1. Ce este metodologia criminalistica?

Metodologia criminalistica este una dintre cele trei parti ale sistemului criminalisticii, alaturi de tehnica

criminalistica si tactica criminalistica. Ea se ocupă cu stabilirea de procedee, succesiuni de activităţi logico-

tactice, tehnici şi mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura lor.

De cele mai multe ori, tactica şi metodologia se apropie şi se întrepătrund, fiind denumite si tactică generală şi tactica speciala.

2. Categoriile de probe după Ionescu

Potrivit lui Lucian Ionescu, in fuinctie de relevanta lor, probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în

acest sens:

1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori (o urmă de

muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe cămaşa de metal a unui glonţ produse de ghinturile ţevii);

2. Probe indicative – cele care indică producerea unei anumite fapte (acţiune, fenomen, proces) dar nu

indica şi autorul ei(ex. răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe);

3. Probe coroborative - acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situatii numai daca sunt

coroborate cu alte probe, de alta natura (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezenţa ei intr-un

anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor);

4. Probe determinante – sunt cele care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi

autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei; ADN).

3. Principiile identificării criminalisticii și explicați relația dintre obiectul-scop și obiectul mijloc.

a. Legalitatiib. Aflarii adevaruluic. Identitatiid. Prezumtiei de nevinovatiee. Operativitiatii – in investigarea si solutionarea cazuluif. Daca se săvârşeste o infracţiune, aceasta determină sigur modificări materiale în mediul înconjurător

Obiectele supuse examinării pot fi obiecte scop (creatoare de urmă) si obiecte mijloc (purtătoare de urmă).

Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile sale oglindite în urmă.

2. Definiție juxtapunere.

Juxtapunerea – este un procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizat in numeroase cazuri, cum ar fi

la identificarea armelor de foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile sau la identificarea obiectului

crestor al unei urme (topor). In cazul in care aparatura este folosita corect, iar detaliile sunt apreciate cu

acuratete, procedeul este foarte eficient. În caz contrar, in cazul folosirii defectuase a aparaturii, se pot face

excluderi eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.

3. Urmele latente

URMA este o modificare creată la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene care prin aspect, caracteristici, poziţie, conţinut, este utilă cercetării criminalistice

Urmele latente sunt parte a clasificarii urmelor după vizibilitate, in urme vizibile si latente. Ele sunt mai

greu de identificat fata de cele vizibile si pot fi descoperite doar cu ajutorul unor aparaturi specializate, prin

folosirea unor mijloace de iluminat si substante de prafuire penru marcare (ex. raze ultraviolete, laser, capcana

chimica la mita etc.)

3. Factorii secundari ai tragerii și dezvoltați subiectul urmelor create de interiorul țevei armei pe proiectil.În momentul producerii împuşcăturii, pe lângă proiectil, pe ţeavă mai ies şi alte produse din încărcătura

cartuşului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet şi pulbere nearsă.

Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor creea o serie de urme caracteristice

şi anume:

- rupturile provocate de presiunea gazelor;

- arsurile provocate de flacără şi de temperatura înaltă a gazelor;

- afumările create de pulberea arsă;

- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;

- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) şi uneori pe canal,

a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);

- inelul de metalizare, format prin desprinderea unor particule fine din compoziţia

proiectilului (cămaşă) şi depunerea lor pe orificiul de intrare. La pătrunderea în corpul uman, inelul de

metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului în oase;

- inelul de imprimare relevă gura ţevii şi îl întâlnim la tragerile cu ţeava lipită, datorită

acţiunii reculuilui.

Pe proiectil – pg 101 curs

4. Experimentul judiciar (+diferențe față de reconstituire)

În accepţiunea sa juridică, termenul de reconstituire defineşte acţiunea de a reconstitui şi rezultatele

acesteia, spre deosebire de aceasta, termenul de experiment are înţelesul de procedeu de cercetare în ştiinţă,

care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi

a legilor care le guvernează.

În concluzie, reţinem ca principale elemente de diferenţiere, următoarele:

a. în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor procedee tactice criminalistice este

regula, potrivit căreia ambele nu se pot desfăşura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a

fi verificat. Dacă această susţinere este valabilă în ceea ce priveşte reconstituirea, atunci relativ la experiment

trebuie arătat că acesta se poate organiza cu privire la unele activităţi, nu numai la locul faptei, ci şi în alte

condiţii, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală, fără a afecta valabilitatea rezultatului şi al

concluziilor;

b. reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susţinerilor autorilor infracţiunii, pe când

experimentul judiciar poate fi executat şi pentru verificarea declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate,

acestea fiind, de altfel, situaţiile cele mai frecvente de utilizare ale lui;

c. reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire penală care au stabilit că

infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar experimentul se execută pentru a verifica dacă este posibil ca o

situaţie să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o anumită posibilitate dovedită deja, ca la o

reconstituire.

d. În ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie remarcat că reconstituirea se efectuează

de regulă în faza de finalizare a cercetărilor. Dimpotrivă, experimentul judiciar este o operă de verificare ce

se execută într-o fază anterioară, uneori chiar înainte de începerea urmăririi penale, sensul iniţierii sale într-

un asemenea moment, fiind tocmai acela de a contribui la lămurirea unor circumstanţe ale faptei şi de a

documenta existenţa sau inexistenţa infracţiunii;

e. Reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape integral ,,filmul” săvârşirii infracţiunii,

pe când experimentul judiciar se referă doar la verificarea anumitor secvenţe, a unor aspecte sau momente,

chiar dacă este adevărat, aceasta reprezintă în mod frecvent fazele cheie ale săvârşirii infracţiunii.

6. De câte feluri sunt urmele în funcție de modul de acțiune al obiectului creator asupra obiectului primitor.

După modul de acţiune al obiectului creator putem deosebi:

a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să se producă

o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui autovehicul în mers

constant).

Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând uneori

duce la chiar la identificarea individuală.

ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).

b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafeţte de contact – ex., urme de

frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.

Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea celor două

suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiţii detaliile specifice - de

exemplu - ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor putea permite identificarea obiectului

creator.

7. Etapele ascultării persoanelor și dezvoltați ascultarea inculpatului, ascultarea liberă.

Etapele ascultării pot fi cuprinse în:

(1) Pregătirea ascultării

În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării, tactica de

ascultare, precum şi materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării, ţinând cont de

particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de personalitatea şi psihologia

făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre aceştia: antecedente penale, mediul socio-familial de

provenienţă, pregătirea şcolară, comportamentul anterior etc., pot fi foarte importante pentru buna pregătire şi

realizarea cu succes a ascultării.

(2) Studierea materialului cauzei

Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate de învinuiţi sau

inculpaţi, faptele care au fost reţinute în sarcina acestora, participanţii, calitatea şi contribuţia lor la comiterea

faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermeiul audierii.

Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare, cât şi a celor

în apărare, a circumstanţelor atenuante sau agravante.

(3) Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor concrete comise de către

autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a profilului psihic ale acestuia.

Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

1. verificarea identităţii, urmată de punerea în vedere a învinuirii şi garantarea dreptului la apărare;

2. ascultarea relatării libere;

3. adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsului (ascultarea dirijată).

Inculpat - Ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate procesuală şi de tactică criminalistică, efectuată de către către organul de urmarire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul/inculpatul poate face mărturisiri complete sau doar parţiale, cu privire la infracţiunea săvârşită şi la circumstanţele legate de comiterea ei. (pg. 194)

8. Percheziția (detalii pg. 212 curs)

Prin percheziţie se înţelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire penală şi

tactică criminalistică, destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin sau poartă urme ale unor

infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar şi care pot

servi la aflarea adevărului.

9. Enumerați factorii primari ai tragerii și dezvoltați subiectul./factorii principali ai tragerii cu arma de foc.

Pagina 101 curs

10. Arătati în ce constă identificarea după memorie.

Identificarea după memorie este o modalitate de identificare bazată pe valorificarea percepţiilor anterioare ale unor persoane în funcţie de calitatea percepţiei şi memorării realizate în anumite condiţii de timp, loc, stare psihică etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul perceput, se recurge la memoria percepţiei respective pentru a putea efectua o comparare. Memorarea percepţiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de deplasare etc.), cât şi a unor elemente de ordin senzorial divers (olfactiv, auditiv, intensitate, miros specific etc.). În funcţie de modul în care un anumit fenomen, obiect, fiinţă s-a reflectat în lumea materială producând anumite urme se conturează şi ceea ce îndeobşte constituie domeniul identificării în criminalistică.

12. Arătati care sunt etapele cercetării locului faptei și dezvoltați subiectul ridicarea obiectelor și a documentelor.

13. Confruntarea. (detalii – curs pg. 222)

Confruntarea reprezintă activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor audiate anterior în

aceeaşi cauză, între ale căror depoziţii se constată existenţa unor contradicţii, în scopul înlăturării sau

explicării acestora.

Rolul confruntării este acela de a clarifica contradicţiile existente între declaraţiile a două persoane în

aceeaşi cauză, obţinerea de noi informaţii în acea cauză, confirmarea unor fapte, situaţii, împrejurări deja

cunoscute şi, de asemenea, de verificare a declaraţiilor, fie a unor martori sau chiar a învinuiţilor sau

inculpaţilor faţă de faptele imputate.

Însemnătatea acestui act procedural se conturează, cu cât neconcordanţele din declaraţii vizează

împrejurări esenţiale pentru cunoaşterea cauzei.

Nu puţine sunt cazurile în care confruntarea conduce la obţinerea unor date noi cu privire la faptele şi

împrejurările cauzei, menite să ajute la soluţionarea acesteia.

14. Ce este tactica criminalistica?

Tactica criminalistică - formulează reguli de organizare şi desfăşurare a activităţilor de anchetă, procurare

şi examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a

victimei, ascultarea, percheziţia, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte, etc.

15. Definiția urmei în sens restrâns.

URMA este o modificare creată la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene care prin aspect, caracteristici, poziţie, conţinut, este utilă cercetării criminalistice

În sens restrâns - urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa unui alt obiect cu care a venit în contact.

16. Indicați urmele principale ale tragerii.

17. Versiunile de urmărire penală. (detalii pg 119 curs)

Sunt explicaţii probabile asupra unei fapte în integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia,

întemeiate pe informaţiile existente la un moment dat în cercetarea cauzei.

Clasificarea versiunilor:

- versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură penală.

- versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe plan

secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot servi mai apoi la

stabilirea mobilului faptei.

18. Ce este tehnica criminalistica și explicați relația dintre tehnică și metodologie.

Tehnica criminalistică - reuneşte totalitatea metodelor de descoperire, evidenţiere, fixare, ridicare şi examinare a macro şi microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau autorii

Metodologia criminalisticii - se ocupă cu stabilirea de procede, tehnici, succesiuni de activităţi logico-

tactice şi mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura lor - furt, omor, tâlhărie, mită,

înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, incendii, explozii, mărturii mincinoase, etc.

19. Fazele procesului de identificare (în ce constă identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale – arătati etapele).

Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se constituie ca

premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică şi identificarea individuală.

Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi aparţine”

Identificarea individuală consta in ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma incriminată – înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”

Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale - când sunt folosite percepţiile anterioare ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau persoană. În acest mod sunt identificaţi infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.

21. Cum se formează urmele statice?După modul de acţiune:

statice;

dinamice.

Urmele statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să se producă o

deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui autovehicul în mers

constant).

Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând

uneori duce la chiar la identificarea individuală.

ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).

22. Care sunt factorii principali ai tragerii?

25. Cum se clasifică urmele după modul de contact?

Este vorba deci, de existenţa a două tipuri de obiecte:

a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă;

b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa urme

(exemplu: parchetul lustruit reţine urme de tălpi de noroi, praf ş.a. pe o durată apreciabilă).

26. Cum se clasifică armele după modul de tragere?

(pg. 97)

27. Ridicarea de obiecte și înscrisuri.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală şi de tactică

criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată asigură obiectele

şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea se constituie într-o activitate de sine

stătătoare, deşi vizează acelaşi scop ca şi percheziţia, respectiv căutarea, ridicarea şi fixarea mijloacelor de

probă.

De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la domiciliul

persoanei care le deţine, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După ce se legitimează, va

arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.

La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezenţa posesorului sau a membrilor familiei

sale, iar în cazul instituţiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau obiecte. De asemenea este

obligatorie prezenţa a doi martori asistenţi.

Există situaţii în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz în care se

procedează la ridicarea lor silită.

Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor se găsesc şi alte obiecte sau înscrisuri care

interesează cauza respectivă, dar nu au fost menţionate în ordonanţa de ridicare, se va face cât mai urgent

completarea acesteia.

29. Prelevarea urmelor de adâncime. Explicați.

După gradul de plasticitate:

de adâncime;

de suprafaţă – stratificare;

de destratificare.

urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puţin consistent decât cel creator de urmă. Practic are

loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul obiectului primitor.

ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi

- striaţiile create de ghinturi pe cămaşa glonţului

Fineţea granulării substanţei obiectului primitor influenţează calitatea reproducerii.

30. Enumerarea felului urmelor.

1. urme de reproducere;

2. urme formate din obiecte şi substanţe;

3. urme rezultate din explozii, incendii.

1. Urme de reproducere

- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe suprafaţa celuilalt

urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).

2. Urme formate din obiecte şi substanţe

- variate ca provenienţă – ex.: accident auto: părţi din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ş.a.; obiecte

abandonate de infractor (dălţi, cuţit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de substanţe (sânge,

vopsea etc.);

- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.

3. Urmele de incendiu

- se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt parţial distruse.

Apoi, în general, intervenţia pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere etc. Dar pot fi utile (ex.

incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii auto - pt. mascare omor ...).

31. Tratați ca subiect originalul de ieșire pe sticlă.

La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieşire mai mare decât cel de intrare, datorită faptului că împinge înainte aşchii din material sticlos. Baza conului rezultat prin perforarea sticlei este orificiul de ieşire.