8/15/2019 cronica-veche-iunie-2015.pdf

1/24

Anul V, nr. 6 (53), Iunie 2015

SPIRITUL ELEN - SINTEZE EUROPENE*   (pag. 19)(pag. 12)OFIGURĂDELEXICON-LUCAPIŢU

 Nu credeam să învăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,Ochii mei nălţam visător la steaua

 Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii 

 Nendurătoare.

 Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,Ori ca Hercul înveninat de haina-i;Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

 Apele mării.

 De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări... Pot să mai renviu luminos din el ca

 Pasărea Phoenix?

 Piară-mi ochii turburători din cale,Vino iar în sân, nepăsare tristă;Ca să pot muri liniştit, pe mine

 Mie redă-mă!

Odă( )în metru antic

8/15/2019 cronica-veche-iunie-2015.pdf

2/24

2   cronica veche

CRONICA ACTUALITĂŢI

Terapie cu ciorapi

 Raluca SOFIAN-OLTEANU:

Cu ochii-n tavan... Nicolae TURTUREANU:

Eu m-am născut în casa cea nouă - oarefraţii mei, surorile mai mari s-aunăscut în cea veche? Doar pe Costică pot să-l mai întreb, un frate şi două surori .Pe măsură ce creşteam,descopereammereualte şialte taine ale casei, iar în grădină dădeam uneori

 peste cioburi de cărămidă roşie, peste bucăţi delemn, frumos strunjite, dar aproape putrezite,despre care mi se spunea că trebuie să fie dinvechea casă. Casa cea nouă avea, în faţă şi pelaturi,prispălată,unsăculutgalbencaşofranul,şideregi (stîlpi) rotunzi şi lucioşi, în jurul cărora ne

 puteam iar fetele se-nvîrteau pînă le-apuca ameţeala. Cît era vara de lungă, dormeam,

 băieţii, în balcon, strînşi unu-n altul ca nişte purceluşi. Deasupra noastră era un parmalîc, încare guguiau porumbeii. De fapt, balconul nu erachiar balcon, că nu era împrejmuit, închis şi,noaptea, îmi era frică de lup... te putea ataca dintoate părţile!... Mai în siguranţă mă simţeam dacămă culcam pe prispă, cu spatele la perete, aveamcel puţin spatele asigurat... Noi, copiii, îl tot

 băteam la cap pe tata să închidă balconul, aşa cumvedeamla altecase, şitatane totpromitea,dar n-areuşit, o viaţă, a se ţine de cuvînt. Întotdeauna, cugologanii adunaţi, trebuia să acopere cine ştie cealte găuri...Tîrziu de tot a făcut prispă şi-n spatelecasei, dar n-a fost în stare, niciodată nu i-au ajuns

 banii să ridice un paravan protector. Toate ploile,

zăpezile,vînturilebăteauîn peretele dinspre nord.Toamna tîrziu, tata cu beţe de floareasoarelui ( ) şi cu vălătuci de strujeni

,iarodatăladouă-treiveri,eraîmbrăcatînstraie noi, făurite dintr-un amestec de lut, paie,

 balegă de vacă şi de cal, adunate cu lopata,frămîntate cu sapa şi, la sfîrşit, cu picioarele, cas ă- i dea, întregului , cons is tenţa şifrăgezimea unei alivenci... După ce se usca,

 părea indestructibilă, aproape ca ocărămidă, dar se măcina pe dinăuntru, deveneafriabilă, cum o atingeau intemperiile. De la ovreme, au început să cadă bucăţi de tencuială, iar tavanul s-a arcuit, de puteai să-l atingi cu mîna.Sau,poate,eucrescusem?!

Tavanul acela a fost ecranul meu, dincopilărie, pe el rulau cele mai fascinante filme -asta cu mult înainte de-a fi văzut vreun film.Grinzilemasive,din lemnde stejar, caresusţineau

 podul, erau ca o columnă traiană, desfăşurată peorizontală. Tot aşa, pe din lemn de nuc, încare, sub presiunea vremii şi a poverilor din pod,apăruseră tot felul de striaţii, se desfăşura unîntreg basm, cu animale fantasmagorice, cu z mei,haiduci şi feţi-frumoşi... Îţi trebuia doar un pic deimaginaţie ca să le animi. Şi eu, stînd cu ochii-ntavan minute în şir, uneori ore (pînă s-adorm, sausă mă urnesc din pat), le porneam în crunteconfruntări, sau în paşnice, nesfîrşite călătorii,

 printr-undeşert ca o foaie de papirus.Şi mai tîrziu, liceean sau student fiind, cînd

veneam în vacanţă mă dedam acestei plăceri, la care ceilalţi nu rezonau sau, pur şi

simplu, se amuzau de închipuirile mele. Treptat, prin ani, figurile au prins a se deforma, unele şi-au pierdut conturul - şi semnificaţia - pe alocuri,grinzile şi scîndurile crăpaseră, de credeai că-norice clipă se pot frînge. Un coşmar mă bîntuia,ciclic: casaîncepea să se clatine, grinzile pocneauca nişte vreascuri şi tavanul sta să se prăbuşească

 peste mine..., chiar se prăbuşea! Dar, în clipa cîndcasa m-ar fi strivit, mă trezeam din somn, lac desudoare, încremenit de spaimă şi întrebîndu-mă

Era ca şi-n visul recurent, care mi-a bîntuit copilăria. Un lup care măurmărea, din grădină, reuşeam să ajung la uşă,lupul era chiar în spatele meu, gata să mă înhaţe,şi-n momentul cînd apăsam clanţa, cînd măcredeam salvat, realizam, îngrozit, că

 s-audus

 zbînţui,

îl înfundarăsărită

(coceni)

melange

alivanca

blana

estetice

dacă mai trăiesc. culupul 

uşa eraîncuiată...

 N-am îmbrăţişat niciodată cu entuziasm teoria conform căreia există un copil în fiecare. Aş spune mai curând că îmi sună nefiresc ideea de "ommare".Ce e elîn fonddacănu uncopilderutat, cumembrelealungite şi sufletceva maisărăcit încandoare, care a datcaruselulpe "caimari"şi altenoişi

 pentruprea scurtă vreme,jucării tentante?Ce e el dacă nu un copil preapuţin mulţumitşi orgoliospeste poate, (in)conştient încâlcit,ca-ntr-o cămaşăde

 forţă,în sforileatâtor convenţiişi canoane? De dragul unui profit prelungit de pe urma lunii în care aura copilăriei se redefineşte energetic cu fericită resemnare, am renunţat (temporar) la seriozitateşi lansăm o altfel de provocare. Se adreseazăcelor care întrezăresc, firesc, un portal în ideea de vacanţă mare,celor cărora varali se face undor nebun de joacă şi cutreierat, celor care mai cred că se poate, ca schimbul de viteze şi frecvenţe sociale, să cauzeze, cumva, o fisură în prezentul imediat.O scurtădar eficientă,debranşare.

 Fireşte, veţi argumenta, pe bună dreptate, că ea, copilăriae un pachet cu de toate. Un simplugând răscoleşteamintiri, chipuri, arome,şoapte... Dar cum ar fi dacă ţi s-ar permite, să iei din cufărul acesta semifer(m)ecat, ca atunci când pleci într-o călătorie un singur obiect de care eşti afectiv legat?Care arfi elşi cefapteare încăputereade-a-ţitransferaîn realitate?Găseşte/ Numeşteîn fine, unobiectcăruianiciacumnu-i convine... adultuldintine.

( ) R. S.O.

Oare unde atunci , şarpelecasei? Nu, nu pleca se definti v, ,altfelcasaar fiars,în acea zide vară cînd eu,băiatmare de-acum (11-12 ani?) am fost lăsat

şi de cei doi , ai soră-mii,veniţisătrăiascăbucuriilevieţiilaţară...

Toţi ai casei plecaseră la cîmp (era vremeasecerişului?), eu rămăsesem cu nepoţii, eram,aşadar, ca un bunic, ca bunicul care murise înecatc-un os de peşte. Şi, ca un bunic adevărat, trebuiasă am grijă de nepoţi. Numai că eu am citit, toatăziua, un roman, fără-ndoială captivant, iar pe

nepoţi i-am lăsat în grija Domnului. Dar niciDomnul nu poate avea grijă de toţi şi de toate.Poate că şi El, în acea zi, s-a lăsat captivat de unroman şi n-a băgat de seamă cînd copiii, jucîndu-secuchibriturile,audatfoclauriaşa (şiră)de paie, care flanca, înspre apus, casa.

, au spus, la ancheta ce a urmat,incendiatorii,deparcăarfi ştiut luiNero.Sau a lui Erostrat, cel care a incendiat TemplulzeiţeiDiana,dinEfes,casădevinăcelebru,încăîntimpul vieţiilui (obscure). Doarcă, aflînd motivulincendierii, edilul oraşului a dat un edict prin careoricine i-ar fi pronunţat numele, ar fi primit

 pedeapsa cu moartea.

am fost întrebat.Dacă eşti un

tată bun şi-un bunic adevărat, cum poţi pedepsinişte copii care-ţi răspund cu-atîta sinceritate?!Să-i omori? Să-i baţi? Să le interzici celor mici săse joaceşi celui mai maresă citească?! Nuuu,mai

 bine-i să urmezi îndemnul, lansat odată cu apariţiachibriturilor:

ticăia natrix natrixodată cu mama

 să am grijă de casă copii de oraş

 gireadă Am vrut să

vedem dacă arde! povestea

Şi tu, Niculiţă, ce-ai făcut toată ziulica? Cum ai avut grijă de casă şi dec opi i? A m c it it , t at ă. .. Ş i-a m st at  cu ochii-n tavan pînă am adormit...

 Nu lăsaţi chibriturile la îndemînacopiilor!

Aduceam vagcu un aborigen înstrăinatde meleag. Nu mai cântam orgolios"La oglindă", n-o mai priveam cunesaţ... Nici poza din (pe care mama mi-o

 bagă sub ochi, cu premisa c-aş fi semănat sadea),nu mă convingea. Singura fericire din treaba astaera că fusesem, total neaşteptat!, înzestrată cu

 perechea ei de cercei preferaţi. Douăi nele auriferedestul de mari şi gândesc acum, total nepotriviţiredutabilei vârste de 6 ani, dar asupra căroradezvoltasem, ca o cioară, un ataşament de zilemari.

 Nu mă puteam opri aşadar din oftat, aruncând

în barbă vorbe grele, cu necaz (dar cu juma desuflet şi gură, că-mi plăcuse de-altfel aventura, îngrup, pe litoral), la adresa taberei din care măîntorsesem la pachet cu, nu mulţi, dar puşi pe

 popularizat, miriapozi neinvitaţi. Fiind prima şitrag speranţe ultima experienţă de gen,constatarea a creat în restrânsul nostru cadrufamilial, panică fără egal. Remediile curgeaudeloc tentante: de la cataplasme locale cu gaz şi

 piepteni cu zimţi speciali, la şampoane de sulf,mirositoare, pentru leşinat insecte nezburătoare.Şi nu numai. Fără vorbă multă, verdictul a fostunulradical:o tunsoareperiuţăşi-unsejurforţat lasat!

Uliţaprăfuită a Goruniului a fostdintotdeaunaslăbiciunea mea. Ea şi ograda bunicilor suntteritoriile în care, odată, am cucerit lumea şi-amfăcut-o, uneori pentru un anotimp, alteori doar 

 pentru un ceas, a mea. Pentru mine libertatea semăsoară şi acum în stoguri tăvălite de fân, gâştealunecând pe luciu de apă, cu fundu-n sus,

 patrupede transformate în gardă regală, un cireş bun de avanpost, un pod plin ochi cu vechituri-comori, colibe de pază răsărite-n vie, un pui dezarzăr care răsărea din propria-i cenuşă iar şi iar,

 bisericuţa cu vrednic clopotar cocoţată-n vârf dedeal, miros de var turcoaz şi tălpi goale luând la

 pas,narcisele grădiniisau poteca dinspreizl az.

 Burda

Aşadar ordinulde surghiuns-a dovedit de faptun gest fast pe care karma părea să mi-l livrezedeliberat. Şi totuşi, să uit de părul lung de-un cot,n-afostlucrusimpludeloc.Altfelnuştiudeceaşfiavut impresia că văd aluzii peste tot. Sorbeam dinochi ritualul matinal al bunicii. Cu nesaţ. Ea purtamereu părul lung, fără de care nu înţelegeafeminitatea, şi-l pieptăna într-un soi de cocspecial, susţinut cu greu de cleme şi-un cordon decatifea. Ţin minte că procesul în sine mă fascina,creându-mi o stare de bine, de fior pe ceafa şi şiraspinării,cum poateşi ţie,cititorule,ţi s-a-ntâmplat

aşteptându-ţirândullafrizerlaunmomentdat.Dincoloînsă deasta, încămai greude suportat

era ideea că verişoarele mele, (şi ele sortite pestevarămediuluirural),aveau să-şi vânture pe acolo,nepăsătoarelaameadizgraţie,părul...intact.

Şida,suntfericităsă anunţcă amgăsit soluţia!O metodă de inofensivă manipulare, poate dar care, a funcţionat mai eficace decât aş fi pututvreodatăprevedea.

Să fixăm scena... Bunicul la vie, bunica prinlivadă, Ţaţina (sora bunicii)pregătindde-alegurii

 pentru ei, noi şi lucrătorii cu ziua angajaţi. Ogradalargă.Oglinzipuţine,darbuneşialeacă,dee!doar feteeram.Modanunelăsaindiferenteşi,credeamcu tărie că ne pricepeam. Zeama vişinelor a fostcel mai bun balsam colorant pe care l-amexperimentat, cenuşa din sobă un excelentmachiaj, flori băgate prin ochiurile bluzelor tricotate,câte voiam,desculţe ca nişte cenuşărese,că pe atunci căpuşele nu erau flatate cu titulaturade subiect global, doar rochiile să fi fost c apitolullacarenuexcelam.Darcuiîitrebuiau?

Ce a fost Casa Modei pentru Iaşi, a fost şicooperativa veche pentru Goruni- sat. Multeminunaţiiascundeacooperativaasta!Iarcândsunttoatelaolaltă,pentruochiiunui copile raişi locdenăzbac totodată. Toată fierăria lui Iocan acoloîncăpea, plus zorzoane şi fasoane femeieşti, de laciubote la broboade înflorate, dulciuricaramelizate şi bomboanedin cacaocu lapte,tigăişi oale smălţuite sau emailate, iar duminica ...costumaşe. Aşa le zicea bunica şi aşa au rămasîntipărite-n minte peste ani, deşi ele erau, în fapt,compleuri tricotate cu un maiou şi un chilotasortate. Cu accent pe asortate, pentru căamănuntul era pricină de viaţă şi moarte, cândcareva ne cadorisea şi probam un set aievea.Imprimeul făcea diferenţa şi cum două la fel nu

 prea prindeai, era lucru greu de lămurit şi rezolvat,carecui se împărţeau.În fine, ne-amvăzut fiecarecucâteunuldinasteadotate.

Cu prima ocazie de singurătate în bătătură,le-am îmbrăcat, ne-am aranjat cu mărgele şi alte

articole dintre cele pe care ceva mai sus le-ammenţionat . Lips ea to tuş i ceva. .. Ş i to timprovizând, mi-apicat fisa! Ca Newton la mărulce l-a lovit în cap, aşa am privit eu perechea deciorapi, (mai ştie cineva hamleţii aceia de

 bumbac?), de pe pat. Evrika! Perucă maimaleabilă, nici că puteai afla. Bunele meleverişoare au râs desigur neconsolat când m-auvăzut cu perechea mea, de-un bej ingrat şi niţellăbărţată, pe cap. Dar, după o foarte succintă şi se

 pare chiar convingătoare demonstraţie, n-au maispeculat. Ba m-au rugat chiar a le iniţia în nouaartă ce, deloc curios fapt, sună, după cum bănuiţi,foartetentant.

 Ne-a luat o după amiază întreagă să punemlucrurile cap la cap. Nimic altceva în jur nu maiconta. Ce combinaţii! Ce talent! Ce act teatral! Se

 purtau în două cozi, coc împletit ( la Bunica)dacă-i răsuceai, îi puteai tunde sau franjura,schimbaculoareasaupicta.

Şi cum unei găselniţe ca asta, reclamă-itrebuia, după ce am nenorocit într-un fel sau altulciorapii din dotare, am zis c-ar merita, să ne maivadă cineva. Sătestăm cumar veni piaţa...În fondaveau ce admira! şi pentru a nu părăsi curteadegeabaamdezlegatdelapăşunevaca,şi-amluat-oagale,laplimbare,cugândbun,deadăpat.

Aşasefacecă-ntr-uncapătdevarăşi desat,pe

ŕ 

uliţa principală, cine s-a nimerit a putut vedea ungrup de trei, plus încă patru picioare, insolit. Cutălpile goale, maieu şi chilot, mâzgâlite cumachiajulde cenuşa binede tot,îmbujorate cu sucde cirese proaspăt stoarse şi un ditamai coc dinciorapi întorşi pe dos.... trei fetişcane. Politicoasefoarte. Că de teamă a nu trece neobservatesalutam, ca la sat, orice fiinţă vie ne ieşea în cale.Acuma dacă salutatul rămânea pe loc, cu ochiizgâiţi dupănorod...i-o fiplăcut socot.De-acord?

Cufărul copilăriei

Gabi SCHUSTER:

Eu chiar aveam un cufăr, un cufăr vechicu o încuietoare metalică înverzită detimp. Locuiam într-o casă cu trei etajeunde sus,sus detot lamansardă, segăsea şiun podînfolosinţatuturor chiriaşilor.Loculacelamiroseamereua praf albşi vechi.Mi seagăţade sandale şide degetele de la picioare ce se iveau printrecurele.Uneorialergam,poduleramare,uriaşmise

 părea pe atunci, şi praful acela se aşeza pe piele, în păr, în buzunarele largi ale rochiei. Tuşeam, măfrecam la ochi, aş fi băut apă dar nu vroiam să ştienimeni că sunt acolo, aşa că răbdam. Dar mirosul,mirosulaceladeprafdecolorat,gri-alb,îmiintraînhaine şi îl simţeam chiar şi a doua zi ca pe oamintiretot maipalidă.

Bucuria ochilor şi a fanteziei mele era însăcufărul la care nuaveamvoiesă umbludecâtdupăceceream voie dela tanti Roji.Aşaîi spuneam noicopiii, tanti Roji. Era o bătrână sfrijită, scundă,slabă şi cu un mers destul de mândru dacă te uitaică era puţin adusă de spate. Purta un baston dintr-unlemnroşcat,cuomăciuliemetalicăcauncapdevultur, pe care palma ei se sprijinea cu multăîndemânare. Părulvopsitera mereuadunatîntr-unfel de grămadă de bucle pe ceafă. Purtaîntotdeauna aceeaşi rochie întunecată la culoare,închisă la gât şi lungă până la glezne. Tanti Rojimolfăia mai tot timpul niştebombonele cu gust dementă din care primeam şi eu câteodată câte una.

 Nu erau de ciocolată, dar tot bomboane erau...Cânderam deosebitde cuminte şi mă duceam într-un suflet să îi cumpăr de la brutăria din colţulstrăzii o jumătate de franzelă, fără să rup din ea pedrumuldeîntoarcere,mărăsplătea cuo cheiece deabia îmi încăpea în palmă. Era o cheie neagră cuînflorituri ciudate la capăt. Pentru mine nu existafericire mai mare. Eracheia fermecată,cheia de la

 poarta visurilor,cheia de la cufărul din pod.Luamcheiabinişor,luamseamasănumăvadă

nimeni şi o zbugheam pe scările de ciment lucioscu unmozaicdepetegri,albeşinegre.Nicinumămaiţineamdebalustradametalică,nuaveamtimp.Zburam până la mansardă cu inima înghesuită îngât şi cu o nerăbdare de cascadă la margineacăderii învaleaadâncă.Eravară,eracaldşi colbulînvechit mirosea de cum deschideam uşa podului.Înăuntru nu era niciodată întuneric, două geamurimari, înclinate, lăsau soarele arzător să usucevechiturile de care stăpânii încă nu se puteaudespărţi. Şi undeva, sub o grindă groasă de lemn

 bătrân, încrucişată cu alte câteva mai subţiri, stătealadaaproapeneagră cu reliefuri ciobite pe alocuri.Era cufărul meu cu minuni. Îl numeam al meu

 pentru că numai eu, din toată droaia de copii dincurteanoastră,aveamvoiesăîldeschid.

8/15/2019 cronica-veche-iunie-2015.pdf

3/24

3cronica veche

CRONICA ACTUALITĂŢI

 Radu PĂRPĂUŢĂ:

Maşinuţe, „cauboi”şi cercul „proştilor”

 Daniel ŞANDRU:

 Radu ULMEANU:

 Angela TRAIAN:

Mărepezeamcu cheiasă îldescui,broascanumergeachiarbineşitrebuiasăcautpoziţiafericităîn care încuietoarea îşi desfăcea dinţii cu unscârţâit şi o pocnitură icnită. Waw, în sfârşit

 puteam ridica cu un pic de efort capacul căptuşitcu o oglindă, unde îmi puteam privi chipul cuochii cât cepele şi părul împletit într-o coadălungă la spate. Comoara aştepta să fie răscolită.Câtevafeţedepernădinbumbacîngălbenit,ofaţăde masă din damasc gălbui cu flori lucioase în

aceeaşi culoare şi alta albă cu niscaiva peteroşiatice, o fâşie de perdea din brocart vişiniu, unşal de moire cu valuri verzi şi albastre, câtevaobiecte de lenjerie, treicărţi cu marginilenetăiateşi coperţi cenuşiu-albastre unde femei subţiri se

 plimbauelegant pe faleze de piatră.Le scoteam rând pe rând şi le aşezam frumos

 pe un scaun cu picioarele încrucişate. Tanti Rojiîmispuneadefiecaredatăsănu facdezordineşisănu le trântesc în praf, altfel nu mai primesc cheianiciodată. Ameninţare mai grea decât asta nuexista pentru mine.Continuam să scotcele câtevarochii grele în culori aşezate, gri-perlate ca guşade porumbel sau maronii ca o coajă de nucă. La ovreme răsărea dintre culorile obosite o rochie

 bleu-ciel de nuanţa cerului de dimineaţă cândsoarele bate încă pieziş. O rochie lungă cu ofărâmă de trenăîn spate şi cuun corsaj de dantelăgroasă încheiată în năsturei ca boabele destrugure. Ajunsesem la dantele. De aici încolototul era numai dantelă, fineţuri, mai subţiri sau

mai groase, croşetate în arabescuri florale sauforme geometricecombinate înfel şi chip.Câteva perechi de mănuşi albe, altele crem ca untul sauverzica frunzelede leandri pecarebuniculmeu îiscotea la soare de cum venea primăvara. Uneorimi se părea că mănuşile miroseau a regina nopţiisauapetunii,pecareleştiamtotdincurteacufloria bunicului.Cel maimult îmiplăceaumănuşiledeculoareanisipului cucâte unnăsturelpe lateralăşi

 pe care mi le trăgeam de îndată pe mâini. Erau puţin cam mari dar nu le pierdeam. Apoi venearândul rochiei ca cerul, pe care o îmbrăcam pestetoatece leaveampe mine şi,cu toateastea, toteracamlargăşicamlungă.Darcândsimţeamcătrenavine după mine măturând podeaua eram fericită.Eramprinţesă.Dupăcareurmaultimapiesăşiceamai spectaculoasă.Umbreluţa.

Întinsă pe diagonală ca să încapă, la fundulcufărului se afla o umbreluţă de soare de un rozsidefiu ca un culcuş de perlă, cu o margine latădintr-o dantelă greacu păsări şi fluturaşice atârnacontra luminii. O deschideam cu o grijă infinită

 pentru că îmi era frică să nu o stric, mi-osprijineam de umăr şi începeam să mă plimb prin

 pod ca femeile subţiri de pe coperţile cărţilor netăiate. O singură dorinţa mai aveam: să mă

 plimb odată şi prin curtea lungă, frumos pavată,umbrită de lilieci şi plopi, sub ochii plini deadmiraţie şi uimire ai vecinilor. Nu ştiu ce ar fispus tanti Roji, dar în secret îmi plăcea să cred căs-arfiînvoitdacăaşfiîntrebat-o.

 Nu ştiu dacă e, neapărat, jucăria preferată, însă e prima de care-miamintesc. Să fi avut în jur de patruani, aşa mă pierd acum în amintire, şi-mi reînvieîn nări un miros de covrigi din aceia mici,

împletiţi şi cu mult, mult mac, ai căror aburi mătrezeau şi topeau, parcă, florile de gheaţă dincamera mare a bunicii, de cum venea cu ei întraista de serviciu nenea Costel, unchiul meu de

 pe tată. Apărea din schimbul de noapte, spetit decăratmobilăîn vagoanelecare plecauspre ruşi, laexport, după ce umblase prin ger şi prinsese lasingura brutărie din oraş covrigi cât să-i umpledesaga. Descindea, la şase de dimineaţă, în casă,tropăindgeruldin picioarepe verandăşi, cuvocealuifonfăită,de prunc născut cu omuşoruldin gurăsfârtecatîn două,de-ifusesecusutcu firde aurşi-nvăţase să vorbească pe la şase ani, însoţeamirosul şi aburii covrigilor. Şi-mi amintesc cum,chior de somn, mă smuceam înspre masă din

 braţele bunicii, întinzând o mână spre covrig şi oaltaspre o jucărie nemaivăzutăde atunciîncoace.Era un soi de camionetă vişinie, redată înminiatură, cu şofer cu tot, un şofer micuţ şi cuochii stranii, alungiţi, care „bălăngănea” pe

 platforma din spate, imediat ce se punea înmişcare, doi pui de găină, golaşi, dar foarte

coloraţi,totminiaturali.Aveacheiţăşi,undeva,peo laterală aflată între roţi, erau înscrise niştesemne pe care nu le-nţelegeam. În orice caz,

atunci când mi-o dăduse, tata îmi spusese că e„chinezoaică”.Ei bine,ideeade bază eracă,odatăînvârtită de bunica, „chinezoaica” pornea hai-hui

 pe masă, izbindu-se de covrigii împrăştiaţi şimăcinând macul, croindu-şi drumatât cât îi dădeaviaţăefectul de cheiţă. În timp ce-şi plimba roţile,

 puii se mişcau de jos în sus şi de sus în jos, iar eutrăiam o senzaţie de plăcut vertij, de mă totîntrebam cum pot să dea aşa de des din capete şi

 pliscuri.

Mai mărişor fiind, apăruseră indienii şi„cauboii”, la punguliţe. Erau coloraţi şi puteau fidispuşi în armate ample, în funcţie de câte

 punguliţe dintr-astea aveai în posesiune, absolutoriunde: printre franjurii covoarelor „persane” pecare mama îi tot aranja duminică de duminică,singurele zile libere pe care le avea, pe parchetulmereu lustruit cu Petroxin, pe rafturile biblioteciiori în ţărna dintre blocuri, unde puteai să leconstruieşti şi „forturi”, cât să-i ajuţi în „luptă”.Important era, zic acum, să fii echitabil, adică „săţii”cândcuindienii,cândcu„cauboii”.Aşa,câtsăfie scorul aproape egal, chestie pe care o puteaicontrola direct, nu ca în jocurile de strategie pecare le joacă, pe laptop ori pe tabletă, astăzi, fiu-miu. Era, acolo, o lecţie de echitate, dacă vreţi, pecareînsă o mai încălcam din când în când, fiindcătrăiam într-o lume care ne-nvăţa că egalitateaînseamnă să ţii cu cei slabi, care, de regulă, suntmaimulţi,din câtesepare(nu-nţelegeamexactdece, nu cred că înţeleg nici azi, dar atunci mi se

 părea că e bine).Şi-mi mai amintesc de-o jucărie a copiilor dintreblocuri,cucheileagăţatedegâtlejuri,căreianu-i înţelegeam rostul, mai ales pentru că, întretimp, descoperisem fotbalul, veritabil joc „desocietate”. E vorba despre-un cerc pe care,sprijinindu-l cu un fel de pârghie, frate-miu, maimiccu doiani, îlalunga,zi lumină, dinspate,cândîndealşicândînvale.Alergadenebundupăcerculacela,iarlucrulacestaîlfăceaumaimulţipuştide-oseamăcuel.Edrept,chestiadeveneainteresantă

 pentru noi, cei un pic mai mari, când ăştia seciocneau între ei, frontal, ca proştii, pentru că n-aveau timp, fiind prinşi de propriul cerc, să sefereascăunuldealtul.

E-atâta diversitate, deci, în frumuseţea jucăriilor, fie ele inventate pentru copii sauinventatede copii. Situat într-unfel depermanentă

 bucurie a cunoaşterii, poate că nu am avut vremesă mă ataşez, în chip deosebit, de o anumită

 jucărie. Dar n-am motive, acum, să-mi pară rău învreun fel, câtă vreme îmi dau seama, dată fiind

temape careaţi propus-o, că importantă nu a fost,în mod necesar, jucăria. Important, ca pentru toţicopiii,afostjocul.

Despre muguri, cu sfială

Eraoprimăvarădebasm.Parculfremătade viaţă, copiii ciripeau pe diferitetonuri şi sonuri, luându-se parcă laîntrecere cu păsărelele. Jucam şotron cu niştefetiţe care erau deja în clasa întâi, rang pe care-lrâvneam, dar pe care urma să-l ating abia întoamnă. Când m-am plictisit, am părăsit ţarcul decretă şi m-am îndreptat spre un rond de flori.Acolo am zărit un muguraş dolofan, căruia i s-anăzărit să plesnească drept sub ochii mei. Aînceput apoi să se deschidă uşor, mătăsos, ca o

vrajă. Primul cerc de petale era alb, al doilea roz-alb, un altul roşu. Deodată, s-a închis la loc. Dupăcâteva momente, a început iar să-şi etaleze

 petalele. Şi tot aşa. Fără să înţeleg mare lucru, amsimţit cum mă cotropeşte o emoţie greu desuportat. Am început s-o strig pe bunica. Era decealaltăpartea ronduluişin-auzeapreabine.

-Vino,vinorepede!-repetamîntr-una.-Aipăţitceva?-Nu,darvinorepede!O vecină cu care stătea de vorbă s-a ridicat de

 pe bancăşi s-a precipitat spremine.- Ştii că pe bunica o doare un picior. I-a să

vedem,desprece-ivorba?Şi m-am pornit. Voiam să-i spun totul dintr-o

dată. Abia mai respiram. Aşa a aflat doamnaSabina că floricica aceea avea ochi cu care mă

 privea drăgăstos, că avea şi gură, pe care odeschidea şi o închidea, dar încă nu putea vorbi,

 pentru că era prea mică. Şi multe, multe altele.Amîntrebat-o dece oamenii nuvorbesccu florile şieami-apusundegetpebuze:

-Amsă-ţispunmaitârziu,acumtrebuiesămaişi respiri. De fapt, nu s-a întâmplat nimic ieşit dincomun.Ai asistatdoar la…onaştere.

După ce m-am liniştit cât de cât, m-a luat în braţe şi am pornit spre banca unde era bunica.Pânăs-ajungemacolo, amadormit.

Această întâmplare mi-a tot fost povestită, ladiferitevârste.Defiecaredatăcunoiamănunte,pecare le combinam şi cărora le găseam mereu altesemnificaţii. Uneori, nici nu mai ştiam cuexactitate (ca şi acum de altfel) ce-am văzut euatunci, ce-am adăugat pe parcurs, ajutată de oimaginaţie prea jucăuşă, ca să nu mai vorbesc

despre ce-au putut adăuga alţii (vecini, prieteni,rude…), fiecare cu imaginaţia lui, cu înţelegerealui…

Câţiva ani mai târziu, eram deja princlasa a patra sau a cincea, am auzit-o pe doamnaSabina spunându-le bunicii şi mamei să nu-şi maifacă atâtea griji în ce ne priveşte pe noi, copiii şinepoţii.

- Timpul le va rândui pe toate. Uitaţi-vănumai la fată: felul în care ştie să se bucure, total,de lucruri mici, nespectaculoase, dar profundereprezintă unscutnatural,careo vaapărade orice

 provocareşi o va apropia de cei din jurul ei.Acum,dupăatâţiaani, înţeleg maibine cuvinteleSabinei.Din păcate, avea dreptate numai în prima parte aenunţului. Felul meu de a privi viaţa, cu toate aleei, i-a făcut, mai întotdeauna, pe cei din anturajulîncaremă mişcam, să-miaplice o etichetăpe carescrie cu litere mari: . Asta aşa, ca să nufoloseascăuntermencontondent.

Amdesfăşurataceastămică poveste,pentruca

să pot spune că, într-o eventuală călătorie, oricâtde lungă (chiar şi în cea mai lungă, pe care, o datăşi-odată,fiecareomovaface),aşluacumine,din

 bazarul copilăriei, nu un obiect, ci o stare:. Mugurii vin pe lume plini de taine

miraculoase. Ei ştiu totul şi nu ştiu nimic.Contemplându-i întreaga viaţă cu uimire şi

 bucurie, înţelegându-i şi iubindu-i, mugurii (fieeidearbori, deflori, depăsări saude oameni, decer,de soare, de stele şi de lună…) transferă în noienergii nebănuite, carene ajutăsă transformăm înrealitatemuguriidinvis.

naivă

 stareade mugur 

Lămpiţa

Cred că lăcriţa cu amintiri a copilărieieste mai degrabă un fel de vestibul,care duce spre celelalte cămări alevieţii noastre, luminează sau întunecă toatevârstele. Această lăcriţă-vestibul fer(m)ecatăcuprinde nu numai merele de aur ale lui Prâslea,nu numai chei minunate, care deschid uşile

 bucuriilor,ci ţine ascunse şi alte cheiţe, care închid porţile spre ţinuturi pline de făgăduinţi, alte mere,otrăvite de data aceasta, care ucid suflete. Sigur,copilăria este întotdeauna fericită, tot repetămdupăun dicţionaral ideilor de-agata, fieîn opinci,fieînbotine.Dar...

Îmi amintesc de o poveste chinezească, pecare am auzit-o în copilărie la radio (la

o emisiune pe care o ascultam cusfinţenie) şi pe care, uite, o ţin minte şi astăzi: Unîmpărat a voit ca băieţelul lui să fie mereufericit.Şi i-a făcut toate voile, i-a dat tot ce acesta a vrut.Dar într-o zi căluţul de porţelan al copilului s-aspart. Atunci micul prinţ a început să plângăOricâţi alţi căluţi la fel i-a dat împăratul, copilul

 plângea, fiindcă numai cu cel spart a călătorit înlumilefeericealeimaginaţiei.

Căluţul meu de porţelan a fost o lămpiţă

 pentru copii, pe care ne-a cumpărtat-omama, ca sănu speriem când ne trezeam noaptea. Nu ştiu soramea, dareu numă speriam.Mătrezeamnoapteaşivedeam la lumina zgârcită a lămpiţei umbrele

 prăpăstuite peste mobile, stropii de lumină care semişcaupetavan...

După mulţiani amgăsit înpodul caseilămpiţaşi deodată mi-am amintit totul...La lumina eisearbădă tata şi alţi bărbaţi vorbeau de trecere.Vorbeau îndelung, sucit, întortocheat: că să netrecem, că să nu ne trecem. Eu nu înţelegeam, dar nu ştiu de ce nu întrebam pe nimeni cum vinechestia asta: trece vara, trece căruţa pe drum, dar cum să se treacă ei? Dar ascultam o vremeglasurile lor înăbuşite, gîfîite, scrîşnite, răbufniteuneori (Eu nu mă trec!). După aceea evadam înlecturilemele deatunci,în ţinutul MăriiÎngheţate,unde se afla zăpada purpurie, zburam cu VulturulGorgo,mă întreceamcu fatacea isteaţă,cu Aladinşi lampa lui... De la o vreme însă, în seara aceeafără de sfârşit, la lumina lămpiţei chioare sevorbea tot maipuţin. Maimult tăceau, iar umbrele

li se zvârcoleau pe pereţi, ca şerpii sub furcă.Tăceauatâtde mult căuneori mama îşibăgacapul

 pe uşă să vadă ce se întâmplă. Văzând chipurile

Noaptebună, copii!

îngândurate, duse, alebărbaţilor, setrăgea îndărăt,la treburile ei... Neînţelegând, îmi desluşeam înfelul meu mreaja aceea de vorbe şi de tăceri.Trecerea - tălmăceam eu - se abătea nu numaiasupra oamenilorşi asupra lui MoşCrăciun,dar şiasupra păsărilor,ierburilor, copacilor...Se treceauşi merele, şi nucile, şi trandafirii, şi vara. Toate setreceau... Cum stă scris şi în cărţile din coajă demesteacăn ale bufniţei albe şi înţelepte... Zăpada

 purpurie de pe Muntele Înalt, de la gura fluviului

Pecioara, unde vuia Marea cea Rece, era acolo, învârf. Îmi umpleam căciula. Însă trebuia să măîntorc. „Uhu-hu! Vino repede”. Şi iar goneam

 peste şapte râuri, peste şapte lacuri, peste şapte păduri, până la ai mei. Dar când mă uitam încăciulă, zăpada purpurie se trecuse. Se prefăcuseîntr-oapămurdară,cenuşie...

De ce toate se trec?... Şi în seara aceea lungă-lungăiată-l petatala gura sobei,fumândîn tăcere.Vedeam fumul ţigării ori cel ieşit printre cahle,care înceţoşa chipul tatei. Îl vedeam zvârcolindu-se, chircindu-se, până ce se mistuia în pălălaiaroşietică. Îmi apărea ca un pitic bătrân, zgârcit deani, înnegrindu-se încetul cu încetul. Lămpiţa sefăcea mică, uriaşi întunecaţi se prăvăleau pe

 pereţi, iar piticul, chincit lagura sobei, se chircea:cât un porumbel, cât o nucă, cât o neghină maiapoi, până ce dispărea acoperit de fâşii deîntuneric.M-amtrezitcândmamaaintratînodaie.Flacăra lămpiţei a pâlpâit speriată, gata să sestingă. Tata tot la sobă, fumacu mişcări încetinite.

"Te-ai trecut"? a întrebat mama răsuflând dingreu,ca dinfundul pământului.Tataa privit în jur,de parcă acum vedea întâia dată lucrurile din casăşi, trudnic, după o tăcere lungă-lungă: "M-amtrecut". Şi umbra tatei s-a năruit peste sobă... M-am uitat la mama: avea ochii trişti şi speriaţi, dar nuerauaşa dela lămpiţa mea, ci dincauza neguriidinsufletulei-căsevortrecelacolhoz.

De ce arde soarele

Cânderammic,îmiplăceapoeziaMaiam unsingurdor,cântatăpe melodiaaceeafunebră

 pe careo cunoaştemcu toţii.

Cânderammic, ştiamde ce se mişcăîn minemoleculele,cutoatecăn-aveamhabar 

ceesteomoleculă. Peste tot existaun principiudivin şi fiecarefrunzăcăzând eraîn armoniecu universul.

 Apoi am începutsă învăţ numelelucrurilor,numeleoamenilor 

 şi am început să văd ca prin ceaţă.

 Amî nceputsă văd piatraşi pomul,câinele,bărbatul, femeia

 şi eramatât de puţin eu,atâtde dezamăgit eusingurde mine.

 Acummă întorcîncetulcuîncetulcufaţalamine

 şi mă văd undeva, foarte departe.

Stauacoloşiîngân Mai am un singurdor  şi-mifac semnecu braţele să măduc, să mă duc.

Căciiată,ştiudin noudece arde soarele

 şi-mivine să cânt  sub imensa ploaie de stele.

8/15/2019 cronica-veche-iunie-2015.pdf

4/24

4   cronica veche

CRONICA VECHE

 întâlniri de destin Alexandru ZUB

P RINTELE GHEORGHE CALCIU:SECVEN MEMORIAL

ĂŢĂ Ă

Cu ceva timp înurmă,puţin înainte desărbătorile pascale,am

avut surpriza dea fi căutat telefonicde Maica Macaria de laMânăstirea Diaconeşti.Aşa s-a recomandat, nu fără o micăemoţie, căci era nepoata unui coleg de închisoare, Constantin Anadinpărţile Neamţului,pădurarîn slujba Casei Regale, a căruifigurăluminoasă,demnă,stimulativăo evocasemcândva,în treacăt,fără aşti că fostul meu comiliton de la Jilava plecase deja, cum se spune,la strămoşi. Era o familie numeroasă, ca şi a mea, iar o nepoată,ajunsă în cinulmonahal,la Diaconeşti, căutasă mă convingă astfel,

 pe calea undelor, să iau parte la o acţiune evocatoare, dedicatăPărintelui Calciu, a cărui memorie e cultivată cu devoţiune laDiaconeşti. Acolo s-a şi elaborat, cu ani în urmă, un masiv tommiscelaneu despre

( E d i t u r a C h r i s t i a n a ,Bucureşt i , 2007) , cu o

în care ValeriuAnania (alias „Bartolomeu alClujului”) îl recomanda ca„ u n e x em p lu a t ip i c d erezistenţă anticomunistă”,unul care „făcea parte dingeneraţia destinată nu doar temniţei, dar şi sinistreireeducări de la Piteşti, puse lacale şi dirijate de tot ceea cec o m un i s mu l a v e a m a iabject”. Din acea experienţăgrozavă, diabolică, GheorgheCalciu, student la Medicină,cu însuşiri ce îl făceau apt

 p en tr u al es e îm pl in ir ispirituale, a izbutit să iasăfinalmente luminat şi întărit.În afara volumului citat, Mânăstirea Diaconeşti a făcut să apară decurând şiun filmdocumentar,a căruiipostază electronică (fixată peDVD) urma să fie supusă unei dezbateri publice, la Iaşi, în Casa deCultură a Studenţilor, pe data de 20 aprilie a.c., acţiune la careorganizatorii mă invitau, prin Maica Macaria (indisponibilă la aceadată) să iau, la rându-mi, parte. Se avea în vedere calitatea mea deistoric, dar şi aceea de fost deţinut politic (1958-1964), capabiloarecumsă aprecieze,„profesionist”,unasemeneagest.Documentarul în cauză,

, mi-a fost pus la dispoziţie de istoricul Florin

Cântic, directoral ArhivelorNaţionaleIaşi, însăn-am găsit mijlocultehnicde a-lvizionaîn prealabil.Aşase face căîn ziua plănuităşi înlocaţia indicată, am avut surpriza de a-l urmări, cu maximă atenţie,împreună cu imensul public (nu doar juvenil), captat de imagini,când luminoase, când sumbre, dar şi de comentarii, pe un laitmotivmuzical ( lui Ciprian Porumbescu) de care, am fost mereuataşat, din anii şcolarităţii normaliene până în cei de recluziunesilnică şi mai târziu. Compozitorul luase parte, se ştie, în 1871, laSerbarea putneană în memoria lui Ştefan cel Mare, alături de

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu dupămărturisirilesale şi alealtora

 predoslovie

7 Cuvinte, povestea unui biruitor:Gheorghe Calciu

 Balada

Eminescu, Slavici, Xenopol ş.a., încât i-a putut mărturisi atunci

tatălui său, preotul Iraclie, că „a cântat întregii Dacii”. De aceaserbare şi de simbolismul ei resurecţional se leagă propria mearecluziune politică, prestată împreună cu unii colegi de studenţie(M. Brudiu, V. Ciochia, A.I. Popescu, D. Vacariu etc.), experienţăconsumată în condiţii mai puţin severe decât cele care i-au fostimpuse lui Gheorghe Calciu în prima fază a detenţiei sale. A douafazăcoincidecu a mea,însă următoarea, ultima (1978-1984),era pe

 punctul de a-l aneantiza din nou, dacă n-ar fi survenit diverse presiuni externe, de care sistemul ceauşist trebuia totuşi să ţinăseama.Asemenealucruriau fost studiate intensîn ultimul sfertde secol.S-au tipărit documente, s-au făcut analize de tot felul, sub unghi

 j u r i d i c , i n s t i t u ţ i o n a l ,deontologic etc., figurile

 proeminente din mai multegeneraţii beneficiind, se poatespune, de un interes sporit.C e nt r ul d e S t ud i i c a refuncţionează la MemorialSighet, sub egida FundaţieiAcademia Civică, a publicatdeja unele serii tematice,volume de autor, culegeri des t ud i i ş i d i sp u ne d e oinestimabilă bancă de date, lacare se poate apela oricând cufolos, inclusiv pentru a lămuricontextul în care se plaseazăexistenţa eroică a PărinteluiCalciu.La acel context am socotit căeste cazul să mă refer, făcând,după rularea filmului, unele

consideraţii ,asigurândasistenţa(devenităauditoriu)cămesajul celor , difuzate pe loc şi într-o broşură scoasăanume, e unul peren şi de aceea capabil să motiveze paşii noilor generaţii spreadevăr,bine, frumos, ca în deviza folosită în vechimedeceipreocupaţideobunăarmoniecusemenii.Este spiritul ce se degajă lesne din scrisul Părintelui Calciu (

, 1986;, 1988;

, 2000;, 2001), ca şi din întreaga lui prezenţă socială, ca militant

 pentru drepturile omului, ca preot, ca teolog, ca duhovnic, ipostazeasupra cărora există deja destule mărturii competente. Filmul rulatla Casa de Cultură a Studenţilor a şi produs unele comentarii,moderatorul serii,FlorinCântic,prefaţându-l cu un subtil preambulexegetic ( , în , 15 aprilie a.c.), delacarese poate pornipentru alte analize,mai extinse,mai adecvate.Sper să am ocazia de a insista eu însumi asupra unor aspecte deinteres ego-istoric.

en historien7 Cuvinte

Şaptecuvinte către tineri Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şimeditaţii religioase Homo Americanus. O radiografieortodoxă Războiulîntru Cuvânt;Cuvintelecătretinerişi altemărturii

Unatlet allui Hristos Ziarulde Iaşi

Îndrăznesc să cred că îl cunosc destul de bine pe psihologul

GheorgheBălăceanu.Îi ştiuopiniile, îi ştiulucrările de artă, însăîiştiuşi cărţile. Cărţi pecare le citesc cu plăcereori de câte ori mi leoferă.Aflatla intersecţia întremaimulte arte,Bălăceanua ajuns laconcluzia că le poate servi pe toate sau că le poate îmbina într-unasemenea mod încât toate artele pe care le practică să fiemulţumitede el.Aşa se facecă lucrărilesale deartă sunt,frecvent,rezultate ale unor reflecţii de natură psihologică, iar cărţile salesunttratate neconformistedestudiual naturiiumane.

Aparent, ai fi tentat să îl integrezi pe scriitorul Bălăceanu înlumea prozatorilor umoristici din stirpea lui Valentin Silvestru. Olume tot mai puţin populată, probabil pentru că societatea şi ceicare o locuiesc devin tot mai gravi. Diluarea generală a umoruluinaţional face ca acest gen de proză să-şi fi pierdut adepţii.Gheorghe Bălăceanu ar apărea, aşadar, ca un supravieţuitor.Prozele sale,în marepartescurte şi concentrate,mustescde umor.Ceea ce este interesant e diversitatea acestui umor: uneori trist,alteori suculent, uneori umor de înţelept ce observă ironic lumea,alteori autoironie subtilă ce atestă inteligenţă auctorială.Bălăceanu nu este însă, în proză, doar un umorist. Volumele sale(

şi altele) îl recomandă ca peun cartograf al stărilor de spirit ale naţiunii. Fără îndoială, un cartograf formatla şcolile lui Caragiale şi Păstorel, însă atent la nuanţele prezentului, realist şi crunt cu apucăturile autohtone, evadândfrecventînsatirăşişfichiuitoareanaliză.

Cea mai recentă carte a lui Gheorghe Bălăceanu (, StudIS, Iaşi, 2015) continuă, practic, un amplu

 proiect auctorial, înscriindu-se cu fidelitate într-un stil deja bine particularizat ş i într-o inconfundabilă tematică de care autorul pare să fie extrem de ataşat. E un volum în care îl regăsim peBălăceanu preocupat de chestiuni ale prezentului (ca în prozele„Lamare”,„Antistres cuspecificromânesc”,„Aiurea-n tramvai”,„Premiul”,„Cândia şi raţiuneavacanţă”, „Sondajde opinie”),dar şi un trecut pe care şi-l asumă şi pe care, nu fără anumite accentenostalgice, ni-lîmpărtăşeşte(„LaCântarea României”, „Tabăradecreaţie”, „Tatăl nostru”). Modul în care, de la proză la proză,alternează aceste secvenţe temporale, conferă cărţii dinamism şiritm, ferind-o de riscurile monotoniei şi ale plictisului. Uneoriscrise explicit la persoana întâi, alteori „cu delegaţie”, către un alt personaj,bucăţile literare ascund constant auto-biograficul, sineleautorului plutind printre rânduri, peste cuvinte, asemenea unuiduhpesteape.

O foarte interesantă relaţie are Gheorghe Bălăceanu cu

limbajul. Printre plăcerile autorului, bunăoară, se numără aceaforţare a sensului propriu al unor expresii intrate înuzul lingvistic pe canalele unui sens figurat. Recuperarea sensului propriucreează uneori, într-adevăr, adevărate spectacole de idei. Câtevaexemple: „a spune negru pe alb”, „căzutul pe gânduri”, „dintr-un punct de vedere, sau dintr-o linie, sau din mai multe”, „oameni derând, fără măcar a preciza de care rând… de rândul întâi, aldoilea…” etc. Apoi, folosirea unor construcţii lingvistice într-omanieră inovativă, cu posibilitatea producerii unor imagini puternice, este o altă „meteahnă” binevenită a scriitorului desprecare vorbim. Un simplu exemplu: „un cow-boy de mahala,

”…Seducător e la Bălăceanu, apoi, modul în care ştie să

 prelucreze banalul: o simplă călătorie cu tramvaiul, o întâlnire cuun beţiv, receptarea unei conversaţii etc. devin prilejuri deinvestigaţie socio-psihologică. Fotograme ale realităţii (prezentesau trecute) împânzesc paragrafele unei cărţi în care, în ciudatitlului, raţiunea (autorului) stă la pândă, filând escapadele altor raţiunicareintrăînvacanţă.

Alte pasaje, pe lângă plăcerea în sine a lecturii, au valoaredocumentară: evocarea modului în care se făcea selecţia pentru participarea la Cântarea României, apoi jurizarea şi deplasarea

 propriu-zisă în capitală, percepţia în epocă a ideii de tabără decreaţie, putreziciunea unei instituţii numită a premiului - toateacestea au relevanţă pentru lectorul dispus să (re)cunoascăfragmentedintr-untrecuttotmaicotropitdeuitare.

Cartea lui Gheorghe Bălăceanu are meritul de a putea fi citităoriunde: acasă, în pauza de publicitate a unui film, în tramvai, pefuriş, în timpul unui curs plictisitor, pe tren sau pur şi simplutraversând pejosun oraş încarenu maiai marelucrudevăzut.E oscriitură relaxantă, aproape terapeutică într-un univers cu fiinţeatâtde stresate.

 Pilule contra devierilor decaracter, Viaţa-i complicatde simplă, Nu râdeţi, că-i chiar aşa!

Când ia şiraţiunea vacanţă

 fleorcăindo îngheţată

E

xistă poeţi care iubesc / urăscclipa...Într-atât încât o conjură prin verscadenţat sau aritmic, să treacă, peste

tulbure apă, dinspre malul unui gând răscolit defaptă, înspre instantanee-oază, de peliculăcinematografică. O surprind şi o adapă. Există însăşisufletecare,ghicindprobabilcălaunmomentdatnu mai e vorba de-a trăirii simplă splendoare, ci deintensă devastare, aleg să construiască, abil,capcane. Ei sunt colecţionarii de vise, de senzaţii,deintimetropare.Privesc apoidintr-uncolţ umbrit,amesteculinedit,cu nostalgieşi-un soi de sinededublare,în timpcedeschid poarta spre a le lăsa în derivă să zboare prin cameră, prinminteşiprinochiuridecarte.

După debutul târziu (nu şi tardiv) cu ,Darie Lăzărescu revine, sub umbrela editurii Vocativ, cu volumulintitulat sugestiv . O carte de-ofrancheţe şi pe alocuri (clar)viziune apăsătoare. Nu e, după cum poate te-ai fi aşteptat, panorama unor arderi a nterioare, coloratestrident şi suprarealist cosmetizate, nu e un jurnal cu simţ derăspundere şi la zi administrat, nu e o carte pledoarie şi nici una genatotştiutor sfat. E pur şi simplu cartea unui unic anotimp. Pânditevident de resuscitări emoţionale, de fremătări ce imită, de-un buchet de angoase, de parodii subliminale,de pamflet subacoperireşi uneori de parabole. Toate devin realiste barometre de stare şi populează imprevizibil, în timp, construita colivie care, cine ştiecum, prin care sursă, ajunge să-ţi vină mănuşă;

. Când a ajuns deja la litera O-.

Redusă prin absurd la metrica unui singur vers, e o

O iarbă călcată pe nervi

Colivie pentru licurici şi greieri

Colivia...

în anii ploioşi, îndimineţile cu brume şi ceţuri/ în serile târzii când nimeni nu-ţi maibate la uşă alfabetul nefericiriioctombrie, octopus,origami,orgasm...şi luiOsiris,răvaşeoranj

carte despre . Despremomentul când poate constaţi mirat că felul tăude-afi s-aschimbat. Căsticla coloratăprin careaiales să priveşti lumea, s-a matifiat într-atât încâtîţi tulbură inima. Când dai frâu liber unui sinevrăjit,deşi n-aivrea,mai abitir de

;cânddeviiMax,celpecare

; când te transformiîn

; când intri în clubul (fărămatcă) a

.lui Darie Lăzărescu e fără îndoială

şi-o carte album, cu o putere imagistică şi epitetecromaticece amintescde atuurilesale consacrateîn panoplia simezelor plastice. Subscriu de altfel

ideii subliniate de Cindrel Lupe-Montpellier, undeva pe coperta primului volum, conform căruia

. Cu precizarea poate căînafaracâtorvaschiţe,stărilesuntpotenţate de chiar puternice, pline, asprutrasatetuşe de culoare. Nu există nicăieri impresie voalată, ci avidă certitudine în pantă.Pentru autor pare o a doua natură, un substrat sub epidermă infiltrat,(şie firescsă fieaşa)lejeritateaprincare a ales a încadra viatempera, prinvers instrumentdiabolic de măsurattemperatura viselor.Fie elenefericite sau caste, pentru că, nu-i aşa,

.Nuefăcutăsateflatezesprinţar.Privit astfel momentul alfa al acestui volum e unul despre

despărţire, pentru că

. E momentul când ţi-ai dori ca-n paharul tău cu vinsă se prefacă măcar că doarme

dar, în fond, nu faci decât să multiplici. Odată apăsat butonul de panică,

.Dacă începi să faci poze cu Dumnezeu, aura îţi devine obsesiv

a doua zi după tinereţe

cadenţaploilor  peste târgurile de provincie, s alvele de tun lamorminte sau tăcerea încremenită a femeii

 părăsite l-auinternat ai lui la azil pe motiv că nu mai ştia sădeosebească viaţa de moarte

 piatra cubică pe care îngerul calcă în

necunoştiinţă de cauză făpturilor pelagice cu ochi telescopici

 fosforescenţi, gata în orice moment să dea în plâns,fără vreunmotiv serios

 poezia aceasta pare scrisă cu uncreionde desen

 poezia nu e o trusă demachiaj,nu-ţi adânceşteprivirea

o noapte perfectă ar trebui să înceapă cudespărţirea deroşu, culoarea nebunilor şi a sinucigaşilor./ Mă lepăd definitiv de macii din lanuri, de unghiile tale incandescente, de

 sângele tău aheunegru negru negru, o picătură de aur  roşu rezerve de gânduriaseptice ziua de azi e un spectacol,cutoatebiletelevândute,cu toateuşileînchise

Colivia...

albastră, fie că e vorba de pierderea eului-hologramă, de

, ce-a fost cândva schimbare de macaz, sau. Şi nu e fireşte nimeni de vină....Când

începi săfaci pozecu Dumnezeu, teîntrebiîn zadar,de ceacum îţipar fărăaltar 

.Când începi să faci poze cu Dumnezeu,

sunt semne că n-ai murit de tot. Sau maimult,că, deşi fără antidot,maiai şansade-asta,ca-ncopilărie,în faţa porţii inscripţionatecu şi că tu doar ai visat în fapt,cum e să întorci, cu gândul aiurea, ceasul stricat al altcuiva.

, porţi pe corp mulţimedeamprente.Fosforescente

o umbră în pudriera veche de argint, mirosul albăstrelelor sub nebunia delicheni, de cearcănele aureole adânci, de lacrimile contrafăcute, deun cercel turcoaz unbastonaş în plus pe retină

acele fotografii mucede,ca niştemoaştede sfinţiortodocşi,legate cu funde roz / fărâmiţate printre inimoare de turtă dulce,carbonizate

infernul cafelei dedimineaţă, astrul contrafăcut, sexul de complezenţă sau al cerşetorului din colţ salut 

 Fărăarme şi bagaje/ fără mori de vânt şi dulcinee

Interzisă intrarea

 Raluca SO FIAN-OLTEANU 

Călin CIOBOTARI 

Gheorghe B ceanui escapadele ra iunii

ălăş ţ

Poze cu

Dumnezeu

8/15/2019 cronica-veche-iunie-2015.pdf

5/24

5cronica veche

CRONICA VECHE

R ar s-a întâmplat, în prundul istoriei noastre, o mai

ciudată conjugare de furii şi întâmplări care să ducăatât de direct la neutralizarea unui om, conectat permanent, prin fapte probante şi prin atitudini auguste, laoptimizarea politicii româneşti şi la imprimarea unui trend deevoluţie sănătos, în deplină concordanţă cu posibilităţile şi cuaspiraţiile firii româneşti. Daracesta pare să fie destinul istorieinoastre - să-şi exonereze făclierii, să-i ponegrească, să-ivulnerabilizeze şi să-i aducă în treapta de jos a percepţiei publice. Numai că, după consumarea faptelor şi evenimentelor testimoniale, vine istoricul, cu misiunea lui ordonatoare,aşezând lucrurile în matca firescului şi într-o logică nefisuratăde devălmăşiileveacului.

C. Stere a trebuit să suporte un tratament ostil şi defăimător şi numai auralui de luptător călit, trecut pringheţurilesiberiene,unde-a fost izolat de ohrana ţaristă, l-a salvat de la închisoare.Spirit lucidşi clarvăzător,a făcutde serviciuşi decap limpedeladevălmăşiile acelei intersecţii de veacuri şi nu s-a vindecatniciodatădeideeaînaintăriineamuluisău.

La 150 de ani de la naşterea sa, credem că s-au cristalizatcondiţiile unei mai drepte evaluări a doctrinarului, a omului-

cremene,cu principiiferme şi inderogabile. În tinereţeasa post-licea lăactivase înorganizaţ ia ş i-a rămasmultăvreme blocat în principii de stânga. L-a recuperat Iuliu Maniu,carea făcut apel la spiritul lui erudit, ordonat şi clarvăzătorşi la bogata lui experienţă ideologică, pentru a elabora doctrinaPartidului Naţional Ţărănesc, dar nu s-a putut aşeza în cadrelelui. Generalii ţărănişti, cei care luptaseră în RăzboiulReîntregirii,nu i-auiertatfaptulc-a rămas în Bucureştiul ocupatde trupele germane şi a editat publicaţia Acuza detrădător i-a sfâşiat nu doar destinul politic, dar l-a marcat adâncşi nevindecabilpentru totrestulvieţii.

Afost,se spune,o victimă a luiIonelBrătianu,carei-acerutsă rămână în Bucureşti şi să ţină legătura cu ocupantul german pentru ca, în eventualitateaunei victorii a Puterilor Centrale, săexiste totuşi cineva caresă poatăîncheiapacea.Sigur,istorias-a derulat altfel de cum anticipase Brătianu, dar Stere, Slavici şialţicâţivacare au rămas în Bucureştiul ocupat şi-au colaboratla

, au trebuit să suporte acuzele de trădători, ba chiar uniidintreeiautrecutşipelaVăcăreşti.

Stere va susţine , într-un lung discurs rostit în CameraDeputaţilor, la 5 şi 6 martie 1921, că în timpul deportării înSiberia i-acunoscutpe ceidoi marirevoluţionaricare au marcatistoria Europei pe termen lung: pe Lenin şi pe viitorul mareşal polonez Pilsudski. Coroborând biografiile celor trei surghiuniţi,rezultă că Lenin va parcurge traseul lui Stere cinci ani maitârziu, când acesta îşi încheiase pedeapsa, dar pe Pilsudski e posibil să-l fi întâlnit p rin taigaua siberiană. Târziu, în 1927,când înaltul demnitar polonez va face o vizită la Bucureşti, ceidoi vor avea prilejul să se revadă, ba chiar se vor întreţineîndelung,mult peste limiteleimpusede protocolulrecepţiei.

Când Stere s-a aşezat definitiv în România avea 27 de ani.Era la curent cu toate doctrinele social-politice ale timpului şi plin de vigoare, de clocotul unor energii nestăvilite. Însă nudescinsese într-o Arcadie idilică, ci într-o ţară marcată deconvulsiişi patimi politice,carepolarizauîntreaga viaţăpublicăromânească. Între primele urgenţe ce se impuneau la aceavreme, constata noul venit, era ridicarea stării materiale şiculturale a celor de la talpa ţării. Era consternat de faptul că partidele politice, liderii lor şi toată politica dâmboviţeană secentrau exclusiv pe accederea la putere - prin combinaţii, prinmanevre şi maşinaţii de tot felul - şi uitau complet de urgenţele

 Narodnaia Volia

 Lumina

 Lumina

.

ţării şi de problemele celor cărora le obţinuseră votul, prin

mituire, prin promisiuni generoase, prin cumpărarea opţiuniielectorale. Devenise evident că omul acesta tobăde carte, venitdin Basarabia cu sentimente patriotice sincere şi curate, care-şi publica într-o serie de articole subsemnătura C. Şărcăleanu, va fi incomod pentru mediul politicromânesc.Şi incomod arămastoată viaţa

A fost C. Stere un trădător, a pactizat cu ocupantul germanşi-a făcut propagandă pro-germană prin publicaţia sa,în acelmomentde istorie dureroasă,cânddin toatăRomânianumairămăseseneocupatădecâto partea Moldoveide Sus?Afostgazeta sa o tribună a administraţiei germane din Bucureşti -altfel o administraţie riguroasă, care introdusese chiar niştelegitimaţii speciale ( pentru populaţia capitalei?Era, fireşte, filogerman, ca şi P.P.Carp, Marghiloman şi alţi politicieni români, dar asta nu înseamnă c-a devenit automattrădător. Ca basarabean din Soroca şi ca român cu fibranealterată de izbelişti, Stere era convins că, ori de câte oriEuropa este divizată în două tabere antitetice, locul Românieieste în tabăra în care nu figurează şi Rusia. În principiu, nu eranimic rău în această convingere, doar că oportunităţileRomâniei în acel moment erau altele. România nu puteapierdemomentulînfăptuiriiidealuluiei dintotdeauna:MareaUnire.

Să observăm că, deşi a circumscris exact perioadacând Bucureştiul era ocupat de trupele lui Makensen, n-a făcutnic i o concesie ocupantului. preciza Stere înamintitul discurs din Parlament,

Tîrziu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 25 iunie 1942, prezidată de Mihai Antonescu, omul de încredere alMareşalului Antonescu, evocând momentul de după primulrăzboi mondial, când împrejurările păreau să optimizezedeplina întregire a ţării, a amintit că

(vol.VII, Bucureşti, 2003,

 p. 386)Aşezând înoglindă stareade lucruri dinRomâniacu ceadin

Rusia pravoslavnică, Stere întrezărea pentru ţara noastrăaceleaşiurgenţeşi priorităţiclamateşi de narodniciiruşi pentruvecina noastră răsăriteană. Poporanismul lui Stere, cuiluminismul său întârziat, era lovit în credibilitatea lui denuanţele socialiste imprimate curentului, pe care lumearomânească nu era pregătită să le crediteze, nici atunci, laintersecţia veacurilor 19 şi 20, nici mai târziu, în perioadainterbelică. România n-a trecut printr-o mişcare socialistădesfăşurată, care să pună în dezbatere idei şi teze derivate dindoctrina marxistă, să le întoarcă pe toate feţele, să propunăvariante şi alternative, iar cei câţiva români rătăciţi prinsocialism, de la plăpumarul Gh. Cristescu şi fraţii Nădejde, la

Panait Istrati şi chiar Ţuţea, nu s-au implicat doctrinar, ci maimultemoţionalşi afectiv, deunde şidezamăgirilelor ulterioare.

Doctrinarul Stere n-a fost nici el un marxist consecvent.Baza socială creditată de el era ţărănimea şi nu clasamuncitoare, cum se prefigura în lui Marx, care începusesăbântuieEuropa.

Steren-a fost undemnitarşi unabonat lafuncţilepublice. Osingură dată, în 1907, i s-a încredinţat, pentru câteva luni doar,funcţia de prefect al judeţului Iaşi, şi dacă răzmeriţa ţărăneascăce cuprinsese ţara, n-a avut aici intensitatea din alte părţi şi nus-a înregistrat nici o victimă, explicaţia trebuie căutată şi în prezenţalui Stere în frunteaprefecturii ieşene.

Profesor şi rector al Universităţii din Iaşi, întemeietor,alăt uri de G. Ibrăileanu, al revistei Steretrecea drept un model de conştiinţă intelectuală şi de conduităcivică. El a fost unul dintre cei puţini care a înţeles că unitateageografică realizată după Marea Unire nu poate fi deplină fărăo coeziunesufleteascăşi fărăo sinergiepoliticăizomorfă.Acestlucru nu l-au înţeles contemporanii săi şi nu-i de mirare că demulte ori, în campaniile electorale interbelice, când politicienii

dâmboviţeni mergeau să le ceară votul basarabenilor, încă semaiauzeacâte-ovoce carereproşacu nădufcăOr, Stere a înţeles bine acest aspect şi s-a menţinut într-o

amiciţieperfectă cu Gogaşi cu alţipoliticieniardeleni, cucare ainiţiat proiecte şi s-au susţinut reciproc în cadrul dezbaterilor  parlamentare. Goga l-a invitat înArdeal, unde Stere a petrecut

observaţiile ipohondrice

 Lumina,

ausveis-uri)

 Lumina

Ca orice om,am păcatele şi greşelile mele.

 Dar când îmi examinez conştiinţa şi îmi scrutez intenţiile şicând mă gândesc la şirul lung de jertfe şi de lupte, la toateumilinţele şi suferinţele care mi-au fost sortite să le trăiesc încei 35 de ani încadraţi între temniţa rusească din Chişinău şi puşcăria românească din Văcăreşti - nu mi-i ruşine de trecutul meuşi numă căiesc.

Stere, care avuseseexperienţa teroarei ruseşti şi care, născut pe pământul  Basarabiei, era obsedat mai ales de idealul unităţii româneşti, prin câştigarea Basarabiei de către Regat, a crezut că Neamul  Românesc nu va putea să-şi păstreze fiinţa lui naţională

alăturându-se Puterilor Aliate, ci că slavismul constituie omare primejdiefaţăde care Românianu poatesingurăsă lupte,că, deci va trebui să se alăture Puterilor Centrale - Germaniei şi ch iar Austro-Ungariei, ca să e vite o am eninţare din partea Rusiei.

 stafia

Viaţa Românească,

maibineera subruşi.

Arhivele Naţionale ale României, Stenogrameleşedinţelor Consiliului de Miniştri,

 Ionel NECULA

momente fastuoase, din care a rezultat cartea saAfost un revoluţionar,dar unullucid şi clarvăzător, careştia

să interpreteze semnelevremiişi să anticipeze evenimentele.Înromanul său fluviu (opt volume)anticipa că şi România se află în faţa unor încercărirevoluţionare.Avea temeiuri suficiente?Aveadoar convingereacă o revoluţie nu va izbucni niciodată acolo unde domnescBinele, Dreptatea, Adevărul şi Bunăstarea. Or, care din acestedeziderate erau răsfăţate în România? Ideal, pentru binele ţării,ar fi fost ca profeţia lui să nu se împlinească, să se poată trece peste derutele cucarea împovărat-oistoria. Din păcate…

TragedialuiSterea început la27 martie1930,cândla OperaRomână din Bucureşti s-a omagiat revenirea Basarabiei latrunchiul ţării. Cuvântul omagial era rostit de ministrulŞcoalelordin acea vreme, N. Costăchescu.În modfiresc,acestaa amintit şi de contribuţiadecisivă adusă de Constantin Sterelaînduplecarea celor din Sfatul Ţării să semneze Declaraţia deUnire. Dar, în clipa în care s-a pronunţat numele lui Stere, treigenerali s-au ridicat din lojele lor şi-au părăsit ostentativ sala.Incidentul a trecut aproape neobservat pentru multă lume,dar adoua zi toate ziarele erau pline de articole incendiare.Acesta afost începutul calvarului îndurat, pe nedrept, de Stere şi de carenu s-a eliberat niciodată. S-a retras la Bucov, unde avea o casăimpunătoare,înconjuratădeunparcdetrandafiri...

După ştiinţa noastră,C. Sterea avut trei copii- doifeciorişio fată, Lili, care va deveni soţia deputatului liberal de Tecuci,Vasile Beldie. Ştiu că doamna Beldie a ţinut un fel de jurnal,moştenitîn celedin urmă defiul lor, avocatulŞerbanBeldie dinBucureşti, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu acest jurnal. Ultimadată când l-am întrebat la telefon, pe Şerban Beldie, despresoarta jurnalului, mi-a spus că nu-l mai are. Cine ştie? Poate segândea să-l valorifice.

Pe unul dintre copiii scriitorului, pe Ionel C. Stere, l-amcunoscut la primul Congres al P.N.Ţ.C., în septembrie 1990.Venise special din Statele Unite, la acest Congres ,întrunit la mai bine de 45 de ani faţă de precedentul. Când EmilGhilezan, preşedintele Congresului, i-a dat cuvântul oaspeteluide peste ocean, nu înainte de a-i face o scurtă prezentare,Corneliu Coposu l-a completat, evidenţiind încărcăturasimbolică, semnificaţia şi importanţa lui C. Stere în istoria

 partidului. Ionel C. Stere a ţinut un cuvânt scurt, decomplezenţă, după care s-a retras de pe scenă. M-am dus dupăel, pe unul din holurile instituţiei. Era multă lume dornică să-ivorbească, aşa că... m-am aşezat la coadă şi-am aşteptat să-mivină rândul. I-am spus cine sunt şi l-am rugat să-mi pună ladispoziţiecâteva documentede stare civilă din arhivafamiliei, pentru reconstituirea arborelui genealogic, într-o lucrare maielaborată, consacrată lui C. Stere. Apoi, l-am rugat să-mifaciliteze o întâlnirecu fratelesău, despre careştiamcă seaflă înBucureş ti . ? m-a întrebat aproape surpr insde întrebarea mea. Mi-am dat seama că, în interval, vremuricumplite, pustiitoare, se abătuseră nu doar peste ţară, ci şi peste familiaStere, şi că nu prea maieste loc de întoarcere.

Vechea casă a lui Stere, de la Bucov, a devenit, prin bunăvoinţa moştenitoarei de drept, Suzana Stere Paleologu,casă memorială. Placa memorială, dezvelită în martie 2002,glăsuieşte:

Patru zile înArdeal.

În preajma revoluţiei

istoric

 Dar ce, mai trăieşte

 Exprimăm întreaga noastră gratitudine doamneiSuzana Stere Paleologu, nora marelui patriot, scriitor şi om politic Constantin Stere pentru gestul de mare nobleţe de a donaterenul şi bunurile imobiliare din parcul Bucov, în vederea

amenajării unui complex muzeal, pentru deosebita susţinere aînfiinţării şi a activităţii Fundaţiei precum şi pentru excepţionala donaţie de tablouri şi obiecte de artă demare valoare ce întregesc patrimoniul Muzeului de Artă Prahova, spre beneficiul spiritual al generaţiilor de prahovenideazişidemâine.

Constantin Stere,

C. STERE - 150

Tragedia unui destin

8/15/2019 cronica-veche-iunie-2015.pdf

6/24

CRONICA VECHE

6   cronica veche

Florin FAIFER

 P limbându-mi privirea, într-o doară, prinrafturile ticsite cu cărţi primite cu dedicaţie, m-am oprit nu ştiu de ce la o carte a unui magistru

ieşeande care am fost într-ovreme foarte apropiat. Despre Liviu Leonte e vorba, iar cartea care, în felul ei, mi-a făcut „semn” era o exegeză consacrată lui Costache Negruzzi,„eroul”predilectal profesorului.

 Poate că în situaţia delicată în care se află i-ar face binedomnului Leonte să-şi poată arunca ochii,mi-am zis, pestetextul pe care, ca din întâmplare, l-am redescoperit. Zis şi(re)publicat...

Constantin Negruzzi

 Negruzzi

 Alexandru Lăpuşneanu

Remarcabil,în studiulmonografical profesoruluiLiviuLeonte, (Iaşi, Editura M inerva, 1 980),o dezinvoltă şi totodată stringentă argumentaţie, estespirituldefineţe. Eo lecturăcriticăechilibrată,plină detact,operând nu prin „infidelităţi” spectaculoase sauingeniozităţi neţărmurite, ci cu o instrumentaţie a căreisupleţeprovinedin minuţiadisociaţiilorşi o intuiţiecarenugreşeşte. Comentariul, discret şi rafinat, modeleazăimaginea unui care, dacă nu e neapărat „altul”

decâtcelîndeobştecunoscut,secontureazăînoricecazîntr-o sintezăce fixeazăcu pătrunderefizionomiarealăa omuluişi a scriitorului Costache Negruzzi, cu disimulările şicontradicţiilelui,careauderutatsauderuteazăîncă.

Structură duală, cu un parcurs biografic sinuos,sugerând o incongruenţă a omului cu propria operă, Negruzzi e un reflexiv şi un sceptic, privindu-şi cu un surâsamuzat efuziunile romantice ale tinereţii. Livresc în elegie,cu melancolii preromantice care nu aparţin firii lui adânci,scriitorul se regăseşte pe sine sub o zodie a echilibrului, încare discursul narativ sau epistolar se interiorizează, sub privegherea unei lucidităţi ce filtrează totul. Este o natură încăutarea propriei identităţi, fixată în cele din urmă în efigiaunei seninătăţiclasicenuanţată de o fină ironie şi proiectatăcu o forţă neaşteptată în capodopera sa, şi a nuveleiromâneşti, .

Acest scriitor ce pare a se livra cu uşurinţă exegezei,dezvăluie, în realitatea intimă a scrisului său, un relief cudestule meandre şi, în evoluţia lui, cu o doză de

imprevizibil, dacă nu chiar de inexplicabil. Fără a forţainterpretarea, polemizând cu moderaţie şi corijând parcă întreacătanumiteerori sauinadvertenţe, LiviuLeonte puneînevidenţă tendinţele mai mult sau mai puţin secrete,înrâuririle şi inovaţiile, inconsecvenţele sau aparentelenepotriviri. Este totuşi curios că, semnalând caracterul„deschis” al operei lui Negruzzi, de o „obiectivitate” provocantă, monograful nu se decide să profi te de aceastăşansă pe care nuvela i-o oferă. După cum, tot aşa, afirmaţiacă în proza lui Negruzzi modernitatea iese la iveală „submultiple trăsături” rămâne o formulare ce ar fi meritat oanaliză mai stăruitoare. Criticul preferă o tratarecircumspectă, care să păstreze mereu dreapta măsură,„amendând” (cum îi place să spună) exagerările,confruntând atent mărturiile, citind printre rânduri.Scrupulul vădit al acestei procedări este acela alautenticităţii, detectată în conduita omului (chiar dacă setrece mai uşor peste unele aspecte dezavantajoase) şiîndeosebi a scriitorului, singura de fapt care contează.Printre ambiguităţi, controverse, incertitudini, monografia

lui Liviu Leonte propune un Negruzzi adevărat, într-undesen fără distorsiuni şi excese, un profil nuanţat, în care jocul aparenţelor devine o marcă a complexităţii.

Studiul se întemeiază, cum era de aşteptat, pe odocumentaţie impresionantă, dovadă şi bibliografia,orânduită cu un impecabil spirit de sistem (trebuie adăugatneapărat că autorul este un eminent cercetător demanuscrise, un editor distins cu lauri academici). Acestefort de ani îndelungaţi nu se resimte ca trudă. Expunerearămâne mereu agilă şi elegantă, pe alocuri spirituală,readucând în prim-plan un subiect despre care se părea căaproape totuls-a spus.

 Mircea CIUBOTARU 

„Misterele onomastice” ale Ia ilor (XIII)ş

Ce l m a i f r e cv e nt

nume rostit al unuicartier din Iaşi estede cel puţin un veac, probabil,

. „Responsabil” deaceastă prezenţă denominativăautoritară este pârâul Nicolina,cu ape adunate din PădureaBârnovei (fapt ce explicăsinonimul ,menţionat în surse din secoleleal XVII-lea şi al XVIII-lea) şidin afluenţi izvorâţi dindealurile de la Piciorul Lupuluişi până la Mogoşeşti. Pârâulavea destulă apă, mai ales în perioadele ploioase, ca să fieiezit pentru heleşteie şi mori şis ă s e r e v e rs e p e ş e su l

 Nicolina

 Pârâul Bârnovei

Bahluiului prin cel puţin trei gârle, desprinse, pe dreapta, dinalbia principală, care îşi avea cursul pe moşia târgului Iaşi, înveacul al XVI-lea şi al XVII-lea, pe sub Dealul Galatei. Dauseamă de vechea situaţie topografică planurile Iaşilor,amintite în episoadele XI şi XII ale acestui serial (planul luiJoseph Bajardi din 1819, cel din 1840, de la Arhivele Naţionale Bucureşti, , nr. 73, planulaustriac din1855şi celal luiFr.Peytavindin 1857),precum şinumeroase documente, publicate şi inedite. Prima gârlăcurgea între Dealul Cetăţuii şi Mănăstirea lui Balica sauGalata de Jos (ulterior, refăcută din zid, MănăstireaFrumoasa) şi se unea cu gârlele pârâului Socola (azi,Vămăşoaia), scurse atunci tot în şesul Bahluiului. Acoloaveau călugăriţele de la Mănăstirea Socola o moară în 1618(Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, DIOI, I, p. 175). Peaceastăgârlă a Nicolineia făcut GheorgheDuca,înainte de12aprilie 1671 (Ioan Caproşu, DIOI, II, p. 323), un iaz, măritapoi de Grigore II Ghica, pe la 1726-1729, cunoscut ca loc deagrement („de plimbare domnilor”, după spusele lui Ion Neculce) şi descris la 1762 de Ruggiero Boscovich.„Hăleşteul de la Frumoasa”, foarte mare, ocupa tot şesulde la

sud şi est de mănăstire, azi cuprins între strada Radu Vodă,Siraj şi remizele fostelor Ateliere „Nicolina” de peste caleaferată Iaşi - Socola, digul („ezătura lui Grigore Ghicavoevod”) urmând traseul străzii actuale Mitropolit Varlaam(porţiunea paralelă cu strada Iarmaroc). Apa evacuată din iazse scurgea pe gârla Miculina Veche, ce trecea prin iarmaroc,traversa drumul(după1833,şoseaua) Socolei pesub unpodeţaflat în capătul de azi al străzii Bularga, alimenta o moară deapă aflată chiar lângă biserica Sf. Nicolae din Iarmaroc şi se pierdea în şes, înainte de a fi canalizată spre Bahlui, mai jos dePodul Bulargăi, în 1877 (Arhivele Naţionale Iaşi,

, dos. 121/1877). Heleşteul a fost golit înainte de 1800, poate şi fiindcă devenise inutil şi reţinea apa Nicolinei,necesară şi locuitorilor de pe traseul de până sub MănăstireaGalata, care era şi ea interesată de reglementarea dreptului laaceastăapă.

Cotind brusc pe traseul străzii actuale Clopotari, Nicolinaajungea repedela podulde submovila dela Crucealui Ferenţ,maiînaintacca 300m şi,deviindiarăşi ladreapta,aproximativ pe traseul străzii Gheorghe Doja, se despărţea în două gârle,

una alimentând iazul domnesc din şesul Bahluiului, întins însecolul alXVIII-leape locul ocupatacumde VamaIaşi,gările Nicolina şi Liceul „Dimitr ie Cantemir”, iar cealaltă, trecând pe sub Podul Spânzurătorii (vezi episodul XII), se vărsa înBahlui mai jos de vechiul Pod Roş, înainte de a deveni Nicolina Seacă (spre sfârşitul secolului al XVIII-lea). Dupăce, în 1833-1834, pârâul a fost canalizat pe un vechi şanţ deapărare făcut sub Mănăstirea Galata de domnul munteanConstantin Şerban în 1659 (pe „derivaţia Necolina”, sespunea în 1897) aceste gârle au fost colmatate şi au dispărut,dar pe vechile albii încă se mai revărsa Nicolina, inundândgospodăriile de pe strada Crucii şi Sălciilor, ca în 1897 şi înanii anteriori (Arhivele Naţionale Iaşi, , dos.530/1897), fiindcă nu se făcuse „joncţiunea” corectă cuBahluiul, aceea care există şi în prezent (cf. planul lui Gr.Bejan, din 1896-1897), şi nu se adâncise şi rectificase albiarâului, pentru a putea prelua şi debitul crescut al Nicolinei însezonulploios.

În limitelenaturaleale fostelor gârleale pârâului Nicolina,

adică de la Mănăstirea Frumoasa şi, spre nord-vest, pânăaproximativ pe traseul străzii actuale Petre Ţuţea, trebuieidentificat perimetrul cel mai vechi al şesului Nicolinei pecareauapărut,înordinecronologică,maimulteobiectesocio-geografice cu denumiri sintagmatice având ca determinanthidronimul polarizator . Sunt bine documentatelocurileşi numelelor: 1. TârguşorulNicolina, „descălecat”în

 Planuri şi hotărnicii

 Primăria Iaşi

 Primăria Iaşi

 Nicolina

Târguşorul Nicolina la 1845

1729; 2. , nume atestat în sintagma, în1808(IoanCaproşu,DIOI,IV, p.84, nr. 115);

3. (Iosif Rasec, 1844), devenită(1866) (fostul Podul Lung),

numită apoi, oficial, , prin decizie din 7noiembrie 1947 (Arhivele Naţionale Iaşi, , dos.51/1947, f. 45 r.), rămasă valabilă până prin 1966; 4. Podul Neculinei de peste pârâu, situat mai jos de Crucea lui Ferenţ,atestatcuacestnumeîn1830,darmultmaivechi,dinsecolulalXVIII-lea,şiexistentşiastăzi;numitşi depesteMiculina, în 1832; 5. Podul Nicolina de peste Nicolina Seacă,de la capătul şoselei Socola (vezi mai sus); 6. Târguşorul de peste Miculina (1830) sau Târguşorul de peste apa Nicolinei(1832), din zona Crucea lui Ferenţ - Belvedere; 7. BarieraMicolinii ( , 1832) sau Rogatca(Rohatca) Podului Neculeni şi Bariera de la Podul Nicolinii(Arhivele Naţionale Iaşi, , dos. 39/1834), lângă podul cel mare; 8. Piaţa Nicolina, veche, inaugurată la 22noiembrie 1870 (Arhivele Naţionale Iaşi, , dos.142/1869), denumită, oficial , ş i , după 1947;9. Atelierele CFR Nicolina, înfiinţate în 1892, cu acest nume

din 1912, în prezent doar o amintire a fostei industriiromâneşti; 10. Gara Nicolina, construită în 1950, şi, ulterior,Gara internaţională Nicolina (1952-1954); 11. Băile Nicolina(popular, ), bază de tratament cu ape sulfuroasedescoperite în 1953; 12. Piaţa Nicolina, nouă, din 1966, înfosta Mahala Broscăria); 13. Pasajul Nicolina de peste caleaferată, construit după 1980; 14. Cartierul Nicolina, cu douădiviziuni, Nicolina 1 şi Nicolina 2, rezultate din programul deconstrucţiidelocuinţedinanii1970-1989.

Hidronimul a dezvoltat cel mai complex câmptoponimic din vechiul hotar al târgului Iaşi, cu cel puţin 14derivate, fapt ce îndreptăţeşte propoziţia de a acestuiepisod. Nu mai puţin interesantă este etimologia denumirii,care are, desigur, şi o variantă naivă, auzită cândva, cu deceniiîn urmă: o femeie Niculina avea o crâşmă prin zonă. Vor maifost, poate, şi alte poveşti cu isprăvi femeieşti istorice, pemăsura fanteziei populare a ieşenilor (pe care nu-i privilegiezîn această privinţă). Atestările cele mai vechi ale numelui probează fără dubii originea slavă, veche ucraineană ahidronimului, integrabil într-o mapă mai amplă, constituită şi

de al te toponime din zona Iaşilor, anume , ,, (p oiană la 1 626) , poate ş i . M enţiu nea

cea mai veche este din 17 ianuarie 1626, într-un documentoriginal românesc, în care apare ca reper apa Miculinei, cestrăbătea un loc din ocolul târgului Iaşilor, dăruit de MironBarnovschi mănăstirii de la Hlincea (Ioan Caproşu şi PetronelZahariuc, DIOI, I, p. 212). Numeroase surse ulterioareconsemnează acest nume în variantele ,

, (1763) şi (1762). Formele cuM iniţial se păstrează, sporadic, până după mijlocul secoluluial XIX-lea ( , 1858). Numele mai multor pâraiedin Ucraina, afluenţi în bazinele Tisei, Donului şi Niprului, cuvariantele , , , (vezi

, Kiev, 1979, p. 362), suntderivate cu sufixul adjectival - din formele scurte (cuapocopă) ş i ale antroponimului calendarist ic

.Înromâneşte,hidronimulucrainean asuferittransformări specifice pronunţiei moldoveneşti, anumeînchiderea lui /o/ protonic la /u/ ( , 1626) şi

 palatalizarea lui /m/ iniţial în pronunţia probabilă ,care explică forma grafică (atestată începând cu1752, la Ioan Caproşu, DIOI, V, p. 451, şi generalizată însecolula lXIX-lea, c u varian tele , ) . Evo luţiadenumirii iniţiale a fost favorizată şi de atracţia paronimică anumelui de persoană masculin sau şi feminin,deoriginebulgărească, .

 Nicolina Seacă Podul  Niculinii Săci

Uliţa Târguşorului (Nicolina)Strada Neculina / Nicolina

Strada Ilie Pintilie Primăria Iaşi

 Podul cel Mari

 Regulament ul Organic

 Eforia Iaşi

 Primăria Iaşi Piaţa Ilie Pintilie

 Băile Purcica

 Nicolina

incipit 

 Bârnova Hlincea Holboca Mocreţ Socola

 Miculina apa Miculinii Micolina apa Micolinii

apa Micolinii

 Micolina Miculina Miculineţ NicolinaSlovnyk gidronimiv Ukrajiny

in(a) Mikola Nikola

 Nicolai Micolina

 Miculina

 N'iculina Niculina

 Nicolina Neculina

 Nicolai Neculai Nicolina

8/15/2019 cronica-veche-iunie-2015.pdf

7/24

CRONICA LITERELOR 

7cronica veche

Alua un interviu pare o muncă uşoară: pui întrebări,

consemnezi sau înregistrezi răspunsurile, mai perii niţeltextul şi, gata! În realitate, este o activitate similară cuelaborarea unui studiu ştiinţific. Ba, poate, chiar mai dificilă pentru că„obiectul” destudiu nue inert, areun feedbackviuşi teprovoacăsă teadaptezi rapid dialogului, să fructifici rapid oportunităţile ivite pe

 parcursul discuţiei.Meditam la toate acestea în timp ce citeam cartea de interviuri

, publicată de , la Editura PallasAtena,în2015.

Pentrucineapreciazăatât fluenţa, noutateaşi bogăţia informaţiilor vehiculate,cât şi tehnicilede realizare, volumul constituieun adevăratcurspracticdeintervievare.

Autoarea, redactor şef al revistei ”Prosaeculum”, pentruchestionare directă 14 personalităţi ale culturii româneşti,corespunzător profilului revistei în care urmau a fi publicateinterviurile: cinci istorici (

), şase scriitori(

), un actor „truditor pe ogorul culturiiromâneşti”, după propria apreciere (

), un artist vizual şi scriitor (), un regizor de film şi scriitor (

). O secţiune în domeniu, de natură să dea oimagine semnificativă asupra situaţiei actuale aculturiiromâneşti.

Alegerea a fost, ca să folosim o comparaţie cu patinajul artistic, uneori un „exerciţiu liber”, alteoriun„exerciţiuimpus”de...situaţie.Nu puteai săratezimomentele aniversare, când acad. Dan Berindeiîmplinea90 deani(nov. 2013), RaduCârneci87 ani(în 2015), Romulus Rusan, 80 (martie 2015), să nuconsemnezi naşterea şi „botezul” (lansarea) revistei„Scriptor”, de către Lucian Vasiliu (ianuarie 2015),orisă nuvalorificiîntâlnireacu acad.IoanAurelPoplaZiua CulturiiNaţionale (ianuarie2013).

Toate interviurile încep cu o aintervievatului. Uniformitatea şi monotonia procedurii suntestompatede varietateatrăsăturilordistinctiveale personajelor cărţiişide modul de redactare extins, în funcţie de situaţie, de la succint laampluşi presărat cu elemente definitoriimenitesă capteze atenţia şi săse fixeze în memoria cititorilor: Ioan Aurel Pop este „cel mai tânăr academician”, Lucian Vasiliu este „întemeietor de reviste”, DanBerindei,„boier de viţăveche,dar şiboier al spiritului”, RaduCârneci,„poetul Iubirii”(creatoruluneiheraldicia Iubirii)ş.a.m.d.

Chestionarul probează că autoarea s-a documentatamplu asupra personalităţii intervievaţilor (arbore genealogic,

 preocupări, realizări ş.a.), s-a familiarizat cu domeniul lor profesional,cu limbajul specific, s-a străduit să fie „în ton” (pe aceeaşi lungime deundă), să dea întrebărilor formularea adecvată pentru a incita laconfesiune. Urmărindu-se înviorarea câmpului informaţional,întrebările au fost presărate cu „floricele” care atrag atenţia. Astfelcititorul poate afla că, pentru a deveni membru al Academiei Române,este necesar să ai nu doar merite, ci şi „lipsuri”, să nu fii demnitar (cazul lui Răzvan Teodorescu, nevoit să-şi dea demisia din funcţia de

 preşedinte al Televiziunii Române pentru a putea deveni membru alAcademiei). Fascinant este arborele genealogic al lui Mihai NeaguBasarab, care se dovedeşte a fi urmaş al domnitorului Petru Cercel,fratele luiMihaiViteazul.

În unelecazuri întrebărileau fostformulateîn scrisşi răspunsuriles-au primit tot aşa. Alteori dialogul a decurs oral. În acest caz, esteobservabilă adaptarea discursului dialogal la „naturelul”intervievatului. Dacă acesta e zgârcit la vorbă (cazul lui NicolaeCabel, poet interiorizat şi cineast obişnuit să lucreze mai mult cuimaginea), autoarea sporeşte frecvenţa întrebărilor. Dimpotrivă,

 persoanelor expansive (extrovertite, cum pare Romulus Rusan),dispuse să spună totul şi ceva pe deasupra, le pune întrebări puţine.

Întrebările numeroasear incomoda,întrerupându-lefluxulverbal.Câtdespre profesori (M. Diaconescu) , deformaţia profesională îi face sănu perceapă semnele finalizării dialogului şi să continue până ceepuizeazăîntreg cursul(lecţia)...

Prin modul în care a structurat chestionarul, cum a conceputosatura, scheletul interviului şi l-a îmbrăcat cu „carnea” dialogului,RodicaLăzărescu reuşeştesă atingă punctajulmaxim al unuiinterviu,

 punând la dispoziţia cititorilor asupraunor probleme de larg interes cultural şi oferind, totodată, mărturiidespre intervievat.

Sunt mărturisiri care satisfac curiozitatea firească a cititorului, dar  pot constitui şi o sursă de meditaţie asupra existenţei, a influenţei pecare trăsăturile psihice ori contextul social îl au asupra carierei şioperei. Condiţionarea psihicăeste formulatălapidarde LucianVasiliu:„Capricornus sum”! pentru a releva spiritul combativ ce îlcarcterizează în atingerea obiectivelor propuse. Mihail Diaconescususţine că, pentru a înţelege traiectoriile biografice, disputeleintelectuale în care s-au angajat unii scriitori de valoare universală,operele lăsate de ei, ideologia, valoarea lor artistică şi ecourile în

 posteritate este necesar să evocăm, fie şi succint, contextul social,istoric, cultural în care aceştia au trăit. Istoricii intervievaţi au oviziune proprie în această problemă. Priviţi din exterior, sunt cu toţiirealizaţi profesional şi social, dar se arată nemulţumiţi de contextulsocial. De aceea, unii ar fi preferat să trăiască în alte epoci: DanBerindei în sec. al XIX-lea, iar acad. Al. Zub ar fi dorit să se numere„printrecavaleriilui ŞtefancelMare”.

Faptul că persoane de os domnesc (ca Mihai Neagu Basarab), oricu ascendenţi în marea boierime (Dan Berindei), dar şi în rândurile

 păturilor sociale de jos (mijlocii), moşneni sau răzeşi (Răzvan

 Laora confesiunilor Rodica Lăzărescu

a ales

 Ioan Aurel Pop, Dan Berindei, IoanScurtu, Răzvan Teodorescu, Alexandru Zub Ioana Pârvulescu, Mihai Neagu Basarab, Romulus

 Rusan, Lucian Vasiliu, Radu Cârneci, Mihail  Diaconescu

Tudor Gheorghe ConstantinSeverin NicolaeCabel 

notă de prezentare

(Întrebările)

aprecieri, opinii şi informaţii

viaţa, opera şicontribuţiafiecărui

Teodorescu) au ajuns în vârful ierarhiei culturale, deschide un larg

câmp de meditaţie asupra rolului eredităţii şi al educaţiei în formarea personalităţii. Se află, consemnate ori sintetizate inspirat deautoare, demne de reţinut şi de aprofundat, precum: „spaţiulnatal are un rol primordial în evoluţia noastră” (Constantin Severin);„educaţia nu e mai puţin importantă decât ereditatea”( M. NeaguBasarab). „În formaţia mea intelectuală, familia a contat foarte mult,înainte de toate a contat mama”. (Răzvan Teodorescu). Alături defamilie, şcoala de diferite grade are un rol major în educaţie, ne spunerectorul Universităţii clujene, acad. I. A. Pop: „Încerc să-i învăţ pestudenţi că dacă învăţătură (educaţie) nu e, nimic nu e în carieră şi înviaţă!”

Drumul spre înălţimile culturii nu a fost uşor, dar acad. DanBerindei spunecu seninătate:„am avutfoarte multeîncercări,dar viaţamea a fost plină”. Personalităţile puternice se afirmă în pofidagreutăţilor epocii în care trăiesc. Cine are ceva de spus, o va spune, în

 pofida opreliştilor!În context, a fost abordată problema rolului

modelului în formarea personalităţii. PentruRăzvan Teodorescu, „Emil Condurachi este celcare m-a marcat cel mai mult şi care a rămasmodelul meupentru totdeauna”. El afirmă răspicatcă „ideea unui model nu poate să disparăniciodată”.Tinerii de azi au de asemenea nevoie demodele. Există însă o condiţie : „ca săaimodele,estenecesar sădoreştisă tedezvolţi”,săte afirmi, să fii perfecţionist şi „să ai norocul de aîntâlni modele care să ţi se potrivească”, săcorespundă idealurilor tale ( M. Neagu Basarab).Asemenea modele ar putea proveni chiar dinrândul personalităţilor intervievate. „Da! Aş puteasă fiu model”! exclamă Tudor Gheorghe, animatde mândria celor făptuite. Însă a-ţi limitadezvoltarea personală la imitarea fidelă a unuimodel, înseamnă a teoprila stadiul deepigon,a nutinde la statutul de Maestru. Nicolae Cabel este de

 părere că „a-ţi propune un model pe care să-l ...urmăreşti/urmezi constant, cu fidelitate, poate

anula orice urmă de independenţă faţă de ceea ce ar trebui să fie personalitatea ta, voce unică, distinctă într-un cor... pe multe, f oartemultevocidinlumeacelorcareaspirăla statutuldeom deartă.

Evoluţia poporuluiromân în ultimul sfertde secol, la carese referă periodic, pe un ton triumfalist, oficialităţile, atunci când prezintă„starea naţiunii”, este percepută şi redată nuanţat de intervievaţi.Speranţele de mai bine se pare că nu s-au împlinit. Mergem „din rău înmai rău”. ( M. Neagu Basarab). Optimist, acad. I. A. Pop le spune

„mereucelor care ne deplângprea mult şi preaapăsat soarta (uneori pe bună dreptate!) că nimic nu e pierdutc âtă vreme existăm”.

 Ne căutăm, încă, drumul! Nu totdeauna unele orientări adoptate şi promovate de „anumiţi indivizi şi grupări sincere sau interesate” suntagreate şi considerate benefice pentru societatea românească. Într