CONSERVATORISMUL

Asemenea liberalismului, si conservatorismul desemneaza, pe de o parte, într-un sens larg, o atitudine general-umana – în acest caz, orientata spre pastrarea, conservarea unei stari de fapt, a ideilor si institutiilor existente – iar, pe de alta parte, o ideologie si practica politica. Sensurile politice s-au conturat initial prin opozitie cu liberalismul, pentru ca apoi oponentii principali sa devina socialismul, respectiv comunismul. Ideologia conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reactie la Revolutia franceza. De la început, a avut cel putin doua variante, care s-au perpetuat în secolul urmator.

Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”, asociat cu traditia britanica inaugurata de Ed. Burke, îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790), în care a criticat radicalismul revolutionar, pledând pentru reforma, ca modalitate de schimbare;

Principalele elemente ale gândirii conservatoare sunt:

1.Omul ca fiinta eminamente religioasa, întruchipare a ratiunii, a instinctului si a emotiei, iar religia element fundamental al societatii civile.

2. Comunitatea ca element teleologic anterior individului.

3. Drepturile ca urmare fireasca a obligatiilor individuale.

4. Raul considerat înradacinat în fiinta umana si nu în institutiile statale.

5. Inegalitatea umana (nu si din punct de vedere moral, însa) ca urmare a organizarii sociale complexe.

În concretizarea lui Edmund Burke, statul conservator trebuie sa instituie urmatoarele

principii1[1]:

      Suprematia legii. Conservatorii resping însa conceptul burghez de egalitate, inclusiv în fata legii. Pentru conservatori, oamenii sunt prin natura lor intimǎ inegali si adevarata libertate consistǎ în posibilitatea ce se acordǎ fiecǎruia de a dezvolta ceea ce are particular. Altfel, un concept exterior de libertate distruge întreaga sferǎ de individualitate datǎ de naturǎ. Cu alte cuvinte, conservatorii

1

resping „libertatea atomisticǎ”, libertatea abstractǎ si egalitatea fortatǎ a indivizilor, care nu au cum sǎ fie egali. Acceptǎ însǎ libertatea unor comunitǎti organice. Inevitabil, aceastǎ libertate presupune si anumite privilegii, care, tot inevitabil, creazǎ alte inegalitǎti. Sunt mai mari aceste inegalitǎti decât celelalte? Conservatorii spun cǎ nu.

      Independenta justitiei;

      Sistem de guvernare reprezentativ;

      Institutia propritatii private. Conservatorismul respinge însa conceptia burghezǎ a proprietǎtii. Dezvoltǎ conceptul unei „proprietǎti genuine”. Potrivit acestuia, proprietatea de mai înainte era legatǎ de proprietar prin alte legǎturi decât cea modernǎ. Ea conferea proprietarului anumite privilegii si prerogative, consfintindu-i de pildǎ, dreptul de a avea un cuvânt în afacerile statului, dreptul de vânatoare, apartenenta la jurii s.a. Era deci o proprietate strâns legatǎ de onoarea personala a proprietarului. Dacǎ, de exemplu, proprietarul îsi înstrǎina posesia, dreptul de vânatoare nu putea fi înstrǎinat, era semnul distinctiv cǎ noul proprietar nu era cel „autentic”. Onoarea nu era transferabilǎ. Era deci, o relatie non fungibilǎ între o determinatǎ proprietate si un determinat proprietar si orice proprietate era impregnatǎ de acest raport personal. Declinul acestui raport, considerǎ conservatorismul, s-a datorat dreptului roman, de fapt „revolutiei romano-franceze”.

      O politica externa menita sa apere indepenta politica. Echilibrul de putere este singurul principiu realist pentru pastrarea pacii internationale.

În analiza conservatorismului trebuie mai întâi fǎcutǎ distinctia între conservatorism si traditionalism. Cel din urmǎ termen desemneazǎ „o caracteristicǎ universal umanǎ”, exprimǎ tendinta de a se tine tenace de traditie, tendinta de neaderare decât cu greutate la nou. A mai fost numitǎ aceastǎ tendintǎ si „conservatorism natural”. S-a încetǎtenit însǎ denumirea de traditionalism, preferatǎ de Max Weber. Traditionalismul este comportamentul contrapus oricǎrui reformism, este rezistenta dintâi la orice nou.

O altǎ trǎsǎturǎ esentialǎ a gândirii conservatoare este aderenta la la concret. Întelegerea particularului de cǎtre conservatorism este fǎcutǎ prin continuarea trecutului. Semnificatul unui fapt particular deriva din ceea ce e în spatele lui, în trecut, din ceea ce e prefigurat

în germene. Progresistul trǎieste prezentul ca început al viitorului, în timp ce pentru conservator prezentul e ultima etapǎ a trecutului. De aici toate programele conservatoare în toatǎ lumea si în România, care toate voiau sǎ amelioreze, nu sǎ schimbe dintr-o datǎ.

Conservatorismul se manifestǎ si ca o reactie a elitei împotriva unor stǎri de fapt. „Cu slǎbirea legǎturilor de castǎ, de clasǎ, de corporatie, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi decât la ei însisi, de a se închide într-un feroce individualism unde orice virtute publicǎ e destinatǎ sa piarǎ“. Sunt afirmatiile lui Alexis de Tocqueville. Tot el considerǎ societatea modernǎ ca pe o societate în care „nimic nu este sǎnǎtos“, în care „fiecare se simte fǎrǎ încetare asediat de frica de a coborî si de mania de a se ridica; si aceasta pentru cǎ banul, care a devenit semnul distinctiv de categorisire a fiecǎruia, a cucerit o extraordinarǎ mobilitate trecând neîncetat dintr-o mâna într-alta, transformând conditia individului, înselând si dǎrâmând familii...” si Tocqueville acuzǎ frenezia de îmbogatire cu orice pret, cǎutarea doar a bucuriilor materiale, chemând elita conservatore sǎ reactioneze.

Acelasi Tocqueville observǎ si o altǎ caracteristicǎ a epocii moderne, care este conformismul. El constatǎ cum încet, încet, în aceastǎ epocǎ, cetǎtenii devin tot mai egali si mai asemǎnǎtori si fiecare doreste sǎ fie asa cum sunt toti ceilalti, constatǎ „gigantica presiune a spiritului tuturor asupra inteligentei fiecǎruia“, felul în care încrederea în opinia publicǎ devine o altǎ specie de religie, în care profetul e majoritatea. Apare astfel pericolul unui nou despotism, cu atât mai periculos, cu cât nu controleazǎ numai autonomia actiunilor exterioare, dar anihileazǎ autonomia spiritului si loveste în creativitatea inteligentei.

În conteporaneitate, curentele conservatoare care dezvolta în mod specific mostenirea lui Edmund Burke sunt urmatoarele:2[2]

1.     Conservatorismul individualist. Spre deosebire de consevatorii traditionalisti, care considera oamenii legati inevitabil într-o retea a interdependentelor, individualistii vorbesc despre oameni care urca în societate prin efort propriu. Este ideologia unor oameni politici precum Ronald Reagan si Margaret Thatcher. Pentru acestia, probleme sociale apar din “prea mult guvernamânt”; solutiile ar fi reducerea cheltuielilor pentru asistenta sociala si dezvoltarea pietei libere, mergând pâna la privatizarea unor sectoare vitale pentru economia nationala.

2

2.     Neoconservatorismul. Initial, neoconservatorii au reprezentat un grup restrâns, alcaauit mai ales din intelectuali evrei de stânga. În anii '60 si '70, acestia au fost dezgustati de ceea ce considerau excesele sociale de stânga ale Americii si refuzul ei de a cheltui sume adecvate pentru sectorul apararii. În anii '70, multi dintre ei lucrau pentru senatorul democrat Henry "Scoop" Jackson, un adversar categoric al comunismului. În anii '80, multi neconservatori au devenit deja republicani, gasind în presedintele Ronald Reagan un mijloc de a-si exprima abordarea lor agresiva, care consta într-o atitudine îndrazneata fata de Uniunea Sovietica si cresteri mari ale cheltuielilor militare. Care este diferenta dintre un neoconservator si un conservator? Adeptii stângii au folosit la început prefixul "neo" pentru a se referi la camarazii lor care au încalcat ordinul si care în anii '60 si '70 au devenit astfel mai conservatori. Defectorii au ramas mai liberali în ceea ce priveste unele chestiuni de politica interna. Dar neoconservatorismul a fost întotdeauna definit de politica externa adoptata. Spre deosebire de alti conservatori, neoconservatorii propuneau confruntarea directa cu Uniunea Sovietica, aceasta devenind miza lor în anii '70 si '80. În administratia George Bush jr., au preluat posturile cheie, si sunt principalii artizani ai “razboiului împotriva terorismului”. “Parintele neoconsevatorismului” este considerat Irving Kristol.

3.     Dreapta Religioasa. Îsi are originea în gândirea clericala a unui grup de pastori protestanti din Statele Unite ale Americii, în anii de dupa al doilea razboi mondial. În anii '70, grupul s-a institutionalizat sub numele “Dreapta Religioasa”, predicând un fundamentalism crestin care protesteaza împotriva predarii evoluztionismului în scoli împotriva avorturilor si anumitor practici sexuale. Sustine ca este o grupare democratica, întrucât “majoritatea morala” în Amerca este crestina, si este îndreptatita sa impuna organizarea social-politica. Liderii recunoscuti sunt Jerra Falwell, Pat Robertson si Jimmz Swaggart.

Cealalta varianta a fost conservatorismul “reactionar”, de nuanta teologica, al carei protagonist, Joseph de Maistre, a sustinut restaurarea monarhiei absolute, care sa fie temperata însa de aristocratie, traditie si crestinism. În secolul al XX-lea s-au manifestat doua curente în cadrul conservatorismului:

Unul traditionalist, inspirat din opera lui Burke si a altor conservatori clasici;

Celalalt, preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare.

“Neoconservatorismul” este denumirea aplicata uneori tuturor expresiilor conservatorismului din secolul XX, dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizata în a doua jumatate a anilor ’70 (apropiata de liberalismul “conservator”). I. Kristol, exponent remarcabil al Noii Drepte, stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critica fata de “statul bunastarii”; respectul pentru piata; respectul pentru valorile si institutiile traditionale; afirmarea egalitatii sanselor, dar respingerea egalitarismului. Aceste idei si-au gasit reflectarea în politica practicata în anii ’80 de R. Reagan, în SUA, respectiv M Thatcher, în Regatul Unit.

Criticând atât individualismul cât si colectivismul, a sustinut solidaritatea ce decurge din faptul ca individul este rezultatul dezvoltarii în cadrul comunitatii (familie, biserica, natiune); inegalitatea are radacini naturale si politice; libertatea apare ca un drept legal, în cadrul parametrilor traditiei si ai legii.

Partidele conservatoare au aparut dupa revolutiile moderne, pe parcursul secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici. Acum, exceptând Regatul Unit si alte câteva tari, sunt într-o pozitie minoritara. În unele cazuri, au fost absorbite de partide crestin-democrate. Nu întotdeauna partidele de orientare conservatoare sunt si denumite ca atare (de pilda, Partidul Republican din SUA).

Bibliografie

1.Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Iasi, Polirom, 2000, pp.99-124.

2.Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Bucuresti, Ed. ALL, 1994.

3.Adrian Paul Iliescu, “Conservatorismul”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iasi, Polirom, 1998, pp. 73-83.

4.Robert Nisbet, Conservatorismul, Bucuresti, Editura DU Style, 1998.

5.Edmund Burke, Reflections on the Revolution on France, Ed. The Liberal Arts Press, New York, 1995.

6.Michael Joseph Oakeshott, Rationalismul în politica, Ed. All, Bucresti, 1995.

7.Ronald Reagan, An Amrican Life: The Autobiography, Ed, Pocket Books, New York, 1998

8.Irving Kristol, Neoconservatorsim: The Autobiography of an Idea, 1995

9.Ovidiu Traznea, Filosofia sociala si politica a neoconservatorismului, Ed. Politica, Bucuresti, 1995