CRITERII ESTETICEIN NORMAREA LIMBII ROMANE

RODICA ZAFIU

In normarea explicita a limbii romane, intre criteriile dominante in selectarea unei forme (etimologic,traditie, analogic, regularitati ale sistcrnului etc.), cele estetice - dominate de idealul eufoniei - au fost - insecolul al XTX-lea, uneori si mai tarziu - surprinzator de des invocate. De fapt, unele dintre normelegramaticale si unele dintre variantele lexicale impuse in limba literara sunt rezultatul unor operatn constientede ,,eufonizare" sau ,,estetizare" a limbii. Fenomenul se explica intr-o anumita masura prin rolul pe care 1-auavut scnitorii in activitatile de normare, ca si prin cadrul mai general de idei al epocii, in care prestigiulliteraturii era foarte mare.

Criteriile de tip estetic presupun o evaluare constienta, in stadiul constituirii sau al mentinerii unei limbide cultura. Ele pot avea efecte reale, influentand evolutia unei limbi literare - si chiar a limbii comune, inmasura in care sunt preluate (inclusiv in formele extreme ale purismelor) de sistemele de raspandire aleinterventiei normative (prin scoala, publicistica etc.). Pentru romana, rolul decisiv al unor personalitati inmodelarea limbii de cultura a fost convingator demonstrat de Close, (1974)2. Istoriile moderne ale limbii siale lingvisticii omit insa, adesea, sa inregistreze acele pozitii si criterii care par astazi subiective §i chiar{rationale, preferand sa urmareasca evolutia ideilor ,,corecte" Imgvistic, convergente cu viziunea actualaasupra limbajului . Ideile subiective si excentrice au avut insa adesea efecte notabile asupra evolutiei limbii,cercetarea lor fund asadar extrem de necesara intr-o abordare istorica.

Vom incerca sa dovedim, in cele ce urmeaza, rolul pe care 1-au avut criteriile estetice in evolutia limbiiromane literare, prin analiza unor cazuri destul de diferite, legate totusi prin atitudinile asemanatoare fata delimba, prin invocari explicite ale eufoniei, frumusetii etc. Situatiile pe care le prezentam privesc formareacuvintelor, adaptarea imprumuturilor (terminatii ,,urate") - dar implica si modificarea normelor gramaticale,in special incadrarea intr-o anume subclasa de conjugare sau declinare. O situatie speciala - pe care nu ovom discuta aici - o reprezinta efectele, astazi chiar rnai putemice decat in trecut, ale obsesiei normative deevitare a cacofoniei, conducand la eliminarea sau modificarea unor conecton (constructiile ca $i cum, ca $i,cu prepozitia sau adverbul de cornparatie ca).

1. Eufonia: limba dulce, sunetele ,,urate"

In secolul al XIX-lea, disputele lingvistice romanesti au implicat si anumite criterii estetice (eventualasociate modelului puritatii ori celui al eficientei comunicative), uneori teoretizate, alteori doar exemplificateprin negatie, prin caricatura.

'Cf.Munteanu (2005: 292).2 ,,The work of Eliadc and his friends and disciples in the 1820s and 1830s was thus decisive for the subsequentdevelopment of the vocabulary and suntax of literary Romanian" (Close 1974: 254).J Cercetarile romanesti au vizat in primul rand stabilirea normei supradialectale, evolutia orientata catre unitatea limbii literare.

-467-

Daca mitul claritatii francezei s-a bazat mai ales pe ordinea ,,rationala" a cuvintelor1, eel al dulceleiromanei e de natura tipic fonetica, atestand o sensibilitate cuiturala sporita fata de ipostaza orala a limbii.Imagmea unei limbi clarc, melodioase, vocalice - pe care o exemplified autoritatea lui Heliade Radulescu:,,Rornanii se pot tali cu mladierea sj armonia limbci lor celii sonore" (,,Literatura" In Curierul romdnesc,1831, in Vianu 3972: 32) - este asociata de oamenii de cultura ai epocii prototipului romanic.

Heliade este eel care formuleaza explicit principii estetice de adaptare a imprumuturilor si alegere a uneiforme lingvistice (Popovici 1977: 304). Criteriiie selectiei sunt, pentru el, dreptul cuvdnt, armonia si energia(scrisoarea din 27.07.1836 catre C. Negruzzi, in Heliade 1943: 214); doar primul este de tip rationalist(implicand adaptarea la regularitatile sistemului), celelalte doua avand o intemeiere predominant estetica.Armonia (in esenta: eufonia) impune exceptii de la regulile lingvistice: ,,sa nu uit si drepturile ei ce in toateveacurile si in toate locurile le-a avut, de a i se face adica totdeauna scutire din pravila cdnd a ei urechedelicatd este rdnitd de asprimea intalniqului celui urat" (ibid.)2. Criteriul energiei justifica prefennta pentruformele cat mai scurte (v. infra, 2). Normatorul imbina criteriile rationale si pe cele estetice, intre care existao zona de interference (implicand si etimologia, formele ,,clasice"): ,,alege din deosebitele noroade romanestice este bun, frumos, sonor, regulat, norocit, si face o limba corecta si perfecta" (a doua scrisoare catreC. Negruzzi, in Heliade 1943: 242).

Eufonia este invocata la mijlocul secolului al XlX-lea si de Aron Pumnul, ca ideal al limbii cultivate:,,organele de vorbit cer ca sa fie us.oara de rostit; auzul cere ca sa fie dulce sunatoare"3. Criteriile estetice -privite atat din perspectiva locutiei, cat si din aceea a receptarii - sunt puse pe acelasi plan cu celerationalistc, ale regularitatii gramaticale, recunoscandu-se ca este posibil ca ele sa intre in conflict:,,regularitatea, usuratatea in rostire si dulcea sunare au asemene insemnatate, si, pentru aceea, cand ar veni incontrarietate asa cat sa nu se poata face destul la toate trei, atunci se va trece cu vederea aceea care ar patimimai putin" .

Criteriul eufoniei a fost utilizat de purismele nationaliste, xenofobe , in condamnarea imprumuturilormai vechi sau mai noi, dar si ca argument mai general impotriva unor forme ale limbii culte considerategreoaie, artificiale, inestetice.

O ilusfrare a judecatii estetico-fiziologice ca argument al purismului (partial, selectiv) xenofob o of era, la1825, Barbu Paris Mumuleanu, cand desparte ,,ceale slavones.ti vorbe si ziceri" in unele bune de pastrat -pentru ca sint ,,dulci la auzul nosfru" - si in altele destinate disparitiei - pentru ca sint ,,aspre de fdrdmalimba $i dintii no^tri" . Cam in aceea^i vreme, Andrei Muresanu sublinia (fara intentii puriste, ci doar inlegatura cu rnodelele de versificatie) diferentele dintre sonoritatea romanica a limbii romane si foneticagermana: ,,gloata de consoane aspre §i dantanitoare gramadite in limba germana, unele peste altele, sunaneplacut" . C. Negruzzi isi manifesta de mai multe ori, in scrisori, cu invective pe jurnatate serioase, pejumatate glumete. idiosincrazia fata de vocalele a si f, pc care le atribuia influentei negative a slovelorchirilice. In ,,Scrisoarea XV (Critica)", Negruzzi afirma ca slova in cauza: ,,izbuti a prinde locul tuturorvocalelor romanesti, dandu-ne acea pronuntie guturald §i groasa de care nu ne putem dezbara"*. Pozitia sanu a avut insa consecinte normative.

,,Ce qui distingue notre langue des langues anciennes et modernes, c'est I'ordre et la construction de la phrase. Getordre doit toujours etre direct et necessairement clair" (A. de Rivarol, De I'universalite de la langue fran^aise, 1783, inRivarol 3968:48).

Sublinierile in textele citate, aici 5! in continuare, ne apartin.Aron Pumnul, ,,Neatarnarea lirnbei romanesti in dezvoltarea sa §i in modul de a o scrie", articol publicat in Bucovina,

Cernauti, HI, 1850; apud Munteanu, David, Oancea, Tara (1978: 90).4 Ibid., p. 91.

Cf. Thomas (1991: 39). In cultura romana, cea mai cunoscuta interpretare estetica a efectelor sonore aleimprumuturilor din limbi sti'ainc e mai tarzie: apare in celebra prezentare pe care G. Calinescu o face, in 1941,amestecului lingvistic romanesc. Natura sonora a lexicului este tratata in Istoria literaturii romane de la origini pdna inprezent in maniera grotesca - ,,sunetele gdngavite, gd/dite, sumbrc" ale cuvintelor de origine slava, ,,grecismele peltice"etc. (ed. a Il-a, Bucuresti, Mincr\'a, 1982, p. 8-9), dar - conform unui canon estetic modernist - rezultatul evaluarii ctotusi diferit, efectul de ansamblu al dizarmoniei incarcandu-se de valori pozitive.

P. Mumuleanu, in prefata la volumul Caractemri, Bucuresti, Tipografia de la Cismeaua lui Mavrogheni, 1825, apndVianu (1972: 25).

In articolul ,,Duplica (Asupra poeziei)", publicat in Foaie pentru minte, inimd $i literaturd, VII, nr. 46 si 47, 1844(Muresanu 1963: 126).8 Text apanit mPropa$irea, nr. 13, 1844; in Negruzzi (1974: 261).

- 468 -

Alecsandri polemiza cu pedantii ,,lipsiti de once simt estetic", creatori de ,,monstruozitati limbistice" dincauza carora se ,,pacatuieste in contra bunulm simt, in contra esteticei $i in contra poeticei armonii a graiuluiroman"'. Limbajul era redus - polemic - la miscarile articulatorii sau la efectele fiziologice ale auditiei(tiuituri si gadilaturi in urechi, ranirea sau spargerea timpanului). D. Raiei justifica respingerea unor formeprin necesitati eufonice: ,,precum o cere si armonia, care atmge auzul, drumul eel mai scurt la inima" .

Invocarea eufoniei a fost frecventa in epoca, dar nu general acceptata. Tendinta a caracterizat predilectiapentru oralitate si spontaneitate in mediile culturalc din Principate, in vreme ce majoritatca reprezentantilor$colii Ardelene preferau prestigiul scrisului si regularitatea rationalist! a formelor. T. Cipariu refuza explicitcriteriile estetice: referindu-se la neologismele necesare modernizarn, afirma ca principiu ,,a togmi celeimprumutate dupa formele si exemplele ce ne infatiseaza structura limbei, iar nu dupa u^urdtatea buzelor,dupa placutul urechielor" .

2. ,,Lungimea zicerilor"

Preferinta pentru cuvintele scurte este o tipica recomandare de cultivare retorica a limbii, in conformitatecu un model estetic. Ea poate viza, mai modest, deprinderile vorbitorului (in manuale de tehnica a redactarn)- sau, in perioadele de voluntarism si codificari lingvistice importante, chiar structura limbii. In disputelelingvistice din secolul trecut, criteriul lungimii cuvintelor a aparut la noi, eel mai clar, la Ion HeliadeRadulescu, care il subsuma principiului deja citat al ,,energiei" limbii: ,,limba noastra, dupa cea greceascj^este cea mai polisilaba din cate cunosc si totdeauna m-am silit, intru aceea ce s-au putut, a o mai scapa deaceasta intindere Jenesa si de acele terminatii care ni le-au dat strainii..."4. Excesul de cuvinte lungi esteinterpretat ca orientalism si decadcnta; energia ,,isi pierde toata puterea cand e silita a se tari, zabovindu-se delungimea zicerilor" (ibid.). Analogiile, desigur subiective, au probabil si o nemarturisita sursa in experientapoetica a autonilui: cuvintele foarte lungi sunt mai greu de integral unei scheme ritmice; dc aceea esterecomandata ,,imputinarea silabelor prin care limba se face mai puternica, mai vartos in poezie"'^.

E ceea ce sustmea si C. Conachi, propunand, intre principiile pentru modernizarea si standardizarealimbii, alegerea formelor mai scurte: ,,toate cuvintele cate din nou se vor face sa se faca, cu cat putinta vaierta, mai scurte, adeca mai de putine silave, pentru ca aceasta inlesneste minunat pe versuitori" .

Ideea revine si la autori mai putin importanti, de pilda la D. Ralet - ,,este de dorit a nu se mai vedeaingreuindu-se de buna-voie si series limba cu cuvinte cand ncintelese, cand prisoselnice, cand prea lungi"(Ralet 1979: 299) - sau la G. Baronzi, pentru care cultura unei limbi se face ,,preferind totdeauna, pe cat va fiputinta, formele cele mai scurte, mai simple si mai elegante in locul celor lungi, impure $i grosolane"(Baronzi 1872: 11).

Alecsandri nu se referea explicit la lungimea cuvintelor, dar le reprosa ,,pedantilor" tenninatiile inutile,aparute din mania de ,,a anina o codita la toate cuvintele romanesti, precum copiii leaga caldan de coadacamlor" (Alecsandri 1974: 323). Al. Russo atribuie adversarilor crearea unor cuvinte caricaturalc, foartelungi: neinninvincinibilitaciune sau neminvincibilitaciune (in ,,Studie moldovana" si ,,Cugetari", Russo1959: 12, 37), inonorificabilitudinationalitate (,,Cugetari", Russo 1959: 62).

3. Evaluarea estetica a ortografiei

Principiile estetice privesc in primul rand pronuntarea (fiind deci principii ale eufoniei); exista totusi §iafirmatii ambigue, care pot privi atat pronuntarea, cat si scrierea, dupa cum unele observatii sunt clarorientate catre ,,frumusetca" fonnei sense.

Din categoria ambigua face parte respingerea lui -u final (marca pur grafica), in numele unui efect sonorprodus de o lectura involuntar fonetica: ,,este de dorit a nu se mai vedea ingreuindu-se ortografia (...) cu u scurt- lordulu Russellu, parca ar cadea cuvantul dintr-un gurlui de sip" (Ralet 1979: 300). O ambiguitate voitapriveste in genere scrierea latinistilor, criticata de adversari pentru un efect care nu ii statea in intentii.

1 ,,Dictionar grotesc", publicat in Convorbiri literare, in 1869; in Alecsandri (1974: 320).2 ,,Limba noastra", in Romania literara, I, 1855; in Ralet (1979: 297)3 ,,Principie de limba §i scriptura", in Organul luminarei, IV. 1847; in Cipariu (1987: 6).4 Corespondenta cu C. Ncgruzzi, prima scrisoare, in Heliade (1943: 214).

,,Repede aruncatiira de ochi asupra limbii $i inceputului rumanilor7', in Heliade (1943: 212)6 ,,Scrisoare catra mitrop[olitul] Veniamin despre invataturile in Moldova", 1837, in Conachi (1963: 302).

-469-

Antilatinistii tratau scrierea etimologica a latmistiior ca si cand ar fi reprezentat o realitate fonctica, orecomandare ortoepica. Transpunerea in oralitate le perrnitea sa o reduca la caricatura, cu efect comic maxim.Pentru Alecsandri, ortografia etimologica ud (care de fapt se citea pur si simplu o) este un ^ughit dizgratios",un ,^-pasm stomahic' (Alecsandri 1974: 327). Multe personajele cornice din teatrul epocii sunt puse sapronunte, spre amuzamentul spec tat ori lor, secvente care pentru etimologisti erau simple forme grafice.

In seria ,,esteticii grafice" poate intra $i incercarea de evitare a secventei Hi (v. infra, 6).

4. Terminatiile -tiune I -dune

Concurenta dintre terminatiile -tie §i -tiune, in adaptarea unor imprumuturi latino-romanice preluate prinfiliere diferite sau urmand modele diferite, a fost descrisa de Niculescu (1978: 116-122) printr-oreconstructie a cadrului istoric si cultural din secolele trecute, ca indiciu concret si frapant a! unor tensiuni sitendinte mult mai generale: intre Transilvania, pe de o parte, Muntenia si Moldova pe de alta, intre latinismsi occidentalizare romanica, intre traditia romaneasca deja constituita si moda unei epoci. Preferinta savanta,a limbajului oficial, pentru -tiune si a limbii vorbite pentru -tie, dar si numerosi alti factori lexicali si culturaliau dus la evolutii paralele si inconsecvente. Terminatia -dune, propusa pentru aceleasi imprumuturineologice - prin analogic cu evolutia fonetica a unor cuvinte mostenite din latina - de Aron Pumnul1 - a fostevaluata negativ aproape in unanimitate.

In competitia dintre -tie si -tiune, unul dintre argumentele eel mai des invocate in sprvjmul respingerii lui-tiune a fost lipsa eufoniei. Foarte cunoscute sunt ironiile lui Alecsandri, care afirma ca -tiune ,,da graiului ointonare tiuitoare, care produce in urechi o gadilire nesuferita" (1974: 324); ,,Camera deputatilor §i Senatulrasuna adeseori de tiuituri" (ibid.); este imaginata situatia unei tinere care, auzind o declaratie de amorabundand in neologisme in -tiune ,,si-ar freca urechile cu mainile sale trandafirii si ar cadea numaidecat inspasmuri" (ibid.). Dincolo de exagerarile cornice, argumentatia asociaza principiul armoniei cu eel altendintelor limbii: -tiune este respins ,,pentru ca are un ce desplacut, care produce tonuri discordante inarmonia limbei; pentru ca, oricat de gramatical sa fie tiune, rornanul ii prefera alte terminari care ii suna maibine la auz; asa mai lesne se impaca el cu admitere decat cu admisiune, mai voios cu prodamare decat cuprodamatiune" (ibid.). In cazul lui -dune, evaluarea negativa e totala si fara concesii - ,,Aberddune\"(Alecsandri 1974:323).

$i C. Negruzzi e impotriva terminatiilor -dune, -iune, care lungesc inutil cuvintele: ,,ni se pare ca n-ar fi uncuvant ca sa ni lungim toate substantivele cu un cot mai mult cand rnai ales ea nici nu le-ar face mai frumoase"(,,Scrisoarea XXXTT, apud Bulgar 1966: 101). Alecu Russo mvoca o ,,eufonie ce este mai presus de urechileg,amaticale", manifestata intr-un ,,instinct de tie" (care prefera expozitie lui expozidune, Russo 1959: 72).

Un secol mai tarziu, I. lordan constata tendinta de impunere a formelor in -ie, in defavoarea celor in-iune, care ramaneau specifice limbajului cult, chiar savant, putand fi folosite si cu scop comic: ,,Tendintalimbii actuale este sa intrebuinteze tot rnai putin pe -iune, care pare pedant (tocmai din pricina ca-i preferatmlimbajul sa zicem academic, adica savant, solemn, pretentios etc.) 5! chiar greoi (mai ales in cazul derivatelorprea lungi)" (lordan 1948: 187)'. Cu destule exceptii (specializari semantice sau impunerea formei in -iune),tendinta se continua si astazi. In acest caz e greu de spus daca atitudinile estetizante au influentat normalimbii literare si, prin aceasta, uzul -~ sau daca (mai curand) au corespuns unor preferinte mai largi alevorbitorilor, independente de comentariile literatilor dar convergente cu acestea.

5. Sufixe §i desinente

5.1. Sufixele verbale -isi, -aluL Un caz in care criteriul pur eufonic ?i preferinta pentru formele scurtes-au asociat constant a fost eel al sufixelor verbale -isi si -dlui.

Heliade critica formele din paradigma verbelor derivate cu aceste sufixe - recomandarisesc saurecomdndaluiesc ~ ca lipsite de eufonie: noi muntenii, spune el, ,,ne-am invatat sd sisiim si sd pipiriitn", invreme ce ardelenii ,,s-au invatat sd ururuiascd si sd aluiasca" (,,Prefata" la Gramatica din 1828, in HeliadeRadulescu 1943: 199). Programul sumar de ,,scurtare" a cuvintelor prevede renuntarea la sufixele verbaleconsiderate inutile si lipsite de eufonie (in ,,Repede aruncatura de ochi asupra limbii si inceputuluirumanilor", in Heliade Radulescu 1943: 210).

1 Cf. Manca§(1974: 19-21).2 Cf. §i lordan (1977: 292-293).

-470-

5.2. Sufixul adjectival -esc. La fel, Heliade propunea si renuntarea la sufixul adjectival -esc (mai alesdin secventa -icesc): ,,multe adjective (...) ce rau s-au obicinuit a se termina in ESC se pot schimba atat spreimputinarea silabelor, cat s.i spre mai bunul inteles, spre pilda: in ioc Aepoliticesc, diplomaticesc, organicesc,moralicesc, putem zice politic, diplomatic, organic, moral" (Heliade Radulescu 1943: 212). Acest gen desimplificare a actionat cu adevarat (probabil independent de evaluarile normative), formele ironizate pentnicaracterul lor greoi iesind din uz. lordan considera. in 1948, ca -esc este un sufix vechi, pastrat in anumitecuvinte (dumnezeiesc, romdnesc, turcesc etc.), dar prea putin productiv, fiind pe cale a fi inlaturat chiar diniihele derivate mai vechi.

5.3. Desinentele de plural neutru. Criteriul scurtimii a fost invocat si in respingerea desinentei de pluralneutru -uri. care impreuna cu articolul hotarat adauga radacinii substantivului nu mai putin de trei silabe(-u-ri-le). Lungirea poate fi eliminata prin incadrarea imprumutunlor moderne in clasa substantive lormasculine sau a neutrelor cu pluralul in -e.

Heliade constata lungirea cuvintelor ,,mai vartos la formarea numerelor din singurit la inmultit", de la 3la 5 silabe; de aceea propune extinderea desinentei -e: ,,in Ioc de a zice juramdnturile, a^dzdmdnturile,regulamenturile, sa zicem juramintele, a^dzamintele, regulamentele" (Heliade Radulescu 1943: 212).Concurenta dintre cele doua desinente de neutru plural, -uri si -e, mult discutata in lingvistica romaneasca .era privita dintr-un punct de vedere eufonic, care a jucat poate un rol in intregul proces, nu insa in urma uneidecizii normative explicite.

In acelasi context, Heliade propunea ca anumite neologisme sa fie incadrate morfologic ca masculine,nu ca neutre, ceea ce le-ar fi scutit de o silaba in plus la plural: ,,in Ioc de a zice substantive, adjective,verburi, sa zicem substantivi, adjectivi, verbi" (Heliade Radulescu 1943: 212). Autorul recunoaste ca elinsusi nu a aplicat aceasta idee, pe care o prezinta si in alte ocazii ca pe o parere strict personala (HeliadeRadulescu 1943: 220). §i in acest caz, factor!i care influenteaza alegerea desinentei si a genului sun! dcnatura mult mai complexa, iar sugestia normativa nu a devenit un adevarat prmcipiu care sa modificeatitudinea fata de limba. Tcndinta de trecere a unor neutre la clasa masculinelor (fenomen remarcat acumcateva decenii in limbajul tehnic) nu se poate explica pur si simplu prin eufonie (ca impresie spontana sau caprincipiu al limbii literare).

Baronzi (1872: 11) a preluat ideile lui Heliade, propunand ,,d'a scurta, pre cat sc poate, terrninatiunilezicerilor, caci la plural se lungesc adese peste masura: astfel. in Ioc de substantivurile, adjectivurile,timpurile, staturile etc., vom zice: substantivii, adjectivii, statele etc.".

6. Genitivul -iei

Modul de formare a genitiv-dati\oilui articulat la substantivele feminine cu terminatia in -ie bisilabic 51postconsonantic (familie, primarie, educatie etc.) constitute un caz ambiguu si controversat. Pentru a explicaoptiunea pentru forma -iei si impunerea acesteia in norma literara a fost invocat un criteriu estetic; e insagreu de dovedit ca acesta ar fi avut intr-adevar o mfluenta - daca nu decisiva, eel putin destul de msemnata -in procesul normativ. E interesant ca problema a fost pusa In acesti termeni, dar actiunea criteriului estetic inacest caz e discutabila.

Cuvintele din seria mentionata par sa reprezinte in romana actuala o exceptie de la regula de baza afernminelor, care cere ca articolul hotarat sa se ataseze formei de genitiv-dativ nearticulat (omonime cupluralul). La substantivele din subclasa descrisa, articolul pare sa se adauge formei de nominativ-acuzativsingular (familiei ar avea decupajul morfematic familie + -i, in vreme ce pluralul estefamilii, iar forma degenitiv-dativ nearticulat hotarat - [unei] familii}2.

Substantivele din aceasta categoric - de altfel destul de numeroase - sunt fie termeni cult! modern!,imprumutati si adaptati fonetic (de exemplu familie; formatii in -tie etc.), fie - mai ales - cuvinte vechi sipopulare, adesea din fondul lexical de baza, derivate cu sufixele -ie l-(ar)ie (cdmpie, mdndrie, mo$ie,domnie, tarie, ddscalie, prostie, belie, macelarie etc.).

Pentni stadiul acruai a! fenomcnului ^i functiile speciale ale lui -uri, v. Pana Dindelegan (2002).2 Cf. Avram (1997: 78): ,,la substantivele feminine terminate in ie bisilabic, cu exceptia partiala a lui corabie, arlicolulde G.D. sg. se ata^eaza la forma de N.A. nearticulat".

-471 -

Modclul de formare a genitiv-dativului articulat hotarat este o trasatura intrinseca a sistemului lingvistic.motivata istoric, dar si o regularizare impusa in procesul relativ recent (din ultimclc doua secole) de normarea hmbii romane, in care e posibil sa fi actionat si criteriul estetic-eufonic. Cel putin asa ar rezulta dintr-unarticol al lui B. P. Hasdeu, publicat in 1863, continand cateva observatii despre genitivul feminin articulat(,,Rapsodii gramaticale", in Lumina, lasi, nr. 15). Constatand ca in epoca apareau destule oscilatii grafice(femeii/femeei, babii/babei), chiar acolo unde regula ar fi putut fi formulata foarte clar (,,cazul dativ-genitivsingurit nearticlat, catre care se adauge i, e criteriul formarii cazului dativ-genitiv singurit articlat", Hasdeu3988: 52), Hasdeu afrrma ca variatnle erau posibile si pentru ca pana in acel moment regula nu fuseseexplicitata: ,,Gramatica romana n-a intatisat pan-acum, in aceasta privinta, nici o regula statornica sidemustrata dupre care ar trebui sa urmam, iar pronuntia vulgara e de tot nedefinita si individuala" (ibid.,p. 51). Statutul substantivelor cu finala -ie era discutat ca un caz aparte, din punctul de vedere al orlografici.Considerand ca de la sine inteles ca forma normala (regulata, conforma sistemului) este obtmuta prinadaugarea unui -/ la genitiv-dativul nearticulat, Hasdeu deplangea doar ceea ce numea ,,o urata concurgere atrei i" (p. 52) in oriografia filosoftil Lingvistul - care propunea diferentierea in sens intre i vocalic (i) si /semivocalic (scris i) - era de parere ca la cuvintele din seria citata ar fi fost de ajuns ca finala sa se scrie cudoi i, pentru a se indica pronuntia bisilabica, forma articulata: o secventa precum filosofii acesteia(~ filosofiei acesteia) fiind astfel diferentiata de cea nearticulata: acestei filosofii. Asadar. m a doua jumatatea secolului al XlX-lea, formele in cauza apareau ca nefixate grafic, iar scrierea filosofin era consideratanorrnala, dar inestetica1. In propunerea unei modalitati de scriere, criteriul estetic-eufonic era hotarator.

De altfel, si lorgu lordan, in 1948, se arata convins de motivarea fundamental estetica a unei norme carear tine in primul rand de scriere, nu de pronuntare: ,,Genetiv-dativul singular articulat al femininelor in -ieare finala -Hi (conform regulei pomenite chiar acum), pe care in scris o redarn totusi prin -iei (eel putin asarecomanda Academia), Din cauza ca ultimul i este absorbit de eel precedent, pronuntarea ei reala apare, ingura celor mai multi romani, ca -// (cu doi / sonanti)'1 (lordan 1948: 80). Regula speciala era stabilita ,,ca saevitam prezenta a trei / consecutivi, care chiar la pronuntare par incomozi (sau neeufonici). De aceea multidintre noi si spun, nu numai scriu, iei" (p. 80-81).

Pozitiile lui Hasdeu si lordan converg in considerarea ortografiei cu trei / ca inestetica; dar in vreme c?Hasdeu nici nu ia in considerare forme de tipul familiei, pentru lordan acestea sunt rezultatul unei deciziinormative. Sprijinite de faptul ca in textelc dialectale contemporane genitiv-dativul de tipul -in este curent2,aceste fapte ar putea conduce la ideea ca tipul familiei este doar o norma culta.

Lucrunle sunt insa mai complicate. In monografia sa consacrata morfologiei substantivului, PaulaDiaconescu prezinta in detaliu istoria substantivelor feminine si a variatiilor formclor lor accentuate: in limbaromana veche acestea cunosteau nurneroase oscilatii (Diaconescu 1970) . Substantivele feminine in -ie aveauin secolul al XVI-lea terminatiile de genitiv-dativ articulat -ieei, -iei, -iiei, -ii: corabieei, bucuriei, miniiei,domnii etc. In secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, in texte se intalneau mai ales formele in -iei si -ii (Hi). InBiblia din 1688, e curenta secventa -iei (scrisa VGH): mosjiei, politiei5. Formele in -iei au explicatii istorice(alipirea articolului ei la forma flexionara) si fonetice, mascate de grafie6.

E deci mai normal sa constderam ca formele de tipul teoriei - si implicit existenta unei subclasespeciale in declinarea substantivului - depind m primul rand de o traditie consolidate -- chiar daca nu

1 Forme de genitiv-dativ articulat cu terminatia scrisa Hi sunt indicate, de aftfel, §i in gramaticilc vremii: de exempludatoriii la lordache Golescu, Bcigari de seama asupra canoanelor gramatice$ti, Bucuresti, Tipografia lui Rliad, 1840,ap. Costinescu (1979: 67).

De exemplu [din cauza galagii], in B. Cazacu (coord.), Texte dialectale - Mitntenia, Bucure§ti, Editura Academiei,1973, p. 11.J Concurenta formelor a fost descrisa, din punctul de vedere al includerii lor in gramaticile vremii, si de Costinescu,3979.

Cf. Densusianu (1975: 507-508): ,,Pour les substantifs en -ie nous trouvons Ie plus souvent -iei: mdniei, spdseniei etc.".' Biblia adecd dumnezeiasca scriptura..., retiparita in 1988, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune alB.O.R.,p. XVIII/XIX.

Ratiunile istorice si fonetice fac ca decupajul morfematic corect sa fie, in varianta grafica, netinand deci seama deprezenta unui i semivocalic care evita hiatul,/am//z'- [segment omofon cu pkua\\i\ familii] + -ei- Explicatia curenta ingramatici si manuale (si pe care o preluasem in Zafiu 2005) - ca o secventa omonima cu nominativ-acuzativul singular(familie-) + -i - circula mai ales din nevoia de a simplifies explicatiile si de a face mai usor aplicabila norma.

-472-

explicita - a normei culte, justificate istoric §i functional. La fixarea acestui tipar (aflat in concurenta cuasimilarea fonetica populara de tipul teoriii, cu doi i vocalic! in rostire - pe care analogia si regularitateasistemului ar fi favorizat-o)1, e posibil sa fi contribuit §i o apreciere estetica a ortografiei. §i chiar dacasentimentul estetic al utilizatorilor §i al normatonlor nu a avut un rol istoric real, simplul fapt ca a fostinvocat in sprijinul normei este semnificativ.

Bibliografie

Avrarn, M., 1997, Gramatica pentru toll, editia a Il-a rcvazuta §1 adaugita, Bucures.ti, Humanitas.Baronzi, G., 1872. Open; complete, I, Limba romana $i traditiunile ei, Galati, G. D. Nebunely si fiii.Bulgar, Gh.. 1966: Problemele limbii literare in conceptia scriitorilor romani, Bucuresti, Editura Didactica si

Pedagogica.Cipariu, T.; 1987, Opere, I, ed. de C.-G. Pamfil, Bucuresti, Editura Academiei.Close, E., 1974, The Development of Modern Rumanian. Linguistic Theory and Practice in Muntenia, 1821-1838,

Oxford, Oxford University Press.Conachi, C., 1963. Scrieri alese, ed. dc E. si AL Teodorescu, Bucuresti, Edirura pentru Literatura.Costinescu, M., 1979, Normele limbii literare in gramaticile rotndne§ti, Bucuresti, Editura Didactica si pedagogica.Dcnsusianu, O., 1975, Opere, II, Histoire de la langue roumaine, ed. de V. Rusu, Bucures.ti, Minerva.Diaconescu, P., 1970, Structurd s,i evolutie in morfologia substantivului romanesc, Bucuresti, Edirura Academiei.Hasdeu, Bogdan Petriceicu, 1988, Studii de lingvisticd $ifilologie, I, ed. Gr. Brancus, Bucuresti, Editura Minerva.Heliade Radulescu, I., 1943, Opere, II, ed. D. Popovici, Bucuresti, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta.lordan, I., 1937, Gramatica limbii romane, Bucure^ti, Cartea Romaneasca.lordan, L, 1948, Limba romana actuala. O gramatica a «gre$e!ilor», ed. a Il-a, Bucure^ti, Socec & Co.lordan, 1., 1977, Limba literara, Craiova, Scrisul Romanesc.Mancas, M., 1974, Istoria limbii romane literare. Perioada modernd (secolul al XlX-lea), Bucure§ti, T.U.B.Munteanu, E., 2005, Introducere in lingvistica, Ia§i, Polirom.Munteanu, §t.. D. David, I. Oancea, V. D. Tara, 1978, Crestomatie romdneasca. Texte de limba literard, Bucure§ti,

Editura didactica si pedagogica.Muresanu, A., 1963, Poezii $i articole, ed. de D. Pacurariu, Bucure^ti, Editura pentru Literatura.Negruzzi, C., 1974, Opere, 1. Pdcatele tineretelor, ed. L. Leonte, Bucuresti, Minerva.Niculescu, Al., 1978, Individualitatea limbii romane intre limbile romanice, II, Contributii socioculturale, Bucure^ti,

Ediuira §tiintifica si enciclopedica.Pana Dindelegan, G., 2002, ,,Formatii substantivale recente fi rolul «clasificatorilor» In actualizarea lor contextuala", in

G. Pana Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii romane actuale, Bucure^ti, Edirura Universitatii dinBucures.ti, p. 31-46.

Popovici, D., 1977, Studii literare, III. Ideologia literard a lui 1. Heliade Radulescu, ed. de I. Em. Petrescu,Ciuj-Napoca, Dacia.

Ralet, D.; 1979, Suvenire $i impresii de cdldtone in Romania, Bulgaria, Constantinopole, ed. de M. Anghelesci.,Bucuresti, Minerva.

Rivarol, A. de, 1968, Oeuvres completes, II, Geneve, Slatkine Reprints.Russo, A., 1959, Scrieri alese, ed. de G. §erban, Bucures.ti, ESPLA.Thomas, G., 1991, Linguistic Purism, London, New York, Longman.Vianu, T. (coord.), 1972, BibUogmfia anahticd a limbii romane literare, 1780-1866, Bucuresti, Editura Academiei.V/indisch, R. 1989, ,.Rumanisch: Sprachbewertung / Evaluation de la langue", in G. Holtus, M. Metzeltin. C. Schmitt

(eds.), Lexikon der Romanistischen Linguistik (LRL), III, Tubingen, Max Niemeyer Verlag, p. 260-275.Zafm, R.. 1996, ,,Lungimea zicerilor", in Romania literard, nr. 4, p. 7.Zafiu, R., 2005, ,,Norma 51 eufonie", in Romania literard. nr. 4, p. 12.

1 lordan (1937: 104) considera ca. In genere, ..formcle cu ~ei sunt mai raspandite decat cele cu -/(, fiindca suriiconsiderate ca mai literare (vorbirea obi^nuita preface pe -ei in -/;, §i arunci ultima forrna e simtita ca populara si deaceea evitata, chiar cand e corecta)".

- 4 7 3 -