Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza’’ din Iaşi

Facultatea de Istorie

Curs: Ordinea Europeană

Temă de seminar: Constituirea Sfintei Alianţe

Conf. univ. dr. Cristian Ploscaru Masterand: Mihai Roxana, an I

Semestrul 1

2015-2016

1

1. Introducere

La începutul secolului al XIX-lea, odată cu încetarea rãzboaielor napoleoniene Europa trece printr-o perioadã importantă din punct de vedere al dezvoltãrii relaţiilor internaţionale. În 1815 este convocat Congresul de la Viena, în scopul restabilirii echilibrului european. În acest context, marii lideri ai Europei se întâlnesc cu dorinţa de a restaura ordinea conservatoare de dinainte de Revoluţia Franceză. Principalele hotãrâri ce au stat la baza Congresului au fost conceptele de restauraţie si legitimism.

2. Constituirea Sfintei Alianţe

Cea mai importantă consecinţă a Congresului de la Viena a fost înfiinţarea la 26 septembrie 1815 a Sfintei Alianţe, un act semnat de ţarul Alexandru I din partea Rusiei, de împăratul Francisc I din partea Imperiului Austriac şi de regele Frederic Wilhelm al III-lea reprezentând regatul Prusiei1. Ulterior avea să adere şi Franţa, în octombrie 1818, iar Spania în 18172. Reprezentanţii Regatului Angliei au refuzat să semneze actul de formare al Sfintei Alianţe, sub pretextul că orice act trebuia semnat de un ministru şi întărit prin contrasemnătură de monarh, ori în cazul Sfintei Alianţe s-a impus doar iscălitura monarhilor; motivul neaderării a fost conflictul vechi cu Rusia, născut din evoluţia ,,problemei Orientale’’3. Articolul I al tratatului a fost formulat astfel: ,,Conform preceptelor sfintelor scripturi, care prescriu tuturor oamenilor de a se privi ca fraţi, cei trei monarhi contractanţi vor rămânea uniţi în legăturile unei fraternităţi reale şi indisolubile şi considerându-se compatrioţi, îşi vor acorda în orice ocazie şi în orice loc asistenţă, ajutor şi sprijin; considerându-se faţă de supuşii şi armatele lor ca părinţi de familie, ei vor conduce în acelaşi spirit de fraternitate de care sunt animaţi, pentru a proteja religia, pacea şi dreptatea’’4. Articolul deşi pare serios şi impresionant, sub coloratură mistică, dar este neclar: nu se specifică cum anume să aibă loc protejarea religiei şi a dreptăţii, în condiţiile în care cele trei semnături ale monarhilor erau diferite în privinţa religiei: ţarul era ortodox; împăratul Austriei catolic iar regele Prusiei lutheran5. Documentul în sine era unul neclar, semnatarii nu erau angajaţi concret la ceva, în schimb a părut ameninţător pentru liberalii europeni6. Scopul urmărit de Rusia era dominarea Europei Occidentale, sub masca ortodocsismului, aşa cum procedase Occidentul folosind catolicismul7. A fost însă o iluzie. Alexandru I i-a încredinţat lui Alexandru Sturdza, secretarul contelui Capo d’ Istria, textul proclamaţiei ce trebuia să devină actul

1 Radu Ştefan Vergatti, Sfânta Alianţă, un model istorico-juridic pentru o Uniune Europeană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 55. 2 Constantin Buşe, Din istoria relaţiilor internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, p. 35.3 Radu Ştefan Vergatti, op. cit., p. 55.4 Minodora Perovici, Istoria universală în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 205.5 Radu Ştefan Vergatti, op. cit., p. 63.6 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4., traducere de Monica Timu, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 21.7 Radu Ştefan Vergatti, op. cit., p. 58.

2

constitutiv al Sfintei Alianţe. El a avut misiunea să-l citească, să-l corecteze, şi să-l îmbunătăţească pentru a-l prezenta ţarului. El a împărţit textul în patru părţi, iar cu acordul ţarului l-a transformat într-un discurs ideologico-politic8. Ţarul Alexandru I urmărea să domine Europa, să devină jandarmul Europei, ceea ce a provocat îngrijorarea cancelarului austriac, prinţul Metternich, care a înţeles că Rusia dorea să supună toată Europa. El a fost acela care i-a amintit ţarului de necesitatea respectării deciziilor Congresului de la Viena, iar Sfânta Alianţă fiind un organism internaţional colectiv ceea ce presupunea aplicarea deciziilor luate în comun de către cei trei semnatari9. Avea să intervină şi diplomaţia engleză, reprezentată de lordul Castlereagh, semn că Anglia revenea în concertul european, semnând la 20 noiembrie 1815, la Paris, Quadrupla Alianţă. Actul de constituire nu mai trebuia semnat exclusiv de monarhi ci parafat de reprezentanţii Angliei, Rusiei, Austriei şi Prusiei. Actul a reprezentat o mixtură între concepţia politicii externe a Marii Britanii şi dorinţa de realizare a echilibrului european şi se cerea să se lupte împotriva oricărei revoluţii, de exemplu interzicerea la tron tuturor membrilor familiei Bonaparte10. Cancelarul austriac a propus ca Sfânta Alianţă să fie condusă de cei trei monarhi, care semnaseră pactul, sau de succesorii lor. După multe dicuţii, s-a admis ca Sfanta Alianţă să lucreze ca un guvern supranaţional prin congrese care urmau să aibă loc odată pe an, dar dacă era cazul puteau avea loc mai des11. La aceste congrese urmau să participe monarhii care semnaseră actul sau succesorii lor. Ei trebuiau să fie însoţiţi de miniştrii lor de externe, iar dacă nu puteau sosi, erau trimişi doar miniştrii de externe însoţiţi de consilieri. Aparent, toate statele Sfintei Alianţe erau egale între ele. Pentru promovarea opţiunilor sale diplomatice, ţarul s ebaza pe două personalităţi: contele Nesselrode, care susţinea orientarea politică a Sfintei Alianţe, şi contele Capo d’ Istria care îl sprijinea pe ţar în extinderea înfluenţei Rusiei Imperiale în Balcani. Dumitru Mazilu susţine ideea că ţarul ar fi fost influenţat de baroana Krudener, o favorită, celebră în epocă datorită misticismului12 faţă de Radu Ştefan Vergatti care susţine că ideea a apraţinut în exclusivitate lui Alexandru I13. Alexandru I i-a încredinţat lui Alexandru Sturdza, secretarul contelui Capo d’ Istria, textul proclamaţiei ce trebuia să devină actul constitutiv al Sfintei Alianţe. El a avut misiunea să-l citească, să-l corecteze, şi să-l îmbunătăţească pentru a-l prezenta ţarului. El a împărţit textul în patru părţi, iar cu acordul ţarului l-a transformat într-un discurs ideologico-politic. Ţarul avea să afirme că Alianţa era destinată tuturor monarhilor europeni14, făcând referire din nou la apărarea credinţei, dar cum era posibil când erau diferenţe religioase vizibile? Papa de la Roma nu s-a alăturat Alianţei şi nici sultanul, fiecare invocând diverse motive, dar în principiu diferenţa de credinţă şi tradiţii15. Sfânta Alianţă susţinea menţinerea păcii interne şi externe în

8 Ibidem.9 Ibidem, p. 61.10 Ibidem, p. 62.11 Ibidem, p. 63.12 Dumitru Mazilu, Diplomaţie Europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 290.13 Radu Ştefan Vergatti, op. cit., p. 56.14 Dumitru Mazilu, op. cit., p. 292.15 Ibidem.

3

Europa. Pacea internă avea să se bazeze pe descurajarea mişcărilor de protest şi a oricăror acţiuni revoluţionare; iar pacea externă însemnând menţinerea posesiunilor teritoriale dobândite sau păstrate, prin înţelegerile convenite la Congresul de la Viena. Aceasta însemna neamestecul în fucnţionarea instituţiilor statelor europene, decât atunci când apăreau elemente de tulburare a echilibrului european16. Cancelarul austriac a creat o reţea de informatori, pentru a şti exact unde erau membrii lojilor masonice dar şi a diverselor organizaţii revoluţionare, nu a fost singurul însă: ţarul a avut şi el agenţi17. Sfânta Alianţă a reprezentat un organism fără putere, întrucât nu a avut o armată proprie. Conform principiilor organizatorice ale Alianţei, această instituţie internaţională, cu rolul de a menţine ordinea pe continentul european, putea dispune de forţele militare ale statelor participante la Congresul de la Viena18. Armatele trebuiau să se îndrepte către zona unde nu fusese respectat principiul letitimităţii şi să se restabilească ordinea de jure. Armatele urmau să asculte de cererile unui congres al Alianţei. Cele mai importante hotărâri ale Sfintei Alianţe au fost adoptate la Congresele continentale pe care le-au organizet monarhii europeni.

Primul congres al Sfintei Alianţe şi-a desfăşurat lucrările între 30 septembrie şi 21 noiembrie 1818, la Aachen, participând Rusia, Austria, Prusia, Anglia şi Franţa. Scopul congresului a fost discutarea problemelor organizatorice şi înăbuşirea mişcărilor liberal revoluţionare din anii 1817-1818 din statele germane: Saxa-Weimar, Baden, Wurtemberg şi Bavaria. Ţarul a cititi un memoriu special, pregătitit de Alexandru Sturdza, împotriva universităţilor germane şi a mişcărilor studenţeşti, unde se arăta împotriva libertăţii de gândire din universităţile germane şi cerea ca prelegerile profesorilor să fie strict controlate, să fie create institute de învăţământ superior în câteva oraşe libere şi o poliţie specială universitară; această atitudine a provocat nemulţumire chiar în rândurile participanţilor la Congres19. Totuşi au fost luate măsuri, unii profesori şi-au pierdut postul, alţii s-au refugiat, au fost făcute şi unele arestări.

Au urmat apoi hotărârile, în urma congresului de la Troppau – octombrie 1820 şi Laybach, ianuarie 1821- ca Austria să-l reinstaleze la tron cu toate prerogativele puterii, pe regele celor Două Sicilii, Ferdinand I, care în urma unei insurecţii organizate de ,,carbonari’’ a fost silit să ofere supuşilor săi o constituţie. Prin urmare, la 23 martie 1821 o armată austriacă intra în Neapole, anulând imediat hotărârile constituţionale şi acţiunile guvernului liberal, care nu a dus decât la reacţii violente în Lombardia şi în Piemont20. În Piemont s-a declanşat în martie 1821, o mişcare revoluţionară iniţiată de studenţii din Torino, şi de garnizoana din Alexandria, care l-au obligat pe Victor Emmanuel să abdice în favoarea fratelui său, Carol Felix, şi să încredinţeze regenţa vărului său, Carol Albert, care avea să aprobe o constituţie copiată după modelul spaniol din 1812. Soldaţii lui Carol Felix, refugiat la Modena, şi trupele austriece au pus capăt tentativei liberalilor piemontezi, spre satisfacţia cancelarului austriac21. Austriecii au rămas

16 Radu Ştefan Vergatti, op. cit., p. 62.17 Ibidem, p. 68.18 Ibidem, p. 71. 19 Ibidem, pp. 74-75.20 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4., p. 23.21 Ibidem.

4

în Regatul neapole până în 1827, populaţia locală plătind întreţinerea armatei de ocupaţie. În octombrie 1822, la Congresul de la Verona, la care au participat reprezentanţii Austriei, Rusiei, Prusiei, Franţei şi Angliei, s-a discutat despre intervenţia în Spania unde liberalii îl obligaseră pe Ferdinand al VII-lea să pună în vigoare Constituţia din 1812. Londra s-a pronunţat pentru neamenstecul în afacerile interne ale altei ţări, restul au trimis o notă diplomatică Spaniei, somând-o să abroge constituţia şi să revină la regimul legitim, cel monarhic absolut. În caz contrar, trupele Regatului Franţei erau mandatate să intervină22. Guvernul spaniol a respins-o.

La 7 aprilie 1823 o armată franceză de circa o sută de mii de soldaţi, aflaţi sub conducerea ducelui d’Angouleme, a trecut râul de graniţă, pătrunzând în Spania trecând prin foc şi sabie orice localitate împotrivitoare; deşi o parte a clericilor şi nobililor au sprijinit noua armată23. Până în noiembrie 1823 avea să cadă ultimul punct de rezistenţă al spaniolilor, portul catalan Barcelona. Absolutismul era restabilit. Ţarul, pe de altă parte, a susţinut în forme ascunse, mişcările naţionale din Sud Estul Europei. În Ţara Românească avea să izbucnească o mişcare revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu, în legătură cu cu revoluţia grecească. Alexandru ipsilanti, sosit la iaşi încă din 22 februarie 1821, unul dintre comandanţii militari ai Eteriei, a dat un manifest prin care îndemna pe români să lupte împotriva Sublimei Porţi. Între ianuarie şi mai 1821, întreg Teritoriul ţării Româneşti a fost marcat de mişcarea revoluţionară. Sfânta Alianţă şi-a dat seama de existenţa unui mare pericol.

Viena a fost îngrijorată întrucât putea surveni o rupere a transilvaniei de Imperiu, populaţia românească fiind majoritară24 ori în cadrul conferinţei de la Leibach s-a decis să se dea mandat puterii suzerane, legitime, ca Poarta să intervină25. Mişcarea condusă de Tudor s-a stins datorită conflictului cu Eteria. Până în 1826 mişcarea grecilor a fost înăbuşită. Se consideră că Sfânta Alianţă a luat sfârşit, formal, odată cu moartea ţarului Alexandru I, în anul 1825. Sfânta Alainţă primeşte o grea lovitură în principiile ei în anul 1830, cu revoluţia din Franţa. Nu a intervenit militar, ci s-a găsit o soluţie convenabilă. Regele Charles al X-lea a abdicat, iar pe tron a fost adus Ludovic Filip, acceptat de Sfânta Alianţă ca om ce provenea dintr-o casă domnitoare legitimă. Monarhia absolută fusese însă abolită, ceea ce a însemnat o lovitură dată Alianţei, întrucât Ludovic Filip a fost considerat un ,,rege burghez’’ şi un ,,monarh al bancherilor.’’ Tot în 1830 o mişcare revoluţionară a cuprins ţinututile viitoarei Belgii care, în mod tradiţional, intrau în sfera de influenţă franceză. Scopul: un stat separat, ori Franţa aa dorit să intervină dar Anglia a ameninţat-o cu războiul. S-a creat noul stat, Blegia26.

Sfânta Alianţă nu a intervenit, deoarece nu putea lupta împotriva Angliei, pe de cealaltă parte nu putea accepta alipirea Belgiei la Franţa, s-ar fi creat astfel un posibil pericol pentru Europa. Sfânta Alianţă a încercat sã se amestece şi în politica Americii Latine, în

22 Ibidem. 23 Radu Ştefan Vergatti, op. cit., pp. 82-83.24 Ibidem, p. 88.25 Ibidem, p. 89. 26 Ibidem, pp. 91-92.

5

contextul Simon Bolivar, dar acţiunile sale au fost stopate de opoziţia Regatului Unit şi de poziţia politicã a preşedintelui american James Monroe. Un exemplu în acest sens: cel mai mare stat al Americii Latine, Brazilia, colonie portugheză, a fost condusă de regele Juan al VI-lea. Acesta a fost obligat să revină la Lisabona, iar fiul său, Dom Pedro, nu a mai aşteptat moartea tatălui său şi s-a proclamat la 1 ianuarie 1822 împărat al Braziliei. Nu a stârnit prea multe nemulţumiri la Viena, Berlin şi Sant Petesburg, deorece era departe şi era reprezentantul unei familii legitim, domnitoare, deci se înscria în principiul legitimităţii. El nu i-a nemulţumit nici pe luptătorii din America Latină, nici pe conducătorii S.U.A, nici pe englezi, deorece, după ce s-a declarat stat independent, împăratul Braziliei a rămas liniştit în statul său.

Conferinţa Sfintei Alianţe de la Verona nu s-a arătat convinsă în adoptarea unei decizii, acţionând împotriva luptei de independenţă a popoarelor din America Latină. Participanţii la congres au înţeles că era dificilă o intervenţie. Ţarul Alexandru I s-a arătat gata să pună flota rusă la dispoziţia armatelor interesate. În realitate ţarul dorea să abată atenţia marilor puteri de la ,,problema Orientală’’ şi săşi drum spre Istanbul, în timp ce ceilalţi ar fi privit în alte părţi ale lumii. Diplomaţia britanică a înţeles strategia şi s-a opus oricărei intervenţii a Sfintei Alianţe în America Latină27. Diplomatul britanic George Canning l-a susţinut pe preşedintele american James Monroe, care declara în decembrie 1823, în faţa Congresului, că ,,America este a americanilor’’28 nedorind amestecul vreunei puteri europene. Sfânta Alianţă s-a abţinut de a purta un război în America Latină întrucât fusese creată ca organism pentru Europa, menţinând restaurarea şi menţinerea echilibrului pe continent.

3. Concluzii

Pentru Radu Vergatti, Sfânta Alianţă a reprezentat un model pentru viitoarea Uniune Europeană. Sfânta Alianţă a desconsiderat statele micvi deşi a făcut apel la unitate. Deşi au respectat în principiu hotărârile congreselor, Marile Puteri şi-au concentrat diplomaţia propriilor interese: Austria pe de o parte, Rusia pe cealaltă parte. Imperiul Otoman a refuzat să participe din motiv religios, deşi statele semnatare iniţiale, erau diferite din acest punct de vedere. Rusia şi Turcia aveau să intre în conflict, în 1828. Anglia, a refuzat la început să ,,adere’’, apoi a înţeles că şi ea avea un rol în viitoarele demersuri. Ţarul Alexandru I nu a putut domina Europa sub Rusia ortodoxă, aşa cum ar fi dorit, iar apărarea credinţei nu a fost posibilă. Tensiunile au fost politice şi sociale, decât religioase, în exemplele descrise mai sus. Sfânta Alianţă rămâne însă un simbol şi un subiect istoric demn de discutat, dacă nu necesar. Sfânta Alianţă a reprimat liberalismul şi naţionalismul.

4. Bibliografie

27 Ibidem, p. 86.28 Ibidem.

6

Constantin Buşe, Din istoria relaţiilor internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009.

Dumitru Mazilu, Diplomaţie Europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008

Radu Ştefan Vergatti, Sfânta Alianţă, un model istorico-juridic pentru o Uniune Europeană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

Minodora Perovici, Istoria universală în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2003.

Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4., traducere de Monica Timu, Institutul European, Iaşi, 1998

7