» pag.12» pag.3

Anu

l VI l

nr.

65 l

iuni

e 20

20

Pre

ţ 5 le

i

CronicaTimpului

Motto:„Societatea e mişcare,

statul e stabilitatea!”

UNIUNEA ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI DIN ROMÂNIA

Mihai Eminescu1850-1889

Director general DORU DINU GLĂVAN Redactor-şef RODICA SUBŢIRELU

Publicaţie de cultură, atitudine şi performanţă

@ Prof. dr. roSEMArIE HAINEŞ

@ EugEn dogA

Gândul unui OM din Republica Moldova

Globalizarea Fake News

Eminescu, istoric naţional

» pag. 6, 10, 11, 20Profesor pictor Cojocaru Vergil-Cover, membru UAPR și UZPR, prezintă artiști plastici: Gheorghe Pintilie, Alixandrina Stroe, Emil Pieloiu, Adelmo Prini, Claudiu Alin Oltean, Arety Candide Dinulescu, Alexandra Zachi, Costel Păun, Paula Slivinschi, Eduard Alin Niţă, Cristina Istrate, Cojocaru Vergil-Cover. Pagina 20 conţine fotografiile artiștilor plastici (40) care au apărut în revista „Cronica Timpului” a UZPR în perioada octombrie 2019-mai 2020. Colegii mei nu sunt fenomene artistice supranaturale. Ei rămân un spectacol fascinant cromatic, un discurs dincolo de cuvinte, o comunicare de vis la nivelul simţurilor.

» pag.5

„Cronica Timpului” poate fi achiziţionată din Librăria AGIR, Bd. Dacia nr. 26, sect. 1 (Piaţa Romană). Cronica Timpului a fost citită în 7 ţări, până în prezent: revistedecultura.wordpress.

com; facebook.com/uzp.org.ro/

» pag.2

19 Zile pariziene pe urmele Iuliei Hasdeu

@ CrInA DEcusAră

BocşAN

2

Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020CERCETARE

Eminescu nu este doar Poetul Naţional. Conform acelei aprecieri encomiastice pe deplin îndreptăţite a lui George călinescu, care-l ve-dea pe Poet în postura de homo universalis, sau a aceleia a lui Constantin noica în care i se acordă înalta statură de „omul deplin al cul-turii româneşti”, extrăgând, din aceste lauda-ţii, o altă ipostază a celui născut în chiar melea-gul de baştină a lui nicolae Iorga, putem spu-ne, fără să greşim, că Eminescu este şi Istoric Naţional. Căci Xenopol, Iorga şi Eminescu alcătuiesc „triumviratul” de aur al istoricilor na-ţionali, acel „triumvirat” moldav care ne-a lăsat într-o modernă maieutică a conceptelor şi ana-lizelor cele mai evocatoare şi emoţionante, dar şi raţional ştiinţifice, tablouri ale destinului şi mersului istoric românesc.

De ce, Eminescu, Istoric Naţional ?Răspunsul vine de la sine pentru oricine are

curiozitatea şi răbdarea acribică a cercetătoru-lui: publicistica istorică a cărturarului. Pentru că, Eminescu este un cărturar şi încă unul de primă mână, influenţat benefic – prin cele învă-ţate ca student la Viena şi Berlin – de la catedră de doctrinarul dühring, acel mare filosof lovit de-o replică incomprehensivă a lui Engels, dar şi de lecturile din Hegel, cel care a gândit istoria ca pe un imens tablou de schimbări şi de fapte conform concepţiei sale aşezată în ecuaţia teză-sinteză-antiteză, ca şi din Schopenhauer cu a sa lume văzută ca voinţă şi reprezentare, dar, oa-recum, şi de tutorele său spiritual, Maiorescu, adept al rigorismului germanic şi al evoluţionis-mului spencerian, el îşi va fi format ca redactor atât la „Curierul de Iaşi”, dar şi cât a lucrat la „Timpul”, propria viziune asupra istoriei româ-nilor, cu deosebire fiind iniţiatorul, în acest do-meniu, al unei adevărate „direcţii naţionale”. De unde i se trage - la detractorii săi rebarbativi de astăzi, unii supuşi deja ubliabilităţii - acuze-le de „naţionalist” sau aceea, perfect absurdă, de precursor al... „fascismului”. A-l macula pe Eminescu pentru că şi-a iubit cu ardoare nea-mul şi patria, apărând dreptul românilor la a fi în istorie este ca şi cum a-i sparge iconostasul unei biserici.

Spuneam că-mi asum tranşanta etichetare de Istoric Naţional a lui Eminescu, a acestui leonardodavincian spirit faber. Tablourile sale istorice pe seama trecutului, dar şi a contempo-raneităţii sale, sunt incitante, el nu cade pradă remitologizării miturilor istorice naţionale. El le analizează şi le restituie într-o lumină lucidă. De pildă, chiar faţă de Xenopol şi Iorga, Emi-nescu este primul istoric care ne oferă o revela-ţie în ciuda faptului că istoriografia românească de după ultimul război mondial, căzând în cap-cana teoriei „luptei de clasă”, lapidează un mare act săvârşit de Mihai Viteazul: binecunoscuta sa „legare de pământ”. Eminescu arată clar că actul voievodului a privit ţărănimea flotantă – şi nu pe moşneni şi răzeşi – într-un moment când populaţia ţării era supusa invaziilor străine veni-te cam din toate punctele cardinale. „Legătura” aceasta – de fapt, de inspiraţie vest europeană - a fost justificată şi utilă intereselor naţionale ale românilor.

Dar să cităm – argument forte la etichetarea mea de Istoric Naţional – din câteva articole semnate de Eminescu în „Curierul de Iaşi” şi „Timpul” şi demonstraţia va fi, de bună seamă, indubitabil făcută.

În articolul „Periodul al doilea...” („Curierul de Iaşi”, anul IX, nr. 108, 1 octombrie 1873 şi nr. 109 din 3 octombrie) găsim această pertinentă interpretare asupra domniei lui grigore ghica:

„Periodul al doilea al istoriei moderne, de la încheierea războiului de treizeci de

ani până la revoluţia franceză, se carac-terizează prin întemeierea puterei statu-lui în persoana monarhiilor. oriunde un monarh zicea „L’État c’est moi”, el avea concursul populaţiunilor, sătule de rapa-citatea multiplă a sutelor de mii de mici tirani feudali. Aceşti reprezentanţi ai li-bertăţii absolute, ai liberului veto, a rui-nat statele unde ei conduceau afacerile, pe când ideea monarhică, deprinzând co-modele caste ale evului mediu la muncă, au consolidat statele unde ea a domnit şi le-a dat puterea uriaşă pe care o au astăzi în Europa...

În această vreme a ideii monarhice cad cele două domnii a lui Grigore Ghi-ca Voievod (...). Vrednic reprezentant al principi ului monarhic şi fiu al unui secol bogat în caractere mari, el pricepuse că puterea domnului nu poate sta în dreptul său de a dicta legi şi de a stoarce stări, ci că acea putere se răzimă pe bună stare a populaţiilor. Pentru întâia dată i se spune birnicului pentru ce plăteşte dare, întâia dată slujbaşii ţărei sunt priviţi ca atari (iar nu ca privi legiaţi) şi trebuie să mun-cească pentru leafă, să nu ieie mită, să nu facă hatâr, prin urmare aicea vedem apă-rând serviciul statului în locul vechiului serviciu al evului mediu...”

Însă, pizmuit de boierii dinăuntru şi pizmuit şi din afară de diplomaţia austriacă şi de puterea suzerană, pentru că a protestat la Înalta Poartă, ameninţând-o chiar pentru vânzarea Bucovinei, peste capul său, Casei de Habsburg la 1774, îşi va pierde, însă, în scurtă vreme, capul printr-un asasinat odios pus la cale de împărat şi sultan. Eminescu scrie cu amărăciune şi tristă premoniţie:

„o ţară unde toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă, o ţară unde antiteza întru par-tide se preface în adevărată duşmănie, unde domnul n-are puterea să-i împace (...) o asemenea ţară e menită de a fi pra-dă vecinilor ei”.

Premoniţia istoricului Eminescu o resim-ţim ca pe un frison şi astăzi.

În excepţionalul articol „Memorialul Co-mitetului...” („Timpul”, anul VII, nr. 242 din 4 noiembrie, 1882), Eminescu reuşeşte o persu-asivă descriere a „descălecatului” Ţărilor Româ-neşti (de aceea o redăm pe larg):

„Până la sfârşitul sutei a XV-a româ-nii sînt în Ardeal şi Ţara ungurească unul din elementele cele mai conside-rabile în viaţa politică. Trăind sub vo-ievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea ungariei, zidi-tori şi apărători de cetăţi, pururi buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Şte-fan cel Mare, e o epocă de aur şi dinco-lo. românii sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiei Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmen-te din ţinutul Făgăraşului, Ţara româ-nească. cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui po-por să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de sus până-n Nistru şi la cetatea Albă, Ţara românească într-o sută de ani până-n Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. E epoca aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu cum îi zic baladele române şi slave, pe Ivan Huniad corvin”.

Interesantă cu totul mi s-a părut poziţia isto-ricului Eminescu faţă de participarea Români-ei la războiul balcanic din 1877-1878. Iată cum comentează el – surprinzător chiar şi pentru unii istorici şi patriotarzi înflăcăraţi – evenimentele:

„Nu amintim că răspunsul tunurilor noastre reîncepe o istorie al cărei fir se rupsese de două veacuri aproape, că ar-mata românească începe în acest moment a călca pe urmele vestiţilor războinici din neamurile Muşatin şi Basarab (...). A re-aminti faptele trecutului, ar însemna să aţâţăm şi mai mult mândria naţională, atinsă pân-acum în mod destul de vio-lent de Turcia. Din contra, vom lăsa încă colbul aşezat pe cronicile noastre şi vom atrage atenţia cititorilor în altă parte de unde ni se pare a veni pericolul.

Nouă ni se pare că Turcia joacă azi faţă de noi rolul unui agent provocator. căci, într-adevăr, ce interes ar avea Tur-cia să-şi adaoge între duşmani o oştire, în parte bine organizată, de 100 000 de oameni? (...). La cea dintâi privire aces-te acte de provocare (ale otomanilor – n.n.), cari în caz normal ar fi contra interesu-lui Porţii şi contra bunului simţ, trebuie să ni se pară suspecte şi ascunzând in-tenţii mai adânci, mai greu de întrevăzut (...). Poate că tocmai siguranţa că trupe-le noastre ar repurta victorii fără valoa-re face ca unul din stimaţii vecini ai ţării să nu privească cu neplăcere indignarea şi avântul nostru războinic”. (Austro-Un-garia – n.n.; „Curierul de Iaşi”, anul X, nr. 45, 29 aprilie 1877).

O astfel de interpretare comentariu îşi va fi găsit validarea în lucrările Congresului de pace de la Berlin din 1878:

„ostentaţiunile cu împărăţiile cele mari sînt bune? Nu, zicem noi, pentru că împăraţii (...) ei se ceartă, ei se-mpacă, iară noi, ţinând parte când unuia când altuia, ne discredităm când la unul când la altul şi când ar fi pe împăcate sunt în stare să ne privească ca pe un obiect de compensaţie (...). Tur-vur se certau împărăţiile, de gândeai c-o să se prăpădească lumea, şi, când colo, ce aruncară la gura lupului? (Rusia – n.n.). Basarabia. Geaba n-am vrut război, ori geaba l-am vrut, tot pe pielea noastră s-au împăcat lucrurile; pe-a noastră şi pe-a turcului, sărmanul, care-a plătit şi cui n-a fost dator para frântă”. („Bătuţi pe toată linia...”, în „Timpul”, anul V, nr. 69, 25 martie 1880).

Aceste exemple cred că sunt suficiente şi con-vingătoare, deocamdată, întru argumentarea subiectului pus în discuţie. Pentru a-i contura o imagine cât mai sugestivă, redăm şi câteva cu-getări istorice care, în substanţa lor, sunt de o insolită actualitate:

„Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică” „cine va urmări bine firul istoriei va observa că toate re-formele şi revoluţiile numite politice au o origine socială, că războaiele au cauze economice” „un popor, ca şi un copac şi ca oricare altă fiinţă organică, nu poate înainta decât din sine însuşi, decât dez-voltându-şi treptat aptitudinile şi puteri-le sale înnăscute”.

Da, aşa grăit-a Eminescu. Corect şi apodic-tic. Eminescu – Istoricul Naţional.

@ Prof. dr. GEorGE coANDă

Eminescu, istoric naţional

3

Cronica Timpului l Anul VI lNr. 65 l iunie 2020

Stimate domnule Ion Chicu, ştiţi oare că ţara pe care o numiţi „a mea”, mai aparţine şi altor câteva milioane de cetăţeni între care sunt şi eu? Nu credeam că voi reacţiona la mesajul dumneavoastră cam lipsit de bun simţ către România şi parla-mentarul acestei ţări în UE. Mi-e ru-şine, m-am simţit umilit şi eu, şi toţi oamenii de bună credinţă. Ce mus-că v-a muşcat că atât de iute v-aţi întors cu spatele spre ţara-mamă, după cum o numiţi şi dumneavoas-tră, care fără nicio umbră în gândire sau la fapte ne ajută necondiţionat, ne repară grădiniţele şi şcolile, con-struieşte şi repară lăcaşele de cultu-ră, luptă împreună cu medicii noştri cu Coronavirus, ne trimite camioane şi avioane cu materiale umanitare, de care are nevoie şi România, pen-

tru populaţia noastră? Noi, artiştii, ducem numele fru-

mos al ţării în lume. Datorită artei noastre, nu declaraţiilor scanda-loase, ne cunoaşte lumea de bine, ne stimează şi ne întinde mâinile de ajutor. Ba chiar şi ne aplaudă. Mi-e ruşine, pentru că aţi vorbit nu prea prietenos în numele ţării. Cu ce obraz vom merge noi peste Prut

să cântăm, să creăm, să ne bucurăm împreună ca fraţii, ca buni vecini?! Bănuiesc că vom auzi din nou, ca în timpurile nu prea îndepărtate, că „acolo, la voi (în R.M.), este o ati-tudine urâtă faţă de România”. Eu sunt cetăţean de onoare, nu numai al Chişinăului, ci şi a mai multor oraşe din România, inclusiv al Bu-cureştiului. Cum credeţi că trebuie să mă simt eu, venind încolo, dacă dumneavoastră v-aţi permis să vor-biţi atât de urât la adresa acestei ţări după câteva ore, când în alt material aţi vorbit în alte culori şi în alte to-nalităţi, contrare acesteia?! Ce, gata, s-a pus punctul pe Ateneul Român, pe celebrul „Palatul Culturii” din Iaşi, pe frumoasele colaborări cu ge-nialul Ion Popescu Gopo, dacă-l cu-noaşteţi, Anda Călugăreanu, Mihai

Constantinescu, scenele din Cluj, Craiova, Oradea? Dumneavoastră nu aveţi nevoie de toate acestea. Noi avem nevoie. Asta este armura fiinţei noastre ca cetăţeni, ca artişti, fără de care vom fi ştirbiţi şi vom ră-mâne ai nimănui. Nu aveţi motive serioase pentru asemenea mesaje, fiindcă ţara pe care o conduceţi este la culmea sărăciei. Şuvoaiele de bani reali, nu cei promişi, veniţi din Occi-dent, deseori rămân neobservate şi autorii acestor tranzacţii nu primesc un cuvânt frumos de mulţumire, aşa cum ne-au învăţat părinţii. Nu ştiţi ce face un artist dacă e fluierat din sală? Pleacă, cu ruşine.

@ EugEn dogA Un cetăţean al Republicii

Moldova

SIMBOLURI

Fructificând reacţiile încurajatoare ale primei ediţii on line a Seratelor „Eminescu Jurnalistul”, des-făşurate ca un experiment temerar, sfidând restricţiile şi interdicţiile impuse de starea de necesitate, Uniu-nea Ziariștilor Profesioniști din România a realizat cea de-a doua ediţie on line a acestor serate, cu partici-parea compatrioţilor aflaţi departe de pământul natal. Intervenţiile participanţilor (Pr. Prof. univ. dr. Theo-dor Damian, Gheorghe Filip, Dana Opriţa, Daniela şi Constantin Gumann, Julia Sandra Virsta, Alexandru Cetăţeanu şi subsemnatul) au evocat o parte din pre-ocupările lor cotidiene, activităţi dedicate păstrării identităţii naţionale, promovării culturii româneşti în străinătate, precum şi eforturile de punere în valoare a personalităţii Luceafărului.

Ediţia din 11 mai 2020 a beneficiat de asemenea de prestaţiile de referinţă ale unor nume de prestigiu precum Sergiu Cioiu, Elena Deaconu, Mircea Bodolan, conferind evenimentului o vibraţie artistică elevată.

Plăsmuitorul inspirat al acestui minunat eveni-ment a fost, ca de obicei, Preşedintele UZPR, domnul Doru Dinu Glăvan, al cărui nedezminţit simţ al măsu-rilor bine chibzuite, dublat de o perfectă orchestrare

a iniţiativelor însufleţitoare, ne-a prezentat, printr-un discurs retrospectiv, recentele activităţi ale acestei uniuni, rostind şi un cuvânt introductiv, amintind tema acestui nou episod din ciclul dezbaterilor lunare dedicate jurnalismului şi momentelor de remember eminescian.

Comperajul a fost asigurat de eleganţii şi inspira-ţii prezentatori Miron Manega şi Mariana Păduraru, care au asigurat un ritm antrenant pe tot parcursul evenimentului, creând impresia unui autentic studio de televiziune, în care au performat ca veritabili profe-sionişti ai audio-vizualului, graţie şi suportului tehnic realizat de Ovidiu Zanfir (regie şi montaj).

Aş dori să evoc în continuare un scurt moment re-trospectiv al ”Seratelor Eminescu”, ca o contribuţie la istoria acestei generoase iniţiative, împlinind în de-cembrie 2020 şapte ani de existenţă.

Intuind cu peste un deceniu în urmă posibilitatea utilizării Internetului ca mijloc de prezentare în în-treaga lume a creaţiei eminesciene, am realizat împre-ună cu Miron Manega şi Ion C. Rogojanu un proiect curajos: transpunerea de pe banda de celuloid pe un suport digital, a creaţiei documentare a lui Octav Mi-nar, intitulată ”Eminescu, Creangă, Veronica” după care, la data de 19 mai 2009, această capodoperă a cinematografiei româneşti a fost distribuită în lumea întreagă, de către Miron Manega, prin intermediul Internetului. Filmul acesta a devenit atât de cunoscut pentru românii din ţară dar şi din diaspora, încât are câteva sute de mii de vizualizări.

Doi ani mai târziu, am avut ideea (premonitorie?) de a realiza primul Muzeu Virtual Eminescu, care s-a născut la data de 29 octombrie 2011, astfel încât eveni-mentele dedicate marelui nostru poet naţional, creaţii literare, opere critice, filme, emisiuni, interviuri, să fie oricând disponibile în mediul on line.

Afişul primei ediţii a „Seratelor Eminescu”, Teatrul „Mignon”, 10 decembrie 2013

După naşterea „Seratelor Eminescu”, acest eve-niment de remarcabilă încărcătură sentimentală şi adâncă semnificaţie culturală în urbea bucureştea-nă şi nu numai, debutează în mediul on line, în edi-ţia din 24 Iunie 2015 a „Seratele Eminescu”, desfă-şurate la Palatul Parlamentului, Sala C. Brâncuși, în prezenţa unor personalităţi de recunoscută auto-ritate în lumea eminescologiei: fostul preşedinte al Academiei Române, Acad. Eugen Simion, academi-cieni, profesori universitari. Această ediţie este una istorică, fiindcă păstrează în memoria Internetului nume prestigioase ale culturii române, astăzi câteva dispărute dintre noi.

O a doua prezenţă în mediul virtual redă un re-zumat al seratelor, cu ocazia ediţiei din 14 noiembrie 2016, desfăşurate la sediul Institutului Cultural Ro-mân, printre invitaţii de onoare ai acestui eveniment se află şi binecunoscutul artist Sergiu Cioiu, venit din Canada, cu gândul de a-l cinsti pe Eminescu.

O scurtă consemnare în mediul virtual a Seratelor Eminescu o vom înregistra cu ocazia ediţiei din 24 mai 2018, desfăşurată la sediul Centrului Cultural Mihai Eminescu din str. Louis Calderon, Sect.2.

În zilele noastre, în condiţiile unui blocaj cauzat de pandemia recentă, domnul Doru Dinu Glăvan ia ini-ţiativa de a asigura continuitate acestor serate, prin desfăşurarea lor în mediul virtual.

Prin urmare, evenimentul recentelor serate on line, care s-a derulat în luna martie 2020, a fost distribu-it pe trei canale de vizionare: site-ul UZPR, pagina de Facebook a uniunii şi canalul Youtube. În numai 48 de ore de la premieră, această ediţie are deja un număr de aproape 500 de spectatori virtuali.

În încheiere aş vrea să mulţumesc încă o dată ce-lor care au făcut posibilă această remarcabilă acţiune, căreia îi subliniez, pe lângă valoroasele contribuţii ale participanţilor, cel puţin trei calităţi: prima este gra-dul înalt de „rezilienţă” (Seratele Eminescu au rezistat la şocul teribil al pandemiei, arătând că nimic nu poate distruge o asemenea manifestare dedicată „Luceafă-rului”); a doua calitate constă în faptul că tot ceea ce se petrece pe scena seratelor se vede de acum înainte ”live” în lumea întreagă, pentru milioanele de români din diaspora, şi a treia, în sfârşit, este faptul că în arhi-va de aur a acestui veac vor exista de acum documen-te complete privind modul în care au înţeles urmaşii de azi ai ziaristului Eminescu, jurnaliştii membri ai UZPR, să ducă mai departe idealurile acestuia.

@ DAN ToMA DuLcIuViena

13.05.2020

Seratele „Eminescu, jurnalistul” redivivus

Gândul unui OM din Republica Moldova

4

Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020LITERE

Eugenia DuŢăEugenia Duţă (pe numele de fată Ginela-Eugenia

Dumitrescu) s–a născut în 1950, pe 17 iunie, în Bucureşti. La 4 ani ştia deja să citească şi să scrie. La această vârstă a fost cel mai tânăr cititor cu fişă la biblioteca publică Cezar Boliac, din cartierul unde locuia. Urmează clasele elementare la Şcoala nr.172 Costeasca, apoi, din clasa a VII-a se mută la Şcoala medie (ulterior Liceul) nr 6, Pajura. Este premiantă în toţi cei 12 ani de studii. A excelat în ştinţele exacte, matematică–fizică, dar la olimpiadele şcolare a participat la cele de limba şi literatura română, unde a primit şi câteva premii.

La 13 ani a scris primele versuri şi un roman, care s-a pierdut. A continuat să scrie poezie, participând, ca membru fondator, la Cenaclul literar George Călinescu care a funcţionat în cadrul Casei de Cultură Modern Club, raionul Griviţa Roşie, sector 1.

Debutul are loc în 1967, la revista Ţara visurilor noastre din Oradea. Colaborarea cu această revistă a durat câţiva ani. A publicat versuri şi proză scurtă şi a avut şi câteva pagini de autor.

În anul 1969 intră la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, pe care o termină în 1974 şi se angajează ca inginer electronist la o fabrică de aparatură industrială, IEMI. Aici participă la elaborarea unor standarde pentru aparatura electronică şi timp de 22 de ani. În 1993, începe declinul producţiei electronice româneşti şi în această situaţie se reorientează profesional, în contabilitate. Are doi copii, un băiat născut în 1976 şi o fată, născută în 1979. Paralel cu activitatea tehnică, nu renunţă la cea literară. În anul 1981, publică romanul Rătăcitoarele drumuri pe care îl prezintă la un concurs al editurii Albatros. Romanul nu este premiat, dar lectorul, doamna Herta Spun, o încurajează să continue. Selecţii din aprecierile făcute asupra acestuia:

Se pune problema: putem promova și o – destul de bine scrisă – „literatură de consum”? Iată un roman de dragoste, purtând amprenta clară a unei gândiri, a unui mod de receptare a lumii – pronunţat feminine, roman de dragoste îndepărtându-se de clișeele genului în primul rând pentru că se petrece, cu tot ce are decisiv, în absenţa bărbatului. … Romanul este scris cu lungimi, dar cu o certă sensibilitate de o femeie probabil tânără, posedând poate câte ceva din temperamentul ambelor eroine ale căror vieţi paralele constituie de fapt subiectul cărţii. (…) Manuscrisul nu poate fi premiat dar nu poate fi în nici un caz ignorat. Tradus din vreo limbă europeană el ar fi putut figura, cred, fără dificultăţi în colecţia „romanul de dragoste” al editurii Eminescu, unde apare, de pildă, lacrimogenul serial de romane „Torente” de Ane Marie Desmarset, căruia îi este net superior.

Roman de dragoste? Mai degrabă o demonstraţie a felului cum două caractere feminine diferite se pot descurca, pot evolua uman în absenţa dragostei. Unele pagini amintesc de atmosfera creată de tânăra Cella Serghi în ”Pânza de păianjen”….” (Lector : Herta Spuhn - Ianuarie 1981)

Din păcate, la un pas de publicare apare mişcarea „Transcendentalilor”, care a determinat o „vânătoare de vrăjitoare” ce a avut urmări nefaste asupra vieţii multor intelectuali de elită. Romanul avea unele exprimări privind continuarea existenţei spiritului şi după dispariţia suportului material – trupul - teorii care păreau legate de acest fenomen (acuzat de faptul că sub activitatea spirituală se ascundeau intenţii de subminare a statului şi regimului comunist), aşa că este sfătuită să nu mai încerce să tipărească volumul. Din acest motiv nu mai încearcă să tipărească nici al doilea roman, Iubire interzisă.

În 1990 este redactor co–fondator şi reporter la revista Bună Ziua, care a fost al şaselea ziar independent înregistrat după evenimentele din 1989. A urmat în acelaşi an colaborarea ca redactor şi tehnoredactor la o revistă de modă, Diana Star.

În 1991 este fondator, alături de sora sa, Cristiana Angelescu, al revistei Divertis, dar şi redactor şef, tehnoredactor, editor şi reporter. Revista, care avea un profil cultural, dar conţinea şi o pagină de evenimente politice, interne şi externe este bine primită de public însă, din cauza unor dificultăţi financiare apărute în urma colaborării neinspirate cu un difuzor fraudulos, îşi opreşte apariţia.

În 1995 se recăsătoreşte, devenind nora poetului Gheorghe Duţă Micloşanu, pe care îl consideră un mare creator. În 2006, ca asociat al firmei Proprio del Arte , care avea şi profil de editură, tehnoredactează volumul bilingv de versuri Poeme al acestuia. În paralel colaborează cu editura Arefeana, participând la machetarea volumelor Liturghii crepusculare şi, postum, In memoriam, care cuprinde selecţii din opera poetului dispărut, volume la care creează şi coperţile.

În decembrie 2011 înfiinţează editura Fast editing şi se orientează spre lucrări de tehnoredactare şi editare cărţi, dar şi machetare şi concepţie coperţi.

Volume personale:2009, Vis de tinereţe, poezie; 2009, Izgonirea din rai, povestire biblică; La Editura Fast editing:2012, Rătăcitoarele drumuri, roman; 2012, O poveste cu fetica frumușica, povestire

pentru copii;2017, Frumuşica în pădure, povestire pentru copii; 2017, Iubire interzisă, roman; 2017, Destin, roman; 2018, Căprioara, roman;2019, Maktub - în căutarea drumului rătăcit,

roman;Poveștile nanei, povestiri pentru copii;Singurătea iubirii, versuri.

La Editura Betta:La porţile vieţii, roman, apărut ca urmare a

cîştigării premiului 2 la Concursul de proză scurtă Nicolae Velea.

Participări la cenacluri literare: Cenaclul Octavian Goga de la Centrul Cultural

Mihai Eminescu; Cenaclul Arena Literară, sub auspiciile Editurii Betta; Cenaclurile: M. Grămescu; Ion Rotaru; Ileana Vulpescu; Antim Ivireanul, Literar ing, Astralis, sub editura cu acelaşi nume.

colaborări la reviste:Din anul 2018 colaborează şi cu cu diverse reviste,

unde publică eseuri, texte de proză sau poezie, dar şi cronici literare: Rotonda Valahă, Bogdania, Astralis, Convorbiri literar-artistice.

recenzii şi prefeţe:Cleopatra Luca: Mansarda visurilor, Adara,

Secretul de la Costișa, Cântec de lumină, Trasee literare; Gabriela Stanciu Păsărin : Am fost sau nu? – volumul 1 şi 2; Deea State: Elixir pentru suflet; Ion Pavel: Brienii; Ion Raţiu : Misiunea întâmplării; Ion C. Ştefan: Drumul vieţii, înapoi.

Extrase din cronici:Ana dobre:Comentarii la romanul Maktub-în căutarea

drumului rătăcit:…Retrospectiva se concentrează pe două perioade de

timp: 1982-1986 și 1992-1995, perioade care corespund unor etape ale propriei deveniri. Situaţiile epice asupra cărora se oprește completează golurile din Rătăcitoarele drumuri cu o nouă viziune, una nu atât fatalistă, cât deterministă, așazată sub semnul maktub, care în arabă înseamnă „așa a fost scris”. În lanţul cauză-efect, întâmplările sunt într-o succesiune a căror logică ne poate scăpa, fără a exclude, totuși, existenţa unui sens. Nimic nu este întâmplător, totul are și revelează, într-un moment de graţie, un sens. Acest sens al destinului este urmărit de Andreea, iar căutarea o aduce în contact cu metafizica existenţei. Vocea pe care o aude și în care o identifică pe Eva, este, de fapt, vocea conștiinţei sale, voce necesară pentru a o scoate de pe rătăcitoarele drumuri și a o așeza în destinul pe care l-a intuit, deși a părut fie să-l ignore, fie să-l nege. [...]

Replica finală: „Toate pornesc și se opresc la Eva” transformă numele eroinei într-un simbol, prin trimitere la arhetip, la acel punctum saliens din care pornind toate evoluează în sensul unei determinări ce transcende realul și accede la metafizic. Andreea însăși a devenit o ipostază a Evei, arhetipul feminităţii.

Maktub – Rătăcitoarele drumuri poate fi considerat cel mai reușit roman al scriitoarei Geni Duţă, prin coerenţa viziunii epice, viziune care însoţește mereu evoluţia personajelor, pe care le clarifică și le legitimează epic. În destinul scriitoarei,

această carte este semnul unei deveniri interioare, al unei așezări într-un timp al împlinirii, ca un ecou al spuselor lui Saint-Exupéry, consecinţă a fuziunii timpului judecăţii cu timpul devenirii. Creaţia poate reţine nisipul în clepsidră...

Comentarii la romanul Rătăcitoarele drumuri: …Geni Duţă pune romanul Rătăcitoarele drumuri

în slujba ideii de prietenie „adevărată și profundă”, prietenie care poate trece peste greutăţi și momente neclare și nefericite și care este „mai presus de vorbe și de conjuncturi”. Accentuând și ideea relaţiei dintre ficţiune și nonficţiune, ea punctează și ideea modelului real, personajul Andreea intrând în categoria modelelor preexistente. Relaţia ideal-fictivă dintre Eva și Andreea se prelungește în realitatea cea aievea, existenţa reală a Andreei având ecourile ei în existenţa autoarei.

Geni Duţă are plăcerea de a povesti și de a se confesa povestind. Naraţiunea este pentru ea o modalitate de a transfera asupra personajelor propriile sale trăiri, aspiraţii, așteptări, speranţe. Literatura devine un mod de a trăi o viaţă la care doar visezi, spre care aspiri pentru a te împlini în idealitatea unui vis în care totul se nivelează, iar antinomiile se armonizează.

Comentarii la romanu Destin:…Există, în „Destin” (2016) o viziune misandră

implicită, dedusă din schema maniheistă a personajelor. Ea, Ioana Ardelean Stoica, este o bună, o perfectă, cu o capacitate enormă de a îndura suferinţe după suferinţe, trădări, ajungând, din instinct matern, să crească doi copii care nu sunt ai ei – pe Mihai, fiul soţului cu o altă femeie, şi pe Radu, fiul Adinei, verişoara excentrică şi egocentrică.

Ioana este văzută în oglinzi relativizatoare, în relaţie cu Emil, soţul decăzut, dipsoman, şi cu Adina, verişoara de un egoism bizar care-i anulează latura umană. Însă, oricât s-ar multiplica aceste oglinzi, lumina care cade pe ea îi scoate în evidenţă numai calităţile. Nicio fisură în caracterul ei, poate doar excesul de bunătate până la smerenie şi umilitate. Dar şi acestea intră în topul calităţilor. Excesul calităţilor, supermoralismul ei, personalitatea fără fisuri, un fel de tipologie a bunului samaritean fac din ea un personaj neviabil din punct de vedere estetic. Mai credibilă ca personaj este Adina care trăieşte literar prin calităţile şi defectele ei.

Deşi romanul nu are o miză etică, eticismul este, totuşi, implicit, dedus din modul în care sunt construite personajele. Din povestea de viaţă a Ioanei se deduce dublul sens al oricărei existenţe. Particularul este transfigurat pentru a accede la universalul artei. Întâmplările care se succed definindu-i viaţa devin parte a destinului ei, un destin pe care ea şi l-a construit asumându-şi consecinţele tuturor deciziilor.

Profil de autor realizat de

@ nICoLAE VASILEContinuare în numărul viitor

Proiectul SCRIITORI din GENERAŢIA 2000

5

Cronica Timpului l Anul VI lNr. 65 l iunie 2020 OAMENI ȘI LOCURI19 Zile pariziene pe urmele Iuliei Hasdeu...Pe Paris din ceruri plouă/ Şi-i mai trist ca

orişicând/ În castanii grei de floare/ Frunzele se-ngână-n gând…

Aşa era în zilele de iunie Parisul, acel Paris pe care îl cunoşteam din poeziile Iuliei Hasdeu, din scrisorile către tatăl ei, Bogdan Periceicu Haşdeu – renumit istoric, filo-log, lingvist şi scriitor român. Am fost în Parisul Cartierului Latin, unde Iulia a locuit în perioada 1881-1888, unde s-a remarcat ca elevă eminentă la Colegiul Sévigné şi studentă la Sorbona la numai şaisprezece ani neîmpliniţi. Am fost în grădina Luxembourg şi în Gara de Est, am fost sub Ar-cul de Triumf şi pe rue de Bac, am fost la „boutique” de unde şi-a cumpărat umbrelă într-un octombrie ploios, pe Bd. St. Germain (maison fondée en 1834)”, am fost la teat-rul Odeon restaurat în 1875 şi iluminat electric din 1888 şi unde a debutat Sarah Bernhardt, am fost la liceul unde funcţionase ca directoare domnişoara Marchef, am fost în amfitetrul Richelieu de la Sorbona, am intrat în biserica St. Sulpice. Dar unde nu m-au dus paşii?! Sau poate cu-riozitatea, sau poate m-a condus ceva ce depăşeşte puterea mea de înţelegere... Opt file din cartea vieţii Iuliei Hasdeu au rotunjimea literelor desenată aici, la Paris. „Le livre de la vie est un livre supréme/ Qu’on ne peut ni fermer ni re-ouvrir a son choix”. Cartea vieţii este cartea supremă/ Pe care n-o poţi închide ori redeschide după propriul plac... Am îndrăznit să citesc această carte apropiată mie, fără să am senzaţia că săvârşesc o impietate, căci „On voudrait revenir à la page oú l’on aime”, adică şi dacă ai vrea să revii la fila-ndrăgită nu ar mai fi cu putinţă... A venit ziua să fac acest lucru, aşa cum – cu ani în urmă – păşisem în curtea Arhivelor şi în cimitirul bisericuţei de pe dealul Mihai Vodă din Bucureşti, locurile de joacă ale copilăriei Lilicăi Hasdeu. Dealul, Arhivele, Bucureştii de odinioară nu mai sunt astăzi. În România au rămas două locuri de pioasă amintire, însă niciunul nu este legat de viaţa ei pământească: „Castelul Hasdeu” de la Câmpina, construit de tatăl îndurerat după moartea fiicei, şi monumentul funerar din cimitirul Bellu, unde s-au aflat rămăşiţele pământeşti ale tinerei de nouăsprezece ani neîmpliniţi.

Acasă la Bucureşti am încercat să identific pe harta Parisului cartierul Latin, Sorbona, Jardin du Luxem-bourg, teatrul Odeon, Opera, Panteonul şi adresele unde au locuit soţia şi fiica lui Hasdeu când aceasta din urmă şi-a continuat studiile ca bursieră a statului român. Liniile subţiri ale străzilor parcă îmi închideau imaginea oraşului; nu era cu putinţă să ajung la uşa pe care vroiam şi trebuia să o deschid. Şi iată-mă în Paris, respir aici atmosfera tinerească de studiu , în care – cu peste o sută de ani în urmă – Iulia Hasdeu se simţise atât de bine.

O astfel de călătorie respinge biletul de avion în fa-voarea călătoriei cu trenul. La Paris trebuia să ajung după un drum lung, obositor, cu temerea că la Viena va fi dificil, sau măcar complicat să schimb vagonul (totuşi, mai lesnicios decât acum un veac, când cofer-ele familiei Hasdeu s-au rătăcit între cele două gări şi a costat o grămadă de bani transportul lor de la Nord Bahn la Est Bahn. Am plătit suplimentul de cuşetă di-rect însoţitorului de vagon, mi-a dat restul de la sută şi i-am urmărit privirea îngăduitoare îndreptată către valiza cu rotile şi recunosc că, în acel moment mi-aş fi dorit să am un geamantan tip burduf (cum văzusem la bunica în pod), din acelea care şi-au făcut deja apariţia în vitrinele pariziene. Încă o jumătate de zi şi o noapte în tren, timp în care am renunţat la gândurile către casă în favoarea puterii imaginaţiei de a trece peste peste cele douăsprezece ore care mă despărţeau de Gara de Est pariziană. Au trecut uşor, căci mi-au ţinut tovărăşie câţiva elevi ce se întorceau din perioada de practică efectuată în Austria pe baza schimbului inter-şcoli şi i-am urmărit cu invidie cu câtă dezinvoltură îşi făceau planuri pe mai departe. Mi-am dorit să fiu singură, neajutorată, cu temerea încercată cândva de cele două Iulii de a rămâne pe peronul pustiu, căutând în zadar pe cineva care să mă întâmpine în gara pariziană. Ele se temeau că tregherii le vor lua bagajele şi coferele şi vor dispărea cu tot avutul lor. Am trăit – probabil –aceleaşi momente de suspiciune că celor din jur puţin le pasă de mine, afară doar dacă urmăresc să mă prade. Am fost cu şi mai mare băgare de seamă când am zărit fustele înflorate ale ţigăncilor cu prunci în braţe; le-am recu-noscut ca fiind „Made in Romania”, cu câte o tăbliţă agăţată de gât: „refugiée politique” . Nimeni nu mai crede în refugiaţii politici: de ce fel de regim s-au re-fugiat?! Peste câteva zile le-am înţeles statutul: le era teamă să fure din marile magazine cu autoservire: prea

multe camere de luat vederi, prea multe posibilităţi apa-rente şi libertatea de a pune mâna pe ceva şi a ţi-l însuşi.

Apoi zilele au curs aşa cum răsfoieşti o monografie interesantă, ale cărei informaţii le cunoşteai din alte lucrări, iar acum o citeşti totuşi pentru că te răpeşte re-alitatea. Încotro ? În Cartierul Latin. Librării multe, una lângă alta, case de edituri, una lângă alta... Trec de pe Bu-levardul St. Michel pe „Bul.” St. Germain, cu harta Pari-sului în mână, caut străzile înguste subliniate de mine şi pe care le aflu ca acum un an, ca acum un veac... Nici nu-i de mirare: sunt în cartierul unde pe zidul Facultăţii de Medicină se păstrează inscripţia „Defense d’aficher, Le loi 29 juillet 1881”. Am descoperit scuaruri cunoscute, statuia lui Diderot, biserica St. Germain de Prés, destul pentru o zi! Sunt totuşi în oraşul contemporan, în Pari-sul modern, care îmi oferă lecţiile lui: staţiile de metrou pe câte trei nivele, sistemul de cumpărare a biletelor de autobuz şi metrou – cu reducerile pentru elevi, studenţi, tineri sub 16 ani şi, mai ales, pentru vârstnici. Am revenit în fiecare zi pe străzile acelea dintre Sorbona şi Căminul de sudente, unde în 1881 era Colegiul de fete Sévigné. Clădiri cu trei şi patru etaje, cu persienele închise, cu uşi impunătoare, care nu se deschid decât dacă foloseşti cod-ul. Iar acel Sesam mie mi-e străin. Nu-mi rămâne decât să sper că voi pătrunde înăuntru printr-o întâmplare. O caut să-i ies în întâmpinare, dar nu am noroc până într-o zi, când, neliniştită că aşteptarea ar fi zadarnică, împing uşa masivă şi... uşa se deschide. În zadar am încercat să-i explic consierjei că aşa s-au petrecut lucrurile. Era foarte intrigată, l-a chemat în ajutor pe soţul ei impunător să înţeleagă cum am reuşit să pătrund în imobilul din 28, rue St. Sulpice. (Aceasta e adresa franţuzească, iar eu am adoptat-o).Nici eu nu ştiu. Disculpându-mă, de fapt mă acuzam în ochii portăresei, căci i-am explicat că nu era pentru prima dată când „pândisem” să intru. I-am povestit de ce caut această adresă, i-am spus că acolo a locuit Iulia Hasdeu, românca noastră. „Nu cunosc, nu este niciun locatar cu numele ăsta”… Se panicase rău de tot, iar eu şi mai şi. „Ce mă fac eu dacă află proprietarul imobilului cum aţi intrat ?!” Dar brusc s-a liniştit când i-am arătat negru pe alb, în carte tipărită adresa casei în care a locuit Iulia, când a răsfoit-o şi a dat peste foto-grafia elevei în uniformă şi precizarea adresei. Ne-am despărţit prieteneşte, deşi îmi arătase numai uşa apar-tamentului căutat de mine, dar am fost mulţumită. Am ieşit pe trotuar împreună şi cu mândrie m-a atenţionat că ar trebui să fotografiez clădirea nu pe moment, când librăria de la parter avea oblonul tras, ci dimineaţa, când soarele şugubăţ îi face pe parizienii somnoroşi să deschidă persienele.

Am fost la Dôme des Invalides: catafalcul uriaş al împăratului, statuia lui Napoleon cu ghiuleaua la picio-are, pe terasă, busturile şi statuile personalităţilor, însă abia acolo, vizitând sălile de arme medievale pentru turnir am realizat cât de copleşitor poate fi sentimentul onoarei şi cinstei. Sămânţa cavalerismului romantic a sădit în sufletul adolescentei Iulia Hasdeu acea mând-rie care înnobila devotamentul faţă de patrie şi faţă de stăpâna inimii. Înţeleg că titlul ciclului de poezii „Chev-alerie” aici a fost gândit.

Vizitez casa memorială Victor Hugo în Place de Vosge reamintindu-mi scrisoarea adresată de Iulia tatălui ei chiar în ziua morţii marelui poet:„la plume tremble dans ma main, je me sens oppressée et j’essaye en vain de pleurer. Oh! L’on ne pleure pas dans ces douleurs-lá” (22 mai,1885); dar mult mai interesant a fost să străbat bulevardul umbrit de castani, unde a fost petrecut Vic-tor Hgo pe ultimul drum. Ştiam de locuinţa lui Victor Hugo de pe avenue d’Eyleau, în spatele Arcului de Tri-umf, ştiam că în registrul depus acolo s-a iscălit şi Iulia Hasdeu şi mama ei sub câteva cuvinte simple: „Au plus grand des poétes, au plus grand des citoyens”, dar ab-solut întâmplător, datorită unei ploi repezi care a gonit de pe terasa Arcului de Triumf vizitatorii am aflat din filmul documentar de epocă prezentat la ultimul etaj că o noapte întreagă catafalcul cu corpul neînsufleţit s-a aflat sub Arc, în semn de supremă cinstire. An de an, Iulia Hasdeu fusese martoră şi participase la serbările de aniversare ale marelui poet, cu ansambluri corale şi de instrumentişti ce reuneau 5000 de interpreţi sub numeroasele pancarte pe care erau înscrise titlurile ro-manelor lui Victor Hugo ş.a.m.d. Şi mi-am mai amin-tit că Lilica păstra pe noptieră volumul de versuri „Les chants de crépuscule” de Victor Hugo.

La Sorbona eu păşesc în amfiteatrele Descartes, Tur-got, Gruzot şi Richelieu, în dreapta holului de la intrare

este sala Louis Liard, unde avea loc susţinerea tezelor de doctorat; în cele şase medalioane sunt portretele lui Racine, Descartes, Bossuet, Pascal, Moliére şi Corneille. Nu-şi alesese oare Iulia Hasdeu ca temă a disertaţiei Mon Moliére?! Nu vizitase luând notiţe casa lui Vol-taire?!

Vizitez Pantheonul şi în apropiere, la nr.9 pe strada Jean de Beauvais este Biserica română. Nu-i greu să mi-i imaginez cum de Înălţare românii veneau la slujba de la ora nouă, dar fac să-mi dispară din faţă statuia lui Eminescu aflată acolo mult mai târziu, lângă intrarea în biserică.

Cutreier aceleaşi străzi în fiecare zi. În catedrala St.Sulpice zăbovesc mai mult asistând la messa pentru Ioana d’Arc şi-mi revin în minte proiectele studentei de 15 ani; ea intenţiona să scrie epopeea La bonne Lor-raine, căreia: Dieu lui-même a béni ton epée, (Însuşi Dumnezeu ţi-a binecuvântat spada) căci – mărturiseşte eroina - Mes voix étaient de Dieu qui ne m’a point trom-pée. Într-adevăr, Iulia Hasdeu s-a identificat în versuri şi proză cu eroinele ei, fie Jeanne d'Arc, fie Errina din piesa „Alcée et Sappho, care îşi descifraseră menirea şi-şi asumaseră sacrificiul. Mă gândesc şi la ciobăniţa din „Fluieraşul de os” de pe meleagurile noastre, şi la ghiocelul din Îngerul şi ghiocelul, jertfindu-se pentru a dărui fericire.

În perioada de creaţie febrilă, intuind apropierea sfârşitului, poeta nota:„Je veux vaincre, et je suis sûre d’y arriver”. (Vreau să înving şi sunt sigură că voi reuşi). A învins, dacă nu a putut învinge tuberculoza, ea a în-vins timpul prin moştenirea literară lăsată generaţiei actuale în volumele editate postum: „Bougeons d’Avril”, „Chevalerie”, „Canevas”, „Theatre”, „Confidences” în editura Hachette-Paris Socec-Bucureşti (1889-1890) şi în anii următori.

Iulia Hasdeu a părăsit Parisul, unde îşi pregătea teza de doctorat despre teodiceea poporului român în anul 1888. L-a părăsit pentru totdeauna, plecând către România, ţara despre care mărturisea: „Je voudrais re-voir encore/ Mon vieux Danube, au flote bleu./ Et ma montagne qui dore/ Un rayon qui vient de Dieu (Les perles) Aş vrea să mai revăd o dată/ Bătrâna Dunăre albastră/ Şi munţi în haină argintată/ Invăluiţi de raza cerească.

Am fost în Parisul Iuliei Hasdeu, în Parisul care nu-mi va fi dat să-l mai văd odată, probabil invadat de civilizaţie bolnavă,/ invadat de pandemie socială,/pand-emie ucigaşă.

Parisul în luna mai

Parisul în stropi de ploaieE mai trist ca orişicândIar castanii grei de floareÎşi simt frunzele oftând

Azi e viaţa ce pulseazăŞi se strânge între file,Iar la toamnă se viseazăCă e doină în suspine.

@ crINA DEcusAră BocşAN

5

6

Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020ARTE

Avocat, cu dreaptă credinţă în Dumnezeu, pictează scene şi interpretări religioase, adevărate fresce realizate cu multă simţire, muncă artistică, talent şi har creştinesc. Rolul doamnei Paula Slivinschi, ca avocat şi pictor, este ca prin arta oratoriei şi a picturii să completeze defectele nedrepte ale naturii.

Ca pictor şi avocat artista plastică Paula Slivinschi rămâne un simbol pentru care fidelitatea faţă de adevăr este mai scumpă decât orice bogăţie. Tabloul „Clopotele”, prin dangătul lor anunţă că lumea este infinită şi că ele anunţă legătura între pământeni şi cei de dincolo de densul albastru al cerului, acolo unde ochiul albastru al lui Dumnezeu veghează poarta Raiului.

Membru al fundaţiei „Tradiţie şi moder-nitate”, prin expoziţii organizate, a dat viaţă fostei Camere de Comerţ din strada Ion Ghica numărul 4 (Old Town). Ca pictor este un vibrant sprinten, cald şi visător creator de artă plastică.

Când scriu aceste rânduri şi-a mutat sediul galeriei în Strada Smârdan nr. 27, sub titulatura „Expo Bazar Art”, care găzduieşte o expoziţie de pictură cu diferite stiluri de artă. Tot în „Expo Bazar Art” se află un mic atelier unde cel ce doreşte poate picta sau confecţiona bijuterii, alături de cei consacraţi. Artiştii sunt invitaţi la o cafea gratis şi un pahar de vin vechi şi bun, de asemenea, gratis. Eduard Alin Niţă rămâne pentru cei care îl cunosc mai bine „omul potri-vit, întotdeauna, la locul potrivit şi dorit”. Are darul şi curajul de a aduna în jurul său artişti, creatori de artă. Asemenea oameni ar fi necesari vremurilor în care trăim.

Paula Slivinschi Eduard Alin Niţă

Artiştii plastici să nu-şi zdruncine niciodată credinţa în propria putere de creaţie şi în minunea sfântă pe pământ şi în arta plastică. Pe drumul artei divin să mergem plângând sau râzând în paşii visului, picturile noastre nu ne mai aparţin, noi rămânând o fiinţă spre a ne trăi viaţa în mare pocăinţă.

Artiştii vor trăi aprinderea sublimă în arta plastică şi vor sfârşi într-o stingere cuminte. Pictura tuturor, poem fără cuvinte, destin trăit în ros-turi de iubire, măreţ consum frumos de fericire. Lumea este o schimbare, iar viaţa de artist plastic, o senzaţie plăcută.

Este absolventă de teologie ortodoxă didactică, specializa-rea Arte Plastice (bisericească). Ca profesoară de iconografie îşi îndeplineşte datoria de maestru cu sfinţenie la Şcoala de Artă Bucureşti, unde învaţă o mare masă umană de discipoli. Figura artistei plastice CRISTINA ISTRATE, ca de altfel şi fiecare sfânt din icoanele pictate de domnia sa, are chipul blajin, credin-cios, cu adâncă iubire pentru oame-ni şi trăire în credinţă.

Închei puţinele rânduri, cu fraza pe care am spus-o şi la un vernisaj al unei expoziţii deschisă de domnia sa: „Sărut mâna sfinţită!” care a fost capabilă să ne aducă Raiul şi nouă credincioşilor. Când Dum-nezeu dă talent, apoi dă! Are domnia sa un suflet de înger, dar este totuşi om şi nu-i pu-tem cere să fie supraom.

Despre subsemnatul au scris şi m-au apre-ciat profesori din facultate, critici de artă şi alte personalităţi ca: Traian Brădean, Alexandru Cebuc, Armand Steriadi, Aristotel Bunescu, Dumitru Ghiaţă şi soţia domniei sale Aurelia Vasiliu Ghiaţă, colegi, sculptorul Bâscă Ste-lian, Horia Bernea etc.

Profesor Ovidiu Drîmba: „Când scrii, dum-neata tovarăşe Cojocaru Vergil, prin pixul du-mitale curge sânge...”

Aristotel Bunescu, critic de artă şi ziarist: „Cojocaru Vergil Cover este un artist plastic talentat, muncitor şi ambiţios, care e prin imaginaţia sa personală a cucerit culorile.”

Nicolae Hilohi: „Cojo-caru Vergil, ca student la Arte Plastice a făcut parte din gru-pul studenţilor „generaţia de aur” care a reuşit să extragă vigoa-rea sufletească din natura care ne înconjoară şi să fie prezenţi şi active în această lume”.

Închei cu: „Lauda de sine nu miroase a bine”.

Cristina Istrate cojocaru Vergil-cover

7

Cronica Timpului l Anul VI lNr. 65 l iunie 2020 PERSPECTIVE

Care este acel minim necesar cu care româ-nii ar trebui să se mulţumească, ei fiind ajunşi la un ridicol maxim ca număr şi energie să mai poa-tă mişca lucrurile? Am ajuns la acel nivel minim, insignifiant, azi cât boaba de piper, de prezenţă culturală, socială, politică, în viaţa publică şi în propria comunitate etnică. Care e limita acelui minim firesc de la care nu mai trebuie să cedezi, căci ai ajuns la acel fir roşu, care odată rupt nu se mai poate înnoda? Care este acel minim de la care trebuie să reacţionezi, dacă ai demnitate şi bun simţ, dacă la asta te obligă conştiinţa şi alegerea de a fi acel scrib, vocea care trage un semnal de alarmă, să afişezi un punct de vedere, să prezinţi fapte şi să le comentezi, în definitiv să spui lucru-rilor pe nume, nu să condamni, nu să aduci sen-tinţe, căci vorba poetului Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte./ Lumina altora/ su-grumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină. Însă noi doar ne fâţâim cu poeţii noştri ca să ne aflăm în treabă, versul lor nu-l în-ţelegem. Spiritual încă trăim în vremea Reuniu-nilor de citire şi cântări, ne legănăm ritmat şi cu plecăciune. Ajunşi la acel minim ne e teamă că pentru cuvintele scrise, sau rostite, ar trebui să ispăşim şi ne ferim ca dracul de tămâie să nu fim arătaţi cu degetul că am fi incomozi pentru cauza altora, că tulburăm apele contextului politic, că îi deranjăm pe românii care, vajnici codaşi, buni

afacerişti şi profitori, se lăfăie pe lângă cei care deţin puterea.

Dar ce facem atunci când cuvintele amuţesc? Am ajuns să nu mai fim interesaţi nici de destinul etniei noastre. Adevărul e că nu avem nicio instan-ţă relevantă, demnă, necompromisă, care să lupte pentru interesele românilor. Logica românului mi-noritar se rezumă la gândul că e mai bine să ne le-gănăm în căruţă, fie şi pe loitre, să ne cocoloşim fe-riţi de vânturile vremii, să ne facem că plouă; dacă putem să mai sugem de la ţâţa Ţării Mamă măcar înc-o singură dată, apoi mai vedem; să-i mai abu-rim pe parlamentarii şi europarlamentarii români care şi ei, la rândul lor, ne aburesc pe noi, sunt mai dibaci – de jur împrejur e o abureală din care nu ne vedem orizontul, doar capătul.

Şi dacă e să vorbim de acel minim, nu înţe-legem de ce ediţia Marelui Festival de Folclor al Românilor din Voivodina este adusă sub semnul întrebării, ediţia a 60-a, cea mai de amploare ma-nifestare care pune în mişcare energiile miilor de români. Mai rău, de ce atât de uşor se acceptă faptul că împrejurările – pasămite create de pandemia de coronavirus, iar noi vedem că măsurile de relaxare îşi iau avântul spre o viaţă normală – prin rectifică-rile bugetare, pentru români nu mai sunt bani. E un nonsens: pe de-o parte statul are 100 de euro pen-tru fiecare cetăţean, dar nu are bani pentru cea mai longevivă manifestare românească. Aceeaşi soartă o împărtăşeşte şi teatrul românesc. E logic să ne în-trebăm: există oare vreun „minim identitar” la care românii ar putea avea dreptul, fără a să se milogi?

Nimeni nu comentează, pesemne ca să nu supere pe cineva. Se pitulesc precum găinile în ploaie. Mi-e clar că am ajuns la capătul drumului, mi-e clar că pe nimeni nu-l mai interesează fenomenul unei co-munităţi etnice, mai puţin pe români, ca să se mai schimbe ceva. Nici acest articol care doar „sporește a lumii taină” nu mai pune nicio energie în mişcare, decât propria-mi conştiinţă că am încercat să miş-căm piatra, deşi Sisif demult nu mai e printre noi. Poate că mai avem nevoie doar de un gornist care să meargă, ca pe vremuri, şi să anunţe sfârşitul. Poate doar astfel vor înţelege şi cei care nu înţeleg şi care niciodată nu vor înţelege că interesele românilor nu trebuiau depozitate în arhivele memoriei, la chere-mul unor neaveniţi, ci pe primul punct al ordinii de zi. Ce să mai zic? Ne împuşcăm cu mâna noastră, însă cu arma pe care ne-au împrumutat-o alţii.

Cândva, numărătoarea inversă a fost departe de minimul necesar începând cu: mai întâi unde-va se stinse un despărţământ cu limba de predare română, apoi o manifestare locală, ni se micşorase producţia editorială, apoi au apărut şi problemele cu inscripţionarea în limba română, apoi s-a mai stins o altă manifestare şi un alt despărţământ într-o altă şcoală, apoi s-a stins un cămin cultural, apoi o trupă de teatru, apoi respiraţiile noastre au început să devină străine de trupul nostru... Azi e sub sem-nul întrebării şi Marele Festival, mâine... Unii zic că trebuie să taci ca să fie bine. Dacă taci e şi mai rău, iar minimul necesar se apropie de maximul ridicol.

@ nICu CIoBAnu

Identitatea naţională, victimă colaterală sau oglinda vrăjelilor noastre

Conf. univ. dr. GABrIEL I. NăsTAsE

Recent (miercuri 22 ianuarie 2020, ora 12:00), la sediul Asociaţiei Generale a Inginerilor din Româ-nia (Bucureşti, sector 1, Calea Victoriei, nr. 118, sala „Anghel Saligny”), în prezenţa unui public numeros, au fost prezentate două lucrări publicate sub egida AGIR: Enciclopedia identităţii româneşti, vo-lumul I – repere şi volumul II – Personalităţi.

Manifestarea a fost deschisă şi moderată de pre-şedintele AGIR, dr. ing. Mihai MIHĂIŢĂ, care în alo-cuţiunea lui a subliniat importanţa şi valoarea lucră-rilor prezentate.

La prezidiu au fost prezente personalităţi ale şti-inţei româneşti:academician prof. univ. dr. Aurel DUMITRACHE, academician prof. univ. dr. Răzvan TEODORESCU, dr. ing. Mihai MIHĂIŢĂ şi autoarea lucrării, dr. Ecaterina ŢARĂLUNGĂ.

Alocuţiunile acestora, precum şi ale altor invitaţi la această manifestare, cu substanţiale contribuţii la realizarea celor două volume (prof. univ. dr. Florin TĂNĂSESCU şi prof. univ. dr. Gheorghe BULIGA),

au evidenţiat caracterul instructiv al lucrărilor şi im-portanţa acestora pentru generaţia de tineri români, precum şi pentru cititorii din ţările Uniunii Europene şi nu numai, care nu cunosc măreţia poporului ro-mân şi fabuloasei sale creaţii.

Cele două volume ale Enciclopediei identităţii româneşti sunt realizate în interdependenţă con-ceptuală.

Volumul I – repere, invocă zestrea culturală, tradiţiile şi obiceiurile acestui popor a cărei existen-ţă se pierde în negura unor timpuri binecuvântate de Dumnezeu.

Identitatea românească s-a format în timp şi a de-venit vizibilă peste secole prin tot ceea ce s-a desco-perit despre preocupările, trudele şi sacrificiile trăito-rilor acestor meleaguri recunoscute ca fiind „Grădina Maicii Domnului”.

Abilităţile spirituale, culturale, tehnice, ştiinţifi-ce ale poporului român s-au format şi s-au transmis de-a lungul generaţiilor contribuind la dezvoltarea economică, socială şi culturală a unei ţări care a cu-noscut şi momente de vicisitudine.

Ansamblul românesc de preocupări s-a racordat

în timp la standardele lumii civilizate, contribuind la premisele dezvoltării şi evoluţiei multora dintre ţările din Europa şi din lume.

Acest aspect este evidenţiat în Volumul II – Personalităţi.

Personalităţile prezentate în volumul II al Enci-clopediei identităţii româneşti sunt în cea mai mare parte reprezentante ale veacurilor XVIII – XX, ale Europei Naţiunilor şi ale intervalelor de traversa-re ale unor epoci cu luminile şi umbrele ei.

În acest sens am considerat relevante precizările pe care autoarea celor două volume ale Enciclope-diei identităţii româneşti le-a făcut cu ocazia lan-sării acestora:

„Suntem o naţiune planetară la scara istoriei și procesul de globalizare e șansa noastră de a ne cu-noaște în profunzime, cu bune și cu rele. De a conști-entiza cine suntem și ce suntem și de a face corecţiile de parcurs necesare pentru a ne așeza, la locul cuve-nit, în marele peisaj al lumii contemporane”.

EVENIMENT EDITorIAL LA AGIr

„ENcIcLoPEDIA IDENTITăŢII roMÂNEŞTI”Autor: Dr. Ecaterina ŢARĂLUNGĂ

De la stânga la dreapta: Dr. Ecaterina ŢArăLuNGă, academician prof. univ. dr. Aurel DuMITrAcHE, academician prof. univ. dr. răzvan TEoDorEscu şi dr. ing. Mihai

MIHăIŢă – preşedinte AGIr

8

Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020DIALOG„Am convingerea, veche de când lumea,

că numai în unire este puterea!”Excelenţa Voastră, sunteţi un diplomat constru-

it pas cu pas: redactor, comentator, şef de secţie în cadrul Postului „Radio Moldova Internaţional”, di-rector executiv al Asociaţiei Presei Electronice APEL, deputat în Parlament, Viceprim-ministru al Repu-blicii Moldova, (am mai sărit peste alte câteva func-ţii) în prezent, la post în Viena! Un oraş al culiselor, între esenţă şi aparenţă. Diferenţele fiind uneori nu tocmai simplu de înţeles.

D.G.: Vă rog frumos ca înainte de a intra ȋn dia-logul propriu-zis, să ne faceţi o mică prezentare au-tobiografică.

V.o.: Stimată şi dragă doamnă Daniela Gumann, vă mulţumesc pentru insistenţa de a obţine de la mine acest interviu, care mă onorează. Trebuie să mărturisesc, înainte de a răspunde, că suntem no-rocoşi că v-am cunoscut, am avut prilejul să fim îm-preună cu familia Dumneavoastră extraordinară, cu domnul Constantin Gumann, care îşi trage o parte de rădăcini chiar din Basarabia istorică. Este, de altfel, un număr de oameni de calitate, pe care i-am întâlnit datorită ocaziei de a reprezenta Republica Moldova în Austria.

Ca să revin la întrebare, parcursul meu în viaţă este unul obişnuit, dincolo de sonoritatea unor pozi-ţii în care m-a adus destinul. Câteva aspecte, ce ţin de generaţia din care fac parte şi de locurile din care vin, ar merita poate să fie evidenţiate. M-am născut în se-colul şi epoca precedentă, care pentru cei de la est de Prut a însemnat fosta URSS, într-un sat obişnuit de lângă Căuşeni, fostul judeţ Tighina, ca să aveţi un reper pe hartă. În pofida deficienţelor acelor vremuri, cred că rădăcina neamului nostru s-a dovedit a fi mult mai veche şi mai viguroasă, pentru că în zonele rurale viaţa şi oamenii au păstrat limba, felul de a fi, meşteşugurile, valorile populare de pe timpuri. Din acest aluat au crescut oameni talentaţi, în general, şi dascăli, în special. Le sunt recunoscător profesorilor de la şcoala din sat, de la Popeasca, pe care îi consi-der unii dintre cei mai buni la vremea aceea. După părinţi, ei sunt cei care ne-au oferit şanse, iar noi am valorificat care şi cât a reuşit. Se putea de învăţat mai mult şi mai bine, dar şi cu ce-am pornit de-acasă am reuşit să fac Universitatea la Chişinău, o facultate de comunicare, Jurnalism, după cum ştiţi. În cariera mea de presă, care a început la Radio Moldova Inter-naţional, mă ocupam de teme din politică, adminis-trare publica şi de stat, securitate militară, diploma-ţie. Fusesem o vreme comentator politic pe jumătate de şarjă chiar şi la „Oastea Moldovei”, ziarul Armatei Naţionale a Republicii Moldova. Dar nu bănuiam că voi ajunge să mă ocup la modul direct de treburile de stat, de securitate şi diplomatice. Drumul meu a ur-mat administrarea de business în media, consultanţa politică şi de comunicare, implicarea în activitatea legislativă, mai întâi ca şi asistent, apoi şi parlamen-tar pentru o scurtă perioadă. Şi, aşa am ajuns să fiu investit în Guvern cu mandat pentru reintegrarea te-ritorială a Republicii Moldova, soluţionarea conflic-tului de pe Nistru, iar ulterior – în calitate de şef al Misiunii noastre diplomatice la Viena, unde, alături de altele, e dislocat şi Secretariatul Organizaţiei pen-tru Securitate şi Cooperare în Europa, OSCE.

Totuşi, aici, la Viena, cea imperială, plină de isto-rie şi elitism, eu mă definesc în continuare drept „un om simplu în grădina împăratului”, fiind deopotrivă surprins şi motivat de cărările propriului destin.

D.G.: Ce e diferit în exercitarea misiunii Dum-neavoastră actuale în capitala Austriei, sau care ar fi elementele de continuitate cu celelalte activităţi?

V.o.: Parţial, se pare că am atins tema vorbind despre parcurs, căci totul curge din una în alta, o eta-pă o prefaţează pe cealaltă. Dar, sunt multe lucruri noi în funcţia de reprezentant diplomatic. Pe de o parte, la OSCE continui subiectul conflictului trans-

nistrean din Republica Moldova, de care m-am ocu-pat în câteva rânduri şi în cadrul Guvernului de la Chişinău. La Oficiul ONU, la organizaţiile mondiale specializate cu sediul la Viena, unele dintre subiec-te îmi sunt familiare datorită, iarăşi, activităţii pre-cedente de membru al Guvernului şi Parlamentului, pe agendele cărora toate se regăsesc. Totuşi, lucrând în şi cu aceste organizaţii eşti implicat într-o sume-denie de teme şi procese noi, unele reflectate deja în angajamente internaţionale, altele puse în faţa noas-tră de noile realităţi şi sfidări ale timpului, securitate cibernetică, utilizarea paşnică a energiei atomice şi a tehnologiilor radioactive, dezvoltarea industrială modernă, până şi cripto-valutele şi impactul lor în finanţarea terorismului. Activitatea diplomatică la Viena e un fel de universitate diplomatică multi şi interdisciplinară. Desigur, statutul diplomatic, unul onorabil şi distinct, este unul de reprezentare, pentru că deciziile ţin de instituţiile centrale ale statului, e un rol diferit de cel guvernamental. Cutume, proto-col, limbaj sofisticat, intrigi la toate nivelurile ca rea-litate profesională, e o experienţă deloc uşoară, însă fascinantă.

Mandatul meu include şi relaţia bilaterală cu Aus-tria şi cu Slovacia, un domeniu cu mult potenţial de creştere, dar, principalul, mult mai plăcut, căci sunt ţări extraordinar de frumoase cu oameni fenomenali. Fără tăgadă, Viena este locul în care oricine şi-ar dori să locuiască, să lucreze, un muzeu sub cer deschis, chiar dacă am avut săptămâni şi luni în care nu ob-servam această splendoare fiind în mijlocul ei, din cauza preocupărilor şi tensiunilor diplomatice.

D.G.: Care este imaginea Moldovei la Viena, având în vedere faptul că tinde spre construirea unor relaţii mai apropiate cu Uniunea Europeană?

V.o.: Imaginea noastră o creăm noi şi felul în care ne percep ceilalţi, aşa funcţionează. Este impor-tant, şi port o parte a răspunderii pentru aceasta, ca să fim văzuţi aşa cum suntem, nu distorsionat, deşi mai mult cu cele bune decât cu cele rele. Austria are la rândul ei o diplomaţie de excepţie şi una dintre cele mai vechi şi mai eficiente de administrare de stat. În 2016 a deschis şi o Ambasadă la Chişinău, astfel încât Republica Moldova e bine cunoscută şi, sper, bine văzută la Viena. Diplomaţii noştri de aici, dar şi comunitatea originarilor din Republica Moldova folosesc oportunităţile pentru a prezenta specificul nostru, cultura, portul popular, cântecul, bucătăria, vinurile. Există şi o relaţie comercial-economică, şi una de asistenţă şi caritate, destul de articulate pen-tru un stat de dimensiuni relativ mici, cum e al nos-tru. În sens mai larg, ca parte a culturii româneşti, desigur, suntem de secole reprezentaţi la Viena de Eminescu, ca să dau doar numele cel mai cunoscut. Dar voi menţiona că basarabeanca Maria Cebotari, o stea a operei, teatrului şi filmului din anii “30-“40, are chiar o stradela în numele ei în cartierul vienez Grinzing. Eu sper că suntem observaţi aici, mai ales datorită oamenilor de valoare, care ne reprezintă în diferite domenii şi acum. Dar e cunoscut că sunt şi aşteptări mari faţă de evoluţiile din Republica Mol-dova, care tinde să se asocieze la Uniunea Europeană şi are încă multe de făcut în acest sens.

D.G.: Dle Osipov, în calitate de ambasador aveţi numeroase întâlniri cu diverşi miniştri în domeniile afaceri interne, afaceri externe şi justiţie, cum definiţi comunicarea şi deschiderea autorităţilor austriece?

V.o.: Nu pot decât să aplaud competenţa şi co-rectitudinea interlocutorilor noştri din Austria. Este impresionant cum ştiu ei să planifice şi să ducă la în-deplinire orice proiect, colaborare, program strategic. Voi aminti doar că Agenţia de Dezvoltare a Austriei susţine diverse programe în Republica Moldova de aproape două decenii şi a investit peste 16 milioane de euro în acest răstimp. Austria intră în primele zece

ţări care investesc cel mai mult în economia Republi-cii Moldova. Există o Comisie interguvernamentală, ce se întruneşte o dată la doi ani, de regulă. Avem grupuri de prietenie în Parlamentele de la Chişinău şi Viena. Sectorul de afaceri lucrează intens cu Camera Economică a Austriei, inclusiv beneficiind de instru-iri valoroase şi de oportunităţi B2B, de identificare a partenerilor în diverse domenii. Eu interacţionez mai mult cu colegii de la Ministerul pentru Europa şi Afaceri Internaţionale, deschiderea cărora o apre-ciez foarte mult. În general, între diplomaţi circulă expresia „spiritul vienez”, care semnifică atmosfera tolerantă, constructivă, prietenoasă în comunitatea diplomatică de la Viena. În multe momente istorice acest spirit a permis ca anume la Viena să fie aşezaţi la masa negocierilor rivalii geopolitici şi să găsească compromisuri.

D.G.: Diplomaţia înseamnă şi satisfacţii sau mai mult sacrificii?

V.o.: În timpurile noastre ar fi incorect să pretin-dem că facem sacrificii, deşi încă nu ştim ce ne pre-găteşte destinul pentru viitor. Diplomaţia este prin definiţie un tărâm al dedicaţiei fără rezerve faţă de interesele statului şi poporului pe care le reprezinţi. Chiar dacă nu înseamnă, poate, că absolut toţi îl în-ţeleg anume aşa cum ar trebui. Există un specific al aflării în misiune, diferit de mutarea cu traiul într-o altă ţară – diplomaţii sunt detaşaţi temporar şi ur-mează să se întoarcă acasă la încheierea mandatului, sau merg în cu totul altă parte, dacă rămân în ser-viciul diplomatic. Sunt destul de complicate aceste strămutări, mai ales pentru familii şi copii. Apreciez mult faptul că soţia mea, Dorina, este împreună cu mine, la fel ca şi copiii, care au fost puşi în situaţia de a schimba şi şcolile, şi limba de instruire. Dar, chiar dacă există şi disconforturi, noi considerăm că totul înseamnă oportunitate, de a face ceva util pentru sta-tul care ne-a delegat şi de a învăţa. Diplomaţia este o lume aparte, în care lucrezi, te confrunţi, cooperezi cu unii dintre cei mai buni reprezentanţi ai altor sta-te, acumulezi experienţe şi dezvolţi contacte, cu puţin noroc – chiar prietenii. Atâta timp cât este pace, şi una dintre misiunile noastre este să menţinem pacea, trebuie să ne bucurăm de misiunea care ni se încre-dinţează.

D.G.: Care este cea mai grea sarcină ca Ambasa-dor al RM la Viena?

V.o.: Este definită încă în scrierile înaintaşilor despre Ştefan cel Mare: „să faci lucruri mari cu mij-loace mici”. Resursele contează. Oricine se plânge de insuficienţa lor, dar eu am un fel de invidie albă pentru statele mai puternice economic, căci îşi pot permite să investească şi în relaţiile externe. Lumea este tot mai interdependentă şi aceste relaţii sunt im-portante, uneori sunt decisive. Să rezolvi probleme complicate în raporturile cu alte state, de obicei mult mai puternice, să promovezi interesele statului tău cu resurse modeste, recunosc, este dificil. Şi, fără a intra în detalii, pentru mine şi pentru alţi colegi e greu în acele cazuri, în care eforturile se lasă greu încunu-nate de rezultate, cum ar fi soluţionarea conflictului transnistrean.

D.G.: V-am cunoscut la Viena în cadrul unor eve-nimente culturale: aţi organizat o mulţime de mani-festări şi la Ambasadă. V-am admirat deschiderea, purtarea firească, nonşalanţa, abilitatea lingvistică şi volubilitatea… cu care aţi participat la propunerile culturale venite din partea comunităţii. Cum reuşiţi să faceţi faţă la toate?

V.o.: Întâi de toate, consider că exageraţi puţin şi vă mulţumesc pentru aceste aprecieri, făcute în avans! Datorită unor limitări fireşti, la care m-am referit mai sus, noi organizăm mai puţine evenimente decât am putea şi ar trebui. Anume de aceea, eu mă strădui să folosesc orice posibilitate, orice invitaţie din partea co-

– Interviu cu Excelenţa Sa Victor osipov – Ambasador al Republicii Moldova la Viena

9

Cronica Timpului l Anul VI lNr. 65 l iunie 2020 LECTURI

Pentru mine, această carte vine după „No-bel contra Nobel”, cele două volume publicate de Ulici în 1988, aici la Vîjeu având treizeci de laureaţi în plus, dar fără fragmente din ope-rele lor. Ulici avea în plus la fiecare an cine anume a fost învins de către laureat, adică nominalizatul care a pierdut. Interesant este modul în care a tranşat Vîjeu problema, sem-nalând în „Argumentum”-ul introductiv doar pe cei care au pierdut pe nedrept importanta distincţie, fruct al remuşcărilor inventatorului dinamitei. În această scurtă introducere, au-torul rezolvă foarte multe probleme care evi-denţiază distanţarea acestui volum de demer-sul lui Laurenţiu Ulici. Vîjeu aminteşte nu nu-mai că doica lui Elias Canetti din Rusciuc era româncă, dar şi faptul că Herta Müller „deşi lezată de realităţile politice ale României lui Ceauşescu, e greu de presupus că ar fi devenit scriitoarea de mare succes în absenţa aminti-rilor legate de brutalitatea poliţiei politice din epoca de aur.” Cu alte cuvine, Securitatea a ajutat-o pe prozatoare să obţină premiul No-bel! Ipoteza mi se pare perfect îndreptăţită. Şi americanul Saul Below ar fi luat premiul Nobel în 1976 după ce a descris aşa de veri-dic spaimele bucureştenilor în romanul „Iarna decanului”, tot cu ajutorul Securităţii. Se pare că aici a jucat un rol şi soţia lui româncă, fiica foştilor miniştri ai sănătăţii din România Du-mitru şi Florica Bagdasar, la origine - mem-bri ai Partidului Comunist Român din ilega-litate. Este foarte bine că Vîjeu atrage atenţia că Academia Suedeză a greşit de numeroase ori, mult mai vizibil pe măsură ce ne îndepăr-tăm de zilele noastre, spre trecut. În primul an de acordare 1901, poetul parnasian Sully Prudhomme l-a învins pe marele Lev Tolstoi. Poetul era foarte bun la vremea lui, dar Tols-toi e excelent în toate epocile. În anul urmă-tor, Theodor Mommsen l-a învins pe Henrik Ibsen. Eu aici aş fi dat meci egal, pentru că Mommsen rămâne un titan, iar Ibsen nu ştiu cât o să mai reziste. Deja azi Mommsen e încă mai tare. Dramaturgul norvegian Bjornstjer-ne Bjornson l-a învins inadmisibil în 1903 pe marele Mark Twain, care-şi păstrează neştir-bită prospeţimea. Aceeaşi nedreptate în 1905, când A. P. Cehov a fost învins de Frederic Mis-tral & Jose Echegaray. Din câte îmi amintesc, Mistral l-a învins şi pe Vasile Alecsandri al nostru la concursul de poezie al ginţii latine. Dar până la Cehov mai era de urcat! Drama-turgul spaniol mai poate fi jucat în România numai în spectacole sponsorizate de unguri sau de ruşi, ca nu cumva să intre în repetiţii „Apus de soare”, de Delavrancea. Şi în 1905, eu aş fi dat meci egal între Sienkiewicz şi Jules Veme. Polonezul este mai militant, mai anga-jat naţional şi creştin, dar pentru toţi adoles-cenţii lumii, din toate timpurile şi mai ales din viitor, Jules Veme a făcut, face şi va face mai mult. Este adevărat, că atât „Quo vadis”, cât şi „Potopul” şi „Prin foc şi sabie” pe care le-am citit, mi-au lăsat impresia unor foarte bune traduceri. Iarăşi, pot spune că şi anul 1906 era un an de meci nul. Poetul italian Carducci şi dramaturgul suedez Strindberg fac, de ase-menea, meci nul, în mod obiectiv, dar jucând acasă, Strindberg ar fi fost obligat să câştige, ceea ce nu s-a-ntâmplat în realitate. Împreu-

nă cu Vîjeu sunt de părere că I. L. Caragiale ar fi meritat în 1910 să-l învingă pe germanul Paul Heyse, cu atât mai mult cu cât neamţul era nuvelist, iar al nostru dramaturg de mare forţă. În 1912, Vîjeu îl vede mai bun pe Ruben Dario decât pe laureatul dramaturg Gerhart Hauptmann. Poetul din Nicaragua a moder-nizat poezia sud-americană când scriitorul naturalist Hauptmann n-a venit cu nimic nou. Sunt întru totul de acord că în 1914 ar fi meri-tat Nobel-ul Georg Trakl, pentru că admir în mod deosebit poezia lui expresionistă. Sunt, de asemenea sigur în că 1919 Marcel Proust merita, fără discuţie, în dauna lui Cari Spitte-ler, a cărui comedie epică laureată cu Nobel „Primăvara olimpică” a rămas mult în urma romanului „În căutarea timpului pierdut”. În 1920, norvegianul tuberculos Knut Hamsun, primeşte premiul Nobel pentru romanul său stenic „Rodul pământului”, în timp ce Vîjeu îl vedea învingător pe Kafka. Azi este indiscuta-bil Kafka mai modern şi mai proaspăt decât Hamsun, altminteri un romancier valoros şi el, dar nu trebuie să uităm că norvegianul era scandinav, ca şi Nobel, şi el juca mai aproape de casă decât Kafka. În 1940 nu s-a acordat premiul Nobel, iar Vîjeu scrie că atunci ar fi trebuit să-l ia Liviu Rebreanu. Sunt sigur că nu numai Nicolae Gheran şi cu mine suntem de aceeaşi părere ca Titus Vîjeu. În 1950, când a luat Bertrand Russell premiul Nobel, Vîjeu îl vede laureat pe Arghezi. Ca sciitor, Arghezi e desigur superior, dar englezul are altă an-vergură culturală, e mult mai tradus şi mai cunoscut în lume decât poetul nostru, care a ajuns în Elveţia prea de tânăr şi prea nepregă-tit intelectual, iar mai apoi, dacă n-ar fi vân-dut cireşe, poate că şi-ar fi zidit un prestigiu cultural internaţional mai trainic. E mare, dar a rămas de-al nostru. În 1960, Vîjeu îl vedea învingător pe Blaga împotriva lui Saint-John Perse. Niciun adevărat român nu poate vedea altfel, dar eu ştiu de la Petre Ţuţea, că Blaga a fost propus la Nobel în 1956, când a fost pre-ferat Juan Ramon Jimenez autorul acelui atât de liric „Platero şi eu”, care a îndulcit năbădă-ile adolescenţei pentru generaţia din care fac parte, fiind impecabil tradus la timp. Se spu-nea că Academia Suedeză ar fi considerat că Blaga, fiind mai tânăr, mai avea vreme să can-dideze. După alte izvoare, Blaga ar fi fost lu-xat de autorităţi, ca şi Vintilă Horia la Premiul Goncourt, pentru că mai întâi şi de fapt, acest premiu trebuia să-l ia numai tovarăşu' pentru pace şi tovarăşa pentru chimie. În 1980, este propus Nichita Stănescu în locul Czeslaw Mi-losz. Întrucât românul s-a născut poet, ori de câte ori un poet român poate fi opus unui poet din altă ţară, eu îl văd învingător pe român, pentru că românii sunt în poezie ceea ce sunt brazilienii şi argentinienii în fotbal. Ultimul laureat Nobel român din partea lui Vîjeu este Nicolae Breban în anul 2000 în locul chine-zului Gao Xingjian, care este transfug la Paris dintr-o Chină care se însănătoşeşte parcă în favoarea lui Breban, indiferent de cum scrie chinezul. Închei acest comentariu declarându-mă întru totul de acord cu diagnosticele artis-tice ale profesorului dr. Titus Vîjeu.

@ MIHAI nEAgu

munităţii, care ne sunt de mare sprijin în misiunea noastră – participă fie colegii din Ambasada Republicii Moldova, fie eu personal, uneori şi cu soţia sau familia, după cum e şi cu-tuma diplomatică de la caz la caz. Anume asemenea eveni-mente ne-au oferit prilejul să cunoaştem mediul vorbitorilor de limbă română din Austria, comunitatea originarilor din Republica Moldova, care are şi ea propriul specific. Întot-deauna voi trata cu maximă atenţie acţiunile diasporei.

D.G.: Cred că activitatea diplomatică consumă mult timp, iar întrepătrunderea vieţii profesionale cu cea priva-tă nu este întotdeauna uşor de gestionat. Cum arată o zi normală în cazul dumneavoastră?

V.o.: E uşor pentru mine, căci toată lumea se ocupă să-mi formeze agenda, şi organizaţiile internaţionale sau partenerii din ţara-gazdă, şi autorităţile de la Chişinău, şi soţia cu cele trei fiice ale noastre. Deci, n-am probleme cu planificarea zilei, e un pic mai dificil să îndeplinesc pro-gramul. Dincolo de această uşoară ironie, trebuie să recu-nosc că întotdeauna am fost destul de domestic şi folosesc orice prilej pentru a fi cu familia, acasă sau la evenimente-le copiilor împreună cu soţia. E deja un stil de viaţă, chiar dacă perturbat în anumite perioade de deplasările de ser-viciu. Bunăoară, noi respectăm maniera tradiţională de a lua masa acasă, chiar şi prânzurile. Iar în diplomaţie este un avantaj pentru oameni ca mine, căci însuşi protoco-lul recomandă să fii însoţit la o parte de evenimente, ceea ce înseamnă program şi examen pentru amândoi. Deo-camdată, parcă ne descurcăm. Soţia mea, Dorina, este tot jurnalist de formaţie, iar de mulţi ani deţine o afacere în domeniul media, care organizează şi evenimente, unele cu foarte mult public. Deci, e mai mult decât consilier, e un fel de manager când trebuie să mergem undeva sau să organizăm noi o primire. În plan pur profesional, sche-ma de activitate a Ambasadorului Republicii Moldova la Viena se împarte între cele câteva dimensiuni ale manda-tului. De fiecare dintre ele se ocupă diplomaţii acreditaţi, iar Ambasadorul trebuie să le reuşească pe toate şi să mai facă şi administrarea curentă a Misiunii. E destul de dina-mic procesul, aveţi dreptate.

D.G.: Aveţi trei domnişoare superbe, care cultural vor-bind aparţin în egală măsură ambelor culturi pentru că primele două au învăţat şi în RM. Cum a fost perioada de adaptare pentru ele? Cum se simt acum la Viena, le e dor de acasă?

V.o.: Mulţumesc, copiii sunt întotdeauna superbi, chiar şi atunci când dau ceva bătăi de cap. Să fie sănătoşi şi să re-uşească în toate toţi copiii noştri, ai tuturor! Fetele noastre au o distanţă de vârstă semnificativă între ele şi, corespunză-tor, preocupări şi diferite. Avem toată paleta. Aşa a fost şi cu acomodarea în Austria, destul de stresantă la început, însă, depăşită cu succes. Nu am fi avut resurse pentru şcoli de tip privat sau internaţional, aşa că merg cu toate la instituţii educaţionale publice, şcoală primară, gimnaziu, universita-te. Aceasta ne-a permis să apreciem înalt calitatea învăţă-mântului public austriac, foarte prietenos şi incluziv. Luăm în calcul perspectiva ca, indiferent de activitatea de viitor a părinţilor, copiii să finalizeze studiile în Austria, pentru a nu perturba acest proces cu alte treceri dintr-un sistem într-al-tul. Acasă, desigur, avem părinţi, fraţi, surori, rude, prieteni şi ne este dor. Noroc de tehnologiile care fac mai uşoară co-municarea în zilele noastre şi de alte conexiuni, care permit să te deplasezi rapid când e necesar. Expresia cea mai bună a fost răspunsul fetiţei mai mici, care, după vreun an de aflare în Austria a recunoscut în sfârşit că „Viena este frumoasă, dar este mai bine la Chişinău”.

D.G.: Ce mesaj aveţi pentru moldovenii din Austria în anul 2020? Ce vă doriţi pentru RM?

V.o.: Pornind de la pandemia care ne marchează în acest an, vreau să urez tuturor sănătate! Suntem impuşi acum să revedem multe lucruri din viaţa şi activitatea noastră, necesităţi şi planuri, de aceea e important să ne acomodăm la noile condiţii. Cei care au venit să munceas-că în Austria, în Europa, au trecut şi până acum prin în-cercări şi sper că vor reuşi să facă faţă şi de acum încolo. Să nu uităm de baştină, de tradiţiile în care am crescut, să le prezentăm frumos în ţara unde ne aflăm. Dar, să fim şi deschişi spre nou, să învăţăm noi meserii, tehnologii, atât fiind în afară, cât şi cei acasă. Pentru că Republica Moldova are nevoie de modernizare pentru a reuşi, mai ales, în con-diţiile crizelor care ne afectează. Sper foarte mult că vom reveni odată şi pentru totdeauna acolo unde e locul nostru, în Europa. Şi mai am convingerea, veche de când lumea, că numai în unire este puterea!

@ dAnIELA guMAnn

Titus Vîjeu: constelaţia Nobel 1901-2018

10

Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020

Un binecunoscut pictor din oraşul Roman, apreciat şi iubit, atât de colegii de breaslă în ale artelor plastice, dar, mai ales, de sutele de elevi cărora le este profesor. Este un artist plastic cu un înalt grad de desăvârşire artistică, care trăieşte în acord cu ceea ce este mai bun în om. Ca artist plastic, profesor, om şi prieten este un om hărăzit de Dumnezeu să fie un suflet fericit, pentru că ştie că fericirea constă în activitatea sufletului conformă virtuţii.

Întâlnirea cu arta sa plastică este pentru iubitorul de artă şi frumos un eveniment special. Nu ştii ce să apreciezi

mai întâi la domnia sa: arta plastică, credinţa, respectul pentru oame-ni şi faptele lor, sacri-ficiul pentru o idee sau desăvârşirea.

Lucrările plastice reali-zate de Alexandrina Stroe nu par a fi făcute de mână normală de om. Deşi pic-turile sale sunt săvârşirea unui ceva virtuos, artista plastică nu tinde neapărat în năzuinţa către glorie, o respinge chiar, preferând situaţia unui om normal, soţie, mamă, bunică. Pen-tru caracterul ei, afirm cu tărie că în viaţă nu este „nimic fără Dumnezeu”.

Alexandrino! Eşti şi vei fi mereu „ochiul albastru” al lui Dumnezeu.

ARTE

gheorghe Pintilie Alixandrina Stroe

Profesorul pictor Cojocaru Vergil-COVER- membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția pictură, prezintă artiști plas-tici folosind numai cuvinte laudative și expresii potrivite care să mulțumească și să trezească în-crederea fiecăruia în forțele sale creatoare.

Îmi doresc, ca prin ceea ce am scris şi voi scrie despre artiştii plasti-ci contemporani cu subsemnatul, să fie modul de a se păstra amintiri de vis despre virtuţile artistico-plastice ale colegilor mei de breaslă.

Când am scris despre artiştii plastici contemporani, i-am lăudat pentru binefacerile timpului lor de creaţie artistică, fără a pune cu nimic în balanţă sau să condamn unele neajunsuri sau neîmpliniri.

Toţi despre care am scris nu au trecut prin viaţă ca turişti rătăciţi şi nici nu au făcut umbră degeaba pe pământ.

Am lăudat operele de artă plastică şi mai puţin am scos în evidenţă caracterele lor umane, pentru că oamenii se trec prin viaţă, pe când ceea ce este considerat rodul lor creator, frumos şi inteligent, rămâne nemuritor.

În cele scrise de subsemnatul despre cunoştinţa mea din copilărie, Emil Pieloiu, om al legii şi pictor, l-am numit „Picasso de România”.

Este tipul de artist plastic care nu crede cu tărie în adevărul laudelor aduse de alţii, ci doar în măsura în care el însuşi se consideră în stare să săvârşească faptele „măreţe” atribuite lui. Cu fiecare lucrare plastică realizată, domnul Emil Piloiu, devine un artist plastic, tot mai modern şi contemporan, care ne invită să fim părtaşi la creaţiile sale artistice. Numele domniei sale este o mândrie pentru noul său oraş, Râmnicu Vâlcea.

Fire neobosită în a merge pe drumul nebătătorit al artelor plastice. Îmbină întru-un mod foarte reuşit poezia cu pictura, ştiind că mintea în continuă activitate este, fără îndoială, prima condiţie a fericirii. Preţuieşte prietenia considerând că nicio relaţie între oameni nu are preţ fără prietenie.

Se străduie să dea valoare cuvântului prin imagine, iar ca poet transpune în versuri, prin sinceritatea vorbelor, ima-ginea lumii în care trăim. Prin arta sa plastică articulează o dimensiune importantă a lumii, cromatic, compoziţional şi desen.

Emil Pieloiu Adelmo Prini

11

Cronica Timpului l Anul VI lNr. 65 l iunie 2020 ARTEDeşi cei amintiţi în paginile revistei „Cronica Timpului”

sunt apropiaţi prin legături artistice şi, de regulă, la cei apropiaţi în legăturile de rudenie cu atât mai aprig este sen-timentul de duşmănie pe care îl nutresc unul faţă de altul, cei despre care am scris, nu nutresc nici cea mai mică invi-

die, pentru că în fiecare artist există sentimentul de nobleţe şi mare admiraţie profesională reciprocă, prietenească.

Arta plastică doar înfloreşte sentimente umane, ea nu poate ajunge niciodată un pustiu sufletesc.

Dacă nu toţi în viaţă s-au bucurat de mulţumirea şi

aprobarea contemporanilor, sunt sigur că fiecare plas-tic despre care am scris şi voi scrie, va primi pe merit şi cu respect de recunoaştere în posteritate, onorurile cuvenite, binemeritate.Prof. pictor Cojocaru Vergil-Cover (membru UAPR, UZPR)

Profesorul pictor Cojocaru Vergil-COVER

Talentat artist plastic din Mediaş, obţine din sticlă operă de artă. Privite din diverse unghiuri, prin măiestria de invidiat cu care a gravat obiecte fragile, ce pot uşor deveni cioburi, lumina răsfrânge asupra privitorului iubitor de artă şi frumos, construcţii spirituale ireale, ce pot fi înscrise în logica expresivă a limbajului plas-tic, ca o izbândă a unei minţi creatoare, care ţâşneşte din puţul unei grădini, izvor preacurat de aur pur.

În lumina soarelui, creaţiile în sticlă ale domniei sale sunt creatoare de bucurii şi frumuseţi.

Claudiu Alin oltean

Medic de renume, înzestrat cu căutări artistice deosebite, atât în pictură cât mai ales în arta fotografică. Într-o publicaţie am scris despre domnia sa că este „unghii ascuţite pentru dreptate”. „Dreptatea este dobândirea unei calităţi sufleteşti în temeiul căreia oamenii devin capabili de fapte şi de acţiuni juste şi de năzuinţa către dreptate”. (Aristotel, filozof antic 384-322 î.H.)

Ca medic, artist plastic, om, reuşeşte să transmită şi celorlalţi savoarea lumii în care trăim.

Arty Candide dinulescu

Cu isteţime şi talent cromatic pătrunde în însăşi esenţa lucrurilor pe care le zugrăveşte în mod deose-bit. Căutându-se pe sine în desenul său artistic către desăvârşire, expresia artistică a artei sale răspunde semnificaţiilor plastice, pentru care a fost gândită.

Lucrările sale plastice ne conving de profunzimea abordărilor domniei sale, care îi dau o proprie per-sonalitate artistică, un nume sonor în arta plastică românească a zilelor noastre.

Alexandra ZachiSculptor în piatră, Cos-

tel Păun, rămâne un nume memorial către nemurire, o sinteză a propriei identităţi „PRIN GRĂDINA LUI BRÂNCUŞI”, titlu admirabil „găsit” pentru expoziţia dom-niei sale deschisă în Galeria de Artă a Palatului Parlamen-tului, în urmă cu ceva timp.

Are darul hărăzit de Dum-nezeu de a realiza, indiferent de tăria materialului supus sculpturii sale, acea flui-ditate a formelor, prin conştienta sa muncă şi gân-dire de căutare a noului şi realizarea lui.

costel Păun

12

Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020ACTUALE

Mai întâi, să definim cadrul, adică viitorul, caracterizat de : viteză, complexitate, risc, schimbare, neprevăzut. Infor-maţia holistică va fi condiţia sine qua non pentru a ne putea mişca într-o lume bombardată şi copleşită de schimbările tehnologice şi sociale, care ne stresează şi ne ameţeşte.

În literatura de specialitate, se vehiculează conceptul de „conştientizare previzionară”, ceea ce înseamnă a şti asupra căror aspecte să te apleci, ce trebuie să vezi şi cum să folo-seşti informaţiile pentru a putea supravieţui.

Viitorul poate fi anticipat, poate fi influenţat dacă ai o viziune clară asupra ţintei spre care te îndrepţi, dacă ai o strategie bine pusă la punct pentru a atinge ţinta, dacă ai in-strumentele necesare care să convingă anturajul tău pentru a împărtăşi viziunea şi strategia ta şi dacă ai capacitatea de a acţiona efectiv.

Cum să te îndrepţi spre viitor, dacă nu ai o viziune asupra lui? Nu degeaba se vorbeşte în lume despre „hărţile viitorului”, despre „geografia oportunităţii”. Gândirea strategică referitoa-re la viitor necesită, în continuare, redefinire, schimbare, ac-tualizare şi perfecţionare.

Cultura globală va pretinde o gândire evolutivă şi crea-toare, fondată pe inovare.

Infotehnologia (tehnologia informaţiei) modifică soci-etatea şi economia: internetul devine cea mai mare reţea globală pentru schimbul de idei, comerţ, îngrijirea sănătăţii, educaţie, cipurile vor conecta toate produsele şi majoritatea oamenilor, wireless-ul permite comunicarea cu oricine, ori-unde pe glob.

Ne aflăm în plină desfăşurare a celui de al treilea război mondial (noţiunea de război mondial trebuie redefinită) care se poartă pe mai multe niveluri şi fronturi, al econo-miei, al energiei, al proprietăţii intelectuale, al talentelor, al ideilor, al pirateriei informatice, al identităţii personale, al drepturilor individuale.

Controlul asupra minţii umane este un domeniu care se extinde şi se perfecţionează din ce în ce mai mult. Com-binaţia dintre tehnologie şi ideologie este o nouă armă puternică a guvernelor, folosită pentru a controla indivi-zii. Dar cum să controlezi aproximativ nouă miliarde de indivizi atâţia câţi vor popula terra până în 2050? Ma-nagementul global va fi o mare provocare. Am schiţat în rândurile de mai sus tipul de societate în care trăim sau care se prefigurează.

Şi, totuşi... să revenim la societatea informaţiilor. Adevărul sau Nonadevărul (Fake News) ţin de un anumit nivel al conştiinţei. Terenul de joacă al „şti-rilor” este mass-media clasice şi internetul. Creierul uman este, cum s-a mai spus, un hardware, compo-nenta fizică capabilă să suporte derularea oricăror programe soft ce îi sunt introduse. Hardware-ul este incapabil să se apere de false informaţii, de aceea, mintea va crede orice program software cu care a pro-gramat-o societatea. Fabricarea Fricii „motivate” va de-veni industria viitorului. (cf. James Canton): renunţarea la libertăţi individuale, contra securitate (siguranţă). Ma-nagementul minţii va schimba lumea.

Partea gravă a lucrurilor este că lumea se confruntă cu un conflict între integrarea dezvoltării rapide a tehno-logiilor complexe şi precaritatea moralei, eticii, religiei şi spiritualităţii.

Omenirea, cum spune David R. Hawkins, nu poate discerne Adevărul de Falsitate. Unii ştiu asta. Şi trans-formă umanitatea într-o Sală înşelătoare a oglinzilor. Conştientizarea şi recunoaşterea Adevărului ca realitate reprezintă principiul de bază pe care se construieşte ori-ce societate.. „Este bine de repetat faptul că minciuna nu este contrariul adevărului, ci absenţa acestuia şi că, dacă preferăm ciocolata, nu înseamnă că trebuie să urâm şi să criticăm esenţa de vanilie”. (D. Hawkins).

Internetul este, în prezent, cea mai importantă sursă de dezinformare şi de emoţii negative, resentimente şi frustrări. Sau gândiţi-vă la industria de publicitate care îşi revarsă re-clamele pe internet sau pe ecranele televizoarelor cu scopul de a ne convinge cât de minunate sunt toate produsele pe care ni le prezintă.

Parcă refuzăm cu toţii moralitatea. Cascada de Fake News ne revelează, de fapt, un Adevăr.

Ezoteric şi spiritual, gândul ne creează realitatea. Emoţiile negative,anxietăţile,comportamentele impure ne plasează într-o lume a energiei grosiere. În prezent,întreaga omenire este focalizată pe un singur gând şi o singură emoţie: Frica de Moarte. Covid 19 a fost suficient. Adevărul dramatic ne arată unde ne situăm ca civilizaţie şi sub ce energii se desfă-şoară viaţa noastră .Viaţa nu mai este o valoare?

Vorbirea dreaptă înseamnă abţinerea de la minciună, de la defăimare şi calomnie, de la orice cuvânt brutal, injurios sau rău-voitor, pe scurt, de la pălăvrăgeală. Regula activităţii corecte se opune uciderii, furtului, raporturilor sexuale ile-gitime etc. Trăirea corectă exclude profesiunile dăunătoare altora (cf. Mircea Eliade).

„Thanatos” al lui Freud, instinctul morţii reprimat, dar care declanşează autodistrugerea exercitată de presiunea pe-ricolului, este posibilă datorită ignoranţei colective a umani-tăţii. Negativul este re-contextualizat pentru ca, privit din-tr-un anumit unghi, să semene panică. Problemele societăţii apar atunci când are loc căderea în minciună. Aproximativ 80 % din populaţia lumii trăieşte, astăzi, pe baza unor prin-cipii care nu sunt integre(cf. Hawkins), iar mass-media am-plifică câmpul energetic negativ.

Buddha ne-a avertizat în urmă cu 2500 de ani să evităm extremele şi să păstrăm echilibrul „căii de mijloc”. Calea de mijloc sau Calea cu opt braţe constă din

* punct de vedere sau opinie corectă,* gândire corectă,* vorbire corectă,* activitate corectă,* mijloace de existenţă corecte, * efort corect, * atenţie corectă,* concentrare corectă. Virtuţile predicate de marele iniţiat şi profet Iisus se referă

la înţelepciune, dreptate, tărie şi cumpătare. “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”, spune Iisus. Înţelepciunea aduce prevederea, ascultarea de sfatul cel bun şi paza bună. Dreptatea conduce la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea unor relaţii armonioase între oameni. Tăria înseam-nă să învingem teama şi să înfruntăm încercările, ea aduce răbdare şi statornicie. Cumpătarea este măsura în cuvinte, îmbrăcăminte, mâncare, băutură, comportament, aducând blândeţe, smerenie, bunăcuviinţă. Virtuţile teologice sunt Credinţa, Speranţa şi Iubirea, care aduc bucurie şi pace. Cele

nouă fericiri predicate de Iisus Hristos, pe care nu le detaliem în eseul de faţă, constituie fundamentul moral al creştinismu-lui. Dar, şi alte sisteme spirituale au coduri morale de com-portament şi trăire a vieţii.

Lipsa de credibilitate, neîncrederea instituite de Fake News, formează un câmp energetic scăzut care atrage vio-lenţă, droguri, boală, sărăcie, alcool, mizerie. Aspectele ne-gative nu sunt cauzate de cultură, economie, relaţii sociale în general, ci de un anume specific comportamental lipsit de etică şi moralitate. Dezastrul adus de Fake News denotă un nivel de conştiinţă scăzut al omenirii şi o lipsă de integritate.

O societate fără disciplină intelectuală, morală şi etică nu mai este liberă, spune Hawkins, ci se prăbuşeşte, dege-nerând în haos.

Distorsiunea Adevărului este o caracteristică a unui nivel scăzut de conştiinţă şi conştientizare. Pentru o conştiinţă su-perioară, educaţia şi erudiţia sunt valori respectate. Pentru eu-rile egotice cerinţele Adevărului sunt constrângătoare şi, în consecinţă, sunt respinse, etica, morala şi responsabilita-tea fiind percepute ca un atac la propriile credinţe.

Retorica şi sociologia politizate de astăzi au înlocuit Ra-ţiunea şi Adevărul verificabil. Retorica şi sofismele au fost analizate, pe rând, de Platon, Aristotel şi Socrate. Şi, totuşi, ele au fost desconsiderate 2000 de ani.

Aristotel a văzut în retorică o valoare, exigenţa prezentării Adevărului incluzând logica dialectică corectă - Logosul, inte-gritatea vorbitorului - Ethosul şi calitatea audienţei - Patho-sul. Discursul inteligent trebuie să satisfacă cerinţele dialecti-cii argumentelor, Adevărul fiind un produs al conţinutului şi al contextului, totodată.

De ce Fake News? Pentru că oamenii lipsiţi de informaţii adevărate devin mase amorfe, uşor de stăpânit şi manipulat.

Ţările lipsite de Adevăr sunt socie-tăţi de supravieţuire primară. Prădăto-rii se bazează pe fraieri, pe cei care au vocaţia de victimă şi naivitatea ignoran-ţei. Socrate însuşi a prezis prăbuşirea democraţiilor din cauza atitudinilor, comportamentului non-integre şi a ignoranţei populaţiei.

Televiziunea, cu precădere, trans-pune sistemul de ordine socială ce ca-racterizează societatea la un moment dat în codurile comu-nicării televizuale. Câteva consideraţii de ordin tehnic sunt utile cititorului. Emiţătorul şi receptorul informaţiilor nu pot comunica în afara unui limbaj care conţine “controlul social” la nivelurile sale cele mai profunde. Acest limbaj este limbajul televizual, limbaj simbolic care utilizează iconeme ( de la icon=imagine). Textul şi iconemele, ca discurs televizu-al, pot manipula spaţiul şi timpul într-un mod specific unic, ceea ce conduce la afectarea percepţiei umane şi implicit a ordinii sociale.

A stăpâni procesul de mediere (televiziunea este un me-dium de comunicare) înseamnă a controla tipul de ordine şi tipul de semnificare care serveşte drept cadru de inteligibili-tate şi de control eficace al acţiunii. Impunând o modalitate particulară de a prezenta realitatea, televiziunea introduce un sistem de control efectiv al realităţii, medierea fiind în relaţie cu controlul social care este în relaţie cu Puterea. A confunda realitatea cu modelul propus-iată un tip de meca-nism care induce dominarea.

Adeziunea la imaginile televizuale se face într-o stare re-lativ inconştientă, procesele cognitive caracteristice imagini-lor nu sunt stăpânite de telespectator. Imaginea are putere de persuasiune, iar prin integrarea elementelor sensibile-forme, sunete, culori, mişcări - dă cea mai puternică impre-sie de realitate. Privitorul nu poate atinge imaginile ( obiecte sau personaje) pe care le vede, nu poate intra într-o relaţie directă cu obiectele redate prin imagini.

În acest caz, Eul se estompează, devine inconştient de sine însuşi, de comportamentul său, subiectul fiind învăluit de ceea ce el percepe. El se situează în afara principiului re-alităţii. Lumea imaginilor este efemeră, dar provoacă incer-titudini, angoase datorate pe de o parte autorului acestora,

deci punerii în scenă care orientează percepţia spectato-rului şi care provoacă modificări de puncte de vedere, iar pe de altă parte, datorate raportării la real, pentru că ima-ginile ne fac să ne gândim, prin propriile caracteristici, la realul însuşi, cu toată complexitatea sa.

Evenimentele publice sunt construite de trei instanţe principale:promotorii informaţiilor, artizanii informaţii-lor şi consumatorii de informaţie.

Animatorii sau promotorii de informaţii fac observabil un fapt, dintr-o raţiune sau alta, îl fac important şi demn de interes pentru ceilalţi. Artizanii informaţiilor -jurnalişti, redactori ,etc.-transformă materialul furnizat de animatori în evenimente publice pe care le difuzează. Jurnalistul este un filtru informaţional,filtru datorat o dată propriei cul-turi, iar a doua oară datorat principiilor, valorilor, decizii-lor impuse de structura care-l înglobează (ziar, post radio,

post tv). “Obiectivitatea” şi “Independenţa” sunt vorbe..., fără a intra în detalii.

Consumatorii de informaţii îşi elaborează propriile inter-pretări asupra realităţii, plecând de la materialul furnizat de mass-media.

Astăzi, trăim sub spectrul unei inflaţii informaţionale sau evenimenţiale, evenimentul modern adresându-se mai cu seamă emoţionalităţii, teatralizându-se şi fiind redundant.

Înţelegeţi, ce înseamnă în zilele noastre FAKE NEWS şi impactul lor asupra unui public neavizat!

Imaginarul colectiv (global) bombardat perpetuu cu informaţii false, ca şi individul însuşi, induc în propriile structuri efecte negative şi boală. Neîncredrea, ostilitatea, pesimismul, discursul negativ, violenţa provoacă schimbări neurologice la propriu. Furia şi, mai ales, frica afectează ne-uroplasticitatea creierului şi capacitatea de a se regenera şi a construi reţele neuronale noi,atacând chiar şi ADN-ul uman.

Tot ceea ce există în univers emite un câmp de energie cu o frecvenţă specifică. Fiecare gând, cuvânt şi intenţie sunt înregistrate şi formează, la rândul lor, Realitatea.

Gândurile înalte, emoţiile pozitive pot contracara toată negativitatea lumii. De ce n-o facem? De ce nu ne putem lăsa guvernaţi de Adevăr? Pentru că am uitat ce înseamnă esen-ţa umană, spiritualitatea. Paranoia socială generată de Fake News poate fi contracarată cu energia spirituală înaltă.

Precum cetatea Ninive în Antichitate, ameninţată cu dis-trugerea pentru păcatele locuitorilor ei, să conştientizăm că viaţa nu poate fi trăită decât în Adevăr. Să nu consimţim la legalizarea minciunii!

@ Prof. dr. rosEMArIE HAINEŞ

Globalizarea Fake News

13

Cronica Timpului l Anul VI lNr. 65 l iunie 2020 LECTURI

Motto : „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”I. Corinteni 13:13

EMILIAn MArCu, parcă uimit de marea ispravă pe care a comis-o cu „Tobele mute”, a realizat că n-a epuizat (consumat) povestea satului Ivanovca şi s-a hotărât s-o continue, luându-se la întrecere cu sine însuşi, şi zămisleşte capodopera TărÂMuL INocENŢILor (apărută la edi-tura Princeps Multimedia, Iaşi, în 2017) şi care în 2019 a primit premiul „Ion Creangă” al Academiei Române.

Cartea este animată de aceleaşi personaje, ca în Tobe-le mute, rolul principal revenindu-i lui Sașa Ilici Ostafiev, celelalte personaje apărând ca flash-uri din memoria lui Saşa Ilici care încercând să-şi apere câinele (tovarăşul de-votat) de furia ursului, cade într-o râpă unde a fost găsit de oamenii aceia ciudaţi, care vorbeau o limbă necunoscută lui şi traumatismul suferit îl duce la graniţa dintre viaţă şi moarte.

Era sfâşiat de atrocitatea unor dureri pe care le resim-ţise şi pe front când explozia aceea uriaşă i-a risipt pentru totdeauna o parte din bărbăţia lui, secret pe care l-a păstrat până şi faţă de Nastasia Vavilov.

De atunci, pe femeile în preajma cărora se afla, le pri-vea tot mai rar în ochi și gândurile o luau razna când una dintre ele încerca să-i scormonească jarul mocnit în suflet. Pentru ele simţea că nu poate decât să le cânte din armuș-că, să le sfătuiască şi să le ofere protecţie.

Experienţa dintre lumi îi pune sufletul în balanţă ca la Judecata de Apoi şi îşi rememorează viaţa cu toţi oamenii şi cu toate întâmplările trăite.

Nu-şi lasă gândurile rele ce începuseră să putrezească (ca cele ale comisarului tânăr Jokar) şi le lasă să se rosto-golească, iar caznele grele la care era supus, le înţelege ca îndemn (ca prin căinţă şi introspecţie) de a-şi spăla sufletul.

Îşi revine greu, între blănile de urs cu miros rânced, pendulând între semiagonie şi reverie.

Rana de la picior îi era periodic tratată de oamenii ciudaţi, cărora nu le înţelegea limba şi care păreau stăpânii acelui tărâm, în care ajunsese fără să știe că așa trecuse din lumea lui în lumea lor, din viaţa sa simplă din taiga într-o viaţă și mai simplă, dar cum avea să afle mai târziu, și mai nevinovată decât toate lumile prin care trecuse şi pe care mintea sa, instinctiv, l-a botezat Tărâmul inocenţilor.

Simţea că aceştia îl îngrijeau ca pe o curiozitate a naturii şi nu din empatia pe care o creează suferinţa.

Semiagonia îl face să rememoreze fapte (pe care acum, mental, încerca să le corecteze) trăite alături de oamenii care i-au marcat existenţa.

Când trăia la graniţa dintre iluzie şi realitate, parcă era locuit de călugărul Chiparissa (cu experienţa sa monahală cu tot) şi el Sașa Ilici părea că intră în pielea unui judecător din completul Judecăţii de Apoi, unde se autojudeca şi se îndemna să-şi îndrepte karma.

Şi-l aminteşte pe Kutâsaev Alibec, şi de dragostea fără egal şi margini, a acestuia pentru Almma (şi de băsmălu-ţa pe care Almma i-a dăruit-o şi pe care o ţinea ascunsă la piept, ca semn şi zălog al iubirii absolute), dar şi de dragos-tea Almmei pentru Kutâsaev Alibec şi de băsmăluţa înflora-tă pe care acesta i-a cumpărat-o în ziua nunţii (şi pe care ea o flutura neobosită ca pentru a-i arăta locul în care se afla).

Îşi amintea cu mulţumirea omului care-şi îndrepta kar-ma, de spusele lui Kutâsaev Alibec, când aplecat asupra dombrei să o facă să tânguie dorul pentru Almma, care îi spunea (cu bucurie nedisimulată) lui Jokar comisarul cel tânăr:

Sunt mai bătrân decât dumneata. Drumul meu spre fericire a început deja. Tu nu vei putea, niciodată, cunoaș-te acest drum pentru că sufletul tău este mort. Tu ai fost născut fără suflet.

Despre acestea, ca prin vis, i se părea că-i vorbeşte Er-molai Vasilievici Pehterev (care preluând vorbele lui Ku-tâsaev Alibec Sunt mult mai bătrân ca dumneata) despre destinele care se repetă (şi o făcea cu teamă, să nu-i fie cumva furată de cei din jur povestea) tocmai pentru în-dreptarea karmei şi spălarea sufletului.

Saşa Ilici începuse, cutremurat, să înţeleagă tâlcul des-pre oglinda apelor de la Selimnos şi că Ermolai era atotşti-utor şi profet (şi nu nebunul satului).

Nu-şi lămurea situaţia acolo în lumea de dincolo de lu-mea unde se afla , iar poveştile lui Ermolai :

- despre lumea dintre lumi în care-l vedea pe Kutâsaev Alibec,

- despre statuia Sfântului Pavel (ai cărei meşteri pietrari misterioşi păreau să-l urmeze pe Saşa Ilici şi-n visele sau nălucirile sale) pe care acum putea s-o vadă aievea,

- despre clopotul cu semnele acelea magice încrustate în carnea sa, Ermolai părea a-i spune : Inscripţiile de pe acest vechi clopot creștin reamintesc rostul lor ocrotitor, de mântuire și vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: În tot pământul a ieșit vestirea lor. Clopotele dau tim-pului o măsură liturgică, umplându-l de rost.

- despre Musafir şi cârja patriarhală (cu măciulia mare frumos încrustată) ca semn al autorităţii, păreau să-i toar-ne în oase putere, iar în cap să-i vină gândul salvator, Cre-dinţa; Eu trăiesc intens credinţa cu inima, părea a-i spune Chiparissa, atunci când lui Saşa Ilici i se părea că acesta se mută în trupul lui.

Clopotarul Cippola ştia să citească cele scrise pe clopot, lucru care îi dădea suport pentru un orgoliu aproape trufaş, drept pentru care se ferea de călugărul Chiparissa.

Când Saşa Ilici şi-a trecut mâna peste motivele încrus-tate în carnea clopotului şi peste piatra statuii, are revelaţia că-n trupul pietrei fusese scrijelită umbra Musafirului şi în-ţelege că sunetele clopotului alungă pe vecie spiritele rele şi îndeamnă la viaţă trăită în armonie sacră şi cu auzul său fin, i se pare că-l aude pe călugărul Chiparissa.

În transă, dintr-o suflare, Saşa Ilici a rostit: În chiar ziua aceasta/ mistică și lenevoasă zi/ misterioasă, lune-când ca aburul pâinii/ gata să înflorească dintre șterga-re,/ acum la începutul mirării,/ ridic până la pleoapele în-rourate Cartea de aur a chipului tău/ misterios luminând peste zare./ În chiar ziua aceasta stelară,/ izvorniţa lumii în pleoapele tale/ o nouă tăcere-mplineşte,/ ca o naștere sacră./ misterioasă și lenevoasă zi,/ cum trupul tău de fecioara iradiind toate tăcerile lumii/ în susur șoptit, în susur șoptit/ de abia împlinitul izvor printre pietre,/ ca aburul pâinii respirând in ștergare/ mie mi te arată./ ase-menea vulcanului în disperare./ Privirea ta, de sub pleoa-pele mele/ punct de sprijin își cată/ unde să-ţi regăsești uitatul vis, neascunsa speranţă/ în chiar ziua aceasta ...

Încredinţat că vede o mare de fulgere care se rostogolea peste gândurile lui, în urechile lui pătrundea muzica tângu-itoare făcută de dombra lui Kutâsaev Alibec.

În închipuirea lui, Kutâsaev Alibec plecase pe drumul iubirii, călăuzit de florile desprinse de pe băsmăluţa înflo-rată, pe care Almma o scutura.

Pe Nastasia Vavilov o visează dormind cu capul pe ca-tastiful cu care ţinea în frâu pornirile trupeşti ale femeilor care erau nevoite să-şi înşele simţurile, mângâindu-şi, în sunetul armuștii, şoldurile şi sânii, aşteptând vizita plani-ficată a şoferilor care urmau să le ducă extazul la cel mai puternic orgasm, deşi uneori masculinitatea musafirilor era anulată de votcă şi oboseală.

Singura care făcea excepţie de la catastif era Mura, fiindca numai ea ştia să-i îmblânzească poftele lui Ali-luievici şi să-i câştige bunăvoinţa pentru toată suflarea din Ivanovca.

Flerul Nastasiei Vavilov de comandiră a cetăţii care este trupul femeiesc, face ca orice revoltă a hormonilor să nu fie permisă şi să fie reprimată, ştiindu-se cu certitudine că rândul era respectat.

Dorinţa izvorâtă de absenţa perechii este estompată când o relaţie bazată pe dragoste ca cea dintre Alia şi Ion Alnimănui este protejată de întreaga comunitate care le permite să întemeieze satul Svoboda.

Imensitatea taigalei generează sentimente indestructi-bile de dragoste, care trec dincolo de iluzie şi depărtare (ca în cazul Almmei şi Kutâsaev) dând sens şi şansă celei mai puternice motivaţii de pe pământ. DRAGOSTEA !!!

Dragostea, despre care era scris şi în cartea din palmele de piatră ale statuii Sf. Pavel, în Corinteni 1, cap. 13.

Saşa Ilici ştia că prezenţa sa permanentă, ca bărbat şi sfătuitor al Nastasiei Vavilov, era absolut necesară.

Existenţa lui Saşa Ilici în mijlocul femeilor, care aveau nevoie de o prezenţă reală şi întruchipată a bărbatului, îl fac pe acesta organizatorul supravieţuirii în ostilitatea taigalei care se lăsa greu descifrată şi îmblânzită, şi unde reperele temporale se măsurau prin plecarea şi întoarcerea cocori-lor, când se ştia că peste toţi mai trecuse o vară.

Singura şansă erau gândurile care erau nevoite să-şi asume binele pentru a face posibilă spălarea sufletelor şi să înţeleagă până la urmă, că „virtutea este frumoasă și la cei urâţi, iar viciul este urât și la cei frumoși”.

Totul se baza pe statornicia oamenilor şi pe ubicuitatea lui Dumnezeu. „Unde ești tu, acolo voi fi și eu”.

Statornicia ca înţelegere a faptului că „cei care își petrec viaţa în peregrinări ajung să aibă multe gazde, dar niciun prieten. La fel li se întâmplă, fără scăpare, celor care nu se dedică îndeaproape spiritului unui singur autor, ci trec de la unul la altul, în fugă grăbindu-se”.

„Cine este pretutindeni , nicăieri nu se află”.„Sunetul motocicletei lui Trifonov îl scosese ca dintr-o

uriașă amorţeală” şi îi curma singurătatea, pe care o resim-ţea ca pe „o boală a neîncrederii, o boală a nesupunerii”.

„După o vreme și încă o jumătate de vreme”, „în lumea aceea dintre lumi, i se părea că are loc nașterea lui”, fiind-că Trifonov şi motocicleta lui îi erau salvarea din lumea în care accidental şi accidentat ajunsese.

Cu paşi chinuitori a ieşit din colibă, parcă îndemnat de o forţă nevăzută pe care numai Credinţa ţi-o dă.

Întoarcerea în sat surprinde pe toată lumea, dar este primit cu multă bucurie şi curiozitate deşi Saşa Ilici nu avea nicio disponibilitate de a vorbi despre umbra deasă care îl urmărea obsesiv, apropiindu-se şi depărtându-se în desişul pădurii.

Era umbra „namilei de urs” care-i deturnase sau poate îi corectase destinul şi-l făcuse după căderea în râpă, să-şi limpezească gândurile să-şi poată spăla sufletul ca mai apoi să poată să întrevadă “umbra lunii, parcă luminând cărarea celor rătăciţi să poată ajunge unde sunt așteptaţi cu dragoste”.

În rest, aceeaşi rutină, mersul la pădure pentru a culege cele trebuincioase şi el „şontâc, şontâc” mergând în urma căruţei şi femeilor, cu gândul aiurea, era obsedat de „na-mila de urs”.

I se părea că vede „o umbră deasă printre copaci cum aluneca și se îngroșa și apoi iar se risipea. Nastasiei Va-vilov, care rămăsese și ea în urma femeilor, încercând să se apropie de el, anume să afle cât mai multe despre ce i se întâmplase, i se păru că umbra deasă e tot mai aproape. Calul se poticnea in ham la dâmburile ca niște cocoașe de cămilă.”

„Urmele nu erau altele decât cele lăsate de căruţa lor în desele veniri și plecări acolo, în pădure. In rest, totul era ca la facerea lumii. Nimic nu se schimbase”.

El se schimbase , precum se schimbase şi viaţa lui, când şi-a făcut fără voie altă lume, într-un tărâm inocent din care acum se întorsese.

Aici, „nimic nu se clintise de cum fusese la începuturi”, şi el putea să zăbovească cu sine însuşi în tot timpul care îi mai rămăsese.

Până la urmă complicatul roman „Tărâmul inocen-ţilor” are întreaga complexitate a vieţii omeneşti, îndoia-lă, căinţă, introspecţie, emoţie dusă la paroxism şi mai ales dragoste.

Introspecţia se face fără instrumentele psihanalizei, şi este generată de nevoia omului aflat la mare necaz de a-şi înţelege rostul, la care se adaugă barometrul moral şi credinţa.

„Moralitatea cea mai odioasă este neinteresantă pen-tru ceilalţi, dacă nu este dublată de candori, dar mai ales de îndoieli”.

În întinderea nesfârşită a taigalei, în care singurătatea trebuia vindecată ca orice boală (numai unicitatea grupu-lui condus de Nastasia Vavilov , ancorat la celelalte realităţi putea să ducă mai departe flacăra vieţii şi împlinirea des-tinelor) şi singurul leac nu putea fii decât DrAGosTEA.

Dragostea, ca orice diamant, are mai multe feţe : -Dragostea absolută, dintre Kutâsaev Alibec şi

Almma-Dragostea curată şi sinceră, dintre Alia şi

Alnimănui-Dragostea ascunsă, nerecunoscută şi neîmpli-

nită, dintre Saşa Ilici şi Nastasia Vavilov-Dragostea ocazională, dintre Mura şi Aliluievici-Dragostea organizată (de catastiful „comandirei”) ,

dintre şoferii şi văduvele grupului.Lectura te lasă un pic descumpănit fiindcă romanul

“TĂRÂMUL INOCENŢILOR” este un uriaş poem, aproape delirant. În acelaşi timp este un roman psihologic de mare profunzime, o creaţie epică excepţională, bulversantă, în care metafora a fost încuvinţată de DUMNEZEU pentru EMILIAN MARCU să o facă regina CUVÂNTULUI.

Poem epic inocent @ Ică săLIŞTEANu

14

Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020

ValenţeRecent a văzut lumina tiparului a

doua carte a domnului col.(r)lect.dr.ing.Constantin Avădanei, cu un titlu care în-deamnă la o delicată lectură şi o minuţi-oasă analiză reflexivă „Valenţe umane dintr-un univers aparte. Trăiri in-terioare şi exterioare ale unui mi-litar de carieră”. În condiţii excelente de tipărire şi cu un conţinut însumând aproape trei sute de pagini, cartea poartă sigla Gutenberg Univers Arad şi conţine o sută şaptezeci şi şase de imagini grăi-toare care conturează un portret de scrii-tor aflat deja în plină ascensiune.

De multe ori suntem tentaţi, la o pri-mă lectură, să clasăm o carte după coper-tă, imagologie sau bibliografie.

Acum, propunem o carte cu aspecte inedite şi referinţe care, nu numai că este autobiografică, dar are acel ceva cunos-cut în sintagma déjà vu.

Autorul este mărturisitor şi martor al propriei vieţi descălecate din străbuna Moldova în străbun Ardeal, la Cugir.

Inginer militar de profesie, putem spune că îşi arde, prin a doua carte, propria torţă sub flamura slăvirii, cu onoare, apatriei.

Doctor în inginerie, cu peste optzeci de comunicări de specialitate, domnul colo-nel îşi face acum radiografia unei autobi-ografii desprinse din colb de reviste, ziare, antologii ş.a, punând sub penel de condei istoria trăită sub manta de viaţă. Altfel.

Trăiri Coordonator sau deplin dedicat unor

ceremonialuri militar-religioase, eveni-mente sau elogioase clipe întru consacra-rea semenilor, autorul se descinde pe sine şi, cu o mână la piept şi cu cealaltă pe cru-ce, îşi cinsteşte uniforma şi calitatea.

„Desigur, ca autor, aceste câteva des-cinderi pe firul istoriei, pentru un militar de carieră, reprezintă experienţe de via-ţă, însă consistenţa volumului se doreşte a fi exhaustivă doar din punct de vedere subiectiv” (autorul, mărturisind, pag.11).

Insistând a contura trăiri şi valenţe, redactorii de carte nu se sustrag unui schematism aparte, ferind actualul de şablonard şi reuşesc să confere unicitate demersului narativ, prin eleganţa scri-iturii lor din aripioarele care deschid şi închid coperte.

„Într-adevăr, trăirea, simţirea şi ex-primarea românească reprezintă măr-turii de ideal străbun pus în practică, un autentic muzeu viu al patriotismului” (Marco Gabriela, doctor în istorie).

„O carieră într-un mediu al discipli-nei, al valorilor şi al normelor militare se continuă prin patriotismul afişat cu mândria senioratului (....)”, conform prof.Ioana Nistor.

Dimensiunea unei vieţi, desigur, nu se poate măsura decât dacă eşti mânat de dragoste. Nu întâmplător sau poa-te tocmai de aceea, cartea se deschide frumos ca un album cu sertare de foi cu dedicaţii pentru cele două fete, „fetele mele”, cum îşi strigă părintele copilele, dar şi pentru cei plecaţi să îşi doarmă somnul la Cer. Trebuie să spunem aici că autorul, dimpreună cu fraţii, a recon-diţionat Monumentul Eroilor din loca-litatea Cotu-Băii, judeţul Suceava, ca un nepieritor omagiu chiar bunicului, Cos-tache Avădanei (op.cit., pag.59).

Lucid şi inteligent, domnul Constan-tin Avădanei îşi plimbă cu firească da-torie palmele pe pumni de ţărână sau cazma spre a săruta pământ de glie sau a sădi un stejar întru a patriei noastre, cin-

stire (op.cit., pp. 60-61), iar ca să îi ţină de scut, îşi pune steag tricolor la guler de cămaşă de sărbătoare (facem o cuvenită menţiune, aceea că designul copertelor a fost inspirat din culorile veşmintelor purtate de colonelul Constantin Avăda-nei în peregrinările sale, alb, indigo, al-bastru, iar Ecaterina Mehesz a asamblat norii zilelor când, din izolare, cartea se plămădea ca o plămadă a prezentului peste un de invidiat, trecut).

conţinutCapitolele esenţiale ale cărţii sunt

patru însă subdiacente diviziuni ce dau cărţii aspect de Cronologie în timp. Vom găsi frânturi de cultură pe urme de isto-rie în bătălii, simfonii şi arii cu inspiraţii-respiraţii, itinerarii, distincţii, dedicaţii cât devoţiuni şi alte multe... aplicaţii... militare care fac din volum un Pantheon al propriilor Cazanii.

Căci reprezentantul militar grăieş-te nu prin vorbe ca nişte... poveşti... ci prin asumări... asumate. Nu găsim de-loc îndrăzneţ să fii Personaj în propria carte, când Cartea vieţii se scrie după un parcurs în care intră în scenă... ba-talionul cuvintelor.

Concluzii Mărturiseşte cândva autorul: „Închei

un an frumos.” „Ca o carte”... spunem noi acum... cu file scrise... în carte... să avem parte! ...

„În această calitate a avut o idee stră-lucită, aceea de a aduce un omagiu într-o sută de locuri sfinte ale României” (op.cit., pag.10, Prefaţă, dr.Gabriel Rustoiu, director general al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia).

Dacă este timp să răsfoim volumul în aste vremuri de restrişte? Volum iz-vorât din experienţe şi frământări ale

zilelor pandemice, traversate cu cheiţa casei şi buton cu mască la taxi, o spu-nem fără rezerve... Da!

Cartea ni se confesează prin imaginile ilustrative puse la dispoziţie de autor, dar ne vin din urmă alte vrafuri.

Cu spornice gânduri am însăilat aces-te rânduri şi în convingerea că Bibliogra-fia şi Anexele consfinţesc un real talent care nu se împăunează de expresii poeti-ce ci îşi lasă aleanul să îl fure!

Care alean poartă fiinţa sa, a autoru-lui, în vecinătatea unui tărâm transmis lectorului cu sursa unei tensiuni lirice de poveste. De adevărată viaţă.

Autorul rupe punţi din interior spre exterior, scoate cătuşe de zid, devenind nu memorie, ci receptor al propriului lanţ. Cronologic. Definitoriu.

Îi dorim împliniri neţărmurite, iar metafora angelităţii să nu îl părăsească, precum nici esenţa spirituală.

@ FLorIcA r. cÂNDEA UZPR Arad

LECTURICol. (r) lect. dr. ing. CONSTANTIN AVĂDANEI

la a doua carte sau arealuri prin idealuri

Pandemia a închis România! Este un slogan care s-a colportat prima perioadă de timp a anului 2020. Circu-laţia a ajuns la cote minime, dar poluarea s-a păstrat la valori maxime. Primarul General al Capitalei doamna Gabriela Firea a spus de mai multe ori: De ce nu scade poluarea? „Experţii” în ale mediului nu au putut preci-za de unde este poluare, deşi au la dispoziţie suficien-tă aparatură. CET-urile, din motive „economice” trec, noaptea, pe păcură sau reziduuri petroliere. Poluarea atinge cote maxime. Stadiul actual al tehnicii permite rezolvarea acestei probleme prin introducerea unor filtre de gaze arse. (Vezi filmele din varianta on-line a articolului). Aceste aspecte, sesizate de locuitorii carti-erelor din zonă, au rămas fără rezolvare. O altă sursă de poluare sunt depozitele de gunoi. Acestea produc o mare cantitate de monoxid de carbon, gaz metan şi un miros greu de suportat. Volumul mare al gunoiului, aflat în depozitele din jurul localităţilor este constituit, în proporţie de 60%-70% şi din deşeuri de ambalaje. Problema poate fi rezolvată prin crearea unui sistem de reciclare, într-o construcţie simplă, uşor de aplicat. Încercările de a recupera selectiv deşeurile, prin edu-caţie civică, au eşuat. Firmele de salubritate amestecă deşeurile reciclabile cu gunoiul menajer, iar apoi se în-cearcă selecţia într-o fază intermediară. Lipsa persona-lului, valoarea relativ mică obţinută prin valorificarea acestor materiale, costurile mari ale acestei activităţi au făcut-o greu de suportat, economic, de către Fondul de Mediu sau Autorităţile Locale.

Sistemul de reciclare pe care îl propun se referă la aplicarea unei taxe ecologice şi a unui cod de bare unic pus pe fiecare unitate de produs, sau marfă ambala-tă. Proiectul ar putea purta denumirea prescurtată: T.E.R.R.A, adică Taxa Ecologică pentru Recuperarea şi Reciclarea Ambalajelor. Logica de funcţionare a acestui proiect se poate concretiza prin aplicarea unui Cod de bare unic, sau a unui timbru securizat, emis de un Sistem Informatic Central, integrat la nivel na-

ţional, pe fiecare unitate de ambalaj. Producătorul, Importatorul, Distribuitorul, Intermediarul, Comerci-antul adaugă această taxă la valoarea finală a produ-sului. Consumatorul poate preda ambalajul printr-un dispozitiv automat de reciclare ce se foloseşte în alte ţări. Exemplu: Norvegia este producător de astfel de aparate. Acest procedeu al codurilor de bare unice ur-măreşte ambalajul pe întreg circuitul economic şi nu poate permite ca acesta să ajungă la groapa de gunoi. Infractorii ar putea folosi coduri de bare unice sau tim-bre contrafăcute, dar pot fi descurajaţi prin faptul că valoarea timbrului sau a codului nu se achită cu nu-merar ci numai prin compensarea cu un alt produs cumpărat. Deşeurile municipale generate în România sunt depozitate, numai un procent de 2% sunt deşeuri reciclate. Reciclarea conservă energia şi reduce polu-area. Administraţia Fondului de Mediu are în deru-lare un Calendar Fiscal (2014 - 2020) care se referă numai la taxe privind poluarea, taxele pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, taxe pentru veniturile rea-lizate din vânzarea masei lemnoase şi/sau a materi-alelor lemnoase, iar contribuabilul care plăteşte taxa este Administratorul, respectiv proprietarul pădurii. Dar, beneficiarul sau exportatorul masei lemnoase nu plăteşte nimic? Prin acest instrument economic se re-duce poluarea? Cine este poluatorul? Proprietarul care vinde pădurea sau exportatorul? Măsurile economice trebuie să-i determine pe poluatori să protejeze pădu-rea. Aceste taxe sunt mai mult stimulative, în loc să fie coercitive pentru cei care taie pădurile. Noi producem şi folosim utilaje cât mai performante ca să distrugem repede şi iremediabil pădurea în loc să trăim din bene-ficiile ei. (vezi varianta on-line). De pandemie scăpăm, dar greu şi scump. Nu scăpăm de topirea calotelor de gheaţă de la poli, de creşterea nivelului mărilor şi din alte efecte nocive ale schimbărilor climatice.

@ EC. ALEXANDru ŞTEFAN

POluaREaPOatE fIOPRItĂ

15

Cronica Timpului l Anul VI lNr. 65 l iunie 2020 POESIS

Mariana PăduraruCând am cunoscut-o, m-a încântat cu farmecul

ei persuasiv. Dar când mi-a spus că scrie poezie am devenit suspicios. Din două motive: 1. pentru că sigur - mi-am zis - vrea s-o public în „Certitudinea” (ceea ce-mi creează o stare de disconfort, căci „Certitudinea” nu e o revistă literară) şi 2. pentru că femeile frumoase, am constatat din experienţă, scriu de obicei o poezie „incoloră”. Adică frumuseţea poeziei e invers proporţională cu frumuseţea autoarei. În concluzie am evitat cât am putut subiectul, căci Mariana Păduraru îl tot aducea în discuţie, de fiecare dată când ne întâlneam. Eu voiam s-o aduc pe calea jurnalismului (mai ales că terminase o facultate de profil), ea mă tot trăgea de mânecă spre poezie...

Până într-o zi când m-a prins la înghesuială pentru a-mi arăta nişte versuri ale Laurei Muruzuc şi ale Cameliei Radulian. Nu ştiu dacă a fost o ambuscadă pregătită dinainte, în care eu am intrat nepregătit, cert este că, prins cu garda jos, sau, mai bine zis, fără nicio gardă, am... cedat. A trebuit să-i văd şi să-i ascult poeziile. Ale ei, ale Marianei Păduraru. Nu mi-a părut rău deloc, a fost chiar neaşteptat de plăcut. Şi, mai ales, o surpriză care m-a făcut să regret suspiciunile anterioare...

Demult n-am întâlnit la un poet tânăr atâta prospeţime şi viaţă. O poezie ce-mi părea scrisă cu mâini de femeie-olar, care modelează lutul la roată, dându-i formă şi sens, în timp ce apa şi mâlul inevitabil i se scurg printre degete. O tandreţe brutală şi imperativă ţâşneşte din poezia Marianei Păduraru, obligându-te să intri în dansul ei de „pădureancă” sălbatică. Şi intri, ce să faci?

Nu-i este frică de locuri comune. Merge de-a valma prin ele, rostindu-le ca atare, genuin şi

iresponsabil. Numai că, ciudat, le asamblează în aşa fel încât ele, devenite versuri, îşi recapătă sensurile pierdute în rostiri excesive. E o reîntoarcere la sublimul domestic, la firesc, la casnic chiar, de nu mai ştii care-i poezia şi care-i viaţa.

Mariana Păduraru NU VREA să fie originală. Ea ESTE originală, într-un fel care nu mai ştiam că există. Sau nu ştiam că MAI există. O originalitate care mie îmi sugerează imaginea unei femei desculţe într-o sală de bal, încălcând şi sfidând protocolul contextului. Temperamental, scrie o poezie „dictatorială”, revendicativă, arătând cu degetul spre tot ce nu răspunde - sau nu corespunde - aşteptărilor sau pretenţiilor apriorice ale autoarei, o poezie care trasează reguli şi pune condiţii. Ca expresie, seamănă cu râurile învolburate de primăvară, năvalnice şi pline de aluviuni, de rădăcini smulse, iarbă şi crengi rupte, ape pe care le-ai vrea parcă mai liniştite, mai limpezi sau mai distilate. Dar cine ştie dacă, distilându-le, nu le ucizi? Poate că farmecul indicibil al versurilor Marianei Păduraru vin tocmai din caracterul lor aluvionar. E prea devreme însă pentru a schiţa un verdict...

Nu ştiu cum va evolua, ca poet, dacă va evolua, şi nici ce reacţie va avea când va descoperi - dacă va descoperi - ce responsabilitate uriaşă este înhămarea la poezie. Deocamdată se joacă gingaş cu dinamite disimulate în flori de sânziene, pe un drum ascendent care duce spre eşafod. Căci asta este, de fapt, poezia spre care se îndreaptă Mariana Păduraru: un eşafod sau o bombă cu ceas. Mai are timp să se răzgândească, dar nu cred că o va face.

@ MIron MAnEgA

O femeie desculţă într-o sală de bal

suNT FLorI NEÎNFLorITE

Sunt flori neînflorite ce n-au aflat culoare Sunt sărbători în care nu-i nicio sărbătoare. Sunt ierni fără de alb şi veri fără de verdeCe oarbă e credinţa celui ce-n fals se-încrede.

Sunt zâmbete preaplânse ce lacrimi nutrescSunt adevăruri multe ce-n amăgiri sfârşesc. Sunt zâmbete de prunci ce n-au văzut lumina Sunt oameni fără vină ce îşi asumă vina.

E-atâta veşnicie în legile naturii Atât de mult în multul preaplin al rugăciunii. E-atâta veşnicie în clipa cea trăită Vai, cât e de puţină o viaţă risipită.

Sunt întrebări ce n-au vreun semn de întrebare Sunt oameni mici ce-ascund o lume-atât de mare. Sunt cărţi de căpătâi sau rânduri înşirateSunt oameni liberi care tot caută libertate.

E-atâta armonie în tot ce nu cuvântăE-atâta Pace-n lume când păsările cântă. De tot ce este rău pământul se dezleagăAtunci când omul tace. Tace şi se roagă.

ÎNTrE MINE ŞI TINE

Între mine şi tine diferenţa nu-i mare, M-am născut, te-ai născut, iar ca noi fiecare. Învăţam zi de zi mai puţin sau mai mult,Avem zâmbete largi, avem răni din trecut.

Între mine şi tine timpul este egal, Ne vedem la-nceput sau ne vedem la final. Râdem sau plângem - alegem chiar noi, Pierdem o luptă sau întregul război.

Între mine şi tine - acelaşi cer cu stele,Dar nu sunt ale tale, nu sunt nici ale mele. Plouă uneori cu pietre sau petale, Pe cerul vieţii mele, pe cerul vieţii tale.

Între mine şi tine e un pas sau mai mulţi, Poţi să taci, să vorbeşti, să priveşti, să asculţi.

Îmbrăcaţi în iubire sau orgolii deşarte, Între mine şi tine e o lume aparte.

Care-i diferenţa între mine şi tineCând putem alege între rău şi bine?! Iar la hotarul dintre Da şi Nu -Ce aş spune Eu..? Ce ai spune Tu..?

nE dor

Ne dor picioarele şi paşii sunt grei De drumuri şi zbucium în umblet.Nu mai simţim nici iarba care cândva Era leac prin vernilul ce ne unge pe suflet.

Ne dor mâinile şi zilele sunt tot mai puţineOre se scurg, iar noi le privim din umbră cuminţi. Să vezi copiii sătui, apuci să mănânci doar o coajă de

pâine Părinţi ce ieri au fost copii, iar azi copii ajunşi părinţi.

Ne dor ochii şi pleoapele sunt grele De plânsetul mamei, durerea din oase.Departe pare cerul de lună şi de stele Viaţa este o pânză cusută cu fir de mătase.

Ne dor buzele şi vorbim o limbă aparte, Noaptea cu ochii întredeschişi privind încolo şi încoace. Ne pierdem aproapele privind prea departe Iar Dumnezeul din noi plânge. Ascultă şi tace!

Ne dor picioarele, mâinile, ochii şi buzele De drumuri, de ore, de plânset, de dor.Omul - copacul din care cad frunzeleSau pomul de floare. Mereu roditor!

AŞA MI-E Dor

Aşa mi-e dor de oameni câteodată Grăbiţi îmi trec pe-alături zi de zi,S-au rătăcit prin gânduri de altădată De parcă le-ar lipsi şi dreptul de-a zâmbi.

Aşa mi-e dor de-o vorbă înţeleaptă Rostită de-un bătrân cu păr cărunt,

Un sfat util de care niciodată Nu-mi voi feri urechea să-l ascult.

Aş vrea s-aud o melodie veche Iar inima să îmi vibreze-ncet Şi să citesc sonetul fără de pereche A celui mai desăvârşit poet.

Aşa mi-e dor de-o primăvară vie În care fericit e orice om.Şi pomii sunt cuprinşi de nostalgie,Dar totuşi verde-i fiecare pom.

Azi doar copiii sincer ne zâmbesc Cu ochii mari şi faţa lor curată,Şi în altarul ăsta omenescAşa mi-e dor de oameni câteodată.

o ZI PENTru IuBIrE

Dă-mi, Doamne, înc-o zi pentru-a iubiŞi îţi promit să spun ce nu s-a spus. Dă-mi, Doamne, înc-o zi s-o pot trăi, Căci simt că n-am trăit-o îndeajuns. Lacrimile lumii dă-mi-le, Doamne, mieLe voi primi pe toate ca pe un dar ceresc,Să le preschimb apoi în vers şi poezie Mai lasă-mi, Doamne-o zi ca sa iubesc.

Oceanul amintirilor să curgăSă pot sorbi din dulcea lui licoare, Şi totuşi s-ar putea să nu-mi ajungăCând setea de iubire e atât de mare.

Mai lasă-mi, Doamne,-o zi să pot iubi Presară peste ea un strop de fericire,Dă-mi, Doamne, doar atât cât pot primi O zi îţi cer. O zi pentru iubire.

Iubirea e şi ea un fel de rană E gravă uneori şi te mai doare. Mai lasă-mi doar o zi s-o pot trăiCăci din iubire, Doamne, se şi moare.

16

Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020ACTUALE

Când cu ceva timp în urmă, scriam un comen-tariu emoţionant, „Singurătatea noastră cea de toate zilele”, provocat de un eveniment nostim petrecut într-un mijloc de transport, nu-mi pu-team imagina că atât de curând vom asista la o avalanşă de drame şi chiar tragedii de natură să ne afecteze cu mult mai mult decât ne-am fi putut închipui. Ne obişnuisem cu viaţa noastră, intrată într-un fel de obişnuit după schimbarea tranşantă şi lungul drum al tranzitului, adop-tând regulile Comunităţii Europene, în care ne-am integrat de bună voie şi nesiliţi de nimeni, în pofida nemulţumirilor şi comentariilor în care, se pare, că avem mari disponibilităţi.

Acest accident major la nivelul planetei, iz-bucnirea pandemiei cu virusul Corona, deşi, iarăşi chipurile, se prevăzuse, se anunţase, încă din ianuarie..., iar scenarita cu multiplele şi inge-nioasele variante se pare că este în plină înflori-re, căci reglementările impuse nu ne-au îngădu-it să înregistrăm înflorirea vegetaţiei în această primăvară adevărată după cea aproape similară prin care am trecut anul acesta, cu drept de re-vendicare astronomică la iarnă..., fără „les neiges d'antan”...

Nu eram tocmai inocenţi în lupta cu diverse-le viroze, ne vaccinam antigripal sau ne întreţi-neam sănătatea cum ştiam fiecare mai bine, sau cum eram educaţi să o facem, ascultând mai mult sau mai puţin de sfaturile de bun simţ, îndeobşte moştenite din familie şi adaptându-ne modului de viaţă modern, cu toate avantajele, dar şi cu unele preţuri, puţin evaluate sau cunoscute.

Despre acest nou virus, despre virulenţa lui cu consecinţe neprevăzute, dar, mai ales, evolu-ând rapid spre sfârşitul definitiv am simţit mai curând lecţia dură a lui „neluat în seamă că se poate întâmpla”..., victime fiind nu doar cei ce sfidau, de fapt, ci mai curând cei din preajma celui purtător de virus. În orice caz, acum, când situaţia a început, se pare a fi intrat sub control, dar statisticile dramatice şi imaginile cu care zil-nic suntem încunoştiinţaţi nu sunt de natură a ne lăsa neafectaţi; ba dimpotrivă, o stare de pa-nică stăpânită, mai mult sau mai puţin, o vom

simţi pe termen mai lung decât ne dăm seama.Acest virus a determinat blocarea planetei

în ceea ce priveşte desfăşurarea firească a acti-vităţilor într-o societate, într-un rulaj firesc sta-bilit în timp după reguli precise. Rapiditatea cu care acest virus a invadat viaţa noastră ne-a pus în faţa faptului împlinit prin numărul mare de contaminaţi, dar şi prin gravitatea manifestări-lor adesea greu de stăpânit, mai ales când cei in-fectaţi aveau şi alte afecţiuni cunoscute şi tratate sau vârsta îşi spunea cuvântul.

Dintr-odată suntem siliţi, pentru a ne proteja, să rămânem închişi în casă, cel mult să ieşim să ne aprovizionăm din centrele apropiate şi să re-venim în locuinţe, evitând să intrăm în contact cu alte persoane de la care am putea să ne con-taminăm; purtăm măşti de protecţie, mănuşi şi, mai ales, ne spălăm cât mai des pe mâini, pe faţă şi suprafeţele cu care venim în contact în activi-tăţile cotidiene.

Dar nu despre asta e vorba, ci, mai ales, des-pre cum vom fi făcut faţă acestui regim de izola-re sub bombardamentul zilnic privind statisticile referitoare la situaţia stării în spitale, în ţară şi în lume, informaţii alarmante asupra stării cu to-tul nouă pe mapamond, cu greu de acceptat şi mai ales de înţeles, când efortul întregului corp medical în lupta pentru viaţă, nu este totdeauna o izbândă, ci tot mai multe persoane nu supra-vieţuiesc.

Această nouă situaţie, la care se adaugă nesi-guranţa privind evoluţia în timp a acestui virus, necunoscut şi dificil de stăpânit, neexistând încă remediul eficient, pentru a putea fi administrat vaccinul care să protejeze populaţia pe următoa-rea perioadă. Obsesia unei griji de protecţie de acum înainte se va adăuga problemelor obişnu-ite, dar cele ce vor urma vor fi poate şi mai greu de gestionat din cauza necunoscutului, cu care ne vom confrunta.

Această îndelungată perioadă de izolare, de limitare brutală a contactelor, de rezolvare în di-rect a problemelor fireşti a condus la modificări în structura noastră psihică, tensiuni cumulate şi greu de rezolvat în spaţiul limitat.

În ce mă priveşte, n-aş putea să mă plâng că ar fi fost insuportabil, încercând să mă adap-tez rigorilor de program impus din raţiuni de protecţie, iar timpul ce-l aveam la dispoziţie îmi era insuficient la câte aş mai fi dorit să împlinesc, atât ca obligaţii casnice cât şi cele profesionale, adică scrisul, care este totuşi o pasiune. Mi-am descoperit o serie de preocu-pări captivante pelerin prin marile muzee, ur-mărind postări de picturi celebre, comentate, admirate, schimburi de impresii, comparaţii, completări ale administratorilor iniţiaţi în domeniu. Mi-am întocmit chiar un album de copii mărite, cu detalii şi chiar permiţându-mi comparaţii între şcolile vremii, putând în liniş-te să le ofer mai îndelungată atenţie şi retrăind clipele când acest tur virtual era unul real, dar când oricât de mult te-ai strădui, e greu să poţi cuprinde cu gândul, emoţia, efortul de neuita-re, tot ce parcurgi într-un muzeu. Îmi lăsam televizorul sau radio-ul să mă informeze de evoluţia pandemiei, dar în plan secund, con-tactul vizual cu lumea artei fiind dominant, susţinător în plan emoţional, iar spaţiul ur-mărit variat, selectat, nostalgic, dar şi incitant, pentru noi planuri, poate nu prea recente, dar fără îndoială dintr-un registru pozitiv.

Fiind totuşi în permanent contact cu informa-ţia la zi, mi-am permis a face mereu comparaţii şi să apreciez efortul făcut de segmentul profe-sional cel mai încercat, cel medical, dar şi de cel respondent de respectarea ordinii, de data asta ne negociabilă, ci cu consecinţe usturătoare pen-tru îndrăzneţii ce sfidau rigorile legii. Am înţeles cât de dificilă şi consumatoare era în plan fizic şi psihic activitatea cadrelor medicale, neconfrun-tate la un asemenea regim de efort, cu perspec-tive de prelungire greu de definit încă, de acum încolo.

Printre activităţile practice care-mi erau la în-demână a fost întreţinerea grădinii mele suspen-date în balcon, ce-mi oferea răsplata înfloririlor succesive, într-o splendoare de culoare şi forme, astfel că doar virtuală rămânea deplasarea într-un spaţiu real, parc sau grădină, la munte sau pe un ţărm... Şi ca să nu rămân doar în registrul fic-tiv vă ofer imagini din grădina mea suspendată în Bucureştiul interzis acelui furnicar viu care, totuşi, face parte din imaginea reală a unui oraş, în aceste zile pustii, ca într-un film exotic. Acestă imagine de oraş părăsit mi s-a părut cel mai greu de acceptat, doar că date fiind restricţiile acest contact derizoriu este de foarte scurtă durată, eu revenind mereu în lumea artistică sau turistică, revăzând imagini din varii locuri prin care am cutreierat sau cu siguranţă o voi face iar, de va fi sau nu aşa. Speranţa e ultima care dispare..!!!

Mi-am propus să-mi amintesc mereu că pri-ma condiţie ca să nu intri în depresie este să te simţi permanent ocupat, să nu te limitezi la a-ţi plânge de milă, ci să te preocupi de altcineva, de a te găsi util în orice fel şi a o face cu plăcere. Nimic nu creează mai mult decât investirea în actul pe care-l întreprinzi în beneficiul altcuiva sau doar al societăţii!

@ cLEMENTINA TIMuŞ

Meditaţie la pandemiaCorona Virus

17

Cronica Timpului l Anul VI lNr. 65 l iunie 2020 PUBLICITATEADMITERE 2020www.hyperion.roUNIVERSITATEA HYPERION DIN BUCUREȘTI

30 de ani de excelenţă!

La 1 iunie 2020, Universitatea Hyperion dă start înscrierilor în anul universitar 2020-2021.

Oferta educaţională 2020 acoperă o paletă completă de specializări şi competenţe a căror alăturare creează permanent oportunităţi de progres interdisciplinar şi creşterea ratei de absorbţie pe piaţa muncii, principalul obiectiv al Universităţii Hyperion.Dovada o reprezintă zecile de mii de absolvenţi ai Universităţii Hyperion în cei 30 de ani de existenţă, ce alcătuiesc deja o comunitate solidă, vizibilă şi cu un cuvânt important în cele mai diverse domenii.

Viitorii studenţi vor beneficia de 17 programe de licenţă, 16 programe masterale acreditate şi 3 specializări posticeale la Colegiul Hyperion .

Înscrierea se va putea face atât la secretariatul gene-ral al Universităţii Hyperion din Calea Călăraşi nr. 169, parter, corp A, sector 3, cât şi online accesând Formu-larul de Înscriere, disponibil pe hyperion.admitere.ro .

Candidaţii vor fi admişi la programele de licenţă pe baza mediei obţinute la examenul de bacalaureat, în ordinea înmatriculării şi în limita locurilor dis-ponibile.

Cei care doresc o calificare postliceală în domenii de mare interes, se pot în-

scrie de la 1 iunie 2020, la Colegiul Universitar Hype-rion (chiar dacă nu au promovat bacalaureatul, dar au absolvit 12 clase), la una dintre cele 3 specializări:

-Analist programator, web design, game design;- Organizator conferințe, congrese, târguri și ex-

poziții; -Asistent de gestiune, contabilitate primară.Universitatea Hyperion este prima şi singura institu-

ţie de învăţământ din România care organizează Curs de pilotaj cu drone comerciale, în scopul utilizării acestora în numeroase domenii cu aplicaţii multiple.Cursanţii beneficiază de personal calificat, cu experi-enţă îndelungată în industria UAV (Unmanned Aircraft Vehicle), având astfel oportunitatea de a învăţa direct

de la experţii care cercetează, proiectează şi constru-iesc drone, utilizând microcontrolere ARM.

www.bpuh.hyperion.ro/universitatea-hyperion-or-ganizeaza-cursuri-de-pilotare-drona/

Cursul vine în întâmpi-narea celor cu vârsta de peste 18 ani, care îşi doresc să piloteze o dronă sau desfăşoară activităţi tehnice în locuri greu accesibile, multicop-terele oferind soluţia optimă pentru reducerea tim-pului acordat intervenţiilor şi eliminarea eventualelor riscuri cauzate de lucrul în zone de hazard.

Elena SpânulescuDirector de Imagine

Instituţională UHRedactor-şef Redacţia

Hyperionwww.hyperion.ro

www.bpuh.hyperion.rofacebook.com/universi-

tateahyperionStudenţii care aleg să

studieze la Universitatea Hyperion vor beneficia de îndrumarea unui corp profesoral elitist, taxe de şcolarizare accesibile, burse de studii, stagii de practică în mediul public şi privat, campus modern, dotări şi tehnologii de ultimă gene-raţie, platforme online, cursuri şi tutoriale de concep-ţie proprie din domeniul IT

( w w w.y o u t u b e . c o m / c h a n n e l / U C G e g i q 3 _aUL7K8RGNolxz3w)

vizualizate în peste 160 ţări, cazare în cămin studen-ţesc, sală de sport, studiouri de radio şi TV ultra HD, redacţie de ziar şi agenţie de presă, masterclass-uri şi workshop-uri cu invitaţi de renume, sală de spectaco-le, evenimente culturale şi ştiinţifice de marcă promo-vate de Biroul de Presă bpuh.hyperion.ro .

Intră pe hyperion.ro/admitere, bpuh.hyperion.ro sau pe facebook.com/universitateahyperion şi gă-seşti toate informaţiile necesare!

Înscrie-te şi tu la Universitatea Hyperion, suntem aici pentru tine!

18

Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020

Prima lună de vară calendaristică a venit cu reluarea treptată a activităţilor sportive în aer liber, fără spectatori, în lumea bulversată de pandemia de COVID19. Pentru început, câteva date despre ce se întâmplă în ţara noastră.

Complexul olimpic Sydney 2000 şi-a redes-chis porţile la Izvorani încă de la 18 mai, pentru sportivii calificaţi sau în curs de calificare la JO de Vară de anul viitor la disciplinele judo, gim-nastică artistică masculină, lupte libere şi greco-romane, kaiac-canoe, canotaj. I-au urmai cei de la nataţie, gimnastică artistică feminină, haltere, box, baschet. Vor fi 152 de sportivi în acest canto-nament centralizat închis-96 de canotori, 12 lup-tători, 12 judoka, şapte halterofili, şapte baschet-baliste, şase gimnaşti şi gimnaste, cinci înotători şi înotătoare, alături de antrenori.

Florin Popescu, campion olimpic la Sydney la canoe dublu 1000 m, alături de Mitică Pricop, aprecia că totul este excelent, băieţii manifestă o formă fizică bună, fac antrenamente specifice, respectând programul. „Suntem izolaţi şi ne sim-ţim protejaţi” aprecia tehnicianul. „Un cantona-ment plăcut, după două luni de pregătire indivi-duală acasă” l-a completat judoka Andreea Chiţu, campioană olimpică de tineret. Cosmin Guşă, preşedintele federaţiei a adăugat: „M-am bucurat să-i văd gata de luptă, deşi cu ceva kilograme în plus. Sunt convins că, în scurt timp, vor fi mai... subţiaţi”. Veteranul gimnast Marian Drăgulescu

se pregăteşte la aproape 40 de ani, împreună cu antrenorul Ştefan Gal, numai cu gândul la aurul olimpic, pe care şi-l doreşte ca un corolar al bo-gatei sale cariere. O bună parte dintre cei de la canotaj au în plus motivaţia prezenţei la cele trei campionate continentale de la toamnă.

Iubitorii fotbalului îşi pot vedea favoriţii la televizor din al doilea weekend al lunii, pentru Liga 1 şi, de la 4 iulie, pentru Liga 2, la aceasta

din urmă fiind angrenate primele şase clasate la întreruperea competiţiei, ocupantele primelor două locuri după cele cinci etape urmând să promoveze în eşalonul de elită. Fără public vor avea loc şi partidele din puternicele campionate ale Germaniei, Italiei, Spaniei şi Angliei.

Unele federaţii din ţara noastră au luat decizii care au nemulţumit. Handbalul şi-a desemnat campioanele, Dinamo Bucureşti, la masculin,

SCM Rm. Vâlcea, la feminin, deşi bucureştencele de la CSM, aflate pe locul secund, aveau un meci mai puţin disputat. Baschetul a anulat sezonul competiţional 2019/2020, cu şase etape înaintea încheierii sezonului regulat, când lidere erau CSM CSU Oradea şi UBT Cluj-Napoca, cu acelaşi număr de puncte, la băieţi şi ACS Sepsi Sf. Gheorghe, la fete. Cluburile urmează să-şi regândească strategia pentru viitoarea ediţie, în funcţie de evoluţia şi efectele pandemiei.

La tenis vor fi pe teren doar trei persoane, plus antrenorul sau medicul, schimbarea tere-nului nu va mai fi permisă, jucătorii îşi vor mar-ca propriile mingi, pe care le vor folosi la servi-ciu, iar la încheierea partidei mingile vor fi puse în tuburi speciale. La toate sporturile, echipa-mentele vor fi dezinfectate după fiecare folosire şi vor fi spălate la temperatură de peste 80 de grade Celsius.

O comisie specială va fi creată în cadrul Came-rei Deputaţilor pentru elaborarea, modificarea şi completarea propunerilor legislative pentru re-glementarea desfăşurării sportului organizat în ţara noastră venite de la ministerul de speciali-tate şi de la COSR. Acestea vor intra în procedură parlamentară.

Cei ce îndrăgesc sporturile cu motor vor fi conectaţi pe 5 şi 12 iulie la câte două etape de Formula 1 (cu 2000 de oameni în padoc şi 500 de spectatori în tribune) şi Moto GP, pe circuitele de la Spielberg-Austria.

NBA şi-a propus începerea play-off-ului în ultima zi a lunii lui Cuptor. ATP şi WTA au căzut de acord cu disputarea anul acesta a două turnee de Grand Slam, US Open, între 24 august şi 13 septembrie şi Roland Garros, de la 20 septembrie, la 4 octombrie. Vom oferi informaţii şi despre alte evenimente sportive internaţionale importante în numerele noastre viitoare.

SPORTAproape de revenirea la normal

@ PAGINă rEALIZATă DE rADu LEVÂrDă

19

Cronica Timpului l Anul VI lNr. 65 l iunie 2020

IssN: 2393-1361

Editată de UNIUNEA ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI

DIN ROMÂNIA - Preşedinte Doru DINu GLăVAN

Tipărit la: Gutenberg saBd. Theodor Pallady, 287, sector 3, Bucureşti, 021.345.09.26 gutenberg_sa@yahoo.com

Director generalDORU DINU GLĂVAN

Redactor şef RODICA SUBŢIRELU

Redactor şef-adjunctTEODORA MARIN

Editor coordonatorFLORIN DOCHIA

Secretar general de redacţieMIHAELA RUSU

Adresă:

uniunea ZiariştilorProfesionişti din româniaBld. General Gheorghe Magheru 28-30,

et. 1, Sector 1, Bucureşti

contact:Tel: 021 317.92.25;Fax: 021 313.06.72

cronicatimpului@gmail.comuzprcronicatimpului.wordpress.com

responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului publicat aparţine autorului.

DORU DINU GLĂVAN (UZPR)RODICA SUBŢIRELU (UZPR)MIHAELA RUSU (UZPR)CLEMENTINA TIMUŞ (UZPR)ELIZA ROHACORINA POPESCU (UZPR)IOANA UNGUREANUANCA SIMILEA GIACOMELLOCLAUDIA MOTEA (UZPR)NICOLAE CABEL (UCIN)

seniori editori:Conf. dr. CORNELIU ZEANA (UZPR)Conf. univ. dr. GABRIEL I. NĂSTASEGen. dr. EMIL STRĂINU (UZPR)CORINA VLAD DIACONESCU (UZPR)MARIAN DUMITRU (UZPR)GEORGE CANACHE (UCIN)ALEXANDRE ANDREI (Paris)NICOLAE VASILE (UZPR)COJOCARU VERGIL - COVER (UAPR)

MEMBrI FoNDATorI:

Consultanţă juridică:av. dr. GEORGE VLAICU

AGORAAVOCATUL CASEI

@ Avocat dr. gEorgE VLAICuBaroul Bucureşti

Elemente generale privind accidentele de muncă

Sfera de cuprindere a noţiunii de ac-cident de muncă s-a modificat în timp, funcţie de reglementările referitoare la persoanele vizate, locul în care se găsesc, sarcinile executate şi intervalul de timp în care a survenit evenimentul. În pre-zent, prin accident de muncă se înţele-ge, potrivit art. 5 lit. g) din Legea nr. 319/2006, actualizată, vătămarea vio-lentă a organismului precum și intoxi-caţia acută profesională care au loc în timpul procesului de muncă sau în în-deplinirea îndatoririlor de serviciu care provoacă incapacitate temporară de muncă cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate sau deces. Intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează şi ca accident de muncă şi ca boală profesională, dacă expunerea lucrătorului este instantanee şi acciden-tală. În sensul prevederilor articolului precizat mai sus şi următoarele, se con-sideră accidente de muncă: *accidentul suferit de persoane aflate în vizită în în-treprindere şi/sau unitate, cu permisiu-nea angajatorului; *accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în ca-drul unor activităţi culturale, sportive, în ţară sau în afara graniţelor ţării, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini; *accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive organiza-te, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi; *accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public şi privat; *accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organi-zat de aceştia, în timpul programului de muncă şi nu se datorează culpei exclusi-ve a accidentatului; *accidentul de tra-seu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe traseul normal de la domiciliul lu-crătorului la locul de muncă organizat de angajator şi invers; *accidentul sufe-rit în timpul deplasării de la sediul per-soanei juridice sau de la adresa persoa-nei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplini-rea unei sarcini de muncă; *accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa per-

soanei fizice la care este încadrată victi-ma, ori de la orice alt loc de muncă orga-nizat de acestea, la o altă persoană juri-dică sau fizică, pentru îndeplinirea sarci-nilor de muncă, pe durata normală de deplasare; *accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victi-ma prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecţie sau orice alt echipament pus la dispozi-ţie de angajator, dacă se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la lo-cul de muncă la ieşirea din întreprindere sau unitate şi invers; *accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta s-a produs în locuri organizate de angajator, precum şi în timpul şi pe tra-seul normal spre şi de la aceste locuri; *accidentul suferit de lucrători ai anga-jatorilor români sau de persoane fizice române, delegaţi pentru îndeplinirea în-datoririlor de serviciu în afara graniţelor ţării, pe durata şi traseul prevăzute în documentul de deplasare; *accidentul suferit de personalul român care efectu-ează lucrări şi servicii pe teritoriul altor ţări, în baza unor contracte, convenţii sau în alte condiţii prevăzute de lege, în-cheiate de persoanele juridice române cu parteneri străini, în timpul şi din cau-za îndeplinirii îndatoririlor de serviciu; *accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau per-fecţionare a pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza efectuării activităţi-lor aferente stagiului de practică; *acci-dentul cauzat de fenomene sau calami-tăţi naturale, cum ar fi furtună, viscol, cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trăsnet sau electrocutare, pandemie, dacă victima se află în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoriri-lor de serviciu; *accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuţi-unilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni; *dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de muncă şi în împrejurări care îndreptăţesc presupu-nerea decesului acesteia. De principiu, ori de câte ori este vorba despre un acci-dent de traseu, deplasarea trebuie să se facă: fără abateri nejustificate de la tra-seul normal; în condiţiile prevăzute de reglementările de securitate şi sănătate în muncă sau de circulaţie în vigoare. Se integrează acestui accident de traseu şi accidentul produs în timpul deplasării lucrătorului mobil la primul client şi de la ultimul client la domiciliul său. În ra-port cu urmările produse şi cu numărul persoanelor accidentate, art. 31 din lege dispune că accidentele de muncă se cla-sifică în: 1. accidente care produc inca-

pacitate temporară de muncă de cel pu-ţin 3 zile calendaristice; 2. accidente care produc invaliditate; 3. accidente mortale; 4. accidente colective, când sunt cel puţin 3 victime în acelaşi timp şi din aceeaşi cauză. Înregistrarea acciden-tului de muncă se face de către organul abilitat să îl cerceteze şi de către angaja-tor, pe baza procesului-verbal de cerce-tare. Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii pe bază de contract-comandă sau alte forme legale încheiate în întreprinderea şi/sau unita-tea unui angajator alta decât cea la care este încadrată victima, se înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în acest sens, în documentele încheiate. Acci-dentul de muncă produs în timpul pre-stării unor servicii, pe bază de comandă, la domiciliul clientului, se înregistrează de către angajatorul la care este sau a fost angajată victima. În cazul eveni-mentelor care au generat accidente ur-mate de incapacitate temporară de muncă sau a incidentelor periculoase în care faptele comise pot fi considerate in-fracţiuni potrivit legii, dosarul de cerce-tare se încheie în două exemplare, origi-nalul fiind trimis organului de urmărire penală. Dosarul de cercetare, întocmit de comisia numită de angajator, se îna-intează pentru verificare şi avizare la In-spectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs evenimentul, în ter-men de 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării. Inspectoratul teritorial de muncă analizează dosarul, avizează şi-l restituie în cel mult 7 zile lucrătoare de la data primirii, însoţit de avizul acestei instituţii. În cazul în care Inspectoratul teritorial constată că cercetarea nu a fost efectuată corespunzător, poate dispune completarea dosarului şi revizuirea pro-cesului-verbal de cercetare, sau, după caz, poate interveni şi efectua direct cer-cetarea. Comisia de cercetare va com-pleta dosarul şi va revizui procesul-ver-bal de cercetare în termen de 5 zile lu-crătoare de la data primirii dosarului. Parchetele de pe lângă tribunale şi jude-cătorii comunică Inspectoratului terito-rial de muncă rezultatul anchetei penale în termen de 15 zile lucrătoare de la defi-nitivarea acesteia. În cazul în care victi-ma unui accident de muncă a fost pro-pusă pentru pensionare, odată cu emite-rea deciziei de încadrare într-o grupă de invaliditate se va completa şi un formu-lar pentru înregistrarea accidentului de muncă, document care se anexează la dosarul de pensionare ce va fi înaintat unităţii de expertiză medicală şi recupe-rare a capacităţii de muncă. Orice eveni-ment produs pe teritoriul altei ţări, cu ocazia efectuării unor lucrări cu perso-

nal român, pe bază de contracte bilate-rale, convenţii internaţionale sau în alte condiţii prevăzute de lege, se comunică imediat misiunii diplomatice sau oficiu-lui consular român din ţara respectivă şi/sau angajatorului, de către orice per-soană care are cunoştinţă despre aceas-ta. Conducătorul misiunii diplomatice sau al oficiului consular român anunţă imediat Ministerul de Externe din Ro-mânia care, la rândul său, va comunica angajatorului persoanei vătămate pro-ducerea evenimentului. Ministerul de Externe răspunde de cercetarea eveni-mentelor în care au fost implicaţi lucră-torii misiunilor diplomatice sau ai oficii-lor consulare române şi a persoanelor care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public în afara graniţelor Româ-niei. Cercetarea evenimentelor se efec-tuează de către organele competente din ţara respectivă, sub aspect infracţional, precum şi de angajatorii români. La cer-cetare poate participa şi un delegat din partea misiunii diplomatice sau oficiului consular român din ţara respectivă. Ori-ce eveniment produs pe teritoriul Ro-mâniei, în care sunt implicaţi cetăţeni străini aflaţi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, se comunică imediat la In-spectoratul de muncă pe raza căruia a avut loc, de către angajator sau de orice persoană care are cunoştinţă de eveni-ment. La rândul său, Inspectoratul de muncă înştiinţează misiunea diplomati-că sau consulatul ţării din care provine persoana accidentată, prin Inspecţia Muncii. Am sintetizat mai sus răspun-suri mai multor întrebări primite de la Aurelia Macovescu din Giurgiu, Ale-xandru Ispir din Câmpina și Gheo Bun-da din Oradea.

0722.37.99.880736.94.91.61

vlaicug_03@yahoo.com

Profesor pictor Cojocaru Vergil-Cover, membru U.A.P.R şi U.Z.P.R, prezintă artişti plastici folosind numai cuvinte laudative, frumoase şi expresii potrivite care să mulţumească şi să trezească încrederea fiecăruia în forţele sale creatoare. În revista „Cronica Timpului”, publicaţie de cultură, atitudine şi performanţă a U.Z.P.R., în perioada octombrie 2019-mai 2020, am promovat artiştii plastici care apar în această pagină, pe care i-am prezentat cu înaltă apreciere.

În lunile iunie, iulie, august, septembrie 2020 voi enumera grupuri de artişti plastici în ordinea apariţiei în numerele 57-64 ale revistei, urmând ca începând cu luna octombrie 2020 să aduc în paginile revistei o nouă serie de artişti plastici până în luna mai 2021.

Toţi artiştii plastici despre care am scris în paginile revistei „Cronica Timpului” au simţit necesitatea irezistibilă de a imortaliza colorat pe pânză, carton, hârtie sau alt suport acea sfântă zbuciumare de care au fost cuprinşi şi călăuziţi în faţa frumuseţii naturii înconjurătoare, într-un suflet, simţire şi destin artistic.

ARTE Cronica Timpului l Anul VI l Nr. 65 l iunie 2020

20

Gheorghe Pintilie Alixandrina Stroe Emil Pieloiu Adelmo Prini Claudiu Alin Oltean Arty Candide Dinulescu

Costel Păun Cojocaru Vergil-CoverCristina IstrateEduard Alin NiţăPaula Slivinschi

Nina Posan Valerie Blanche Maria Parascan Maria Hodor Gabriela Guţescu Vasilica Adăniloaie

Rodica Mirita Gabriela Predescu Roxana Buta Alexandrina Dinu Roland Opriş Aurelia Sturzoiu

Marius Moşuţan Maria Lunguţescu Luminiţa Stoican Angelica Maican Mihail Valentin Pătulea

Antoaneta Iancu Neluța Stăicuţ

Elian Băcilă

Cecilia Găinaru

Valeria Manole

Smaranda Andreaş

Marius Năsturaş Stefania Aciobaniţei Marian Aciobaniţei Shina Hoang

Nicolae Guţu

Alexandra Zachi