea măsura în care un anume fenomen sau conţinut este cunoscut,
familiar determină inamica procesului memoriei. Iar în cazul nostru cuvintele stimuli: - legate
de situaţi publice sunt cele mi semnificative (deci apropiate) pentru persoanele de tip social.
Să urmărim valorile medii pentru stimuli alternativi. Trei grupuri de persoane - senzitiv,
social şi mitic au dat răspunsuri apropiate: 1,5 sec.; 1,4 sec; 1,6 sec. La personale de tip unitar
valoarea medie a constituit 1,8 sec. Observăm şi în acest caz o deplasare a răspunsurilor de
caracteristicile individuale. Persoanele unitare se caracterizează, de regulă prin neacceptarea
unor alternative, sau/şi atitudinea negativă faţă de alternative. Nuanţele tonalităţile, "detalierile"
nu sunt lucrurile care-l atrag pe "Tipul unitar". Poate cu excepţia unor situaţii personal
semnificative personal. Spre exemplu, bărfele, care-l ajută pe "unitar" să realizeze mult rîvnitul
cotrol, social.
2. Cuvintele stări (mărinimie, calm, speranţă, gelozie, bucurie, veselie).
Cuvinte alternative: dornice, domol (nădejde, bănuială)
Cuvinte contrast: tristeţe, mulţumire, voioşie.
În tabelul nr. 3 sunt prezentate valorile medii ale reacţiilor latente la cuvintele stimul din
categoria "C".
Cuvinte Unitar Senzitiv Social Mitic
A 1,2 1,2 1,1 1,3
B 1,8 1,5 1,4 1,6
C 1,3 1,3 1,2 1,3
52
Tabelul nr. 5. Valorile medii ale reacţiilor latente la stimulii din categoria "C"
Observăm, din tabelul prezentat o anume omogenitate în răspunsurile reprezentanţilor celor
patru grupuri de subiecţi atît la stimulii adecvaţi cît şi la cei de contrast. Mai mult decît atît, se
pare că "contrastul" este sesizat mai repede decît adecvanţa, valorile vorbesc anume despre
aceasta. Acest fapt nu este surpinzător S. L. Rubinstein, în lucrarea sa "Osnovî obşei pihologhii"
scria că copilul învaţă mai întîi să distingă lucrurile, şi mai apoi să stabilească similitudini între
ele. Distincţiile sunt mai perceptibile decît asemănările.
Valorile medii înregistrate la stimulii alternativi diferă esenţiale la persoanele unitare de
valorile, realizate de subiecţii celorlalte grupuri (2,1 sec, în raport cu 1,6 pentru tipul senzorial,
1,8 sec pentru cel social, şi 1,7 pentru tipul mitic). Cea mai mică valoare medie pentru stimulii
alternativ au luat reprezentanţii tipului senzorial este, de regulă receptiv la nuanţele detalii cu
referinţă la informţiile cu caracter mai mult sau mai puţin abstract. Cu atît mai mult, atunci cînd
e vorba de stări psihologice lăuntrice.
4. Cuvinte, care exprimă fenomenule, legate de mişcare (fenomenul cu caracter dinamic) -
(călătorie, deplasare, caniculă, circulaţie, schimbare).
În tabelul nr. 6 sunt prezentate valorile medii pentru cele ptru grupuri de subiecţi în raport cu
stimulii desemnaţi.
Cuvinte
stimuli
Unitar Senzitiv Social Mitic
adecvaţi
1,4 1,3 1,4 1,3
de
altentivă
2,1 1,6 1,8 1,7
de
contrast
1,3 1,3 1,3 1,3
53
Tabelul nr. 6 Valorile medii, înregistrate în urma prelucrării răspunsurilor subiecţilor
examinaţi la cuvintele stimuli din categoria "D".
Valorile medii la cuvintele stimul din cea de-a patra categorie au o distribuţie neuniformă
atît pe grupuri de stimuli: adecvaţi, de alternativă, şi de contrast. Observăm, că pentru stimulii
adecvaţi cea mai mică valoare a fost înregistrată de reprezentanţii tipului mitic. Reveriile, legate
călătorii, de explorare unor spaţii noi reprezintă o caracteristică din cele mai importante pentru
pentru persoanale mitice. Materialul oferit pentru memorarea şi recunoaştere confirmat gradul
de familiarizare a miticilor cu asemenea fenomene şi pentru celelalte categorii de stimuli:
persoanele de tip mitic au medii şi la stimuli de alternativă şi la stimuli de contrast. Mai aproape
de acestea sunt persoanele senzoriale şi persoanele de tip social.
Valorile medii pentru cele trei categorii de stimuli diferă cu 0,1-0,2 sec. Diferenţele sunt
semnificative între valorile medii, înregistrate de către reprezentanţii tipului mitic. Aceste
diferenţe constituie respectiv 0,2 sec; o,5 sec. Şi 0,3 sec. Concluzia pe care o putem deduce
ţine de caracteristicile acestor două "caractere" - unul sedentar - altul "nomad"; pentru cel dintîi
cuvintele stimul din a patra categorie sunt străine (nu şi necunoscute; pentru cei din grupul
miticilor stimulii sunt proximal şi familial.
Acest prim experiment a demostrat veridicitatea ipotezei avansate. Există o mulţime de
obiecţii cu referinţă la rezultatele analizate: numărul redus de subiecţi, diferenţele dintre valori.
Etc. În lucrarea de faţă ne-am propus să evidenţiem doar o anume tendinţă care poate di prezentă
în mecanismele memoriei - şi nume - a implicării particularităţiilor individuale în memorare şi
recoltarea unor conţinuturi mnezice.
Experimentul nr. 2 . În varianta sa originară acest experiment a fost conceput şi reaizat de
către Ch. Darlem Universitatea Standford (1981).
Esenţa acestui experiment constă în faptul că, subiecţii examinaţi trebuiau să înveţe, concomitent
două grupuri de stimuli: caractere, (D, B, N) şi două cifre (8,9), spre exemplu stimulii de
Cuvinte
stimuli
Unitar Senzitiv Social Mitic
adecvaţi
1,4 1,3 1,3 1,2
de
altentivă
1,9 1,6 1,6 1,4
de
contrast
1,5 1,3 1,4 1,2
54
control au fost ca şi în primul rînd experimentul prezentaţi vizual, pe grupe: de partea dreaptă
stimuli caractere, de partea dreaptă - stimuli caracter, de partea dreaptă stimuli cifre.
În experimentul nostru stimulii au realizat două variante diferite . în ce dintîi stimulii au fost
prezentaţi regulat (caracterele pe stînga fişei, cifrele pe dreapta fişei). În cea de-a doua stimulii
au fost prezentaţi neregulat.
Oferi, în continuare un sumar al valorilor medii pentru prima şi pentru cea de-a doua varinată.
Tabelul nr.7 Valorile medii pentru stimulii prezentaţi "regulat"
Observăm
din tabelul prezentat că cel mai reuşit au făcut faţă sarcinilor, în situaţie prezentări unor stimuli
într-o variantă regulată, persoanele de tip mitic.
Acest fapt poate fi explicat:
1. La persoanele unitare prin eficienţa de lucru (respectiv memorarea şi recunoaştere) în condiţii
de regulă;
2. La persoanele mitice .prin caracterul inventiv al acestora (poate fi vorba de o "elaborare"a
unor proprii "tehnici" de recunoaştere).
Tabelul nr. 8. Valorile medii calculate în legătură cu răspunsurile la stimuli în situaţie de
prezentarea neregulată.
Observă, din tabelul prezentat, că valorile medii la trei grupuri de persoane nu s-au modificat
esenţial. În situaţia de prezentare neregulată stimulilor.
La persoanele unitar, valoarea medie pentru această variantă de experiment să modificat esenţial.
Aceasta constatare este valabilă prin faptul, că persoanele unitar sunt mai puţin efeiciente în
Cuvinte stimuli Unitar Senzitiv Social Mitic
prezentaţi"regular" 1,6 1,9 2,0 1,8
Cuvinte
stimuli
Unitar Senzitiv Social Mitic
neregulat 2,6 1,9 2,1 1,82
55
activităţi cu caracter neregulat.
56
Concluzii
Noţinunea de memorie comportă în sinea sa o mulţimea dea semnificaţii. Deseori în viaţa
cotidiană, memoria este percepută şi categorisită ca o funcţie unică de engramare impresiilor şi
reprezentărilor din trecut. În realitate memoria nu poate fi redusă doar la categorisirea
menţionată. Memoria urmează să fie abordată ca o structură complexă de funţii sau procese care-
i asigură engramrea experienţei umane. Noţiunea de memorie trimite la mecanismele de
memorare, stocare, dar şi la cele de reproducere, recunoaştere şi uitare. Dar tot odată, memoria "
îşi exrcită" funcţiile desemnate şi în raport cu stările afective, valorile, şi particularităţile psihice
individuale, conservîndu-le şi pe acestea de la urmă. Relaţiile dintre memorie şi formaţiunile
respective nu sunt însă unilaterale. Memoria, la rîndul său este influenţată de stările afective, şi
particularităţile psihice deja conservate în memorie.
Rezultatele acestei cercetări, realizate în baza experimentelor planificate şi efectuate confirmă
argumentările expuse.
57