cunoastere si adevar - 2011.01.05

8/8/2019 Cunoastere si adevar - 2011.01.05

1/39

SURSELE CUNOASTERII

CIOBAN MARCELA FLORICA, STIINTE POLITICE, IDD, ANUL III

SURSELE CUNOASTERII

Cuvantul ,,cunoastere este utilizat pentru a desemna atat o activitate prin care iaunastere cunostintele, cat si rezultatele acestei activitati. In primul sens suntconsiderate capacitatile de cunoastere ale mintii si functionarea lor, iar in al doileasens, sunt avute in vedere cunostintele gata constituite, notiuni, judecati, teorii.Filosofii s-au interesat atat de facultatile si demersurile ce intervin in producereacunostintelor, cat si de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri.

Problema genezei si surselor cunoasterii, in masura in care este cercetat din punctulde vedere al unui interes filosofic a fost caracterizata in diferite feluri.

Mari filosofi ai trecutului au crezut ca valoarea de cunoastere sau buna intemeiere a

cunostintelor poate fi stabilita cu referire la sursele lor si la caile pe care au fostobtinute, pornind de la aceste surse. Cunostintele noastre sunt autentice daca sinumai daca sunt produsul unei surse acreditate. Multi filosofi din antichitate aucaracterizat cunostintele in functie de sursele din care provin acestea: simturile sauintelectul. Prima cunoastere, conoasterea prin simturi, este numita de Democritobscura, iar cea de-a doua, cunoasterea prin intelect, autentica. Motivul opozitieisimturi intelect, aparenta cunoastere a esentei apare in filosofia lui Platon. Stiintase atinge printr-o progresiune de la cunoasterea prin simturi a lumii sensibile, lacunoasterea prin intelect a adevaratei realitati, a lumii esentelor si formelor pure,eterne.

Autorii ce ilustreaza filosofia rationalista si empirista a cunoasterii din sec. XVII XVIIIau socotit ca problema originii cunoasterii drept problema centrala a filosofieicunoasterii si au considerat ca numai prin dezlegarea ei vor putea evalua limitelecunoasterii si valoarea comparativa a diferitelor cunostinte. O idee este o cunoastereautentica numai daca se poate arata ca provine dintr-o sursa de incredere.

Ganditorii rationalisti si empiristi moderni folosesc cuvantul ,,rationalism pentru adesemna punctul de vedere ca ratiunea sau intelectul constituie sursa cunoasteriiautentice. Tema rationalista a fost dezvoltata prin punerea in contrast a cunoasterii ceisi are sursa in ratiune, cu cea care provine din simturi. Descartes afirma ca numai

,,lumina naturala sau ,,lumina ratiunii sadita in noi de Creator, poate sa ne ofereadevarata cunoastere, cunoasterea metafizica si teologica. Primii pasi in metafizicapot fi facuti doar separand intelectul de simturi. Spinoza sustinea ca ratiunea poatepatrunde lucrurile asa cum sunt ele, in timp ce cunoasterea provenita din simturi esteo cunoastere ,,mutilata si confuza. Leibniz spunea ca numai o cunoastere rationala,pura, o cunoastere care exista in noi de la nastere ne ingaduie accesul spreadevarurile superioare. Simturile, sublinia el, ofera o cunoastere despre ceea ce este,dar nu despre ceea ce trebuie sa fie.

Rationalismul, ca pozitie epistemologica, este solidar cu anumite supozitii de naturametafizica, cu ideea ca universul reprezinta un sistem unitar si ordonat. Cu ajutorul

ratiunii sunt descoperite principiile cu care putem deduce marea diversitate afenomenelor care sunt dezvaluite de simturi.

1 / 39


2/39


3/39

innascut si dobandit in cursul vietii prin mijlocirea simturilor. Tema ideilor innascuteocupa un loc important in ,,Eseul asupra intelectului omenesc al lui Locke cat si in,,Noile eseuri asupra intelectului omenesc ale lui Leibniz. In lucrarea sa, Leibnizformuleaza obiectiile unui rationalist fata de principiile care au fost propuse sisustinute de Locke. Acesta critica doctrina ideilor innascute, idei presupuse a fiprezente in intelectul nostru de la nastere. Aceasta doctrina, spune el, estepagubitoare penrtu religie, moralitate, filosofie si viata practica.

In ceea ce-l priveste pe Kant, acesta a distins mai clar decat filosofii de pana la el intreteoria cunoasterii si psihologia empirica. El a socotit ca cercetarea facultatilor siactivitatilor mintale ce intervin in constituirea cunostintelor nu este de domeniulteoriei cunoasterii, ci al psihologiei empirice. Kant crede ca filosofia cunoasterii seintereseaza exclusiv de intemeierea cunostintelor si nu de demersurile prin care seconstituie ele, de geneza lor. El spune ca arice cunoastere despre fapte, numita deel ,,experienta, ia nastere prin conlucrarea sensibilitatii si intelectului. Cunoastereaeste rezultatul aplicarii categoriilor si principiilor intelectului materialului pe care ilofera sensibilitatea, o activitate prin care impresiile sensibile sunt comparate, legateintre ele sau separate.

Autorii reprezentativi in dezvoltarea filosofiei cunoasterii (epistemologiei clasice), prinorientarea lor rationalista si empirista, cad de acord in ceea ce priveste supozitii maifundamentale. In primul rand, ei cred ca exista surse ultime ale cunoasterii, socotitesurse de autoritate epistemica: numai cunostintele ce provin din asemenea surse vorfi acceptate drept cunostinte autentice.

Atat rationalistii, cat si empiristii au fost insufletiti de convingerea ca buna intemeieresi valoarea cunostintelor ar putea fi stabilita fara gres prin identificarea surselor ultimeale cunoasterii si prin raportare la aceste surse.

Karl Popper indica drept una din supozitiile mai adanci ale epistemologiei clasicepunctul de vederee ca adevarul este manifest. Adevarul este manifest in sensul ca elva putea fi stabilit odata pentru totdeauna in data ce vom ajunge pana la sursele ultimeale cunoasterii si vom invata cum sa derivam cunostintele pornind de la aceste surse.

Rationalismul clasic si empirismul clasic si-au propus sa stabileasca surselecunoasterii autentice si sa determine limitele cunoasterii si valoarea cunostintelor prinraportare la asemenea surse. Teza rationalista conform careia exista intuitie rationala,sursa ultima a cunoasterii o constituie intuitia rationala, este confruntata cu obiectiigrave. Teza empirista, teza potrivit careia datele simturilor ar reprezenta sursa ultima acunoasterii, ramane un punct de vedere influent in mediile filosofice si stiintifice.

Caracterizarea impresiilor senzoriale drept surse primare ale cunoasterii are o lungatraditie in filosofie. Argumentul este ca numai prin simturi putem intra in contact atatcu lumea exterioara, cat si cu lumea noastra subiectiva, si putem obtine astfelinformatii despre realitate.

O supozitie fundamentala a conceptiei empiriste cu privire la sursele cunoasterii esteaceea ca impresiile simturilor, ceea ce filosofii numesc ,,date ale simturilor sausimplu ,,datul, reprezinta o cunoastere nemijlocita. Expresia ,,dat sugereaza caimpresiile senzoriale sunt ceea ce resimtim nemijlocit si, ca atare, ceva ce nu va puteafi derivat si explicat prin raportare la altceva. ,,Datul este o stare originara, care nu

cere intemeiere. ,,Datul este ceva ultim in ordinea cunoasterii: toate cunostintelenoastre despre realitate sunt raportate in cele din urma la ceea ce ne este dat, atuncicand se incearca determinarea surselor lor, in timp ce ,,datul insusi nu va putea firaportat la nimic altceva.

3 / 39


4/39

Un motiv fundamental al conceptiei empiriste asupra cunoasterii il constituie supozitiaca intreaga noastra cunoastere se origineaza in informatiile care ne sunt datenemijlocit de simturi, informatii a caror adecvare ar fi asigurata de caracterul pasiv,pur receptiv al subiectului cunoscator. De la impresii senzoriale trecem la observatii,care nu ar fi decat formularea lingvistica a acestor impresii, iar de la observatii trecemla teorie. Karl Popper numeste ,,teoria galetii, teoria conform careia ipotezele iaunastere din observatii prin asociere si generalizare. Punctul de vedere opus, pe carePopper il numeste ,,teoria lanternei este ca o anumita ipoteza sau asteptare preceda

intotdeauna observatia. Teza primatului anticiparii asupra constatarii in cunoasterepare in acord cu ceea ce stim despre bazele biologice ale cunoasterii si despreanticiparile biologice ale cunoasterii.

Alte doua motive ale conceptiei empiriste asupra cunoasterii, strans colerate cuintuitia ca exista o sursa ultima a cunoasterii, un punct de plecare absolut incunoastere, sunt cele ale primatului abstractizarii si inductiei.

Filosofii empiristi recunosc ca orice cunoastere despre fapte este organizata intr-unsistem de concepte. Principiul empirismului formulat de Locke si Hume este canotiunile trebuie sa fie derivate intr-un fel sau altul din ceea ce Locke numeste ,,idei

simple, iar Hume ,,impresii. Multi filosofi empiristi au sustinut ca notiunile iaunastere din ceea ce ne este dat nemijlocit de simturi printr-un demers mintal numit,,abstractizare. Notiunile ar fi produsul proceselor de abstractizare si ar putea ficaracterizate drept abstractii. Prin abstractizare separam ceea ce este comun siesential de ceea ce este individual, neesential si retinem determinarile generale siesentiale, separate de existentele individuale. Daca abstractizarea urmeaza sa explicecum iau nastere notiunile din inregistrari considerate pure, inductia, asa cum a fostinteleasa de empirismul clasic, ar trebui sa explice cum iau nastere enunturi generale,reguli, uniformitati sau legi din enunturi ce descriu fapte particulare. Acest fel de aintelege inductia a fost numit de Popper ,,teoria psihologica a inductiei. Teoriaporneste de la supozitia ca ar exista un primat temporal si psihologic al cunostintelor

despre fapte particulare in raport cu enunturile ce formuleaza legi sau regularitati.Cunoasterea ar porni de la simpla inregistrare a faptelor prin observatie si s-ar ridicala generalizari prin inductie.

Critica pe care o face Popper acestei teorii psihologice a inductiei reprezinta ocontinuare a tezei sale despre primatul asteptarilor, care isi au originea in dispozitii decomportare innascute, in raport cu observatiile despre fapte. In loc de a explicaregularitatile, legile, prin constatari cu privire la repetarea unor coleratii dintre fapte,Popper crede ca va trebui sa explicam aceasta repetitie ca un rezultat al inclinatieinoastre de a cauta si de a formula regularitati. Regularitatile nu ne sunt impuse de

constatarea ca anumite corelatii intre fapte se repeta sistematic, ci, dimpotriva,existenta regularitatilor in desfasurarea fenomenelor este o asteptare inconstienta.Prin ipotezele pe care le formulam incercam sa descoperim uniformitati si legi.Ipotezele astfel construite sunt supuse controlului faptelor. Teoriei primatuluipsihologic si temporal al repetarilor ii este opusa teoria primatului temporal sipsihologic al dispozitiei de a cauta corelatii intre fapte.

Critica pe care o face Popper ideii ca notiunile si enunturile generale pot fi derivate dinimpresii senzoriale si din enunturi despre fapte particulare se sprijina pe consideratiide biologie evolutionista. Einstein contesta ca notiunile, atat cele ale gandirii comune,cat si cele ale cunoasterii stiintifice, ar putea fi derivate din materialul senzorial. El

insista asupra faptului ca impresiile senzoriale si notiunile sunt entitati esentialdiferite, care nu pot fi derivate unele din altele. Einstei spunea ca doar putine notiuni,acele notiuni numite de el ,,primare, trebuie sa fie asociate direct cu impresiilesenzoriale.

4 / 39


5/39

Teza empirista potrivit careia notiunile pot fi derivate din datele senzoriale prinabstractizare sau prin alte demersuri mintale este adesea convertita in enuntulpsihologic considerat adevarat ca notiunile sunt dobandite prin invatare. Invatareaeste inteleasa de psihologi ca achizitie sau dobandire de cunostinte prin interactiuneasubiectului cu ambianta, prin stimularea sistemului care invata de catre ambianta.Invatarea este caracterizata drept schimbare a cunoasterii datorata experientei.Supozitia ca noi am putea dobandi noi concepte prin invatare a fost criticata dinperspectiva stiintei cognitiei. Jerry A. Fodor porneste de la afirmatia ca ceea ce

psihologii numesc ,,invatare de concepte nu este altceva decat formulare siconfirmare de ipoteze. Invatarea, spune Fodor fixeaza opinii, dar nu poate produceconcepte. Conceptele trebuie sa existe in prealabil pentru a face cu putinta invatarea.Fodor spune ca singura teorie inteligibila despre imbogatirea resurselor conceptualeface din acesta o functie a maturizarii.

Teoriile moderne care atribuie un rol semnificativ unor structuri mintale innascute inconstituirea cunoasterii pot fi caracterizate drept o reluare a conceptiilor rationalisteclasice, care sustineau ca exista adevaruri de ratiune innascute in mintea noastra.Incercand sa explice ce iseamna ca o idee, care nu este nici derivata din datelesimturilor, nici plasmuita de noi, este innascuta, Descartes recurge la o comparatie: ne

nastem cu capacitatea de a cunoaste idei asa cum ne nastem cu predispozitia de acontacta o anumita boala ereditara. A spune ca o boala este ereditara inseamna caceva exista in mod virtual, care va deveni actual in anumite conditii. Descartes spuneca oamenii au anumite idei innascute, chiar daca multi dintre ei nu intra in posesia lorniciodata. Pentru ca aceste cunostinte sa devina reale se cere o concentrare intensa aatentiei asupra a ceea ce este in noi. Experienta declanseaza procese mintale ceconduc, in cazul unor oameni cu aptitudini pentru reflectie, la cunoastereaadevarurilor de ratiune.

Cercertatorul american N. Chomsky isi dezvolta teoria sa despre structuri innascute cefac posibila insusirea limbajului pe modelul input output. Insusirea limbajului si a

cunoasterii sunt caracterizate de behaviorist drept rezultate ale unor procesecomplexe de invatare din experienta, ale efectului modelator al ambiantei.

In timp ce gandirea behaviorista, inspirata de empirism, se intereseaza dedeterminarea de catre ambianta a comportarii si cunoasterii, de trasaturi ce au opregnanta conditionare culturala si istorica, orientarile nativiste aduc an primul plan alatentiei rolul inzestrarii genetice in constituirea cunoasterii. O premisa fundamentala anativismului epistemologic este aceea ca dezvoltarea mintii va trebui sa fie studiata pebaza acelorasi principii care au fost adoptate de biologia moderna in cercetareacorpului. Biologii spun ca dezvoltarea unui organism este orientata si condusa de un

program genetic propriu speciei, iar ambianta externa influenteaza ritmul procesuluide dezvoltare.

Chomsky apreciaza ca nu exista nici un fel de temeiuri serioase, empirice sau de altanatura, pentru acceptarea punctului de vedere ca dezvoltarea mintala se desfasoaradupa o schema esential diferita de cea care conduce dezvoltarea organismului.Chomsky apreciaza drept plauzibila presupozitia ca dezvoltarea mintala, ca sidezvoltarea organismului, are ca punct de plecare o stare genetic determinata,comuna speciei, cu variatii individuale ce pot fi neglijate. In acest caz, dezvoltareareprezinta o crestere, o succesiune de stadii genetic progaramate pana la stadiul finalsub influenta ambiantei. Solidara cu motive ce s-au conturat in traditia rationalista

clasica, aceasta reprezentare se opune conceptiei empiriste despre minte ca o foaiealba si despre constituirea cunostintelor, chiar si a facultatilor spiritului, prinmecanisme elementare, cum sunt asocierea, compararea, generalizarea,abstractizarea si inductia.

5 / 39


6/39

Din perspectiva nativista, propusa de Chomsky, o cunoastere a limbii exista si atuncicand principiile innascute care o fac posibila nu sunt utilizate. El da ca exemplu, acelstadiu al dezvoltarii vorbirii in care copilul insira cuvinte fara elemente gramaticale,asa numita ,,vorbire telegrafica, el cunoaste in sens structural limbajul, pe careincepe sa-l vorbeasca mai tarziu.

Teoria lui Chomsky cu privire la natura limbajului si la insusirea limbajului de catrecopii, poate fi caracterizata drept o reabilitare si o dezvoltare originala a teoriei

rationaliste clasice a ideilor innascute si a cunoasterii innascute. Chomsky crede calimbajul este un domeniu particular al cunoasterii si a fost caracterizat drept ,,ooglinda a mintii. Lingvistica teoretica este infatisata ca o ramura a psihologieicunoasterii, iar telul ei este descoperirea realitatii mintale ce sta la baza comportariilingvistice. Lingvistul american afirma ca studiul limbajului poate clarifica si sustineanumite concluzii asupra cunoasterii omenesti, care se coreleaza in mod direct cuprobleme clasice in filosofia mintii.

Punctul de plecare al teoriei de inspiratie rationalista pe care a formulat-o Chomskyeste semnalarea si tematizarea discrepantei dintre competenta lingvistica si informatiape care o primeste cel care isi insuseste limba din ambianta lingvistica. Teoria trebuie

sa explice nu numai faptul ca copilul isi insuseste foarte repede limba materna, dar sica el si-o insuseste in general corect. Competenta lingvistica, spune Chomsky, esteprodusul cresterii, si nu al invatarii.

Infruntarea dintre schema behaviorista si schema nativista in explicarea surselorcompetentei lingvistice ar putea fi caracterizata drept o competitie intre douaprograme de cercetare, sustinute de idealuri cognitive diferite si de reprezentarialternative asupra raportului dintre innascut si dobandit in achizitia cunoasterii.

Behavioristii se situeaza intr-o perspectiva ce ar putea fi calificata drept baconiana:cunoasterea inseamna putere; cunoscand cauza putem produce efectul. Din punctullor de vedere, cercetarea stiintifica urmareste stabilirea unor relatii constante intrefenomene accesibile observatiei si masurarii, a unor relatii functionale ce fac posibilepredictia si controlul producerii fenomenelor. Teoriile sunt considerate dreptindtrumente a caror utilizare se justifica doar in masura in care ele contribuie ladescoperirea unor noi relatii intre fapte.

Programul de cercetare nativist s-a constituit nu de la stabilirea unor corelatii logiceintre fenomene accesibile observatiei, ci de la explicarea acestor corelatii prindezvaluirea unei realitati ascunse privirii noastre.

Sustinatorii programului behaviorist, de inspiratie empirista, cred ca numaimecanismele elementare de achizitie a cunostintelor sunt innascute, tot restul fiindprodusul invatarii din experienta, in timp ce toti cei care adera la programul nativist, detraditie rationalista, presupun ca exista o cunoastere propriu-zisa care este innascuta.Reprezentarea nativista asupra cunoasterii este apropiata de cea a biologilor.

Ideea cunoasterii ,,a priori a fost consacrata de Kant. Abordarea kantiana a problemeicunoasterii este una transcedentala. Problemele teoriei critice a cunoasterii suntformulate ca probleme de drept si nu ca probleme de fapt. Interogatia kantianapriveste posibilitatea unei cunoasteri date, deja constituite. Formulele ,,a priori suntexaminate de Kant drept conditii necesare ce fac posibila experienta in genere.

Un punct de vedere larg acceptat in filosofia analitica contemporana a cunoasterii esteacela ca problema cunoasterii ,,a priori priveste numai intemeierea cunoasterii, ochestiune de drept si nu cercetarea originii si surselor ei, adica o problema de fapt.

6 / 39


7/39

Atributul ,,a priori poate fi aplicat in mod legitim numai notiunilor si judecatilor, adicacunoasterii propozitionale. Sunt ,,a priori acele judecati a caror valoare de adevarpoate fi stabilita independent de experienta in general.

Teoria lui Chomsky despre cunoasterea innascuta a limbajului, o teorie apropiatatemei rationaliste clasice a ideilor innascute, poate fi caracterizata si ca o teoriedespre ceea ce este ,,a priori din punct de vedere psihologic, adica despre ceea cepreceda in timp invatarea din experienta a unei limbi si face cu putinta o asemenea

invatare.

In incercarea sa de a determina si cerceta componenta ,,a priori a cunoasterii desprelume, austriacul K. Lorenz porneste de la supozitia ca orice proces de cunoastere esteo functie a creierului si conchide ca acest proces va trebui sa fie descris si expsicatdrept un produs al evolutiei biologice. Prin raportare la filosofia critica a lui Kant, darsi prin distantare fata de conceptul cunoasterii ,,a priori a idealismului transcedental,Lorenz apreciaza ca toate acele dispozitive, mecanisme si structuri proprii speciei carefac posibila cunoasterea despre lume a omului ar putea fi caracterizate drept ,,a prioriintr-um sens genetic si descriptiv al termenului. Modalitatea de abordare a cercetariicunoasterii pe care a inaugurat-o Lorenz este numita si ,,epistemologie bazata pe

ideea selectiei naturale. Ea este dezvoltata de autori care cred ca principiul selectieinaturale este in masura sa ofere o explicatie neteleologica tuturor proceselor orientatespre scop din univers. Cunoasterea in toate formele ei poate fi privita ca un procescare comporta trei elemente esentiale: mecanisme pentru introducerea variatiilor;procese de selectie; mecanisme de pastrare si propagare a variatiilor selectate.

La fel ca si Chomsky, Lorenz asociaza cunoasterea ,,a priori cu cea innascuta inmasura in care califica drept ,,a priori dispozitive si structuri de cunoastere care auaparut cu mutatii intamplatoare si au devenit apoi determinari distinctive ale specieiprin actiunea selectiei naturale.

Epistemologia de orientare nativista a fost caracterizata ca cea mai simpla teorie acunoasterii ,,a priori. O alta teorie naturalista in filosofia contemporana a cunoasterii,epistemologia genetica a lui J. Piaget, intemeiata pe cercetari de psihologie genetica,disociaza ,,a priori ul de innascut si urmareste sa-i restituie celui dintai atributeletraditionale ale universalitatii si necesitatii. Pornind de la supozitia ca intreaga noastracunoastere se trage din doua surse distincte, Piaget contrasteaza enunturile empirice,acele enunturi care nu pt fi nici formulate, nici intemeiate, independent de informatiiledespre starile reale pe care ni le furnizeaza simturile, cu enunturi pe care le numestelogico matematice.

Una din temele principale ale epistemologiei lui Piaget este elaborarea unei explicatiipsihogenetice a unor relatii elementare care sunt resimtite introspectiv dreptnecesare, sunt valabile pentru orice obiecte reale si au atributele necesitatii siuniversalitatii. In masura in care cercetarile psihogenetice intemeiaza distinctia dintreexperienta logico matematica si fizica, respectiv dintre cunoasterea logico matematica si fizica, ele releva existenta a doua surse distincte ale cunoasterii:constatarile perceptive si schemele de coordonare a actiunilor. Cunoasterea logico matematica este o cunoastere ,,a priori deoarece este o cunoastere independenta deexperienta fizica. Experienta fizica este o sursa a cunoasterii, dar nu a intregiicunoasteri.

Incercarea lui Piaget este foarte ambitioasa deoarece da conceptului cunoasterii ,,apriori un sens mai apropiat de semnificatia lui traditionala, kantiana. Enunturile logico matematice sunt caracterizate drept enunturi ce largesc cunoasterea si posedaatributiile universalitatii si necesitatii. Cunoasterea logico matematica este pentru

7 / 39


8/39

Piaget o cunoastere foarte saraca in continut in raport cu ceea ce el numestecunoastere fizica, cunoastere bazata pe experienta fizica.

Pentru Chomsky, ca si pentru rationalistii sec. XVII, cunoasterea ,,a priori estecunoasterea innascuta. Cunoasterea innascuta, aceea cunoastere ce va fi activata odata cu maturizarea biologica sub influenta declansatoare a stimularilor senzoriale dinambianta, este o cunoastere bogata din punctul de vedere al continutului.

Pentru Lorenz, ca si pentru Chomsky, cunoasterea ,,a priori este cunoastereainnascuta. Lorenz propune un concept considerabil mai slab al cunoasterii ,,a priori.Este un concept mai slab in ceea ce priveste continutul decat cel chomskyan inmasura in care numai structura specifica a aparatului senzorial al omului si categoriilegandirii comune, solidare cu anumite structuri neurofiziologice proprii speciei, suntinnascute, deci ,,a priori. Acest concept este mai slab si in masura in caredispozitivele, mecanismele si structurile senzoriale si intelectuale de prelucrare ainformatiei sunt datorate acelor conditii accidentale ale ambiantei care au conferitvaloare unui anumit program genetic si au asigurat promovarea lui prin selectienaturala. Conceptul cunoasterii ,,a priori propus de Lorenz se sustine cel mai bine inceea ce priveste baza faptica si intemeierea lui empirica.

BIBLIOGRAFIE:

1. M. Flonta, Cognitio. O introducere critica in problema cunoasterii, Ed. All,Bucuresti, 1994;

2. K. R. Popper, Filosoful Rege ?, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992;3. A. Einstein, Cum vad eu lumea ?, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992;4. S. Budnariu, Istoria ideilor politice, Sibiu, 2000;

A. P. Iliescu, E. M. Socaciu, Fudamentele gandirii politice moderne, Ed. Polirom, 1999.

///////////////////////////////////////////////////////////

///////////////////////////////////////////////////////////

Adervar si utilitate - Adevar surse si teorii, Teoria pragmatica sipragmatismul

Adevar si utilitate

Pentru a afla in profunzime utilitatea adevarului trebuie a cunoastem tipurile, formele si

manifestarile sale. Numai printr-o analiza minutioasa am putea totusi scoate la iveala aceasta"utilitate" a adevarului, a teoriilor si a veridicitatii cunostintelor stiintifice. Totusi, nu vom puteaspune niciodata ca avem o atotcunoastere despre adevar. Si am putea indrazni sa spunemca aici intervine rolul filosofiei in a discerne, si in a masura cu o balanta a ratiunii noastreadevarul adevarat de adevarul presupus. Numai asa vom reusi in a deslusi si a profita deacesta.

Adevar surse si teorii

Una dintre cele mai apreciate clasificari ale teoriilor despre adevar apartin lui NicholasRescher, care le imparte in doua mari tipuri: teorii definitioniste, care incearca definirea

acestuia si sa raspunda la o intrebare fundamentala ce este adevarul? ; si teorii criteriale care propun selectarea unui criteriu, a efectuarii unui test pentru adevar, oferind astfel osolutie pentru stabilirea granitei dintre adevar si fals. O a treia teorie, cea a corespondentei

8 / 39


9/39


10/39

Conceptul obisnuit de adevar, concordanta cu realitatea, ne poate duce la gandul caidealistii nu au conceptul de adevar, din moment ce neaga existenta unei realitatiindependente. Cu toate acestea, idealistii au elaborat o prezentare alternativa aadevarului: adevarul este consistenta reciproca a ideilor. Aceasta este numita deobicei "teoria coerenta a adevarului". Conceptul de coerenta nu este definit precis, darideea fundamentala este ca teoriile si ipotezele se leaga impreuna. Coerenta estereciprocitatea relatiei dintre parti, ca intr-un joc de puzzle. Crezurile noastre suntintocmai ca piesele diferite dintr-un joc de puzzle, care sunt toate amestecate. Unele

se potrivesc cu altele, in timp ce altele nu pot fi potrivite cu celelalte. Scopul este de aalcatui un ansamblu cat mai complet.

Pentru a realiza acest lucru, trebuie sa aruncam unele piese credinte care nu sepotrivesc si sa cerem unele piese noi. Ceea ce gandim de obicei despre realitate, seaseaza intr-un numar cat mai mare de credinte/ipoteze consistente. Ele formeaza oconceptie coerenta despre lume, chiar daca aceste opinii nu sunt o lumeindependenta si deci sunt un adevar. De pilda, credinta ca o camera are pereti pare safie adevarata, pentru ca este coerenta cu ceea ce vedem, cu ceea ce putem atinge, cuceea ce stim despre alte camere si cu multe alte lucruri pe care le credem. Dacacredem ca peretii camerei sunt flexibili, acea opinie este falsa, deoarece este

inconsistenta cu toate celelalte credinte si perceptii ale noastre (nu putem intindeperetii, iar daca ii apasam, ei nu se vor indoi s.a.m.d.).

Coerenta celor ce credem este o parte importanta a justificarii opiniilor. Sustinatoriiteoriei corespondentei adevarului accepta coerenta ca pe o cale importanta pentru aafla care credinte sunt adevarate si care sunt false. Cu toate acestea, ei neaga caadevarul consta numai in coerenta credintelor. Mai degraba, sustin ca rigurozitateacredintelor este o cale importanta de a descoperi daca credintele noastre corespundcu o realitate independenta.

Teoria pragmatica si pragmatismul.

"Metafizica este un subiect mai mult curios decat folositor" (Charles S. Peirce)

Pragmatismul orientare filosofica afirmata pe terenul gandirii americane a avut careprezentanti mai de seama pe Charles S. Pierce (1839-1914), J. Dewey (1859-1952),W. James (1842-1910), F.C.S. Schiller (1864-1937). Acesta incearca sa legitimezeinteresul pentru utilitatea adevarului venind cu solutii ce vor sa puna de acord spirituluman cu dificultatile experientei cotidiene. Pragmatistii au aratat ca in adaptarea sa lamediul natural si social, omul se afla in fata unor situatii problematice care sunt stariobiective ale activitatilor umane incarcate cu deruta, nesiguranta, confuzie, cautari

care solicita judecata din partea omului. Viata este astfel vazuta de catre pragmatistica o continua transformare a situatiilor problematice in situatii neproblematice,rezolvate.

" inseamna conform actiunii, in serviciul practicii, orientat spre conexiuneadisponibilitatilor personale si a consecintelor actiunii. Aceasta nu trebuie sa conduca laconfuzia intre si : (gr.: actiune) si (gr.practiktikos, referitor la actiune) se deosebesc si prin faptul ca se leaga si de (, spre deosebire de ), tinzand mai mult catre actiuneacomportamentala, etica. In acest sens, istoriceste, pe filiera kantiana a ,s-a ajuns treptat la delimitarea unui tip de rationalitate, definit nu doar in sens etic

comportamental, ci si actional in genere, ceea ce a condus la (teoria actiuniieficiente). Intr-o abordare istorica, reda grecesculpragmatikos, ceea ce s-ardescrie prin versat (priceput, incercat) in afaceri (in indeletniciri practice), si ar insemna: 1.

10 / 39


11/39

apt pentru actiune, servind practicii, practic, angajat practic; 2. servind bunastarii publice,folosului general " (Alexandru Boboc).

Cunostiintele sunt apreciate in functie de capacitatea lor de a ne orienta in experienta,producerea convingerii asupra valorii de adevar a acestora avand trei proprietati:

1. de a fi ceva de care suntem constienti;

2. de a potoli framantarea declansata de indoiala

3. de a implica instituirea in natura noastra a unei reguli de actiune

(a unei deprinderi)

Peirce a pus sub semnul intrebarii anumite presupozitii metafizice de origine carteziana siprin propozitiile, postulatele sale am putea spune, sunt afirmate unele principii noi privindfilosofia pragmatista: "1. Nu avem o capacitate de Introspectie, ci intreaga cunoastere a lumiiinterne este derivata prin rationare ipotetica din cunoasterea pe care o avem despre fapteleexterne. 2. Nu avem o capacitate de Intuitie, ci orice cunostiinta este determinata logic de

cunostiintele anterioare. 3. Nu avem capacitatea de a gandi fara semne. 4. Nu avem unconcept al cognoscibilului absolut." Prin intermediul semnelor gandim si cunoastem nu orealitate in sine, ci realul asa cum se prezinta si exista pentru noi acel real inepuizabilexista independent de vointa si capriciile umane, insa el ne este accesibil prin rationare."Originea insasi a conceptului realitatii arata ca el implica in mod esential ideea uneicomunitati, a unei comunitati fara limite precise si capabila de o crestere definita acunoasterii." Disputa dintre adevar si falsitate este permanenta si la pragmatisti.

Semnificatia rationala a unui cuvant sau a unei expresii, consta exclusiv in relevanta saimaginabila asupra conduitei vietii. Dupa W. James, metoda pragmatica consta in incercareade a interpreta orice conceptie in functie de consecintele sale practice, o metoda ce secombina insa cu o "teorie genetica a adevarului" care intelege adevarul ca instrument alactiunii. Conceptul de adevar la James nu mai desemneaza corespondenta dintre continutulcognitiv-informational al enunturilor noastre si starile de fapt obiective la care se refera, cisemnifica o corespondenta intre ideile noastre si consecintele, succesul, eficienta pe care nile procura prin aplicarea lor in actiune. Adevarul unei teorii, al unei propozitii consta inutilitatea la care acestea ne conduc; el nu este anterior verificarii, ci este produs de insusiprocesul experientei; un enunt nu are calitate nici de adevar, nici de fals inaintea verficariisale, ci adevarul sau falsul sunt calitati pe care noi i le conferim in functie de rezultatele,efectele obtinute in actiune.

Metoda pragmatica consta (dupa James) in a "deturna privirile noastre de la lucrurile prime,principii prime, categorii, necesitati presupuse pentru a ne orienta spre lucrurile ultime, sprerezultate, consecinte, fapte." Realitatea este redusa la campul experientei subiective, pefondul unei viziuni pluraliste asupra lumii si adevarului; daca adevarul este echivalent cu utilulrezulta ca nu exista un singur adevar esential, ci adevaruri existentiale, dependente demultiplicitatea experientelor in care este antrenat spiritul uman. Pragmatismul apeleaza lapractica drept criteriu al verficarii cunostintelor. Pragmatismul lui James sustine comunaconvingere: "cati oameni atatea adevaruri".

Dewey incearca o omogenizare a unor elemente oarecum distincte: cunoasterii, faptevalori.Valoarea este identificata nu cu dorinta, ci cu ceea ce este dezirabil. Impresiile si

optiunile spontane nu afirma prin ele insele valoarea morala, tocmai pentru ca suntpropulsate de instincte, deprinderi, obisnuinte. Vorbirea nu este o simpla comunicare si /saunumai comunicare, ci insusi gandul care invaluie, tatoneaza, infrunta interogativ realitateaempirica, in aceste conditii valoarea fiind un fapt de un fel aparte. Dewey este constient ca in

11 / 39


12/39

morala sunt prezente principii, valori, idealuri, dar apreciaza ca toate acestea pot fi epuizatein acelasi fel in care se raporteaza la obiectul lor stiintele naturii. In acelasi sens cu W.James,J. Dewey apreciaza ca valorile vizeaza nu ceea ce dorim, ci ceea ce este dezirabil; nu ceeace pretuim, ci ceea ce merita pretuit; nu ceea ce ne satisface, ci ceea ce este satisfacator; nuceea ce ne intereseaza, ci ceea ce trebuie sa ne intereseze.

Metoda pragmatica sta la temelia unei conceptii filosofice pentru care realitatea nu este cevadat o data pentru totdeauna, static, inchis, ci proces, devenire, creatie continua, deci un curs

de fapte in plina desfasurare.

Bibliografie:

1. "Initiere in filosofia contemporana", Vasile Macoviciuc, editia a II-a, Editura Economica,Bucuresti, 2000, 560 pag.

2. "Introducere in filosofie", Peter K. McInerney, traducere de N.I. Maris si Laurentiu Staicu,Seria 'Cultura generala', Editura Lider, Bucuresti, 1992, 304 pag.

3. "Semnificatie si actiune", Charles S. Peirce, traducere de Delia Marga, Seria 'Idei

contemporane', Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, 345 pag.

4. "Filosofie pentru licee si scoli normale", coordonator Mihaela Miroiu, Editura Didactica siPedagogica, Bucuresti, 1999, 246 pag.

5. Caietul de filosofie

///////////////////////////////////////////////////////////

///////////////////////////////////////////////////////////

Adevar si Eroare

Adevar si Eroare pe langa semnificatia lor logica sau teoretica, au si un adanc rasunet intotalitatea vietii umane. Dupa cum se accentueaza taria adevarului sau slabiciunea lui, decitaria erorii, viata erorii in intregul ei dobadeste un colorit obtimist sau psimist. Atitudineaobtimista incepe prin a constata plina de incredere ca orice gandire umana prin chiar esentaei se indreapta spre sine catrea adevar, e croita oarecum pe masura adevarului , insa eatrebuie sa conceada faptul ca atare greu de explicat, anume ca mai rar sau mai des gandirease abate de la linia adevarului, ca rataceste, decade, se corupe, si asfel alineca in eroaresi falsitate. Eroarea se infatiseaza ca o dureroasa infangere pentru intelect si ca o mareumilinta pentru omul ce se straduieste sa cunoasca.

Atitudinea pesimista porneste de la o drapta constatare. Se vorbeste de Legi ale gandirii, casi cum aceastea ar fi cea mai buna straja impotriva erorii. Totusi, in ciuda acestor legi, omulnu numai ca greseste, dar se pare ca insasi conditia sa obisnuita e ratacirea, eroarea. Dacaam aduna toate ideiile adevarate si false care au fost imbratisate de omenire de cand existaea am constata ca suma ideilor false este cu mult mai considerabila. Nu adevarul e regula;nu eronarea, ci adevarul e exceptia. Leibniz, in cartea sa Ibidem (pag. 280) afirma caadevarul e mai mult o recompensa decat un privilegiu.Incheierea pesimista si gaseste explicatia tocmai in teoria cunostiintei dominata de la ceivechi pana astazi : Gandirea e o activitate interna sau o spontaneitate. Daca a gandiinseamna a fi activ, a constri s chiar a crea, atunci, cu toata ingradirea asa numitelor legisau principii logice, gandirea asemenea vointei poate depasi hotarele disciplinare in numelelibertatii sau spontaneitatii, deci rataceste. Activitatea gandirii, in sensul traditional al acesteinotiuni, pledeaza mai degraba in favoarea erori decat a adevarului. Agandi, pe scurt, e asimboliza, a falsifica.

12 / 39


13/39

Noi cunoasteam numai ce construim, sintetizam, cream, fabircam in interior sau punem dela noi, iar rodul activitatii interne , obiectul, e un simplu fenomen, o modificare a subiectului,straina de lucru de sine, de realitatea absoluta, care se refuza cunostiintei.Intre adevar si eroare nu se casca prapastia pe care atatia, fara poate sa o doreasca , oreleva nu fara oarecare sadisfactie, in scopul de a ingenunchia orgoliul uman. Brochard, cutoata insuficeinta talmacirii sale, e indreptatit sa scrie cele ce urmaza : In realitate, dacaprivim in originea lor pe unul si altul, adevarul si neadevarul nu se deosebeste radical. Spiritulnu se regaseste intr-o stare diferita cum au admis atatia filozofi. Cand gandeste adevarul si

cand gandeste eroarea; ratiunea si imagineatia nu sunt doua facultati eterogene si contrare;ele se exercita laolalta. Spiritul in el e insusi indeiferent adevarului si falsului; el gandeste peunul si pe celalat. Ratiunea nu e o intuitie fara gres; ea nu e inlantuita de existenta siincremenita in contemplatia existentei. Ea e o forma abstracta si mobila, deopotriva capabilade a se atatsa la ceea ce este ca si la ceea ce nu este. Dar aceasta mobilitate e mamaerorilor; nu trebuie uitat insa ca ea e de asenea su conditia descoperiirii adevarului. Nu sunt oare siguranta (credinta) si avdearul termeni achivalenti ? se intreaba emileBoutroux. nu spunem noi aproape indiferent: eu sunt sigur, aceasta e sigur, aceasta eadevarul ? Putem fi oare real siguri de altceva decat de adevar ? Si adevarul indata ce eperceput, nu da nastere la siguranta?Cea dintai greutate si cea mai de temut in problema adevarului sunt o buna insirare a datelor

cerute de problema si o exacta poztite a problemei insasi. Este adevarul (sau eronarea) untermen de esenta , o proprietate care poate fi privita in sine chiar daca nu exista in sine desi nu ar fi privit in sine e adesea socotit cu a exista in sine, deci cu a fi o substanta -, sauchiar e un termen de relatie? Asadar, adevarul exprima o proprietate, ce se afla in unitate cualtceva sau e un simplu raport.Adevarul este o proprietate intrisecta a gandirii sau a cunostiintei sau, cu o expresia mairastica, adevarul e o existenta subiectiva. La capatul acestei solutii sta subiectivitatea sauantropomorfizarea adevarului. Adevarul ca proprietate a constiintei istoriceste este cunoscutsub doua acceptii : adevarul-notiune si adevarul-judecata (inclusiv rationament sau deductie).Potrivit primei acceptii adevarul apartine oricarei reprezantari active sau oricarei veritabileidei, cum sustine de pilda spinoza: ideea nu e pura imaginatie sau pictura muta, ci includein sine o afirmatia a adevarului si o negatie a erorii. De la Aristrotel s-a incetatenit a douaacceptie: o idee izolata, oricat ar fi de activa sau afirmativa nu e nici adevarata, nici falsa, cieste sau nu este, e data sau nu ; adeva si eroare sunt proprietati ale judecatii care afirma sauneaga ceva (predicatul) despre altceva (subiectul), chiar daca verbal judecata e exprimataprintr-un singur cuvant , ca in asa-numitele impersonale : tuna, ploua, foc. Acesta din urmainterpretare este cea mai obisnuita : adevarul apartine cunostiintei sau gandirii ca judecata.Cunostiinta nu e un duplicat al obiectului, ci e insuri obiectul , intrucat e cunoscut saudeterminat de gandire, si anume determinat asa cum el este in alcatuirea lui intima . Obiectul,pentru ca sa fie determinat de gandire, trebuie mai inainte sa fie avut, adica trebuie sa fineintr-o relatie psihofizica cu subiectul, cu omul. Relatia psihofizica r secundara si nu ne

scoate, scum crede idealismul, din lumea obiectelor, ea vehiculeaza obiectul pentru ca maiapoi gandirea sa-l calsifice, asha cum e el dat. Aceasta constatare prezinta o mareinseamnatate pentru defnitia adevarului.

Elev : Craciun Alexandra Clasa : a IX -a C

Bibliografie : Logica si Epistenologie , de Mircea Florian, Editura Antet.

///////////////////////////////////////////////////////////

///////////////////////////////////////////////////////////

Mitul peterii - Cunoatere i adevr - Eseu -

13 / 39


14/39

Februarie 22, 2009 scris de Ana-Maria DobreIn categoria Filosofie

Mitul este o povestire dincolo de lumea profan, care pune n legtur cele trei axetemporale: ceea ce s-a ntmplat, ceea ce se ntmpl i ceea ce se va ntmpla (trecut,prezent, viitor), conferindu-i astfel un caracter durabil. Mitul peterii este o lucrare ce apersistat n timp, fiind universal-valabil pentru fiecare perioad a omenirii. Platon rmne nistorie, filosofie, istoria filosofiei prin ideile promovate, ncercnd s dea un sens existenei,

cunoaterii, adevrului numai pentru cei capabili s l neleag i s ptrund n lumea saabisal.Omul a fost avid de cunoatere dintotdeauna, iar Platon reuete s scoat n evidenaceast trstur a oamenilor; n momentul n care unul din oamenii din cavern sedezleag, ntorcnd capul spre lumin i orbind, ncepe o lung cltorie spre un adevrincert i necunoscut, singurul mod de a accede la acesta fiind paii treptai ai cunoaterii(ieirea din obscuritate, orbirea la contactul cu lumina, ieirea din peter la lumina nopii,cunoaterea soarelui Binelui i a luminii sale, ntoarcerea i orbirea n peter,mprtirea experienei dobndite, marginalizarea i/sau uciderea celui care a fost maicurajos dintre toi ceilali). Astfel, prin experien nu ar fi posibil cunoaterea, cci,raportndu-ne la mit, singura experien de care s-ar putea folosi oamenii ar fi cea a

umbrelor. i ce ajutor poate oferi o realitate fals? Cu alte cuvinte, Platon spune c toi trimntr-o lume mediocr, ntr-o lume din care nu avem scpare prin experien ci prin raiune.Adevrul este una dintre acele valori eterne pe care oamenii le-au cutat de-a lungultimpului, pe parcursul ntregii lor viei. Asemenea omului din peter, trebuie s se parcurgun traseu iniiatic, n care fiecare etap trebuie familiarizat, trebuie creat un anumit cmp decunotine. La un moment dat, chiar dac adevrul nu este atins, fiina uman tinde smprteasc ceea ce a descoperit, prin acest gest mplinindu-i existena.Adevrul i cunoaterea sunt absolute i universale; noi suntem cei care alegem dac facemsau nu aceti pai succesivi i daca da, pentru ce. Omul nu reuete s recunoascadevrul, mai ales n zilele noastre, cnd tendina oamenilor este de fi egoiti, lacomi iegocentriti.

1. Foarte frumos construit argumentul ; solid si cuprinzator Intradevar , ratiunea si nuexperienta este cea care il determina pe omul nostru sa mearga mai departe ; inlumea de sus,bazandu-se doar pe experienta,s-ar fi ascuns la umbre ( ceva cunoscutmediului sau din geneza ) Ratiunea este cea care genereaza setea de cunoastere siimplicit calea catre adevar.

///////////////////////////////////////////////////////////

///////////////////////////////////////////////////////////

FORMELE VIEII PSIHICE: CONSTIINA SI INCONSTIENTUL

Frecvent se spune ca specificul psihicului uman este aparitia constiintei. Dar exista douafeluri de constiinta: una implicita, primitiva, nediferentiata, care exista si la animalelesuperioare si o alta reflexiva, constiinta de sine, de eu, ntr-adevar specific umana.

1. Constiinta implicita

Constiinta implicita este doar o constiinta de ceva: vreau sa traversez strada si deodata vadun automobil ce se apropie repede ; ma opresc, astept sa treaca. Am avut deci constiinta a

14 / 39
http://www.viatadeliceu.ro/author/ana-maria/http://www.viatadeliceu.ro/categorie/referate/liceu/filosofie/http://www.viatadeliceu.ro/author/ana-maria/http://www.viatadeliceu.ro/categorie/referate/liceu/filosofie/


15/39

ceva diferit de mine care ma punea n pericol. Constiinta implicita consta ntr-o separatieconfuza a fiintei mele de alte obiecte sau fiinte. Astfel, vad o scara n fata mea si reactionezpentru a o urca - ceea ce presupune o cunoastere a unui obiect diferit de mine si fata decare stiu sa reactionez.

O asemenea constiinta o gasim si la speciile animale avansate. Cinele, ju-cndu-se, nu-simusca propria coada ori laba. El fugareste cu elan o pisica, dar se pazeste de ghearele ei,deci are constiinta pericolului zgrieturilor. Am observat comportamentul unei pisici urcate

pe o magazie si care, aruncndu-i o bucata de carne pe jos, nu ndraznea sa sara, ezita nmod vadit si a rezolvat problema sarind mai nti pe un gard apropiat si de acolo jos. Ea afost constienta de pericolul lovirii ei de pamnt; exista deci la pisica o apreciere implicita aposibilitatilor ei si a riscurilor.

Asa cum scrie psihiatrul H. Ey, constiinta (implicita) este un fel de scena n care se petrecevenimentele. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot ceea ce exista si ncare nchegam realitatea. Constiinta e forma n care e trait orice fenomen. Ea ne plaseazantr-o lume reala.

Este o structurare a trairilor prin care noi ne simtim participanti la tot ce se ntmpla (ceea

ce presupune o separare ntre noi si celelalte obiecte sau fiinte). Constiinta implicita este oconstiinta de ceva: ne simtim prezenti ntr-o realitate distincta de noi.

n starile patologice, de confuzie mentala, bolnavii asista la tot ceea ce vad, fara a aveasentimentul prezentei lor si fara sentimentul necesitatii de a participa. Realitatea constituieun spectacol strain de ei, de nenteles.

O problema dificila o constituie visul n care ne simtim participanti la o lume pe care ocredem reala. De aceea primitivii credeau ca sufletul a participat realmente la ce 828e47i levisate si, cnd seful lor visa o vnatoare norocoasa, era felicitat de supusii sai. n vis pare aavea loc o iluzie de constiinta, fiindca visul consta ntr-o rupere de realitate.

n concluzie, retinem: constiinta implicita este o constiinta n actiune, un cmp al prezentuluisi al prezentei noastre n lume. Ea implica separarea mea de lume si de ceilalti.

2. Constiinta reflexiva

Constiinta reflexiva este caracteristica omului si consta n constiinta clara a unui eu careactioneaza n mod responsabil. Constiinta reflexiva nu exista la copilul mic, caci eapresupune deplina constiinta de sine si o dezvoltare a gndirii abstracte. Ea solicitaexistenta unei capacitati de discutie interioara. P. Janet vorbeste de importanta reactiilor

noastre fata de propriile noastre reactii. n cazul constiintei reflexive este vorba de opovestire ori o comentare a propriilor actiuni. Eu mannc grabit la masa, am constiintaimplicita a actului, dar deodata mi dau seama ca mannc prea repede, de fapt micomentez n limbaj interior actiunea: e nesanatos sa mannci prea repede" si continuu,diminund ritmul. Deci constiinta reflexiva este o conduita suprapusa, un comentariu propriuasupra reactiilor mele exterioare ori interioare. H. Ey spune : A fi constient de ceea ce eusimt sau ceea ce eu vreau nseamna a-mi verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele si adispune de ele". (Cnd e vorba de a dispune" de sentimente, afirmatia trebuie luata ntr-unsens foarte larg, afectele fiind prea putin influentate de ratiune.)

Nu poate fi vorba de un centru al constiintei, nici al celei implicite, nici al celei reflexive.

Constiinta presupune activitatea ntregii scoarte cerebrale, stimulata de formatia reticulatacare comanda trezirea, atentia noastra.

Prin ce caracteristici putem distinge un act constient (ntelegnd prin aceasta prezenta

15 / 39


16/39

constiintei implicite, prezente si la animalele superioare)? C.F. Graumann distinge mai multeaspecte mentionate n cele ce urmeaza.

a) Cnd e vorba de animale (soarecii studiati de behavioristi) e edificator faptul de adistinge ntre excitanti care e util si care e primejdios. Tolman precizeaza: cnd animalul epus n fata posibilitatii de a actiona n diferite feluri si el alege una din alternative.

La om se poate face distinctie ntre alegerea spontana, fara a cunoaste motivul (constiinta

implicita) si aceea bazata pe gndire (constiinta reflexiva).

b) Poate fi considerat constient ceea ce este comunicabil. Cnd cineva ne comunica cevaanume, stim ca e constient. Daca nu ne comunica, nu putem cunoaste starea de constiinta.O asemenea caracteristica este discutabila: afazicul este constient de ceea ce stie, dar nupoate comunica. Apoi exista comunicare neverbala. O fetita care se nroseste ne poateinforma asupra starii ei de spirit - de care ea nsa poate sa nu fie constienta. n fine, nstarea de hipnoza subiectul poate spune multe, dar nu e n stare de constiinta. nct acestcriteriu este unul relativ.

c) Cineva este constient cnd este atent, cnd observa ceva. Focalizarea psihicului duce

la constiinta, o constiinta cel putin implicita (observabila si la animale). Atentia la om poate fidetectata si cu ajutorul electroencefalografului: apar undele beta. Atentia asigura oorientare selectiva, constienta. Dar dupa cum n atentie gasim grade, si n ce privesteconstiinta exista diferite grade. Nu exista o separatie neta ntre constient si inconstient.Constiinta si inconstientul sunt extremele unui continuu.

d) Act constient este si cel premeditat, intentionat. Intentionat, nu n sensul lui Brentano(considernd intentionat orice act care are un obiect), ci acela care urmareste realizareaunui scop, dinainte reprezentat. Deci e vorba de constiinta reflexiva. Premeditareaconduitei, reflectia asigura plasticitatea ei, adaptarea la situatie si la mijloacele existente.Apare principalul rol al constiintei, rolul de conducere adecvata. Prin aceasta functie semanifesta eficienta ei, faptul de a nu putea fi considerata inutila, un epifenomen.

Reactiile instinctive, necontrolate n mod constient, sunt rigide, automate si devininsuficiente n situatii mult schimbate.

e) A fi constient mai e sinonim cu a sti, a fi constient de sine. Eu cunosc ceva : n fata amcladirea universitatii, dar totodata mi dau seama ca aceasta cunoastere ^ este a mea. Esten afara de mine care o privesc. Este o constiinta implicita care poate deveni oricndexplicita. Pot spune : Iata eu privesc universitatea aproape zilnic de 3 ani".

Lumea este perceputa constient n sensul sesizarii ei ca nefiind n eul interior, ca ne facndparte din mine (desi imaginea ei se formeaza pe retina si n occipital). Progresul constiinteiumane, de la constiinta implicita la aceea explicita (reflexiva) se realizeaza lent, n copilarie.E vorba de formarea constiintei de sine, proces care se termina abia pe la 14-15 ani. Destulde devreme copilul si spune eu pot sa...", dar mult mai trziu va remarca eu gndesc".

3. Formarea constiintei de sine

A. Constiinta de sine (explicita) e precedata de sentimentul de sine", stare confuza,dinaintea momentului cnd persoana va judeca, va aprecia modul sau de existenta. La bazaevolutiei constiintei sta formarea treptata a unei scheme corporale si a unei imagini a

propriului corp.

Evolutia constiintei n copilarie se studiaza n cadrul psihologiei dezvoltarii, aici vom nfatisadoar cteva repere.

16 / 39


17/39

Constiinta de sine ncepe cu constiinta propriului corp, avnd la baza senzatiile interne:foamea, setea, durerea... la care se adauga senzatiile proprioceptive si kinestezice (adicacele legate de pozitia corpului si de miscare). Un rol l joaca, desigur, si privirea propriilormembre si a corpului. Toate aceste impresii sunt analizate cortical si rezulta cunoastereacorpului nostru, a suprafetelor ce-1 limiteaza (ca si n cazul formelor obiectelor din jur,bazate mai ales pe vaz si pipait). Se obtine o imagine a corpului, disociata de referinteleexterioare, independenta de locul unde ne aflam. Exista un model postural al corpului si alunui spatiu n care noi localizam perceptiile noastre, e schema sa posturala" n raport cu

care apreciem orice schimbare de pozitie. Se pare ca n formarea acestei scheme exista siunele premise ereditare.

Pornind de la aceasta schema, copilul mai mare stie ca e slab sau gras, nalt sau scund -comparndu-se cu cei din jur.

Schema posturala, imaginea corpului nu se refera doar la topografia corpului si la pozitiilesale, ci si la posibilitatile de a actiona asupra lumii exterioare. Existenta si importanta lor sereleva n tulburarile patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar fi necunoastereacorpului"). Se citeaza cazuri de hemiasomatognozie cnd pacientul are tulburari ntr-ojumatate a corpului. Un bolnav povesteste : Nu mi-am dat seama ca bratul stng nu se

misca. Cnd atingeam mna stnga aveam impresia ca ating o carne straina, o alta mna.stiam ca e mna mea si totusi aveam un corp care nu era al meu" (R. Angelergues, p.230).Aici nerecunoasterea se combina cu apraxia" (paralizia), ceea ce nu se ntmplatotdeauna.

O alta bolnava nu stie unde se afla si ce face cu mna stnga: si ntreba, cu repros, sotulde ce o scarpina pe spate, or ea se scarpina singura cu mna stnga.

Tulburarile mentionate provin din pierderea sensibilitatii posturale (legate de pozitie) sikinestezice (de miscare).

Existenta unei scheme, a unei imagini puternice se evidentiaza si prin fenomenul contrar:membrul fantoma". Bolnavii carora li s-a taiat un picior l simt uneori prezent, i doare chiar.Este o persistenta a imaginii corporale.

Nu poate fi vorba ca persoanele mentionate sa nu aiba constiinta de sine. Ele erau adulte siaveau constiinta de sine formata, pe baza unei multitudini de experiente : se stiau fiintegnditoare, sociale. Deci se pot pierde, partial, impresiile provenind din corp, fara a pierdeconstiinta eului propriu.

B. Se pune ntrebarea : cnd se formeaza imaginea propriului corp ? Raspunsul la aceasta

chestiune l-am putea gasi n studiile care au cautat sa cuprinda momentul cnd copiii micisi recunosc imaginea n oglinda. Nu se poate recunoaste cineva care nu se cunoaste, nuare ct de ct o idee despre sine. E nevoie sa existe mai nti o cunostinta de sine.

Dificultatile recunoasterii n oglinda sunt mari, fiindca imaginea de sine a copilului n primii 2ani are la baza senzatiile interne, cele proprioceptive (de pozitie) si cele musculare, demiscare. Pe cale vizuala cunoastem doar minile si o buna parte a corpului, nu nsa sifizionomia. Pe cnd n oglinda tocmai fata ocupa locul central. Este deci o trecere de la unsistem de repere, de la un atlas" la altul. n cazul orbilor din nastere care izbutesc sadobndeasca vederea, s-a vazut ca o asemenea tranzitie este foarte dificila. Nici n cazulcopiilor mici ea nu este lesnicioasa.

M. Beniuc a observat un mic peste, pestele combatant", care ataca cu violenta orice altmascul din specia sa. Separat printr-un geam de acesta el se izbeste de geam si adopta oatitudine agresiva, un timp destul de lung. Daca i se pune n fata, nu un geam, ci o oglinda,

17 / 39


18/39

ostilitatea sa se exprima un timp de 3 ori mai lung! La alte animale se manifesta reactiidiferite fata de cele exteriorizate n prezenta confratilor. Cinele sta departe de oglinda, oocoleste si pleaca. Poate fiindca imaginea n oglinda are o lucire neobisnuita si se miscasimultan si simetric cu el.

Unul din studiile efectuate la sfrsitul deceniului al 7-lea (de catre psihologul Amsterdam)pune n evidenta: pe la 17-18 luni, n fata oglinzii copilul reactioneaza ca la alt copil,zmbind si emitnd vocalize. ntre 18 si 20 de luni apar reactii de evitare. n fine, ntre 21 si

24 de luni se manifesta simptomele recunoasterii de sine : daca i se picura o pata rosie penas, copilul vaznd-o n oglinda, pune mna pe nas, pe pata.

Rene Zazzo a reluat studiul, experimentnd cu 30 de copii n vrsta de 10-33 luni.Recunoasterea de sine, arata el, nu se produce ca o iluminare subita si la o data precisa.Totul se petrece n asa fel, nct, dintr-un moment n altul, recunoasterea poate devenindoielnica. Dupa primul moment cnd apare recunoasterea, urmeaza evitari, fluctuatii cedureaza cel putin 6 luni la majoritatea subiectilor.

Ca si Amsterdam, Zazzo va observa la copil cteva faze pna la deplina recunoastere desine. La vrsta mica, el e indiferent. Mai trziu si manifesta bucuria, ca la prezenta altui

copil. Apoi urmeaza o stare complexa: anxietatea si evitarea alterneaza cu surpriza sicuriozitatea. Dupa care ncepe sa apara recunoasterea favorizata de compararea minii salecu aceea din oglinda sau de interventia altor repere : cnd mannca o prajitura ori cnd empreuna cu cineva.

Daca o lumina licareste n spatele sau, copilul se ntoarce, dar reactia are loc mai trziudect descoperirea petei de pe nas.

Dupa R. Zazzo, recunoasterea n oglinda are loc ntre 2 si 3 ani, mai aproape de 2 ani. Eacoincide cu perioada cnd copilul ncepe sa foloseasca pronumele eu", al meu", al tau"n loc de Radu vrea...", E a lui Radu..." (Radu fiind nsusi copilul). Deci apare o constiintade sine ca persoana cu un nume, cu o anumita nfatisare pe care ncepe sa o recunoasca.

Recunoasterea de sine e conditionata de cunoasterea n prealabil a unor persoane din jur.Dovada ne-o dau cimpanzeii, care si ei se pot recunoaste n oglinda (desi mai greu: vazndpata pe nas si-o cauta mai nti pe ureche, pe frunte, pna nimereste nasul). Dar daca puiulde cimpanzeu e crescut separat de orice maimuta, el nu se poate recunoaste n oglinda.Cnd, dupa aceea, sta cel putin 3 luni cu alti cimpanzei, devine si el capabil de a serecunoaste. Deci constiinta de sine e indiscutabil legata de cunoasterea altora (R. Zazzo,1975, pp. 145-188).

C. Chiar cnd copilul are cunostinta de sine, el nu e totusi constient de toate detaliileactiunilor sale, de care poate deveni constient numai n anumite conditii, fenomen prezentchiar si la vrsta adulta.

J. Piaget a efectuat o serie de experiente n aceasta problema, pe care Ie-a nmanunchiat nvolumul La prise de conscience. Dupa cum precizeaza el, de obicei se consideraconstientizarea brusca - un fel de iluminare. Unii chiar o privesc ca pe un efect al activitatiiunui organ special (simtul intern"). Fals! Constiinta reflexiva constituie un proces complicat,implicnd o constructie a unor relatii n raport cu sisteme evoluate. Ne-o dovedesteexistenta unor aspecte ale comportarii de care copilul (si chiar adultul) nu este constient.Noi efectuam uneori actiuni, chiar complicate, fara sa ne dam seama exact cum procedam.

Psihologul elvetian ne da o serie de probe. De exemplu: mersul n 4 labe. Copilul ncepe samearga n 4 labe nca nainte de mplinirea vrstei de 1 an. J. Piaget a cerut unor copii de 4-5 ani sa mearga n 4 labe, ntrebndu-i apoi cum au procedat. La aceasta vrsta, copilulspune : nti merge o mna, apoi cealalta mna, apoi un picior si celalalt picior". El nu-si da

18 / 39


19/39

seama de mersul real (se avanseaza concomitent cu mna dreapta si piciorul stng, apoinainteaza mna stnga si piciorul drept). Ca sa provocam constientizarea : a) i cerem saprocedeze asa cum spune el; b) oprim actiunea si cerem sa o continue ; c) l solicitam sancetineasca mersul si sa priveasca atent.

La o vrsta mai mare (5-6 ani), raspunsul e altul: merg mna dreapta si piciorul drept, apoimna stnga si piciorul stng". De fapt se poate avansa si asa. Unii copii, dupa ce explica,ncep sa mearga n acest fel, desi nu este un mers comod, firesc. Cerndu-se unor adulti sa

mearga n patru labe si sa explice cum are loc acest mers, unii dintre ei au dat acelasiraspuns ca si copii de 5-6 ani. Nici ei nu erau constienti de felul n care se procedeaza.Mersul n 4 picioare este legat automat prin conexiuni senzorio-motorii (scheme). Nu enevoie, deci, de constiinta procedeului.

Abia la 7-8 ani copii sunt constienti de detaliile mersului si pot da explicatia justa(majoritatea dintre ei). Desigur, chiar si copilul de 3 ani e constient ca merge n 4 labe, dar eo constiinta implicita, nu o constiinta explicita a felului n care procedeaza. Pentru aceastase cere o mai deplina dezvoltare mintala.

O alta experienta piagetiana consta n recunoasterea traiectului unui proiectil lansai cu o

prastie. Nu e vorba de prastiile cu elastic construite azi de copii, ci de prastia antica,constnd dintr-o bucata de piele, legata de 2 sfori, n care se pune o piatra; prastia senvrte cu putere, dndu-se dramul pietrii cu care se lovea dusmanul. n experientele luiPiaget, i se arata copilului cum se procedeaza si e rugat sa azvrle cu ea o bila ntr-o cutiedin apropiere. Copilul de 4-5 ani, dupa cteva ncercari nereusite izbuteste sa arunce bila ncutie. ntrebat cum a facut, el arata ca a dat drumul bilei cnd s-a aflat n fata cutiei (uniichiar ncearca sa demonstreze, oprind rotirea n fata cutiei si azvrlind piatra n ea). n fond,se da drumul bilei cnd se afla ntr-o pozitie laterala, ea plecnd pe o tangenta la cerculrotirii prastiei, n felul acesta zburnd cu forta acumulata prin rotirea violenta (vezi fig. 3).

Deci, n practica se fac greseli pe care copilul le asociaza anumitor senzatii n relatie cupozitia si miscarea minilor; el face o serie de traiectorii, reglari, pna reuseste sa realizezescopul propus - n cazul nostru aruncarea bilei n cutie. Dar aceste ncercari, reglari nu suntefectuate cu deplina constiinta, selectia lor se efectueaza inconstient. Inconstientul, la carene vom referi imediat, asigura orientarea, nvatarea naintea unei constiinte clare. Existadoar constiinta confuza, implicita care nu surprinde detaliile operatiilor. Abia pe la 11-12 aniposibilitatile de constientizare cresc si copii pot clarifica usor procedeul folosit n utilizareaprastiei.

J. Piaget si colaboratorii sai au realizat si alte experiente : coborrea unei bile pe un plannclinat n anumite directii, ntoarcerea unei mingi de ping-pong si a unui cerc, construirea

unui drum n panta, ciocnirea unor bile s.a. Toate au dus la aceeasi concluzie : se potrezolva probleme concrete destul de complicate, fara a fi constienti de detaliile executiei,mai ales n cazul copiilor, cu att mai putin constienti cu ct sunt mai mici.

Asadar, priza de constiinta nu e ceva simplu, ea presupune o conceptualizare, o trecere dinplanul actiunilor concrete n planul actiunilor mintale, mult mai complexe si, totodata,constiente. Desigur, aceasta trecere implica reusita actiunii, fara a fi nsa suficienta.

Reusita nu necesita deplina constiinta. Inconstientul a carui influenta e importanta nperceptie, n gndire, n creatie poate solutiona singur multiple probleme practice. Trecereadin planul actiunii n planul verbal-logic, constient, implica o restructurare, stabilirea unor noi

legaturi, efectuarea de operatii mintale, plastice, reversibile. Noile relatii sunt inserate nstructurile notionale (altele dect cele din sistemul senzorio-motor). Daca ele nu suntelaborate, copilul nu poate deveni pe deplin constient. Numai dupa 7-8 ani, cnd sunt dejaconstituite sisteme notionale de referinta, el poate deveni constient si poate ncepe sa

19 / 39


20/39

explice ceea ce este implicat n detaliile actiunii.

Se pune urmatoarea problema : ce determina priza de constiinta n mod obisnuit ? DupaEd. Claparede - dificultatile n activitate, dezadaptarea. n experientele lui J. Piaget,complicatiile sunt provocate prin interventia experimentatorului. nsa constiinta poate apareachiar cnd o actiune reuseste, precizeaza Piaget: cnd reproducerea miscarilor econstrnsa sa se adapteze unor modificari (ceea ce de fapt constituie o dificultate) si cndsubiectul si propune noi scopuri.

Experimentele efectuate au pus n lumina existenta unor grade ale constiintei. De pilda, nexperientele cu prastia sunt cazuri cnd copilul nu poate arata exact pozitia, dar indica unaintermediara (nu cea din fata cutiei). Apare deci o constiinta neclara a pozitiei din care sedeclanseaza bila. Acestei impresii, constiintei neclare, i se spune de obicei subconstient. nfond exista grade de constiinta dupa integrarea noilor informatii n sisteme mai mult si maiputin evoluate. Sa vedem acum n ce fel poate fi conceput inconstientul.

4. Inconstientul

A. Asa cum a reiesit din cele relatate mai sus, exista un numar destul de mare de

fenomene si reactii psihice care intervin n activitatea noastra, fara a ne da seama deprezenta lor. Ansamblul lor, ca si al posibilitatilor de actiune existente, neactualizate ldenumim, n mod obisnuit, inconstient.

Astazi includem n inconstient mai nti tot bagajul de cunostinte, imagini, idei achizitionatesi care nu ne sunt utile n prezent. Ele ramn ntr-o stare de latenta; unele vor fi actualizatefrecvent, altele poate niciodata. Apoi gasim toata rezerva de acte automate, priceperi sideprinderi care nu sunt necesare pentru moment (stiu sa dansez, dar nu e cazul, tot asamai stiu sa schiez, sa conduc un automobil etc). Ele intervin cnd o cere situatia prezenta.

Tot inconstiente sunt unele perceptii obscure (sub pragul la care devin constiente), darinfluentnd comportamentul (multi excitanti conditionati pot ramne n afara constiintei). nfine, afectivitatea este n mare masura inconstienta: teluri, dorinte, sentimente care n-aulegatura cu momentul prezent. n ce priveste sentimentele, chiar cnd sunt actualizate, cndintervin n conduita, ele nu sunt constiente n ntregimea lor (mi dau seama ca tin la tatalmeu, dar nu stiu ce sacrificii as fi n stare sa fac pentru a-1 sti multumit).

B. Teoria inconstientului a fost multa vreme dominata de conceptia lui Sigmund Freud,medic vienez, parintele psihanalizei. Acesta are meritul incontestabil de a fi subliniat rolulimportant al inconstientului, dar a ajuns la mari exagerari si unilateralitate, n ultima sateorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instante : a) sinele (sau id") care ar fi

principalul sediu al inconstientului, imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorintele noastre,instinctele. Freud a caracterizat doua instincte esentiale, instinctul vietii, tendinta spreplacere (Libido") pe care mereu a identificat-o cu tendintele sexuale, si instinctul mortii(Thanatos"), tendinta spre distrugere. Ambele instincte ncearca mereu sa treaca laactiune, dar sunt tinute n fru de a doua instanta; b) Supraeul (superego"). Acesta estealcatuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El se formeaza datoritainterventiei parintilor, care nfrneaza tendintele copilului neconforme cu moralitatea; c)Eul (ego") constituie cea de a treia instanta, principalul sediu al constiintei. El tine cont dedorintele prezente n sine", de interdictiile supraeului, cautnd un compromis ntre ele, nfunctie de realitate. Acest compromis obliga eul sa alunge n inconstient (sinele) toatetendintele, aspiratiile care nu se pot realiza (fenomen numit de Freud refulare").

Conceptia parintelui psihanalizei are o baza reala: exista mereu conflicte ntre dorintelenoastre si obligatiile morale. Eul, n functie de constiinta morala si de realitate, cauta mereuo solutie optima. Dar Freud sustine o suprematie a sinelui, a fortelor inconstiente. El

20 / 39


21/39

compara psihicul cu un calaret si calul sau. Eul este calaretul care conduce calul, dar calul,care l poarta, constituie forta principala, factorul principal - putnd sa zvrle calaretul, cndsi iese din fire. E domnia inconstientului.

Acest raport ntre eu si inconstient poate fi real n cazul unor boli mintale, dar nu si la omulnormal, unde predomina glasul constiintei. Numai la un mic numar de oameni (la psihopatisi delincventi) se poate utiliza teoria freudista.

n prima sa conceptie, S. Freud amintea si de un preconstient: zona n care s-ar aflaamintirile si automatismele ce pot fi evocate cu usurinta, spre deosebire de impulsurilerefulate. Acestea, aflate n inconstient, razbat foarte greu, fiind cenzurate de supraeu. Astazinu se vorbeste de preconstient, dar se accepta existenta unei zone subconstiente, o zonalimita ntre inconstient si constient. Astfel, daca avem n camera o pendula, zgomotul eiregulat nu-1 mai auzim, adnciti fiind n lectura, dar daca ea se opreste ne dam seama ca s-a ntmplat ceva. Deci zgomotul era subconstient. Tot asa sunt situatii n care traim unsentiment de care nu ne dam seama. Intervenind nsa o emotie neobisnuita, constientizaminfluenta sa - subconstienta.

C. O divizare neta ntre inconstient si constient nu pare necesara. Astazi, inconstientul nu

mai e privit ca un simplu rezervor de impulsuri. Inconstientul e indisolubil legat de constientsi l influenteaza n orice moment.

n acest sens, este interesanta conceptia lui R. Mucchielli. Dupa el, toata experientanoastra, influentata de tendintele nnascute (putine), de mediu, de educatie se structureaza,treptat, ntr-un vast sistem, n care am putea distinge subsisteme (ale fenomenelorpreponderent cognitive sau motorii ori afective). Tot acest sistem, aceasta structura apersonalitatii influenteaza n permanenta fenomenele psihice actuale: perceptiile, gndirea,sentimentele, actele de vointa. El tinde sa le dea o forma corespunzatoare, izomorfatendintelor formate, structurii dobndite a personalitatii, n lumina acestor conceptii,inconstientul ar fi o forma, tocmai structura personalitatii ce influenteaza constiinta, dar caretreptat se amplifica, se modifica n functie de noile experiente. Deci, dupa Mucchielli ca sidupa H. Ey, nu putem separa inconstientul de constient, sinele de eu", ele fiind ntr-opermanenta interactiune.

Spre deosebire de S. Freud, care vedea n inconstient doar impulsuri negative, potrivnicemoralitatii, P. Ricoeur, filosof francez contemporan, subliniaza rolul pozitiv al inconstientului.El intervine n actiune si mai ales n creatie. n procesul creator, faza de inspiratie, deiluminare, rolul intuitiei sunt cert de origine inconstienta. Dar intuitia (definita ca unrationament cu premise inconstiente) e prezenta si n perceptia de spatiu, n desfasurareagndirii, unde influenta sa e, nu rareori, hotartoare. Inconstientul recepteaza informatiile, le

prelucreaza, stabileste relatii pe care le ofera prompt constientului, ajutndu-1 ladiscriminarea si la solutionarea de probleme.

P. Ricoeur ramne nsa prizonierul mentalitatii freudiste, atribuindu-i eului" doar un rolnegativ : de a dirija, nfrna, tempera reactiile noastre. Constiinta depune un imens efort detriere, comparare. Ea creeaza cai noi pentru ca impulsurile, sentimentele sa se poatamanifesta, sa se dezvolte. Constientul si inconstientul formeaza o unitate, oarecumcontradictorie, dar totusi unitate. Nu trebuie sa reducem inconstientul la ceea ce estebiologic si primitiv n noi. ntr-adevar, el reprezinta o structurare a tuturor achizitiilor siconstructiilor noastre care incorporeaza, desigur, si fortele, tendintele native. Totodata, el nue pasiv, constituind o extraordinara masina automata de gndire. Poate fi imaginat ca un

computer extrem de performant. Din inconstient trec mereu n constient trairi, impresii,impulsuri. Pot fi si senzatii ce nu apar niciodata n constiinta, cum ar fi cele provocate deactivitatea organelor interne. Desi, exista tehnici avansate, de tip Yoga, care fac posibilcontrolul unor organe interne, ceea ce subliniaza si mai mult strnsa relatie existenta ntre

21 / 39


22/39

cele doua forme de manifestare ale vietii psihice.

Nendoielnic, azi nca nu sunt clarificate structura inconstientului si mecanismele sale, dupacum nici constiinta, nici formarea eului nu sunt deplin elucidate, ele constituind problememari ale psihologiei si filosofiei. Este certa nsa interactiunea lor si totodata permanenta lorevolutie. Constientul si inconstientul sunt forme complementare ale vietii psihice.Inconstientul e mult mai vast dect ceea ce este constient la un moment dat Asta nunseamna ca ar avea un rol mai important, ca ar fi hotartor. Constiinta nu e inutila, nu e un

epifenomen". Ea intervine cnd automa-tismele inconstiente nu mai pot face fata, cndapar dificultati ori survin multiple variatii, modificari sau noi obiective. Constiinta controleazaefortul de comparare, de prelucrare a datelor, n vederea gasim unor solutii optime. n acestproces sunt esentiale sesizarea erorilor si a valorii premiselor. Constiinta dezvaluie pozitiaexacta a omului n natura si comanda reactia adecvata n situatii neobisnuite. Constiintareflexiva constituie premisa fundamentala a progresului uman.

///////////////////////////////////////////////////////////

///////////////////////////////////////////////////////////

Incursiune n cunoatere. Comunicarea parte integrant a cunoaterii

Omul a fost fcut dintr-un lemn aa de noduros, nct e lucru ndoielnic c s-ar putea cioplivreodat din el ceva absolut drept.

Kant

nc de la nceputul vremurilor, omul a ncercat s descopere ceea ce este el i ce sunt

lucrurile care l nconjoar. Astfel, prin uimire i contemplare, se nate filosofia. Prin actul dea filosofa, care presupune uimirea si contemplaia se ntampl o orientare a omului ctreesena sa. Filosofia, neleas astfel, este o parte constitutiv a vieii i caracterului uman.

Ceea ce rezult in urma actului de filosofare devine o educaie a firii umane sau Paideia,aa cum a numit-o Platon. Sufletul prin filozofie este eliberat ctre cunoatere, avand astfel ocale privilegiat de a accede la inteligibil. Esena sufletului este dat, depinde numai de noicum o dezvluim, prin filosofie ctre lumin sau prin simuri ctre ntuneric.

Platon consider c filosofia este o art a rsucirii dinspre aparen spre esen,demonstrand aceasta in faimoasa lucrare Republica, Mitul Peterii.

Prin simboluri: Petera lumea sensibil, a realitii aparente, ntunericul peterii ignorana omului incult, limitat; lanurile prejudecile, simurile care ne limiteaz; focul lumina cunoaterii; umbrele de pe peretele peterii imaginile corpurilor fizice, aparenelecare genereaz opinii ntmpltoare, preri, rodul percepiilor i al imaginaiei; corpurilepurtate prin faa focului aparenele adevrate, realitatea fizic, generaz opiniile adevrate,suiul greu spre ieirea din peter drumul iniiatic spre cunoaterea esenial,cunoaterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara peterii cunoatereametafizic, prin intelectul pur, cunoaterea adevrat prin intelect i raiune.

Soarele Ideea Binelui. Perfeciunea - Sufletul se aseamn cu Ideile pentru c este

simplu, nemuritor, cunoate lumea inteligibil printr-un proces de conversiune a crui for oconstituie erosul, iubirea are ca efect uitarea, n vederea dobndirii puritii primare,cunoaterea Ideilor este doar o reamintire a sufletului ncarcerat n corpul fizic, menireasufletului este s pregteasc omul pentru moarte, adica eliberarea sufletului nemurilor i

22 / 39


23/39


24/39

de comunicare autentic ne arat de fapt inceputurile gandirii filosofice. Abia prin comunicareeste atins scopul filosofiei, scop ce d sens tuturor celorlalte scopuri perceperea fiinei,iluminarea prin iubire, dobandirea senintii.

Dac, ndoiala este cea care ne face s cautm adevruri,dac cutremurarea este efectulunor situaii limit,mprtirea acestor triri altor persoane,pentru acetia poate fi o lecie devia.Astfel, prin comunicare putem evita falsitatea,acumuland cunotine despre situaii devia. Comunicarea de la existen la existen este cea care definete atitudinea omului ncutrile lui de a nelege lumea.

Toi filosofii, pan la Kant au avut ca baz de pornire n filosofia lor intrebarea Ce esteomul?, ncercand sistematic s gseasc rspuns la acest intrebare, dand definiii pentruom i ncercand s deslueasc apoi ceea ce l nconjoar pe acesta.

o Omul este o fiin care cuget. R .Descarteso Omul este o trestie cugettoare. Blaise Pascalo "Omul - judector al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pmant, depozitar al

adevrului, ngrmdire de incertitudine i eroare; mrire si lepdtur auniversului"...... Blaise Pascal

o Gandirea este ceea ce definete omul. Blaise Pascalo Toat mreia noastr st n cugetare. Blaise Pascalo Hommo fabert sau omul creaz,meteugar.H Bergsono Zoom politikom animal social sau omul este o fiin sociabil. Aristotel

Prin gandirea lui Kant n filosofie se petrece o transformare deosebit, atenia filosofic ideplaseaz accentual de la lumea din afar ctre subiectul cunosctor. Analizand primatreapt a cunoaterii,sensibilitatea sau capacitatea de a primi date senzoriale despre obiecte,Kant concluzioneaz c toate proprietile obiectelor sunt percepute n spaiu i timp.Acestea fiind doar cadrul pentru universal exterior al omului.

Dac, pan la Kant ntrebarea primordiala a fost Ce este omul? Acest filosof orienteazcercetarea filosofic ctre analiza limitelor cunoaterii umane Ce pot s cunosc? Care sunt

limitele raiunii?, Cum pot s devin fericit? acestea fiind interogaii la care trebuie srspund critica raiunii pure. Pentru Kant, este mult mai important o examinare critic a naturiiraiunii nsei. nainte de a pretinde c prin raiune avem acces la principiile ultime ale lumiise impune o cercetare critic a limitelor cunoaterii umane. Trebuie determinate mai ntai detoate limitele cunoaterii umane, iar aceasta sarcin aparine criticii raiunii pure, carestabilete condiiile i structurile cunoaterii prin raiune. ntrucat, ea determin limitelecunoaterii umane,este de fapt, o pregtire,un exerciiu propedeutic pentru filosofia caatare,ar servi nu la extinderea ci numai la clasificarea raiunii noastre i ar feri-o de erori,ceea ce ar reprezenta un mare catig.

Una din lucrrile cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde ntreg spectrul filosofiei

sale, o constituie "Critica raiunii pure" opera sa capital, n care cerceteaz bazeleprocesului de cunoatere. Kant ncearc s integreze ntr-o concepie unitar cele doupoziii contrare ale teoriei cunoaterii din vremea sa, pe de o parte raionalismul lui RenDescartes, pe de alta lempirismul filosofilor englezi John Locke i David Hume. n acestscop, Kant face deosebirea ntre judecata analitic i cea sintetic. n cazul judeciianalitice, adevrul deriv din analiza nsi a conceptului, fr a mai fi nevoie de unexperiment, respectiv de o percepie sensorial. n situaia n care o analiz raional nu estesuficient pentru a extrage adevrul i este nevoie de o observaie sensorial sauexperiment, atunci avem deaface cu o judecat sintetic. Toate cunotinele valabile la unmoment dat derivate din experien au prin urmare un caracter sintetic. n continuare, Kantmparte judecile n empirice sau a posteriorii judeci a priori. Judecile empirice sunt nntregime dependente de percepia sensorial, de ex.: afirmaia: "acest mr este rou".Dimpotriv, judecile a prioriposed principial o valabilitate independent de cazul individuali nu sunt bazate pe observaie sensorial, de ex.: "doi i cu doi fac patru" reprezint oafirmaie aprioric. Kant susine c, noiunile de Timp, Spaiu i Cauzalitate, care

24 / 39
http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Empirism&action=edithttp://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Empirism&action=edit


25/39

fundamenteaz legile ce guverneaz relaiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiecteledin natur, dimpotriv, ca pure forme apriorice, stau la baza capacitii de cunoatere asubiectului, fiind astfel transferate realitii obiective. Spaiul, timpul i cauzalitatea sunt prinurmare forme care funcioneaz n procesul de percepie ca abloane, cu scopul de a ordonai structura toate impresiile sensoriale. "Lucrul n sine" adic aa cum este n realitate, nupoate fi cunoscut, pentru c subiectul intr doar n posesia impresiei asupra lucrului, a"fenomenului", a apariiei sensoriale a "lucrului n sine", care singur poate fi perceput, spredeosebire de ceea ce Kant denumete numen, care se sustrage capacitii de cunoatere.

Aceast cercetare critic a condiiilor percepiei i cunoaterii este denumit de Kant "filosofietranscendental", filosofie care investigheaz premizele i limitele necesare la care estesupus omul.

Kant consider c orice cunoatere ncepe cu experiena, dar ea nu provine total dinexperien, aceasta nseamn c exist cunotine empirice care sunt derivate dinexperien. Daca in filosofia lui Kant ntrebarea principala este cum?, atunci la ntrebareacum pot s devin fericit rspunsul unic const n urmarea acestui imperativ din care reiesefaptul c fiecare om trebuie tratat ca scop n sine i nu ca pe un mijloc. Dac ma identific cucel de lang mine i dac contientizez faptul c i eu m pot afla oricand n acceai posturca i el, atunci cel de asemeni mie va fi tratat de ctre mine exact asa cum mi-a dori eu s

fiu tratat n situaia dat, deci nu ca mijloc pentru ceva, ci ca scop n sine. Premisa pe careKant o foloseste aici este c dac toi oamenii sunt dotai cu raiune, atunci toi oamenii suntegali.

Citate reprezentative:o Tribunalul acesta pe care omul l simte n el este contiina.

o Fericirea e un ideal al imaginaiei iar nu al raiunii.o Omul a fost fcut dintr-un lemn aa de noduros, nct e lucru ndoielnic c s-ar putea

ciopli vreodat din el ceva absolut drept.o O propoziie incorect e neaprat fals, dar o propoziie corect nu e neaprat

adevrat.o Conceptele fr materie sunt vide.

o Nu se poate nva filosofia, se poate doar nva s filosofezi.

Leibnitz, un filosof oarecum diferit, un filosof la care logica se mpletete atat cu ontologiculcat mai ales cu teologicul, ceea ce el va denumi teodicee i n care primeaz dovedireaexistenei lui Dumnezeu prin mijlocirea raiunii.

Cu toate acestea vom observa ca raportrile sale la tiina logici sunt foarte pertinente. nprimul rand el va fi primul ganditor care va schimba abordarea logicii mutand centruldiscuiilor de la problemele ontologice la problemele limbajului.Va defini principiul raiunii

suficiente, orice lucru exist in virtutea une raiuni suficiente si datorit acesteia este aa sinu altfel. Dar si principiul identitii redefinit de el capricipio indiscenabilae.

Problema modalitii la Leibnitz va avea rdcini atat logice cat si filosofice. Din punct devedere logic cel mai mult va interesa raportarea la categoria de propoziie si anumepropoziia in care predicatul este continut in subiect predicatum inest subjecto, propoziii careastzi se vor numi si propoziii de ineren.

O propoziie necesara la Leibnitz va fi acea propoziie care poate fi redus la o propoziie deidentitate, si acea propoziie in care negaia ei implic o contradicie. Aceste propoziiinecesare se mpart in prime si in derivate.

Vom observa, mai apoi, c nu numai propoziile necesare, dar si cele contingente aupredicatul coninut in subiect, dar orice fel de analiz am face nu vom putea reducepropoziia de contingen la o propoziie de identitate. Aceast abilitate i va fi atribuit doar

25 / 39


26/39


27/39


28/39

CUNOASTERE, ADEVAR, LIMBAJ. FUNCTIILE SI ROLUL LIMBAJULUI

Filosofia s-a vazut pusa in fata unei intrebari grave Ce este adevarul?. Intrebarea estedificila pentru ca ea comporta laturi, aspecte ce se refera la natura adevarului, dobandirea siverificarea adevarului. Intrebarea este grava pentru ca adevarul este implicat si marcheazaprofund viata oamenilor, conduita, comportamentul lor, adica dimensiuni majore ceindividualizeaza omul ca fiinta morala, libera, responsabila. Ce inteles are adevarul atuncicand la proces individul trebuie sa jure ca spune adevarul si numai adevarul? Ce inteles are

termenul adevar atunci cand se foloseste sintagma adevar stiintific, adevar filosofic, adevarreligios, adevar istoric, adevar politic, adevar economic? Ce trebuie sa intelegem prin adevarcand de fapt noi avem adevaruri? Problema a preocupat filosofia din cele mai vechi timpuri.Ea a fost pusa cu claritate in discutie de catre Socrate si a fost dezvoltata de Platon siAristotel. d8l1llPentru Socrate adevarul este in noi, in sufletul nostru. El nu trebuie cautat in afara noastra.Pentru a ajunge la adevar este necesar sa ne cunoastem pe noi insine, sa cercetam cumeticulozitate facultatile noastre de cunoastere, sa stim ceea ce putem sa cunoastem siceea ce nu putem sa cunoastem si sa mai stim ce trebuie sa facem si ce nu trebuie safacem. Socrate aduce in discutie o problema importanta, anume aceea a posibilitatilornoastre de cunoastere si spun pentru prima data raspicat ca noi nu putem sa cunoastemtotul, ca posibilitatile noastre de cunoastere sunt limitate si ca nu trebuie prin urmare sa neintindem cu cunoasterea dincolo de ceea ce nu putem cunoaste. Ex: nu putem sa cunoastemsecretele dupa care zeul a construit lumea, nu putem sa cunoastem planurile tainice dupacare zeul a zamislit universul.Socrate ne atrage atentia ca unele cunostinte sunt inutile si ca este necesar ca noi sa stim cene este util, ce trebuie sa cunoastem in mod necesar si la ce trebuie sa renuntam pentru canu ne este folositoare o anumita cunostinta. Degeaba spune Socrate stim noi sa explicamcum se produce ploaia daca nu stim cand trebuie sa facem lucrarile pamantului, cand trebuiesa insamantam si sa recoltam, si degeaba stim noi cum se produce miscarea astrelor dacanu stim cine suntem noi insine si incotro ne indreptam. Deci sa ne indreptam cunoasterea

spre lucrurile utile si sa evitam cunostintele fara de folos..Aristotel, in lucrarea Metafizica face un pas inainte si elaboreaza teoria adevarului-corespondenta. Potrivit lui Aristotel, adevar este un enunt in care se spune ca nu este ceeace nu este si ca este ceea ce este si fals este un enunt care ne spune ca nu este ceea ceeste si ca este ceea ce nu este. Deci Aristotel considera ca este adevarata o cunostinta carecorespunde realitatii la care se refera si este falsa o informatie care nu corespunde realitatiila care se refera. Pentru Aristotel adevarul si falsul sunt atribute ale cunostintelor, suntrezultat al cunoasterii, adica Aristotel spune ca numai cunostintele pot fi adevarate sau false.Lucrurile ca atare, existentele, cum le numeste el, nu sunt nici adevarate si nici false. Elesunt sau nu sunt, exista sau nu exista. Adevarat sau fals este ceea ce spunem noi desprelucruri. Deci valoare de adevar sau de fals are enuntul nostru cu privire la lucru. Purtatorii

adevarului si falsului sunt enunturile, judecata noastra despre afirmativ sau negativ.Aristotel defineste adevarul si nu formuleaza o teorie cu privire la criteriile adevarului, adicanu se refera si la modul cum putem constata concordanta sau disconcordanta dintreenunturile noastre si realitatea la care se refera. Aceasta teorie a lui Aristotel a circulat si maicircula inca in filosofie, a fost si mai este inca preluata de diferitele stiinte, dar intrebarea sepune ce facem si cum procedam cu acele cunostinte care se refera la lucruri a carorcorespondenta nu poate fi stabilita imediat. Cum procedam in cazul in care, sa spunem,termenul de corespondenta a disparut demult sau ce facem in situatia in care termenul decorespondenta nu poate fi stabilit pe cale experimentala. Ex: nu pot sa experimentez dacaSoarele se invarte in jurul Pamantului sau daca el este in centrul Universului, asa dupa cumnu pot sa

cunoastere si adevar - 2011.01.05

Documents