criterii de clasificare a conflictelor

7/28/2019 Criterii de Clasificare a Conflictelor

http://slidepdf.com/reader/full/criterii-de-clasificare-a-conflictelor 1/20

CRITERII DE CLASIFICARE A CONFLICTELOR

Deşi conflictul apare ca raţiune a vieţii, mişcării, schimbării, otaxonomie (clasificare) a tipurilor de conflicte deşi a incitat pe mulţi într-un secol de psihologie ştiinţifică, este greu de realizat.

Diferite ca intensitate, gravitate, persistenţă conflictele iau celemai diverse forme. Ele pot să ia naştere dintr-o anumită cauză şi se potodată cu dispariţia cauzei sau a condiţiilor care le-au favorizat. După cum

ele pot fi persistente, susţinute de mulţimea cauzelor, condiţiilor,motivaţiilor care le-au declanşat.Totodată un conflict poate să apară în individul însuşi, atunci când

evoluează comparativ anumite alternative ale unei acţiuni sau în doi saumai mulţi indivizi sau grupuri când aceştia încearcă să împartă resurselimitate sau să ajungă la un acord.

V. Pavelcu aprecia (definea) conflictul ca „o formă interioară defrustraţie întrucât satisfacerea unei tendinţe se face în detrimentul alteia.”(1969, p.52).

Conflictul se manifestă ca o tensiune, frământare existentă atât înviaţa individului cât şi între membrii unui grup social.

Exerciţiu: Ce tipuri de conflicte cunoaşteţi? sau Enumeraţi cât maimulte conflicte care vi s-au întâmplat , aţi participat sau despre care aţicitit, auzit, etc.

Tipologia conflictelor în funcţie de anumite criterii

1. Criteriul localizarea tendinţelor, forţelor, cauzelor, conflictelor.

LOCALIARE:- INTERNE (localizare intrapsihică sau intrapersonală) –

exemple: vocile interioare, dialogul subpersonalitaţilor.

N. Mărgineanu propunea următoarea clasificare a conflictelor interne sau psihologice: analitice şi sintetice.

Conflictele analitice:

- Balanţa emotivă euforică sau depresivă poate constitui sursa unui astfelde conflict. Dezechilibrul poate fi provocat fie de factori endocrini:

tiroida şi hipofiza versus paratiroida şi epifiza; ganglionii simpatici, careintensifică biotonusul, versus cei parasimpatici, care încetinesc biotonusul



şi duc la stări depresive, fie de factori de mediu: moartea copilului unic,deziluzia primei căsătorii îi face pe unii să nu se mai căsătorească,regimurile totalitare.- Alte exemple: conflict al copilului aflat între fanatismul religios al

părinţilor şi cunoştinţele ştiinţifice primite la şcoală. Conflict între bugetul familial nesatisfăcător şi nevoile care se impun sacrificate saureduse (hrană, îmbrăcăminte, o locuinţă, şcolarizarea copiilor eic.).Conflict între viaţa profesională şi familie.Conflicte sintetice:

Conflictele dintre conştiinţă şi inconştient au fost puse în evidenţă deFreud, dar ele nu sunt numai de ordin erotic, ci privesc şi amorul propriu,cum au arătat Adler şi Jung. Când Sinele învinge Supra-Eul şi se revarsăasupra Eului, se produce acţiunea antisocială. Tirania Sinelui se traduce

prin lipsa de integrare, organizare, ceea ce face imposibilă închegareacaracterului. Individul cade pradă diverselor ispite, îi lipsesc stăpânirea şiconducerea de sine. Când Supra-Eul şi conştiinţa morală domină, inhibă,tiranizează Eul, poate apărea nebunia.De această dată integrarea este rezultatul nemijlocit, dar ea esteunilaterală şi exagerată, tiranică şi fără măsură.Individul devine pedant sau ultramoralist.Conflicte din inconştient: acesta cuprinde atât Sinele, cât şi o parte dinnormele sociale sădite de mamă înainte de apariţia conştiinţei şi care ţinde Supra-Eu.Conflicte din conştiinţă.

Conflictele externe sunt numite ca atare: „conflicte". Ele pot implica persoane, grupuri / instituţii / organizaţii, comunităţi, state, blocuri denaţiuni, dar şi valori, ideologii, cunoaştere (conflictul sociocognitiv) etc.Să ne gândim la conflictele dintre generaţii, între copii, de cuplu, întrevecini, conflictul etnic, cultural. religios, conflictul comercial, conflictulconsumatorului, conflictul salariaţilor şi industrial, ambiental, conflictulgenerat de venituri inegale conflictul din instituţiile educative, conflictul

dintre individ şi autorităţile statale, conflictul internaţional, sau chiar conflictul de frontieră. Există, apoi, conflicte de un tip specific: veziconflictul de competenţă (în jurisdicţie), conflictul de legi sau conflictulliterar.Cele două forme nu sunt autonome, ci strâns interdependente O persoanătulburată de un conflict intern generează invariabil unul sau mai multeconflicte externe, fie prin exteriorizarea emoţională a trăirilor sale, fie

prin acte care trădează alterarea funcţiei cognitive (persoanadistorsionează semnificaţia unor situaţii obiective), acte pe care cei din

jur le percep, în mod firesc, drept neadecvate relaţiei pe care o au sau o percep cu persoana aflată în conflict intern. Sensul invers al influenţei



este tot atât de evident: nu este vorba doar de ecoul, rezonanţa saurăspunsul intern al unei confruntări interpersonale, ci îndeosebi de faptulcă factorul extern reprezintă îndeobşte sursa conflictului interior.Lucrarea de faţă vine cu abordarea psihosocială a conflictului şi rezolvării

acestuia, ceea ce înseamnă că prevalentă va fi natura externă, socială aconflictului, de interrelaţionare. Nu vom face operă de psihoterapeut / psihiatru, nici de pedagog / logician, ori de psihofiziolog. Facem odelimitare suplimentară a teritoriului, în sensul că nu vom trata conflicteleinternaţionale (numite în literatura de specialitate "studii asupra păcii").Focalizarea cărţii este asupra conflictelor interpersonale. Evident, multedin conflictele intergrupale, organizaţionale, inter-organizaţionaleş.a.m.d. se rezolvă de către indivizi având mandat de reprezentanţi.Aceasta extinde, în mod

implicit, aria de acoperire a cărţii.” (N. Mărgineanu, 1976, p. 267-273)- EXTERNE (extrapsihice, extrapersonale) – pot implica

persoane, grupuri, instituţii, organizaţii.

2. Natura tendinţelor forţelor.

2.1.Conflicet psihologicePrin conflictul psihologic înţelegem ciocnirea dintre diferite forţesau elemente dinamice fie ele înnăscute fie dobândite.

2.1.1. Conflicte între tendinţele înnăscute.2.1.2. Conflicte între tendinţele dobândite.2.1.3. Conflictele între tendinţele înnăscute şi dobândite.2.1.4. Conflicte între tendinţe şi aptitudini.2.1.5. Conflicte determinate de temperament.2.1.6. Conflicte determinate de însuşire de caracter.

După rolul valenţelor ce se manifestă în câmpul motivaţional K.

Lewin delimitează 3 tipuri de conflicte:- atracţie – atracţie- respingere – respingere- atracţie – respingere

Având ca punct de plecare rolul valenţelor ce se manifestă ca forţeîn câmpul motivaţional al subiectului K. Lewin a stabilit trei tipuri deconflicte:

1. Conflictul atracţie-atracţie - când două valenţe pozitive îşidispută supremaţia (de exemplu când eşti invitat la o petrecere între

prieteni şi doreşti să asculţi acasă concertul de Anul Nou de la Viena, sau



atunci când ţi se propune o funcţie importantă în conducerea a două partide politice diferite).

2. Conflictul respingere-respingere - este conflictul provocat delupta între două valenţe negative. De exemplu situaţia elevului care a

făcut o poznă şi diriginta i-a spus să vină cu părinţii la şcoală. Dacă elevulspune părinţilor va fi pedepsit de ei; dacă nu spune va fi pedepsit dediriginte.

3. Conflictul atracţie-respingere - este provocat de o valenţă pozitivă opusă unei valenţe negative. De exemplu dorinţa unui tânăr de ainvita o fată frumoasă la film şi teama de a fi refuzat, sau dorinţa de a faceun control medical şi teama de a nu-ţi descoperi o boală incurabilă etc.

Referindu-se la conflictele determinate de valoarea de stimulare aunui obiect, fenomen, trebuinţă, V. Pavelcu (1969, p.52) atenţiona

„conflictul este prin excelenţă un factor al tensiunii afective. Două saumai multe tendinţe egale în intensitate dar calitativ incompatibile, creeazăconflictul.

2.2. Conflicte biologiceÎn afară de conflictele psihologice există şi conflicte biologicelegate de interferenţe dintre suflet şi corp. Ele provin din tulburăriîn funcţionarea normală a sistemului nervos; deficienţa altor organede care sistemul nervos este legat (legate de funcţia glandelor cusecreţie internă, de nutriţie, etc.)

2.3. Conflicte psiho-socialeEle cuprind toate conflictele dintre individ, semeni şi societate. Ele

pot fi grupate în conflicte:- familiale- şcolare- profesionale- economice- religioase

- juridice- politice- sportive

2.4. Conflicte socio-culturale şi de evoluţieTipice sunt conflictele familie - şcoală, conflictele adolescenţei,menopauzei, pensionării, dezrădăcinării, provocate de şomaj, celeexprimate de mişcările anarhice ale tineretului. Adolescenţa este ocriză de creştere biologică, dar şi psiho-socială şi morală. Estedeterminată de orientarea transfamilială a pornirii erotice, în

conflict cu dependenţa materială de părinţi. Menopauza dătulburări care aduc aminte fie de isterie, fie de psihoza maniaco-



depresivă. Pensionarea, mai ales la unii bărbaţi, este percepută ca odetronare, părăsirea puterii de către foştii directori, de ex. Şi invers,un muncitor dintr-o meserie grea vede pensionarea ca pe o

binefacere; un om de ştiinţă de asemenea, întrucât se poate dedica

studiului. Dezrădăcinarea prin migrarea de la sat la oraş sauinvers. Ea se manifestă fie prin refuzul de a accepta noile norme,fie prin adaptarea superficială la noul mod de viaţă. Unele mişcări

ale tineretului resping disciplina familiei, munca, curăţenia,normele sexuale (vezi curentele hippy si beat).

3. Aria socială sau parteneri

3.1. Conflict interpersonal între doi indivizi, persoane care

locuiesc împreună, părinţi-copii, soţ-soţie, vecini, şef-subordonat,client-vânzător.Psihosociologul Deutsch M. Delimitează 5 tipuri de conflictinterpersonal:- veridic- contingent- deplasat- latent- falsul conflict

Centrându-ne atenţia asupra conflictelor interpersonaletrebuie să menţionăm clasificarea pe care o realizează

psihosociologul Deutsch M. (cf. Neculau A., 1996, pp. 223-233)delimitând, în funcţie de relaţia dintre starea obiectivă a lucrurilor şi percepţia acestei stări de către părţile aflate în conflict, cincitipuri de conflict:1. conflictul veridic - este „obiectiv”, rezultând dintr-o percepţiecu acurateţe a mediului; este adesea greu de rezolvat, rezolvarea

putând rezulta dintr-o abordare colaborativă, stabilindu-se raţional

priorităţile printr-o raportare la unmecanism instituţional;2. conflictul contingent - este rezultat al incapacităţii părţilor de agăsi alternative în soluţionarea problemei atunci când cadrul real dedezvoltare şi rezolvare al conflictului este blocat sau nu poate ficontrolat;3. conflictul deplasat - porneşte de la un conflict cu substrat

profund, nerezolvat şi neexprimat imediat;4. conflictul latent - apare sub forma unui disconfort psihic faţă de

o anumită problematică socială, fără a fi atribuit expres unei situaţii



concrete. Este tipul de conflict „mocnit” care ar trebui să aibă loc,dar nu s-a declanşat pentru că nu au existat condiţii de opoziţie;5. falsul conflict - se manifestă ca rezultat al unei percepţiideformate a datelor, nu are bază obiectivă dar se poate alimenta pe

parcursul evoluţiei sale din motive şi atitudini care să-l transformeîntr-un conflict adevărat.

Autorul citat apreciază că între diferitele categorii de conflictnu există o delimitare foarte exactă deoarece interacţiunea părţilor aflate în conflict poate transforma un tip de conflict în altul.

Depăşirea conflictelor se realizează în funcţie de tipulacestuia, de sursele generatoare, de mijloacele personale şi decapacitatea de persuadare şi influenţare a partenerilor spre

cooperare şi consens, de creativitatea părţilor aflate în conflict.Alături de tipurile de conflict menţionate, la nivelinteracţional se delimitează şi conflictul de roluri. În cadrul unuigrup rolurile asumate de actorul social se complementarizeazăreciproc.

3.2. Conflict intragrupal: în colectivul de muncă, birou,organizaţie, întreprindere, partid, familia lărgită.

3.3. Conflict intergrupal: între grupuri etnice, politice, bande detraficanţi, de cartier.

3.4. Conflict internaţionalAnatol Rapaport (1974, Conflict in MAN MADEENVIRONMENT, Middlesex Penguin, Books, cap.16, ATaxonomy of Conflicts), consideră drept criteriu sistemele / părţileimplicate şi identifică conflictele:

Endogene - exogene. În conflictele endogene părţile implicateconstituie subsisteme ale unui sistem mai larg, care are propriile

mecanisme de control al conflictului. De ex., conflictul între doicetăţeni ai unui stat. Conflictul între două state este, de regulă,exogen, intrucât de obicei nu există un supra-sistem apt de aexercita controlul sau de a rezolva conflictul, deşi chiar şi războiuldintre naţiuni are unele caracteristici ale conflictului endogen(există foruri suprastatale care pot interveni). Războiul civil este unexemplu de ambiguitate.Simetrice - asimetrice. În conflictele simetrice participanţiiconstituie sisteme similare şi se percep ca atare: doi indivizi care se

ceartă, două state comparabile sunt în război. În conflicteleasimetrice sistemele implicate sunt foarte disproporţionate sau sunt



percepute ca atare: o revoltă sau o revoluţie. Ambele pot fi oriendogene (de ex. opoziţia politica în interiorul unui stat), oriexogene (cucerirea de tip colonial a popoarelor "înapoiate").Orientate spre litigiu / prolemă - orientate spre structură.

Conflictele orientate spre litigiu se sting în momentul în care esterezolvată problema (un litigiu între un cetăţean şi stat, o grevă într-o întreprindere). Celelalte ţintesc schimbarea structurii sistemuluisau a suprasistemului. O revoluţie este întotdeauna orientată spreschimbarea structurii. Dacă reuşeşte, se schimbă ceva în structurastatului; dacă este înăbuşită, caz în care se va numi doar rebeliune,se schimbă însăşi structura organizaţiei revoluţionare (care este, defapt, dizolvată).

4. După efect şi impactul conflictelor4.1. Conflicte constructive se prezintă ca o tensiune carestimulează energiile individuale confruntarea conduce în final lasoluţii benefice ambelor părţi, la clarificări, la eliminareadisfuncţiilor de comunicare sau interpretare.

4.2. Conflicte distructive au la bază tensiuni negative careîmpiedică găsirea unor soluţii fapt ce conduce la apariţia unor noidisfuncţionalităţi, la deteriorarea relaţiilor interpersonale, ladezintegrarea unor grupuri, etc.

5. După criteriul rezultatului

5.1. Conflicte de sumă zero – unul pierde, altul câştigă5.2. Conflicte de cooperare – ambii câştigă, ambii pierd5.3. Conflicte mixte

6. După modul de percepere a adversarului – luptele, jocurile,

dezbaterileÎn funcţie de modul de percepere a adversarului, Rapaport apreciază că

pot fi considerate drept conflicte şi luptele, jocurile, dezbaterile, în luptă,oponentul este clar

perceput ca duşman, ca cineva care ameninţă autonomia celuilalt prinsimpla prezenţă sau existenţă. Reacţia "normală" este de a-l îndepărta dinmediul propriu pe duşmanul perceput, prin orice mijloace (prinameninţare, distrugere sau alungare). Atenţia este concentrată asupraduşmanului, iar acţiunile sunt ghidate de puternice impulsuri emotionale,

care suprimă adesea analiza raţională. Spre deosebire de animale, careîncetează lupta în clipa în care adversarul a dispărut sau a devenit



inofensiv, la om învăţarea şi memoria fac ca lupta sa continue şi înabsenţa fizică a duşmanului. Vendetele de familie purtate timp de maimulte generaţii sunt exemple de exagerare a luptei. Jocul este caracterizat

prin analiza situaţiei, prin perceperea celuilalt ca oponent (faţă de care

atitudinea afectivă poate fi neutră sau prietenoasă), iar atenţia sefocalizează asupra situaţiei (asupra căreia oponentul are şi el un control parţial), situaţie care poate fi luată sub un control mai mare printr-o strategie mai inteligentă.Oponentul este constrâns de aceleaşi reguli ale jocului: el cooperează înmenţinerea jocului;

7. Conflicte de rolJ. Maisonneuve delimitează două categorii principale de conflicte de rol:

- intrasubiective- intersubiectiveInteracţiunile existente între rolurile unei persoane pot deveni surse aleunor conflicte.Conflictele de rol, conform definiţiei, sunt stări psihice tensionaleanxioase şi disfuncţionale în plan comportamental, provocate deincongruenţa a două sau mai multe roluri ale aceleiaşi persoane, sau aleunor persoane diferite aflate în interacţiune directă. Se pot distinge douăcategorii principale de conflicte de rol:

1. Conflicte intrasubiective - ce constau în incompatibilitateadintre rolurile aceleiaşi persoane. J. Maisonneuve subliniază căexperienţa trăită la nivel individual este deosebit de acută atuncicând subiectul este plasat într-o poziţie de intersecţie. De exemplucazul marginalizatului, un individ transplantat ca adult într-o altăcultură foarte diferită de a sa în care nu reuşeşte să se adapteze decâtîn mod parţial, sau cazul adolescentului în societăţile dezvoltatesfâşiat între modelele de cultură infantilă şi cele ale adulţilor); cândnu aderă afectiv sau ideologic la rolul său, sau când individul estecontrariat între exigenţele incompatibile ale unui rol mixt.

2. Conflicte intersubiective – ce constau în incompatibilitateadintre două persoane care au concepţii diferite asupra aceluiaşi rol.De exemplu concepţiile diferite a doi membri ai aceluiaşi partid

politic asupra rolului preşedintelui.J. Maisonneuve (1996, pp. 302-204) distinge câteva categorii principalede surse ale conflictelor de rol:

1. Surse de conflict ţinând seama de condiţiile socio-culturale:a. proliferarea rolurilor în societatea contemporană;b. inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri

corelative (poziţii de intersecţie dintre două grupuri, între douăculturi;



c. evoluţia rolurilor o devansează pe cea a statutelor şi a modelelor comune (imaginea rolului femeii contemporane).d. articularea deficientă a funcţiilor: cazurile de interferenţă a

posturilor într-o organizaţie profesională aflată în

transformare;2. Surse de conflict la nivel interacţional:a. discordanţa aşteptărilor şi a conduitelor de rol între două saumai multe persoane;b. competiţia pentru asumarea simultană a aceluiaşi rol.3. Situaţii conflictuale trăite la nivel individual:a. atunci când subiectul este plasat într-o poziţie de intersecţie;b. atunci când nu aderă afectiv sau ideologic la rolul său;

8. Conflicte pedagogicePedagogia tradiţională a constituit sursa celor mai numeroase

conflicte în planul asupra concepţiilor asupra educaţiei şi a generat multesituaţii conflictuale. Pentru a ilustra aceste situaţii conflictuale estenecesară cunoaşterea triunghiului pedagogic al lui J. Houssaye (1933)unul din cele mai simple modele explicative ale situaţiei pedagogice bazat

pe trei elemente: cunoaşterea, profesorul şi elevii, precum şi pe trei procese esenţiale ale situaţiei pedagogice:

1. predarea - care privilegiază axa profesor - cunoaştere, elevuldevenind „terţul inclus”;

2. formarea - care privilegiază axa profesor - elevi, rolul „terţuluiinclus” fiind atribuit cunoaşterii;

3. învăţarea - care privilegiază axa profesor - cunoaştere caz în carerolul terţului inclus revine profesorului.

Situaţiile conflictuale se prezintă sub diverse forme (cf. MarianaMomanu, 1998, pp.214-216):

• conflict predare - formare – formaliştii accentuează asuprarelaţiei educative profesor - elev, profesorul situându-se mai degrabă

în rolul de partener în procesul formării, decât în cel de posesor şitransmiţător al cunoaşterii;• conflict predare - învăţare - provocat de atribuirea roluluiesenţial al cunoaşterii elevului, profesorul fiind un mijlocitor, alcărui rol se afirmă mai ales în domeniul însuşirii metodei şi aldobândirii stilului de învăţare, decât în cel al învăţării propriu-zise;• conflict profesor - elev este conflictul ce intervine între profesor şi elevii care sunt neînţeleşi, frustraţi şi incapabili să soluţionezeanumite probleme a căror sferă depăşeşte domeniul cunoaşterii

ştiinţifice;



• conflictul profesor - cunoaştere - conflictul se instalează între profesor şi cunoaşterea însăşi, în momentul în care profesorultrebuie să-şi asume anumite libertăţi în ceea ce priveşte programaşcolară, dar nu o face pentru că aceasta trebuie parcursă în

întregime;• conflict cunoaştere - elev - datorită posibilei discrepanţe între puterea de asimilare şi înţelegere a elevului şi standardul ridicat lacare se raportează, se manifestă atitudinea elevului de respingere acunoaşterii;• conflictul elev - elev - sistemul concurenţial promovează eleviicu aptitudini înalte în domeniul intelectual şi marginalizează aceielevi care nu se situează la acelaşi nivel intelectual, dar manifestăabilităţi în alte domenii: artistic, sportiv, etc.

• conflictul profesor - profesor — din multiple cauze unele fiindreprezentate de rezultatele obţinute de elevii foarte buni în cadrulcompetiţiilor şcolare, profesorul poate intră în conflict cu ceilalţimembri ai comunităţii profesorilor. Conform acestui principiu,

profesorul competent este acela ai cărui elevi obţin rezultate înalte;• conflictul cunoaştere - cunoaştere - acordând atenţie maximătransmiterii integrale a cunoştinţelor impuse de programa şcolară,

profesorul pierde aşadar din vedere importanţa transpuneriididactice a conţinutului ştiinţific, a prezentării materialului într-unlimbaj accesibil elevilor. Se evidenţiază şi existenţa unui conflictîntre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a elevului,deoarece pentru elev cele două concepte sunt distincte: una pentruviaţa şi activitatea din afara şcolii şi una pentru şcoală şi examene.

Cunoscând aceste situaţii conflictuale putem realiza o reprezentaremai clară asupra posibilităţilor de control şi ameliorare a conflictelor ce

pot să apară atât în spaţiul didactic, cât si în afara lui.



PROTOCOL

CONFLICTELE PEDAGOGOCE

1. Ancorarea – taxonomia conflictelor - reamintit criteriile după care s-auclasificat conflictele, exerciţiu creativ.

- substantiv – tipuri de conflict delimitate de M. Deutsch- verb – tipuri de conflict de roluri- adjectiv – tipuri de conflict după rolul valenţelor

Enumeraţi:a) situaţii în care conflictul provoacă creativitatea.

b) situaţii în care conflictul inhibă , blochează creativitatea.

2. Tipologia conflictelor pedagogiceJ. Houssaye – un model explicativ al situaţiei pedagogice bazat pe :

3 Elemente

+

3 Procese esenţiale

Cunoaşterea Predarea (privilegiază axa profesor – cunoaştere,

elevul este terţul inclus)

Profesorul Formarea

Elevul Învăţarea (favorizează axa cunoaştere – elev,

profesorul este terţul inclus

SITUAŢII CONFLICTUALE

1. Conflict REDARE - FORMARE

Unii susţin predarea ca flux de informaţii.Formaliştii susţin că predarea nu este un simplu proces de transmitere alinformaţiilor, ci un proces formativ în care profesorul este mai degrabă

partener.

Conflict de roluri:- verbul de posesor şi transmiţător al cunoaşterii- rolul de partener şi formator: a) latent, b) manifest.

De discutat despre parteneriat.

REPREZENTAREA SOCIALĂ

-discuţii-



Cum concep cu :- anul I şi anul II – formare fond interacţional – accent latura A- anul II şi anul III – formarea prin creativitate – accent latura B

Joc de rol – sau Calul şi Jucătorii de şahFormarea – triunghiul profesor – elev, terţul cunoaştereaPredarea – profesor – cunoaştere – terţul elevul

2. Conflict PREDARE-ÎNVĂŢARE

Provocat de atribuirea de către promotorii activismului elevilor roluluiesenţial în cunoaşterea Elevului – profesorul are rolul de mijlocitor(metodele creative şi conflictul de rol resimţit de profesor)

Rolul profesorului de mijlocitor se afirmă mai ales în domeniul însuşiriimetodelor şi formării stilului de învăţare decât în cel al învăţării propriu-zise (profesorul se simte frustrat)

1. Activismul elevului – pasivismului elevului2. Pasivismul profesorului (relativ) – activismul exagerat al

profesorului.

Exemple: învăţarea în clasă, învăţarea pe grupe mici (grupul mic casarcină didactică)

3. Conflict PROFESOR - ELEV

diversitatea de conflicte ce pot surveni între profesori şi elevi care se simtfrustraţi, neînţeleşi, incapabili să soluţioneze anumite probleme a căror sferă depăşeşte domeniul cunoaşterii ştiinţifice.

- conflicte între generaţii, vezi şi tipologiaExemple de cerut.

4. Conflict POFESOR - CUNOAŞTERE

Conflict între profesor şi cunoaştere ce apare atunci când profesorultrebuie să-şi asume nişte libertăţi în ceea ce priveşte parcurgerea

programei şcolare (dar nu o face pentru că aceasta trebuie parcursă înîntregime.

Exp.: predarea psihologiei personalităţii la anul I când nu aveam de careinformaţii să fac ancorarea şi trebuia redus ritmul şi cantitatea deinformaţii în forma structurării fondului informaţional al studentului.

Puteţi da şi alte exemple?



5. Conflict CUNOAŞTERE – ELEV

Se datorează discrepanţei posibile între puterea de asimilare şi înţelegerea elevului şi standardul ridicat al informaţiilor la care se raportează. Se

manifestă atitudinea elevului de respingere a cunoaşterii.

Exp.: profesorii care predau la clasele mici, şi la clasele mai (cu noţiunifizice şi cunoştinţe generale, etc.)Acest tip de conflict este întreţinut de concepţia elitistă – în domeniulînsuşirii cunoştinţelor, instruirii, programele şi conţinutul lor fiindelaborate pentru elevul cu aptitudini superioare şi posibilităţi peste medie.

Nu este avut în vedere elevul cu aptitudini normal dezvoltate.

6. Conflictul ELEV- ELEVProvocat de sistemul concurenţial ce promovează elevii cu aptitudini înalte în domeniul intelectual şi marginalizează pe acei elevi care nu sesituează la acelaşi nivel intelectual, dar manifestă abilităţi în alte domenii:artistic, sportiv, etc.Enumeraţi alte surse de conflict.

7. Conflict PROFESOR – PROFESOR

Cauze multiple unele fiind reprezentate de rezultatele obţinute de eleviifoarte buni în cadrul competiţiilor şcolare. Profesorul competent este celai cărui elevi obţin rezultate înalte (dar unii copii se pregătesc înfamilie foarte mult).Enumeraţi alte cauze.Ce tip de conflict poate fi?Ce alte exemple cunoaşteţi?

8. Conflict CUNOAŞTERE – CUNOAŞTERE

Se produce între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a elevului,elevul consideră cunoaşterea comună necesară pentru viaţa şiactivitatea din afara şcolii (la ce mă ajută ce învăţ) şi cunoaştereaştiinţifică înaltă – necesară pentru şcoală şi examene.Se produce din cauza profesorului care pierde din vedere importanţatranspunerii didactice a conţinutului ştiinţific (a arăta pe înţeles la ce suntnecesare cunoştinţele).



Conflictul, cauză universală a bolilor mentale(N. Mărgineanu, 1976)

Dacă încercăm să pătrundem mai îndeaproape natura intimă adiferitelor cauze de la baza bolilor mentale, indiferent dacă ele sunt înfuncţie de ereditate sau de mediu, şi stabilim caracterul lor comun, caresă reprezinte oarecum numitorul, la care - în cele din urmă - să poată fireduse toate cauzele, atunci am spune că acest caracter comun trebuiecăutat în noţiunea de conflict sau de lipsă de colaborare armonică afactorilor care stau la baza persoanei umane şi o determină. În cele ceurmează ne propunem să analizăm în mod direct mai deosebit aceastănoţiune de conflict, descriind clasele fundamentale în care el poate fi

grupat.(a) Conflicte psihologice. Prin conflict psihologic înţelegemciocnirea dintre diferitele forţe sau elemente dinamice care stau la bazaactivităţii umane şi o determină, fie ele înnăscute, fie dobândite, precumşi ciocnirile dintre aceste forţe şi aptitudini, temperament şi fire. Dinmotive didactice, de ordine şi sistematizare, le vom împărţi în (1)conflicte între tendinţele înnăscute, (2) conflicte între tendinţeledobândite, (3) conflicte între tendinţele înnăscute şi dobândite, (4)conflicte între tendinţe şi aptitudini, (5) temperament, şi (6) fire.

A) Începem cu conflictele dintre tendinţele înnăscute. S-a spusdespre om că e bun de la natură şi că forţele, cu care el vine de la naştere,sunt în deplină armonie. Conflictul e o apariţie ulterioară, iar originea satrebuie pusă în seama mediului, a celui social cu deosebire. Alţii,dimpotrivă, susţin ca forţele înnăscute sunt independente şi anarhice,ordinea şi colaborarea fiind opera educaţiei, al cărui fruct e caracterul.Atât o teză, cât şi alta sunt greşite. Într-adevăr, între acţiunea diferitelor tendinţe native nu e nici o armonie prestabilită, precum nu e nici deplinantagonism. Situaţia pare să fie aşezată între aceste două extreme, anumela mijloc pentru cei mai mulţi, şi între mijloc şi cele două extreme pentru

restul celor mai puţini. Totul depinde de individ şi de tendinţa închestiune.

Să considerăm mai întâi variaţia de la tendinţă la tendinţă. Întreinstinctul de conservare individuală şi cel al speţei sau între amorul

propriu şi dragostea faţă de sexul opus, desigur, sunt foarte multeconvergenţe. Într-o bună, foarte bună măsură, aceste două instincte de

bază, care determină în primul rând conduita umană, merg mână în mână.iubirea fată de propria fiinţă nu împiedică iubirea faţă de altă fiinţă de sexopus. A vedea însă între aceste două porniri de bază numai acţiune

convergenţă şi paralelă, de armonie şi colaborare, înseamnă să vedemnumai o parte din adevăr şi nu adevărul în întregime, uitând aproape toate



romanele şi dramele ce le-am citit, precum şi viaţa de toate zilele, dincare ele au fost inspirate şi a căror expresie ele sunt. Elementul dramatic

prin excelenţă, fie în artă, fie în viaţă e, în fond, tocmai conflictul dintreaceste două porniri de bază, care în cazul unora — cei fericiţi şi cu noroc

- merg mână în mână, iar în cazul altora - cei urmăriţi de o fatalitate fărăde noroc - se bat cap în cap. Ion, din neîntrecuta capodoperă a luiRebreanu, urmând vocea instinctului de conservare, vrea pământ. Dar - înacelaşi timp - mânat de instinctul conservării speciei, el vrea şi o fatăfrumoasă. Şi amândouă deodată nu se pot! La fel cu raporturile dintreamorul propriu şi frica. La un cinematograf, când se strigă foc, frica îţicere să o iei la fugă; amorul propriu şi prestigiul în faţa celorlalţi, legat deel, îţi cere să dai întâietate copiilor şi femeilor. Precum la fel şi cu amorul

propriu şi mânia! Mânia îţi cere, ca o insultă, să o plăteşti pe loc ; amorul

propriu şi sentimentul demnităţii îţi cer să nu te cobori şi să urmezi altăcale.Desigur, existenţa acestor conflicte nu îndreptăţeşte cu nimic teza

contrară că viaţa nu e decât o ciocnire de forţe antagoniste. A crede aşaceva înseamnă a trece de la o extremă la alta, uitând că faptele sunt, înrealitate, între aceste două puncte extreme. Într-adevăr, într-o serie de altemulte cazuri acţiunea tendinţelor de mai sus merge mai mult sau mai

puţin paralel. Existenţa acestor colaborări e atât de lămurită, încât credemcă simpla atragere a atenţiei asupra lor ajunge.

Am putea, de aceea, spune, în concluzie, că între diferitele forţesufleteşti înnăscute e deodată şi armonie şi conflict, totul depinzând deîmprejurări. Aceste forţe sunt - ca să întrebuinţăm o comparaţie - ca şifraţii, care se iubesc şi se ajută, dar - în acelaşi timp - se mai şi ceartă şi

bat, ajungând în unele împrejurări tragice chiar să se omoare, după cumsunt împrejurările şi scopurile pe car ei le urmăresc.

B) Să trecem la conflictele dintre tendinţele dobândite, numite şideprinderi sau obişnuite. Obişnuinţa de a fuma vine uneori în conflict cuaceea de a te îmbrăca frumos sau de a cumpăra cărţi, în cazul că banii nuajung pentru toate. La fel cu antagonismul - în aceleaşi condiţii - dintre

dorinţa de a mânca bine şi a te îmbrăca frumos şi aceea de a locui unapartament confortabil, sau cu obişnuinţa de a petrece seara la cafenea şia dormi mult, ori cu deprinderea de a citi şi aceea de a merge des lacinematograf.

În general, tendinţele dobândite sunt în slujba celor înnăscute.Uneori ele ajung, totuşi, să fie şi în contradicţie cu ele. Obişnuinţa de amânca în societate poate, câteodată, contrazice pornirea gurmandă de aconsuma cât mai mult. Băutura e destinată ca aperitiv şi anexă amâncării, iar la unii ajunge să ia locul mâncării. Conflictul dintre

tendinţele înnăscute şi obişnuinţe devine acut atunci când este vorba deinstincte şi obişnuinţele cu caracter social, legate de totalitatea normelor



morale. în acest caz, el duce la acel sentiment de înăbuşire, pe carecivilizaţia ajunge să-1 provoace şi de care Freud s-a ocupat înspresfârşitul vieţii sale.

Să trecem la conflictele dintre tendinţe şi aptitudini. Amorul

propriu cere omului fapte mari, poziţie socială şi economică înaltă, dar inteligenţa nu-l ajută. La fel cu pornirea erotică. Ajungerea ei la succesemai cere - în unele cazuri cel puţin - pe lângă un fizic frumos şi ointeligenţă subtilă. Fricosul ţine cu orice preţ să evite situaţiile

periculoase, dar inteligenţa scăzută sau lipsa de memorie ori atenţie îlduce de-a dreptul spre ele. Bătăiosul ţine să-şi manifeste agresivitatea, dar forţa musculară nu-1 ajută.

Ciocniri asemănătoare găsim şi între tendinţe şi trăsăturile detemperament şi fire. E cazul îndrăgostitului, care-şi ratează orice succes

din cauză că e prea grăbit sau încet, nervos sau calm, emoţionabil saurece, ori introvertit sau extravertit din cale afară.(b) Conflicte biologice. În afară de conflictele psihologice mai

există şi conflicte biologice, legate de interferenţa dintre suflet şi corp.Ele provin din cauza unor tulburări în funcţia normală a sistemului nervoscerebrospinal sau autonom, fie din cauza unor deficienţe a celorlalteorgane, de care sistemul nervos e legat. Bineînţeles, tulburările organicedevin psihologice numai atunci când sistemul nervos şi conştiinţa le

prind. Atributul de biologic, sub care am cuprins conflictele de care neocupăm aici, 1-am introdus tocmai pentru a arăta acest lucru. Restulconflictelor strict organice, fie somatice, fie funcţionale, care nu afecteazăsistemul nervos, evident, nu ne interesează.

Conflictele biologice, dependente de sistemul nervos şi deorganismul în care el se află, sunt de mai multe feluri. Mai importantesunt cele biochimice, legate de nutriţie, cele endocrine, legate de funcţiaglandelor interne, cele virulente, legate de prezenţa unor microbi

patogeni, şi cele neurologice propriu-zise, legate de tulburări în funcţiasau anatomia sistemului nervos.

La conflictele biochimice, legate de procesele anabolice şi

catabolice, care stau la baza nutriţiei organismului, avem diferiteleotrăviri, printre care cele mai frecvente sunt cele cu alcool, care duc ladelirium tremens sau la boala lui Korsakow, apoi acelea cu morfină,cocaină etc. sau o dietă cu totul unilaterală şi insuficientă, care duce la

pelagra, ce bântuie atât de amar populaţia săracă din unele regiuni aletării.

La conflictele de origine endocrină grupăm toate tulburările legatede hipo - sau hiper - funcţiunea diferitelor glande cu secreţie internă, care- judecând după ultimele cercetări – se pare că au o importanţă cu totul

excepţională. Inteligenţa, temperamentul şi, în bună parte, chiar caracterulşi organismul în întregime, par să fie, printre altele şi o funcţie a acestor



glande, aşa cum Kretschmer (54, 55), Hoskins (11) şi alţii înclină săcreadă. Un medic american, Berman (12) socoate că poate explicaaproape totul prin aceste glande, ceea ce, desigur, e o mare exagerare.Fapt cert este — spune Hoskins (11) — că până acum cunoaştem foarte

puţine lucruri în mod precis în ceea ce priveşte repercusiunea activităţiiglandulare asupra bolilor mentale. Cu toate acestea, unele lucruri sunt mai puţin stabilite. Deficienta tiroidei, de exemplu, în cazul când e destul deaccentuată, duce aproape totdeauna la cretinism şi la o slăbire şi încetinirea întregii activităţi. Alte urmări, mai puţin cunoscute, dar destul defrecvente, sunt creşterea iritabilităţii şi anxietăţii. Hiperactivitateatiroidală duce la neastâmpăr şi consumare continuâ şi superfluă de forţe,

precum şi la iritabilitate. Deficienţa paratiroidă are drept rezultat ocreştere a irascibilităţii. Insomnia, lipsa de cooperare, delirul şi, la sfârşit,

starea de comă, rezultă deseori din deficienţa adrenalinei. Dimpotrivă,suprasecreţia de adrenalină duce la o stare de necontenită euforie.Relaţiile dintre glandele sexuale şi persoană au intrat deja în proverbe. Oimportanţă la fel de mare pare să aibă glanda pituitară, care subordoneazăactivitatea multor alte glande, precum şi organismul în întregime.

La conflictele legate de prezenţa unor elemente toxico-infecţioaseîn organism grupăm pe cele provocate de sifilis, care e una dintre cauzele

principale ale paraliziei generale, apoi pe cele dependente de malarie, poliomielită, encefalită etc. Repercusiunile lor asupra persoanei suntaproape totdeauna dezastruoase.

Tulburările organice cu răsfrângerile cele mai frecvente asupra persoanei sunt, desigur, acelea legate de sistemul nervos, anume fie dedezvoltarea sa anormală, fie de leziuni ori de activitatca neurocitologică

propriu-zisa, cu multiplele şi variatele ei aspecte, din nenorocire încă atâtde puţin cunoscută.

De o importanţă decisivă este, desigur, constituţia care rezultă dinarhitectonica, structura şi colaborarea diferitelor funcţii şi organe carestau la baza persoanei, socotită ca suflet şi corp. E meritul lui Kretschmer (54, 55) de a-i fi demonstrat marea valoare, arătând şi repercusiunile ei

asupra bolilor mentale. Teoria sa, care a stârnit atât de multa vâlvă,reprezintă, fără îndoiala, una dintre cele mai mari descoperiri psihiatricedin ultima vreme. De ea ne-am ocupat pe larg în capitolul referitor laaspectul de biotip al persoanei.

(c) Conflictele psihosociale. Ele cuprind toate fricţiunile dintreindivid, semeni şi societate. Numărul lor e pur şi simplu imens.Importanţa lor însă a fost descoperită abia în ultima vreme. Meritul de ale fi descoperit revine cu deosebire lui Freud, urmat de Jung şi Adler,

precum şi psihiatriei americane, în frunte cu Adolf Meyer. Aceste

conflicte pot fi grupate în conflicte familiale, şcolare, profesionale,religioase, economice, juridice etc.



Conflictele familiale se împart: în conflicte de adaptare şi integrarefaţă de fraţi şi părinţi, care au loc în familia în care individul e născut, şiîn conflicte între soţ şi soţie, şi socrii. În prima grupă avem conflictelelegate de ordinea naşterii, cărora Adler le dă atâta importanţă, şi

conflictele dintre copii şi părinţi, atât de mult accentuate de Freud şişcoala sa. În a doua grupă avem conflictele maritale dintre soţ şi soţie,care termină de obicei cu divorţul. Nelipsite de importanţă nu sunt niciacelea dintre soţi şi socri, deşi frecvenţa lor e mai mică, iar intensitateamai redusă.

Destul de dese şi importante sunt şi conflictele de adaptare înşcoală, fie acelea legate de procesul de integrare al elevului faţă de ceilalţielevi şi clasă, fie acelea dependente de raporturile dintre elev şi profesor.

La fel de importante sunt conflictele profesionale. Îndeosebi atunci

când e vorba de meserii, dependente în mod foarte strâns de autoritateaunei persoane mai mult sau mai puţin capricioase sau, eventual de meseriicu riscuri foarte mari, cum sunt cele comerciale îndeosebi. Criza din 1929din America nu a adus numai un imens număr de şomeri, întreprinderifalite şi bănci închise, ci şi o aglomerare a pacienţilor în spitalele de nervişi boli mentale. Într-adevăr, şocul legat de falimentul întreprinderii sau deşomajul apărut peste noapte şi fără bani albi puşi la o parte pentru zilenegre este aşa de mare, încât afectează în mod serios nu numai sănătateatrupească, ci şi pe aceea sufletească. Fenomene asemănătoare întâlnim şiîn cazul funcţionarului terorizat de un şef nemilos şi fără inimă, cuapucături sadice, sau în cazul unui casier obsedat de ideea greşelilor denumărare, ori a conducătorului de tren, avion, automobil etc. împovăratcu o responsabilitate ce depăşeşte puterile sale. În războiul trecut s-aconstata: într-un mod care nu lasă nici o îndoială că trăsăturile nevroticesunt mai adânci şi mai frecvente la aviator decât la oricare altul. Sunt deasemenea cunoscute cazurile de funcţionari inferior bruscaţi de superiori,care-şi varsă apoi tot necazul în familie sau faţă de persoane nevinovate,asupra cărora îşi pot manifesta puterea într-un fel sau altul. La fel decunoscute sunt persoanele cu venituri neîdestulătoare sau cu poziţie

socială inferioară care vor cu orice preţ să convingă lumea de resurselelor fără limită şi de prestigiul şi puterea lor fără margini. Teoria lui Adler - cum vom vedea - are foarte multe de spus asupra tuturor acestor conflicte.

Demne de luat în seamă sunt şi conflictele religioase sau politice,deşi intensitatea şi frecvenţa lor e mai redusă. Câteva din dramele luiShakespeare şi îndeosebi acelea ale lui Ibsen sunt construite pe acesteteme. La fel cu multe alte drame şi, în special acea creaţie atât despecifică vremii pe care o trăim, romanul. O căsătorie e, adeseori, cu

neputinţă din cauza deosebirilor de religie, rasă şi... chiar partid politic.Acelaşi lucru cu relaţiile dintre semeni. Pentru mulţi partizani ai unui



partid politic, toţi membrii partidului din care fac parte sunt deştepţi şicinstiţi, în vreme ce toţi ceilalţi, din celelalte partide, sunt escroci, dacăsunt deştepţi, sau proşti, dacă sunt cinstiţi.

O serie de alte conflicte sunt legate de clasă şi avere. Câţi nu se

simt înjosiţi să stea măcar de vorbă cu oamenii din clasele de jos şisărace? Relaţiile sociale între clasele de sus şi cele de jos pur şi simplu nuexistă. E curios, dar aşa e. Într-adevâr, conformismul social al diferitelor grupări sociale e aşa de mare şi omul atât de îmbibat de el, încât multe dindeosebirile de idei, port şi credinţe nu numai că îl supără, dar de-a dreptulîl ofensează.

Nespus de adânci şi frecvente sunt şi conflictele de cultură, de carene-am ocupat mai mult în capitolul referitor la aspectul social, când amvorbit despre procesul de urbanizare al elementelor rurale, şi care,

bineînţeles, are şi o deosebită semnificaţie nevrotică. Orăşeanul venit dela sate şi insuficient integrat în noul mediu face sau pe ultrarafinatul sau pe „ţărănoiul”. În primul caz, dispreţuieşte tot ceea ce ţine de sat, iar în aldoilea socoate că valorile şi manierele rurale sunt singurele bune. Lamijloc, evident, e un proces nevrotic, legat — cum ar spune Adler — deun sentiment de inferioritate, provocat de comparaţia cu celelalteelemente urbanizate cu succes.

(d) Conflicte de evoluţie. Persoana umană nu e numai o structurăstatică, ci şi una dinamică, în neostoită devenire. Această devenireînseamnă printre altele şi o continuă formare de noi deprinderi, careaduce cu sine, în mod implicit, o neîncetată înlăturare de vechi deprinderi.Deci tot atâtea prilejuri de noi şi interminabile conflicte. Copilul obişnuitsă sugă numai la sân nu vrea să sugă cu biberonul; obişnuit cu biberonul,refuză mâncarea cu linguriţa. La început, în şcoală, copilul vrea să fietratat ca acasă, iar în meserie ca la şcoală. Elevii de liceu vin cu apucăturide şcoală primară, iar la universitate cu maniere de liceu. Noii căsătoriţi

persistă o bună bucată de vreme în obişnuinţele libertine de holtei. De aiciatâtea ciocniri, pe cât de frecvente, pe atât de încălzite, care apar chiar înainte ca aşa-zisa lună de miere să se termine. Fetele bătrâne se

comportă ca şi când ar fi tot tinere, imitându-le portul şi vorba, iar uneorichiar zburdălnicia, cu tot contrastul dintre această zburdălnicie deplasatăşi zăpada firelor de păr. Ofiţerul ieşit la pensie rămâne multă vreme unmilitar şi după. La fel cu orice soi de pensionari.

Din nenorocire pentru sănătatea noastră sufletească, supuşischimbării nu suntem numai noi, ci şi societatea. Iar uneori mersul ei emai accelerat decât al nostru. De aici un nou izvor de alte conflicte.Conflictele dintre generaţii, de care s-a făcut şi se face atâta caz în ultimavreme sunt în bună parte determinate de această discrepanţă dintre

evoluţia socială, pe de o parte, şi structura noastră sufletească, pe de altă parte. Cei tineri vor societatea pentru ei şi după chipul lor; cei bătrâni se



încăpăţânează să-i oprească mersul pe loc. Bătrânii poartă gulere tari şihaine ca în tinereţe, găsind excentric, neserios şi... chiar neruşinat felul dea se îmbrăca al celor tineri. Ei, de asemenea, pretind aceleaşi obiceiuri,aceleaşi mâncăruri, aceleaşi credinţe şi idei. Pentru ei, tot ce a fost e bun,

aşa după cum pentru cei tineri e râu şi demodat.Conflictele expuse mai sus, evident, nu trebuie concepute caentităţi separate, ci ca realităţi suprapuse, legate împreună. Ele, deasemenea, nu sunt nici egal de frecvente, precum nu sunt nici egal deintense şi importante. Unele dintre ele, anume conflictele legate de sex şiamorul propriu în special, sunt aproape tot atât de frecvente, intense şiample, cât toate celelalte împreună. Ele constituie, astfel, un fel de izvor originar al tuturor celorlalte, legate cu ele sau sădite ori derivate din ele.De aceea, pentru justa apreciere a rolului pe care conflictele de mai sus îl

joacă în persoană, este recomandabil - este chiar necesar – ca varietateaconflictelor să fie interpretate în lumina precizărilor referitoare ladinamica umană, ilustrată în fig. 5, precum şi în fig. 35, privitoare ladimensiunile de bază, în termeni de care persoana umană poate fidescrisă, interpretată şi explicată, cu maximum de economie şi eficienţă.Aceste figuri şi precizările din respectivele capitole pe care ele lesintetizează şi le ilustrează ne vor deschide calea cea mai potrivită desesizare a conflictelor majore, cu cea mai mare frecvenţă, intensitate şiamploare, pe care le întâlnim în majoritatea covârşitoare a bolilor mentale.

criterii de clasificare a conflictelor

Documents