CULTURA ncSTIN

REVIST-fi LU N RR A

ËLR-J N r . j 9 . « *

Exeispí.r f i - . /

ANUL XXIV 1944 IAN.-FEBR. NR. 1-2

© B.C.U. Cluj

cultura creştina înregis trată la Tribunalul Târnava-Mică, Nr. 1—1942

COMITETUL DE EDITURĂ: Victor Macave iu , preşed inte ; loan Agar-biceanu, loan Bälanu, Nicolae Brtnzeu, Titus Mălai, Zenovie Pacl işanu, Dumitru Neda, August in Popa, membri.

DIRECTOR: August in Popa REDACTOR RESP.: Dumitru Neda

SUMARUL AUG. POPA: Omul şi maşina. IOAN MICLEA : Realismul în filosof ia d. Ion Petrooici. ŞTEFAN MANCIULEA : Activitatea politică a lui Timoteiu Cipariu. (I). IOSIF E. NAGHlU: Arhierei ortodocşi-români în relaţie cu catolicismul. I. VESA: Un mare convertit: Cardinalul I. M. Newman. EUG. POPA : Iubirea în Morală. Z. PACLIŞANU: Lupta pentru drept. DUMITRU NEDA: Lumini şi umbre, (Mici încrestări în legătură cu iubirea

de Neam şi de glia străbună).

OAMENI Şl FAPTE D. NEDA : Sfaturile de împăciuire. E. POPA: Lantul Sf. Petru. /. VULTUR: Mare rege şi distins catolic. /. VESA : t Prof. Ion Simionescu. ALEX TODEA : Monte Cassino. A. P.: Pericolul slav.

ÎNSEMNĂRI Lumină în enigma rusească (ap). — Teotim, episcopul Tomisului (losif

E. Naghiu). CRONICI

Omenia românească — Din ororile răsboiului - In slujba carităţii — .în­tâmplări" cu tâlc — Suveranul Pontif face un nou apel la pace — Măsură bine­venită — Aşa se scrie istoria - Ruşii din diaspora nu recunosc pe Serghie — Crestături pe răbojul vremii - La un sfert de veac.

BIBLIOGRAFIE Şerban Ionescu : Temeiurile unei ordine morale (E. Popa). — Virgllio Ma­

xim : De festis Conciliorum Oecumenicorum în Ecclesia Byzantina. (Iosif E. Naghiu).

A b o n a m e n t u l d e l à 1 I a n u a r i e 1 9 4 4 :

Un an * . . . . . . . 750 lei Insti tuţi i , autori tăţ i şi s t ră ină ta te . . 1500 „ Un exemplar 75 „

Redacţia şi Adminis t ra ţ ia : BLAJ.

© B.C.U. Cluj

ANUL XXÎV lArÛJARlÈ-FËORUAR'Ë 1944

CULTURA CREŞTINA REVISTĂ L U N A R A

OMUL ŞI MAŞINĂ Delà începutul existenţei sale, prin însăşi firea sa, omul este

homo faber. Este un privilegiu al raţiunii iscusinţa de a făuri, a fabrica unelte, pentru a obţine rezultate optime cu minim de efort. Din acest dar rezervat exclusiv fiinţei raţionale s'a născut ci­vilizaţia, şl lui îi datorim progresul realizat în stăpânirea naturii.

Lungă vreme maşina a rămas la rostul ei de sclav credincios şi viaţa s'a desfăşurat normal. Dar în ziua când întâia maşină cu aburi s'a pus în mişcare, a început în istorie o epocă nouă. — Pro­gresul n'a fost dintr'odată revoluţionar. Când însă febra Invenţiilor mecanice şi-a dat mâna cu ştiinţele naturii, pornite şi ele la drum de cuceriri nebănuite în laboratorul firii, atunci a început a se schimba în vârtej nebun faţa pământului, viaţa a căpătat alt ritm, aşezările sociale altă înfăţişare. începe, cam acum 150 de ani, epoca maşinii.

Se poate numi aşa nu numai din motivul că factorul cel mal de seamă, elementul caracteristic al vremii, a fost triumful uluitoa­relor realizări tehnice, ci şi într'un sens mai adânc şt mai dureros: domnia maşinii asupra omului. Căci, din păcate, aici am ajuns, la această neverosimilă inversare de roluri şt răsturnare totală a echt-llbrului firesc : din sclav, maşina a ajus stăpân ; miflocul s'a făcut scop, Iar bietul om se transformă pe nesimţite în robot, un meca­nism şt el, prins în angrenajul teribilei uzinl a industrialismului modern.

Privită în această lumină, nu-i exagerată afirmaţia lui Ber-diaeîf, care crede că „problema tehnicei a ajuns problema de destin a omului însuşi şi de destin al culturii" *). Departe de a fio simplă chestiune economică şi ştiinţifică, este şi una socială, metafizică şl chiar religioasă. Şi încă una ndln cele mal chinuitoare pentru con­ştiinţa creştină". Fiindcă, nîn acest veac al necredlnţti, în care s'a frânt nu numai vechea credinţă religioasă ci şi credinţa umanistă a

*) NIC BÈRDIAEFF: L'homme et la machine, Paris 1933 (Ed. „J« sers") p. 7.

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

veacului XIX, singura credinţă pe care o mai are omul civilizaţiei moderne este cea cu care el priveşte tehnica, puterea şi progresul ei infinit. Şi tot ce se înfăptuieşte în lume conspiră la alimentarea a-cestel credinţe. Tehnica reprezintă ultima iubire a omului, care este pe punctul de a-şl modifica, de dragul acestei iubiri, propria imagine".

Este necesar şi firesc ca, la reorganizarea ce va trebui să se dea lumii după prăpădul răsbolulul, să se ţină seamă de această problemă, delà norocoasa deslegare a căreia depinde în măsură hotărîtoare durabilitatea ,nouei ordine". Câteva linii de orientare, deci, în această direcţie, nu pot fi decât de folos.

La noi, ce-l drept, maşina n'a ajuns încă la expresia maximă a isprăvilor sale, pentruca să ne fi pus suficient pe gânduri. Ţară de plugari, cu satele închegate încă în rânduiala tradiţională, nu ne-am putut plânge de excesele tehnicizării, ci dimpotrivă, am re­gretat înapoierea noastră pâbubitoare, care ne răpeşte putinţa de a ţine pas şi a înfrunta concurenţa ţărilor cu agricultură mechanizată. Totuşi, problema maşinii ne priveşte în întregime şi pe noi, în a-celeaşi aspecte ce le are ea în general pentru toată lumea. Fiindcă din această „lume a maşinii" facem parte şi noi, împreună cu toate popoarele europene şi americane. Formăm o unitate economică şi Culturală. Efectele ipermecanizării din apus se resfrăng şi asupra noastră. Apoi, în aceeaşi direcţie evoluăm şi noi, ca să ajungem, fatal, la aceleaşi rezultate.

* * *

Să vedem întâi fapte şi rezultate, în diferitele domenii ale vieţii, pentru a trage apoi conduşii şi a indica directive de viitor.

In economie, intrarea în scenă a maşinei moderne, conjugata cu descoperirile ştiinţelor naturii, a produs o revoluţie totală.

La anul 1800 Europa avea 180 milioane de locuitori, pentruca în 1914 să numere 450 milioane. Deci : spor de 270 milioane intr'un singur secol! — Miracol şi mai mare: această populaţie întreită dispunea de mai multe bunuri şi putea trăi mat bine decât cea mică de mai nalnte. Bogăţia a crescut mai repede decât populaţia. A-verea naţională a Angliei în 1812 reprezenta 2,7 miliarde Lst., în 1914 se ridică la 15 miliarde; a Germaniei creşte delà 15 miliarde RM. în 1885 la 70 miliarde RM. în 1890 *).

Producţia şi circulaţia bunurilor a luat, în acelaşi răstimp, proporţii deadreptul fantastice. — Consumul de fier în Germania,

•) Cfr. WERNER SOMBART ; Deutscher Sozialismus. Berlin. 1934 pag. 4 şi urm.

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 3

la 1835 a fost 1,8 kg. pe cap de locuitor, în 1931 nu mai puţin de 276 kg. — Producţia de bumbac de 68.000 t. în 1926\30 atinge 4.500.000 t. în 1912\13. — Mărfurile puse în circulaţie de comerţul mondial reprezintă 2 miliarde de RM. în 1800, pentruca în 1929 să ne dea cifra de 284 miliarde RM.

Aceasta e opera maşinii, care a sporit, aproape la infinit, productivitatea muncii omeneşti. Profesorul american Lamb a expri­mat această creştere într'o cifră ingenios calculată: energia de muncă a omului a crescut în ultima uremè delà 4000 calorii la 160.000 calorii !

Maximul de spor s'a produs între 1921 şi 1928, îndată după răsboiul mondial trecut. Atunci, adecă, a început a se generaliza în marile industrii „raţionalizarea" născocită de inginerul american Taylor şi întregită de Ford. Cu observaţie migăloasă, Taylor a sta­bilit numărul de mişcări utile pentru fiecare lucrare din uzină, şi timpul necesar fiecărui gest. S'au izolat apoi gesturile, fiecare mun­citor având de îndeplinit un gest, unul singur şi mereu acelaş, asu­pra piesei pe care maşina i-o aduce în faţă cu regularitate mate­matică. Sistemul „lanţului", atribuit adesea lui Ford, care l-a apli­cat cel dintâi în stil mare. (Meritul propriu al lui Ford este altul, mal mult economic-social decât tehnic. El a văzut legătura strânsă dintre producţie şi consum, şi a lansat metoda de a spori simultan: salariile, producţia, bunăstarea, creditul şi consumaţia, muncitorii devenind în felul acesta cei dintâi consumatori).

N'a crescut însă numai producţia industrială propriu zisă. Ci în acelaş ritm accelerat a sporit şi roadă câmpurilor, în care au intrat tractoarele şi toate celelalte maşini. Nu este nici un bun ne-cesar omului din care să nu se fi produs cantitate suficientă, din multe supraabundentă.

Ar fi trebuit să urmeze o mulţumire generală. Exact contrarul s'a întâmplat. — întâi: şomajul. Mii, sute de mii, apoi milioane tot mai multe de braţe fără lucru şi de guri fără pâne în toate ţările industriale.

O maşină produce cât zece sau cât zece sute de muncitori, pe cari îi scoate 'n drum. Idealul era chiar fabrica pur mechanlcă, fără rotiţa: om. S'a şi construit o fabrică de filatură, în New-Yerset, în Interiorul căreia nu se găsea nici o suflare omenească: ma-şinile singure! — Şomajul a ajuns problemă de stat, economică şi socială. A trebuit să se dea ajutoare, apoi un fel de salarii siste­matice şi degradante. Acestea au provocat spor de impozite, deci urcarea preţului de cost a mărfurilor, în timp ce veniturile clasei muncitoreşti coborau mereu. Consumul s'a poticnit. Produsele nu s'au

J* © B.C.U. Cluj

4 CULTURA CREŞTINA Nr 1-2

mai putut desface. O serie de fabrici s'au închis, sporind numărul şomerilor. In America, cantităţi imense de cereale şi de alte pro­duse au fost aruncate în mare, ori distruse prin ardere, ca să se evite catastrofa totală a agriculturii ! Totul în contul Statului. De aici: spor de impozite... marfă scumpă... fabrici închise... etc. Lanţul funcţiona fără oprire. A trebuit să vină râsboiul, ca să dea de lucru la toată lumea, în fabrici şi pe câmpul de luptă. Era, se pare, sin­gurul mijloc de a putea distruge aproximativ atâta cât produce ma­şina. Aşa dară : distrugem pentruca maşinile să nu ne înece în mi-zerie cu supraproducţia de bunuri! — Paradox absurd şi dureros de adevărat.

Deodată cu creşterea producţiei a început şi marea migraţiune a mărfurilor şi oamenilor pe pământ — Ca să fie rentabilă, fabrica trebue să producă mult. De aici tendinţa spre tltanlsm a uzinelor moderne. Urmarea e : materille de prelucrat trebuesc aduse din de­părtări tot mai mari; apoi marfa fabricată va începe cu adevărat ocolul pământului pentru a-şi găsi cumpărător. — Maşina a con­struit deci, pe lângă al producţiei, un al doilea aparat gigantic: al cir­culaţiei, pentru care legea supremă este viteza. Astfel s'a ajuns la febra generală a călătoriei şl a vitezei. Pământul este un furnicar, în care nimic nu stă pe loc, nimic nu-i aşezat, ci totul aleargă în vârtej nebun. Foarte mare parte din energia omenirii se cheltueşte in a-ceasta goană ameţitoare şi distrugătoare de nervi, — care este aproape nulă în sistemul patriarhal, unde cea mal mare parte a lucru­rilor trebuitoare se produc pe loc şi în funcţie de trebuinţele per­sonale precise ale consumatorilor, familia este o mică uzină care-şl produce aproape tot cei trebue, iar comuna este şi ea o familie mai mare, în care diferiţii meseriaşi trăesc în strânse legături so­ciale cu clienţii: cunoscuţi, rudenii, prieteni.

Maşina a sfărmat această rânduială. Atât procesul de pro­ducţie a bunurilor cât şi cel al desfacerii lor a pierdut orice sem­nificaţie umană, orice legătură cu omul. Muncitorul face, o viaţă întreagă, aceleaşi câteva gesturi monotone, fără să pună ceva per­sonal în marfa gata, care este produsul maşinii, nu al omului. Fa­brica produce pentru piaţă, nu pentru cumpărători determinaţi. Vânzătorul şi cumpărătorul sunt şi ei simple rotiţe în angrenajul uriaş al circulaţiei care învălue lumea, desfăşurat de puteri ne­văzute, după legi cărora omul vrând nevrând trebue să li se su­pună. — Infinita varietate de acţiuni şi de valori ale întregului proces de producţie şi desfacere este redusă la numitorul comun: ban. Mobilul întregului vârtej este profitul, şi sufletul ascuns al uriaşului mecanism este finanţa: puteri abstracte şl anonime.

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 5 Astfel uiaţa economică, altădată pendentă de om, purtând

pecetea personalităţii lui, se mechanizează în întregul ei, luând chipul şi asemănarea noului stăpân: maşina!

Dar nu numai viaţa economică, ci şi structura socială se transformă în aceeaşi direcţie. Diferitele închiegări de societăţi fireşti se distramă, îşi pierd tot mai mult caracterul organic, pre-făcându-se în simple organisme, un fel de maşini ţinute în unitate şi în funcţiune nu de finalităţi interne, de aspiraţii şi voinţă co­mună, ci de către un sistem de norme impuse din afară în vederea unor scopuri determinate de o raţiune externă.

Sub loviturile maşlnei s'a clătinat, înainte de toate, autonomia Statelor. înainte vreme ţările erau unităţi organice, cari îşi duceau vleaţa în cea mai mare parte din puterile şi produsele proprii. Acum nici o ţară nu-şi ajunge sieşi. Comerţul internaţional este o putere care nu ţine seamă de graniţe etnice şi politice. Dimpotrivă, interesele lui comandă atitudinile politice ale Statelor, hotărînd în ultima analiză sorţii păcii şi răsboiului.

Inlăuntrul Statelor, se distramă toate comunităţile $t solidari' tăţile tradiţionale şi fireşti. Satul, acest pivot de temelie al statorni­ciei etnice, îşi pierde farmecul şi tăria. Atracţia oraşului îl lipseşte de elementele cele mai destoinice, în vreme ce mecanizarea culturii îl preface în mahala. In ţările industriale, din capul locului, nu se mal poate vorbi de sat. E ca şi dispărut. — Au dispărut şi corpo­raţiile, breslele şl celelalte comunităţi de muncă, în care erau strânşi în frăţietate ceice împlineau aceeaşi funcţiune în ierarhia muncii.

In urmă, familia trece printr'o periculoasă şi tragică criză. Membrii ei, împărţiţi prin birouri şi fabrici, nu mai au comunitatea de viaţă totală care alimentează solidaritatea şi produce climatul spiritual al iubirii calde, care-i dădea farmecul şl puterea din trecut. Ci nevoile şl capriciile marilor aşezări industriale o risipesc tn toate vânturile. In jurul coşurilor de fabrici, împlântate tntr'un câmp nelocutt, se strâng numaidecât mii şi mii de persoane singura-tice, înjghebându-se pe loc, în barăci de lemn ori în şubrede cazarme improvizate, mart aglomeraţii de indivizi aduşi din toate părţile, fără nici o altă legătură firească între ei decât hruba sau atelierul tn care trudesc şi crâşma în care îşi cheltuesc împreună, Dumineca, câştigul de-o săptămână. Aceste mulţimi, bătute încoace şi încolo de vântul conjuncturii, care constitue marile oraşe şi aşezări Industriale, sunt ca dunele de nisip ale Saharei. — Proletariatul, cu toată degra­darea umană pe care o include această denumire, este sulta Inevitabilă a maşinii în regimul capitalist. Şi el dă caracterul structural al

© B.C.U. Cluj

6 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

Statului modern, care nu va mai fi un tot organic, ci o simplă orga­nizaţie. -—Societatea şi Statul îşi modifică structura după chipul şi asemănarea maşinii.

Mal mult, asistăm, şi nu cu îngrijorare ci cu obstinată voinţă de a-l promova, la procesul mecanizării culturii înseşi. — Ma­şina este astăzi marele dascăl al omenirii. Nimeni nu se poate susr trage Imensei puteri a tiparului, cinematografului, a aparatului de radio. Daniel Rops, spre deosebire de alţi gânditori sociali, nu crede că s'ar periclita din pricina aceasta progresul culturii'). In ce priveşte desvoltarea intelectuală, muncitorul din fabrică n'ar fi în situaţie mai rea decât plugarul care trudeşte după legea tradiţiei bătrâne. (Adevărat că, după vorba Iul Sombart2^, la intrarea în uzină „fiecare individ trebue să'şi lase sufletul la garde-robă"; are în schimb avantajul că lucrează mai puţine ore, ră-mânându-i timp suficient pentru a se cultiva). Nu se teme nici de scăderea nivelului artistic pe care ar provoca-o cinematograful, concertele radiodifuzate şi celelalte metode de vulgarizare me­canică a frumosului. Mai curând este inclinât să dea dreptate opiniei, pe care o socoate totuşi cam „optimistă'', a lui Michèlet, după care: „Cu cât primele cerinţe vor fi satisfăcute mai ieftin prin maşini, cu atât mai curând gustul se va ridica peste produsele maşinismulut şi va căuta produsele artei personale". — Nu se pot nega totuşi evidenţele. Culturalizarea mecanica se caracterizează, ca tot ce produce maşina, prin tendinţa spre uniformitate şi can­titate, în paguba creaţiei personale ce ţine de esenţa artei, şi a calităţii indispensabilă adevăratului progres. Chiar dacă, graţie teh-nicei, se ridică încâtva nivelul cunoştinţelor — nu al culturii! — şl, să zicem, al gustului pentru frumos în marile masse, elitele vor

y // strivite sub massa imensă a materiei „culturale" pe care nu o mal pot stăpâni şl care nu le dă răgazul adâncirii şi creaţiei origi­nale. „Specializările" duse până la absurd fac dovada acestui ade­văr. Dar specializările au marele neajuns de a lăsa uitat întregul, de a înăbuşi nevoia unei concepţii de ansamblu a vieţii şi rostu­rilor ei, concepţie fără de care nu se poate imagina adevărata cultură. De aceea cursul întreg al culturalizării moderne duce la nivelarea în Mediocritate. De aceea vremea noastră, care se mândreşte cu stârpirea analfabetismului, n'a creat în artă un stil propriu de valoare rămănâtoare, şi nici în domeniul cugetării pure n-a făcut

1) DANIEL ROPS: Éléments de notre Destin, Paris 1934 p. 196-199, 2) 0„ c. p. 18.

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 1

ure-un pas remarcabil. Na se poate mândri decât cu tehnica sa, în care a realizat, ce-l drept, adevărate miracole; din păcate însă ele, lăsate în drumul lor de azi, duc la mecanizarea întreget culturi, adecă la desfiinţarea ei.

In volbura acestor răsturnări şi prefaceri, însuşi destinul o-inului a ajuns la o răscruce grea, hotărîtoare. Pentru el întrebarea se pune categoric, hamletian: a fi ori a nu mat ft om aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, ci un fel de făptură nouă după chipul şi ase­mănarea maşinii.

Fiindcă nu mai e vorba acum de simple influenţe ale tehnicel în diferitele sectoare ale vieţii. Fenomenele maşinismulut îmbrăţişează viaţa în întregul ei, impunând pretutindeni un sistem de legi unitar şi nou. Nu avem deci simple şi felurite maşini izolate, ci stăm în faţa unei lumi noui, a unui adevărat univers suprafizic, care func­ţionează în alt ritm decât cel al vieţii organice.

Realizarea aceasta ar putea constitui suprema glorie pentru omul creator. Din nenorocire însă s'a repetat şi aici istoria păca­tului originar: creatura s'a revoltat împotriva ziditorului care, în cazul nostru, a scăpat din mână frânele cârmuirii şi s'a resemnat — până acum cel puţin — la rolul de sclav umil al propriei alcă­tuiri. In domeniul economiei ca şi în cel social şi cultural, domnia maşinii este evidentă. Nenorocirea este că omul nici nu vrea să scape din această tiranie. Maşina a sădit în el pofte şi nevoi arti­ficiale — şl aceasta este vina cea mai grea pe care o atribue Berg­son maşinismului *) — care i-au devenit acum mai dragi decât cele cu adevărat necesare, şi pe care numai maşina le poate satisface. Chiar de aceea grija şi iubirea de căpetenie a omului de azi este maşina. Se pierde tot mai mult în lumea ei rece, despărţindu-se de natura în care a fost aşezat şi cu care t-a fost împletit destinul.

De aici o serie de primejdii fatale pentru om. — Mai întâi, nici fiziceşte omul nu suportă ritmul şi atmosfera nouei lumi. „Ni­meni nu s'a întrebat — spune Dr. Carrel, în celebra sa lucrare despre : „Omul, fiinţa necunoscută" — cum vor putea suporta fiin­ţele umane accelerarea enormă a ritmului vieţii". Şt : „frecvenţa boalelor mintale indică un foarte grav defect al civilizaţiei moderne"• — Frenezia sportului nu poate remedia răul ci, cultivat şt el cu exagerări, duce la noui desechilibre.

Mult mai gravă este însă problema sufletească a omului în epoca maşinii. — Smuls din legăturile familiei, a satului, a breslei,

*) BERGSON: Les deux sources de la morale et de la religion. Paria 1932. Pg. 332.

© B.C.U. Cluj

s CULTURA CRË$TINA Nr. 1-2

unde găsea căldura dragostei şi farmecul tradiţiilor, rupt şt de în­cântarea naturii pe care nu o mai cunoaşte, el se simte singur şi străin într'un univers căruia nu-i găseşte sensul. Lipsa de bucurii şi golul sufletesc va căuta să-l înece în plăceri, care nu vor întârzia săi sporească patimile şt desgustul.

— Munca din fabrică îl abrutizează cu monotonia ei, nu-i cere nici o contribuţie personală şi nu-i dă nici odată sastisfacţia de a fi făcut ceva gata cu propria destoinicie. — Toate aceste inr

fluenţe duc la un fel de desintegrare a compositului uman în ele­mentele extreme : Intelectual şi sensual. Zona Intermediară, ordinea emotivă, a sentimentului, se distruge în civilizaţia mecanică, cum observă Keyserling. Aici mai ales se potriveşte versul lui Emlnescu: nŞt cum vin cu drum de fier, toate cântecele pier", — pier din inimi, fiindcă oamenii nu mai au voie să aibă inimă!

Dar religia? Vuetul maşinii şi minunăţiile ei fac pe mulţi să nu mat audă glasul veşniciei. Totuşi, cu cât sufletele rămân mai pustii, cu atât nevoia ei se face mai simţită. Dar va avea şl în­ţelegerea el ceva nou, specific epocii tehnicei: va fi mai personală, mat puţin Influenţată de mediu şi tradiţii decât de experienţa şi trăirea individuală, şi probabil mai intelectualizată. E simptomatic că poate principalul centru de renaştere religioasă din Franţa a fost Politehnica! — Totuşi pericolele rămân imense. Fiindcă linia de mişcare a civilizaţiei maşinii duce direct nu numai la decreştinare ci la desumanizare, ceeace e şi mai grav.

întrebarea este: mergem fatal la pierzare, ori se poate găsi încă un drum de salvare? Produce maşina din firea sa acest de­zastru, ori el este efectul altor cauze? — întrebări pe care ni le vom pune, tn continuare, în numărul viitor. Acum să încheiem cu constatarea că : problema maşinii este cu adevărat problema destinului culturii $t a destinului omului. In lumina ei trebue revăzută şi adâncită fllosofla antropologică, preclzăndu-se din nou, în confor­mitate cu credinţa creştină, nu numai raportul dintre om şi maşină, cl şl cel dintre om şi natură, dintre individ şi societate, spirit şi materie.

AUG. POPA

© B.C.U. Cluj

REAUSMELE ŞI hEftLISMUL - O PRECIZARE -

Sunt foarte multe doctrinele filosofice cari, cu mai puţina sau mai multă îndreptăţire, se numesc realiste, de aceea ne vedem si­liţi sâ arătăm sensul realismului pe care l-am cercetat, şi chiar găsit, la doi dintre cei mai distinşi gânditori români, la d-nii Prof. I. Pe-trouici şi M. Florian.

Realiste se numesc toate doctrinele, începând cu materia­lismul, pentru care unica realitate este materia; realistă se numeşte şi doctrina materialismului metafizic a lui Hobbes ; empiri­smul lui Locke, sensualismului Condillac ; tot realistă este concepţie fenomenologică a lui E. Husserl şi, în sfârşit, neo-realismul anglo-american.

Până şi idealismele îşi atribue acest titlu. Nici ele nu vor sâ renunţe la gândul că, ceeace cunosc este realitatea. Astfel, realism, şi încă exagerat, se numeşte concep fia lui Platon, care face din ideile generale, esenfe subsistente ; realiste se intitulează toate doc­trinele idealiste cari fac din idee, din subiectul cunoscător, sau din gândire, singurele realităţi cunoscute. In acest sens chiar \şi carie-sionismul încă este realism.

Noi însă nu ne gândim la nici unul dintre aceste feluri de réa­lisme. Realismul urmărit de noi este concepţia filosofică, — deci nu-i vorba nici de realismul naiv — după care inieligenfa omenească este capabilă să cunoască o realitate în sine, adică o realitate inde­pendentă de actul cunoştinţei. In această concepţie, cunoaşterea este subordonată obiectului cunoscut ; nu este nici creatoarea şi nici legis-latoarea lui, ea şi în idealism. Acest realism se poate numi realism imediat, întrucât actul cugetării sesizează imediat o realitate inde­pendentă, atât de cugetarea care-l reprezintă, câl şi de actul cuge­tării care a sesizat realitatea. Aci, ceeace se cunoaşte imediat, nu este nici ideea sau conceptul lucrului, ca în cartesianism ; nici rea­litatea subiectului cunoscător, ca în idealismul crtticist, unde reali­tatea nu se cunoaşte decât după ce este diformată de către for* mele sau categoriile a priorice ale intelectului ; în realismul filosofic,

" }

© B.C.U. Cluj

ló CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

de care va fi vorba aci, inteligenta cunoaşte în chip natural şi pri­mar flinta (ens) unei realităţi, totdeauna abstracte din sensibilul în care este întrupată.

Acesta este realismul lui Aristotel şi al sfântului Torna de Aquino, cunoscut astăzi sub numele de realism tomist.

Că gândirea contimporană, supra saturată de hibrizii idealis­mului de toate nuanţele, se îndreaptă cu hotărîre spre realism, este un adevăr neîndoielnic pentru toţi cèi ce urmăresc mişcarea filoso­fică actuală. Nu e însă mai puţin adevărat că nu toţi realiştii de intenţie sunt şi realişti de fapt; iar dintre cei ce se numesc, numai foarte puţini sunt cei ce îşi pot şi justifica în mod logic poziţia epistemologică.

In ce măsură concepţiile realiste ale dlor Prof. Ion Peirovici şi M. Florian, corespund exigenţelor realismului schiţat mai sus, au de scop sâ arete paginile care urmează.

I. M.

REALISMUL ÎN FILOSOFIA D-LUI ION PETROVICI

Filosofia românească, tributara marilor concepţii apusene, poartă în însăşi structura fiinţei sale. atât puţinele semne ale biruinţei, cât mai cu seamă,, rănile şi insuficienţele acestora. Asemenea modelelor sale apusene, ea încă încearcă tot posibilul, şi de multe ori chiar imposi­bilul, în filosofie. Nu se mulţumeşte cu ceva: ea vrea iot, ori nimic; o cunoaştere absolută, ori scepticismul sau agnosticismul absolut. Mâ­necând din materialism, trece cu uşurinţă pe lângă realismul echilibrat al Iui Aristotel şi alS. Torna de Aquino, şi ancorează în portul idealis­mului disolvant al lui Kant şi Hegel. Limitele extreme ale filosofiei ro­mâneşti sunt, deoparte, materialismul brut; de altă parte, idealismul hegelian şi misticismul naturalist. Şi unql, şi altul, din punct de vedere epistemologic, echivalează cu un adevărat nihilism intelectual. Con­cepţia materialistă cunoaşte numai obiectul exterior, în care rămâne încremenită ; cea idealistă, reducundu-se întreagă numai Ia scrutarea subiectului, la imanenţă, nesocoteşte lumea obiectivă externă. Amân­două sunt exclusiviste şi, deci, unilaterale; în vreme ce cunoaşterea trebuie să ţină seamă de ambele versante ale realităţii; ea nu poate sacrifica nici unul din termenii cunoaşterii.

In filosofia românească, în afară de alte multe concepţii, şi con-r cepţia realistă îşi are reprezentanţi; unii şovăielnici, alţii numai în

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA ii principii, dar nu şi în concluzii, în teorie, fără să fie şi în practică; câ}iva din ei, numai în parte, şi în sfârşit, alţii, înzestraji cu darul unei intuiţii filosofice deosebite, au sesizat adevărul concepţiei realisie ; l-au expus lămurit, dându-i o temeinică justificare raţională. *

Cari sunt aceştia, şi în ce măsură gândirea lor satisface exigen­tele unei filosofii realiste moderate, am cercat să arătăm într'o altă lu­crare '), care a făcut — şi încă mai face — obiectul unei aprinse discujii. Această problemă am desbătut-o acolo dintr'un alt punct de vedere şi numai tangential, raportându-o mereu Ia termenul cu care am pus-o în comparape, care era filosofia creştină, adică, după noi, tomismul.

Intre filosofii români, mai mult sau mai pufin realişti, aminteam pe D-nii P. P. Negulescu, M. Florian, E, Speranfia, şi pe Dl. /. Pe-troviei. Dintre aceştia, acela care, după părerea noastră, satisface în măsură mai deplină exigenjele unei concepţii filosofice realisie, este d. Prof. I. Petrovici. De aceea în cele ce urmează, vom arăta factura realismului concepţiei d-sale, după cum aceasta se desprinde din opera sa, publicată până astăzi.

* • • *

Critica operelor filosofice ale unui gânditor poate fi întreprinsă în două chipuri şi din două puncte de vedere. O operă-poate să fie cercetată în primul rând din punct de vedere logic, însă raportată nu­mai la sine, ca parte dintr'un tot. Acest punct de vedere este unilate­ral, partial- şi astfel niciodată judecata critică trasă dintr'o astfel de xercetare, nu poate fi decât provizorie. Aceeaşi operă filosofică mai poate fi cercetată tot din punct de vedere logic, însă de această dată raportată la întreg, la toată opera unui gânditor. Acest punct de ve­dere sistematic este singurul hotărîtor atunci când vrem să integrăm filosofia cuiva într'un eurem" oarecare de gândire. Căci se poate întâmpla foarte bine ca una, sau chiar mai multe lucrări, cercetate în sine şi raportate fiecare numai la sine, să fie de o logică impecabilă, aşa în­cât problematica expusă să silească pe cercetător să aducă o judecată concludentă; adevărată, dacă se raportă exclusiv la datele acestei lucrări, însă falsă, dacă este raportată la ansamblul operei unui gân­ditor. Prin urmare, critica prin care opera unui gânditor este apropiată sau chiar încadrată într'un curent de gândire oarecare, deşi trebuie să fie la început analitică, n'ar aduce judecăţi valabile, dacă n'ar fi la sfârşit sintetică. Critica sintetică este singură chemată să arate în ce măsură diferitele structuri, articulaţii şi sisteme, armonizează cu cadrul general al concepţiei filosofice. Tot ea ne revelează şi faptul dacă

1) Tangente Româneşti la Filosofia Creştină, Blaj, 1942. 2*

© B.C.U. Cluj

12 CULTURA CRE$TINÄ Nr. 1-2

gânditorul are, ori ba, o atitudine, o concepţie determinată. Căci se poate întâmpla ca gânditorul să nu aibe una, ci chiar mai multe, şi durere, diametral opuse; se poate întâmpla apoi şi aceea ca un gân­ditor să ajungă la convingerea că punctul de vedere adoptat nu re­zistă unei temeinice critici şi astfel să se vadă silit să adopte un altul care-i satisface exigentele rationale. Căci se întâmplă, nu numai con­versiuni religioase, ci şi conversiuni filosofice.

Cercetând din acest punct de vedere opera filosofică a d. I. Pe-trovifci, constatăm că aceasta se bucură de o unitate organică, în sen­sul că diferitele ei articulaţii dau un tot, nu numai din punct de vedere material — ca pietrele dintr'o clădire —, ci din punct de vedere for­mal, ca un organism viu. Acest organism n'ar fi viu dacă n'ar fi şi logic, de aceea ceeace impresionează, în locul al doilea, pe cercetător, este lipsa oricărei contradicţii dintre principii şi concluzii, dintre păi ţi şi ansamblu : de aci urmează imediat o concluzie practică certă, anume, că d-sa nu este un convertit filosofic, (chiar dacă ar fi un convertit la religia creştină, după cum însuşi mărturiseşte)')

Cu alte cuvinte, din această opră se desprinde o concepţie filo­sofică unitară despre cunoaştere şi existenţă,*, care o străbate prin toate membrele şi toate fibrele; aceeaşi, nu numai în psihologie, în metafi­zică şi în epistemologie, ci până şi în logică. Din această concepjie urmează şi atitudinea filozofică faţă de toate problemele mari pe cari le ridică gândirea.

Care este acest fir roşu, acest nervus rerum care structurează din punct de vedere formal şi dă, aşa zicând, sufletul întregei con­cepţii petroviciene ? Toţi cercetătorii de până azi — şi chiar d-sa o spune — că fundamentul concepţiei sale este realismul. Un realism care se găseşte la egală depărtare atât de realismul brut, materialist, cât şi de antipodul acestuia, idealismul lui Berkley, D. Hume sau Kant; acest realism este un realism moderat şi critic. „Realismul d-lui Petro-vici, spune N. Bogdan, este deci de esenţă aristotelică, nu plato­nică" 2), iar opera d-sale este dovada certă a acestei afirmaţii.

Această nota dominantă a filosofiei sale o vom urmări sub dife­ritele încrengături ale filosofiei, confruntându-o mereu cu tezele clasice ale realismului şi confirmându-o la fiecare pas, cu punctul de vedere susţinut de gânditorul român.

• • Idealismul, începând cu Descartes şi ajungând la apogeu prin

Berkeley, Hegel şi Kant, a investit raţiunea nu numai cu puteri cunos-

1) Rotocoale de lumină, Casa Şcoalelor, B u c , 1943 p. 92. 2) Preocupări Lit. a. VII. Nr. 6 - 7 1942, pag. 316.

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 15

cătoare suverane şi independente de orice realitate, alta tlecât ea însăşi, ci cu puteri creatoare a însăşi realităţii cunoscute. Delà această dată universul cunoaşterii se despică de acela al realităţii; ele vor forma de aici înainte două existente de sine stătătoare şi absolut deosebite. Comunicarea între ele devine din ce în ce mai anevoioasă, până ce la un moment dat raţiunea văzându-se izolată, îşi va declara autoblo-çada, vestind urbi et orbi, că în definitiv, întreaga realitate întru atâta există, întrucât este percepută sau gândită. O lume în sine, indepen­dentă şi afară de gândire, este un non-sens evident ; gândirea n'are ce căută dincolo de gândire, fiindcă cugetarea nu există afară de cuge­tare, iar legile care o guvernează n'au să ţină seama decât de o lege şi anume, că absurdul este numai inconceptibil, dar nu şi irealizabil. Intre logic şi ontologic s'a creat astfel o prăpastie de netrecut. Logica a rămas cu formalismul ei gol, din care a fost stoarsă viaţa reală; ea a clădit mereu munţi de judecată de o coerenţă şi stringentă uimitoare, însă, durere, acestora nu le lipsiea decât legătura cu realitatea. Aceasta era cu adevărat o logică a gândirii şi din acest punct de vedere, nimic de reproşat, însă nu mai era logica lucrurilor. Or, e cu putinţă oare ca legile cugetării omeneşti să fie altele decât legile realităţii? şi în acest caz mai poate fi oare posibilă o cunoaştere adevărată? De ce ne presează realitatea .cu evidenta sa, dacă legile cugetării noastre se opun, sau nu sunt acelea care ne-ar face cu putinjă cunoaşterea lucru­rilor? De ce n'ar putea fi altfel lucrurile? Ce s'ar opune faptului ca legile care guvernează universul logic să nu fie identice cu legile on­tologicului? Nimic. Cel mai genial şi sistematic gânditor al Greciei, Aristotel, o spune. „Pentru Aristotel, în adevăr, principiul că logica are valoare ontologică, avea un sens fiindcă pentru el, şi mulţumită jocului abstracţiei metafizice, primele legi ale logicei, primele legi ale cugetării sunt înseşi legile fiinţei. Conceptul ca siSóz şi /«>»(//} însăşi exprimă esenţa lucrurilor" '). Acest lucru îl confirmă şi cel mai mare comentator al său, Sf. Torna. Şi pentru dânsul „logica are o valoare ontologică, întru cât ea este o imagine a logicei lucrurilor. Logicul într'adevăr rămâne un produs al abstracţiei, va să zică, din punct de vedere tomist, că el se înrădăcinează în plin real, unde spiritul îl percepe prin jocul unei in­tuiţii intelectuale"2). Logicul face trecerea spre ontologic; de aceea nu numai că nu există discordanţă între cugetare şi realitate, ci dimpo­trivă, orice concepţie care s'ar întemeia pe un astfel de principiu este sortită sterilităţii.

1) RÉGIS JOLIVET, Les sources de l'idéalisme, Desclée, Paris 1936p. 136. 2) Ibid. pag. 141.

© B.C.U. Cluj

14 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

D. I. PetrtíVici a sesizat adevărul cuprins în această teză ; şi pentru d-sa, ca şi pentru marii creatori ai realismului clasic, „legile gândirii aparfin fatal tuturor obiectelor gândite" '). Gândirea nu are legi care să fie în discordantă cu legile obiectelor gândite; subiectivismul şi obiectivismul sunt concepţii corelative, ele se întregesc reciproc şi împreună formează actul cunoaşterii; pe când separate, nasc fie an-gelismul, fie materialismul; deci, logica şi ontologia sunt menite a scruta realitatea mână în mână. Aceasta o spune Dl. Petrovici în mod

'p rec is : „Legile logice sunt legi ale obiectelor gândite, ale tuturor acestor obiecte"2). Caracterul obiectiv al logicei este mereu accentuat; însă fiindcă termenul „obiectiv", datorită influentei covârşitoare"a idea­lismului extremist, se pretează la sensuri care sunt departe de a ex­prima o realitate obiectivă, realitate în sine, opusă subiectului — idea­liştii încă Vorbesc de obiectivitate, însă ei înţeleg sub acest termen, fie subiectul cugetător, obiectivat în procesul reflexiei, fie ideile, cari în cartesianism, ţinând locul lucrurilor, sunt reificate ; însă niciodată, pentru dânşii, „obiectiv" nu înseamnă o realitate independentă de su­biectul cunoscător. De aceea Dl. Petrovici precizează sensul obiectivi­tătii logicei. „Dela început am accentuat caracterul obiectiv al logicei şi am susţinut că legile sale trebuiesc arătate ca fiind ale lucrurilor însele" — iar principiile logice, deşi se exprimă prin concepte, aceste „produse nu pot sâ aibă un caracter subiecţii), ci sunt icoane de lucruri cari există aievea" 3 ) .

In realismul clasic substanţa se ia în înţeles de obiect, cu sin­gura deosebire că obiectul nu cuprinde numai substanţa, ci şi acci­dentele sau fenomenele; când aceste două se identifică atunci „obiec­tul" este conceput, după cum spune d-sa, „ca purtătorul însuşirilor şi acţiunilor... obiectul e substanţă în care celelalte subsista şi pot sub­sista. El e fondul, substratul, şi numai el se concepe în deobşte de sine stătător" 4).

Realismul filosofic nu trebue să fie confundat cu empirismul, care e mai aproape de idealism decât de realism, ba formează însuşi isvo-rul idealismului. Şi unul şi altul nasc dintr'o dificultate ontologică; şi unul şi altul neagă substanţa: empirismul reduce obiectele la o înlăn­ţuire de fenomene, fără de substrat permanent; idealismul face din senzaţii şi fenomene, modificări subiective ale celui ce cunoaşte. Em-prismul a fărâmiţat obiectul într'o puzderie de însuşiri, fenomene, fără

1) Teoria Noţiunilor, ed. II. Casa Şc. 1925, p. 10. 2) Ibid. p. 12 3) Ibid. pag. 104. 4) Ibid. p. 120.

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 15

consistenţă, de aceea cunoaşterea nu poate pătrunde fondul realităţii, ci numai aparenţa, cadavrui realităţii. D. I. Petrovici adânceşte noţiunea de obiect atunci când respinge ca neîntemeiată aserţiunea „care reduce obiectul la o- grupă de însuşiri fără substrat" l) Substanţa „are rolul de a explica, de ce există o unitate, o legătură aşa de strânsă într'un mă-nunchîu de însuşiri diverse" 2) Cu toate că părerea opusă acesteia ar fi „mai Ia modă astăzi", după cum spune d-sa, aceasta nu-1 face să renunţe „la structura clasică a logicei, derivată.din aristotelism" 8).

Deaceea poziţia logică a d. Petrovici poate fi definită cu hotărîre ca realism filosofic.

Această prolegomenă realistă îşi imprimă sigilul şi pe celelalte ra­muri ale filoşofiei, abordate de gânditorul român. Realismul în logică îşi găseşte motivarea într'o psihologie şi într'o metafizică realistă. In psihologia realistă cheia explicării raţionabile a misterului cunoaşterii o deţine conceptul, deaceea este de supremă importanţă precizarea rolului pe care îl are conceptul în filosofia realistă. Aci conceptul nu este un obiect cunoscut, ca în idealism, nu este objectum quod, el este numai objectum quo, prin care se săvârşeşte cunoaşterea, este numai relaţia dintre realitate şi subiect. Intelectul prin abstracţie sesi­zează esenţa Uterului, însă abstracţia „îşi conservă pururea referinţa sa sensibilă, şi realitatea se impune spiritului totodată ca inteligibilă şi sensibilă" *). Realismul d-lui Petrovici este de natură conceptualistă. La întrebarea pe care şi-o pune d-sa, „dacă acel conceptualism Ia care s'a oprit se poate împreuna cu realismul, aşa după cum voiseră şi afirmaseră odată, Albert cel Mare, sau Torna d'Aquin", răspunde că „acel conceptalism la care am ajuns, conduce la realism" 6 ) .

In dosul fenomenelor măsurabile, în spatele relativului efemer, gândirea descopere o lume în sine, absolută, dincolo de fizică a cărei împărăţie o formează fenomenul, se găseşte împărăţia noumenului a me­tafizicei ; între ele există o corelaţie care singură face raţionabile fe­nomenele. „Existenţa cea mai relativă implică un absolut care se semnalează prin aceea că nu identifică nimeni o senzaţie, din moment ce o recunoaştem ca atare, cu o vedenie, ci o atribuim unui corp ce există aievea"6). Metafizica pentru care pledează d. Petrovici n'are ni­mic din metafizica întemeiată pe o raţiune, pura de orico cuprins

1) Ibid. 190. 2) Ibid. p. 190. 3) V. BOGDÁN, Filosofia logicá a d-lui / . Petrovici, în ^Preocupări Lite­

rare' Nr. închinat d. Prof. I. Petrovici, p. 323.' 4) R. JOLIVET op. cit. pag. 138. 5) Teoria Noţiunilor, pag. 104. 6) Introducerea în Metafizică, ed . II 1929 pag. 2f>,

© B.C.U. Cluj

16 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

experimental, care adică s'ar clădi pe un apriorism de natură kantiană ; aceasta ar putea foarte bine să fie o operă poetică, însă nu va avea nimic din ceeace caracterizează ştiinţa. Căci metafizica, deşi îşi are metoda sa deosebită de a ştiinţei, dacă nu este o operă ştiinţifică, care să-şi demonstreze tezele cu ajutorul principiilor evidente, nu me­rită osteneală. D. Petrovici este împotriva apriorismului metafizic, fiindcă, „aeeea ce se poate spune apriori, iiind de natură pur formală, o me­tafizică ce s'ar mărgini la atâta, nu-şi merită numele şi nu-şi împlineşte menirea, care este, şi rămâne, o cercetare a realităţii în esenţa ei sub­stanţială"

Ca unul din marii exegenţi ai kantianismului, d-sa esfe familiari­zat cu distincţia celebră după care realitatea prezintă două aspecte : unul fenomenal şi altul noumenal; ştiinţa se ocupă numai cu cel dintâi; cu al doilea s'ar ocupa metafizica, dacă noumenul ar fi,cognoscibil. Fenomenalitatea este relativă ; absolutul l'ar forma lucrul în sine, căruia — cu toate că după Kant nu poate fi cunoscut — i-a atribuit un rol considerabil. D-sa le cunoaşte foarte bine toate acestea — şi poate tocmai din acest motiv, nu s'a lăsat sedus de grandiozitatea şi gravi­tatea acestei construcţii ideologice, ci şi-a menţinut punctul de vedere realist, într'o vreme când o bună parte din lumea gânditoare, gândea altfel. D-sa a găsit o greşală de temelie acestui colos, greşală pe care o evidenţiază mereu în lucrările d-sale. Acolo unde Kant vedea o pră­pastie în faţa căreia inteligenţa omenească trebuia să se dea bătută, d-sa crede că situaţia nu este chiar atât de tragică, deoarece relativul şi absolutul sunt corelativi: unul este absolut necesar celuilalt; altfel nici unul nici altul n'au nici un sens. Ce este relativul fără absolut ? şi întors. Relativul, dacă nu implică, cel puţin presupune absolutul. „Acum plouă" e o judecată relativă numai dacă e raportată la o împrejurare relativă, care adică poate fi şi alta ; dar oare în sine jude­cata aceasta nu este absolută? „In fond acest relativ, zice d-sa, este un reflect al absolutului însuşi" 2 ) . Kant greşeşte cănd susţine că poate să împartă realitatea în compartimente ermetic izolate. Intre aspectele realităţii, între aparenţă şi realitate, există o interdependenţă necesară; una este revelaţia celeilalte, aceasta este cauza, deşi tainică, a celei dintâi : „Fără îndoială ideea de ficţiune sau aparenţă este strâns legată de noţiunea de realitate. Ca şi o altă corelaţie fundamentală: adevăr şi eroare — corelaţia greşală şi realitate, confine doi termeni importanţi, legaţi împreună"-") „Când spunem despre lumea exterioară că este o

'11 Ibid. pag. 50. 2) Ibid. pag. 132. 3) Transcendentul şi cunoaşterea omenească, Rev. de iii. Nr 4, 1939

pag. 327. © B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 17

aparenţă — propoziţie de atâtea ori afirmată — se presupune negreşit o altă lume diferită care ar fi reală, cu toate că rămâne invizibilă" ')• Căci s'a întrebat oarecineva, ce s'ar întâmpla dacă ar dispare unul din aceşti doi termeni : aparenta şi realitatea, visul şi vegherea ? însăşi această distincţie — care razimă pe o evidentă — este o realitate. Ce numeşte omul iluzie, vis, aparenjă ? O nouă realitate, o stare despre care negăm că este reală, fiindcă se opune unei stări contrare, care nu are acest caracter. Pentru cel ce ar visa într'una, visul ar fi reali­tatea; pentru cel ce nu ar visa niciodată, nu s'ar pune problema rea­lităţii, fiindcă nu există iluzia; pentru cei ce cunosc visul şi starea de veghe, de ce n'ar exista atât visul, cât şi realitatea adevărată?

Să nu se mire deci nimeni dacă speculaţia matafizică 1-a condus pe dl Petrovici la nodul gordian, nu numai al metafizicei, ci şi al e-pistemologiei, la problema imanenţei şi a transcendenţei. Răspuns la această chinuitoare problemă a dat d-sa nu numai la Congresul inter­naţional de filosofie delà Paris, din 1 9 3 7 , unde a afirmat transcendenţa lui Dumnezeu, ci mult înainte de aceasta, deoarece soluţia acestei chestiuni atârnă de principiile cari stau la baza concepţiei despre cu­noaştere. Un filosof realist, înafară de imanenţa subiectivă, admite transcendenţa obiectivă; un idealist este imanentist; or, d. Petrovici crede că „este un iSbru arbitrar acela de a-ţi închipui raţiunea ca un glob care închide în interiorul său foite obiectele gândite* Gân­direa este mai ales o mişcare care ţintuşte dincolo de ea, un dina-. mism care urmăreşte neîncetat obiecte care se găsesc înafara lui"1). Prin urmare, inteligenţa omenească nu este solipsită, închisă în sine; ea poate sesiza, prin fenomenalitate, înseşi lucrurile în sine, transcen­dente. „Lumea în sine trebuie să aibă ordinea sa, şi mai de grabă în ordinea lumii sensibile i s'ar putea prinde urmele şi urmări paşii. Dacă lucrurile pe cari le percepem conţin, înafară de partea lor vizibilă, o altă parte care se ascunde, oare partea luminoasă nu transmite nici un ecou de al celeilalte ? Concretul care se aşează în cadrul categoriilor noastre nu reprezintă simple aparenţe, ci mai de grabă realul, înfăşu­rat într'o ţesătură de aparenţe pe'care ştiinţa o face mereu mai dia­fană ')". Misterul raportului dintre imanenţă şi transcendenţă se reduce la misterul raportului dintre cunoaştere şi ontologic. Idealiştii sunt muji în faţa lui; realiştii singuri au cuvânt. Cum se poate ca o realitate transcendentă gândirii să fie gândită — un au delà de la pensée est par deffinition impensable. — Astfel pun idealiştii problema, greşit; a-

1) Ibid. pag. 328. 2) Transcendentul şi cunoaşterea omenească, op. cit. pag. 336. (Subi, noastră). 3) Ibid. pag. 334.

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA [Nr. 1-2

ceasf* se reduce la a pretinde realizarea absurdului : să cunoşti ceeace nu cunoşti; obiectul cunoseut nu poate rămânea înafară de cunoaştere, dacă vrea && fie cunoscut. Dar oare obiectul independent de cugetare nu poate av*» relaţie imenantă cu intelectul, fără să fie în gândire cu însăşi realitatea sa naturală ? Realismul tomist răspunde: Obiectul cunos­cut se uneşte cu intelectul printr'o relaţie „intenţională". „Când se în­dreaptă cugetarea spre obiect, obiectul i-a luaţ-o deja înainte; numai fiindcă el a întâlnit întâi subiectul, cugetarea poate apoi tinde spre el l)"-In cunoaştere transcendentul devine imanenţă, subiectul se obiectivează, se fecundează, apoi când se întâmplă însuşi actul cunoaşterii, când in­telectul îşi exprimă obiectul sesizat, obiectul este subiectivizat, trans­cendenţa este imanentizată.

D. Petrovici osândeşte, concepţia opusă — şi pe bună dreptate. „Ori cât s'ar pretinde (din partea solipsiştilor) că noi nu putem fi ştiinjificeşte siguri de existenţa conştiinţei, nicăiri în altă parte decât numai în noi, sunt puţine adevăruri scoase din experienţă, care să se pară atât de sigure şi să atragă aderenţa noastră necondiţionată, ca această convingere că toţi semenii noştri trăiesc o viaţă psihică simi­lară cu a noastră *)".

Dar concepţia imanenţei se opune în mod cu totului radical ş i ştiinţei. Acest punct de vedere îl cercetează d-sa 'în studiul „ Vicisitu­dinile obiectivitătii ştiinţifice". Ştiinţa, spune d^sa, s'a lăsat călăuzită de un instinct natural al obiectivitătii şi al adevărului, de o încredere dogmatică neşovăitoare care s'a menţinut şi în epocile de criză 3)". Ce ar căuta ştiinţa într'o lume idealistă?; ea. fără realitatea palpabilă, experimentabilă, e moartă; deaceea formulele abstracte „nu sunt decât semnul altei lumi de care mintea noastră se apropie". — „Convinge­rea noastră e, spune d-sa, că legile abstracte nu pot să elimine realul consistent, chiar dacă în ultima lui esenţă rămâne incognoscibil4)". Realismul izvoreşte deci, nu numai dintr'o exigenţă filosofică, gnoseo­logică, ci este o vitală necesitate ştiinţifică; altfel singura ştiinţă posi­bilă ar fi psihologia individuală. Imanenţa fără transcendenţă nu se poate concepe, fiindcă o inteligenţă nu se poate devora la infinit, nu­mai pe sine; simţurile nu se simt pe sine decât simţind obiectele co­respunzătoare; deci, însăşi imanenţa conştiinţei devine, ia naştere, nu­mai în actul în care înţelege ceva şi în măsura în care înţelege ceva ce nu este ea..

1) ET. GILSON: Réalisme Thom'ste et Critique de la Connaissance. J. Vrin. Paris pag. 145.

2) Metoda analogiei „Gândirea", Februarie 1941- pag- 6$. 3) Gândirea, Nov. 1939, pag. 476. 4) Ibid. pag. 482. © B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULURA CREŞTINA 19

Cu acesie gânduri, ne apropiem de teoria a însuşi mecanismului nostru cognitiv, expus de d. Petrovici. Cum funcţionează inteligenţa noastră? Care este relaţia dintre realitate şi inteligenţă? Este aceasta din urmă o moară seacă, care în loc de grăunţe să macină pe sine? Cine poate aduna vreodată făină din coşul acestei mori, afară de idealişti? Iată răspunsul sugestiv: „Inteligenţa noastră se aseamănă cu un instrument de prindere a obiectelor, cu un fel de cleşte sau braţ apucător — cu deosebire că acestea pot funcţiona în gol, „fără o-biecl". Or, nu poate fi vorba de a descoperi, în gândire, o funcţio­nare constatabilă, înainte de apucarea obiectului. Gândirea nu începe odată cu obiectul gândit; şi legile gândirii nu se dau în veci la iveală decât aplicându-se vreunui obiect al cugetării, numai în calitate de legi ale obiectelor cugetate')"• Gândirea nu se gândeşte nici pe sine, îna­inte de a gândi pe altul; legile cugetării fiind legi ale realităţii gândite, nu pot fi anterioare, ci posterioare gândiriii obiectului2). Cunoaşterea, în concepţia realistă pleacă pururea delà obiect la gândire; idealismul face calea întoarsă, delà cugetare la obiect — dacă aceasta ar mai fi posibilă. Deviza realismului este : ab esse ad nosse valet consequentia, sau: ab esse ad posse valet illatio; a idealismului: a nosse ad esse valet consequentia, sau: a posse ad esse valet illa­tio", ceeace este fals. Tot astfel cugetă toţi marii gânditori realişti, to-miştiide azi, Maritain, Gilson, Garrigou-Lagrange, Maréchal, Forst, M. de Corte,. Noël, Jolivet etc., etc. şi sfârşind cu J. de Tonquédec. Dacă e vorba să comparăm concepţia realistă a d. Petrovici cu a realiştilor iomişii, atunci n'avem decât să dăm cuvânt unuia dintre ei şi se va vedea dacă cele două concepţii au ceva comun. Iau unul, la îndemână : „Facultatea de cunoaştere este un organ de prehensiune (prindere), de sesizare, facultas apprehensioa, prin mijlocirea căreia spiritul (s'empare) înhaţă realitatea". Ea se defineşte prin „percipere" în care e ideea de prindere; !)<yyarnv, va să zică, atingere, uneori strângere, îmbrăţişare, etc. A cunoaşte deci, înseamnă a capta, a poseda realul, a-I avea pentru sine, nu în chip fizic, ci moralminte, „în chip spiritual3)". «Preneuse d'être au sens spirituel, telle est donc la connaissance". — «Impos­sible de marquer plus nettement la nature purement receptive et pre-

1) Teoria Noţiunilor, ed. cit. pag. 11. 2) Ut scilicet per objecta cognoscamus actus et per actus potentias et per

potentias e s s e n t i a ^ anirnae; si autem essentiam suam cognosceret anima p e r s e ipsam, esset contrarius ordo servandus in animae cognitione. (S. Thomas d'Aquin, De anima, lib. II lect. 6. èd, Pirotta.

3) J. DE TONQUEDEC : La Critique ale la connaissance, Beauchesne, Paris, 1929, pag. 4.

© B.C.U. Cluj

20 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

ncus, nullement formative, de la connaissance" ')• Nu numai fondul cu­getai ii, ci până şi termenii — cari exprimând acelaşi cuprins — sunt identici.

Äci ni se pare că realismul concepţiei d-lui Petrovici se defineşte în chipul cel mai categoric cu putinjă. Inteligenta este asemenea unui instrument de prindere (preneuse), care nu funcţionează în gol „fără obiect". Gândirea are posterioritate logică şi ontologică faţă de obiec­tul gândit; deci ea atârnă de obiect, şi nu invers (ca în idealism); gândirea nu este un glob care închide în interiorul său obiectele gân­dite; ea „urmăreşte neîncetat obiecte care se găsesc înafara lui" (a dinamismului gândirii2). Acestea sunt adevăruri pe care, începând cu Aristotel şi Sfântul Torna, le urmează toţi realiştii din toate vremurile. Insă dacă toate aceste sunt adevărate; dacă inteligenţa este un instru­ment de prindere al unei realităţi; dacă ea se vădeşte numai începând cu obiectul gândit; dacă ea nu este un glob închis în sine... atunci se pare de tot natural, credem, să spunem că obiectul pe care-1 prinde intelectul şi care pricinuieşte gândirea, nu este imanent gândirii; doar este obiect, nu subiect, obiect în sine, transcendent; este o realitate, necesară intelectului ca să poată cugeta. Insă dacă toate acestea sunt concluzii incontestabile, atunci să ne fie iertat să ne exprimăm nedu­merirea cu privire la următoarea notă disonantă pe care o găsim în opera d-lui Petrovici şi care, ni se pare, că dă un timbru şi o culoare idealistă melodiei realiste. „Dacă „obiectiv" ar fi egal, spune d-sa, cu „transcendent" sau „lucru în sine", atunci o discuţie asupra obiectivi­tătii principiilor şi elementelor logice ar mai fi posibilă. Câtă vreme însă considerăm distincţiile de subiectiv şi obiectiv, ca distincţii ima­nente, valabile amândouă în lumea aşa cum ni se înfăţişază nouă, a-tunci obiectivitatea conceptelor, îmi pare lucrul cel mai nediscutabil ce poate fi 3)". Insă dacă obiectiv nu este egal cu transcendent, sau cu lucrul în sine, independent de conştiinţă, el este egal cu imanent; ori imanent înseamnă subiectiv şi atunci obiectivitatea (realismul) devine subiectivitate (idealism). Această concluzie discordantă este susţinută cu aplomb. „Considerăm distincţiunile de subiectiv şi obiectiv ca distinc-ţiuni imanente"; însă dacă aceste distinejiuni sunt sine fundamento in re, atunci se prăbuşeşte întreg realismul, devenind pur şi simplu idea­lism s a u realism conceptual de esenţă logică şi nu ontologică. Realis­mul nu consistă doar în obiectivitatea conceptelor, ele sunt relaţii care numai în carfesianism sunt obiecte cunoscute în locul lucrurilor; în realism, dinamismul s a u imanenţa inteligenţei „urmăreşte obiecte care

1) Ibid. p. 5 şi 9. 2) Transcendentul şi cunoaşterea omenească, op. cit. pag. 336. 3) Teoria Noţiunilor, op. cit. pag. 104.

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 21

sunt înafara Iui" cum spune d. Petrovici. Or, nu se poate concepe ca o inteligenţă care urmăreşte obiecte cari sunt în sine, — cari cau­zează cugetarea, — să urmărească în aceeaşi vreme obiecte cari sunt imanente; apoi, credem că implică contradicţie afirmaţia, după care o inteligenţă care nu poate funcţiona înainte de apucarea obiectului, ar putea totuşi funcţiona înainte de apucarea obiectului, în gol. Din două una : Realul ori este imanent gândirii, ori nu este; dacă-i este imanent, atunci e nebunie să-1 mai urmărească, fiindcă-1 are; însă legile acestui real imanent gândirii sunt ale subiectului, nu ale lucrurilor (idealism); ori, realul este lucru transcendent, independent în fiinţa sa de cugetare, care prin gândirea care sesizează în mod real realitatea în sine, trans­cendentă, devine imanentă în actul cunoaşterii, păstrându-şi însă ade­renţa la realitatea sensibilă -din care provine. Prin urmare, într'o con­cepţie filosofică realistă distincţiunile de obiectiv şi subiectiv n'au nu­mai valoare imanentă, căci atunci universul se reduce la gândire, ci „obiectiv"- şi „lucru în sine" are valoare transcedentă, căci cei doi termeni, deşi sunt corelativi, totuşi sunt opuşi în actul cunoaşterii. Pro­babil, însă că d. Petrovici în pasagiul citat, dă aii sens celor doi ter­meni, decât acela pe care îl au într'un context realist. De aci poate ca se iveşte contradicţia pe care am semnalat-o.

* * Scopul final al oricărei scrutări raţionale numai unul este: ade­

vărul. El este viaţa, hrana şi beatitudinea raţiunii; numai ancorată în acest port, raţiunea îşi va înceta sbuciumul. Insă până atunci îşi va găsi mulţumire chiar şi numai în scrutarea lui, fiindcă ştie că aceasta o face tot în vederea adevărului. Sunt însă filosofii în cari nici nu se poate măcar pune problema adevărului, necum să isbutească a o re­zolvi. Or, ce este adevărul, dacă nu un acord, evident sau demonstrat? Insă dacă aceasta este adevărată, atunci în idealism nu se poate pune problema adevărului, fiindcă aci nu întâlnim "decât unul din termenii acordului, subiectul. Adevărul este aci acordul subiectului cu sine, con­formitatea ideilor între sine; raportul subiectului cu ideile, care sunt produse, fabricate proprii etc. Conformitatea cu sine nu este un acord, ci duplicare sau multiplicare a unităţii: 1 X 1; deci nu aci trebuie căutat adevărul.

El se găseşte în filosofia realistă. Aci găsim o adecuaţîe între doi termeni: adaequatio rei et intellectus, acordul între intelect şi alt­ceva, realitate, alta decât subiectul. Două realităţii logică şi ontolo­gică. Idealismul macină în gol, stinge cunoaşterea : tot pe loc, pe loc, pe loc — vorba cântecului —; realismul întinde hora mare până la vechile hotare ale lumii sensibile, nutrind respiraţia adâncă şi largă a fijosofiei.

© B.C.U. Cluj

22 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

D. Petroyici însuşindu-şi această concepţie filosofică, are şi sa­tisfacţia de a-şi fi însuşit şi concepţia tomistă a adevărului. Numai o concepţie filosofică realistă poate adopta definiţia tomistă a adevărului. „Putem deci, spune d-sa, păstra ideii de adevăr vechiul său înţeles, de echivalenţă cu o realitate, dacă nu streină, cel puţin independentă de noi •)"• Aci este quintesenja realismului; aci adevărul nu e ficţiune, nici proiecjie; nici subiectivitate, rajiune pură, nici butoi gol, ci bloc granitic de greutate ontologice.

Din parte-ne, suntem fericiţi să facem aceste constatări, fiindcă ele ne unesc în aceeaşi nizuinjă şi ţintă supremă: adevărul. Ne-ar plăcea, dacă acest mod de ; gândite ar găsi audientă la cât mai mul}i filosofi români, fiindcă este singurul compatibil cu concepjia creştină. Căci, cu, sau fără voia noastră, filosofia idealistă pune dilema patetică: a cunoaşte, ori a nu cunoaşte; ceeace în metafizică echivalează cu, a fi, ori a nu fi. Pentru creştinism aceasta are următoarea variantă : Realism, deci, creştinism, ori alt — ism, dar necondiţionat şi concluzia: Paganism.

ION MICLEA

1) Transcendentul, op. cit. pag. 336.

© B.C.U. Cluj

ACTIVITATEA POLITICA Ä LUI TIMOTEIU CIPARIU

Tim. Cipariu şi'a închinat o mare parte din viaţă — alături de preocupările filologice şi istorice — luptei purtate pe tărâmul po­litic, pentru a vedea neamul românesc ridicat pé aceiaşi treaptă, sub raportul egalităţii de drepturi, cu naţiunile privilegiate de odinioară din Transilvania. El era convins că, pentru realizarea acestui vechi de-siderat al Românilor, era nevoe să i-se facă neamului o educaţie po­litică, operă care nu putea fi înfăptuită decât prin presă. „Organul Luminării" ajuns mai târziu „Organul naţional" şi „învăţătorul poporu­lui", gazete editate de T. Cipariu la Blaj în anii 1847—48, înfăţişează ve­derile acestui mare dascăl în problemele de politică naţională. Aproape Sa fiecare articol redactat de el, sau de colaboratorii lui, se lămureşte cititorilor originea noastră romană, vechimea pe aceste plaiuri mult înaintea altor neamuri, — cari mai târziu ne-au robit cu totul, — for­mele noastre de viaţă bisericească şi de stat alcătuite din nevoile sufle­teşti ale Românilor şi întemeiate pe o străveche moştenire primită delà stăpânitorii lumii de odinioară, şi, în virtutea lor, dreptul de a participa la viaţa politică ' a ţării ca popor liber, egal îndreptăţit cu celealalte naţionalităţi.

Atunci când a fost vorba să păşească Românii la o acţiune pe Ţaţă mai hotărâtă, gata de a sfărma cătuşile iobăgieî, T. Cipariu, A. Pumnul, S. Bărnuţiu, clericii delà Blaj şi canceliştii delà tabla regească din Târgu-Mureş, s'au întâlnit împreună, alcătuind acea falangă de ve­stitori ai sosirei ceasului mântuirii peste întreaga Transilvanie, solici­tând participarea Românimei, delà vlădică şi până la opincă, la adu­narea din 3|15 Mai 1848, care avea să aibă loc pe „Câmpia Liber­tăţii". Programul adunării, precum şi cele 14 puncte înfăţişate celor de faţă, prin care Românii ştergeau pentru totdeauna un trecut de grea umilinţă, au fost redactate în casa şi de mintea lui T. Cipariu. Pentru meritele Iui mari. pe tărâmul politic, adunarea din 3|15 Mai 1-a ales de întâiul ei secretar, şi 1-a învestit cu mandatul de deputat pentru comi­tetul care avea să prezinte împăratului petiţia naţiunii române. Députa-Jiunea Românilor a şi plecat spre Austria, fiind primită de împărat !a

© B.C.U. Cluj

24 CULTURA CREŞTINA . Nr. 1-4

Iunsbruck în ziua de 30 Mai 1848, unde i-au prezentat doleanţele Ro­mânilor, subscrise de cei doi vlădici, delà Blaj şi delà Sibiu, de cei doi vice preşedinţi ai adunării, şi de cei şase secretari, între cari era şi Cipariu. Rezultatul acestei petiţiuni, — ca şi a celorlalte multe, prezen­tate curţii din Viena, începând cu ale episcopului martir loan Inocen­tul Micu Klein, — a fost doar câteva vorbe amăgitoare şi făgădueli nesincere rostite de monarh, care mai târziu aveau să fie cu vârf şi îndesat desminţite de realitatea dureroasă a uniunii Transilvaniei cu Ungaria, uniune făcută fără să se ţină seama de nici unul din deside-ratele exprimate de conducătorii poporului românesc.

împăratul după audienţă a cerut deputa'iunii române să caute să se pună în legătură cu guvernul din Budapesta. Acesta la rândul său a oprit pe câţiva dintre deputaţii români — între ei era şi T. Cipariu — cçrându-le să participe la desbaierile comisiunei regnicolare, unde aveau să se elaboreze — pentru dietă — proectele referitoare la stabi­lirea raporturilor din uniunea dintre Ungaria şi Transilvania. Comisiuneo a înaintat dietei proectul ei, fără să cuprindă în el drepturile speciale ale naţiunei române. Din această pricină dieta 1-a retrimis din nou comisiunei pentru a fi modificat. Intre timp izbucnind revoluţiunca, proectul nu a mai putut fi prezentat în noua lui redacţie, iar comisi-unea regnicolară disolvându-se, T. Cipariu s'a întors la Blaj, unde-1 aşteptau alte multe şi grele însărcinări.

Adunarea Românilor din luna Septemvrie 1848 —a treia—ţinută la Blaj, 1-a ales pe T. Cipariu de membru în comitetul de pacifica-ţiune, care-şi avea reşedinţa la Sibiu. împreună cu ceilalţi membri a redactat el proclamaţiunea delà 20 şi 21 Octomvrie 1848, prin care poporal românesc era chemat la arme, şi de altă parte i-se dau lămu­riri cum are să poarte răsboiul de eliberare apărând şi cruţând per­soanele şi averile străine. — Proclamaţia delà, 20 Oçtomvrie glăsuieşte astfel :

„Fraţilor Români, Ştiţi bine şi voi, şi istoria încă arată învede­rat, câte cele au suferit Românii delà domnii ungureşti, şi câte sufere până în ziua de astăzi, aşa cât putem zice, că în tot decursul timpului de când locuesc Românii împreună cu Ungurii, viaţa lor n-au fost alta fără numai o vale de lacrimi, o stare mai rea decât moartea, şi decât iadul însuşi mai nefericită. Românii, de atunci până în ziua de astăzi, n-au avut zi bună, n-au avut dreptate, nici milă, înaintea domnilor un­gureşti.

Românti au purtat toate greutăţile ţării pentru domnii lor, cu ma­nile lor i-au hrănit, şi i-au îngrăşat cu sudoarea lor; ei au fost; zid de apărare în contra Turcilor şi ai altor vrăşmaşi şi totuşi, pentru atâta credinţă către patrie şi către donrdi lor, ei *ti loc de dragoste împru-

© B.C.U. Cluj

Nr. i-2 CULTURA CREŞTINA

mutată n-au dobândit decât numai ura domnilor lor, şi în loc de recu­noştinţă, batjocură, căci chiar legile ungureşti cari ar trebui să apere toji locuitorii tarii deopotrivă, acelea îi osândesc pe Români, ça ace­ştia cu toată nafiunea lor să fie numai suferiţi în {ara lor însăşi.

Numai de când au venit Ardealul sub stăpânirea Augustei Case autriace, au început Românii a mai răsufla şi a se mai îndrepta, cei ce se gârboviseră mai înainte sub greutatea jugului unguresc ; ei au început a se deştepta pe încetul din somnul cel de moarte, în care-i cufundase tirania ungnrească...

Ungurii, din contră, nu i-au îndatorat cu nimica pe Români de-când vieţuiesc împreună, căci chiar şi libertatea pe care o au dobân­dit în acest an prin ştergerea iobăgiei celei ruşinătoare de umanitate, li-o au înveninat cu uciderile şi jafurile cele neomeneşti, care au în­ceput a le face îndată după ce s'au şters iobăgia.

Aşa este fraţilor români: înălţatul împărat al nostru Ferdinand I, pe care Dumnezeu să-1 ţină întru mulţi ani, şi să-i dea biruinţă asu­pra vrăşmaşilor, acest Părinte prea bun, încă astă primăvară au dat o constituţiune sfântă, ca de aici înainte să fie toate naţiunile întocmai cinstite, şi să nu se mai asuprească una pe alta, ci să aibă fiecare oamenii săi în dietă, în guvern, în judecăţi, şi limba fiecărei naţiuni să aibă cinste înaintea statului şi influinţă în lucrurile ţării.

Insă domnii ungureşti nu vrea să ştie nici de o naţionalitate română, ei nu vreau să cunoască cum că sunt şi alte naţiuni afară de naţiunea cea ungurească, nici nu vreau să ştie de o constituţiune ca aceea, care dă drept nu numai naţiunii ungureşti ci şi altor naţiuni. Ei pizmuesc fericirea Românilor, care o ar avea sub o constituţiune dreaptă cum este cea împărătească, vreau să fie numai ei singuri domni de aci înainte, ca să chinuiască pe Români în veci cum i-au chinuit până acum, ei vreau ca Românii să nu aibă judecători şi apărători din neamul lor, ci să fie pururea ca nişte prunci fără părinţi, şi să rătă­cească ca turmele fără de păstori. Ce e mai mult, ei s'au sculat chiar şi împotriva împăratului, calcă în picioare poruncile împărăteşti... şi aşa au adus ţara la primejdie de perire prin nelegiuirile cele înfioră­toare, care le-au făcut şi le fac în toate zilele.

Fraţi Români, Numai un mijloc eşte de a apăra dreptul când îl calcă în picioare cei blăstămaţi; acest mijloc este puterea. împărăţia este în primejdie: toată naţiunea română este în primejdie, drepturile tronului sunt călcate, legea noastră cea sfântă e batjocorită de păgâni. La arme dară, Fraţilor, la arme ca să faceţi o putere de care să se sperie păgânii.

Comitetul pe care voi, fraţilor, îl cunoaşteţi şi ştiţi că vă voeşte binele, vă dă de ştire, cum că acum însuşi binele vostru şi a toată

3 © B.C.U. Cluj

26 CŰtfüRA CREŞTINA Mr. i-â

împărăţia pofteşte ca să primiţi armele delà mai marii oştilor împă­răteşti.

Tinerii aceia cari vor lua arme de voia lor, pentrucă aici silă nu este, nu vor fi datori a sluji mai mult de trei ani ca ostaşi împără­teşti, însă şi în aceşti trei ani cu această legătură, ca dacă s'ar putea face pace înainte de trei ani, atunci peste treHuni încă vor veni acasă, şi vor fi liberi de toată slujba ostăşească, iar până când vor fi în slujbă) vor căpăta arme, vesminte, hrană şi toate cele trebuincioase delà împărat.

Acum e timpul fraţilor români, ca să daţi dovadă nouă de cre­dinţă cătră acel preabun părinte, care v-au scos din robia ungurească, şi vă dă ceia ce aţi dorit şi dorit mai presus de toate în lumea acea­sta, adecă naţionalitatea, ca să nu mai fim străini în ţara noastră, cum am fost sub tirania ungurească, ca să nu mai fim scoşi cu naţiune, cu biserică, cu lege, cu tot, cum eram sub despotismul Aprobatelor ungureşti, ci să fie naţiune recunoscută, şi poporul român, având drep­turi deopotrivă cu altă naţionalitate fiecare, după cum pofteşte drep­tatea cea vecinică.

Alergaţi drept aceea la arme Români tineri, pentru ca să vă lup­taţi odată şi pentru neamul vostru, căci pentru străinii cei nemulţumi­tori v-aţi luptat destul; luaţi arme cât puteţi şi cât voiţi, pentru ca să ajutaţi părinţii şi fraţii şi pretenii voştri. Auzita-ţi fraţilor, cum au ucis la români o ceată de unguri turbaţi, cum i-au chinuit şi i-au spânzurat acum de curând pe acei Români nevinovaţi cari v-au voit binele vostru şi n'au voit răul nimănui. Auzita-ţi, la câtă răutate au ajuns chiar ora­şele cele mai de frunte ale Ungurilor, în care ar trebui să fie cultura cea mai mare. Pesta omoară pe chipul împăratului, Clujul şi Oşor-heiul spânzură oamenii nevinovaţi, şi călcară în tină sfânta cumine­cătură.

La arme dară fraţilor! La arme. Ca să aibă putere de ajuns înăl­ţatul împărat spre a suprima pe aceşti păgâni fără Dumnezeu".

De acum înainte T. Cipariu participă activ la redactarea tuturor actelor înaintea împăratului în chestiunea drepturilor solicitate de po­porul românesc din Transilvania. Vom pomeni între altele numai peti­ţia înaintată tronului la 11 Madie 1350, prin care se cerea în numele naţiunei române din imperiul austriac, urgitarea şi deslegarea dolean­ţelor Românilor cuprinse în petiţiunea generală din primăvara anului 1849.

încercările primatelui maghiar de a se amesteca în chestiunile bisericii româneşti unite l-au îndemnat pe Cipariu să înainteze ministe­rului un Protest energic în 19 Sept. 1850, iscălit alături de el şi de A, Treboniu Laurian, loan Maiorescu şi Simion Bărnuţiu. Iată cum

© B.C.U. Cluj

Hr. Í-2 OÜLTUfcA CREŞTINA

caută T. Cipariu, şi prietenii lui uniţi, să apere drepturile Bisericii lor şi să o ferească de amestecul primejdios al clerului romano-catolie în treburile ei de conducere şi gospodărie lăuntrică:

„Noi reprobăm acest abuz de vorbe (adecă numirea „romano-catolică" a clerului român), deşi se pare că ne-ar linguşi vanitatea na­ţională cu carea străinii cred, râzând că noi ne delectăm, cu atât mai tare cu cât înţelesul comun al vorbelor acestora presupune un lucru, delà care naţiunea noastră a fost totdeauna şi va fi să rămână de­parte, deşi e sincer unită în credinţă cu Biserica de ritul latin, iară eu linguşiri frivole într'un lucru aşa de serios cum e religiunea, şi care bagă sub ascuns idee atât de contrară, sentimentului comun al naţiunei, nu numai că nu ne delectăm, ci vorbind sincer, le urâm din tot sufle­tul ca pe neşte înşelăciuni periculoase.

Al doilea, încât ne este nouă cunoscut, acest nou titlu sau dere-gătorie metropolică nu s'a uzurpat mai înainte de cătră predecesorii primaţi ai Ungariei, nici nu se poate uzurpa. Fiindcă nu numai se opune deadreptul convingerii continue a Bisericii noastre, dară nu se poate întări nice prin un act public demn de credinţă, căci diploma leopoldină din anul 1701, ca spurie şi supozită, nu poate da nici un temeiu unui titlu, care nu s'a uzurpat mai înainte.

La aceasta mai vine că, după diversitatea riturilor numai, Episcopii de acelaşi rit pot avea dreptul metropolitic, ceeace este atât de adevărat încât, dacă ar fi altmintrelea, s'ar putea da de episcop şi de ritul latin la diecezele de ritul grec, lucru care au voit să încerce la început cu clerul nostru, dară mai pe urmă s'au reiepetat prin înţelepciunea ponti­ficilor romani, ca un ce absurd şi periculos.

Asemenea şi dreptul primaţial nu aduce cu sine deregătoria me* tropolitică asupra diecezei noastre, din cauză că arhiepiscopul Stri-goniului este şi se chiamă Primatele bisericii ungureşti, iară Biserica noastră nici nu e ungurească, nici nu se poate zice că face în vreun mod parte din biserica ungurească.

Din aceste consideraţiuni subscrişil, ca membri ai prezisei Bise­rici unite din Transilvania şi apărători ai drepturilor ei, din conştiinţă şi din datorie pusă asupra lor, nu pot lăsa a nu protesta în numele său şi al naţiunei, înaintea înaltului minister în contra acestui abuz e-norm, cu atât mai vârtos, că naţiunea română a cerut de repeţite ori delà augustissimul tron, restabilirea scaunului metropolitan celui vechiu delà Alba-Iulia din Transilvania, iară usurparea auctorităţii metropoli­tane de către Scaunul Strigoniului nu se opune numai acestei cereri drepte a naţiunei, ci încă poate să prepare şi religiunei unite nouă pericole şi mare turburare şi amărăciune de suflete".

Rezultatul acestei cereri făcute pentru a stăvili amestecul Bisericii 3*

© B.C.U. Cluj

CULTURA CRÈ$1TNÀ Mr. y

romano-catoiice în rosturile Bisericii romane unite, a fost că împăratul a aprobat reînfiinţarea Mitropoliei greco-catolice de Alba-Iulia, şi cre-iarea celor două episcopii de Gherla şi de Lugoj.

T. Cipariu între anii 1851—1863 îşi închină toate puterile de muncă Bisericii şi şcolilor Blajului. N'a rămas însă străin de marile frământări politice la cari au fost supuşi Românii din Transilvania. Gândurile lui le înfăţişa de atâtea ori cititorilor în corespondenţele tri­mise redacţiei „Gazetei Transilvaniei" delà Braşov.

Diploma împărătească din 20 Oct. 1860 garanta tuturor popoa­relor din monarchie drepturi politice şi o viaţă naţională. Dispoziţiile ei au umplut de bucurie toate inimile româneşti. Archier_eii A. Şt. Su-luţiu şi A. Şaguna au găsit cu cale să convoace un congres naţional la Sibiu, unde reprezentenţii neamului nostru să-şi poată spune pe faţă păsurile, vorbind şi cerând în numele sacrificiilor mari aduse de Ro­mâni, ridicarea lor pe aceiaşi treaptă de egalitate sub toate raportu­rile, cu naţionalităţile din (ară. Conferinţa naţională s'a întrunit la Sibiu în anul 1861, în ziua de 113 Ianuarie. Hotărârile ei atât de importante au fost concretizate în două petifiuni pe care o comisiune aleasă de conferinţă avea să le prezinte împăratului. In ele Românii cer monar-chului să se îndure „a lua măsuri ca între propoziţiunile regeşti ce vor fi destinate pentru cea mai de aproape dietă din Transilvania, chesti­unea regularii de poziţiune a Românilor Transilvaniei şi a confesiunilor acelora, întru înţelesul dreptului de stat, să-şi afle locul său, iar la dieta viitoare să se trimită ca prima propoziţiune regească cu acea preaînaltă îndreptare, ca această acuză naţională a noastră, fundată pe cele mai drepte principii de drept, să se ieie de cătră dietă îndată în cea dintâi sesiune a sa în pertractare".

Deputaţiunea Românilor aleasă în conferinţa naţională delà Sibiu a fost primită de împărat la 1 Iulie, obţinând făgăduieli din partea mo­narhului, că petiţiunile vor fi citite şi studiate, şi că Românilor li-se va face dreptate.

Mult aşteptata dietă avea să fie convocată pe ziua de 4 Noemvrie 1861 la Alba Iulia, conform decretului împărătesc trimis guvernului din Cluj. Rostul ei era între altele : să inarticuleze naţiunea română în rân­dul celorlalte naţiuni recepté, să facă alegerea funcţionarilor din Tran­silvania, să aleagă 26 deputaţi pentru senatul imperial, şi să facă modi­ficările necesare în codul civil şi penal. Guvernul unguresc prin repre-zentaţiunea sa, înaintată împăratului la 3 Oct. 1861, s'a opus convocării acestei diete. Urmarea a fost că baronul Fr. Kemény, cancelarul Tran­silvaniei, a fost nevoit să-şi dea dimisia, în locul său fiind numit Fr. Nádasdy. Nu peste mult a fost schimbat şi guvernatorul Ardealului, I. Miko, fiind denumit din partea împăratului în calitate de preşedinte al

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 29

guvernului transilvan, generalul de divizie Ludovic conte Foliat de Crenneville.

împăratul Francise Iosif, Ia cererile înaintate de reprezentanţii Românilor ardeleni în cursul anului 1860, şi în urma hotărârilor luate de către conferinţa naţională delà Sibiu, a trimis o adresă neamului nostru, comunicată episcopului Şaguna de către guvernul tării. In ea se spune între altele :

„In urma solicitării colective a Escelentiei Tale cu arhiepiscopul gr. catolic din Blaj, aşternută la presidiul guvernial în 2 Decemvrie, şi în urmarea comitivei guvernului regesc cătră locul cel mai înalt din 31 Dec. nr 31.172, Maiestatea Sa c. reg. s'a îndurat a concede prin prea-înalta rezolufiune din 17 a lunei curente ca Exelenßa Ta şi Exelenţia Ta şi Exelenţia Sa archiepiscopul gr. catolic din Blaj, ca preşedinţii conferinţei nationale române {inufe la 1861, în luna lui Ianuarie să puteţi conchema cât mai curând în acelaş oraş 120—150 dintre indi­vizii mai însemnaţi ai naţiunei române din acest mare Principat, la o conferinţă continuativă, unde prin acea rezolutjune preaînaltă a Maie­stăţii Sale ces. reg. din 18 Oct. a. tr. să se publice cu solemnitate plăcerea preaînaltă ce a urmat la descoperirile omagiale aşternute din conferinţa de mai înaintre a acestei naţiuni, şi să se trateze despre o adresă de mulţumită, ce va cuprinde credinţa cea" nestrămutată a na­ţiunei române din acest mare Principat, şi sentimentele ei armonice cu intenttunile preaîndurate ale Maiestăţii Sale c. reg. — Alegerea per­soanelor cari sunt a se conchema şi prefigerea termenului adunării, precum şi o conducere a consultărilor, aşa, ca acelea să decurgă cu seriozitate şi demnitate corespunzătoare Ia problema conferenjei, se concrede Escelentiei Tale şi Escelentiei Sale arhiepiscopului gr. catolic din Blaj, Alexandru Şterca Sulutiu, ca celor doi archipăstori şi respec­tive prezidenţi.

Care în urma descoperirei clare din acea preaînaltă rezolutiune se aduce Ia cunoştinţă Escelentiei Tale, cu acea observa{iune că este prea de dorit ca, conferinţa încât numai va fi cu putinţă, să dureze cât mai scurt, ca nu cumva prin îndelunga absentare a funcţionarilor cari vor fi conchemati, serviciul public să sufere vreo întârziere".

Conform aprobării împărăteşti, archiereii români au convocat la Sibiu o conferinţă naţională a tuturor reprezentanţilor Românilor. Con­ferinţa şi-a început lucrările în ziua de 8|20 Aprilie 1863. După lungi şi temeinice desbateri ţinute vreme de trei zile, a ales o comisiune — între membrii căreia era şi T. Cipariu — căreia i s'a dat încredinţarea să alcătuiască o nouă petiţie către împărat.

In şedinţa din 9|21 Aprilie A. Şaguna a schijat punctele esen-iah cari aveau să fie cuprinse în adresa trimisă monarchului.

© B.C.U. Cluj

30 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

1. Pentru că Maestatea Sa ordinează „ca sa se descopere na­ţiunei române în Ardeal îndestularea sa pentru documentarea lealităţii, credintii şi alipirii ei către casa domnitoare şi legile fundamentale", prin cari părinteşte cuvinte s'a îndurat a recunoaşte Maiestatea Sa c. r. apostolică sacrificiile ce au adus naţiunea română pentru înaltul tron şi dinastie.

2. Pentru că Maestatea Sa „a demandât cancelariei aulice tran­silvane, ca aceasta la aşternerea grabnică a propoziţiunilor sale despre compunerea şi conchemarea dietei transilvane să supună unei precum­pănii! nouă propunerile şi cererile desvoltate şi reprezentaţiunile na­ţiunei române".

3. Pentru că Maestatea Sa ordinează mai încolo „ca regularea legală a referinţelor juridice de stat ale naţiunei române şi ale con­fesiunilor ei să aibă a forma una dintre cele dintâi probleme, ale celei mai deaproape diete transilvane".

4. Pentru că „dorinţele naţiunei române în privinţa întrebuinţării oficioase a limbii române până la definitiva deciziune pe calea legi-slaţiunei sunt deja luate în consideraţiune prin cartea de mână din 21 Dec. I860".

Pe baza acestor patru puncte doreşte Excelenţa Sa „a se baza mulţumirea noastră rugându-ne totodată, ca cât mai curând sa se ţină o dietă transilvană, unde să se facă constituţiunea nouă pe baza di­plomei din 20 Oct. 1860, şi a patentei din 20 Faur 1861, delăturân-du-se şi nimicindu-se păcatele constituţiunei celei antimarţiale, şi ca Maestatea Sa să se îndure, a rămânea strâns pe lângă legile funda­mentale sancţionate, căci numai prin acelea se pot ferici popoarele de sub sceptrul său, şi aşa şi naţiunea română".

Comisiunea aleasă s'a achitat de însărcinarea primită, şi în şe­dinţa delà 10|22 Aprilie 1863, á citit în faţa congresului această adresă, primită de toţi cei de faţă:

„Ces. reg. şi apostolică Maestate Preaîndurate Doamne,

Congresul naţional român din Marele Principat al Transilvaniei, convocat pe temeiul concesiunei preaînalte din 17 Februarie 1863, sub numărul aulic 883, întâmpină astăzi un eveniment care i-a umplut inima de, bucurie, văzând că pentru preacredincioasa Naţiune Română din marele principat al Transilvaniei, după o speranţă îndelungată, nutrită în pieptul ei de un şir de ani, acum într'adevăr se iveşte aurora unui viitor mai fericit, mai demn de ea şi de sacrificiile documentate cu ţoală" ocaziunea, pentru credinţa şi alipirea ei cătră preaînaltul său îm­părat, şf'mare principe şi cătră patria sa,

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 31

Evenimentul acesta de mare însemnătate pentru naţiunea română ni-1 aduse prea graţioasa rezoluţiune împărătească din 18 Oct 1862, care publicându-se solemn în şedinţa congresului naţional român, ne dete preaplăcuta ocaziune de a saluta cu sentimente pline de bucurie, esprimate în urări unanime, repeţite adeseori cu entusiasm însoţit de cea mal profundă reverinţă omagială pentru înalta persoană a M. Voastre ces. reg. apostolice.

Această preagraţioasă rezoluţiune împărătească se va păstra din partea naţiunii noastre ca un document, cu care are să se înceapă e-poca nouă în viaţa politică a Românilor din Transilvania, ca cheia cear de mult dorită care are să deschidă porţile edificiului sistemei de sfat al marelui principat al Transilvaniei, prin cari să intre şi ei ca naţiune politică în concertul acelor naţiuni cari locuesc încă singure acel edi­ficiu, cu eschiderea naţiunii române. Pentru ca preaîndurate Doamne, prin acea rezoluţiune preagraţioasă te-ai îndurat părinteşte a desco­peri preaînaltă complacere pentru loialitatea, credinţa şi alipirea naţiunii române, cătră preaînaltă casă domnitoare şi către legile fundamentale de stat sancţionate de Maiestatea voastră. V-aţi îndurat preagraţios a ne împărtăşi, că regularea referinţelor juridice de stat ale naţiunii ro­mâne şi ale confesiunilor ei, va avea să fie una dintre primele dato-rinje ale celei mai de aproape diete a Transilvaniei, ordonând totodată cancelariei aulice transilvane a lua din nou în consideraţiune preaumi-litele noastre reprezentaţiuni şi petiţiuni, privitoare la compunerea po­menitei diete, şi a grăbi cu preaumilita-şi subşternere a propoziţiunilor respective. V-aţi îndurat prin urmare a ne da împărătescul şi regescul cuvânt, care e adorat din partea noastră, ca amanet asigurător despre aceia, că naţiunea noastră cea atât de cercată îşi va vedea nizuinţele sale cele loiale însoţite de atâtea sacrificii, acum în scurt timp înco­ronate cu rezultatul dorit.

Maiestate, Preaumilit subscrisul congres naţional însufleţit de pă-rinteştile cuvinte şi de afidarea prea graţioasă cuprinsă în aceiaşi preaînaltă rezoluţiune, pătruns de mulţumire cătră preabunul şi cavale­rescul nostru împărat şi mare principe, şi cătră preaînaltă casă dom­nitoare a Maiestăţii Voastre, înfătişază cu mare bucurie şi plăcere o-caziunea zilei acesteia solemne, spre a aduce Maiestăţii Voastre ces. regeşti apostolice descoperirea preaumilită a sentimentelor de reve­rinţă omagială, de credinţă neclătită şi de alipire cătră M. Voastră ces. reg. apostolică, cătră preastrălucita casă domnitoare habsburgică lotaringică, precum şi de alipire cătră legile fundamentale de stat de­puse în diploma împărătească din 20 Oct. 1860, şi în constituţiunea din 26 Febr. 1861, cu acea promisiune omagială, că naţiunea română

© B.C.U. Cluj

32 CULTURA CREŞTINA Nr 1-2

din Transilvania simte adânc preaplăcuta datorinţă de a sădi în gene­raţiile sale credinţă şi alipire neclătită cătră aceiaşi preaînaltă casă domnitoare, şi de a le lăsa aceste credinţe fiilor săi, pentrucă acestea sunt însuşiri traditioale ale Românilor, cari doresc ferbinte sosirea oca-ziunei constituţionale a dietei Transilvaniei, unde ridicap Ia starea de mult meritată de najiune politică, conlucrând cu puteri unite la reali­zarea principiului constitutional al unităţii imperiului, pe care preacre-dincioasa najiune română încă în anii 1848—49 în adunările sale na­tionale, din îndemn propriu 1-a îmbrăţişat, spre întărirea tronului M. Voastre ces. reg. apostolice, spre consolidarea imperiului, spre stabi­lirea trancvilităjii publice, spre mulţumirea diferitelor popoare de sub preablândul şi părintescul sceptru al M. Voastre, să poată da dovezi nouă despre alipirea cătră preaînaltele institutiuni constituţionale, sanc­ţionate de M. Voastră ces. reg. apostolică.

Pe lângă care rămânem cu cea mai profundă reverinjă omagială. Din şedinţa adunării nationale ţinută în Sibiu în 20—23 Aprilie

n. 1862. Ai Maiestăţii Voastre ces. reg. apostolice, pururea credincioşi şi

preaumiliţi servi şi sudiţi". (Va urma)

ŞTEFAN MANCIULEA

© B.C.U. Cluj

ARHIEREI ORTODOCŞI ROM ANI IN RELAŢIE CU CATOLICISMUL

In cele ce urmează voiu încerca să schiţez seria arhiereilor orto-docşi-români cari, în decursul veacurilor, au trecut la catolicism, în vieaţă, sau pe patul morţii, ori au militat pentru unirea cu Roma. Voiu căuta să citez, pe cât posibil, autori ortodocşi, ca să nu se poată pre­supune că mă bazez pe lucrări cari ar pleda pentru anumite teze. Unde e posibil, citez şi documentul existent, spre a se confirma ceeace a-firmă anumiţi istorici. Am căutat să folosesc scrieri cât se poate de importante, ale istoricilor consacraţi. Citez mai ales cărţi, şi foarte rar reviste. E probabil că n'am epuizat subiectul, şi de aceea prezint cele ce urmează, numai ca informaţiuni parţiale în legătură cu subiectul no­stru, care e tratat parţial în multe cărţi, dar n'a fost încă studiat în totalitatea sa.

In timpul domniei împăraţilor Ioniţă şi Asan, în Imperiul Ro-mâno-Bulgar se discuta mult problema unirii bisericeşti. Papii au făcut apel de mai multe ori la Ioniţă să facă unirea, dat fiind că sunt latini, şi toţi latinii sunt catolici. Erau mulţi duşmani ai unirii, dar erau şi prietini ai unirii. Erau chiar în înaltul cler. Pomenim numai pe un Mitropolit, despre care se ştie precis că era român. In anul 1204 Mi­tropolitul Vasile al Imperiului Româno-Bulgar scrie Papei Inocenţiu III, că de mult doreşte unirea cu Roma. In 15 Octomvrie 1204 scrie Papii că e informat că va veni la Târnova Cardinalul Leon spre a conferi la 7 Noemvrie coroana imperială lui Ioniţă. Cardinalul n'a venit, şi din acest motiv n'au continuat tratativele în vederea unirii

Au fost multe personalităţi proeminente cari au trecut la catoli­cism, chiar din sânul înaltului cler. Să pomenim pe Patriarhii Constan-tinopolului loan Bekos, şi pe losif. Iată şi mărturisirea de credinţă a Patriarhului losif2).

»losif, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Constantinopolului, Romei Nouă şi Patriarh ecumenic.

1) Dictionnaire de Théologie Catholique vol. II, p . U89, 3) Idem p. 1101.

© B.C.U. Cluj

34 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

Ajungând la capătul vieţii, şi vroind să sfârşesc cu cele de ob­ştesc folos, scriu şi subscriu lămurit spre ştiinţa fiilor mei sufleteşti, care este credinţa mea. Adică tot ce ţine şi dogmaticeşte Catoliceasca şi Apostoliceasca Biserică a Domnului nostru Isus Hristos, cea din Roma Veche, aceea gândesc şi eu şi mărturisesc în credinţă. Pentru obşteasca încredinţare spun dar că Papa Romei Vechi este Fericitul Părinte al Părinţilor, mai marele Arhiereilor şi Locţiitorul Domnului nostru feus Hristos, precum şi Purgatorul sufletelor îl mărturisesc. Şi am scris ca să mărturisesc toată credinţa aceasta. La 9 Iunie 1439, indictionul al doilea".

Irt secolul al XV-a găsim în Moldova mai mulţi ierarhi ortodocşi români, cari trec la catolicism. Pe la sfârşitul secolului al XlV-a isbuc-rreşte un conflict puternic între Patriarhia din Constantinopol şi Domnii Moldovei. Patriarhia trimite pe Teodosie, dar Petru Vodă Muşat nu-1 primeşte. Patriarhia trimite pe Ieremia, dar Voevodul refuză şi pe a-cesta. Văzând Patriarhia că nu-şi poate impune voinţa, cedează în faţa dorinţei Moldovenilor şi numeşte Mitropolit pe Iosif, rudenie cu Muşa-tinii. In 1401 noul Mitropolit e primit cu mare alaiu la „Poiana Vlă-dlcăi" aproape de Iaşi. Are meritul de a fi organizat mănăstirile. A numit pe „popa Domentian" superior al mănăstirilor Neamţu şi Bistriţa1).

Domnul Moldovei, evlaviosul Alexandru cel Bun, era căsătorit cu Ringala, verişoara Regelui Ladislau al Poloniei, văduva Ducelui De Mazonia. Ringala era catolică ferventă. A făcut propagandă catolică în Moldova. Un scriitor de astăzi, d. Ç. Gane, spune următoarele : „Pro­paganda acestei Doamne ajunsese atât de întinsă, încât până şi Mitro­politul ţării fu convertit la credinţa catolică. Un document din 1435, adică doi ani după moartea Iui Alexandru cel Bun, ni-1 arată pe acest înalt prelat, fost Mitropolit ortodox al Moldovei, cutreerând Europa, spre a tace propagandă credinţei papistaşe" a ) . Din această afirmaţie a scriitorului C. Gane rezultă ca Mitropolitul Iosif a trecut la catoli­cism şi s'a dus în Apus şi a activat ca şi catolic. Călugărul atonit Spiridon a publicat în 1918 trei scrisori ale Mitropolitului Joachim3): 4) Procesul verbal de întronare al Episcopului Ioachţm la Agatopol 2. Decretul împăratului loan VIII Paleologul pentru transferarea de la Agatopol în Moldova. 3. Scrisoare universală pentru captivii din Constantinopol. Două scrisori au fost publicate de Levicky1)-

1) N. IORGA: Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a Româ­nilor. Vol. I. Vălenii de Munte, 1906, p. 53. *

2) C. GANE: Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe. Vol. I Ediţia IV. Bu­cureşti, 1941, p. 24.

3) Cultura Creştină, 1940. Anul XX, p. 2 3 8 - 2 3 9 . 4) Codex epistularis saşculi XV. Tom. II p. 479,

© B.C.U. Cluj

Nr. 1.2 CULTURA CREŞTINA 35

Pentru studiul problemei pe care o urmărim, sunt deosebit de im­portante două scrisori latineşti, una adresată Paph" Nicolae V (1447— 1455) şi una scrisă de Cardinalul Zbiegniew Olesnicki, arhiepiscopul Cracoviei, către Colegiul Cardinalilor din Cetatea Eternă. Din aceste scrisori se vede că a trecut la catolicism şi că s'a dus la Roma. Ar­hiepiscopul Cracoviei, Cardinalul Zbiegniew Olesnicki scrie la Roma despre Mitropolitul Ioachim al Moldovei: „Sfinte Părinte, venerabilul Părinte şi Kir Ioachim, episcop de Suceava în Moldova, fiind gonii delà scaunul său, s'a ho'ărît să călătorească la Sanctitatea Voastră, împreună cu cei cari urmând îndemnul învăţăturii sale, mărturisesc a-ceeaş normă a credinţei adevărate... El a încercat cu bărbăţie să aducă popoarele încredinţate ocârmuirii sale, pe cărările ortodoxiei catolice, asigurându-le că e pentru dânsele o nevoe de mântuire, de a rămânea credinuioase unirii încheiate la soborul ecumenic din Florenţa între bi­sericile latină şi greacă, şi că trebue să recunoască de tribunal unic pe cel al succesorului lui Petru, care este în acelaş timp şi vicarul Iui Isus Hristos. Mulţi, prin faptul răutăţii lor, nu putură suporta acest sfat înţelept, şi isgoniră pe zisul episcop, ca un vrăşmaş aprig al ritului lor. Dupăce s'a retras depe scaunul său, eu l-am găzduit atâta vreme cât a voit, şi acum vrând să meargă în prezenţa Sanctităţii Voastre, eu i-am dat ajutor după puterile mele, şi rog pe Sanctitatea Voastră să considere persoana prezisului kir Ioachim ca bine recomandată şi de-a se arăta către dânsul şi tovarăşii săi graţioasă şi favorabilă"

Mai există un document despre convertirea la catolicism a unui Mitropolit. Iată ce spune un fost membru al Academiei Române s): «împă­ratul loan Paleologul, încă pe Ia 1430, începuse a stărui pentru uniu­nea bisericii răsăritene cu cea apuseană. Stăruinţele lui avură succes în parte şi în Principatele Române. Astfel-vedem că Grigorie, mitro­politul Moldovei, recunoaşte adevărul credinţei catolice şi se întoarce la unitatea cu biserica Romei, căreia se supune aevea, precum ne spune Papa Eugeniu IV într'o scrisoare din Martie 1435". N. Iorga 3) spune că s'a făcut „arhiepiscop al Moldovlahiei" de rit latin.

Biserica Moldovei a participat la Conciliul de la Florenţa. Mitro­polii al Moldovei era Damian, fost arhiereu titular de Sebastia sau Sivas *) în Asia Mică. Delegaţia moldovană era formată din Mifropo-

1) Codex epistularis saeculi XV. tom. II. p. 479. Nr. 11. (Vol. XII din Mon. Poloniae).

2) Aug. Bunea: leiaichia Românilor. Blaş, 1904, p. 113, pe baza: Hurmuzaki: Documente, Vol. I. Partea I, p. 601—602.

3) Op. cit. vol . I, p. 76. 4) N. Iorga: Istoria literaturii religioase a Românilor până la 1S88. Bu­

cureşti, 1904, p. 48. Despre Mitropolitul Damian: Gheorghe Arama. Arhiva. (Iaşi) 1907, Anul XV, p. 2 2 5 - 2 6 8 .

© B.C.U. Cluj

36 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

Iitul Damian, protopopul Constantin, vicar metropolitan şi Logofătul Neagoe l). Au plecat delà Constantinopol, împreună cu împăratul loan VIII Paleologul, cu Patriarhul losif, a cărui declaraţie am reprodus'o mai sus, cu delegajii Grecilor şi ai Armenilor. Delegaţii Moldovei au semnat actul unirii, declarând astfel în numele tuturor credincioşilor că se unesc cu Roma 5). Unii episcopi ortodocşi s'au reîntors „cu băr­bile tunse" „lefini curaţi" Ce a făcut Mitropolitul Damian, după ce s'a reîntors din Florenţa? Dl Zenovie Pâclişanu*), membru corespon­dent al Academiei Române, autoritate în materie de istorie bisericească, spune că a rămas credincios semnăturii sale din 5 Iulie 1439 şi că a murit în scaun, unit cu Roma, probabil în 1447.

In secolul al XV găsim şi în Transilvania arhierei cari trec Ia catolicism. Pe la 1456 vine vine în Transilvania Episcopul loan, ori­ginar din Ca/fa Crimeii, unde sub scutul stăpânirii genoveze se des-voltau toate neamurile. Dl Ştefan Meteş presupune că Episcopul loan a fost trimis în Transilvania de către Patriarhul de la Constantinopol5). îşi avea reşedinţa la Hunedoara. A hirotonit mai mulţi preoţi prin păr­ţile Hunedoarii şi a le Devei6). N'a stat mult în Transilvania. Din or­dinul lui loan Corvin e prins şi dus Ia Timişoara în 16 Ianuarie 1456. A venit în Transilvania ca misionar ortodox, dar după câtva timp se converteşte la catolicism. A fost convertit de Sfântul loan Capistran ')• A citit Ia Budapesta, în faţa Regelui Ladislau, o cuvântare. Se cunoaşte traducerea latină a discursului: Oratio facta ad Dominum Regem La-dislaum, Serenissimum Regem Hungáriáé, Bohemiae, etc. perReveren-dissimum Dominum Episcopum Caphensem, magistrum in sacra theo-logia 8), etc. De la Budapesta se duce la Roma. A devenit atât de

1) N. Iorga: Istoria bisericii româneşti. Vol. I p. 76. Despre participarea Moldovei la Conciliu. C. Auner: La Moldavie au concile de Florence. Bucureşti, 1906. Se anunţă o carte a iezuitului P. Taillez, dar încă n'a apărut.

2) Hardouin: Conciliorum Collectio. Vgl. IX. p. 425—430. Sanctorum Flo-rentinum Concilium editum a Monacho Benedictino. Romae, 1865 p. 265—269. A semnat şi Calist, Mitropolitul Durostorului.

3) N. Bogdan: Vechile cronici, p. 144, 194. 4) Cultura Creştină, 1939, Anul XIX, p. 487. 5) Istoria bisericii româneşti din Transilvania şi Ungaria. Ediţia II. Voi.

I. Sibiu, 1935 p. 6 3 - 6 4 . 6) N. Iorga: Istoria bisericii româneşti, op. cit. vol. I, p. 99. Sate şi preoţi

din Ardeal p. 12-13. Ştefan cel Mare, Mihaiu Viteazul şi Mitropolia Ardealului. Bucureşti, 1904.

7) Despre acest sfânt: M. Theodorian-Carada: loan Capistran. Bucureşti, 1914, în 8°, 52 p.

8) N. Iorga : Notes pour servir a l'histoire des croisades au XV-e siècle. Quatrième série (1453—1476) Bucureşti, 1915 p. 57-63.

© B.C.U. Cluj

Nr. i-2 CULTURA CRÊ$TINA ii

bun catolic, încât Roma l) a avut încredere în el să-1 trimită misionar în Muntenia. In Transilvania secolului al XV-a trece la unire Episcopul Mateiu2). (1440—1443). Iată ce scrie despre el învăţatul canonic Timo-teiu Cipariu : „Unirea cu biserica romano-catolică încă înainte de Theo-fil şi Athanasiu începuse a se face sub loan Corvinul, fiind Episcop Matei, mai ales în ţinuturile Sebeşului (citeşte Caransebeşului), numărul sufletelor suindu-se până la 30.000 (Vezi Germania Franciscană). Cu timpurile următoare o înecaseră până la supunerea Transilvaniei sub glorioasa Casă a Austriei" s).

Alt episcop unit din acel timp e Macarie (1456—1469). A fost ieramonah la Mănăstirea Sfântului Ciprian din Constantinopol. Fiind prietin al catolicismului, a trebuit să fugă. In 1450 s'a-, ţinut la Con­stantinopol un sinod antiunionist. Macarie se refugiază la Roma. Dupăce trece la catolicism şi activează mult, Papa Calist III îl trimite ca epi­scop greco-catolic în Transilvania, unde a păstorit de la 1451 până la 1469. A fost hirotonit cu titlul de Episcop al Haliciului. Jurisdicţia sa se extindea şi peste tinuturiie Bihorului, ale Agriei (Eger) şi ale Tran­silvaniei propriu zise 4). A avut oarecari neînţelegeri cu Nicolae Zá­polya, episcopul romano-catolic de Alba Iulia (1462—1468). In 1466 Papa Paul III scrie Arhiepiscopului de Calocea să cheme la sine pe Episcopul Nicolae Zápolya şi pe clericii şi mirenii săi, şi să-i judece în numele Sfântului Scaun, pentrucă împiedecă activitatea episcopului greco-catolic Macarie6)- In urma acestei scrisori papale Principele loan Pongrátz ajută pe Episcopul Macarie să-şi încaseze dijmele de la preoţii din părţile Sibiului6).

In secolul al XVI-a e foarte important cazul Mitropolitului Gheor-ghe Movilă al Moldovei, fratele Voevodului Ieremia Movilă. In 15 Oc-tomvrie 1588 scrie Papii Sixt IV: „Mă folosesc de acest prilej bine­venit şi Vă scriu prin Dumnealui Ieremia, marele postelnic al tării,

' fratele meu preaiubit, şi prin Bartolomeu Brutti, solii Măriei Sale lui Vodă, la luminatul Rege al Poloniei, ca prin scrisoarea aceasta să mărturisesc alipirea mea de Sanctitatea Voastră, căruia mă supun cu toată smerenia, rugându-Vă a-mi da prea sfânta binecuvântare şi a mă jinea şi recunoaşte de acum de cel mai ascultător fiu al Sfintei Bi­serici Catolice Romane"7). Scrisoarea a fost dată Cardinalului Legat

1) Şt. Meteş. op. cit. 2) J. Karácsonyi: Magyarország egyháztörténete. Oradea, p. 89. 3) Acte şi fragmente. Blasiu, l i p . Seminarului, 1855, p. XVI. 4) J. Karácsonyi, op. cit. p. 89. 5) Érdujhelyi Menyhért: Katholikus Szemle, 1897, fascicola 1. o) Augustin Bunea: Discursuri. Autonomia Bisericească. Blaj, 1904, p

269-J02. 7j Hurmuzaki. Vol. III p. 112, Nr. XC VIII.

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTÎNA Nr. i-2

Aldobrandini. Delegaţii Moldovei au fost şi la loan Dimltrievici Soli-kovski, Arhiepiscopul Lembergului, care scrie Cardinalului Montalto, secretarul de stat al Vaticanului că: „Fratele de sânge al acestui Po­stelnic e Mitropolit în Moldova: el depune în scris supunerea sa la picioarele Prea sfântului nostru Părinte: deasemenea şi fratele acestui Mitropolit a depus în fata mea actul de alipire către Sfântul Scaun, atât în numele său propriu, cât şi în al fratelui său" l). Au fost şi Voe-vozi trecuţi la catolicism, deşi, după cum spune Dimitrie Cantemir: „acei Domni ce s'ar fi simfit că închină către catolicism şi erau gata a deveni organe ale papismului, perdeau domnia, uneori chiar şi viea{a"!). Despre Mitropolitul Gheorghe Movilă spune N. Iorga: „căzu şi el în „eresul" lui Mihnea cu privire la purcederea Duhului Sfânt, primind vestitul adaos la crez „fMoque" s). Mai trec la Sfânta Unire cu Roma: Agaton de la Roman (1584—1591, 1595—1605), Gheorghe de Ia Ră­dăuţi (1587—1591) ')• N. Iorga spune că „Tot atunci trecuseră la ca­tolici Mitropolitul Moldovei Anastasie şi Grigorie, Episcopul de Ro­man, — amândoi Vlădici cari — îşi pierduseră cârja" 6)-

Trecând la secolul al XVII-a, e necesar să ne ocupăm de Mitro­politul Petru Movilă. Mitropolitul Isaia al Chievului scrie: „Mitropo­litul de Kiev Petru Movilă a căzut acum de la credinţa creştină şi-i binecuvântat mitropolitul Petru Movilă de către Papa de la Roma, a-cum în Postul cel mare de Patriarh, ca să fie patriarh al legii cre­ştine" 8). Dl Onisifor Ghibu comentează această ştire contemporană cu Petru Movilă, în felul următor'): »Din aceste rânduri putem înţelege că dacă Movilă n'ar fi fost legat politiceşte de Rusia, el ar fi tras şi ultimele consecinţe ale credinţei sale în unitatea Bisericii lui Hristos şi s'ar fi făcut patriarh ortodox creştin în legătură cu cel de la Roma, în cea mai intimă convingere că aceasta este adevărata orto­doxie". Cronicarul polon I. Jerlicz îl numeşte „luptător ager pentru unitatea Bisericii lui Dumnezeu". Dl Onisifor Ghibu îl caracterizează astfel: „In adevăr, meritosul Mitropolit al Chievului n'a fost un „orto­dox" în sensul curent al cuvântului. Cunoscuta lui Mărturisire Orto­doxă nu este o carte ortodoxă, ci este o carte creştinească în cel mai

1) Idem p. 1 1 7 - 1 1 8 Nr. C. IV. 2) Descrierea Moldovei p. 283, după : Melchisedec : Papismul şi starea ac­

tuală a Bisericii Ortodoxe în Regatul României. Bucureşti, 18is3, p. 19. 3) Istoria Românilor în chipuri şi icoane. Craiova, 1921 p. 12i. 4) loan Stanciu : Religia strămoşească a Românilor. Craiova, 1937, p. 7. 5) Op. cit. p. 121. 6) Episcopul Ohenadie Enăceanu: Petiu Movilă. Bucureşti, p. 167. 7) Prolegomena la o educaţie românească. Bucureşti, 1941, p. 823.

© B.C.U. Cluj

Nr. i-2" GÜLÍŰRA CREŞTINA

larg şi generos înţeles al cuvântului. Scopul urmărit de Movilă cu al­cătuirea cărţii n'a fost acela de a stabili învăţătura vechii biserici în orient, ci a fost acela de a da în mâna Ruşilor, cari pluteau în mre­jele unei religii lipsite de orice norme fixe, mărturisirea dreaptă a cre­dinţei creştine... In întreaga carte nicăiri nu se ia atitudine împotriva Bisericii Apusene, căci cartea nu este socotită ca mărturisirea de cre­dinţă a unei Biserici locale, ci a întregii biserici creştine. Nicăiri nu se întâlni o aluzie împotriva Romei, care ar fi altă Biserică, şi nici vreo consideraţie deosebită pentru Constantinopol, care ar fi „Marea Bi­serică" ')•

In secolul al XVII-a găsim în Maramureş arhierei ortodocşi tre­cuţi la Sfânta Unire. Pe la 1640, în timpul păstoririi Mitropolitulut Si­meon Ştefan, călugărul Petru Partenie, împreună cu vreo 300 preoţi se declară uniţi cu Roma. Călugărul Petru Partenie este ales Fpiscop. Se duce la Mitropolitul Simeon Ştefan, să-1 hirotonească. Mitropolitul îl hirotoneşte şi zice oftând: „Măcar de mi-ar fi iertat şi mie să măr­turisesc aceea uniune" s ) .

La 19 Iulie 1639 a fost recunoscut ca Episcop al Maramureşului Vasile Tarasooici 3). „Nu ştim supt ce înrîuriri Vasile începu să arate tragere de inimă pentru Unirea cu catolicii pe care O primiseră ve­cinii săi de peste munte, din Galiţia Polonă" *). A fost hirotonit epi­scop de către Mitropolitul Varlaam al Moldovei % Poporul maramure-şan 1-a primit cu drag 6). Voia să facă trecerea la catolici, dar la sfârşitul anului 1640 a fost prins de Balling, căpitanul Muncaciului, şi arestat. Scapă din închisoare în 1641, iar în 1642 face trecerea la catolicism şi e numit Episcop al Muncaciului şi al Maramureşului ')• N'a păstorii timp îndelungat, căci în 1643 se retrage la Kallo8). Nevoind să devină prietin al protestanţilor, e arestat de Principele Rákóczi, iar Mănăstirea Peri şi averile Episcopiei apucă pe mâini streine 9).

1) Op. cit. p. 821. 2) Augustin Bănea: Vechile Episcopii ale Ardealului. Blaj, 1902, p. 100. 3} Unii ti zic Tarasievici. 4) N. Iorga: Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a Românilor.

Vol . I. p . 327. * 5) N. Iorga. Op. cit. p. 327, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene.

Vol. I p. X L V I - X L V I I . 6) Alexandru Csiple: Documente privitoare la Episcopia din Maramurăş.

p. 4 1 - 4 5 . 7) A. Hodinka. A. munkácsi görög-katholikus püspökség története. Buda­

pesta, 1909, p. 290. 8) Idem p. 293. 9) Basilovici: Bre vis notitia. Caşovia, 1799, vol. I p. 104.

© B.C.U. Cluj

40 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

La sfârşitul secolului al XVII se converteşte Ia catolicism Mitro­politul Teofil, apoi Mitropolitul Atanasie şi cu ei toată Transilvania. Că s'a convertit toată Transilvania, ne-o spune chiar o operă anticatolică: Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului ')•

... Ardealul cu papistaşii s'au unuia. Şi la Papa cu lotul s'au plecat. Mitropolitul Teofil a fost fiul preotului loan Szerémi din Teiuş

(judeţul Alba). Familia sa avea vechi diplome nobilitare. A fost hiro­tonit Episcop la Bucureşti în 18 Sept. 1692 şi confirmat de guverna­torul Ardealului în 18 Decemvrie, al aceluiaş an. In 1697, în prima zi a primăverii (la 21 Martie), convoacă sinodul care hotăreşte Sfânta Unire. Hotărîrea s'a adus la cunoştinţă împăratului şi Primatelui Ungariei. In Iunie Mifrop. Teofil dă al doilea manifest. Moare în a doua jumătate a anului 1697, înainte de a vedea împlinirea Sfintei Uniri cu Roma. Urmaşul Mitropolitului Teofţl, Atanasie Anghel Popa, născut, crescut, hirotonit Episcop în religia ortodoxă (la 1 Februarie 1698 în Bucureşti) devine propagator al unirii cu Roma. In 1700 se face sub el Sfânta Unire. Cu el începe şirul Episcopilor greco-catolici din Alba-Iulia şi Făgăraş. E important de remarcat că în Maramureş a fost refuzat un Episcop ortodox, de a fi primit în sânul bisericii catolice, pentruca nu aveau încredere el. A fost Ştefan de Petrova, protopopul Ieraşului, de­venit Episcopul Serafim. A propus Mitropolitului Atanasie trecerea sa la catolicism, dar nu l-au primit. De fapt a oscilat mult între diverse concepţii2).

întâlnim şi în Oltenia un Episcop ortodox, trecut la catolicism. E Ilarion II al Râmnicului. A fost egumen la Mănăstirea Bistriţa. E ales episcop în 30 Iunie 1693. Ca episcop a contribuit mult la pro­gresul cultural al provinciei sale. A înmulţit averile Episcopiei şi a re­clădit schituri şi metoace 3). Dascălul Alexandru a tradus în 1697 „cu îndrumarea şi cu toată cheltuiala" episcopului Ilarion o Psaltire cu tâlc, în 1697, un Triocţ şi un Penticostar în 1694 *). Episcopul Ilarion a fost caterisit în 1705. împotriva lui uneltea Patriarhul Dositeiu al Ierusalimului şi ierarhii greci ce se aflau în ţară (fiind duşman al ele­mentului grecesc). A fost caterisit „ca schismatic". Sinodul care 1-a caterisit era prezidat de Patriarhul Dositeiu al Ierusalimului. Actul de

1) / . Lupaş : Cronicari şi istorici români din Transilvania. Vol. I. Craiova, p. 64.

2) Alexandru Filipaşcu de Dolha şi de Petrova: Istoria Maramureşului. Bu­cureşti, Universul, 1940, p. 137—140.

3) Istoricul Eparhiei Râmnicului 1906, p. 71—85 (publicat de Episcopul R-tanasie Mironescu).

4) / . Sblerea: Mişcări culturale şi literare. Cernăuţi, 1897, p. 50, 90, 94-95.

© B.C.U. Cluj

Nr. 4-2 CULTURA CREŞTINA 44

caterisire e semnat de „fost al Târnovei Teodosie", „fost al Adriano-polei Climent", „al Ierapolei Maxim", „al Pogoniarei Eutimie". Abia la sfârşit semnează Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie. Episcopul Bu­zăului nu semnează De ce a fost caterisit Ilarion ? Iată ce ne spune un istoric al Olteniei, C. N. Mateescu: „Propaganda misionară de aci, pe de altă parte, lucra intens spre a câştiga elemente noi din toate straturile societăţii. In mrejele acestei propagande cade Petronie mo­nahul şi episcopul Ilarion, un ierarh de altfel destul de vrednic şi cu o cultură deosebită pentru timpul său" *). Ce a făcut Episcopul Ilarion dupăce a fost caterisit? „Ilarion nu se apără nici nu-1 mâhneşte pe­deapsa", că a fost „scos ca eretic", spune N. Iorga 3). Despre călu­gărul Petronie ştim dintr'o însemnare românească descoperită de pro­fesorul Skok ') că s'a dus la Ciprovăt în Bulgaria, unde era episcopie romano-catolică încă din 1581, şi se pregăteau misionari şi pentru Ţara Românească. Dacă s'a dus acolo călugărul Petronie (înainte se chema Preda) e probabil că s'a dus şi episcopul Ilarion. — „In zilele noastre este ştiut cazul convertirii, înaintea morjii, a mitropolitului Calinic Miele- * set/,caz care a fost astupat, iar documentele nimicite, dar faptul a fost mult mai notoriu. Alt caz aproape analog este acela al mitropolitului Primat Iosif Gheorghian mort în 1908. Un alt caz de convertire tot în faja morjii este al episcopului Nifon al Dunării de Jos, decedat abia în 1922. Se ştie că înainte de a-şi da sufletul, acest ierarh a cerut preo­tului catolic din Galaţi să-1 împărtăşiască cu sf. Taine, făcând mărtu­risire de credinjă catolică 4): „aceasta nu pentrucă nu credea în efica-. citatea sf. Taine din biserica ortodoxă, ci pentru a manifesta mai vă­dit recunoaşterea Bisericii Universale din Roma". In însemnările Möns. Dr. Anton Gabor, fost director al Institutului Presa Bună din Iaşi, citim următoarele : „P. Bonteanu îmi aduce vestea despre trecerea la cato­licism a Mitrop. Primat Calinic Miclescu, care a dobândit antocefalia română. Apoi Iosif Gheorghian, Mitropolit-Primat, Episcopul Nifon Nicolescu t la 1925 la Galati. El ar fi chemat pe P. Orlandi" •)•

S'a comentat mult cazul convertirii Mitropolitului Calinic Miclescu. E pomenit de Stavri Brătianu în lucrarea : Din amintirile mele pollitice şi în Memoriile lui Nicolae Iorga 7). I. P. S. Sa Mitropolitul Raymund

1) Istoricul Eparhiei Râmnicului, loc. cit. 2) Un misionar român din secolul al XVIII-lea în serviciul bisericii roma

neşti catolice Arhivele Olteniei, 1933, p. 358. 3) Isioria bisericii româneşti. Vol. II. p. 323. 4j N. Mateescu — loc. cit. 5) Teodosie Bonteanu: O turmă şi un păstor. Bixad, 1937 p. 128—129. 6) Note zilnice pe 1935 p. 84. 7) Farul Nou, 1936, An III, Nr t 33, p. 1 - 2 .

4 © B.C.U. Cluj

42 éÜLTŰRA CREŞTINA Nr. 1-2

Netzhammer a publicat în 1936 o carte germană, Calinic Miclescu (ex­tras din revista elveţiană Zug). I. P. S. Sa spune că Mitropolitul Ca­linic Miclescu, pe patul morţii, a chemat pe Arhiepiscopul Palma, Epi­scopul romano-catolic al Bucureştilor, a făcut jurământ de trecere, s'a mărturisit şi s'a cuminecat.

Am adunat aceste informajii resfirate prin diverse reviste şi cărji mai vechi şi mai noui, crezând că sunt importante pentru studiul tre­cutului bisericesc.

IOSIF E. NAGHIU

UM MARE CONVERTIT: CARDINALUL J. M. NEWMAN

A trecut aproape nebăgată în seamă o aniversare care fără doar şi poate şi-ar fi avut strălucirea sa dacă vremile n'ar fi fost atât de învolburate. S'au împlinit 50 ani delà moartea unuia dintre cei mai de seamă oameni ai Angliei moderne şi poate cel mai mare convertit delà biserica anglicană şi cel mai mare controversist modern şi anume: John M, Newman, mai târziu cardinal al Bisericii Romane. Şi e expli­cabilă aceaslă trecere cu vederea, căci în aceşti ani lumea apuseană şi mai ales Anglia, al cărui fiu ales a fost, avea cu totul alte preocupări, trebuia să facă fajă unor dificultăţi extraordinare în momentul când se împlineau cinci decenii delà moartea aceluia care şi astăzi este atât de admirat şi de citit de publicul anglo-saxon, fără nici o deosebire de credinfă religioasă.

In istoria Bisericii lui Hristos se întâlnesc multe conversiuni, în­cepând cu aceea de pe drumul Damascului. Fiecare din ele îşi are caracterul său propriu. Multe dintre ele au fost rapide, grafia lucrând imediat şi mai mult asupra voinţei, decât asupra inteligentei. Nu tot aşa a fost conversiunea lui Newman, al cărei centenar va fi anul viitor. Născut în biserica anglicană, fajă de care avea cel mai mare respect şi un ataşament cât se poate de leal şi înclinat spre un studiu cât mai profund al trecutului Bisericii pentruca să-şi bazeze cât mai temeinic alipirea sa fată de biserica proprie şi să înlăture posibilitatea unei în­dreptări spre Roma papală, acest mare geniu ajunge la concluzia de­cisivă că adevărata Biserică nu poate fi decât aceea care în decursul veacurilor s'a distins prin lupta sa hotărîtă împotriva tuturor ereticilor, păstrând curată şi nevătămată învăjătura lui Hristos. Şi dupăce încetul cu încetul i se formează această convingere timp de mai bine de 12

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 43

ani (1833—1845), foarte leal şi cu «ine însuşi, Newman trage conse­cinţa firească : intră în sânul Bisericii romane. Conversiunea sa deei nu e rapidă, ci e foarte lentă, costându-1 energii şi zbucium sufletesc de nedescris.

Convertirea lui Newman e importantă nu numai pentruca ea a urmat calea lungă a raţiunii, ci şi pentruca el a fost multă vreme su­fletul şi capul recunoscut al acelei mişcări religioase din Anglia, care e cunoscută sub numele de mişcarea din Oxford sau mişcarea tracta-riană, alături de alte nume cunoscute : Keble, Froude, Pusey, Faber, Ward, Manning şi alţii, şi odată ce Newman a îmbrăţişat catolicismul, mulţi dintre cei înregimentaţi în această mişcare au făcut la fel, aşa încât mişcarea din Oxford a devenit o mişcare unionistică spre Roma.

Tinereţea Londonez de cel mai curat sânge, Newman s'a născut la 21 Fe­

bruarie 1801 dintr'o familie foarte onorabilă : Tatăl său era bancher, iar mama sa descindea dintr'o familie de hughenoji francezi, care cău­tasem refugiu în Anglia în decursul războaielor religioase din Franţa. Au fost unii scriitori rău intenţionaţi care au crezut că-1 pot compro­mite susţinând că ar fi avut sânge evreiesc, bazându-se pe argumente neserioase : ocupaţia de bancher a tatălui său, numele şi nasul ce a-ducea a evreu; dar aceste dovezi puerile n'au fost luate în serios de oamenii de ştiinţă. Crescut în ceeace numeşte el „religia Bibliei", a-dică în acea religie pe care o profesau cei mai mulţi englezi, Newman şi-a început studiile la Ealing în apropierea Londrei, continuându-le la Oxford, unde fu admis la vârsta de abia 16 ani. In această perioadă a vieţii sale, când era dornic să ştie totul şi era neobosit la studiu, Newman prinde mare gust pentru istoria bisericească şi pentru studiul patristic, cu scopul de a lupta cu şi mai bun rezultat contra Romei şi contra Papei, despre care era convins că e Antichristul profeţit de Da­niii, de Sf. Pavel şi de Apocalipsul Sf. loan, aşa cum îl prezentau scriitorii anglicani în acea vreme.

La Oxford, unde se strângea tot ce era mai intelectual din An­glia, nu s'a impus la început, până când către 1822 concurează pentru postul cel mai invidiat, adică pentru acela de „fellow" al Colegiului Oriei. Reuşind la concurs, avu ocazia să vină în contact cu cele mai marcante personalităţi din lumea gândirii engleze. Delà vârsta de 18 ani se orienta spre statul clerical, primind cu mare evlavie ordinele sacre, către 1824. E interesant de notat aci două lucruri : Deşi angli­can, Newman are o devoţiune specială faţă de Preacurata, faţă de care coreligionarii săi nu aveau nici un cult deosebit. El însuşi povesteşte mai târziu în Apologia sa, că în tinereţe a desemnat pe caetele de

4* © B.C.U. Cluj

44 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

şcoală rozare şi că într'o discuţie cu fratele său Francis, care refuza să primească în odaia sa un chip de al Preacuratei, ar fi avut o ieşire împotriva protestanţilor care „au uitat cuvintele Evangheliei: Binecu­vântată eşti tu între femei..." Convertit la catolicism, el intensifică a-ceastă devojiune a sa faja de Maria, considerându-o ca un criteriu al dreptei credinţe: „Devoţii Măriei sunt fără îndoială în dreapta credinţă, afară de cazul că ar blestema pe Fiul Său; dacă Biserica romană e idololatră, arianismul e adevărata ortodoxie". (E vorba aci de adevă­rata credinţă şi nu de schismă!) In rândul al doilea, Newman îmbrăţi­şând statul clerical nu se căsătoreşte, cum făceau confrajii săi angli­cani, ci preferă celibatul, apropiindu-se şi prin aceasta de clerul cato­lic, contra căruia luptă cu atâta pasiune, căci „comuniunea romană e legată cu un pact perpetuu cu Antichrist".

După hirotonire Newman fu numit „curate" (paroh) la biserica Sf. Clement din Oxford, iar în 1828 paroh la biserica Sf. Maria, bise­rica Universităţii, cea mai însemnată biserică închinată Preacuratei, scăpată de furia ereticilor, pe care timp de 15 ani a păstorit-o cu cel mai mare zel. E de notat aci că deşi anglican, Newman „născut pen­tru a gândi şi a trăi ascheiic", are un comportament cu adevărat creş­tin. Crezând tare în prezenta reală a lui Hristos în Sf. Euharistie, el predică Duminecă de Duminecă, şi din aceste „Cuvântări parohiale", strânse mai târziu laolaltă, se poate vedea în întregime sufletul său profund religios, dornic de o vieajă creştină vie, activă şi nu de una moartă, cum vede la ai săi: „Religia noastră nu e abstractă. Să pro­fesăm o religie vie... pentru a îmbrăţişa totul, cu noi înşine, în Dum­nezeu". Şi e curios de amintit că deşi trece ca unul dintre cei mai mari predicatori, el nu are ţinuta marilor oratori : îşi citeşte fiecare cu­vântare cu o voce înceată, uniformă, fără să se înflăcăreze în decursul vorbirii. Dar pătrunde atât de adânc în sufletul omului cu analiza pro­priului său suflet, încât fiecare dintre ascultători are impresia că ar fi pătruns în propria-i conştiinţă, desvăluindu-i şi cele mai intime gânduri.

Mişcarea din Oxford Intre timp o evolujie se petrecuse în convingerile sale cele mai

intime. In urma discuţiilor avute mai ales cu Hawkins, antecesorul său la Sf. Maria, încetul cu încetul părăseşte evanghelicalismul de până aci, îndreptându-se spre liberalism şi spre High-Church. Şi dându-şi seama, împreună cu Froude, Keble, Pusey şi alţii, că această biserică angli­cană bazată pe stat nu mai poate dăinui decât dacă e reformată se­rios, eliberându-o de ingerinţele statale şi curăţindu-o de ceeace era protestant în ea, Neuman şi soţii încep acea mişcare pentru orientarea bisericii anglicane spre o doctrină mai curată, spre un creştinism mai

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULURA CREŞTINA 45

pur, spre catolicism, care se numeşte mişcarea din Oxford, mişcare ce a polarizat cele mai frumoase şi mai bogate energii ale anglicanis-mului. (Vezi asupra ei Diet, de teol. cath. tom. XI, col. 331 şi urm. şi George Coolen: Histoire de l'Eglise d'Angleterre, pg. 131—147).

începuturile mişcării din Oxford se leagă de faimosul Bill de e-mancipare a catolicilor din Anglia, publicat la 1832 şi de Irish Church Bill din 1833, prin care în practică puterea regală asupra bisericii se transfera parlamentului, care cu acea ocazie suprima 10 episcopii an­glicane din Irlanda, tară catolică până aci asuprită şi prigonită. Atunci începe marea luptă pentru reformarea bisericii anglicane, dusă mai ales prin scrierile ce poartă numele Tracts for the Times, în care unul sau altul din aceşti oameni de seamă, de cele mai multe ori Newman însuş, tratează chestiuni de docrină sau de disciplină bisericească, cu scopul de a arăta marelui public anglican care este învăţătura tradi­ţională a bisericii aşa cum e cuprinsă în simbolurile de credinjă, şi de a arăta că aceasta a fost întotdeauna învăţătura bisericii anglicane, cu toate ingerinţele protestantismului de mai târziu.

Care este pozitja lui Newman fajă de biserica sa în acest timp ? Convins că ea şi-a pierdut mult din spiritul său genuin, pentru a-şi jus­tifica totuşi rămânerea sa în o atare biserică, Newman recurge la aşa zisa „Braach Teory", după care există o singură biserică cu trei ra­muri principale : Biserica anglicană, greacă şi romană. Fiecare dintre ele e într'adevăr Biserica catolică în regiunea pe care o ocupă, păs­trând atâta grajie cât e de lipsă pentru a-şi mântui pe proprii săi cre­dincioşi. Căci o biserică nu-şi pierde calitatea sa de biserică aposto­lică atâta timp cât păstrează succesiunea apostolică şi nu se solidari­zează cu erezia. Urmând această teorie, Newman şi ai săi timp de mai bine de 10 ani caută o „via media" între catolicismul roman sau pa­pism, odiat până la extrem, şi protestantismul infiltrat în anglicanism. Duşi de acest ideal, tractarienii încep publicarea unei Biblioteci a Sf. Parinji, iar în 1837 Newman caută să reunească într'un corp unitar ideile teologilor anglicani de pe vremea lui Carol I, părându-i-se că aceştia urmează mai evident o cale mijlocie între Roma şi anglicanis-mul protestantizat. Dar cu toate că detestă papismul cu cea mai mare hotărâre, vrând nevrârid se apropie tot mai mult de el, recunoscând că singură Roma a păstrat neatins tezaurul credinţei şi mijloacele de sfinjire, producând şi astăzi ca întotdeauna sfinp", şi cu oarecare regret în suflet spune: „într'adevăr, examinând sistemul lor (al catolicilor), mintea care gândeşte nu poate decât să suspine, cugetând că trebue să se separe de ei: Cum talis sis, utinam noster essesI"

Mişcarea tractariană dădu cele mai bune rezultate. încă în 1834 peste 7000 bisericani iscăliră o scrisoare adresată arhiepiscopului de

© B.C.U. Cluj

46 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

Cantorbery în care profesau p învăţătură asemănătoare aceleia a trac-tarienilor, iar 230.000 capi de familie subscriseră o declaraţie analoagă. In ducerea acestei lupte tractarienii profitară de dezorientarea şi izola­rea adversarilor lor, având de partea lor prestigiul nu numai intelectual, dar şi spiritual al şefilor lor şi mai ales pe acela a lui Newman. In felul acesta clerul îşi recâştigă conştiinţa prestigiului ministerului său spiritual, iar credincioşii începură să frecventeze mai des bisericile, să ia parte la serviciile divine şi să se cuminece săptămânal. Crucea Domnului, până aci considerată ca o idololatrie papistă, începe să fie iarăşi cinstită. Şi era bună această renaştere a vieţii religioase, căci biserica anglicană devenise prea protestantă ; puţini mai erau care cre­deau în misiunea divină a Bisericii, în prezenţa reală a lui Hristos în Sf. Euharistie, iar clerul era la fel: Clergymen-ii se ocupau mai mult cu vânatul sau cu pescuitul, jucau cărţi sau pierdeau timpul în alte distracţii. La biserică veniau numai Dumineca, şi atunci călare, şi aci între pereţii răciţi peste săptămână murmurau în grabă şi fără convin­gere o scurtă rugăciune. Cei mai buni dintre ei, cu o cultură teologică uneori foarte aleasă, considerându-se mai mult slujbaşi ai statului de­cât ai lui Hristos, nu aveau nici un zel pentru casa Domnului.

Convertirea In timp ce astfel stăteau lucrurile, Newman întâmpină o greutate

foarte serioasă în studiile sale : Către 1839 începând să se ocupe cu erezia monofizită şi studiindu-o nu prin pizma teologilor anglicani, care neavând cu cine discuta, au neglijat-o, ci din scriitorii vechi, şi-a dat seama imediat că ereticii aceştia de odinioară erau pe aceeaş cale cu el. Şi ei urmau o cale mijlocie faţă de Roma. Deci anglicanii, şi îm­preună cu ei şi el, nu sunt faţă de Roma decât aşa cum au fost ere­ticii de odinioară. In acelaş timp atenţia i-a fost atrasă de un articol publicat de Wiseman în Dublin Review asupra donatiştilor, în care ar­ticol acest mare scriitor catolic aplica anglicanilor ceeace Sf. Augustin spunea donatiştilor ca să-i convingă de greşală lor: „Securus judicat orbis terrarum" : Nu poate greşi toată lumea şi numai voi să aveţi dreptate. Acest articol 1-a neliniştit şi mai mult pe Newman care vedea tot mai clar că teoria sa, adică acea cale mijlocie între ' catolicism şi anglicanismul corupt de protestantism şi de ingerinţele statale, nu mai poate fi susţinută.

Dându-şi seama că mişcarea din Oxford devenia un fluviu puter­nic care în mod fatal se va revărsa spre Roma, pentru a împiedeca orice convertire la catolicism, el însuş crezându-se dator să rămână în biserica unde s'a născut, voi să le dovedească alor săi" că ceeace crede Roma se cuprinde la urma urmei în cele 39 articole de credinţă

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 47

impuse de Elisabeta. Astfel publică faimosul tract al 90-lea, în care se sileşte să arate că aceste articole de credinţă pot primi o interpretare catolică, pentrucă ele nu condamnă învăţătura romană, simboalele şi canoanele conciliilor, ci numai corupţiile şi greşelile romane. Aşa de exemplu reformatorii anglicani n'au intenţionat să condamne liturghia, ci numai abuzul liturghiilor private şi comerţul care se putea face cu ele. Desigur tonul acestor articole era protestant, iar forma era ambiguă ; însă aceasta a fost numai o manevră a reginei Elisabeta, care folo-sindu-se de termini neprecişi, voia să unească pe toţi supuşii săi în aceeaş credinţă, inclusiv pe aceia care mai erau ataşaţi de catolicism: „Mărturisirea de credinţă protestantă a Bisericii noastre a fost redac­tată în aşa fel, încât ea să includă şi pe catolici".

Dar, cum era de aşteptat, duşmanii tractarienilor s'au ridicat cu cea mai mare indignare împotriva unei interpretări catolice a celor 39 ar­ticole, iar tractul 90 fu condamnat atât la Oxford, cât şi de ceilalţi e-piscopi anglicani. In urma dorinţei exprese a episcopului său, Newman încetă publicarea tratatelor. Aceasta fu o dureroasă lovitură pentru el, la care se adăugă în curând o a doua, care-1 îndepărtă şi mai mult sufleteşte de biserica sa: In 5 Oct. 1841 anglicanii de acord cu regele Prusiei stabiliră un episcopat la Ierusalim, care să-şi aibă titularul când dintr'o biserică, când din ceealaltă, având sub jurisdicţia sa pe toţi protestanţii din Palestina. In urma acestui fapt tractarienii, care consi­derau pe prusieni de eretici, se alarmară foarte mult şi se îndepărtară şi mai mult de biserica anglicană, care stătea alături de una eretică.

Cu toate acestea Newman voia să rămână mai departe în bise­rica sa. Intre timp, ocupându-se cu arienii ajunge Ia aceeaş concluzie : „Arienii rigizi sunt protestanţii, semiarienii sunt anglicanii. Roma este întotdeauna aceeaş". In 1842, fără a renunţa la parohie, se retrase în singurătatea delà Littlemore, de unde va ieşi catolic, împreună cu 300 prieteni. Aci, în meditaţie şi rugăciune, aşteaptă lumină de sus şi, pen­trucă să-şi liniştească zbuciumul conştiinţei, într'un ziar local în Febr. 1843 îşi retractează toate atacurile sale împotriva Romei, exprimându-şi regretul că prea orbeşte i-a urmat pe teologii anglicani în studiile sale. După câteva luni scria prietenului său Keble: „Acum, trebue să o spun, cât pot să-mi dau seama de propriile mele convingeri, privesc biserica romană ca Biserica Apostolilor".

In timp ce prietenii săi discută cu anglicanii în jurul interpretării catolice a celor 39 articole de credinţă anglicană, Newman era pradă celor mai dureroase agitaţii sufleteşti, neputând să împiedece conver­tirea celor din jurul său. In 18 Sept. 1843 demisiona din postul de paroh delà Sf. Maria, părăsind şi locuinţa sa din Oxford delà Oriel College, căci „nu sunt un destul de bun fiu al Bisericii anglicane,

© B.C.U. Cluj

48 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

pentru a mai putea păstra în conştiinţă beneficiul pe care-1 am de!a ea. Iubesc prea mult Biserica Romei", scria prietenului său I. B. Mozley. După câteva zile îşi {inu cuvântarea de adio la Littlemore, unde prie­tenii săi cu greu îşi putură conteni lacrimile de emojie. După trei ani de singurătate la Littlemore şi în urma studiului „Desvoltarea dogmei creştine", în care caută cu cea mai mare grije să vadă dacă nu cumva Biserica romană a alterat tezaurul credinţei — cum o acuzau prote­stanţii — Newman ajunge la lumină, terminând lucrarea cu cuvintele dreptului Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cu­vântul Tău in pace, că văzură ochii nici mântuirea Ta". Această lu­crare, pe care Manning a studiat-o fiind însărcinat să o combată, a adus şi convertirea lui Manning, mai târziu şi el cardinal. Newman se converteşte la singura biserică adevărată, deşi se temea că va mai avea de suferit, căci zicea el: „îi fac nefericiţi pe toţi pe care îi iu­besc, îi desorientez pe toţi pe care i-am instruit sau ajutat. Merg la aceia pe cari nu-i cunosc şi delà care aştept prea puţin. Fac din mine un exilat şi acest lucru la vârsta mea". Şi de fapt a avut multe de îndurat şi delà aceia a căror credinţă o îmbrăţişa, fiind privit de ei ca având în multe idei prea liberale şi moderniste. După două zile delà terminarea operei, Newman chemă pe un simplu pasionist italian stabilit în Anglia, abjură erezia, se mărturisi şi primi botezul sub con-ditione. Era ziua de 8 Octomvrie 4845.

După convertire Convertirea lui Newman a avut cel mai mare ecou în Anglia.

„E imposibil să descrii impresia enormă produsă în lumea academică şi clericală, pot să spun în întreaga Anglie, de convertirea unui singur om", scria un contimporan, iar Gladstone, liberal, spune că ziua de 8 Oct. 1845 înseamnă o epocă în istoria Bisericii anglicane. Conver­tirea a fost urmată de multe altele, cu toate că unii dintre animatorii mişcării din Oxford ca Keble, Pusey, Mozley, oameni înţelepţi şi foarte oneşti, rămân neclintiţi pe poziţie, continuând cu opera lor să promo­veze convertirea multora dintre anglicani.

Dupăce a intrat în sânul Bisericii, Newman a petrecut câtva timp la Maryvale, de unde la stăruinţele episcopului Wiseman plecă la Roma ca să-şi continue studiile la vestitul colegiu Propaganda Fide. Aci, în 30 Mai 1847, fu hirotonit preot, iar în 2 8 Iunie se decise să între în rândurile Oratorienilor, părându-i-se că această familie a Sf. Filip Neri ar fi cea mai potrivită pentru Anglia. Spre sfârşitul aceluiaş an se reîntoarce în tară cu intenţia de a întemeia aci un oratoriu en­glez, pe care-1 inaugura în 1 Febr. 1848 la Maryvale, apoi îl transferă la Edgabston (Birmingham). Din nou Newman devine idolul publicului,

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 49

căci, fie că predică în capela institutului fie că vorbeşte în alte locuri, lumea aleargă nebună să-1 asculte.

Pentru a slăbi impresia produsă de convertirea lui Newman, cer­curile anglicane au început a răspândi zvonul că el, departe de a-şi fi găsit liniştea sufletească, se simte deadreptul nefericit în cercul noi­lor săi coreligionari. Răspunsul Iui Newman a fost magnific:

„Din clipa în care am fost primit în sânul Bisericii catolice, cre­dinţa mea devotată în ea n'a cunoscut nici un moment de şovăire. Acum ca şi mai înainte (era la mulţi ani după convertire) susţin tare, că şeful ei suprem este centrul unităţii şi locţiitorul lui Hristos. Nici o umbră de îndoială nu-mi tulbură credinţa în credeul Bisericii şi în unul fiecare din articolele lui, în cultul ei, în disciplina şi învăţătura ei. Şi un dor fierbinte îmi umple inima, o speranţă contra speranţei, că numeroşii prieteni scumpi rămaşi în protestantism vor veni să se facă părtaşi fericirii mele... Mărturisesc aici din tot sufletul, cu absolută con­vingere internă, că protestantismul este cea mai pustie dintre toate religiile posibile; că amintirea cultului anglican mă înfioară şi cele 39 articole îmi inspiră groază. Să mă întorc la Biserica Angliei? Nu! Mreaja s'a rupt şi suntem liberi. Aş fi nebun perfect — ca să mă ex­prim blând — dacă aş părăsi „ţara în care curge lapte şi miere" pentru a mă reîntoarce la „locul tulburărilor şi în casa robiei".

Dar aşa cum a presimţit, mai are mult de suferit nu numai delà duşmani, ci şi delà ai săi. Prima neplăcere o are cu episcopul său Ullathorne, pe tema publicării unor „Vieţi de ale sfinţilor" de către prietenul său Faber, convertit şi el. Deşi Newman ţinea foarte mult la această publicaţie, în urma unor exagerări ale autorului catolicii o criticară foarte aspru, aşa încât Ullathorne o desaprobă, fapt care 1-a întristat foarte mult pe Newman, deşi mai târziu reflectând mai serios a dat dreptate episcopului său. Avu apoi o polemică forte cu angli­canii, din care se alese cu o pedeapsă mare în bani, achitată de gene­rozitatea catolicilor nu numai din Anglia, dar şi din celelalte ţări ale Apusului. In 1851 întemeindu-se la Dublin o universitate catolică, New­man fu rugat să o conducă, însă dându-şi seama că nu poate să o conducă aşa cum ar fi voit, în 1858 demisiona.

O altă chestiune, care 1-a mâhnit adânc pe Newman şi care a făcut ca multă vreme el să fie bănuit la Roma ca având unele idei teologice prea îndrăzneţe, a fost în legătură cu revista Rambler. înte­meiată Ia 1 Ian. 1848 de un convertit delà Oxford.. I. M. Calpes, cu scopul de a aduce servicii bisericii, în urma ideilor prea liberale pe care Ie aveau redactorii săi, Newman fu rugat să-i ia conducerea (1859). Dar delà început episcopul Wiseman, sub a cărui protecţie se afla revista, se găsi în opoziţie cu noua conducere. Căci pentru el laicii

© B.C.U. Cluj

50 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

nu trebuiau să fie decât crainicii episcopatului, pe când pentru Newman şi ai săi scriitorii pot discuta în dragă voe chestiunile nedefinite de Biserică. La sfaturile episcopului Ullathorne, Newman părăsi redacjia, deşi continuă să se intereseze de revistă. De aci urmă o neîncredere a episcopatului fa|ă de el, mai ales că mulţi ignorau că el părăsise conducerea revistei. Aci îşi publică el faimosul articol: „Despre con­sultarea ^credincioşilor în materie de credinţă", în care inclina pentru răspunsul afirmativ, părând că ar admite că fidelium consensus ar fi ceeace în teologie se numeşte un locus theologicus. In argumentarea sa se baza nu numai pe faptul că înainte de a se fi definit Neprihă­nita zămislire se întrebase episcopatul catolic ce cred credincioşii lor despre acest adevăr, dar mai ales pe ceeace se întâmplase în decursul istoriei arianismului, când episcopatul în mare parte îmbrăţişase erezia, dreapta credinţă definită la Niceia (325) fiind salvată de popor: „Vocea lui e deci vocea tradiţiei". Unele expresii folosite în cursul argu­mentării sale putând fi luate în înţeles eretic, fu denunţat Ia Roma şi cu toate că el a încredinţat această chestiune lui Wiseman care se afla în Cetatea eternă, ea nu s'a limpezit decât mai târziu, în urma explicaţiilor precise pe care Ie-a dat mai ales în Apendicele scrierii Despre arieni (pag. 466—68).

După aceasta Newman se retrase din nou în singurătatea casei Oratoriului său, unde fonda o şcoală catolică publică, în care el însuşi făcea pe profesorul. Şi pentrucă atât la Oxford cât şi la Cambridge erau admişi studenţi catolici deja din 1854 resp. 1863, s'a preocupat cu ideia să întemeieze aci un colegiu catolic. Intre timp i-se oferi pa­rohia catolică din acel oraş. Dar episcopii catolici erau potrivnici unei educaţii a studenţilor catolici într'un mediu anglican. Cu toate acestea, la stăruinţele episcopului său, primi parohia catolică din Oxford, până când aflând că şi Roma e ostilă unei educaţii mixte, în 1867 demi­siona din acel post.

Multă vreme după convertirea sa, Newman a fost trecut cu vederea de marea massă a englezilor. Dar anul 1864 i-a recâştigat renumele de odinioară. Fiind acuzat atât el cât şi ceilalţi convertiţi că nu ar fi fost sinceri în convertirea lor, căci „dragostea de adevăr cultivat pentru el însuşi n'a fost niciodată cultivată ca o virtute de către clerul catolic" şi că ar fi fost „un papistaş camuflat sub haină tractariană pentru a sfâşia biserica de stat", pentru a apăra adevărul Newman publică în 1864 faimoasa sa „Apologia pro vita sua", capodoperă a literaturii engleze şi una dintre cele mai zbuciumate autobiografii religioase, în care arată toată frământarea sufletească prin care a trecut până să se deslipească de biserica sa şi să îmbrăţişeze catolicismul atât de mult detestat până aci. Această scriere i-a câştigat pentru totdeauna simpatia

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 51

tuturor anglo-saxonilor fără deosebire de credinfă şi de ţară, fiind şi astăzi savurată de publicul cititor.

Cu toate acestea Newman avea antipatii între ai săi, în fruntea cărora stătea Manning, ajuns între timp arhiepiscop la Westminster, care nu vedea cu ochi buni cum acesta strânge atâtea simpatii şi se temea de îndrăzneala unora dintre teoriile sale. Adversitatea întru cele două iaberere începu să crească pe tema infalibilităţii papale, care începuse să se discute între teologi. împotriva unora care exagerau acest privi­legiu papal, ce urma să fie discutat într'un apropiat conciliu ecumenic, Newman era de părere să nu se ajungă la o definiţie dogmatică în această privinţă, ea fiind numai o părere teologică probabilă şi temân-du-se că să nu fie extinsă până la ultimul cuvânt al Papei. De aceea a refuzat atât invitarea lui Pius al IX-lea cât şi a episcopilor englezi de a lua parte la discuţiile conciliului ce se deschisese Ie Vatican în 1869. Dar dupăce a luat la cunoştinţă moderaţia cuvintelor întrebuinţate şi considerând că se insistă asupra mijloacelor speciale pe care Provi­denţa Ie pune la dispoziţia Papei în aceste definiţii infalibile, Newman a rămas satisfăcut, cu toate că nu era convins de necesitatea definiţiei: „Am văzut ieri textul definiţiei — scria el unui prieten — ... îmi place moderaţia, presupunând că o atare definiţie ar fi tost de lipsă". Mai ales dupăce secretarul conciliului Mgr. Fessier a publicat cartea sa asupra adevăratei şi falsei infalibilităţi s'a liniştit, îndemnând şi pe cei revoltaţi, adică pe Döllinger, la supunere.

După Conciliul din Vatican avu ocazia să-şi arate pe deplin de­votamentul său faţă de Sf. Scaun şi să spulbere ultimele bănueli de liberalism. Dupăcum prevăzuse, definiţia din Vatican putea să nască nemulţumiri de ordin politic în Europa. Lucrul s'a întâmplat exact aşa în Anglia, unde primul ministru Gladstone, liberal de altfel, atacă ceeace numea el „Vaticanismul" adică centralizarea puterii bisericeşti în Vati­can, îndemnat mai ales de exagerările Iui Manning în această privinţă, văzând în acest Vaticanism o ameninţare pentru stabilitatea guvernelor europene. Orbit de patimă şi crezând că episcopii irlandezi atunci când i-s'au împotrivit proectului său de lege cu privire la învăţământul din Irlanda, proiect care i-a adus demisionarea, au lucrat din ordinul Ro­mei, Gladstone publică o broşură, care avu un enorm succes, în care susţinea că după Conciliul din Vatican a fi catolic înseamnă a nu mai fi cetăţean loial al patriei, o noţiune fiind incompatibilă cu ceealaltă. Intervenind în luptă Manning cu exagerările sale, care părea că repre­zintă adeeăratul gând al Bisericii în această privinţă, Newman intră pe scenă şi în Epistola către ducele de Norfolk dovedi în mod definitiv că un catolic poate fi un foarte loial supus englez, şi puse la punct toate exagerările lui Manning. In urma acestui fapt însuş Pius al IX-lea^<-; fu silit să recunoască alipirea totală a lui Newman faţă de Roma. ••.

© B.C.U. Cluj

52 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

Adevărata reabilitare a lui Newman în faţa coreligionarilor săi o făcu însă marele Leon al XIH-Iea care la intervenţia catolicilor englezi îl ridica la demnitatea de cardinal, „pentru serviciile aduse religiei în decurs de atâţia ani" şi arătându-i cea mai mare simpatie, îl numea „cardinalul meu". Era suprema reabilitare şi suprema recompensă pentru acela care a căutat în toate adevărul şi care a fost întotdeauna prea leal faţă de toţi.

Retras în singurătatea delà Edgabston, Newman îşi petrece în linişte ultimii ani ai vieţii sale, murind Ia 11 August 1890 Ia patriar­hala verstă de 90 ani, înconjurat de stima şi dragostea tuturor şi de­plâns de toţi. Panegiricul i-a fost ţinut de cardinalul Manning, care în cele mai alese cuvinte a elogiat figura marelui dispărut.

Newman nu e numai un mare convertit, un suflet de elită, ci e şi un scriitor de primul rang, fiind poate cel mai mare controversist modern. Cele mai multe scrieri ale sale sunt cu caracter isforico-pa-tristic, cu tendinţă polemică de cele mai multe ori, cu toate că nu-i lipseşte inspiraţia poetică. Dintre multele sale scrieri (Vezi-Ie înşirate în Diet, de teol. cath. tom. XI col. 353—398) amintim „Cuvântările parohiale", care au exercitat o influinţă covârşitoare asupra ascultă­torilor; „Conferinţe asupra dogmei justificării", în care deşi anglican pretinde că justificarea omului nu se poate face numai prin credinţă, cum susţineau protestanţii; -„Biserica Sf. Părinţi, Calixta", roman istoric tradus în multe limbi; „Despre inspiraţia Sf. Scripturi", „Gramatica asentimentului", care a furnizat multe subiecte de discuţii între studioşi, iar dintre cele poetice Poeme diferite.

In vremile de astăzi, când în faţa primejdiei comune ce ame­ninţa creştinismul cu grele încercări, unirea tuturor forţelor creştine într'un singur bloc, sub conducerea aceluiaş cap, e mai actuală decât oricând, pentru a putea învinge toate forţele ostile Evangheliei, pilda lui Newman servească de far spre singura Biserică ce a ştiut să treacă peste atâtea furtuni şi sub ocârmuirea căreia -şi această luptă se va termina cu triumful crucii!

IOAN VESA

© B.C.U. Cluj

IUBIREA ÍN MORAL A*) Legea Nouă e legea iubirii. Focul ei, aprins în Inima Mântuito­

rului, a încălzit toate cuvintele Lui. I-a călăuzit faptele, şi tragicul Lui sfârşit n'a fost decât suprema mărturie a celei mai mari iubiri ce a ars pe pământ : „mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi" ')• Suflul iubirii lui Dumne­zeu fa{ă de oameni şi a datoriei oamenilor de a-L iubi, constitue toată noutatea, toată caracteristica şi esenja moralei evangelice. De aici în­demnul de viajă, de aici meritul ei ş i toată desăvârşirea ei. Barbarii puneau desăvârşirea mai ales în forjă, filosofii greci în înţelepciune, creştinismul însă o pune în iubire: forjă şi înţelepciune de un ordin mai înalt şi mai realist. Astfel se dau inimii aripile cu care să zboare din colivia egoismului spre înălţimile Soarelui veşnic.

Orice dogmă, orice poruncă, orice normă de viajă în creştinism purcede din iubire. Iubirea e centrul ş i e rezumatul întregei Legi, dătă­toare de viaţă : „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; şi pe deaproapele tău ca pe tine însuţi" 2). In acest cuvânt : sâ iubeşti, e cuprinsă toată comunicarea Iui Dumnezeu oamenilor: „de aceste două porunci atârnă toată legea şi prorocii" 3), sau cum spune Sf. Pavel: „Iubirea este plinirea legii" 4 ) . Prin trăirea ei se ajunge la împărtăşirea vieţii divine : „fă acestea şi vei fi viu" E).

In economia mântuirii ca şi în a creaţiunii totul e iubire, atât Creatorul cât şi creatura, depărtaţi prin esenţă, uniţi prin iubire : „Dum­nezeu dragoste este şi cel ce petrece în dragoste, în Dumnezeu pe­trece şi Dumnezeu într'însul"6). Dacă Dumnezeu este iubire, aceasta izvoreşte din El şi toţi cei ce iubesc nasc din Dumnezeu şi-L cu­nosc pe El: „Dragostea din Dumnezeu este, şi tot cel ce iubeşte din Dumnezeu este născut şi cunoaşte pe Dumnezeu" ')•

Cum filiaţiunea noastră adoptivă este rostul răscumpărării iar po­sedarea lui Dumnezeu prin cunoaştere şi iubire este ţinta vieţii noastre, îndemnurile de iubire nu contenesc la scriitorii sacri : „iar peste toate acestea dragoste să aveţi, care este legătura săvârşirii"8), „ca în

*) Fragmente din lucrarea „Din problemele moralei", ce se află sub tipar. 1) loan 15, 13. 2) Le. 10, 27. 3) Mt. 22, 40. 4) Rom. 13, 10.

5) Lc. 10, 28. 6) I. loan 4,16. 7) Ibidem 4, 7. 8) Coloseni 3, 14.

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Nr. i-2

dragoste să fiţi înrădăcinaţi şi întemeiaţi" ')> iar Sf. Petru : „iar mai înainte de toate să aveţi unul către altul dragoste statornică, pentrucă drago­stea va acoperi mulţimea păcatelor" -), după cum spusese şi Isus de­spre Magdalena: „iartă-se ei păcatele cele multe, pentrucă a iubit mult 3 ) .

Excelenţa iubirii o arată în cuvinte pline de lirism Sf. Pavel în cap. 13 din I. Epistolă către Corinteni. Ea e mai înaltă decât orice altă virtute şi dar: „De aş grăi limbile omeneşti şi îngereşti, iar dra­goste nu am, făcutu-m'am ca nişte aramă răsunătoare şi chinval ră­sunător. Şi de aş avea prorocie, şi de aş şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aş avea toată credinţa, încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nu sunt nimica. Şi de mi-aş împărţi toată avuţia şi mi-aş da trupul să arză, iară dragoste nu am, n'am nici un folos"4). In ea deci stă toată valoarea vieţii noastre supranaturale şi chiar de am avea daruri extraordinare sau chiar de am săvârşi acte cât de mari, fără de iubire „nu sunt nimica". Ea este mai înaltă şi decât celelalte două virtuţi teologale, credinţa şi speranţa : „iar acum rămâne credinţa, nă­dejdea şi dragostea, acestea trei; iar mai mare dintre acestea este dragostea"6). Ba chiar ea rezumă orice altă virtute : „dragostea înde­lung rabdă, se milostiveşte.... toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjdueşte, toate le rabdă" °). Toate trec : „profeţiile vor avea capăt, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi", singură iubirea „niciodată nu scade" 7).

Aceste cuvinte sunt piatră de temelie pentru noua morală, care face din iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui energii de viaţă sublimă şi sigil de învăţăcel al lui Hristos : „din aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei, de veţi avea dragoste între voi" s).

« * •

Bazaţi pe aceste măreţii ale iubirii, descoperite de Cel ce a venit să aducă pe pământ foc, dorind să aprindă lumea 9), moraliştii catolici n'au micşorat importanţa iubirii nici în considerarea excelenţei ei, nici în rolul pe care trebue să-I aibă în viaţa creştinului. Cine vrea să cunoască mai bine rolul de seamă ce-1 are iubirea în morala catolică „trebue să între în catedrala noastră şi atunci dogmele şi preceptele morale, care, privite din afară rămân nepricepute.... îi vor apărea într'o lumină de frumuseţe şi adevăr. Numai trăind în această divină cate­drală, zidită de Dumnezeu, poţi intui 'principiul unităţii care leagă îm­preună în mod armonios şi datele revelaţiei şi normele de conduită,

1) Efeseni 3, 17. 2) I. 4, 8. 3) Lc. 7, 47. 4) 13, 1 - 4 . 5) v. 13. 6) v. 4 - 8 . 7) v. 8. 8) loan 13, 35. 9) Lc. 12, 49.

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA

vivificând totul cu o singură suflare, cu un singur suflet"')• Acest prin­cipiu, care toate le leagă şi le însufleţeşte, este iubirea. Teologii au descris-o, sfinţii au contemplat-o, ajungând la concluzia sf. Francise de Sales, în prefaţa celebrului său Traité de l'amour de D/eü 2 ) : „Tout est à l'amour, en l'amour, pour l'amour et d'amour en la sainte Eglise".

Multe lucruri frumoase s'au scris în lume, dar pagini mai sublime ca cele dedicate iubirii de către un Sf. Bonaventura, Gerson, cardi­nalul Bellarmin, Sf. Ecaterina din Genova, Sf. Ecaterina din Siena, Angela din Foligno, Sf. Matilda, Torna de Kempis, Sf. Tereza, etc. nu credem că s'au mai scris de cineva. Iubirea e considerată cauza uni­versală a creaţiunii, a răscumpărării, a sfinţirii. Ea mişcă totul, ea ex­plică totul. „Din ziua când plăcu lui Dumnezeu să-mi facă cunoscut că iubirea Sa este raţiunea tuturor celor ce credem, răspunsul m'a con­vins mai mult decât toate cărţile", zice Bossuet3).

In catolicism se vorbeşte atât de mult despre iubire, s'a scris şi se scrie atât de des şi de sublim4) despre ea, iar devoţiunea către Inima lui Isus nu e decât o universală şi publică cinstire a Iubirii! Ne miră deci faptul că Dl Şerban Ionescu6) vede Apusul mai lipsit de iubire decât Răsăritul. Şi totuşi, fiindcă creştinismul e mai intâiu de toate iubire, aceasta trebue să stăpânească ori unde trăeşte Hristos cu învăţătura Sa, în Apus ca şi în Răsărit. Unde iubirea di­spare sau rămâne „întunecată", acolo dispare şi se întunecă însuşi creştinismul. Şi cred că Dl. Şerban Ionescu n'ar vrea să ajungă Ia această concluzie pentru Biserica catolică. S'au chiar dacă ar vrea, n'ar putea, căci nu există carte de spiritualitate catolică care să nu pună pe cel dintâiu plan iubirea, şi nu există tratat de morală catolică în care să nu se vorbească cu cel mai înalt entusiasm despre iubire. Cărţile de pietate catolică6) —adevărate morale popularizate — sunt pline de îndemnuri la iubire. Orice broşură religioasă, orice carte de rugăciune — ghid prietenesc de toate zilele al simplului creştin — vorbesc cu insistenţă despre iubire. E vorba de iubirea în unire cu Hristos, iubi­rea noastră de fii faţă de Tatăl ceresc. Nu e vorba de iubirea sensi­bilă, nici iubirea ce constă numai în cuvinte, căci „nu tot cel ce-mi

1) MÖNS. FRANCESCO OLGIA TI: ,11 Sillabario délia Morale Cristiana\ Milano 1932, pag. 38—39.

2) 2 vol. Vezi ed. „Maison delà Bonne Presse". Paris 1925. 3) vez i : Oraison funèbre d'Anne de Gonzague. 4) vezi de ex. Imnul iubirii în cap. 5 din c. III în Urmarea lui Isus Hris­

tos ed. sf Mănăstiri Neamţu, 1927 pag. 148. 5) E vorba de cartea „Morala ortodoxă faţă cu celelalte morale confesio­

nale", pag. 170. 6) Ex. Pratica di amar Gesù Cristo, de Sf. Alfons, Roma, tip. Vaticana 1920.

© B.C.U. Cluj

56 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 4-2

zice mie Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor" Iubirea supranaturală nu este nici quietism şi nici naturalism. Iubirea lui Dum­nezeu e explicată *) după cuvintele care compun porunca divină : cu ioată inima, cu toată mintea, în mod practic, cu toate puterile; iar mo­tivul iubirii lui Dumnezeu sau a creaturilor este Dumnezeu : „iubirea este virtutea care ne. face să iubim pe Dumnezeu mai pe sus de orice, pentru sine, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, din iubire faţă de Dumnezeu" 3 ) .

Sf. Torna ilustrează cu măreţe argumente datele revelaţiei despre iubire ') . După el, moraliştii catolici aproape toţi au aceleaşi argumente cu care explică ceeace Dumnezeu a descoperit despre iubire, arătând în general: excelenţa iubirii, necesitatea ei pentru viaţa creştină şi le­gătura între perfecţiune şi iubire. Raţiunea, déparie de a „întuneca" iubirea, o ilustrează, şi reliefează mai strălucitor căldura ascunsă în rândurile sfintelor cărţi.

Sf. Torna întrebându-aef) dacă iubirea este cea mai excelentă dintre toate virtuţile, bazat pe cuvintele sf. Pavel: „mai mare dintre acestea este iubirea"6), răspunde: „Charitas inter omnes virtutes excel-lentissima est", motivând : „cum Deum attingat ut in ipso sistat, et non ut ex eo nobis aliquid proveniat".

Virtuţile sunt cu atât mai excelente cu cât ating un obiect mai înalt. Virtuţile teologice, care se îndreaptă spre Dumnezeu, sunt deci superioare celorlalte virtuţi: dreptatea, temperanţa, tăria, prudenţa, etc. Dar şi între virtuţile teologice, credinţa şi speranţa nu-1 ating pe Dum­nezeu „qu'en tant que nous recevons de lui la connaissance du vrai ou la possession du bien, ou bien que la charité atteint Dieu lui-même comme le terme en qui nous nous arrêtons, et non comme ce dont nous attendrions quelque chose" 7). De aceea excelenţa ei întrece mă­reţia credinţei şi speranţei. Oare acest argument raţional întunecă afir­maţia Sf. Pavel?

1) Mt. 7, 21, 2) vezi Olgiati op. cit. pag. 96 şi urm. 3) MASSIMO MASSIMl: „La nostra legge', libreria Vaticana 1937 pag. 120.

Sf. Alfons defineşte iubirea lui Dumnezeu : „Amor amicitiae quo D e o bene vo-lumus, et omnia bona ipsi cupimus, ob summán et infinitam eius divinae naturae perfectionem* (op. cit. vol . I. 1. II tr. III n. 22).

4) vezi Summa 7neologica I, II q. 114, a. 4; II, II q. 23; De Veritate q. 14; De Charitate a 3; în III Sent. Dist. 23, q. 3 etc. Sf. Alfons tratează deepre iu­bire în Theologia morális vol . I 1. tr. HI; Homo Apostollcus tr. IV.

5) Summa Teologica II, II p. 23 a. 6 6) I. Cor. 13, 13 7) E. Gilson op. cit. pag. 253

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 57

Excelenta iubirii fajă de celelalte virtuţi mai apare şi din faptul că „nulla potest, absque illa, simpliciter vera virtus esse" ')» a şa dirpă cum afirmă şi cărţile sfinte 2). Motivul e că iubirea îndreaptă orice act al celorlalte virtuji spre Dumnezeu, binele cel mai'mare. Ori, un habit este cu adevărat virtute dacă ne duce spre cel mai mare bine. Dar cum singură iubirea are de obiect pe Dumnezeu în sine, fără de ea nici o virtute nu poate să-şi îndrepte actele spre Dumnezeu s). Tocmai de aceea iubirea se numeşte forma virtuţilor, „cum per ipsam omnium virtutum actus ad debitum et ultimum finem ordinetur" ')« In această afirmaţie stă importanta iubirii pentru vieata creştină trăită după îndem­nurile virtuţilor. Toate virtuţile trebue să fie îmbibate de iubire. Aceasta le pătrunde şi le transformă. Ea le dă [toată vieata, făcându-le să-şi săvârşească actele pentru Dumnezeu, şi astfel să fie meritorii.

Iubirea fiind o voinţă arzătoare care se îndreaptă spre Dumnezeu, în acest avânt trage după sine, spre ţinta finală, faptele virtuoase ale omului. Iubind pe Dumnezeu, noi nu mai vrem să trăim, să gândim, să iubim, să operăm decât pentru El: acesta e scopul care primează totul. Acest lel de a vrea va însufleţi toate actele voinţei6) şi va pă­trunde orice faptă.

Nici credinţa, nici speranţa nu au vreun merit fără de iubire, şi atunci când auzim pe moraliştii catolici zicând că iubirea este „rădă­cina şi fundamentul celorlalte virtuţi" 6), pare că I-am auzit pe sf. Pa­vel strigând: „de mi-aş împărţi toată avuţia şi mi-aş da trupul să arză, iar dragoste nu am, n'am nici un folos", şi dacă aş fi încărcat de toate harurile însă nu aş avea iubire, „nu sunt nimica"

De aci se ajunge la concluzia îmbucurătoare pentru inima noa­stră slabă, dar doritoare de fapte măreţe, că nu de mărimea faptei depinde valoarea ei, ci de mărimea iubirii cu care se săvârşeşte. „Cest l'amour qui donne le prix a toutes les ouevres... souffrir une chiquenade avec deux onces d'amour vaut mieux qu'endurer le martyre avec une once du même amour", spunea Sf. Francise de Sales, iar Sf. Tereza învă(acă: „l'action dans laquelle nous mettons plus d'amour, serait-elle en soi indifferente, doit être préférée" 8 ).

1) Summa Theologica 1. cit. a 7 2) I. Cor. 13, 3 3) Aertnys Damen, op. cit. voi. I n. 31—35. 4) Summa Theologica 1. cit. a. 8 5) H. D. Noble: „La Charité" traducere şi comentar al Chestiunilor 23—26.

din H-a. Il-ae. Desclée 193o pag. 273. 6) Idem. op. cit. pag. 274. 7) i Cor. 13, 1 - 4 8) Vezi H. Pelitot O. P.: introduction a la sainteté 1934, pag . 26.

5 © B.C.U. Cluj

58 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

Această învăţătură, apă ce curge din izvoarele Bunelor Vestiri şi inundă întreaga morală catolică, arată cât e de evanghelică această morală. După ea, viata creştină se bazează pe iubire şi trebue să fie pătrunsă de iubire. Fără de iubire nici o faptă nu are valoare divină şi nici o virtute nu ne poate îndumnezei. Sfinţenia însăşi e pusă în iubire. Aceasta formează culmea desăvârşirii viejii creştine: „Omnis christianae vitae perfectio, secundum charitatem attendenda est", zice Sf. Torna »). Sufletul pregătit şi chiar îndreptat spre unirea totală cu Dumnezeu, de alte virtuţi, ajunge la câştigarea acesteia numai prin iubire.

Ea presupune credinţa şi speranţa, însă Ie depăşeşte : „eile prende notre ame tout entière, intelligence, coeur, volonté, activité, et la donne a Dieu sans réserve" *). Astfel în cursul său impetuos spre Dumnezeu, iubirea ne trage după sine cu tot ce suntem şi cu tot ceeace avem. Ea este forja uriaşă de care dispune sufletul pentru a merge spre Dumnezeu şi a se uni cu el. Şi'n acest suprem grad de iubire „tran­sfigurarea sa va fi aşa de mare încât îl va face asemănător cu Dum­nezeu" 3), de o asemănare ce întrece pe cea naturală şi chiar pe cea supranaturală câştigată prin har. „E atât de mare asemănarea pe care o produce iubirea în transformarea celor ce se iubesc, încât se poate zice, că fiecare e celalalt şi amândoi sunt unul. Acest lucru vrea să-1 spună Sf. Pavel când zice : „trăesc, dar nu mai trăesc eu, ci în mine trăeşte Hristos". Când spune : „trăesc eu, dar nu eu, înjelege că de şi el trăieşte, vieaţa nu este a sa, căci fiind transformată în Hris­tos, vieaja sa e mai mult divină decât omenească şi de aceea zice că nu trăieşte el, ci Hristos în el". Aşa scrie Sf. loan al Crucii s), marele cunoscător al căilor sfinţeniei, adăugând că „unirea divină constă în a Jine sufletul, prin voinjă, cu totul transformat în voinţa divină, aşa încât în ea să nu mai fie nimic contrar voinjei Iui Dumnezeu, ci în totul şi prin toate să se lase mişcată numai de această sfântă voinjă'").

Aşa se explică cum sfinţii occidentali şi-au consacrat întreaga viaţă iubirii, şi toate sforţările lor au fost pentru a iubi cât mai mult,

1) Summa Theologica II, II p. 184 a. 1. vez i Garrigou-Lagrange : Perfection chrétienne et contemplation, Desclée 1923 ; şi Les trois âges de la vie intérieure vol. I. Paris 19J8 ch. VIII.

2) Ad. Tanquerey: Précis de Théologie Ascétique et mystique ed. 7 Des­clée n. 317.

3) Fr. Gábriellé di S. Maria Magdalena O. C. D.: Gesù nostro Amore, în Vita carmelitana, rivista di cultura spirtuale, Roma Maggio 1942.

4) Fac. 1. 26 5) Vez i la Fr. Gábriellé, art. cit. pag. 71. 6) Ibidem pag. 72.

© B.C.U. Cluj

Nr. Í-2 CULTURA CREŞTINA 5§

de a câştiga o iubire cât mai generoasă, curată şi desinteresată. Sfâr­şitul multora dintre ei n'a fost decât o supremă jertfă îmbălsămată de puternice avântări de iubire. „Când sora Elisabeta a Trinităţii ajunse la ultimele sale zile, prefăcută ea însăşi într'un Hristos viu, un Hristos în agonie, un Hristos Răstignit, mai suspina încă: „O IubireI... con­sumă întreaga mea fiinţă spre mărirea Ta..."

Această atitudine nu era nouă. Şi mica Tereza ajunsă în agonie strângea Crucifixul între mâinile sale diafane şi fixându-şi în El privi­rea, rostea ultimele sale cuvinte: „Oh! Cât II iubesc!... Dumnezeul meu... Te... iubesc!" 1)-

• • Nu e chiar mult, de când Arhiepiscopul luteran din Upsala, So-

derblom, cu chemarea: for Life and Work, pentru viaţă şi acţiune, a adunat la Stockholm o conferinţă pentru unirea Bisericilor.

E trist spectacolul hainei Iui Hristos sfâşiate în atâtea bucăţi câte Biserici creştine există fără unire între ele, şi sfântă e dorinţa de a vedea din nou „o singură turmă şi un singur păstor* 8). Sublima rugă­ciune a lui Isus pentru unire 3) nu e numai o dorinţă, dar şi o poruncă, de atâtea ori călcată în decursul veacurilor cu urmarea sdruncinării tăriei creştinismului.

Că unirea tuturor creştinilor se bazează pe iubire, e un principiu pe care mulţi teologi din Răsărit şi din Apus îşi bazează ecclesiologia *)• E şi principiul sf. Augustin care ne lasă aceste lapidare cuvinte: „Cine nu iubeşte unitatea Bisericii, nu are adevărata iubire de Dumnezeu".

De fapt rugăciunea Domnului „Ca toţi să fie una" a rămas ca o dorinţă vie în sufletele tuturor celor botezaţi întru Hristos. Biserica Lui, care nu e nici latină nici grecească, şi înaintea căreia toţi fiii săi sunt egali 8), suspină din adâncuri după unitatea pierdută. Papa Pius XI a recunoscut că „venerabilele comunităţi creştine din Orient păstrează în obiectul lor o astfel de sfinţenie, încât merită nu numai respect, dar chiar simpatie" 6 ) . Această simpatie, vibraţia iubirii, este legătura ce trebue să facă împlinit suspinul Miresei lui Hristos.

1) Fr. Gábriellé art. cit. Vezi şi : L'histoire d'une âme pag. 255. 2) loan íO, 16 3) loan 17, 1 5 - 2 3 4) Intre catolici amintim pe G. A. Moehler (vezi .l'Église est uneu, Hommage

a Moehler, par Pierre Chaillet, Bloud et Gay i939^, care după afirmarea lui Ak-vinolov, fost profesor la Academia ortodoxă din St. Petersburg, a avut o anu­mită influentă şi asupra mai multor teologi ruşi (Tyszkiewicz, art. cit.) Acest genial profesor la Tubingen şi apoi la Univeîsitatea din Munich, spune că iu­birea, creată de Spiritul Sfânt, face din Biserică o comunitate (Symbolik... ed. XII Regensburg 19 4 pag. 3i2) şi că „iubirea e principiul unităţii" (Die Einheit in der Kirche, Mainz 1925, pag. 68).

5. Benedict XV in Motu Proprio: Dei providentis, 1 Mai 1917. 6. Discursul din 10 Februarie 1927.

S* © B.C.U. Cluj

60 CULTURA CREŞTINA Nr 1-2

Totuşi încercări de unire, făcute la Stockholm ca şi la Lausanne, n'au dat nici un rezultat. La cea dintâiu s'au eliminat din discuţii ches­tiunile dogmatice în favorul celor filantropice, iar la cea de a doua Ortodocşii, Luteranii şi Anglicanii nu se putură înţelege. Tot astfel „ta­tonările" (cuvântul e a Dlui Şerban Ionescu) ') dintre Ortodocşii ro­mâni şi Anglicani s'au redus la semne de curtoasie, după care astăzi se constată că „înţelegerea cu Anglicanii a fost un vis urât" 2). Deşi nu inutile, totuşi ineficacitatea acestor încercări a fost prevăzută de Bi­serica catolică, care n'a participat la nici una din ele. Această nepar-tlcipare supără puţin pe Dl Şerban Ionescu (pag. 60—62).

Biserica catolică cere nu numai avântul inimilor, ci o bază solidă, doctrinală, care să adune într'o puternică şi neclintită unire pe toţi câţi în Hristos s'au botezat. In altă parte a cărţii Dsale şi Dl Şerban Ionescu recunoaşte că toate încercările de unire „trebue să ducă la-convingerea că aceste apropieri nu se pot face decât pe baza acelui patrimoniu dogmatic şi moral moştenit în toată puritatea lui delà înte­meietorul Bisericii creştine" (pag. 157). Astfel recunoaşte dreptatea a-titudinii Sf. Scaun faţă de încercările de unire. Aici nu pot încăpea compromisurile, căci ele compromit doctrina, iar concesiunile duc la desfigurarea ei. In felul acesta creştinismul n'ar mai fi creştinism, de­oarece o doctrină are drept să poarte acest nume numai dacă s'a păstrat nealterată, aşa după cum a dat-o Hristos.

Dl Şerban Ionescu înţelege aceste lucruri, şi astfel nu are de ce fi prea supărat de neparticiparea Bisericii catolice Ia încercările de unire unde se eliminează baza doctrinală din discuţii, sau se pretind compromisuri. A lua parte la astfel de întruniri şi a pune în discuţie adevărul pe care îl ştii lăsat de Hristos, înseamnă a te lăsa condus de o falsă iubire, făcută dintr'o indulgenţă culpabilă, din slăbiciune ase­mănătoare cu „blândeţea acelora cari nu se ating de nimeni, căci au frică de toată lumea" 0- Sentimentalismul umanitar nu este o iubire adevărată. Idealul pancreştin, care conţine pericolul credinţei, nu poate fi ţinta iubirii.

1) „Pacifismul Bisericii papale", în „Revista Teologică", Sibiu 1942 N. 1—2 pag. 157.

2) „Revista Teologică" Sibiu 1942 Nr. 1—2 pag. 140 — S'au tăcut şi alte încercări de unire, mai ales între protestanţi : Alianfa evenghelică, fondată în Anglia la 1846, cu adeziunea protestanţilor din Germania; Conferinţele reprezen­taţilor Bisericilor reformate, ţinute la Eisenach; Conferinţele începute în 18861a Lambeth; Wordl Conference on Faith and Order, născută la 1910 în America, cu adunările celebre la Geneva (1920), Lausanne (1927) şi Edinburg (1937) ; Liga Life and Work cu congresele ţinute la Stokholm (1925) şi Oxford Î937 etc. Vez i : Paolo Manna: /. Fratelli separaţi e noi, Milano 194. pag. 153—154.

3. Garrigou-Lagrange: Les trois âges de la vie intérieure. Paris, ed. du Cerf, 1938 tom. I. pag. 202 (în notă).

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 61

E adevărat că „trebue mai întâiu să ne iubim" '), căci fără de unirea inimilor şi cea doctrinală rămâne zadarnică, după cum s'a în­tâmplat cu cea delà Lyon (1274) şi Florenţa (1439).

Dar iubirea adevărată nu este o iubire platonică. Ea trebue să se razime pe realităţi concrete, cum sunt: aceeaşi dependenţă flască de Tatăl ceresc, frăţietatea prin acelaşi botez în Hristos, acelaşi destin care este cunoaşterea fericitoare a Adevărului izvor al tuturor ade­vărurilor, pe care Biserica le păstrează ca pe cel mai preţios tezaur. O iubire care să nu ducă la adevărul Bisericii, nu poate fi iubire ade­vărată, divină, iubirea Lui. Ori, Biserica nu e numai trupul tainic al Lui Hristos, în care ne-am putea uşor regăsi cu toţii prin iubire, dar este şi o societate cu organizaţie externă. Este o comunitate care uneşte indivizii, membrele ei vii. Această comunitate nu numai că nu exclude, dar pretinde autoritatea. Astfel episcopii nu sunt decât „expre­sia iubirii în unitate ş i a unităţii în iubire", după frumoasa enunţare a lui Moehler 2). întemeietorul Bisericii nu s'a mulţumit numai cu o uni­tate interioară şi invizibilă, ci a voit deodată cu aceasta şi una exterioară. Biserica este întruparea permanentă a Fiului lui Dumnezeu, după ex­presia aceluiaşi teolog citat. Cuvântul a luat formă omenească nu pen­tru a întemeia o Biserică numai invizibilă, dar una care să fie şi ex­ternă. Deci iubirea trebue'să ne ducă la împărtăşirea din această în­trupare permanentă, prin legătura autorităţii văzute.

Dacă Biserica, întrucât e internă, nu are limite bine definite, întru­cât e externă îşi are hotarele ei precise. Biserica lui Hristos există, aşa cum a întemeiat-o El, şi cum, cu toată slăbiciunea sau răutatea oamenilor, n'a putut fi nimicită, nici schimbată. Iubirea trebue să ne ducă la îmbrăţişarea ei. Şi în sânul Bisericii organizate, în supunerea faţă de legitimii conducători, vom simţi toată măreţia unităţii ei în sin­gurul Păstor văzut ce-o cârmueşte, şi vom simţi în nemărginitele adâncimi ale sufletului nostru cea mai universală melodie : iubirea. Iubirea, ce naşte dintr'un singur izvor, Dumnezeu, şi pătrunde întregul cosmos; iubirea ce se frăeşte în unitatea Bisericii şi se răsfrânge la tot ceeace există : Creator şi creatură ; „Iubirea (care) e ţinta supremă a lumii (şi) Amin-ul universului"3).

EUGEN POPA

1) Pius XI în discursul rostit la 16 Ianuarie 1927. 2) Vezi : L'Église est une, Hommage a Moehler, Bloud et Gay 1939,

pag. 224. 3) Kluckholm, Deutsche Vergangenheit 1935 pag. 26, citat de R. Geistl-

mann, în ,L'Église est une", pag. 193.

© B.C.U. Cluj

LUPTĂ PENTRU DREPT

Unirea Transilvaniei cu Regatul României libere, a cărei aniver­sare am sărbătorit-o deunăzi cu sobritatea impusă de asprimea împre-

j urărilor, n'a fost o improvizaţie ţâşnită peste noapte dintr'o conjunctură politică şi diplomatică favorabilă, cum afirmă aceia pentru care ea a însemnat împlinirea unui destin implacabil. Entusiasmele frenetice, cum a fost acela care a cuprins milioanele româneşti de peste Munji, Ia sfârşitul anului 1918, şi care a stăpânit mulţimea adunată în cetatea Belgradului, nu pot fi nici improvizate, nici comandate, căci ele for­mează totdeauna şi pretutindeni nu începuturile luptei, ci momentul biruinţei supreme, dobândite cu preţul unor infinite iertfe şi al unor istovitoare lupte fără odihnă şi fără răgaz. Noi care am avut marele noroc să luăm parte la săvârşirea formală a actului unirii, nu suntem autorii ei, ci am fost culegătorii fericiţi ai roadelor muncii, suferinţelor şi luptelor lungului şir de antecesori, cari prin tenacea lor rezistentă, dârză şi neînfrântă, au păstrat nealterată fiinţa neamului, ori prin efor­turi, uneori supraomeneşti, i-au desvoltat conştiinţa dreptului la liber­tate şi unitate naţională. Astfel Unirea României de peste Munţi cu România de dincoace de Munţi nu se întemeiază pe bucata de hârtie care cuprinde punctele delà Alba Iulia, nici pe bucata de hârtie care cuprinde hotărîrile reprezentanţilor celor cinci Puteri adunaţi la Paris, ci se întemeiază pe conştiinţa noastră a tuturor şi pe voinţa pe care

|nu o va putea înfrânge nici o ispită, nici o ameninţare, nici o intrigă « nici o primejdie, a naţiei întregi de a trăi împreună. Oricine crede • t fe l , oricine speră că exploatând o conjunctură favorabilă ori o difi-Hftate momentană a noastră sau a altora, va putea produce o spăr-• în atotstăpânitoarea hotărîre de a nu trăi despărţiţi, îşi face de-saw iluzii. Căci a admite, ori a privi cu resemnare cea mai mică breşă în tfţntatea noastră naţională, ar însemna nu numai renunţarea Ia ro­sturile pe care ni Ie-a fixat Dumnezeu însuşi, ţinându-ne Ia suprafaţă în toate puhoaiele cere s'au revărsat peste noi în cursul bimilenarei noa­stre existenţe, nu numai nesocotirea legilor firii, ci ar însemna, în a-celaş timp, batjocorirea cea mai fără de lege a mormintelor tuturor care s'au jertfit şi au sângerat pentru ca naţia să fie liberă şi inde­pendentă,

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ

începătorul, tumultuos ca o vijelie, al politicei de desrobire naţio­nală a Românilor ardeleni şi acela care cu uimitoare viziune de profet a fixat liniile fundamentale ale acestei politici, fiind şi întâiul martir al ei, a fost vlădica blăjan ION INOCHENTIE MICU. întemeiat pe drep­turile firii, deci nu pe preceptele justiţiei omeneşti, ci pe legile naturii înseşi, pe numărul Românilor care covârşea pe al tuturor celorlalte popoare ardelene, şi pe prioritatea prezenţei lui neîntrerupte pe pămân­tul Ardealului, Inochentie Micu ceruse în numeroase memorii ca naţia românească să fie declarată naţiune alcătuitoare de stat, ceeace în­seamnă organism de drept public cu autonomie naţională, cum aveau şi celelalte trei naţiuni conlocuitoare, cu limbă proprie în administraţie şi cu conducere proprie naţională românească. Deşi dieta ardeleană din primăvara anului 1736 declarase, într'un memoriu trimis Guvernului, că cererile lui zguduie întreg sistemul politic al ţării şi că ele răstoarnă din temelie drepturile şi privilegiile avute până aci de naţiunile privi­legiate, episcopul, hotărît, cum scria Ia 9. XI. 1741 nunţiului apostolic din Viena, să-şi verse şi sângele pentru folosul naţiunei asuprite, a continuat lupta cu un curaj tulburător, lovind cu necruţare în toţi, mari şi mici, cari încercau să zădărnicească ridicarea haţiei. Când agentul Hardt, pe care îl avea Ia Viena, îi propuse, în 1741, să ofere şi dân­sul împărătesei Maria Tereza un contingent de 5.000 soldaţi români, cum îi oferise şi celelalte neamuri din ţară în lupta contra regelui Prusiei, vlădica îi răspunde tăios : „nu pot, fiindcă Românii nu sunt admişi îrrtre naţiunile tării şi deci soldaţii oferiţi nu ar putea sluji sub steagurile lor româneşti şi nu ar putea fi incorporaţi în unităţi separa­te româneşti. Majestatea sa să ne recunoască întâiu ca naţiune ca să-i putem oferi şi noi omagiile". Mai târziu, când Cancelaria aulică îşi exprima mirarea că episcopul cere să fie declarat naţiune, egală în drepturi şi privilegii cu celelalte naţiuni, un popor care până acum a fost numai tolerat, episcopul răspunde : „cancelaria ar trebui să se mire că acest popor nu face uz de forţă ca să-şi cucerească dreptatea şi să nu mai fie supus urei despotice de rasă".

Lupta aceasta, purtată 15 ani, cu o îndărătnicie care a uimit pe contemporani, cum uimeşte şi pe cercetătorul de azi, „spuză de pizmaşi a întărîtat asupra sa — cum scrie nepotul său Samuil Micu — până ce mai pe urmă ca jertfă învins căzu". La sfârşitul anului 1744 a fost nevoit să se refugieze la Roma, dinaintea unui monstruos proces, pe care îl intentareră stăpânii vremii, cutremuraţi de roadele pe care le-ar fi putut da continuarea unor lupte politice atât de primejdioase. Din surghiunul roman, pe care nu I-a mai putut părăsi niciodată, şi în care figura lui apare cu mult mai măreaţă decât în cursul celor mai grele lupte de acasă, răsboinicul vlădică a provocat, prin atitudinea lui şi

© B.C.U. Cluj

64 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

prin contactul permanent cu lumea din Ardeal, o agitaţie extraordinară, care a putut fi numai cu greu potolită, sfidând pe puternica împără­teasă Maria Tereza, sfidând pe Papă şi sfidând propria-i soartă. A mers atât de departe, încât trimitea porunci în Ardealul lui îndepărtat, să se facă slujbe şi rugăciuni în toate bisericile, ca Dumnezeu să înmoaie inimile duşmanilor ori să-i împrăştie, cum se împrăştie fumul în faţa vântului.

Lupta lui Ion Inochentie Micu nu a schimbat situaţia naţiei, dar i-a dat conştiinţa drepturilor ei şi i-a fixat un program politic care, cu modificările impuse de împrejurări, a călăuzit-o până în anul izbânzii depline.

Luptele de desrobire naţională au fost reluate în 1790, după moartea împăratului losif II. Condiţiile erau acum schimbate, deşi situa­ţia naţiei rămăsese, din punct de vedere juridic, aceeaşi. Şcolile blă-jene funcţionau de aproape o jumătate de veac, vărsând lumină în toate colţurile românismului; SamuiI Micu îşi publicase înainte cu zece ani Gramatica limbei daco-române; un mare număr de foşti elevi ai şcoalelor înalte din Roma şi Viena se întoarseră acasă. Naţia avea acum o ceată întreagă de luptători, pe când Ion Inochentie Micu era singur. De data aceasta lupta nu o mai pornise vlădica, ca înainte cu 50 de ani, ci o porniseră aceşti fruntaşi răspândiţi la Năsăud, la Fă­găraş, la Sibiu, la Oradea şi în alte părţi, şi o continuară trei ani în­cheiaţi, cu tenacitate, care merită întregul nostru respect şi întreaga noastră recunoştinţă. La ea au luat parte şi învăţaţii Petru Maior, Sa­muiI Micu, Gheorghe Şincai, apoi ofiţerii din regimentul românesc de graniţă delà Năsăud. In memorii îndrăzneţe trimise Curţii împărăteşti, naţia, căci memoriile erau trimise în numele^ei, cerea, întemeiată pe aceleaşi argumente pe care le invocase şi Ion Inochentie Micu, adică: dreptul firii, numărul covârşitor care întrece pe al tuturor celorlalte na­ţiuni împreună luate şi pe continuitatea neîntreruptă pe pământul pe care ele toate s'au aşezat mai târziu, absoluta egalitate de drepturi; cerea ca districtele şi comitatele în care Românii formează majoritatea, să aibă numiri româneşti şi în fruntea lor să fie aşezaţi funcţionari ro­mâni, cerea ca numirile de „toleraţi" şi „admissi" şi altele care s'au dat Românilor, să fie şterse ca nişte pete netrebnice şi injurioase.

Nimic nu dovedeşte mai bine "spiritul Jde care erau ' călăuziţi în aceste vremi conducătorii naţiei, decât atitudineaj sinodului preoţilor uniţi, convocaţi în 1792 să depună jurământul de credinţă către noul împărat Francise I. Li se cerea preoţilor să jure credinţă împăratului şi să jure că vor respecta constituţia ţării. Ei au refuzat categoric, fiindcă, spuneau dânşii, un astfel de jurământ i-ar împiedica să lupte

© B.C.U. Cluj

GULTURA CREŞTINA 65

pentru desrobirea naţională. Este unul din cele mai îndrăsneţe acte politice din trecutul Românilor Ardeleni.

Rezultatele practice şi ale acestei lupte au fost nule, şi când cei doi vlădici, Ion Bob şi Gherasim Adamooici, s'au hoiărît, la stăruin­ţele credincioşilor să între şi dânşii în luptă şi să plece la Curtea împărătească şi să susţină acolo, cu prestigiul situaţiei lor, postulatele naţiei, au fost trimişi acasă cu ameninţarea că vor fi făcuţi personal responsabili de orice tulburare a liniştei publice săvârşită de credin­cioşii lor. Amintirea flăcărilor revoluţiei lui Horia era încă prea proa­spătă în mintea şi în sufletul stăpânilor.

Lupta a fost apoi reluată în marele an al prefacerilor, 1848, când nu s'a mărginit numai la memorii şi adunări, ci s'a manifestat şi în încăerări sângeroase, care au durat până în vara anului 1849. Mii de vieţi au fost sacrificate pentru desrobirea naţională, sute de sate au fost pârjolite şi imense averi au fost prefăcute în praf şi cenuşe. De data aceasta marele inspirator al naţiei, care i-a fixai obiectivele luptei, a fost Simeon Barnuţiu. El a stabilit atitudinea ei în faţa încercărilor de unire a Transilvaniei cu Ungaria şi el a tras ultimele consecinţe logice din vechiul postulat al lui Ion Inochentie Micu şi al luptătorilor din anii 1790—1792. In ce priveşte întâia chestiune, Simion Bar­nuţiu arată în celebrul său discurs rostit în adunarea noponalä delà Blaj din 15 Mai 1848, că: „Ardealul e proprietatea adevărată a na­ţiunei române, pe care a câştigat-o cu bună dreptate înainte cu 1700 de ani şi de atunci până astăzi o ţine, o apără, o cultivă cu multă sudoare şi osteneală". Prin urmare întrebarea : să ne unim ori nu cu Ungaria, trebue formulată astfel : „să ne dăm pământul nostru Ungurilor sau să nu îl dăm ? Să ne vindem ţara Ungurilor sau să nu o vindem? Să fim şi de aci înainte numai lipiturile altor naţiuni sau să fim liberi?" Răspunsul cade greu ca o sentinţă a destinului : „Unirea cu Ungaria înseamnă pentru Români moartea sclaviei eterne. Unindu-se naţiunea română cu Ungaria nici om, nici Dumnezeu nu o mai poate scăpa de perire naţională". Definiţia a rămas scrisă cu litere de foc în conştiinţa românească. De aceea Bănăţenii, adunaţi la Timişoara sub preşedinţia Iui Andrei Mocioni, cereau ori independenţa Banatului, ori unirea lui cu Transilvania, nici decum cu Ungaria ; de aceea, după ce dieta din Cluj votase unirea Ardealului cu Ungaria, Năsăudenii declarau în adu­narea lor că nu recunosc această unire şi se „lapădă de ministerul unguresc", de aceea la 25. II. 1849 reprezentanţii Românilor din în­treaga monarhie austriacă, ardeleni, bănăţeni şi bucovineni, conduşi de Andrei Şaguna, cereau împăratului delà Viena unirea într'un corp na­ţional independent a tuturor Românilor din cuprinsul monarhiei; de aceea Bihorenii cereau la începutul anului 1850 un Kronland românesc

© B.C.U. Cluj

66 CULTURA CREŞTINA Nr. 4-2

independent de Ungaria, având capitala la Blaj; şi de aceea con­ferinţa najionala ţinută Ia Sibiu în anul 1864. sub preşedinţia arhiereilor români Şaguna şi Şuluţiu, cerea din nou complecta independentă a natiunei române; şi iarăşi de aceea, în 4867 când unirea provinciei cu Ungaria a fost votată din nou şi aprobată de împăratul pentru care văr-sasem atâta sânge în 4848|49, naţia a decretat pasivitatea politică în­temeiată pe nerecunoaşterea dreptului parlamentului din Budapesta de a discuta chestiunile ardelene şi de aceea refuzând să trimită deputaţi acolo.

In ceeace priveşte situaţia juridică a naţiei înseşi, adunarea de pe Câmpia Libertăţii delà Blaj proclama libertatea şi independenţa natiunei române, în respectul politic, „ca să figureze în numele său ca naţiune română". Ce înseamnă această independenţă naţională, ne-o explică Bărnuţiu însuşi, cu câţiva ani mai târziu: „în conceptul naţio­nalităţii politice se cuprinde : teritoriul naţional, dreptul naţional şi forţa publică naţională".

Nici luptele din 4848'49 nu au adus izbăvirea. In locul libertăţilor naţionale, ni s'a dat absolutismul feroce al lui Bach, iar după revenirea la forma de guvernământ constituţională, Transilvania a fost contopită cu regatul maghiar şi ni s'a dat legea 44 din 4868, care desfiinţa toate popoarele Ungariei, contopindu-le în unica şi indivizibila naţiune ma­ghiară. Ni s'a dat regimul de cumplită teroare al lui Tisza Kaiman şi al lui Bénfi Dezső, ni s'a dat legea grădiniţelor de copii, ni s'a dat legea faimoasă a lui Apponyi Albert, care urmărea, cum o spune în­suşi în memoriile sale, cufundarea clasei intelectuale româneşti în ma-ghiarime; ni s'a dat procesul memorandului cu 38 ani puşcărie; ni s'a dat marele număr de procese de presă, cari au făcut ca aproape toţi gazetarii români să treacă prin temniţele delà Vaţ şi Seghedin. Naţia a rămas însă neclintită pe poziţiile ei, de pe care nu au putut-o mişca nici o ameninţare şi nici o ispită. A suferit, a luptat şi a biruit prin puterea ei de vieaţă, prin credinţa fanatică în triumful dreptăţii, a biruit prin morţii, prin martirii şi prin eroii ei.

De aceea Unirea din iarna anului 4948 n'a venit pe neaşteptate şi nu a fost o improvizaţie, ci a fost încoronarea supremă a unui lung trecut de eforturi supraomeneşti, de suferinţe sfâşietoare şi de jertfe istovitoare.

Furtunile pot produce crăpături trecătoare în măreaţa operă îm­plinită, temelia ei zidită în adâncul veacurilor rămâne neschimbată ca destinul şi eternă ca el, Unitatea naţională este destinul nostru.

ZENOVIE PÂCLIŞANU

© B.C.U. Cluj

LUMINI ŞI UMBRE MICI INCRESTĂRI IN LEGĂTURĂ CU IUBIREA DE NEAM ŞI DE

GLIA STRĂBUNĂ

Creştinismul e împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ca atare, într'un anumit înţeles şi măsură, e atotcuprinzător. Tot ce-i vieată şi mişcare conştientă are loc între hotarele sale. Şi, din partea sa, cre­ştinismul vrea să şi îmbrăţişeze tot ce-i asemenea vieată şi mişcare, ca să străbată cu suflet şi strălucire din sufletul şi strălucirea sa, tot ce-i fiin}ă cugetătoare, gândire şi simţire omenească. Singuratici, şi neamuri întregi. Faptul că nu numai neam de neam se deosebeşte, ci şi om de om, nu-i piedecă a desăvârşirii fiecăruia amăsurat însuşirilor proprii, cu cari a fost înzestrat de Ziditorul în vederea unei meniri speciale în simfonia creafiunii. Dumnezeu este doar însăşi înţelepciunea, puterea şi isvorul de vieată ce nu ştie de margini. Iar creştinismul, din mila Stăpânului a toate, este lumină şi nesecată vistierie de energie divină la îndemâna muritorilor de bunăvoinţă.

Neamurile sunt totatâtea întruchipări ale iubirii celui Preaînalt. Departe de a fi creajii ale spiritului omenesc, ele sunt urmarea unei desvoltări istorice a omenirii carea, Ia rândul său, e tot aşa o operă a Iui Dumnezeu, după cum e desvoltarea naturii. In lumina acestei consideraţii e limpede că Naţiunea e o individualitate superioară, o pecete spirituală, pe care istoria o imprimă unei anumite'părţi a ome­nirii ce trăieşte împreună vreme mai îndelungată între condiţii co­mune... Prin urmare najiunile, — despre aceasta nu încape nici o în­doială — după voinja Proniei cereşti, îşi au locul şi rostul lor în îm­părăţia lui Dumnezeu. Şi chiar şi dacă noi nu suntem totdeauna în stare să precizăm acel rost — căile Provedintei fiindu-ne, în general, tăinuite — totuşi trebue să cinstim naţionalităţile ca alcătuiri ale lui Dumnezeu. Noi trebue să credem că Dumnezeu care, în natură, după cum adeveresc tot mai mult progresele pe terenul ştiinţelor naturale, n'a făcut nimic fără scop, cu atât mai pujin va face ceva fără scop înţe­lept în sfera mai înaltă a desvoltării omenimii"

1) Cfr. M. MORA WSKI S. I. — J. Overmans S. I.: Abende am Genfer See. 7. Freiburg im Bieisgau. 1914. Pag. 242 - 2 4 3 .

© B.C.U. Cluj

68 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

E rău că sunt mai multe neamuri, deosebite între ele, pe pă­mânt? Nu. Judecata serioasă şi nepătimaşă, privind realitatea în faţă, şi cumpănind totul după cuviinţă, nu poate ajunge decât la încheierea că: Bine e cum este. Şi dacă s'ar înstăpâni în minţi şi 'n inimi Spiri­tul Adevărului, s'ar schimba chipul lumii de azi, care ne prezintă pri­veliştea unui teatru infernal, pe scena căruia se poartă, fără încetare şi cu înverşunare în creştere, un fioros bellum omnium contra omnes. Să fie felurite neamuri în sânul omenimei e ceva nu numai firesc, dar şi legiuit şi neapărat de lipsă. Pentrucă, după vorba înţeleaptă a lui Maurice Blondei : „Nu se formează un concert cu un singur glas. E doar un adagiu al filosofiei tradiţionale că perfecţiunea, una şi simplă, nu poate fi imitată de realităţi imperfecte decât cu preţul multiplicităţii şi diversităţii, prin care se exprimă parţial imensele bogăţii ale- Unităţii divine. Şi tocmai fiindcă fiecare popor poate, şi trebue, să întruchipeze un aspect, o idee, o vieaţă, un tip de umanitate, un echilibru fisic şi moral, o frumseţă şi o bunătate, fiecare (popor) are, în singularitatea sa originală şi plină de gust, un caracter unic, de neînlocuit, şi, aşa zicând, divin. De aici isvorăşte neasemuitul său farmec şi atracţia sa suverană pentru cei cari, văzându-1 din lăuntru şi trăind din spiritul său, au motiv să-1 prefere ca unic şi incomparabil. Şi pe măsură ce ideile cari sunt sufletul şi mintea unui popor, ating cât mai din aproape ade­vărurile supreme şi interesele veşnice, împrumută naţiunii, care le este trup văzut şi activ, o demnitate, o durată fără sfârşit, o indefinită capa­citate de reînoire" ').

Aşa stând lucrurile, iubirea de neam şi de glia străbună e o datorinţă sfântă pentru orice dreptcredincios. Neamul şi Patria 2) au şi fost, dealtfel, scumpe în toată vremea tuturor sufletelor într'adevăr

1) Cf. M. VAUSSARD: Enquête sur le Nationalisme. Paris. („Spes"). Pag. 5 9 - 6 0 .

2) Adresându-se tineretului, Delavrancea a prins în forme sclipitoare ideea ce ne preocupă: „Ce e Patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de e-xistenta lui şi-1 face să moară de bună voie pentru liniştea şi mărirea unor ur­maşi pe care nu-i va cunoaşte şi nu-1 vor cunoaşte ? — Patria este înlăuntru nostru, şi-o ducem cu noi peste ţări şi peste mări, şi numai când suntem de­parte şi în singurătate, ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, şi nu găsim mângâiere decât în restrişte şi în lacrămi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele în­aintaşilor noştri. Când pomenim de Călugăreni, Rovine sau Yalea-Alhă, ne cu­tremurăm, uităm de noi, şi nu trăim decât în aceia cari au fost odinioară, os­taşi, căpitani şi Voevoz i ! Un fulger de închipuire pe dinaintea ochilor, şi ne simţim aevea în rândul plăeşilor, în fruntea oştilor, cu barda, cu ghioaga, cu buzduganul, sporind şirurile eroilor cari ne-au apărat ţările noastre. Iluzia se

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 64

cucernice. Răzimat pe Scripturi şi pe pildele trăirii creştine, Sf. Augu­stin putea să susţină, în pragul veac. V, sus şi tare (De civitate Dei, XIX, 1, 9) că: „A trăi pentru patrie e o datorinţă care face parte din lumea virtuţilor creştine". Şi cu două veacuri mai înainte Tertulian nu pregetase să afirme că pe creştini, chiar de-i vor arunca fiarelor sălba­tice, de-i vor arde pe rug, ori de-i vor răstigni, n'o să cadă jertfă morjii decât cu rugăciunea pe buze, după învăţătura apostolului (I Tim. 2, 2), cerînd impărajilor viajă îndelungată, stăpânire netulburată, oştire puternică, sfetnici credincioşi, supuşi de omenie şi pace 'n lume (Apolog. XXX). — Acelaş spirit creştin, profund iubitor de neam şi de patrie trece, în Legea Salică, într'o lume încă barbară, rândurile înăl­ţătoare : „Măreţ popor este poporul Francilor... E brav în răsboiu, tare în sfat, loial şi credincios în legătuinte... Hristos să le ocrotească îm­părăţia ; să umplă de lumina harului său pe cârmuitorii lor ; să le deie credinja de stâncă, zile de pace şi vremuri cu noroc ! De toate acestea facă-le parte bunătatea Stăpânului Hristos!" — Lumea antică creştină e îmbibată de acelaş spirit al iubirii de neam, care a făcut pe Fiul Omului să plângă de mila Ierusalimului împietrit la chemările spre zări cu soare, şi care a purtat pe Pavel cel din Tarsul Ciliciei pe toate drumurile mari ale împărăţiei romane în căutarea fraţilor de-un sânge şi de-o limbă, pentru a le vesti mântuirea prin Mesia.

Luminarul cel mai puternic al evului mediu, Sf. Torna de Aquino vede, cu drept cuvânt, în iubirea de patrie, un act de pietate datorită imediat după cultul cu care suntem datori fată de Dumnezeu: „Post Deum est homo maxime debitor parentibus et patriae. Unde sicut ad religionem pertinet cultum Deo exhibere, ita secundario gradu ad pie-tatem pertinet exhibere cultum parentibus et patriae... In cultu autem patriae intelligitur cultus omnium concivium, et omnium patriae amico-rum. El ideo ad hos pietas principaliter se extendit ').

revarsă asupra zilei de astăzi. Şi simţim cum cresc batalioanele de piotă, esca­droanele de călăraşi şi roşiori, î . imulţindu-se cu voinici uscaţi, pletoşi, cu iţari şi cu sarici în spinare. Visul acesta dispare. Şi bucuroşi primim constatările rea-lităţei: generaţii le ies una din alta şi se duc pe rând, numai obârşia stă pe lume ca o matcă iară sfârşit! — Patria nu v ine delà pământ, nici din vre-o lucrare a câmpului, nici din vre-o abstracţiune, ci dintr'o noţiune concretă, de la pater, de la patres, din părinţi, moşi şi slrămoşi. Părinţii, moşii şi strămoşii, ne sunt patria noasră; ei cari au vorbit aceiaşi limbă, cari au avut acelaş dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni, e adevărata noastră patrie!" (Deiaurancea: Patria şi patriotismul. Bucureşti. (Socec). Pag. 6—8).

l) Cf. S. THOMAE AQUINATIS: Summa Theologiea. Secunda secundae; quaestio 101, art. 1. — Doctrina Doctorului Angel ic privitor Ia pietatea faţă de patrie o expune temeinic şi concis Msgr. C. Ruch în Diction, de Théologie Catho­lique (tome X(, col. 2301—2313).—In virtutea acestei pietăţi tot creştinul are să-şi

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

Cât de departe-i această concepţie de vieajă de a „patrioţilor cu sgardă şi cu certificat de prudentă", de cari pomeneşte V. Pârvan ! Şi cu atât mai vârtos de a celor ce nu se sfiesc să-şi bată joc de nea­mul din care fac parte, ori să-1 vândă în chip josnic. Sub raportul demnităţii nationale chiar şi un Goethe s'a dovedit a fi aşa de mic, „tărîndu-se prin praf în fata lui Napoleon", cum observă Hausser. Fichte însuşi, înainte de lupta delà lena, în care Nemţii au fost sdrobiji de Francezi, făcea pe cosmopolitul, iar Hegel nu făcea de loc taină din antipatriotismul său. Petru Herder cei mai mari nebuni erau cei stăpâniţi de mândrie naţională şi, odată, şi-a cerut iertare că-i silit să spună că-i Neamţ. Pe toţi i-a întrecut în dispreţul faţă de ai să-i Schopehauer, care mărturiseşte că i-e ruşine că aparţine naţiunii germane, pentru carea dealtfel nici Hoelderlin n'are decât cuvinte ce nu pot fi reproduse fără a roşi de ruşine că au putut fi spuse ').

Treacă delà noi oameni şi vorbe ca acestea, oricine ar fi ei, şi oricât de departe de pământ românesc s'ar fi rostit. Mai bine să ză­bovim puţintel Ia constatarea unui gânditor al nostru: „Conştiinţa că aparţinem aceluiaş grup de fiinţe, în care misterul religios se înţelege la fel de către toţi, în care simţirea şi gândurile se exprimă într'un grai comun, şi unde prin port, prin obiceiuri, prin credinţe, ne diferenţiem de alte popoare, este o forţă nouă de susţinere în lupta ce o dăm pentru a ne menţine vieaţa şi a ne ridica pe trepte superioare. Prin solidaritatea naţională nu mai suntem fiinţe izolate, întâmplător grupate, sau de nevoie silite a asculta de aceleaşi legi, ci suntem celule vii ale unui acelueaş organism, părticele legate ale unui tot, energii con­solidate prin vecinătăţile sufleteşti. In locul unei pulverizaţii vitale ne ridicăm, prin conceptul naţional, la forma superioară a unui altruism sufletesc, în care se topesc egoismele izolatoare, într'un curent puternic de energii canalizate printr'o severă şi utilă disciplină, şi coordonat spre ajungerea la un bine ideal" 2).

Binele ideali Iată ce râvneşte patriotismul luminat. Şi care-i de fapt luminat şi rodnic în măsura în care se hrăneşte din sol creştin, şi creşte şi se desvoaltă în atmosferă creştină. Simţământul patriotic de

respecte patria şi să nutrească faţă de ea o iubire de preferinţă, până la jertfi­rea vieţii proprii in slujba şi de dragul ei, „binele comun — după o vorbă a a-celuiaş Sf. Torna — fiind cu mult mai divin decât cel al unui singuratic: Bo-num multorum commune divinius est quam bonum unius", (Il-a II-ae, qu. 31, art. 3, a. 2). Şi mai trebuie să fie şi ascultători de poruncile legiuite ale patriei. Aşa ne învaţă Papii; mai stăruitor cei din urmă patru.

1) Cf. A. M. WEISS O. P. : Apologie du Christianisme. L'homme complet. Tome II. pag. 78 - 8 3 .

2) Cf. OR. TĂUŞAN: Aspecte culturale. Bucureşti. 1943. Pag. 26.

© B.C.U. Cluj

Nr. i-2 CULTURA CREŞTINA

autentică factură evanghelică-apostolică résista vremii şi ispitelor. Oroarea de crima trădării de neam pleacă din străfunduri de conştiinţă creştină şi-i arată această fărădelege a fi mai odioasă, şi vrednică de mai aspră pedeapsă şi decât erezia. Şi-i atât de adâncită această con­vingere chiar şi în cea mai haină conştiinţă de trădător, încât, ştiindu-şi urîciunea faptei, doar un singur lucru doresc: Să le peară şi pome­nirea l). — Pentru Cesar Boliac al nostru, dezertorul delà datoriile no­bil patriotice şi păcătosul care „la vânzări gândeşte", e o figură de groază :

Ca pacoste s'arată: e iadul întrupat. Se infectează locul pe-acolo pe-unde trece ; Pe urmă-i nu rodeşte; suflarea lui e rece; Se uscă, se stârpează orice a sărutat.

Trădători cunoaşte, din nefericire, şi trecutul nostru istoric, din­coace şi dincolo de Carpaţi. Dată fiind însă felurimea sâlniciilor fizice şi morale, precum şi mulţimea momelilor ispititoare la ieşirea din le­găturile cu ai săi, şi chiar la vinderea lor, ne slujeşte spre oarecare mângâiere împrejurarea că înregistrăm numai atâtea jertfe şi josnicii câte caută să încrestăm pe răbojul pierderilor şi pătimirilor noastre. Cum am fost însă, şi suntem, neam creştin încă din leagăn, alăturea cu alte comandamente mari ale conştiinţei creştine am moştenit şi pe acela al iubirii de neam, aşa că printre urmaşii străbunilor de peste veacuri de credinţă vie, numărul nevolnicilor slabi de înger a fost, în asemănare cu ai altora, cât se poate de redus. Altfel de mult ne-am fi stins, câte primejdii ne-au pândit şi câte stăruinţe s'au pus să fim slăbiţi, scârbiţi de noi înşine, şi apoi înghiţiţi de valul vrăşmaş.

Dar noi ne-am dovedit mai tari decât toate puhoaiele. înainte de ce s'ar fi făurit cuvântul naţionalism, noi am trăit în înţelesul lui creş­tineşte superior. Şi nici lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, nici proroci mincinoşi, ridicaţi din rândurile proprii, nu ne-au abătut părinţii de pă­rinţi de pe calea cea bună, nici nu i-au scos din alvia lor, s'apuce în-tr'alta străină şi fatală. Aşa s'a făcut c'am răsbătut la luminişul zilelor de azi, ca neam cu fisionomie, psihologie şi patrie proprie. Deşi pur­tăm şi urmele vecinătăţilor. Vrem însă ca şi aceste urme cu vremea

1) Trădătorul Bocea degli Abaţi, întrebat, în Infernul lui DANTE, de-i dor­nic să-i fie însemnat numele alăturea de alte nume întâlnite în cale, răspunde : „Nici g â n i să vreau aşa ceva; de-aici te cară şi nu-mi mai face atâta năduf; momeala ta nu poate prinde, prin ăst ponor de gheţuri plin". Iar la ameninţarea că fir de păr nu-i rămâne pe căpăţină, de nu spune cum îl chiamă, are acelaş cuvânt de împotrivire neînduplecată: „De-ar fi să-mi smulgi şi chica toată, nici îţi voiu spune cine sânt, nici faţa nu ţi-oiu arăta-o, de-aş şti că mii de pumni îmi cari în ţeastă". — (Cf. Dante: Infernul cântul XXXII. Trad. Alex. Marcu, Craiova (Scrisul Românesc) 1932. Pag. 257—258).

© B.C.U. Cluj

72 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

să se topească total şi să rămânem în faja lumii şi a istoriei ca un valoros acord cu timbrul său special în simfonia Marelui Maestru. Ceeace se va şi înfăptui pe calea iubirei de neam cea amăsurat voinjei Părintelui luminilor. Care voinjă străbunii doar că au simţii-o, mulţu­mită formării neamului nostru în climatul sănătos al propovăduirii in­tegral creştine a Sf. Nichita, apostolul Românilor, „un romanizator al nostru şi, prin creştinism, un reînoitor, în forme eterne, a tradiţiei cu rate, romane italice, la Dunärea-de-jos" (V. Pârvan), şi al celor de-o limbă şi de-un crez creştin cu dânsul, cu toţii în legăturile iubirii şi în ascultare de urmaşii vârhovnicului Petre delà Roma.

Noi, cei de azi, urmând pilda străbuna de mai 'nainte de ce ne­ar fi năpădii nămolul slav, adecă primind şi urmând îndrumărilor por­nite delà Părinţii Obşteşti ai adevăraţilor drepimăritori, vom avea bi­necuvântarea de sus a celor întru a căror moştenire am rămas, şi vom răsbi spre culmile râvnite, ori câte piedeci ne-ar sta în cale. înţelegem, iubim şi înfăptuim creştineşte idealul iubirii de neam şi de patrie : ferice de noi. Vom birui. Ne abatem delà această singură linie a ade­vărului isbăvitor : Vai nouă !

Dascălii noştri întru Domnul fiind Papii — ei şi trimişii lor au fost doar străji şi părinţi neadormiţi în vremea urzirii şi închegării noastre întru neam creştin — e firesc să ascultăm de glasul lor tot­deauna. Dar mai cu seamă la răscruce de drumuri şi Ia răspântie de veacuri. Cum sunt clipele cruciale prin cari trecem- Şi cum Vicarii Domnului sunt veşnic de veghe, ca să nu-i surprindă evenimentele, a-vem delà ei staturi luminaie şi pentru vâslirea cu bine şi ieşirea no­rocoasă din învălurarea ceasului de faţă. Problema iubirii de neam şi a patriotismului nu le-a scăpai nici ea. Dânşii însă o judecă în lumina Evangheliei şi sub specie aeternitatis, cum se şi cade. Iar pentru noi bine este să cunoaştem de sus inspiratul lor punct de vedere, pe care însuşindu-ni-1, putem fi siguri că avem să ieşim cu bine la liman. — Culegem fărîme din lumina răspândită de cei din urmă patru Papi tre­cuţi în împărăţia slavilor de sus, privitor la iubirea de neam şi de pa­trie aşa cum pot fi plăcute Atotputernicului şi de folos celor ce sunt în călătorie prin Valea Plângerii spre Cetatea Stătătoare ')•

Lumen de coelo, care a fost aievea Leo XIII, leagă de suflet bunilor creştini două iubiri : iubirea Patriei şi a Bisericii. Zice aşa Su­veranul Alb : „Trebue să iubim patria pământeană, căreia avem să-i mulţumim vieaja aceasta trecătoare. Dar se cuvine să iubim cu atât

1) Mă folosesc de acte pontificale în traducerea franţuzească a lui Yves de la Briére S. I. şi M. Golbach S. I., în lucrarea: La Patrie et la Paix (Des-clèe de Brouwer), cu anexe în original, şi de Msgr. C. Ruch, art. Patrie din Diction, de Th Cath., menţionat mai sus.

© B.C.U. Cluj

Hr. Í-2 CULTURA CREŞTINA

mai vârtos Biserica Domnului, căreia îi datorăm vieaţa nemuritoare a sufletului, pentrucă e cuminte să preferim bunurile sufletului bunurilor trupului, şi pentrucă datorinţele faţă de Dumnezeu au un caracter cu mult mai sacru decât datorinţele faţă de oameni. — De altminteri, dacă vrem să judecăm sănătos lucrurile, vom înţelege că iubirea suprafirească a Bisericii, ca şi iubirea firească a Patriei, purced din acelaş isvor veşnic : amândoue au pe Dumnezeu de autor şi de cauză primară. De unde urmează că nu ar trebui să fie nici o piedecă între îndatoririle ce impun. Da, într adevăr, deoparte noi trebue să ne iubim pe noi în­şine, să fim buni cu deaproapele, să iubim cauza publică şi puterea delà cârma ei; de altă parte putem şi trebue ca, în acelaş timp, să avem pentru Biserică un cult de pietate filială şi să-1 iubim pe Dum­nezeu cu cea mai mare iubire de care suntem în stare". (Sapientiae christianae 1890). — Acelaş scrie senatorului francez Chesnelong: „Nu trebue să vă temeţi că îndatoririle voastre faţă de Patrie ar putea fi tulburate de devotamentul vostru faţă de Biserică. întemeietorul şi a uneia şi a celeilalte societăţi, Dumnezeu, a rânduit, de fapt, toate lu­crurile în aşa fel ca, din binele ce se face pentru ocrotirea Bisericii, să se reverse cele mai îmbelşugate roade ale mântuirii asupra ţării căreia îi aparţin ca cetăţeni binecredincioşii". (Quum grata, 1890). — De repetate ori laudă, prin scrisori apostolice, râvna preoţimei franceze pentru fericirea patriei sale şi „faptele de jertfă şi de adevărat patrio­tism" ale acelui cler pentru „creşterea numelui bun şi a gloriei nea­mului atât acasă, cât şi pe meleaguri îndepărtate", cum fac şi misio­narii francezi, devotaţi şi ei cauzei lui Dumnezeu şi cauzei propriei lor patrii până la a-şi da, din iubirea faţă de ea, şi vieaţa. €

Cu prilejul beatificării Ioanei d'Arc, (1909) Pius X timbrează, în faţa miilor de pelerini din patria Fericitei Ioana, drept calomnie ordi­nară (vile calomnie) insulta de duşmani ai patriei, ce se aduce fran­cezilor ce-şi iubesc, ca nişte fii demni, Biserica; insultă ce ştie că ră­neşte adânc inimile lor de catolici, şi că au lipsă de tot ajutorul ha­rului dumnezeesc ca s'o ierte. Şi aievea : nici că poate fi o mai ne­trebnică jignire a cinstei şi a credinţei lor, decât pomenita bârfeală, pentrucă — adauge Sf. Părinte — „catolicismul, dacă ar fi duşman al Patriei, n'ar mai fi religie dumnezeească". După care continuă : „Da, Patria e vrednică nu numai să vă fie dragă tuturor, ci s'o iubiţi cu o iubire de preferinţă, numele ei sfinţit trezind în minţile voastre cele mai scumpe amintiri şi făcând să trezească toate fibrele sufletului vos­tru; patria, pământul obştesc, unde v'au fost leagănele, de care vă leagă legăturile sângelui şi cealaltă comunitate cu mult mai nobilă a afecţiunilor şi a tradiţiilor. Numai cât această iubire a gliei naşterii, aceste legături ale înfrăţirii patriotice, cari sunt partea tuturor ţărilor,

6 © B.C.U. Cluj

74 CULTURA CREŞTINA Nr 1-2

sunt cu mult mai tari când patria pământească rămâne indisolubil unită cu cealaltă patrie, care nu cunoaşte nici deosebiri de limbă, nici ba­riere de munji şi de mări, care îmbrăjişează în aceeaş vreme şi lu­mea văzută şi cea de dincolo de moarte: Biserica Catolică". — Prin scrisoarea apostolică Una cum officiosis (1913) îşi exprimă dorinţa ca, din iubirea faţă de lege şi faţă de Patrie, fiii săi întru Domnul să-şi adune comori de virtute şi de ştiinţă. Ba declară că pentru a mântui legea şi patria e deadreptul necesar ca bunii catolici să „os­tenească din răsputeri" (Inter catholicos, 1906).

Pontificatul lui Benedict XV poartă pecetea necruţătoarei chel­tuieli de energii pentru împăcarea tuturor, în mijlocul trecutului răsboiu mondial, şi imediat dup'aceea. Puternica enciclică Pacem (1920), şi o mulţime de alte acte pontificale, sunt dovadă nu numai grăitoare, ci şi convingătoare. Câtu-i pentru iubirea patriei proprii, acest locţiitor al lui Hristos are calde cuvinte de îndemn la „zel sincer pentru patrie" (Ce-leberrima evenisse. 1919), în simţemântul acesta distins văzând o formă vrednică de laudă a celei mai de seamă virtuţi : patriae Charitas (Quae verba sunt. 1916). Mai mult: lasă să se înţeleagă limpede că iubirea specială a celor de cari ne leagă legăturile aceleiaş patrii, e o datorinţă sfântă: „Dacă legea iubirii cuprinde toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii noştri, ea aşteaptă delà noi să iubim în chip deosebit persoanele cu cari ne strînge în unire firul unei patrii comune". (Diu-turni. 1919).

Pius XI merge pe urmele înaintaşilor săi, pledând neînfricat pen­tru ̂ n patriotism creştin, luminat, care dă lui Dumnezeu ce-i a Iui Dumnezeu, şi Chesarului ceeace-i a Chesarului. „Numai spirite super­ficiale — declară Vicarul Dnmnului — pot cădea în greşală de-a vorbi de un Dumnezeu naţional, de o religie naţională ; numai unii ca aceştia îşi pot îngădui încercarea deşartă de a face prinsonier pe Dumnezeu — Creatorul Universului, Regele şi Legislatorul neamurilor, în faţa mărimii căruia mărimea tuturor neamurilor pământului e asemenea unei picături din cadă. Is. 40, 15 — între frontierele unui singur popor, în îngustimea comunităţii sângelui unei singure rase... Fireşte, nimeni nu se gândeşte să închidă calea care trebuie să conducă tineretul (ger­man) la constituirea unei adevărate comunităţi etnice, într'o nobilă iu­bire de libertate, inviolabilă fidelitate faţă de Patrie. Contra a ceeace Ne ridicăm Noi — şi trebue să Ne ridicăm — este antagonismul iscat, voit şi sistematic, între preocupările de educaţie naţională şi cele de educaţie religioasă. Iată de ce strigăm acestui tineret: „Cântaţi imnu­rile voastre închinate libertăţii, dar nu uitaţi de libertatea fiilor lui Dum­nezeu!... Cel ce cântă imnul fidelităţii faţă de Patria pământească, nu trebue să devină, prin infidelitate faţă de Dumnezeul său şi de Bise-

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 ÔULTURA CREŞTINĂ

rica sa, un dezertor şi un trădător al patriei sale cereşti"... Mit brew nender Sorge. 1937). — Cuvânt limpede şi categoric. Ca, de altfel, toate cuvintele acesiui adevărat atlet al adevărului neîmpuţinat şi ne­umbrit de slăbiciune ori patimă omenească. Pius XI le-a zis lucrurilor pe nume, fără căutarea la faţă. Şi dacă a preamărit patriotismul cre­ştin, a ţinut să se ştie că lui nu-i scapă nici un anumit naţionalism care „tot aşa-i de vrăşmaş al adevăratei păci şi propăşiri, precum de plin este de exagerări şi de falsitate", şi pe care, demascându-1, nu putea decât să-1 osândiască.

Prinsă simtetic, învăţătura Papilor contimporani privitor la Pa­trie şi la iubirea de Patrie, se prezintă astfel: „1. Patria este un aşe­zământ legiuit şi nobil, postulat de dreptul natural şi consacrat de cre­ştinism. — 2. Iubirea faţă de Patrie e una din formele obligatoare ale iubirii umane şi creştine faţă de deaproapele, avându-şi locul între iubirea mai restrînsă a familiei şi iubirea cea mai universală, îmbrăţi­şând marea frăţietate omenească. — 3. Datorinţele moralei creştine cârmuesc deprinderea iubirii faţă de Patrie, pentrucă această iubire să fie practicată cu dreptate şi caritate faţă de patrii şi faţă de comuni­tatea patriilor. — 4. Naţionalismul, care este una din formele iubirei • de Patrie veşnic de veghe, în mijlocul pretenţiilor arzătoare ale popoa­relor contimporane, este şi el, o pornire cinstită şi iertată, îndată ce-i reglementat de morală şi de drept. — 5. Nafionalismnl devine însă primejdios şi condamnabil îndată ce se sustrage moralei şi dreptului>

considerând interesul naţional ca un bine suprem şi absolut, căruia totul este a i-se aduce jertfă, fără nici o restricţie" ') '

La cuvântul naţionalism caută să zăbovim puţintel. E de obârşie şi croială franceză, şi nu-i de mult încetăţenit nici chiar în ţara sa de baştină. Pentru aceea însă a colindat lumea şi a stârnit valuri puter­nice pretutindeni. Pro şi contra. Asta pentru că întrucâtva-i învăluit încă în taină — se pretează uşor la politica celor doue luntri (acade­micianul francez G. Goyau zice că-i un „vocable assez équivoque") — şi cum încă nu i-s'a fixat definitiv locul şi rostul în lumea ideilor, nici nu-i a mirare că dă loc la buclucuri, cari pot să aibă urmări catastro­fale. Ca toţi terminii în ism, şi cuvântul „naţionalism", la cei ce l-au folosit pentru primadată, cum notează M. Blondei, a servit pentru a învedera mai bine „o tendinţă dominantă şi sistematică, un punct de vedere preferit, ba chiar şi o exagerare de idei ori de sentimente, o preocupare exclusivă, ori cel puţin aşezată deasupra altor principii de judecată şi de activitate, cari aveau a i-se supune". Născut într'o

1) Cf. La Briére — M. Calbach, o. c. pag. 277—278.

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

vreme de frământări şi de tulburări cum nu cunoaşte istoria, acest cu­vânt cu virtualităţi de idee-forţă, era de înţeles să ispitească tabăra pă­timaşilor să-1 tragă de partea lor, şi să stoarcă tot ce pot din câştigarea unui asemenea tovarăş nou şi strălucit, prezentat ca desvelitor de noui orizonturi, deschizător de drumuri noui, deslănţuitor de nemaipomenite energii productive, pân'aci, chipurile, încătuşate.

Ca reacţiune împotriva pretinsului păcat de a fi fost trecut pân'aci între cenuşotce crăişorul drag, naţionalismul, noul Făt-Frumos (— vorbim, bine înţeles de nationalism în înţelesul lui pătimaş —) întră pe tărîmul de luptă — lăsăm iarăş la cuvânt pe d. M. Blondei, — care are în vedere stări din tara Dsale — ca o „exaltare metodică a na­ţionalităţii, a spiritului national, a tradiţiilor şi a intereselor nationale, promovate Ia rangul suprem"; ca întruchipare a „zelului întru susţi­nerea revendicărilor etnice şi politice, trecându-se peste tot restul". Fără să-i pese că-i vorba de vederi foarte încurcate, şi chiar străine unele de altele, noul Făt-Frumos şi-a însuşit, în chip original, sub stă­pânirea patimii şi a sbuciumului ideologic, stări sufleteşti străvechi şi paradoxale : „xenofobie iudaică, elenică, romană; apoteoza păgână a Cetăţii, considerată ca dumnezeu văzut şi gelos; canonizarea ordi-nei politice de carea totul atârnă ca de culmea realităţii; cultul natu­rist al rasei şi legea barbară, legea animalică a concurentei, dar tran­sfigurată, pe calea mintii, pentru îndrituirea săltării unui neam de stă­pâni şi de supraoameni ; statolatria sociologilor, ori a matafizicienilor; imperialismul pseudomistic, şi pretenţiile Ia eghemonie cu orice mijloace de forjă, ori de ale spiritului; mai ales glorificarea agresivă, nu mai mult a ideii de Stat în general, ci a cutărui popor luat în originali­tatea sa concretă şi adorându-şi al său sacru egoism : Câte ingrediente diverse, dozate în multiplele forme ale acestui Proteu nationalist, care de fapt mobilizează — dacă se poate zice aşa — pentru un fel de „uniune sacră" tendinţele cele mai disparate, ba chiar şi cele mai po­trivnice: instincte de-ale „omului celui vechiu", concepţii împrumutate delà ştiinţa pozitivă şi sociologică cea mai avansată; calcule politice ori de finanţe; generosităţi sentimentale, ba chiar şi văpaia simţirii religioase, pe care ar vrea s'o capteze şi s'o domesticească — fie şi pe lângă păstrarea hainei catolice — pentru profitul acestui nationalism particularist şi „egotist", care-i anticatolicismul întrupat". — Dar ce-i asta altceva decât antropocentrism, anticreştinism, şi inumanism în cea mai deplină şi cea mai respingătoare putere a cuvântului? ')• S'ar putea ca Biserica să nu osândească o atare rătăcire cu cumplite urmări ?

1) Cf. Vaussard, o. c. pag. 55—59. passim. — Colectivităţile zise neamuri sunt în interdependenţă împrumutată. Faţă de omenime - folosind o icoană a

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA 77

Lumea catolică are cunoştinţă de vorba pornită din foarte înalte cercuri bisericeşti: „Naţionalismul va fi proxima erezie osândită". E la mintea oricui însă că e vorba de pseudonationalismul păcătos, care do­seşte, sub aparentele binelui obştesc şi a iubirii de Patrie, dorinţe ne­săbuite, pricinuind duşmănia dintre popoare. Deoarece, ca să conti­nuăm ideea Sf. Părinte Pius XI, cu înseşi cuvintele Iui tălmăcite pe limba noastră : „Această iubire de Patria sa şi de Neamul său, care ar fi putut fi un isvor de mari virtuţi şi de acţiuni frumoase, în măsura în care ar fi rămas supusă legilor creştinismului, devine un isvor de ne­dreptăţi fără număr şi de acte iloiale, îndată ce trece peste limitele juste, schimbându-se astfel într'o iubire desordonată Cin immoderatum amorem) a propriului său neam. (Ubi arcano. 1922) l ) .

Poate că se vă fi întrebând cineva: „Nu cumva Biserica Romei este internaţională''?

Ştim că mulţime de răuvoitori, cât, şi mai ales, de nepricepuţi,

st. Pavel — ele sunt „mădulare una alteia". Fiind acum vorba de nationalism, acpsta-i de doue feluri. Unul îndeamnă pe fiecare — ideea e a lui G. Goyaa, academicianul francez — să-şi folosiască toate puterile primite delà Dumnezeu, ca să-si îndeplinească bine rolul de membru al marei familii omeneşti . Celalalt nationalism va şopti unora dintre mădulare să iasă din rostul ce le-a fost hără­zit, să strivească naţiunile mai mici; să-şi vadă chemarea istorică în cuceriri, In înghiţirea altora, în nivelarea a tot ce pot ei nivela, ori se lasă nivelat; în uni­ficarea cu mână de fier. „întâiul din aceste nationalisme — continuă academi­cianul menţionat — tine seamă de natura lucrurilor şi, sub eghemqnia legii mo­rale — singurul absolutism care are drept să existe — se inspiră dintr'un înţe­lept spirit de re'ativism. Cel de-al doilea naţionalism se afişează şi se grozăveşte ca absolutism fără perdea, superior legii morale, superior dreptului ginţilor. Acesta împinge neamurile, cari se lasă în braţele lui, să ia în vieata internaţio­nală o atitudine echivalentă cu aceea pe care o afectează supraomul în vieata socială. — întâiul din aceste nationalisme e creştin, al doilea e păgân. Şi acesta-i marple rol moral al supranationalismului care-i catolicismul, să dreseze sufletele — sufletele colective şi sufletele individuale — să nu recunoască alt absolutism decât absolutismul divin : nu suprimă patriile, nu mortifică nici onoarea lor, nici ambiţiile lor legitime; încuraîază voinţa de a trăi national chiar drept pavăză a anumitor realităţi voite de Dumnezeu, a anumitor originalităţi plănuite de Dum­nezeu. Dar impunând o morală acestor naţiuni providential diverse, şi aducân-du-le fără încetare aminte de exigentele îdpii justiţiei, menţine singurele temelii pe cari poate răzima armonia umană". (Vaussard o. c. pag. 105—106).

1) P. Dunin-Borkowski (la Vaussard, 141—143> vpde trăsăturile naţiona-/ismului sănătos în următoarele: a) Combate tirania de stat, care ar vrea să dis­trugă toate particularităţile etnice şi să uniformizeze totul, b) Tinde spre un e-chilibru înţelept între drepturile grupurilor etnice şi cele ale statului, c) Apără, chiar şi în cadrele unui stat perfect unitar sub raport etnic, anumite interese etnice (mai bine zis regionale) împotriva încercărilor Statului de a trage dungă peste ele. d) Datorinţa lui principală e de natură etnică, nu politică. Umblă după binele tuturor, şi nu dă naştere la conflicte între cetăţenii aceleiaş patrii.

© B.C.U. Cluj

78 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

învinovăţesc, la frunză şi la iarbă, Biserica lui Hristos de păcatul inter­naţionalismului ce nu ştie nici de ţară, nici de neam. După cele de mai sus am fi în drept să nu mai stăruim asupra acestui punct. Totuşi o seamă de lămuriri socotim că nu strică.

înainte de toate : Contra facta non valent argumenta. Dar e fapt ce nu îngăduie nici o îndoială că „internaţionalizarea tuturor proble­melor constituie unul din caracterele fundamentale ale civilizaţiei con­timporane". (P. de la Brière). Interdependenţa economică e o reali­tate pe care o resimt şi modeste întreprinderi particulare. In lumea ideilor interpenetraţia e limpede ca faptul zilei. Gazetăria, T. F. F., radio, diferitele agenţii, ş. a. contribue la aceasta peste orice închi­puire. „Formidabilul vârtej al ideilor ce circulă în jurul globului... miş­carea indefinită a emigraţiei şi imigraţiei, a căror curente traversează în toate sensurile vechea lume şi cea nouă... această vastă mişcare democratică, a cărei unduieli se răspândesc aşa de repede printre neamuri" ce alta evidenţiază decât strînsa legătură de solidaritate dintre naţiuni? (P. Coulet). Adevărul e că astăzi „nu mai există nici o chestie de ceva importanţă, care să poată fi considerată (exclusiv) pe plan naţional. De voie, de nevoie, e neapărat de lipsă, chiar în numele faptelor, să fie considerată în aceeaş vreme şi pe plan internaţional" cum încrestează P. de la Brière l ) .

Trecând acum la catolicism, realitatea faptelor sileşte pe orice judecător de bunăcredinţă să mărturisească adevărul : catolicismul e şi naţional şi internaţional, în înţelesul nobil al cuvântului. Ne dovedim. Cuvântul aibă-1 P. Delos O. P., un maestru în materie :

„Universalismul societăţii umane, şi particularismul grupelor naţio­nale, sunt amândoue conforme naturii omeneşti : prin urmare nu-i locul să fie jertfită una de dragul celeilalte, ci de a le armoniza după legea primatului... Catolicismul e „naţionalist", pentrucă individul uman pentru a se desvolta are, în chip firesc, nevoie de mediu hrănitor, stabilisator, educator : naţiunea i-1 oferă. — Dar catolicismul mai e şi „internaţio­nalist", pentrucă individul uman mai e în acelaş timp şi persoană, e-gală cu toate celelalte prin natura şi prin destinul său... Prin urmare proclamă necesitatea naturală şi datoria morală de a recunoaşte tot­odată şi îndrituirea întemeierii instituţiei naţionale ca şi a organizaţiei internaţionale, precum şi superioritatea ierarhică şi morală a instituţiei internaţionale, care grupează naţiunile, respectându-Ie individualitatea" 2).

Care va să zică : Mai încet cu anaflemele împotriva internaţiona­lismului, numai pentrucă-i vorba de internaţionalism. Adevărat că Pius

1) Cf. P. Croizier S. I.: Grands mots. Paris (Spes) pag. 236-237) . 2) Cf. P. Croizier o. c. pag. 240.

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 79

XI a stigmatizat de funest şi detestabil internaţionalismul, sau imperia- < lismul international al banului, pentru care unde-i rost de căpătuială, acolo-i patria... (Quadragesimo anno. 1931). — Dar asta-i altceva.

Revenind la adevărata Biserică a lui Hristos: ea nu poate răbda nici umbră de pată ori de sbârcitură. Că apără ideea creştineşte na­ţională, şi promovează iubirea de Neam şi de Patrie, e mai presus1 de orice îndoială. Aşişderea şi aceea că ea este cel mai statornic şi mai îndrăsnet stegar al universalismului iubirii întru Hristos Domnul. Cu toate acestea, date fiind lipsurile şi impurităţile interpretării celor ce se fac cu delà sine putere apostoli ai unui naţionalism, respectiv interna­ţionalism, împotriva învăţăturii revelate, a cărei paznică şi singură tâl-cuitoare în drept e Mireasa Domnului, e limpede că ea nu poate fi, şi nici'nu-i este îngăduit să fie, nici naţională, nici internaţională, în felul dorit de nesocotiţii ce vreau s'o dăscălească, şi s'o diriguiască după vederile lor. — Ea nu poate fi naţională în înţelesul strimt al cuvântului. Pentruca Binele, a cărui înfăptuire o urmăreşte ea, nu-i res-trîns la frontierele fireşti ale binelui comun râvnit de fiecare naţiune. „Faptul însă — ascultăm pe Gillet delà Institutul Catolic din Paris — faptul că obligă în conştiinţă, în numele carităţii, pe toţi cetăţenii să fie cel puţin drepţi faţă de binele comun al societăţii din care fac parte, arată până la evidenţă că ea respectă şi favorizează în ei naţionalismul social, care şi pune iubirea sa de neam în slujba drep­tăţii ce este a i-se face, şi osândeşte printr'asta toate falsele nationa­lisme. — Deasemenea Biserica nu-i nici internaţională în înţelesul în care acest cuvânt ar face hárcea-parcea din tot ce constituie patrimo­niul naţional. Internaţionalism şi catolicism nu sunt acelaş lucru. Sin­gurul internaţionalism admis de Biserică este cel pe care îl reclamă naţiunile înseşi în raporturile lor economice, intelectuale şi morale, pentru îmbogăţirea propriului lor patrimoniu. Dar internaţionalismul po­litic, clădit pe temeiu de antipatriotism şi umanitarism, care are în ve­dere binele comun al umanităţii, disprefuind, ori chiar urînd, binele comun al naţiunii, Biserica nu-1 va admite" l ) .

1) Cf. Vaussard, o. c. pag. 49-50. — Gânditorul român, d. Râdulescu-Mo-tru, scriind despre Biserica ortodoxă română şi de mişcările naţionaliste europene, afirmă că, pe când pentru celelalte Biserici în primul rând a venit spiritualita­tea universală a creştinismului, şi au stăruit ca această spiritualitate să treacă înaintea oricărei alte spiritualităţi, „Biserica ortodoxă română s'a mărginit la mai puţin. . Pe planul realizărilor politice ea s'a lăsat să fie dominată de inte­resele Statului. . . Situaţia ei a fost, nu deasupra Statului român, ci înlăuntrul Statului român". — Privitor la românism şi ortodoxism, acelaş academician ro­mân observă: „Românismul şi ortodoxismul nu pot fi contopite fără să se pă­gubească reciproc, fiindcă natura spiritualităţii unuia este cu totul diferită de a celuijalt. Ortodoxismul nu poate merge mai departe în serviciul unei spirituali-

© B.C.U. Cluj

80 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

Biserica lui Hristos este aşezământ ceresc pe pământ. Menirea ei este îndumnezeirea muritorilor, prin sfinţirea lor. Ea se va pleca deci Ia ei şi-i va împărtăşi de harurile sale, ca să-i ridice la sine, învioraţi şi justificaţi, şi prin aceasta să-i învrednicească de suprafireasca feri­cire de a fi primiţi, la sfârşitul călătoriei pământene, în slăvile luminei celei neînserate. Biserica e supranaţională din voia întemeietorului ei. Şi dacă se abate delà linia aceasta, ispăşeşte amarnic. Solouieo, ge­nialul gânditor rus, a intuit adevărul pur când a observat că, în realitate, „capul Statului este adevăratul reprezentant al naţiunii ca atare, şi o ierarhie care vrea să fie naţională, şi nimic altceva decât naţională, de voie, de nevoie, va trebui să recunoască prinţul laic de suveran abso­lut al său" ')• Prouti figura docet 2). Aşa însă Biserica va fi orice, afară de tocmai ceeace ar trebui să fie. Şi ce roduri duhovniceşti se pot aştepta atunci delà ea, odată ce-i stânjenită mereu în strădaniile ei suprapămân-tene de stăpâni cari e ştiut că văd lucrurile printr'altă prismă decât a veşniciei, şi se folosesc întru înfăptuirea idealurilor lor de alte mijloace decât cele ale harului sfânt? — Dovadă, între altele, chiar Rusia pra­voslavnică s ) .

taţi naţionaliste, fără a-şi pierde caracterul de spiritualitate religioasă creştină; iar Românismul nu poate merge mai departe pe baza ortodoxismului decât cu preţul abdicării sale delà rolul de promotor al progresului în ordinea economică şi politică a României. Fuziunea lor, cum o pretind unii, nu poate fi pe viitor, decât dacă unul şau altul îşi trădează chemarea. In adevăr, Ortodoxismul, ca spiritualitate creştină, trebue să rămână în veci deasupra intereselor pământeşti. Fondul său este o revelaţie. Revelaţie invariabilă. Ortodoxismul se poate desluşi prin examinarea tradiţiilor, dar nu moderniza în spiritul timpului. Chemarea Or­todoxismului este să ţină, în vecii vecilor, învăţăturile lui Christos în forma lor nealterată. Românismul, dimpotrivă, este spiritualitatea care ne dă mijlocul de a merge cu vremea, de a ne moderniza. El este focul care purifică etnicul nos­tru pentru a-1 pune pe acesta în măsură să creeze opere originale. Ortodoxismul este tradiţie, Românismul es te vocaţie. A face din Românism un gest al Dum-nezeirii, pentru izbânda spiritualităţii creştine ortodoxe, este o deşertăciune. . . A face din spiritualitatea creştină ortodoxă un instrument în serviciul Românismu­lui, este o apostazie. . ." (Românismul. Bucureşti. 1936. Pag. 130-132) .

1) Cf. G. Brundes: Christianisme et Catholicisme'. Paris. 1925. Pag. 85. 2) In Grecia, bunăoară, Legea Bisericească Ortodoxă recunoaşte că „Bise­

rica are de cap al său pe Rege" (art. 1) şi că Sf. Sinod stă „sub autoritatea su­verană a Regelui" (art. 3). — In Rusia (după cum notează Soloviev tn: La Ru­ssie et l'Église universelle, pag. 68) stăpânirea lumească a declarat printr'un act oficial că Biserica Răsăriteană a renunţat la puterea sa şi a trecut-o Ţarului, împotriva acestei ieşiri jignitoare s'a ridicat un singur glas de protest. Dar şi acela a fost al unui mirean, care însă nu era autorizat pentru aşa ceva. Drept că nici n'a fost susţinut d e nici o persoană bisericească. (Brunhes, o. c , notele 3 şi 2 delà pag. 85 şi 93).

3) Scrie d. Nichifor Crainic: „Istoria religioasă a Rusiei ne oferă un creş­tinism improvisât, faţă de care rasa slavă e o temelie naturală dintre cele maţ

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 81

Fără să facem politică interplanetară, şi nici măcar continentală, noi creştinii de Români, trebue să vedem că ne aflăm în mijlocul unei învolburări năprasnice, care vrea s'arunce tot ce-i creştinătate în paga­nism. Nu-i numai floare de stil ceeace aşterne pe hârtie William Mar­tin : „Suntem îmbrânciţi în păgânismul antic sub forma cultului Romei şi al lui Augustus... Cu deosebirea că religia romană era tolerantă, sincretică, pe când păgânismul modern, sub forma naţionalismului e, dimpotrivă, extrem de intolerant". Aşa că reflexiile lui Nicolae Ber-diaeff caută să ne deie şi nouă de gândit : „ Creştinii trebue să se angajeze în luptă eroică pentru... autonomia vieţii lor spirituale în con­tra pretenţiilor Statului totalitar, care tinde să naţionalizeze conştiinţa, spiritul, cugetarea" ')•

Românul neaoş îşi iubeşte cu gingăşie neamul şi pământul stră­moşesc. In Mihail Kogőlniceanu se vădeşte inima de Român când dă studenţilor, lăcrimând, sfatul să-şi iubească Patria şi să apere cu dâr­zenie cuceririle făcute de înaintaşi8). Şi aceeaşi sensibilitate delicată românească îl face şi pe octogenarul canonic blăjan Ion Micu Mol-douanu să-şi simtă, la Constanţa, în 1900, sub drapelul albastru-galben-roşu, ochii scăldaţi în lacrămi din prilejul binecuvântării vaporului „Ro­mânia" al Soc. Maritime Române 3). Nime nu se poate îndoi de sin­ceritatea luminatului ieromonah Samuil Micu când face mărturisirea că : „Mult iaste a fi născut Român", precum, iarăşi, credem pe Dinicu Oolescu care ne asigură că el, prin jertfele, ostenelele şi scrisul său, n'a râvnit altceva decât să treziască şi într'ai săi o sănătoasă „mândrie najionalicească", care să-i stârnească la muncă şi înaintare pe toate ţărîmurile. Cum a văzut aiurea, pe unde i-a fost dat să umble.

nesigure şi mai nestatornice, balansând necontenit între extreme, fără să-şi fi găsit încă un centru de gravitate, în jurul căruia să poată cristaliza o viaţă creş­tină echilibrată. Delà patetismul teatral al pravoslavnicilor până la demonismul bolşevic e o distanţă imensă, în care se rânduiesc cele peste 150 de secte, ca tot atâtea încercări şi forme neisbutite de realizare a creştinismului. Saltul mor­tal al regimului actual din Rusia, delà ortodoxie la ateism şi delà ateism la or­todoxie, e cu totul caracteristic pentru această nestabilitate funciară a rasei slave sub raportul religios. Dacă religia e actul cel mai esenţial al sufletului o-menesc, pentru acest popor ea capătă din nenorocire aspectul grotesc al unei haine, ce se îmbracă şi se desbracă după oportunitatea împrejurărilor". (Ortodo­xia română ca funcţiune europeană. Gândirea. Nr. 1. Ian. 1944).

1) Cf. P. Coulet: Lex catholicisme dans le Monde en proie aux Faux -Dieux. Paris. (Spes). Pag. 33 şi 45.

2) Cf. Ştefan C. loan: Amintiri. Bucureşti, (Casa Şcoalelor). 1943. Pag. 34. 3) Al. Lupeanu-Melin: Sufletul Blajului. Blaj, 1937. Pag. 24.

© B.C.U. Cluj

82 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

Ceeace a făcut Biserica Română Unită — şi mai ales Blajul ') — pentru limba şi neamul românesc şi sufletul lui prin ierarhii, dascălii, şi misionarii săi, e carte deschisă tuturor celor ce vreau să cetească într'însa. Luminile de românism şi creştinism aprinse de fiii acestei Bi­serici nu numai în Ardeal, Banat, Părţile Bihorene şi Maramureş, ci şi ln Oltenia, Muntenia, Moldova şi Bucovina, sunt nenumărate, şi nici o suflare de vifor n'a putut şi nu va mai putea să Ie stingă. — Cu toate a-cestea ne-a fost dat să auzim deseori vorbe de hulă până şi în ce pri­veşte romanitatea noastră. Faimoasele acrobaţii stilistice ale lui Nae Ionescu pe tema : A fi român pur şi simplu, ori numai „bun român", vor stărui şi acum în amintirea multora dintre noi 2). Le-am urmărit cu luare aminte, ca să le trecem apoi la dosarul amintirilor urîte. Mai ales după ce li-s'a dovedit atât lipsa de temeiuri serioase, cât şi sluţenia

Laudele nu ne „umflă". Bârfelile nu ne scot din rândurile luptă­torilor pentru mai binele Neamului care, din rânduială dumnezeeiască, este Neamul nostru. Dar trebue să se ştie: Noi nu umblăm după himere. De aceea idealul nostru nu e un creştinism naţional, ci un naţionalism creştin, cum bine precizează un ales fiu al Bisericii noastre 4). Asta de-i interesăm pe alţii de-o limbă şi de-un sânge cu noi, de nu-i in­teresăm 6). Pentruca ştim că noi Românii suntem un ostrov în bătaia valurilor unui ocean de vrăşmaşi. Dar ne avem destinul nostru provi­denţial. Pe care însă numai cu ajutorul Proniei cereşti vom fi în stare să-1 realizăm deplin. Iar Pronia dumnezeiască ne va fi scut şi întă­rire numai cinstind rânduelile ei, şi trecând în faptă voinţa ei — orice ar zice nepricepuţii într'ale Spiritului.

DUMITRU NEDA

1) A se vedea, dintre tipăriturile mai noui: Mc . Comşa: Dascălii Blajului (1940), ori: Radu Brateş: Aspecte din viaţa Blajului (1942). Precum şi colecţia Oamenii Blajului. — Pe cine n'au înduioşat splendidele Evocări din viaţa Bla­jului (1937) ale neîntrecutului Alex. Lupeanu-Melin?

2) Cf. Nae Ionescu: Roza Vânturilor. Bucureşti (Cultura Naţională). Pag. 194—218. — O mică mostră. (E vorba de cazul lui Samuil Micu) : „Călugărul a-cesta papistaş (? N. R) este unul din ctitorii conştiinţei româneşti. S'ar putea oare pune la îndoială românismul lui ? Şi totuş, se poate", (pag. 196).

3) Cf. Aug. Popa: Chinuri filosofice. (Unirea, nrii 45 şi 46 din 1930). 4) Cf. loan Miclea: Naţionalism creştin, ori creştinism national? (Cultura

Creştină, Nr. 1—2 din 1938). 5) Inciestăm spusa d. Nichifor Crainic: „In deosebi ne interesează românii

uniţi cu Roma. Catolici sub raportul teologic, ei au rămas ortodocşi sub raportul cultului liturgic. Cultul liturgic (numai cultul liturgic? N. R.) îi integrează în marea solidaritate religioasă a românismului. In această vreme de primejdie co­mună, accentul trebue pus nu pe ceeace ne desparte, ci pe ceeace ne uneşte-Divizaţi dogmatic, naţionalismul ne oferă tuturor aceeaş tabără de luptă pentru biruinţa şi slava lui Iisus Hristos şi a neamului nostru". [Ortodoxie şi Etnocra-ţie. Bucureşti. Pag. 173 -174) .

© B.C.U. Cluj

O A M E N I Ş I F A P T E

SFATURILE DE ÎMPĂCIUIRE Proverbul român ştie că judecata e îri capul omului, şi-1 sfătuie

pe fiecare să-şi pună căciula înainte şi să se judece singur. Şi abună-seamă că aşa ar fi mai bine : să se împace creştinul şi cu sine însuşi şi cu aproapele său el singur, fără să mai amestece şi pe alţii în daraverile sale. Şi, peste tot: ce bine ar fi nici să nu se pomenească de pricini de gâlceava?

Numai cât omu'i nărăvaş delà fine, şi puţini sunt fericiţii cari să-şi pună, la vreme potrivită, frînă pornirilor cari dau naştere la vrăşmaşii. Mai cu seamă lăcomiei şi zavistiei, cari colindă lumea sămănând vrajbă. La sate şi în cetăţi împărăteşti. Răscolind patimi, urzind nedreptăţi, să­vârşind rele în pâcla unei atmosfere înveninate.

Scut împotriva strâmbătătii, şi lecuire de urmările trecerii ei printre oameni, îmbie judecata legiuită. Drept că străvechea înţelepciune ro­mânească într'asta e de credinţa că mai bine o învoială strîmbă, de­cât o judecată dreaptă. Pentrucă, deşi dreptatea iese ca undelemnul deasupra apei, totuşi, olarului unde-i place, acolo pune mănuşa, şi nu­mai arareori s'a văzut ca buturuga mică să răstoarne carul mare. Iar prieteşugul judecătorului e pe genunche. Şi cine pleacă la judecată făcută de muritori, să nu uite nici o altă vorbă din băirini lăsată, că dreptul totdeauna umblă cu capul spart, şi că gradul cu proptele bune, nu cade 'n timp de furtune. Aşa că s'a văzut deatâtea ori cum cutare, deşi carte nu ştie, dar calcă popeşte, după te miri ce isbândă câştigată în faţa judecăţii, măcar că fusese drept ca funia 'n straiţă. Şi nici aceea nu-i vorbă de şagă că bogatul greşeşte şi săracul cere iertăciune. De silă ca de voie, vezi bine.

Apostolul Neamurilor nu-i încântat nici el de judecăţile lumeşti dintre creştini. Ba socoteşte păcat acest lucru. Şi întreabă : „Pentru ce mai bine nu suferiţi strîmbăiatea ? Pentruce mai bine nu răbdaţi pa­guba?" (1 Cor. 6, 7). Idealul recomandat de robul lui Hristos creşti­nului deplin vrednic de cinstea de a fi mădular tainic al trupului Dom­nului, este acesta : „Nu te lăsa biruit de rău, ci birueşte cu binele răul"! (Rom. 12, 21).

© B.C.U. Cluj

84 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

Numai cât nici creştinii nu trăiesc tofi pe culmile desăvârşirii. Ba prea adesea au pricină s'o spună şi ei: Homo sum, în înţelesul că-i răpesc şi pe creştini unde de slăbiciuni, şi chiar valuri de patimi. Aşa că şi în lumea lor zizaniile, vrajbele, ciocnirile, nedreptăţirile, vătămă­rile de tot felul, şi alti feti ai firii omeneşti stricate de pccaî, rămân ca răsad rău, anevoie de stârpit. Judecătoriile lumeşti ros'ii acesta îl au şi astăzi şi în viitor, pretutindenea sub soare : să lecuiască răni, să îndrepte strîmbătăti, să pedepsiască vinovafi de răsturnarea rânduelii voită de Stăpânul a toate. Tocmai deaceea, până când vor fi pe pă­mânt oameni cu porniri pătimaşe, vor fi şi judecătorii. Cum sunt acelea pe cari le cunoaştem, fiindcă, oameni fiind şi noi creştinii de Românii, le-am avut şi Ie avem şi noi. Unele asemuitoare cu ale altor neamuri. Altele născocite de noi şi potrivite nouă.

Ca Sfaturile de împăciuire, cari au luat fiinţă şi au primit putere de lege în toamna anului trecut. (Monitorul Oficial, Nr. 258* din 3. XI, şi Nr. 265 din 12. XI. 1943). Dar cum nimic nu-i nou sub soare, nici acest fel de a împărţi dreptate nu era necunoscut cunoscătorilor trecutului românesc. Pravilele ştiu de Cărţi de împăciuire, date de preoţi şi bătrîni delà sate împricinaţilor păciuiţi. Mai mult : Prin Regu­lamentul Organic s'au legiferat în toată regula Judecăţile de împăciuire, formate de preot şi de trei fruntaşi aleşi de obştea satului. In amin­tirea ardelenilor mai vârstnici stăruieşte încă tradiţia Judecăţii bătrâ­nilor, şi nu de mult un preot de-al nostru, al cărui nume îmi scapă (— pare-mi-se că-i păr. M. Socaciu, pe-atunci preot la Dumitra —) cerea prin Unirea să ne întoarcem din nou, la sate, fireşte, la acel vechiu şi cuminte fel de legiuire în năcazuri şi încâlceli mai mărunte. — Ceeace se şi face de cârmuirea de-acum pe calea Sfaturilor de împăciuire, cu acea deosebire, că hotărîrile acestor Sfaturi, departe de a fi numai sfaturi bune, cari pot întră pe-o ureche, ca să iasă pe cea­laltă îndată ce-ai scăpat de sfătuitori, au putere de lege: „împăcarea stinge definitiv dreptul reclamantului de a se mai adresa în Justiţie". Aşa precizează Decretul prin care au luat fiinţă şi au primit putere de drept Sfaturile de împăciuire de cari ne ocupăm aici.

Nimic de zis împotriva gândului de a chema la vigaţă acest fel de judecătorii. Nici împotriva înfăptuirii acestui gând bun. Se cruţă doar atâta risipă de vreme şi de bani cu spesele de proces, cu aler­gările pela ocoluri judecătoreşti şi tribunale delà oraşe, cu colindatul pela avocaţi, şi închinările pela crâşme! Caută s'avem însă un cuvânt pentru slujitorii altarelor, cari sunt sufletul acestor Sfaturi, situaţia lor fiind din cale afară gingaşă. Şi iată de ce :

La judecata Sfatului ajung numai pricinaşi. Cu neputinţă să aibă drept la fel amândoui. Unul prin urmare va pierde. Câţi sunt însă cari să-şi recunoască vina, şi să mărturisiască din inimă că drept a fost

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 85

cuvântul de judecată care nu le-a dat câştig de cauză? Majoritatea covârşitoare a celor găsiţi vinovaji se va socoti nedreptăţită, şi va purta pică Sfatului, şi mai ales preotului-judecător. Şi cum pâri şi ră-fueli sunt multe, păstorul sufletesc se poate trezi într'o bună zi în turma sa cu o mul(ime de berbeci împungâci şi gata s'o ia razna. Mai tre-buesc şi o seamă de oiţe căpiate, şi pacostea-i fapt împlinit.

Având mereu înaintea ochilor şi această lăture a chestiei, preotul din Sfat se cade să adâncească sfatul Sfântului Spirit : Iubiţi dreptatea cei ce judecaţi pe pământ! (Pilde, 1, 1). Pentrucă drept este Domnul şi iubitor de dreptate (Ps. 10, 7 ) . Şi fericiţi sunt cei ce păzesc jude­cata şi fac dreptate în toată vremea (Ps. 105, 3), purcezând şi ei ca Preadreptul Judecător, la care nu este căutare la faţă. Vor ţinea deci seama că în. faţa judecăţii : Herr oder Knecht, Recht bleibt Recht ( = Stăpân ori slugă, dreptul rămâne drept). Mărinimos nici nu-i bine să fie omul oricând, drept însă totdeauna (M. Claudius). Mai cu seamă când e vorba să împărţiască dreptate ca împuternicit al legii Ţării sale. De va păcătui în aceasta, vinovat va fi nu numai faţă de Făcătorul şi faţă de conştiinţa sa, ci şi faţă de Ţara şi Neamul său, la a căror ticăloşire lucrează. Pentrucă, după cum zice sf. Augustin: „Unde lipseşte adevărata justiţie, acolo n'avem în faţa noastră un Stat, ori un Popor, ci oarecare massă care nu-i vrednică de numele de Popor... Şi Ce alta sunt împărăţiile în cari nu stăpâneşte dreptatea, de­cât mari bande de tâlhari?" (De Civitate Dei 19, 21 şi 4, 4). — Preoţii noştri însă, nu ne îndoim nici o clipă, că doresc numai mărirea lui Dumnezeu, binele veşnic şi vremelnic al turmelor încredinţate grijei lor, şi întărirea şi înflorirea Neamului şi a Ţării. Şi, respectând întru toate şoaptele bunului simţ omenesc şi luminile învăţăturii creştine ai cărei vestitori sunt ori unde şi în orice calitate se vor fi aflând, aşa vor şi osteni (căci noua cinste-i osteneală fără pământească procopseală), şi din roadele nouei lor însărcinări aşa se vor şi vădi.

D. NEDA

LANŢUL SF. PETRU

După calendarul Bisericii răsăritene, ziua de 16 Ianuarie e închi­nată cinstirii lanţului Sfântului Apostol Petru. E vorba de lanţul care, în prigoana făcută de Irod Agripa contra creştinilor, prin anul 44, strânse mâinile căpeteniei Apostolilor în carcera din Ierusalim. Ca să-şi atragă simpatia poporului, dupăce omorî pe Sf. Iacob, Irod voia să ucidă şi pe Sf. Petru, în faţa mulţimii adunată în Ierusalim la sărbă­toarea Paştilor. II prinse deci, îl legă, şi cete de câte patru soldaţi fură puşi să-1 străjuiască. îngrijorată, Biserica întreagă se ruga pentru

© B.C.U. Cluj

86 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

cel prins, după cum fac dovadă cărţile sfinte (Fapte, 12, 5) — amă­nunt ce arată că şi atunci exista conştiinţa supremaţiei Sf. Petru peste toată Biserica. De fapt, Dumnezeu 1-a scăpat din mâna lui Irod. A tri­mis un Inger, a cărui strălucire a umplut temniţa. Porţile s'au deschis singure, lanţurile au căzut jos, şi Sf. Petru a scăpat de moartea ce i se pregătise.

In zelu-i apostolic însă Sf. Petru ajunse la Roma unde îl aştep­tau alte lanţuri. In prigoana deslănţuită de Nero, Sf. Petru fu prins şi legat din nou. Păzitorii închisorii numită career Mamertinus, Procus şi Martinian îi ascultară cuvântul, şi cu apa izvorîtă în mijlocul celulei fură botezaţi...

Lanţurile acestea însă n'au rămas nebăgate în seamă, n'au rugi­nit în umezeala închisorilor şi nu s'au pierdut fără urmă, ca şi lanţu­rile care au strâns duşmănos mâinile celorlalţi Apostoli. împăratul Teo-dosiu împreună cu soţia sa Eudochia, cu ocazia unui pelerinaj în Ţara Sfântă, primiră multe daruri, între care şi lanţul cu care Irod legase pe Sf. Petru. Eudochia îl luă cu multă veneraţie, îl trimise ficei sale din Roma, iar aceasta îl dădu Papei Sf. Leon I (a cărui pomenire Bi­serica răsăriteană o face în 18 Februarie). Când acesta atinse lanţul primit de lanţul cu care Sf. Petru fusese legat la Roma, printr'o mi­nune, amândouă se uniră, formând un singur lanţ, expus spre cinstire în bazilica S. Pietro in Vineoli, construită prin veacul al V-lea.

Biserica Răsăritului cinsteşte şi ea acest lanţ. Din cântările sluj­belor ei se vede că cinstirea ce o dă se referă la lanţul din Roma. Troparul şi condacul sărbătorii sunt o clară dovadă că Sf. Petru, piatra credinţei, cel dintâi dintre Apostoli, a fost la Roma, acolo a suferit şi acolo a şi murit.

O veche credinţă, turnată 'n sfinte slujbe răsăritene, arată că delà Apus Ia Răsărit se credea la fel despre întâietatea celui ce a fost pri­mul episcop al Romei, şi cel mai de seamă martir al ei, Petru. „Roma nepărăsind, la noi ai venit prin cinstitele Lanţuri, cari le-ai purtat, cela ce ai fost între Apostoli întâiul cu scaunul..." (Troparul) şi: „Piatra Hristos pe piaira credinţei, pe cel ales dintre învăţăcei, îl preamăreşte luminat..." (Condacul).

E glasul vechiului Orient. Orientul care neagă petrecerea Sf. Petru la Roma, sau că n'a fost cel dintâi între Apostoli, îşi neagă vechea credinţă.

Acum, când se fac rugăciuni pentru unirea în credinţă a tuturor (18—25 Ianuarie), adevărul de mai sus trebue să fie baza iubirii ce singură adună într'una cele risipite.

EUG. POPA

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 87

MARE REGE ŞI DISTINS CATOLIC

In ziua de 17 Februarie s'au împlinit zece ani delà moartea tra­gică a marelui rege Albert I al Belgienilor, supranumit regele-erou, re-gele-cavaler, regele-soldat, sau regele-catolic etc., pentru eroismul virtu­ţilor, inteligenţei şi inimei sale. Soldat neînfricat, Albert I se făcuse campionul ireductibil al dreptului şi al onoarei; rege înţelept, fusese gata să-şi jertfească mai bine viaţa decât să permită în vreun fel sau altul ştirbirea drepturilor şi demnităţii poporului său; catolic practicant, el văzuse totdeauna în practicarea sinceră a religiei sale singura mân­tuire a lumei moderne din haosul în care a ajuns.

Amintim că regele Albert I era al treilea rege al Belgienilor. Pri­mul fu Leopold I. supranumit „părintele patriei" pentru organizarea ce-i dăduse noului stat independent. Al doilea Leopold II, cel care înzes­trase micul regat cu un mare imperiu colonial. — Fiu al lui Filip, conte de Flandra (fratele mai mic al lui Leopold II) şi al prinţesei Maria de Hohenzollern-Sigmaringen, Albert I se născu la Bruxelles, în ziua de 8 Aprilie 1875. Făcu studii strălucitoare la celebra Şcoala Mi­litară belgiană. In ziua de 2 Oct. 1900 se căsători la München, cu ducesa Elisabeta de Bavaria, o femee inteligentă şi foarte drăguţă. Din această căsătorie se născură trei copii: Leopold (1901), duce de Brabant, actualul rege; Carol (1903), conte de Flandra, şi Marie-José (1906), soţia Prinţului de Piemont, moştenitorul tronului Italiei.

In timpul răsboiului mondial, din 1914—1918, rămase tot timpul pe câmpul de bătae, petrecând în tranşee, în mijlocul soldaţilor săi iubiţi, şi adeseori în linia primă de luptă, expunându-se celor mai primejdioase bombardamente. Alături de regina sa iubită cercetă aproape toate spitalele de răniţi şi o mulţime de ambulanţe, aplecându-se pă- ^ rinţeşte asupra suferinzilor şi ducând pretutindenea cu el numai mân-găere, bunătate şi speranţă. Nu é deci de mirare că poporul îl îndră­gise în aşa măsură, încât regele putea eşi la plimbare fără escorta poliţiei secrete.

La încheerea păcii jucă un rol primordial, pe care istoria 1-a în-crestat deja cu litere de aur în cartea nemuririi, iar după răsboiu duse o politică de pacificare internă între cele două popoare conlocuitoare : valonii şi flamanzii, atrăgându-şi cele mai călduroase simpatii şi dintr'o parte şi dintr'alta... îşi cerceta regulat supuşii, prin sate şi prin oraşe, şi se interesa îndeaproape de necazurile şi nevoile lor, dând sfaturi şi adeseori şi ajutor material din propria sa pungă.

Albert I a fost un mare iubitor şi sprijinitor al culturii. El însuş un spirit foarte cult, se interesa deaproape de mersul instrucţiei şi e-ducaţiei în şcolile de toate gradele, de mersul ştiinţelor şi artelor. Ce-

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA Nr. i-i

lebra universitate catolică din Louuain, cea mai disciplinată şi mai se­rioasă universitate belgiană, îi era dragă în mod deosebit. O cerceta des, şi-i plăcea să se între|ină îndelungat cu profesorii şi studenjii ei. Ii plăcea în chip deosebit să aprecieze activitatea şi purtarea morală a studenţilor, premiind pe loc pe studenţii merituoşi.

Albert I ţinea mult la imperiul colonial belgian, pe care-1 cercetă de trei ori, interesându-se de aproape de opera civilizatoare ce se în­deplinea acolo cu foarte mult zel de misionarii catolici şi de statul belgian. Dacă Congo belgian ajunse la înflorirea actuală, în mare parte se datoreşte acestui rege popular care, totdeauna bine intenţio­nat, ştia impintena progresul social, moral, religios şi chiar material.

Mare rege, Albert I a fost şi un distins catolic. Crescut de nişte savanţi dar evlavioşi preoţi şi profesori catolici, regele Albert I a prac­ticat sincer religia toată viaţa sa. Se spovedea şi se cumineca des. Adeseori îl puteai vedea la biserica St. Gudule din Bruxelles ameste­cat printre supuşii săi, aşteptându-şi rândul să între în confesional. Şi când supuşii din dragoste şi respect faţă de suveranul lor îi făceau Ioc şi-i spuneau : „poftiţi, Maiestate", regele spunea: „Mulţumesc. Aci nu este decât o singură Maiestate, Acela în faţa judecăţii căruia ne vom pre­zenta". Exemplul regelui era aşa de mişcător pentru supuşii săi, încât aceştia adeseori erau cuprinşi de un sfânt delir. După cum îmi spunea într'o zi un student în litere delà Universitatea din Louvain, mândru de gloria regelui său, Albert I era o predică vie pentru supuşii săi şi sunt mulţi intelectualii şi muncitorii belgieni care fură convertiţi de exemplul regelui lor. Acest rege distins făcuse din cauza lui Dumnezeu, din cauza lui Christ, din cauza Catolicismului, din cauza Adevărului şi a Binelui pe pământ, cauza sa proprie, pe care căută s'o slujească cu tot devotamentul. — La sfatul Părintelui Crawley, îşi consfinţi persoana sa, cuîtea regală şi ţara Preasfintei Inimi a Iui Isus, rostind cu această ocazie rugăciunea: „Preasfântă Inimă a lui Isus, Domnul domnilor şi Regele regilor, Te ador! Preasfântă Inimă a lui Isus, Ţie-ţi aparţine Belgia, ocroteşte-o! Preasfântă Inimă a lui Isus, a ta este familia re­gală, binecuvintează-o ! Rege al naţiunilor, îndură-Te spre popoarele care Te supără". — Tot acest rege îndemnă şi pe alţii ca să se con­sfinţească Preasfintei Inimi şi să propage acest cult. Aşa îndemnă, în­tre alţii, pe Doamna Pessoa, soţia preşedintelui Braziliei, ceeace a-ceasta se şi grăbi să facă cu mult zel de îndată ce se reîntoarse în ţară.

De încheere aş mai aminti atâta că regele Albert I a fost un prieten sincer al ţării şi neamului nostru, arătându-şi bunăvoinţa ori de câte ori i-s'a dat ocaziunea, şi mai ales la încheerea păcii. EI ne cunoscuse neamul prin numeroşii şi distinşii noştri tineri ce-şi făceau

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA

studiile la Şcoala militară din Bruxelles, apoi prin savanţii şi politicienii care au trecut pe la curtea sa. Sa nu uităm apoi că era înrudit de aproape, prin maică-sa, cu familia noastră regală. — Pentru acestea şj multe altele şi neamul românesc îi va păstra cu evlavie şi recunoştinţă amintirea.

IOAN VULTUR

t PROFESORUL ION SIMIONESCU Ne părăsesc încetul cu încetul oamenii mari pe care îi avem şi

a căror prezentă între noi ar fi mai mult decât oricând necesară pen­tru a ne îmbărbăta cu optimismul lor şi a ne îndruma cu înţelep­ciunea lor. Se duc toţi, urmând fatala lege a mor}ü. care nu cunoaşte excepjii. Aşa s'a stins la începutul acestui an, dupăce prietenii şi ad­miratorii i-au sărbătorit nu de mult aniversara a 70 ani de vieajă, a-cela care a fost profesorul Ion Simionescu, preşedinte al Academiei Române, una dintre cele mai de seamă personalităţi din lumea gândirii şi scrisului românesc.

Ion Simionescu, moldovean de origine, s'a născut la 1873 în co­muna Fântânele, jud. Botoşani. Studiile secundare le-a urmat la Boto­şani, unde a avut de coleg pe marele dascăl al neamului, ucis atât de mişeleşte, pe Nicolae Iorga. Studiile superioare le-a făcut la Iaşi, unde şi-a luat licenja în ştiinţele naturale, apoi la Viena, unde-şi ia docto­ratul în geologie şi filosofie, urmând după aceea un curs de speciali­zare Ia Universitatea din Grenoble.

întors în patrie, fu numit profesor Ia Facultatea de ştiinţe din Iaşi, ocupând catedra de paleontologie. In urma activităţii ştiinţifice neobosite, pe care o desfăşoară cu mult elan şi cu multă pricepere, în 1910 e ales decan la aceeaş Facultate, iar după doi ani rector al Universităţii din Iaşi, de unde în trei rânduri e chemat să ocupe fun­cţia de secretar general al Ministerului de instrucţie. După unirea cea mare, în 1929 e transferat la Bucureşti. Aci, în capitala ţării continuă să muncească tot atât de neobosit, ajungând membru al Academiei de ştiinţe, preşedinte al acesteia, pentruca de aci să intre în rândurile ne­muritorilor, fiind ales membru al Academiei Române, iar diri 1941 pre­şedinte al acestei înalte instituţii de cultură, funcţie pe care o deţinea şi în momentul când a decedat.

Om foarte cult, personalitate rară, savantul consacrat nu s'a în­chis în sine, ci s'a făcut apostolul ştiinţei sale, căutând să o vul­garizeze prin scrieri şi prin cuvântări. Spre acest scop a iniţiat o co­lecţie de broşuri pentru popularizarea ştiinţei, cu numele „Cunoştinti folositoare", în care el însuş a publicat mai multe broşuri, în afară de multele scrieri ale şale cum sunt: Oameni aleşi (1929), Lecturi geolo-

7 © B.C.U. Cluj

90 CULTURA CREŞTINA Nr. î-2"

glee, Din via{a pământului, Ţara românească, Din lumea păsărilor, din tainele florilor ş. a. Dar mai presus de toate Ion Simionescu a fost un îndrăgostit de frumuseţile tării sale pe care a colindat-o în lung şi în lat, şi pe care le-a descris cu o exaltare lirică şi cu un farmec deo­sebit, unind armonios ştiinţa şi poezia. „Fiecare carte pe care a scris-o a însemnat o colecţie de frumuseţi româneşti : de ceruri, grădini, flu­turi, munţi, dealuri, şesuri şi ape, ca şi o nouă sforţare de cunoaştere a Naţiuniii române din toate satele şi regiunile ţării". In această pri­vinţă sunt cunoscute scrierile sale: Flora României, Fauna României şi Cunoaşte-ţi ţara.

Ion Simionescu n'a fost numai un om de ştiinţă, savant geolog ce a ilustrat catedra sa de specialitate şi a pus ştiinţa şi talentul său în serviciul mulţimii prin scrierile sale şi prin cuvântările sale radio­fonice sau prin articolele de ziare, în care exactitatea, precizia ştiinţi­fică îmbrăca o haină exterioară accesibilă şi celor mai simpli, dar a fost şi un mare literat. El însuş cultiva cu cea mai mare grije limba cea mai aleasă, fiind un adevărat îndrumător al culturii române în ul­tima vreme.

Ion Simionescu a fost „profesorul naţiunii", cum bine 1-a definit Dl D. Ousti în şedinţa comemorativă a Academiei române. De aceea, deşi mort el trăeşte şi va trăi deapururi în simţirea şi gândirea ro­mânească.

IOAN VESA

MONTE CASSINO Ţara monumentelor, artelor şi a mănăstirilor a devenit teatru de

războiu. Armele ucigătoare a toi ce e bun şi frumos nu cruţă nimic. Nici locaşuri de închinare, nici case de binefacere, nici creaţiile ge­niilor. Toate se prefac în mormane de ruine, ce nu vor mai putea fi refăcute niciodată.

Morman de ruină a ajuns, între altele, şi celebra mănăstire bene-dictină delà Monte Cassino, întemeiată de Sf. Benedict însuşi.

Purtând peste veacuri sufletul sfânt al întemeietorului, sacrul lo­caş a devenit leagănul întregei vieţi bénédictine şi, prin aceasta, una din cele mai venerabile aşezări ale culturii din toate timpurile. Se cade acum, când ruinele bătrânelor ziduri fumegă încă şi peste harnica vieaţa de înaltă tensiune spirituală delà altare şi bibliotece s'a coborît, vremelnic, liniştea morţii, să aruncăm şi noi o îndurerată privire spre neasemuita frumuseţă a celei mai celebre mănăstiri de pe glob, la care au urcat nu odată şi paşii atâtor confraţi de ai noştri români, spre a coborî întăriţi şi înălţaţi sufleteşte.

Amintirea ne duce departe în ceaţa vremilor apuse, până pe Ia

© B.C.U. Cluj

Nr. ï-î CULTURA CREŞTINA

anul 480 al erei noastre, când a venit în lume, la Norcia Italiei, Bene­dict, călugărul şi sfântul de mai târziu. Crescut în duhul pietăţii, de tatăl Eutropiu şi mama Sa Abbondánza, fu trimis în curând să-şi facă studiile la Roma. Dorinţa lui arzătoare era însă să trăiască în singură­tate, despărfit de lumea coruptă, ca să se perfecţioneze în cele spiri­tuale. De aceea se şi retrage într'o peşteră pe muntele Toleo de lângă Subiaco, unde trăieşte trei ani în continuă rugăciune, pocăinţă şi con­templare. Douăsprezece mănăstiri răsar aici pe urmele lui pânăce, mâ­nat de dorul înălţimilor şi setea liniştei senine, se îndreaptă, cu un grup de ucenici, spre Monte Cassino, care domină maestos valea pe unde trece şoseaua ce leagă Roma cu Napoli. Aici nu mai ajunge sgomotul deşert al veacului, şi ie simji mai aproape de cer decât de pământ.

Aici a săpat el în peatra de temelie a vieţii monahale celebra deviză, mai tare decât veacurile : Ora et labora I o sinteză a celor 74 capitole din cartea normelor sale de viajă călugărească, pe care aici le-a scris şi le-a propovăduit cu graiul şi cu exemplul vieţii. „Ora", ca să fi fiu al lui Dumnezeu şi să dai cult Celui Preaînalf. Şi de sigur înălţimea muntelui a fost locul cel mai prielnic unde El cobora în mijlocul benedictinilor la neînchipuit de frumoasele lor slujbe de dimi­neaţă şi de seară. — „Labora", cu mintea ta, cu voinja ta şi cu mâi­nile tale. Prin această deviză mănăstirea de ,pe Monte Cassino a ajuns nu numai centru de viajă sufletească şi de sfinţenie, ci şi şcoală de înaintare economică, unde ţăranii găseau îndrumări şi ajutoare ca să-şi poată lucra moşiile în mod rational şi cu folos. Prin vraja şi pu­terea ei s'au înălţat, prin vremuri, încă până la 1727, nu mai puţin de 82,732 mănăstiri, din monahii cărora 50 au şezut pe scaunul Sf. Petru, 100 au ajuns cardinali, 23.000 episcopi, şi trecuţi în rândul Sfinţilor peste 5000 ! Găsim între ei, ca în cea mai nobilă democraţie, bărbaţi şi femei, săraci şi împăraţi. Impresionant în deosebi numărul acestora, cari au renunţat la tronuri şi măriri lumeşti, spre a sluji lui Dumnezeu în haina sfântului Benedict: 22 împăraţi, 10 împărătese, 46 regi, 50 regine şi 224 principi!

Expresia cea mai tipică şi mai venerabilă a vieţii bénédictine a fost Monte Cassino. Aşezată pe creastă de munte, clădirea însăşi, cu toată rânduiala şi arhitectura ei, este o ideală întrupare a lui ora et labora. In centru : biserica, focarul vieţii sufleteşti şi isvorul nesecat al forţelor bénédictine. Imi pare că văd şi acum impunătoarea basilica, consacrată de Papa Benedict XIII la 1727 şi împodobită apoi mereu, cu artă şi stăruinţă de benedictin, pentrucă ea însăşi să fie o predică copleşitoare, o chemare spre cele cereşti: „Quis sicut Dominus Deus

7* © B.C.U. Cluj

92 CULTURA CREŞTINA Mr i-2

noster, qui in altis habitat" ! Iar în jurul casei sfinte, eternizate în pea-tră, marile figuri cari au preţuit viaţa benedictină şi au fost binefăcă­torii ei: deoparte papii (Sf. Origorie cel Mare, Gregoriu II, Zaharie, Victor III, Benedict XIII, Benedict XIV), ilustrând deviza Ora ; de cea­laltă domnitorii lumeşti, (Ferdinand I, Borbonio, Carol III Borbonio, R. Guiscardo, Lotar III şi Carol cel Mare), realizatori eminenţi ai lui la-bora în sens creştin. — E prezentă, fireşte, şi moartea în acest colţ de rai. Dar n'are nimic fioros; ci e socotită doar ca un început de nouă viaţă. De aceea cripta, celebra criptă a mănăstirii Monte Cassino, este o încântătoare bijuterie de artă beuroniană, zugrăvită de maeştri bé­nédictin! între anii 1899—1913. O deosebită satisfacţie rezervă cripta călătorului român care îşi îndreaptă paşii spre lumea ei învăluită în taină : întâia inscripţie bătătoare la ochi spune : Carolus I Rumeniae Rex, căruia îi sunt dedicate — ca un omagiu al pioşilor călugări — cuvintele cu tâlc de Scripturi: „Benedicti erunt qui aedificarunt te". Avem şi noi, alături de atâţia alţi mari binefăcători, pietricica noastră, modestă dar strălucitoare, în armonia de pietre şi de suflete a celui mai glorios dintre claustrele lumii creştine ! — Jur de jur se înalţă, ca o fortăreaţă a Spiritului, clădirile mănăstirii, cu edificiul principal din v. 16 şi 17, o chemare permanentă spre înălţimi pentru mulţimile cari o văd din mari depărtări.

Pe lângă chiliile Părinţilor, aici sunt adăpostite faimoasele arhive şi biblioteci delà Monte Cassino, cu valori culturale incomparabile, care nu se pot preţui nici cum în aramă sunătoare. Arhiva cuprinde ; 2000 de Codex-uri vechi, culegeri de manuscrise şi 4000 de pergamente, iar biblioteca peste 100.000 de volume, din care 252 de incunabule adică tipărituri dinainte de 1500, din primele vremuri ale tipografiei. Din fe­ricire, o bună parte din ele, precum şi tablourile de artă cari au putut fi desprinse de pe pereţii mănăstirii, au fost duse Ia Roma, fiind astfel salvate. Intre codicii de mărimi colosale se găsea şi un volum de for­matul unui timbru. E o scrisoare a Iui Galileo Galilei către Cristina de Lorena, şi din care citii: omnium mathematum ignari sint, tamen de illo indicium asumunt, propter aliquem locum Scripturae...

Acum când vechile ziduri ale mănăstirii s'au năruit, când'o mare operă de artă a fost distrusă, când totul s'a transformat într'un mor­man de ruine şi când sufletele noastre cu nostalgie se îndreaptă spre locaşul care a fost odată... ne întrebăm încremeniţi: pentru care din binefacerile împărtăşite lumii, acest centru de civilizaţie 'aproape de două ori milenară, a căzut victimă sălbaticei civilizaţii moderne ? Ră­spundă vinovaţii! Deocamdată, noi ne mângăiem cu faptul că nu e prima dată când mănăstirea a căzut pradă sălbătăciilor puternicilor ţumii acesteia. Ci i s'a mai cântat prohodul în veacul IX de către

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 95

Saraceni, în veacul XIV de un cutremur, iar în veacul XVIII de către francezi. Dar, de fiecare dată s'a bucurat de o reînviere mai glorioasă, devenind mai frumoasă şi mai pompoasă. Sperăm că şi de data acea. sta, Ia sfârşitul actualului cataclism, se vor găsi suflete cari vor şti tran^ sforma fiecare fir de praf şi de cenuşe din fosta mănăstire în dia-mante şi mozaicuri, făcând şă apară din nou pe Monte Cassino în toată puterea şi strălucirea ei deviza benedictină : ora et labora!

Cazanul rusesc a mai născocit o surpriză uluitoare. A treia, după „împăcarea" cu biserica deoparte, şi disolvarea Cominternului de alta. Acum, într'un acces subit de generozitate, a dat o largă autonomie, un fel de independentă chiar, principalelor şasesprezece republici compo­nente ale URSS.-ului. Ele urmează să aibă de acum înainte nu numai guvernare şi administraţie proprie, ci chiar armato distinctă şi repre­zentanţe diplomatice proprii pe lângă guvernele tarilor cu care se găsesc în raporturi normale. Tot atâtea atribute ale unei suveranităţi oarecare.

De unde oare această prăpăstioasă iubire de libertate Ia cel mai despot şi mai centralizat dintre toate sistemele de guvernare din lume? De unde atâta respect fată de fiinja etnică a popoarelor ţinute în lan­ţurile celei mai crâncene terori cunoscute în istorie?

Că stăm în faţa unei noui farse, se vede de departe. Dar care să-i fie tâlcul? Diabolica abilitate a Rusiei în urmărirea ţelurilor sale este suficient dovedită, pentru a nu lăsa nici o îndoială asupra exis-tenţei unor ţeluri precise, camuflate sub această manta mincinoasă. Şi cert este, că manevra nu vizează schimbări interne în structura şi gu­vernarea Uniunii sovietice. Ea ţinteşte mai departe şi face parte din arsenalul politicei externe ruseşti.

Nu-i greu de ghicit că scopul imediat al mişcării vrea să fie un şah la planurile engleze de a înjgheba federalizarea naţiunilor mici, delà Baltică la marea Egee. Proiectul a fost discutat serios la Londra, şi chiar revista „Nineteenth century and after", purtătoarea de cuvânt a înseşi politicii englezeşti, militează în acest sens. într'un articol de vederi largi şi logică strânsă, revista susţinea că crearea acestei fede­raţii e singura formulă care ar putea asigura echilibrul european. Des­părţite, fiecare din micile popoare ale acestei zone este pradă uşoară poftelor imperialiste ale vecinilor mari cari nu-şi ascund voinţa hotărîiă de a domina continentul. Din aceste ambiţii au pornit răsboaiele. Bi­ruinţa acestui gând ar însemna, fireşte, o pacificare a Europei, clădită înşă

PERICOLUL SLAV'

A. TODEA

© B.C.U. Cluj

94 CULTURA CREŞTINA Nn 1-2

pe mormântul micilor naţiuni. Strânse însă într'un bloc, acestea repre­zintă peste o sută milioane de oameni. Aceasta ar însemna o forţă respectabilă care, sprijinită şi de imperiul englez, ar salva nu numai existenta şi flinta etnică a fiecărui popor din federaţie, ci şi pacea continentului, tăind poftele de imperialism provocatoare ale dezastrului actual.

Din primul moment, Ruşii s'au ridicat cu toată hotărîrea împo­triva acestui proiectat „cordon sanitar", care ar vrea să stăvilească expansiunea lor spre sud şi spre apus. Şi ca să-1 torpileze, au fâlfâit în fata naţiunilor slave din zona centrală şi din Balcani — unde ideea panslavă este vie — mirajul încadrării lor în marele imperiu slav care, în noua sa structură federală, le poate cuprinde uşor, lăsându-le toate libertăţile unor dominioane engleze. — In subsidiar se mai gân­deşte Moscova, de sigur, şi la forja de propagandă comunistă pe care ar reprezenta-o, în diferitele capitale ale lumii, nu una ci 16 legaţii ruseşti, cu legiunile lor de ataşaţi şi funcţionari bine instruiţi pentru misiunea de îndeplinit.

Interpretarea aceasta a celei mai recente farse moscovite este, de sigur, justă. Dar nu e completă. Torpilarea „cordonului sanitar" şi sporirea propagandei comuniste în lume nu pot fi decât obiective ime­diate şi intermediare, mijloace în serviciul scopului final şi fundamen­tal al politicii ruseşti. Care ? Manifestările din ultima vreme ale Moscovei nu lasă nici o îndoială în privinţa aceasta. Pe măsură ce conglome­ratul sovietic se dovedeşte şi forjă militară de temut, pretenţiile ruseşti se afirmă cu tot mai multă aroganţă. Ele se rezumă, cu toată preci-ziunea, în formula care a călăuzit de veacuri politica rusească, şi a căutat să se afirme prin toate mijloacele, pe căile cele mai contradic­torii la aparenţă, sub toate regimurile : invadarea şi stăpânirea Euro­pei! Cu singura deosebire faţă de trecut, că acum ţinta e formulată mult mai clar şi urmărită cu străşnicie mult mai dârză decât ori când altă dată.

Intre altele, două articole luminoase apărute în Noemvrie şi De­cemvrie trecut, în importanta revistă engleză numită mai sus, — şi pu­blicate în „Curentul" din 21—22 Februarie c. — arată că nu numai popoarele ce s'au aliniat în front de luptă în faţa invasiei slave au înţeles pe deplin „Constantele politicii externe ruseşti", ci ele sunt în­ţelese şi urmărite cu perfectă luciditate şi de Anglia. Privind desfăşu­rarea evenimentelor într'o largă perspectivă, cu o temeinică documen­tare şi logică strânsă, revista inspirată de guvernul englez fixează la­pidar şi deschis aceste „constante" : „Rusia e hotărttă să-şi desăvâr­şească hegemonia efectivă în Europa". — In lumina acestui ţel su­prem îşi găsesc înţelesul ţoaţe aparentele „inconsecvenţe", oportunisme

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 95

şi surprize cu care Sialin a pus de atâtea ori lumea în uimire. Aşa se explică, de ex. formarea la Moscova a unui „comitet al Germaniei li­bere", în care conservatorii, ofiţeri superiori şi chiar naţional-socialiştii preponderează faţă de comunişti şi social-democraţi; şi că „drapelul desfăşurat la deschiderea şedinţei [acestui comitet) n'a fost nici drape­lul roşu, nici cel al Germaniei republicane: roşu, negru şi auriu, ci drapelul Germaniei imperiale : negru, alb şi roşu". Ruşii adecă îşi dau seama, că nu prin comuniştii compromişi, ci prin elementele celelalte vor putea provoca în Germania schimbările potrivite tendinţei lor de a avea o Germanie dependentă, ori măcar semidependentă de Rusia.— Dacă Polonezii se opun cu atâta îndârjire ideii panslave, o fac „fiindcă aceasta este instrumentul imperialismului rus, acum ca şi altădată, şi a fost reînviată pentru aceleaşi cauze". — „Cominternul a fost disolvat, după câte inclina să creadă lumea occidentală; dar ceeace s'a numit disolvare era, în realitate, cu totul altceva. Câtă vreme Cominternul era în defensivă, se menţinea concentrat în interiorul fortăreţei ruseşti; acum însă, luând ofensiva, el a fost mobilizat şi trimis în acţiune, fie­care partid naţional comunist operând în propriul său sector naţional. Faptul că în Polonia aproape nu există comunism face cu atât mai necesar pentru Rusia, din punctul ei de vedere, nu numai să anexeze jumătatea din răsărit a acestei ţări, ci să insiste ca restul Poloniei să aibe un «guvern prieten», adică prieten Rusiei şi prin urmare supus Rusiei. — Frontierele de apus ale Rusiei, aşa cum sunt arătate de hărţile oficiale, începând din 1941, şi proclamate în numeroase cuvân­tări şi ordine de armată, cuprind nu numai Polonia răsăriteană şi Sta­tele Baltice, ci şi Basarabia şi Moldova. Dincolo de aceste regiuni mai sunt altele — Bulgaria de exemplu, Serbia, poate Slovenia, Ungaria, Austria şi Prusia Orientală şi, poate, partea de Nord a Norvegiei". — Rusia se opune formării unui „bloc nordic" (Suedia, Norvegia, Fin­landa) şi cu atât mai mult ideei de federalizare a Statelor din „Zona Mijlocie" (delà Baltică la Egee), „aceste din urmă state fiind conside­rate de Rusia ca semi-independente, sau cel puţin înlăuntrul sferei de influenţe ruseşti, cu scopul de a domina regiunea industrială a Euro­pei Centrale şi de a-şi asigura o ieşire la Oceanul Atlantic, marea Egee şi, poate, prin Slovenia la marea Adriatică". — In concluzie : „Rusia întrevede proectul de a-şi asigura peste hotare ceeace a dorit dealungul istoriei sale".

In substanţialul articol: „Denunţarea Pravdei" din „Curentul" (18-II-44) d. Pamfil Şeicaru — singurul care urmăreşte cu asiduitate e-voluţia pericolului panslav — citează, între altele, un articol al ziarului oficial „Pravda" din 14 Februarie c. care confirmă pe deantregul teza revistei engleze. Articolul afirmă categoric : „Noua amiciţie a popoarelor

© B.C.U. Cluj

96 CULTURA CREŞTINĂ

slave înrudite şi având legături comune ce durează de secole graţie culturii slave, se făureşte în acest răsboi de eliberare... Apropierea tot mai mare dintre popoarele slave, în lupta dusă împotriva imperialis­mului german, nu poate să displacă decât oamenilor care se gândesc să revină la politica de oprimare a popoarelor slave". O proclamare netedă a panslavismului reactualizat, mult mai periculos astăzi decât în trecut, fiindcă — continuă d. Şeicaru — : „Stalin este cel mai energic, Cel mai îndrăzneţ interpret al politicii panslave, adică a expansiunii imperiale a Rusiei. In faţa desorientării celorlalte rase, Moscova opune o voinţă conştientă, un program precis, o sălbatecă energie înfăptui­toare care nu se întreabă de preţul sacrificiilor..." In faţa solidarităţilor slave, care răstoarnă Charta Atlanticului, popoarele europene sunt o-bligate să-şi reexamineze şi ele „destinele naţionale în raport cu soli-darităţile de rassă, spre a putea promova o politică viabilă în faţa im­perialismului slav ameninţător".

întâiul între aceste popoare ameninţate suntem, fără doar şi poate, noi Românii. Drumurile politicii ruseşti trec peste pământul şi peste fiinţa noastră. Pentru noi pericolul ar fi mare chiar dacă politica ru­sească nu ar avea aceste obiective fatale pentru existenţa noastră. Simpla putere de atracţie şi gravitaţie spirituală este pentru noi o pro­blemă destul de grea. Cuprinde mult adevăr această mărturisire a dlui Şeicaru, întemeiată pe experienţa sa personală : „Necontenit am stat în contact cu literatura, cu filosofia, cu cugetarea politică rusă, şi măr­turisesc că am avut nevoe de o activă opunere latină — pentru a re­zista seducţiilor culturii ruseşti; rezistenţa trebuia să aibă ceva din con­ştienta împotrivire faţă de orice stupefiant. Dar tocmai puterile de se­ducţie, forţa de descompunere a conştiinţei, acea putere insinuantă de cotropire sufletească a culturii ruseşti îmi impuneau un examen lucid al poziţiei mele geografice de neam stingher în massa slavă". Ce să zicem acum, tiariâ la această seducţie se adaugă ameninţările atât de precise şi de brutale ale tendinţelor permanente de imperialism rusesc?

Evident, dintre toate neamurile, noi ar trebui să înţelegem mai conştient şi mai deplin primejdia. Totuşi nu acesta este cazul. „Pro­blema rusească — cităm tot pe d. Şeicaru — a fost redusă doar la aspectul social al bolşevismului, în loc să se înţeleagă că şi bolşevis­mul, ca şi panslavismul sau panortodoxia (nu ştiu care imbecil agită cu o suficienţă de paradisier »panortodoxia« ca formulă politică po­trivită intereselor româneşti) nu sunt decât mijloace întrebuinţate de imperialismul rusesc, aşa cum s'a desfăşurat consecvent, conştient de obiectivele spre care năzuia de aproape trei secole... Până la isbuc-nirea răsboiului, Rusia sovietică nu s'a folosit decât de panbolşevism. Cum anii de răsboi au creiat stări de spirit la care conducătorii

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 97

bolşevici nu se aşteptau şi cum au isbucnit din adâncuri de istorie forţele morale ce au contribuit la desvoltarea Rusiei, la creiarea acelei con-ştiinji ruseşti absorbitoare de popoare, Stalin nu a ezitat să devină panortodox, după o mironosiţă convertire al cărei cinism te înfioară, şi fiindcă nu era suficientă utilizarea misticei ortodoxe, s'a convertit şi Ia ideile panslave".

Concluziile se impun : „Poporul român nu poate să-şi menţină individualitatea, nu poate exista ca naţie decât prin diferenţiere, printr'o veşnică opunere fată de tot ce ar însemna o disociere a per­sonalităţii noastre istorice". Cei cari au înţeles mai deplin pericolul au fost Polonezii. Ei au realizat cea mai conştientă „diferenţiere" fată de năvala spiritului asiatic reprezentat de Ruşi. „Catolicismul a scos pe Poloni din massa slavă, i-a făcut apărătorii patrimoniului spiritual al Europei în faţa Rusiei. Şi Rusia nu va putea să-şi înfăptuiască planu­rile de dominare a Europei, decât cu preţul nimicirii Poloniei, aşa cum a fost creiată într'un mileniu de istorie".

Evident că Polonia singură nu va putea rezista. Când Ruşii, pe atâtea căi şi cu atâtea lozinci sunătoare, tind la solidarizarea slavilor de pretutindeni, popoarele europene toate trebue să-şi dea mâna în faţa pericolului ce le ameninţă. Diferenţiere spirituală, şi politică de soli­darizare rasială în faţa rasismului rusesc: acesta trebue să ne fie cu­vântul de ordine. Vor înţelege oare naţiunile acest comandament până nu va fi prea târziu ? II vom înţelege oare noi, cei dintâi şi cei mai greu ameninţaţi? De aceasta depinde însăşi existenţa noastră naţională!

A. P.

Î N S E M N Ă R I Lumină în enigma rusească

Despre Rusia sovietică s'au scris biblioteci întregi. Ne-a fost pre­zentată sub toate aspectele şi din toate punctele de vedere. I-a fost analizată amănunţit doctrina şi au fost urmărite stările de fapt. Orori fără seamăn^s'au săvârşit pe imensele ei teritorii în numele unui ideal eronat, delà care totuşi exaltarea mistică rusească spera coborîrea raiului pe pământ. Mulţi au văzut numai această lăture, infernală, a experien­ţei comuniste, decretând, nu fără temeinicie, că în loc de rai s'a rea­lizat un adevărat iad pământesc în nesfârşita împărăţie pravoslavnică a ţarilor de pe vremuri. S'au găsit însă şi admiratori entusiaşti ai siste-mului,"mai ales între teoreticianii halucinaţi ai materialismului, pentru cari cărţile lui Marx sunt evanghelii inapelabile. Există apoi şi o altă

© B.C.U. Cluj

98 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

categorie de privitori, numărul cărora a sporit considerabil în cursul vârtejului de răsboi care i-a purtat pe meleagurile până atunci ' închise ermetic ale statului bolşevic. Observatori de suprafaţă, incapabili să vadă sistemul în întregul Iui şi mai ales în resorturile lui spirituale, privirea lor s'a oprit cu admiraţie la giganticele uzine întâlnite prin cele oraşe industriale răsărite ca prin farmec din solul mănos, pe unde acum câteva decenii n~.i se vedeau decât turme de oi şi stave de cai, ori au rămas încântaţi de realizările remarcabile din domeniul sanitar şi şcolar ale regimului sovietic.

Intre atâtea informaţii şi observaţii contradictorii, adevărul adevă­rat continua să rămână în mare măsură necunoscut. Enigma nu voia să-şi dea taina pe faţă. De aceea trebue să fim recunoscători dlui Pamfil Şeicaru care, în „Curentul" din 21 şi 22 Februarie, a publicat în traducere românească două puternice articole ale revistei engleze „ The nineteenth century and after", apărute unul în numărul din Noem-vrie, altul în cel din Decemvrie 1943. Din multe puncte de vedere ele constitue un adevărat document al vremii, aruncând o puternică lumină asupra stărilor şi dedesupturilor politice atât de încurcate ale zilelor haotice 8e astăzi. Articolele se ocupă tocmai de problema ru­sească, căutând să fixeze cât mai limpede „Constantele politicii externe ruseşti". Pe lângă temeinicia informaţiei, ele mai au meritul unei fran­cheţe aproape uluitoare, dacă ţinem seama că revista — care apare delà 1877 neîntrerupt — reprezintă însăşi gândirea politică britanică, primind inspiraţii direct delà Ministerul de externe englez. Şi e vorba în ele de un aliat, astăzi deosebit de preţios, necesar chiar, imperiului britanic.

Renunţând la tâlcul politic al problemelor atacate cu atâta clar-vedere de însuşi directorul revistei engleze, ţinem să prindem aci ceva din lumina ce aruncă asupra unor stări interne din imperiul sovietelor. Credem că aceasta va fi o contribuţie utilă la lămurirea ciiiforilor, pe'cp.ri atâtea informaţiuni tendenţioase ori lovite de ignoranţă îi pot pune p« gânduri privitor la adevăraîa stare de lucruri.

Plecând delà constatarea că „recunoaşterea făţişă a deosebirilor ireconciliabile [dintre doi aliaţi] este totdeauna mai politică decât pre­tenţia că asemenea deosebiri nu există, când ele există de fapt", au­torul crede necesară examinarea deschisă a tendinţelor permanente care conduc politica rusească prin vălmăşagul evenimentelor pline de contradicţii. Aceasta e cu atât mai necesar, cu cât : „Astăzi nu se prea ştie mult despre Rusia. Cenzura rusă este cea mai severă din lume. In nici o ţară nu este concentrată atâta putere în mâna guvernului cen­tral. Aparatul administrativ controlează viaţa fiecărui individ. O putere de control atât de fără seamăn a produs o izolare extraordinară.

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULURA CREŞTINA 99

Ruşii cari au intrai în statele baltice şi în Polonia în 1939 au păşit într'o lume deosebită şi oricine intră în Rusia, intră într'o lume deo­sebită". Deosebirile sunt fundamentale, ele „afectând tărîmul ştiinţific, religia, arta şi literatura, familia, legea, justifia şi politica".

Tocmai fiindcă voia să creeze o lume integral nouă, Rusia s'a izolat, cu deliberată voinjă, de restul lumii : cetăţenii ei nu trebuia să aibă posibilitatea de a face comparaţii, care în chip fatal ar fi pericli­tat credinţa în „idealul" preconizat. „Aşadar, Rusia s'a izolat de restul lumii şi astfel populajia ei este supusă, ca nici un popor al vreunei alte Jări, permanentei influinje a propagandei şi doctrinei ei oficiale, o influenjă de care nimeni nu poate scăpa". S'a ajuns astfel la rezultatul, ca Ruşii să creadă că „oricât de mari ar fi relele din propria lor Jară, acelea care bântue în alte Jări sunt mult mai mari. Astfel se face ca, cu toată nemulţumirea nesfârşită din Rusia şi cu toate că administraţia este în general detestată, nu există nici o dorin{ă — afară doar la oa­menii în vârstă — de întoarcere la vechea ordine, sau de adoptare a unor forme de guvernământ neruseşti". — Ţăranul ar vrea, de sigur, să aibă pământul în proprietatea sa. „Această dorin}ă însă, deşi mare şi adâncă, nu-şi poate găsi o expresie organizată. Regimul nu are opo-zahji organizaji".

Pe lângă izolare şi propagandă, stabilitatea regimului sovietic pre­cum şi unele din realizările lui impunătoare din domeniul lucrărilor publice, mai razimă şi pe alţi factori. Despre aceştia vorbeşte capitolul III al articolului englez, din' care facem rejineri mai bogate.

„Puterea statului rus are trei temelii principale: N. K. W. D. (fost O. P. U.), forţa armato şi taberele de muncă. Acestea din urmă sunt o instituţie unică în lumea modernă. Ele sunt formate din bărbaţi şi femei (mai ales bărbaţi) care au fost condamnaţi la detenţie într'o ta­bără de muncă, pentru vreo vină politică reală sau închipuită. Con­damnarea obişnuită e de 8 ani. Condiţiile în care trăiesc aceşti pri­zonieri sunt astfel că şansele de supravieţuire să fie foarte mici. Prizo­nierul e ca şi pierdut pentru familia lui, care deobicei îi pune cruce. S'au făcut mai multe statistici, dar nu se poate şti cu precizie care este numărul prizonierilor din taberele de concentrare, deoarece cifrele sunt cunoscute numai de funcţionarii superiori ai guvernului şi de N. K. W. D. După o apreciere curentă, ar exista zece milioane până la la optsprezece milioane de prizonieri.

„Numărul taberelor de muncă se ridică Ia mai multe mii. Ele sunt situate în regiuni întinse, inaccesibile, de unde evadarea este imposi­bilă. Administraţia are astfel la dispoziţie o muncă mobilă imensă şi multe lucrări publice — canaturi, drumuri, aerodromuri şi altele — au fost construite cu această muncă. Cea maj mică vină politică sau chiar

© B.C.U. Cluj

100 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

simpla bănuială de vină este suficientă pentru a duce pe un óm în aceste tabere, de cele mai multe ori pentru tot restul vieţii. Ca instru­ment de intimidare, ele sunt fără seamăn. Aproape că n'a rămas fa­milie în Rusia care să nu aibă fie un tată, o rudă sau un prieten în tabăra de muncă. Mai fiecare adult ştie că-i poate veni şi lui rândul cândva.

„In atelierul unde lucrează s'ar putea să fie neregulă sau neprice­pere, şi cu toate că el personal nu are nicio vină, poate, e posibil să devină victima unui sistem de pedepsire administrative, care e colec­tivă şi individuală...

„Munca nu are mobilitate individuală in Rusia. Nimeni nu poate rătăci prin ţară în căutarea dé lucru şi ţăranul nu-şi poate încerca no­rocul la oraş. Pentru a călători din judeţ în judeţ e nevoe de paşa­port. Ţăranul e legat de pământ, iar lucrătorul de atelier. De altă parte, există un control de stat special al mişcării populaţiei, care ca şi atâtea alte lucruri din Rusia, este unic. Nu numai locuitorii din ţările baltice, polonezi, basarabeni au fost deportaţi (numărul acestora se ridică la mai mult de un milion bărbaţi, femei şi copii) din căminurile lor în Rusia interioară, dar milioane de locuitori ruşi au fost deportaţi dintr'o parte a Uniunii Sovietice în alta. A fost, de exemplu, o deportare în masă a ucrainienilor în Siberia ; după cum se afirmă, aceste deportări se ridică la nouă milioane de oameni. Şi aici economicul inteferează cu politicul. Vaste regiuni necultivate cer muncă, în special muncă de ţăran, şi fiindcă întregul sistem rus cu desăvârşitul Iui control nu numai asupra colectivităţilor umane, ci şi asupra individului (bărbat, femeie sau copil), nu poate tolera migraţia liberă a muncii, migratia este si­lită. Ea însă serveşte şi un scop politic. Naţionalismul ucrainian a slă­bit. Tânăra generaţie s'a eliberat de el aproape complet (cum au putut-o constata germanii invadatori, spre dezamăgirea lor). Stalin n'a reuşit totuş să rezolve problema ucrainiană, problemă a unei colectivităţi na­ţionale care numără aproape 40 milioane de suflete, cu caracter pro­priu pronunţat şi deaceea greu de supus unui despotism centralizat şi unei ortodoxii seculare uniforme...

„Ucrainienii au talent pentru organizarea în mic şi pentru între­prinderea cooperativă, dar ei nu sunt etatişti şi nici revoluţionari ci mai degrabă frondeuri (nu toate recentele lupte de guerilla din Ucraina au avut loc înapoia liniilor germane). împărţirea Rusiei în mai multe state naţionale, Ucraina fiind una din acestea, n'ar putea instaura o nouă ordine, un număr de comunităţi trăind în pace una cu alta, ci ar pro­duce mai degrebă o dezintegrare generală, în care la urma urmii au­toritatea Moscovei ar trebui să fie exercitată din nou. Nu e o simplă întâmplare că Rusia a tins totdeauna spre un guvern despotic centralizat

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA lÖl

şi că n'a cunoscut niciodată ceva care să semene a democraţie, aşa cum este înţeleasă în ţările din Apus. Poate că nu există o altă cale de a guverna Rusia decât prin despotism central, deşi Ruşii pot să se deosebească în ceea ce priveşte extinderea şi modul în care puterea despotică trebue să fie exercitată.

„Există în Rusia o imensă nelinişte, neliniştea a multe milioane de ţărani care sunt în exil şi vor să se întoarcă acasă. Există deasemenea o strâmtorare economică foarte mare. In unele regiuni, lumea moare de foame, armata însă trebue în orice caz hrănită..."

De sigur, după răsboi şi Rusia se va găsi în faţa unor probleme grele de reconstrucţie şi a unei sporite dorinţe de libertate. Cum va isbuti să le rezolve, se va vedea. Cert este însă, că deocamdată are o politică deosebit de conştientă şi dârză : de a cuceri şi domina, (ap.)

Teotim, Episcopul Tomisului Sfântul Ieronim aminteşte, în opera de bio-bibliografie a autorilor

eclesiastici „De viris illustribus", printre scriitorii bisericeşti şi pe Epis­copul Teotim al Tomisului din Scitia, care a scris mai multe tratate scurte, dar bine elaborate, în formă de dialog, dupăcum era obiceiul vremii. Sfântul Ieronim mai adaugă că e informat că Episcopul Teotim scrie şi alte lucruri : Theotimus Schytiae Tomorum Episcopus in morem dialogorum (al. dialecticorum) et veteris eloquentiae breves commati-cosque tractatus edidit. Audio eum et alia scribere" ')•

Despre Episcopul Teotim găsim câteva informaţiuni la scriitorii bisericeşti. Istoricul bisericesc Sozomen scrie următoarele :

.Teot im conducea în acel timp biserica din Tomis şi toate bisericile din Sciţia. El fusese crescut în practicarea vieţii călugăreşti şi dăduse barbarilor ce locuiau pe ţărmurile Dunării o atât de înaltă idee de virtutea sa, în cât ei se obicinuiseră de a l numi Dumnezeul Romanilor. Se z ice că, călătorind el tntr'o zi aproape de ţara lor, văzu în depărtare nişte barbari, ce veniau spre Tomis. Cei ce erau cu dânsul crezură că sunt perduţi şi începură să-şi deplângă neno­rocirea lor. Iar el se pogorî de pre cal şi îşi făcu-rugăciunea sa. Barbarii trecură fără să-1 vadă. Fiindcă aceste popoare făceau adeseaori năvăliri în Sciţia, el îi făcu ceva mai blânzi prin darurile şi prin măgulirile sale şi prin dulceaţa carac­terului ce avea de a vorbi şi de a mânca cu ei. Unul din ei, tnchipuindu-şi că el avea multă avere, căută într'o zi de a-1 face prizonier şi pentru acest sfârşit rezemându-se pe scutul său, după cum avea obiceiu de a face când vorbia cu

1) De scriptoribus ecclesiasticis, 131. (Opera. Paris 1706, T. IV p. 128). F. R. Netzhammer : Creştinătatea în vechea Torni. Baia-Mare, 1904, p. 25 (Extras din „Revista Catolică*). — Otto Bardenhewer: Geschichte der Altkirchlichen Literatur. Band III. Freiburg im Breisgau, 1923, p. 605. — Raymund Netzhammer : Die christ­lichen Altertümer der Dobrudscha. Bukarest, 1918, p. 39. — E. Venables: Dictionary of Christ Biography. London, 1887, p. 1011. — N. Lupu: Mucenici şi sfinţi Părinţi^ din Ţările noastre. Observatorul (Beiuş), 1932. An V, p. 392.

© B.C.U. Cluj

CULTURA CRE$TlNÂ

inimicii săi, ridică bra{ul spre a-i arunca o frânghie peste gât şi a-1 târî. Insă braţul său rămase ridicat şi nemişcat, până ce tovarăşii săi au vorbit iui Teotim în favoarea sa şi pânăce Teotim a rugat pe Dumnezeu de a l ierta. Se zice că el a avut totdeauna lungi plete, precum le avea câod a început să adopte viaţa călugărească. El era foarte cumpătat şi foarte moderat în modul de a bea şi a mânca. El nu avea oră regulată pentru ospăţurile sate. El le făcea când se sim­ţea însetat sau flămând. Acesta e şi o b c e i u l unui adevărat filosof, de a nu se r • pleca la acesie fapte, decât de a asculta de necesitatea naturii, fără a căuta în acestea plăcere".').

Acelaş istoric bisericesc ne spune ca în timpul luptelor împotriva " origenismului, Sf. Teotim 5), „Episcopul de SciHa avu curajul de a nu condamna [învăţătura lui Origen] şi de a zice lui Epifanie că nu se putea fără nelegiuire a desonora memoria unui scriitor care murise de mult timp în împărtăşirea Bisericii, nici a desaproba fără cutezanţă judecata favorabilă ce făcuseră cei vechi pentru doctrina sa. Dupăce a vorbit astfel, el scoase o carie a lui Origen ce o adusese şi cetind din ea un pasagiu foarte folositor învăţământului credincioşilor el zise: acei cari blamează această doctrină sunt neruşinaţi şi ei trebuie să bage seamă că blamând'o blamează şi izvorul de unde e scoasă".

Lucrurile acestea se petreceau Ia Constantinopol în conciliul delà anul 402, când Epifanie „prelat viclean", cum îl numeşte Sozomen, cerea depunerea Sfântului loan Gură de Aur, marele doctor al Bisericii Catolice. Sf. Teotim de la Tomis e apărător al Sfântului loan Gură de Aur. Pasa-giul din Sozomen despre Sf. Teotim e citat şi în Acta Sanctorum apr. Tom. II. p. 755 şi de Baronius în Analele sale, ad annum 400, c. 73, ad annum 402, c. 8, 12 3). Sf. Teotim a fost la Constantinopol şi la aftul 403, cum ne spune Palladius 4 ) . Opera lui Palladius a fost com­pusă pe la anul 408, pentru apărarea Sf. loan. La 680 Teodor din Thrimitus presupune că e opera lui Palladius. In zilele noastre 5) s'a de­monstrat ştiinţific că e opera lui Palladius.

Despre Sfântul Teotim vorbeşte şi istoricul bisericesc Socrate, supranumit Scolasticul. Episcopul Epifanie al Ciprului vine la Constan­tinopol, îndemnat de Teofil, aducând cu sine o copie după sentinja prin care, fără de a declara pe Origen excomunicat, îi condamna o-perele. înainte de a sosi la Constantinopol, hirotoneşte la biserica

1) Istoria bisericească de Sozomen. Traducere în româneşte de I. P. S. Io-siî Gheorghian. Bucureşti, 1897, p. 309. j a r t e a VII, cap. 26).

2) Idem p. 335 (Cartea VIII, cap. 14). 3) F. R. Netzhammec Creştinătatea în Vechea Torni. Baia-Mare, 1904, p. 26. 4) Dialógus de vita Sancti Joannis Chrysostomi c. 13. Migne: Patrologia,

Series Graeca 47, 47. 5) P. R. Coleman-Norton: Paladii Dialógus de vita Sancti Joannis Chrisos-

tomi. Cambridge, 1928. La.: Flichè-Martin: Histoire de l'Église. Vol, IV. Paris, 1937, p. 129 (în notă).

© B.C.U. Cluj

Kr. i-2

Sfântului loan (cam la 7 mile de Constantinopol) un diacon şi ţinu o în­trunire. Ajungând la Constantinopol evită să stea de vorbă cu Sf. loan Gură de Aur. Nici n'a stat la Arhiepiscopul oraşului, ci la o casă par­ticulară. A convocat Episcopii şi a citit sentinţa de condamnare a lui Origen. Mai mulji episcopi semnează sentinţa, dar Sf. Teotim ') se opune spunându-i: „Eu nu voiesc să desonorez memoria unui om, care a murit şi nu sunt atât de îndrăzneţ spre a condamna nişte opere pe cari nu le-au condamnat predecesorii noştri. După aceea deschise o carte a lui Origen, o citi şi demonstra că doctrina ce conţinea era conformă doctrinii Bisericii. Aşa vorbi în aceşti termeni: cine necin­steşte aceste cărţi, nu bagă de seamă că necinsteşte Sfânta Scriptură din care el şi-a extras principiile. Iată răspunsul pe care îl făcu Iui Epiianie Teotim, prelat foarte recomandabil prin pietatea şi prin sfin­ţenia vieţii sale. Istoricul bisericesc Nicefor încă pomeneşte de Sfântul Teotim al Tomisului, menţionând că este de origine barbară. Nu era grec, ci scit 2).

Sfântul Ieronim spune — cum citasem mai sus — că Sfântul Teotim fusese şi distins mânuitor de condeiu bisericesc. Azi nu se cunoaşte din opera sa aproape nimic. Abia se păstrează câteva citate în opera Sacra Parallela, unde găsim forma Teotimou s). Mai găsim şi forma Theotimou episkopou Skythopóleos l). Exista şi în Palestina un oraş numit Scitopolis, (sau mai bine zis Schitopolis) dar în cazul Sf. Teotim se menlionează că e din Skothias şi deci nu e din Palestina "). Se mai spune despre Sf. Teotim că a participat la conCiliul din Calcedon ') din 451. E adevărat că e acelaş nume, dar identificarea e greşită. Otto Bardenhewer crede că e aceeaş persoană '). Dacă era episcop încă de la sfârşitul secolului al IV-a, cum putea să fie Episcop şi la 451 ? Arhiepiscopul Raymund Netzhammer8) demonstrează că Episcopul Teotim pomenit Ia 451 şi care scrie la 458 o epistolă împăratului Leon e tot delà To­mis dar e un altul. E Teotim al H-a Episcop de Tomis.

Ştim că Episcopul Teotim al Tomisului e trecut în rândul sfinţilor din Acta Sanctorum Ioannis Bolandi (Antverpiae, 1643) "). Iată ce se spune acolo: „XIJI Kalendas Maii' 1). Tomis in Scythia S. Theotim epi­scopi [comemoratio], quem ob insignem eius sanctitatem atque miracuîa, etiam infidèles barbari veneraţi sunt". — Aceeaş însemnare o găsim şi într'un Martirologiu modern , l )- (Iosif E. Naghiu).

1) Istorie bisericească de Socrate Scoiasticul. Traducere de Iosif Gheor­ghian Bucureşti, 1899, p. 299 (Cartea VI, cap 12).

2) Nicephorus Callinthus I, XII, c. 45 la F. R. Netzrummer op. cit. o 26. 3) Migne, S. Graeca, 96, 242, 319, 363, 520, 525, 533 (la Otto Bardenhewer.

op cit vol. III p. 605 . 4) Migne, S. Graeca, 96, 525. (la Otto Bardenhewer. op. cit. . ol. III, p. 605

(citez după ediţia a doua, Freiburg im Breisgau, Ed. Hei der, 1923). 5) Otto Bardenhewer — Idem-Ibidem, ri) Idem Ibidem. 7) Idem-Ibidem. 8) Die christlichen Altertümer der Dobrudscha. Bukarest, 1919, p. 52 Pe

acest Teotim il aumeşte Teotim al 11-a, spre a-1 deosebi de Sfântul Teotim. 9) N. Lupu. Observatorul, 1932, p. 392. 10) La 20 Aprilie. 11) Martirologium Romanume G r e g o r i i P a p a e X I I I . Taurini-Romae,

MCMXXYII, p. 124;

© B.C.U. Cluj

C R O N I C I Omenia românească

NoiRomâni i , ca toate fiinţele din a-ceastă lume păcătoasă,- n e avem me-tahnele şi defectele noastre, mai mult ori mai puţin naţionale. Nu le ascun­dem şi nu le negăm; ba dimpotrivă, recunoaştem mai multe decât avem şi suntem bârfitori incorigibili ai naţiei noastre. (Ne deosebim profund, şi în acest domeniu, de vecinii noştri din­spre apus, cari se socot ce le mai no­bile şi mai alese fiinţe din univers, atât de perfecte încât Ziditorul însuşi se simte mândru că-i poate număra şi oe ei printre alcătuirile sale!) .

Avem însă şi unele calităţi, cu care nu ne grozăvim — cum fac cu multă fantesie aceiaşi vecini ai noştri, lip­siţi cu totul de simţul ridicolului —, dar uneori e bine să însemnăm măcar unele din manifestările lor mai eloc­vente. Intre altele, Românul e bun de inimă, milos, iertător şi săritor la ne­cazul altuia. Deprindem această creşti­nească virtute nu numai ca singuratici, ci şi ca naţiune faţă de alte popoare. Nu odată ea inspiră şi acţiunile noastre politice.

Când s'a prăbuşit Cehoslovacia, ne-ar fi fost uşor să sărim şi noi la pradă. Am fi avut chiar anumite drepturi, înalt mai tari şi mai evidente decât ale pomeniţilor vecini delà apus; cari s'au repezit în goană mare să sfâşie o ciosvârtă de carne străină care nu le aparţinea nici într'un fel. Noi aveam, în plină continuitate teritorială cu pă­mântul ţării noastre, un grup masiv de comune româneşti, care numai din lip-ă de vigilenţă şi documentare a

comisiei care a trasat graniţa la )918 au fost incorporate, greşit ,^Cehoslova­ciei. Totuşi noi nu le-am reclamat a-tunci când ni se ofereau. De ce ? Cred că mai mult din sentimentul de ome­nie şi compasiune faţă de ţara aliată a-junsă la ananghie, decât din calcul po­litic. — Exact la fel ne-am purtat faţă de regatul Jugoslav (unde „vecinii* no­ştri din apus şi-au arătat cu prisosinţă, în afară dej lăcomia de pământ, şi toate virtuţile sanghinare aduse zestre na­ţională din stepele Asiei). Am fi avut şi acolo drepturi. împărţirea Banatului se făcuse, la vremea sa, cu făţişa noa­stră nedreptăţire, iar în valea Timocu-lui avem o massä de fraţi pe cari prea multă vreme i-am lăsat pradă porniri­lor de desnaţionalizare ale politicii sâr­beşti . Totuşi, nu numai că nu am cerut şi noi loc la J pomana deschisă după tragedia iugoslavă, ci am refuzat cu demnitate partea de colivă ce ni s'a ofeiit. Gestul a fost dictat, iarăş, mai mult de porunca omeniei şi bunătăţii, decât de combinaţiuni politice.

Şi nici acum, când înşine sângerăm cumplit pe fronturi, când a v e m ţara ciuntită şi ne sbatem a-casă cu toate poverile răsboiului, nu uităm poruncile milei şi bunătăţii cre­ştineşti. Durerea proprie nu ne-a îm­pietrit inima, ci par'că a făcut-o şi mai simţitoare pentru necazurile altora. Din puţinul ce ne-a rămas suntem gata să ajutăm percei şi mai.necăjiţi decât noi.

Am rămas cu toţii plini de mângăere sufletească pentru ajutoarele trimise, de Statul Român şi din daniile particula­rilor, pentru alinarea crâncenei mizerii

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA îôS Nr. 1-2

din Franţa atât de greu năpăstuită. In preajma sărbătorilor Crăciunului s'au trimis 51 vagoane alimente româneşti pentru copiii săraci ai acelei naţiuni, pe care o ştim şi o simţim cu adevărat soră bună, vrednică mai ales ac om de toată iubirea şi preţuirea noastră nesdrunci-nată. In plus, tot din încredinţarea Sta­tului român, Institutul Naţional al Co­operaţiei a trimis gratuit, în Decemvrie trecut, alimente în valoare de 5.300.000 lei pentru Universitatea şi copiii săraci din Paris, urmând ca aceloraşi să li se transmită de-acum înainte în fiecare lună câte 2'/i vagoane.

Ne-a înduioşat apoi mizeria extra­ordinară a poporului grec. Tot din în­credinţarea Statului, Institutul Coope­raţiei a trimis în Grecia vreo 260 va­goane de mărfuri (cereale, făina untură carne afumată, zahăr, fasole etc.), în va loare de aproape 80 mil ioane lei mai bine de jumătate dăruite din partea Statului. Observăm că 11 vagoane, în valoare de 11.100 000 s rau dat şcolilor româneşti care funcţionează în mijlocul fraţilor noştri Macedoneni de pe acele meleaguri, iar 4 \ , vagoane mănăstirii româneşti Prodromul din muntele Athos.

Şi lista dărniciei româneşti nu e în­chisă. Ea va continua să se deprindă şi de aici înainte până la limita puterilor noastre, faţă de toţi oropsiţii sorţii, de orice neam ar fi, întocmai cum porun­ceşte legea carităţii creştine. Statul român s'a dovedit, în această acţiune, un perfect tălmăcitor al sentimentelor adânci de care este animat poporul no st iu întreg, în toate straturile lui so­ciale, (a).

Din ororile războiului Pe zi ce trece războiul devine tot

mai aspru, tut mai neîndurător şi mai totalitar, nemai ţinându-se seamă de nici un angajament luat, de nici o pro- " misiune făcută şi de nici o lege a uma­nităţii. Nici chiar aceia care tot trâm­biţă tn lung şi în lat că Suptă pentru libertate şi pentru umanitate şi cari de

atâtea ori au repetat că operele de artă vor fi cruţate cât va fi cu putinţă, nu-şi mai ţin cuvântul. Dupăce au bom­bardat Oraşul etern şi dupăce au dis­trus atâtea opere de artă din Italia, Germania, Franţa etc., care nici d e cum nu puteau fi socotite ca primejdioase pentru armatele aliate, cetăţile sbuiă-toare au atacat vila papală delà Cas-telgandolfo şi vila Colegiului Propa­ganda Fide din apropiere, lovindu-le cu bombe grele şi distrugându-le a-proape total. In ambele vi le , din bu­năvoinţa Suveranului Pontif, fuseseră găzduiţi evacuaţii din regiunea Anzio şi Nettuno, care trebuiseră să-şi pără­sească locuinţele tn urma debarcării aliate. Cu toate că ambele vi le se bu­curau de extrateritorialitate, ţinându-se de Vatican, e le n'au fost cruţate. In urma bombardamentului au fost ucise în vila Colegiului Propaganda Fide vreo 20 de surori, împreună cu supe­rioara lor, şi tn ambele locuri foarte mulţi copii, femei şi bătrâni evacuaţi. Deasemenea a fost bombardată cu mare violenţă vestita mănăstire delà Monte-Cassino, leagănul benedictinilor. Moti­vul? Foarte s implu: Prezenţa soldaţilor germani în mănăstire. Vaticanul rugase insistent ambele părţi beligerante să cruţe acest faimos locaş, de rugăciune şi studiu. După bombardare, stareţul mănăstirii, Mgr. Diamane, a desminţit ştirea că în mănăstire s'ar fi aflat sol­daţi germani.

Vaticanul a protestat energic împo­triva acestei distrugeri nejustificate. Din răspunsurile anemice date nunţiului a-postolic din America, Mgsr. Cicognani, se înlătură orice posibilitate de «vreo greşală". S e pare că sunt „greşeli sis­tematice" împotriva monumentelor de artă ale civilizaţiei europene şi împo­triva aşezămintelor Bisericii Catolice. Şi n'ar fi prea mare mirarea dacă ar fi aşa 1

Războiul e la porţile Romei. Va fi cruţată ea de distrugeri? Vaticanul cu comorile sale va scăpa teafăr? Din

0 © B.C.U. Cluj

106 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

ceeace s'a întâmplat până aci nu prea e de aşteptat, cu toate că nu aceste distrugeri vor aduce pacea şi victoria finală! (loan Vesa).

In slujba carităţii Relativ tânără, congregaţia „Maicii

Domnului" a surorilor călugăriţe delà Blaj a cucerit un loc important în viata Bisericii noastre. Lucrează în două di­recţii deopotrivă de binecuvântate : edu­caţia şi îngrijirea bolnavilor.

Se ştie, că modestele noastre surori conduc, înainte de toate, internatele şcolilor de fete adăpostite în „Institutul Recunoştinţii" delà Blaj. Deadreptul providenţială s'a dovedit însă, în acest domeniu, aşezarea lor la Cluj. Neferi­citul dictat delà Viena le-a găsit acolo, cu şcoli de fete şi cu internate organi­zate model. Stând sub ocrotirea Bise­ricii, e le au rămas pe loc şi nici săl-bătăcia nouei stăpâniri nu le-a putut clăti delà misiunea lor. Gratie lor au şi fraţii noştri din robia nordică mă­car un refugiu, unul singur, pentru fe­tiţele lor care vreau să facă şcoală ro­mânească.

Totuşi nu educaţia, ci caritatea de­prinsă prin spitale, în îngrijirea bolna­vilor, este cea mai importantă în preo­cupările Congregaţiei. Aici este ocupat un număr mai mare de surori. Este un merit de netăgăduit ai lor că, între al­tele, după refugierea la Sibiu a uni­versităţii, au înlocuit repede şi cu deplin succes pe călugăriţele străine rămase In Cluj.

O nouă realizare, în acest domeniu, ni se semnalează acum din Bucureşti. In afară de şcoala primară, pe care Congregaţia noastră o are în Capitală de mulţi ani, a deschis acum, în str. Vasi ie Lascar 14, şi un Sanator chi­rurgical, pe lângă care funcţionează şi un Dispensar, menite bolnavilor săraci, cari aici vor găsi îngrijire gratuită, fiind cercetaţi de cei mai de seamă medici specialişti ai Capitalei. Sprijinul căldu­ros al doamnei şi dlui general medic

Eugen Cristian, apoi concursul unui frumos grup de medici, a făcut posibilă deschiderea acestui aşezământ al iubirii de aproapele, care s'a binecuvântat săr­bătoreşte, în 13 Ianuarie c. prin P. S. V. Aftenie, în prezenţa Ex. Sale Dr. Alex. Cisar, mitropolitul catolic al Bu­cureştilor, şi a unui numeros şi select public din Capitală.

Facă Domnul ca acest început al iu­birii fără de arginţi, care plecat la drum cu îndrăzneală vrednică de Don Bosco, să crească şi să înflorească, alinând durerile şi suferinţele fraţilor noştri mai mici, dintre cari atâţia mor înainte de vreme, fiindcă n'au mijloace materiale să-şi caute de sănătate, (a).

„întâmplări" cu tâlc Se petrec uneori lucruri ciudate. Ha­

zardul produce întâmplări şi coincidenţe surpinzătoare. De sigur, multe din ele ne impresionează numai fiindcă nu le cunoaştem cauzele, care rămân totuşi în ordinea causalităţilor fireşti. Altele însă trebue să dea de gândit. In e l e s e arată, nu odată, Voinţa supremă care cârmueşte universul. La acestea, mai ales, e bine să ia anumite muritorii. Două întâmplări s'au petrecut în vremea din urmă, pe pământul Ardealului no­stru dat altora prin arbitrajul delà Viena, cărora toată lumea le-a zis spontan: . s emne dumnezeeşti". Una la teatru, acest loc de rafinată civilizaţie a zile­lor noastre; alta în munte, in natura virgină a lui Dumnezeu.

In teatrul din Cluj s'a aranjat o fe­stivitatea excepţională, pentru a săr­bători vizita unui domn ministru, venit cu mare alai delà Budapesta, să-şi cer­ceteze fraţii scăpaţi din «robia valahă». Atracţia principală a programului con­stituia o hartă mare, din lemn, a Un­gariei milenare, în umbra căreia se da-pănă cu strălucire de b-ism, istoria ve­cinilor noştri delà Apus, începând cu norocoasa lor sosire din stepele flsiei până la . . . dictat delà Viena. Când ajunge povestea la Trianon, „popoarele

© B.C.U. Cluj

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINĂ 107

succesoare": Cehii, Slovacii, Sârbii şi Românii, reprezentate prin câte unul îm­brăcat în costumele nationale respec­tive, cu figuri sălbatice şi îndobitocite, se reped asupra hărţii, smulg câte un ţinut şi se ascund hoţeşte în dosul s ce ­nei, lăsând Ungaria în graniţele ei fi­reşti. — Povestea continuă cu isprăvile ungureşti de după 1918, cu opintirile ei revizioniste, cu realizările ei de refa­cere fără asemănare, ş. a m. d. cari toate duc la rezultatele cunoscute, şi ilustrate numai decât pe scenă: un ungur mustăcios scoate din ascunziş, încingându-i cu un biciu de pustă, pe beneficiarii din 1918, cari ruşinaţi, plouaţi, pun la loc fiecare bucată de Ungarie răpită.

De sine înţeles, scena produce delir de însufleţire şi ropotele aplauzelor stau să dărâme teatrul. Deodată însă e le amuţesc, ca prin farmec, şi fără co­mandă. Pentru o mică „întâmplare", o mică farsă a hazardului, care a ţinut să-şi ia şi el partea de râs la marea petrecanie grotească. Ce se întâmplase? Mai n imic: In ultimul său iureş glorios, omul cu biciul a scos din culise pe Românul sdrenţăros, care trebuia să complecteze harta Ungariei. Din păcate însă, nenorocitul se împleteceşte, îşi pierde echilibrul şi, dă să aşeze Ar­dealul la locul indicat, cade... chemând după el toate ţinuturile alipite, care s'au prăbuşit cu sgomot pe scândurile scenei delà Cluj. — Atâta s'a întâmplat. Peste sală a trecut adierea unui fior neînţeles, şi nimeni n'a mai avut chef de spectacol în seara aceea.

Alta. In munţi. — O echipă de ski-ori, 16 la număr, din cei mai aleşi ai Ungariei, au plecat într'o zi să urce „Pietrosur din Carpaţii româneşti. Mi­siunea lor era să aşeze pe vârful lui o statuetă a Regentului Horthy, dupăce conducătorii deciseseră ca, din clipa respectivă, muntele să nu se mai cheme, ca din veacuri, ci să fie „Horthy". -— De atunci însă şi până astăzi, skiorii. . duşi au foşt. Nu li-s'a mai daţ de urmă.

Cu o încruntare a sprîncenei fale de ceaţă, „Pietrosul" i-a prăvălit în văgă­uni fără întoarcere) Şi statueta lui Horthy n'a ajuns pe vârful „Pietrosului"!

Simple întâmplări? Cum vreţi! Cre­dincioşii însă ştiu, că multe întâmplări au înţeles mai inalt, pe care toată lu­mea îl simte, chiar dacă nu vrea să-1 recunoască ! (a).

Suveranul Pontif face un nou apel la pace

Cu ocazia Crăciunului, Pius al XII-lea a adresat lumii întregi un mesaj în care a făcut un nou apel la împăcarea lumii, Insistând asupra erorilor şi distrugerilor cauzate de războiu şi asupra izvorului acestor rele, care e îndepărtarea de Dumnezeu.

„Creştinătatea prăznueşte din nou înălţătoarea sărbătoare a naşterii Mân­tuitorului într'o atmosferă d e groază şi ură. Cu durere trebue să constatăm că fiecare zi aduce cu sine o intensificare a luptei de distrugere, aces ta este răz­boiul care continuă fără nici un răgaz. In faţa grozăviilor de astăzi pălesc cele mai sângeroase pagini ale istoriei. In mijlocul acestor neguri steaua Bet lee-mului împrăştie însă o lumină strălu­citoare. Numai Mântuitorul ar putea ri­sipi duhurile întunerecului abătute asu­pra omenirii. Ceice nimicesc idealurile religioase, uită că Isus Hristos va pri~ veghia ca aspiraţiile lor materiale să fie spulberate...

Un viitor greu ne aşteaptă pe fiecare din noi. Toate sforţările noastre nu pot face ca acest războiu îngrozitor să se termine, aşa cum o dorim noi. Dar, ca întotdeauna, vom face tot ce ne va sta în putinţă spre a uşura suferinţele tu­turor, indiferent de naţiunea din care fac parte.

In haosul de idei din clipa de faţă omenirea şi-a continuat drumnl uitând de Mântuitorul. Creştinii însă trebue să-şi amintească de faptul că mulţi dintre ei au avnt idei contrare Bisericii. Orice păcat nou este un nou şi trist

8* © B.C.U. Cluj

108 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

eidaas la această nenorocire ce s'a abătut asupra lumii".

Dupăce face apel la aceia cari au fost cruţaţi de ororile războiului, să vină tn ajutorul celor mai greu încercaţi, Suveranul Pontif Înaltă rugăciuni ca războiul sä se termine cât mai în grabă :

»No' ne rugăm ca acesta să fie ulti­mul Crăciun d e războiu, iar viitorul Crăciun să-1 prăznuim In pace. Toţi ceice aveţi un cuvânt hotărîtor, ascul-taţi-mă! Rozboiul s'a întins peste mai multe continente. Forţa trebue aplicată spre a servi la salvgardarea şi apărarea omenirii şi nu ia distrugerea ei"!

Papa încheie cu asigurarea că s e roagă pentru toţi fii săi, făcând tot ce poate pentru a alina suferinţele războiului. Fie ca dorinţa inimii sale să se înde­plinească în cel mai scurt timp şi ome­nirea înfrăţită în Hristos să repare ceeace ura haină dintre fraţi a distrus ! (ivo).

Măsură binevenită Deşi suntem o ţară creştină, avem

încă multe instituţii cu spirit anticre­ştin, ce funcţionează sub oblăduirea sta­tului. Intre acestea e şi crematoriul Cenuşa din Bucureşti, care-şi are mulţi clienţi din rândurile oamenilor de seamă.

. S e ştie că Biserica catolică a condam­nat arderea morţilor in crematorii, dene-gând orice asistenţă religioasă acelora care ar dori să fie arşi şi nu înmor­mântaţi după datină.

N e bucurăm că Biserica ortodoxă ro­mână a luat aceeaş măsură drastică Împotriva acestui abuz. Sf. Patriarhie Română a publicat următorul comuni­cat : .Sfânta Patriarhie aduce la cuno­ştinţă generală că ceice se ard la cre­matoriu sunt înşelaţi cà li-se face acolo slujbă religioasă, de oarece un preot caterisit este pogorît tn rândurile mi­renilor. Biserica ortodoxă refuză pentru ceice se ard păgâneşte orice cerere de rugăciune, chiar şi parastasele ce even­tual rudele le-ar dori să le săvârşească "' în amintirea lor". Totodată Consiliul

central bisericesc a făcut cunoscut că preotul Stelian Vasilescu, fost paroh la Biserica Albaneză din Bucureşti, este caterisit pentruca a prestat servicii re­ligioase la crematoriu. In felul acesta Biserica ortodoxă română condamnă încă odată hotărtt arderea morţilor, la fel cu Biserica Romei, şi eliminând orice îndoială tn această privinţă! (ivo).

Aşa se scrie istoria D. prof. Ion Gherghel, delà Acad.

Comercială Cluf-Braşov, a ţinut o in­structivă conferinţă despre „rolul zia­risticei tn pregătirea unirii". Temă interesantă şi importantă, pe care con­ferenţiarul — judecând după rezumatul bogat apărut în „Universul" din 17-11-44 — a prezentat-o frumos, răzimat pe o temeinică şt amănunţită informaţie.

Grija de căpetenie a trebuit să-i fie, fireşte, aceea de a fi complet şi drept, într'o expunere de ansamblu ca aceasta, uitarea ori părtinirea sunt păcate ce nu se pot ierta. —- Autorul şi a dat seama de acest comandament moral. A înşirat deci toate publicaţiile cari au putut avea un rol în pregătirea sufletească a neamului pentru unirea din 1918 înce­pând cu .Gazeta Transilvaniei" lui Bariţiu, „Organul luminării" transformat în „Organul naţional" al lui Cipariu, până la „Foaia poporului", „Libertatea" delà Orăştie, „Dreptatea" din Timişoara şi revista „Ţara Noastră". Nu uită — şi bine face — „Telegraful Român". Aminteşte chiar o serie întreagă de publicaţii mărunte şi efemere, moarte fără urmă şi fără răsunet; până şi pe cele dirijate de Sigismund Pop, care vâslea în apele Kossuthfsmului. — Veţi căuta zadarnic însă, în acest pomelnic bogat, o gazetă numită „Unirea", care apare la Blaj din 1891, fără intrerupere. O gazetă modestă, care a avut mai multe procese de presă, în era ungu­rească, şi ai cărei redactori au fost In repeţite rânduri oaspeţii puşcăriei delà Seghedin. Aceeaşi gazetă modestă, care apărea săptămânal, apoi de două şi trei

© B.C.U. Cluj

Nr. 1.2 CULTURA CREŞTINĂ 109

ori là săptămână, în toamna iui 1918 s'a transformat în cotidian, din simplul motiv ră neamul nostru din Ardeal ră­măsese fără nici o gazetă zilnică tn a-cele zi le de mari frământări, iar sme­riţii dascăli delà şcolile Blajului au so­cotit c i această lipsă trebue împlinită cumva, şi cu orice preţ. De aceea au scos „Unirpa" în fiecare zi, au trimis-o in toate părţile, bine ştiind mai dinainte că nimeni, nici odată, nu va plăti chel-tuelile împreunate cu această strădanie idealistă a lor. — D. prof. Gherghel nu ştie nimic din toate acestea!

Nu ne-am fi oprit totuşi la această manifestare de amnésie, dacă ar fi sin­gura. Din păcate însă are soaţe. In anul trecut a mai scris cineva pagini cu a-celaşi obiect (a).

Ruşii din diaspora nu recu­nosc pe Serghie

Biserica rusească din diaspora, în unanimitate, refuză să recunoască pe noul patriarh al Moscovei ales la în­demnul lui Stalin, adică pe Serghiu. Reprezentanţii acestei biserici s'au în­trunit la Viena sub prezidenţia şefului lor, Mitropolitul Anastasie al Belgra­dului. La consfătuire au fost de faţă Mitropolitul Serafim al Berlinului şi Germaniei, Arhiepiscopul Benedict din Grodno şi Bialistock, episcopii Filip din Postdam, Serghie din Praga, Grigorie din Gomei şi Vasile din Viena. Alege­rea lui Serghie a fost declarată de ne-canonică şi ilegală, ea fiind făcută nu­mai de câţiva eoiscopi şi sub presiunea dictatorului Stalin. La fel s'au declarat şi chiriarhii ortodocşi din Polonia, Ar­gentina, Shanghai şi alţi demnitari bi­sericeşti ruşi, care au demascat încă odată politica antireligioasă a regimu­lui bolşevic .

Intretimp patriarhul Serghie al Mo­scovei , dupăce a publicat o carte cu titlul: „Adevărul despre religia din Rusia", în care spune că religia n'a fost persecutată în Rusia şi că în pre­zent ea se bncură de toată libertatea,

a pornit tn propagandă în Răsăritul apropiat, cu intenţia de a relua legă­turile cu ceilalţi patriarhi ortodocşi şi de a convinge lumea despre fericirea din raiul bolşevic. Bolşevismul caută să se extindă în acele regiuni folosin-du-se de demnitarii ortodocşi deveniţi instrumente ale celor fără Dumnezeu, după cum constată cercurile ruşilor din diaspora. (Ivo).

Crestături pe răbojul vremii In numele catolicilor nordamericani,

arhiepiscopul Spellman al New-Iorkului a protestat la d. Roosvelt, preşed. Sta­telor Unite. împotriva bombardării Va­ticanului. In telegrama de protest înal­tul Ierarh tine să apese pe cuvântul că actul aviatorilor anglo-americani „a atins limita lucrurilor suportabile". In acelaş t imp atrage luarea aminte a d. Roosvelt că ar fi de dorit ca aşa ceva să nu se mai repete, căci altfel privirile fiilor sufleteşti ai Sf. Părinte din lungul şi latul lumii se vor întoarce cu indig­nare delà Aliaţi. — In schimb Stalin, ca şef suprem al aviaţiei sovietice, a felicitat, tot telegrafic, pe d. Churchill pentru faptul că aviaţia anglo-saxonă a bombardat Cetatea Vaticanului.

— Arhivele mănăstirii bénédictine Monte Cassino au putut fi scoase şi duse în Biblioteca Vaticanului, unde se află la adăpost sigur. De notat că aceste arhive au fost mântuite la vremea sa — 3 Dec. 1943 — de divizia blindată Hermann Göring, şi au fost date în seama Ministimlui italian al Educaţiei Naţionale care, la rândul său, a iost or­donat ca manuscrisele, cărţile, docu­mentele şi alte valori ce formează a-ceastă arhivă, să fie păstrate vremelnic, în S. Angelo. De-aci au fost transpor­tate apoi în Biblioteca Vaticanului.

— Pentru a încunjura tragedii ce , eventual, pot fi evitate, familiile func­ţionarilor tn slujba Sf. Scaun au pă­răsit Vaticanul, aşezăndu-se aiurea în Roma. Sf. Părinte însă a declarat Em.

© B.C.U. Cluj

110 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 1-2

Sale, Card. Maglione că Dânsul nu va părăsi Vaticanul, orice s'ar întâmpla.

— Amăsurat unor precizări ale re­vistei Arhivele Istoriei Bisericeşti, din Zagreb, „partizanii" devotaţi mareşa­lului Tito, ce-şi are trupele sale în Sârbia neocupată, în atacurile lor necru­ţătoare asupra mai multor localităţi din Croaţia — după cum se ştie şi din informaţiile presei cotidiane - au ucis şi numeroase persoane bisericeşti, şi semnalează până acum cu totul 40 de preoţi şi 5 călugăriţe. Fireşte că toţi sunt catolici.

— In Franţa s'a Înfiinţat, în toamna anului trecut, aşa zisul tren al neno­rociţilor. Menirea lui este să steie în slujba celor năpăstuiţi în urma bom­bardamentelor. Adevărat spital pe roate, — care are săli de aşteptare, de o-peratii, de pansamente, de naştere ş. a. Se opreşte unde sunt dureri de alinat, şi ia cu el copii părăsiţi, bolnavi, ne­norociţi rămaşi pe drumuri, şi-i poartă unde li-se poate veni într'ajutor.

— Luna aceasta (Febr. 1944) Con­siliul Suprem Sovietic, întrunit la A/os» cova, a votat în unanimitate descen­tralizarea Uniunii Sovietice. In urma acestei hotărîri nu mai puţin de 16 re­publici ale Uniunii au primit dreptul să încheie acorduri cu alte state; să-şi aibă armata proprie şi miniştri de ex­terne proprii şi să renunţe, ori când vor afla de bine, la legăturile cu Uni­unea Sovietelor. — La câteva zile după acea au luat fiinţă alte 6 republici, pe lângă cele 16 de mai'nainte. Intre cele 6 se află si Republica Moldovenească. — Apucătura stalinistă e prea cusută cu aţă albă, încât bate la ochi de de-departe.

— Posesiunile éxteritoriale ale Vatica­nului au fost ocupate, toate, de membrii gărzii papale, care numără la 2000 de persoane. Cam 1000 din aceşti gardieni fac serviciu înafara Vaticanului şi sunt înarmaţi, de formă, cu puşti. Dar n'au uniformă. Poartă însă la braţ o bandă

albă-galbenă, ca să poată fi uşor recu­noscuţi.

— La începutul lunei Febr. c , a fost ucis episcopul Carlo Vacalero în t imp ce Bologna era bombardată de aviaţia aliată. Tot de aviaţia anglo-saxonă a fost rănit grav Em. Sa Cardinalul Hlond, aflător în Roma. Dintre clădiri au suferit aci stricăciuni însemnate palatul familiei regale, basilica Păs­torul cel Bun, şi altele multe (n).

La un sfert de veac Douăzeci şi cinci de pni de muncă,

griţi şi frământări e un răstimp respec­tabil. Şi atâta s'a împlinit: un sfert de veac . de când doui îndrăzneţi : Alex. Lupeănu-Melin şi păr. Iuliu Maior, au început să scoată la Blaj Unirea Po­rului, foaie creştină şi română, pentru lumea satelor noastre.

Făclia aceasta odată aprinsă, s'a fă­cut tot ce omeneşte se poate, ca să nu se mai stingă. Deşi vânturi au suflat e le destule. I-au ţinut insă flacăra v ie doue isvoare curate : iubirea de Neam şi de Biserică, şi spiritul de apostolié pe calea tiparului.

Scrisă pe înţelesul tuturor, şi cu iu­bire faţă de cei cărora le ducea, săptă­mână de săptămână, cuvânt de învăţă­tură creştină şi de mângâiere, mândrie şi întărire română, a fost înţeleasă şi iubită de toţi câţi au primit-o ca oaspe şi sfetnic bun şi cuminte la casa lor. Şi cine ar fi în stare să spună câte sunt căminele familiare în care solia din cti­toria lui Inochentie Micu şi a lui Petru Pavel Aron a purtat, sub straiu de s love, îndemnuri la încrederea în Cel de sus şi la înaintare pe drumul cel bun, în vederea unui întrezărit viitor de aur, pe care trebuie să ni-1 apropiem prin tră­irea deplină a învăţăturii Mântuitorului?

Alex. Lupeanu-Melin îşi doarme som­nul drepţilor. Păr. Iuliu Maior şi cei astăzi împreună lucrători cu dânsul pot privi însă cu creştinească mândrie la calea străbătută şi la opera săvârşită. — Ajute Atotputernicul să fie cât mai îndelungaţi anii de vieată ai Unirii Poporului, şi cât mai îmbelşugată în roade apostolia e i ! (n),

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞÎINÂ i i i

B I B L I O G R A F I E ŞERBAN IONESCU:

Ciofle, 1943, pag. 20. Mică, dar pentru vremile de azi, ce

sguduie temelii durate de secole şi caută temeiuri pentru noi aşezăminte, broşura profesorului Şerban Ior.escu delà Facultatea de Teologie din Bucu­reşti e atât de preţioasă şi binevenită.

Toţi ne întrebăm cu grije: care să lie noua şi statornica orânduire a Eu­ropei de m â i n e ? Dl Ş. I. răspunde: noua ordine trebue să aibă o temelie morală. Iată lucrul c e trebue spus me­reu, până va pătiunde în conştiinţele celor ce, în mâinile Providenţei, sunt instrumentele păcii. E lucrul pe care şi Siântul Părinte delà Roma 1-a amintit cu orice prilej conducătorilor de po­poare.

Cu toate că „ne găsim în plină în­cleştare războinică şi fără să putem de­scifra mai de aproape ultimile conse­cinţe ale unui asemenea conflict", au­torul se transpune „dincolo de contin­genţele actuale" şi priveşte situaţia „dintr'un punct de vedere mai înalt", singurul punct de unde se poate avea orizont mai larg, perspectivă mai clară şi deci judecată mai temeinică. De a-ceca ajunge la convingerea că numai comandamentele creştine : dreptatea şi iubirea pot forma o temelie de stator­nică şi reconstructiva pace. Aceste principii creştine trebue împletite co cele juridice, pentrucă în adevăr să a-jungem la „o lume mai sinceră, mai înţelegătoare a suîerinţii umane şi mai drepte".

Biserica a spus mereu aceste lucruri. Ba chiar Biserica Catolică a fost şi este acuzată că face politică, adecă se inte­resează de rânduielile Statelor şi caută să le influenţeze. Dl Ş. I. recunoaşte însă că nici Biserica Ortodoxă n'a fost străină de acest gând, căci „încercări de o nouă orânduire şi aşezare a po­poarelor Sudestului european prin mij-

Temeiurile unei ordine morale, Bucureşti,

locirea Bisericii Ortodoxe, s'au făcut în nenuaărate rânduri" (p. 3).

Aceste cerinţe morale pentru temelia nouei ordine europeane, autorul le do­vedeşte din faptul că cele mai puternice conflicte care bântui omenirea — şi cât e de puternic, ca niciodată, cel de azi! — naşte din lupta între credinţă şi ne­credinţă. In răsboiul de azi, bolşevis­mul reprezintă necredinţa. Necredinţa religioasă, necredinţa (sub înţlesul lip­sei de conformare a faptei Sovieticilor cu ceeace cred) in ideea de stat, în omologarea claselor sociale, a supri­mării capitalului, a desfiinţării luxului... Şi necredinţa aceasta e atât de mare, încât pune în pericol cultura europeană, ce-şi are originea din credinţă şi sin­ceritate.

Idei şi planuri pentru evitarea unui dezastru european şi pentru organizarea unei păci mondiale durabile au fost şi sunt destule, iar dl. Ş. I. face un lung pomelnic de pacifişti. Totuş, numai valoarea morală rămâne singurul pre­supus al viitoarei diplomaţii, care într'o Societate a Naţiunilor — ce, spune d-sa, reprezintă ideea — forţă a unei tradiţii ancestrale — să asigure Europei inde­pendenţa, după cum dreptatea repara­tive ce revine unei naţiuni se bazează pe valoarea atât a etnicului cât şi a eticului. „Elementul politic nu va mai putea ignora în viitor sub nici o formă elementul moral" (p. 16). Mai ales în noua ordine socială, porunca iubirii de aproapelui va trebui să stăpânească tot mai mult. Şi atunci se va vedea „o to­tală revoluţie în procesul de producţie", o mai mare îngăduinţă în dura lege a cererii şi a ofertei şi mai ales o puter­nică lovitură dată lipsei şi mizeriei, prin ideea de cooperaţie.

In substanţă, ceeace vrea dl Ş. I. e însăşi dorinţa creştinismului care are

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA

leacuri pentru relele indivizilor şi ale naţiunilor şi vrea să le împartă feu toată dărnicia.

De aceea, In afară de unele expresii voalate în umbră de ironie sau de a-luzie la morala romano-catolică, pe care

(o ştim din altă parte), dl Ş. I. o vede îndepărtată de revelaţie şi spirit evan­ghelic, — am citit cu bucurie rândurile d-sale, atât de necesare pentru vremile pe care le trăim. •

E. Popa

VIRGILIO MAXIM: De festis coneiliorum oecumenicorum in Eecle-sia Byzantina. Romae, Pontificia Universitas Gregoriană, 1 9 4 2 , in 8 U , 71 p .

Păr. Virgil Maxim e tânărul scrii­tor biser icesc , c u n o s c u t din broşura i ta l iană despre re laţ i i le Voevoz i lor Români din s e c . X V c u Sfântul S c a u n . Pregăteş te o lucrare despre relaţii le lui Ştefan ce l Mare cu Sfântul Scaun. Ş c o a l a t ipografică i talo - or ientală „Sfântul Nil" a publicat de curând ex trase din teza lui de doctorat . Stu­d iază o problemă l i turgică or ientală: felul în care sărbătoreş te Biser ica b izant ină conc i l i i l e e c u m e n i c e .

Roma s'a o c u p a t în totdeauna de Orient. î n c ă In 1973 P a p a Grigore XIII n u m e ş t e o c o m i s i e de spec ia l i ş t i p e n ­tru Îngrijirea cărţi lor r i tuale greceşt i . In 1598 apare în tipografia Vat i ca ­nului un Antho log ion . Papa Urban VIII, creatorul Congregaţ ie i „De pro­p a g a n d a fide" a creat ş i o comis i e pentru edi tarea Euhologiului g r e c e s c . In 1724 a fost tipărit Triódul. Teo log i dintre ce i m a i erudiţi lucrează de­cenii întregi pentru e m e n d a r e a căr­ţ i lor rituale orientale. Tipografia Vat icanulu i a dat multe cărţi rituale pentru toate riturile or ientale . S e vor­beş te şi de o ediţie r o m â n e a s c ă apă ­rută ţn Cetatea Eternă.

In cărţi le rituale b izant ine , autorul nos tru urmăreş te o prob lemă: felul în care s e c o m e m o r e a z ă conc i l i i l e e c u m e n i c e . In 15 Iulie 518 Patriarhul l o a n al doi lea in troduce sărbătoarea primelor 4 conci l i i , în s e m n de ade­rare la hotărtri le delà Ca lcedon . La început s e serba la 16 Iulie. Mai târ­ziu a trecut în D u m i n e c a anter ioară zi le i de 16 Iulie. C o m e m o r a r e a ce lui de al c inc i lea conc i l iu e c u m e n i c da­t e a z ă de prin s eco lu l al VI- lea . La ţnceput a fost tn D u m i n e c a întâ i după

10 Iulie, iar m a i târziu a trecut pe z iua de 25 Iulie. Conci l iul al VI- lea e c u m e n i c a început a se c o m e m o r a de prin secolul al VlII-lea. Motivul dogmat ic al a c e s t e i sărbători este aderarea la hotărtrile ant imonote l i s te . Probabil s'a sărbătorit m a i întâi la H Septemvr ie , s a u în pr ima Dumi­n e c ă după 14 Septemvr ie . A l şapte lea conci l iu e c u m e n i c s e a n i v e r s e a z ă de là sfârşitul seco lu lu i al optulea, s a u delà începutul s e c o l u l u i al n o u ă l e a . Motivul dogmat ic al comemorăr i i e aderarea la hotărtrile împotr iva i co ­noc lasmulu i . In s e c o l u l al IX-lea s e introduce şi an iversarea primului conc i l iu e c u m e n i c . La Început s e serba tn 28 Sau î n 29 Mai. (S'a intro­dus probabil — la 845). Mai târziu s'a c o m e m o r a t în D u m i n e c a a ş a p ­tea după Paşt i . In seco lu l al IX-lea se m a i introduce şi comemorarea con­ci l iului al doi lea ş i al treilea e c u m e ­nic în 22 Mai ş i în 9 S e p t e m v r i e . Motivul dogmatic al instituiri i tutu­ror sărbători lor conci l i i lor e c u m e ­nice) este c a D u m n e z e u s ă fie g lor i ­ficat, f i indcă a întărit In credinţă pe Sfinţii Părinţi, spre a păzi sfânta î n ­văţătură ca to l i că .

Imnolog ia bogată a Răsăritului a îmbrăcat în ha ina de azur a m e l o ­diilor mis t i ce , s e n s u l d o g m a t i c al comemorăr i i conc i l i i lor catol ice . Multe imnuri sunt anonime . Unele a u fost c o m p u s e de Teofan üraptul , George din Nicomedia , Gherman c e l tinăr şi Fi loteu. S inaxarul e foarte sărac în c o m e m o r ă r i de conci l i i . Patriarhul Nichifor Cal i s t scr ie despre primul conci l iu. In 9 Sept. vorbeşte despre al treilea conc i l iu e c u m e n i c . In m a ­nuscrisul din s e c . XII vorbeş te despre al c inc i lea conc i l iu în 25 Iulie, în 11 Oct. despre conci l iul al şapte lea , iar tn 16 Iulie despre conc i l iu l d in Cal­c e d o n .

Excerptele sunt importante , a d u c â n d multe contribuţi i inedite. Cu atât m a i interesante sunt contribuţi i le în ­tregii teze, c a r e v a apare m a i târziu.

losif E. Naghlu

© B.C.U. Cluj