ConcluzieAm ajuns, în acest punct, la capătul demersului nostru practico-teoretic. În încheiere, ne

vom axa pe trei coordonate: reafirmarea succintă şi clară a intenţionalităţii critice care motivează

acest studiu, prezentarea rezumativă a exegezei întreprinsă de noi şi punctarea direcţiei posibile

de extindere a cercetării.

Morfotipologia propusă a avut o intenţionalitate transparentă: explicitarea

vizionarismului în teorie, propunerea, cu rezervele de rigoare, a unei paradigme tipologico-

literare (William Blake), precum şi stabilirea unor categorii corespunzând anumitor tipuri de

poezie vizionară, aplicate la poeţii români.1 Am avut ca scop prezentarea atât a unei teorii a

fenomenului vizionar, cât şi a unui praxis al acestuia. Nu am fost deloc interesaţi de identificarea

exhaustivă a instanţelor vizionare din spaţiul literaturii autohtone (lucru, de altfel, imposibil de

efectuat, după cum am subliniat deja, în special din cauza multiplelor interpretări pe care le

suscită eticheta ca atare), ci, mai degrabă, de constituirea unei tehnici de interpretare a

fenomenului vizionar. Să ne amintim că Jean Burgos intenţiona, în cadrul unei poetici a

imaginarului, constituirea unei insolite metode generale de reflexie asupra actului poetic, o

„filozofie a criticii poeziei“2. La rândul nostru, am sperat să edificăm o grilă interpretativă a

poeticului vizionar.3

Date fiind complexitatea temei şi dificultatea ridicată a problemelor pe care le comportă

aceasta, am încercat să rezumăm ideile din secţiunile cele mai complicate la intervale regulate.

Cu toate acestea, considerăm salutară o trecere în revistă a coordonatelor studiului nostru.

În Introducere, am avut în vedere explicitarea primară a conceptului de viziune, urmărind

etimologia şi evoluţia semantică a acestuia în limbile engleză, franceză şi română. În paralel,

sintetizând aceste definiţii, am oferit propria noastră interpretare a conceptului în cauză. Odată

elucidate sensurile primare ale viziunii, obiectivul nostru a fost să realizăm o trecere în revistă a

abordărilor practico-teoretice ale viziunii în istoria cercetării critice. Astfel, este importantă, în

ordinea discursului nostru, să distingem între abordări psiho-filosofice ale viziunii, înţelese ca

stare psihologică, lipsită de finalitate estetică, deci neconsemnată în scris, şi abordări literare ale

acesteia, ultimele având în vedere viziunea scripturală, ca rezultat al unui proces estetic. Am

subliniat faptul că, dată fiind inconsistenţa studiilor pe această temă, o lucrare centrată exclusiv

pe problematica viziunii (în special a celei scripturale, dar nepierzând complet din vedere nici pe

231

cea psihologic-experimentală) era absolut necesară, mai ales în contextul cercetării universitare

autohtone.

După ce am prezentat, într-o primă fază, aspectele terminologice ale conceptului de

viziune, am urmărit, în continuare, modul în care poate fi radiografiat binomul creare de lumi

prin intermediul imaginaţiei/percepere exhaustivă de lumi reale. Mai trebuie să precizăm că, în

secţiunea teoretică, care tratează morfologia viziunii poetice, am utilizat, cu predilecţie, exemple

din poezia universală. În secţiunile ulterioare, am aprofundat demonstraţia pentru cazul Blake şi

pentru instanţele poetice autohtone.

În prima secţiune, Morfologia, am avut în vedere trei teme principale. Prima dintre ele se

referă la eu şi la starea acestuia (pornind de la dihotomia vates/artifex). Aici, am operat distincţii

între eul biografic, cel vizionar şi cel creator, analizând, ulterior, configuraţia intimă a ultimelor

două tipuri de eu, precum şi a nu mai puţin importantei stări vizionare. Cea de-a doua temă este

centrată pe factorii inductori ai viziunii, pe care i-am divizat în două categorii: ideali (imaginaţia,

inspiraţia, visul şi formele subiacente) şi empirici (maladiile, stupefiantele şi alcoolul). În cazul

fiecărui factor inductor, am procedat selectiv, restrângând argumentaţia la acele demonstraţii

relevante pentru tema noastră şi nefăcând apel la cercetări din filosofie, din psihologie şi din

antropologie decât în cazul în care acestea deveneau imperioase în ordinea discursului critic. Cea

de-a treia vizează produsul, i.e. viziunea experimentată şi/sau consemnată în scris. Practic, deşi

am avut, aici, în vedere ambele tipuri de viziuni (factuale şi scripturale), în capitolele ulterioare,

ne-am concentrat aproape exclusiv pe cele scripturale, de vreme ce ele deţin rolul capital în

cercetarea literară propriu-zisă (primele avându-şi locul mai ales într-o teorie şi practică a

procesului de creaţie artistică). Ca produs, viziunea poate fi, aşadar, laică sau religioasă. În

primul caz, eul, valorizând ideea supremaţiei artei, are ca scop generarea de lumi suprasensibile

prin intermediul imaginaţiei creatoare, în timp ce, în ultimul caz, eul, valorizând ideea de sacru,

urmăreşte cunoaşterea extatică a realului. Simultan, am introdus în ecuaţie conceptele de

1 Subliniem, din nou, că schema de interpretare propusă de noi trebuie văzută ca adaptabilă şi flexibilă, nu ca

reductivă şi imobilă.2 Cf. Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, trad.: Gabriela Duda si Micaela Gulea, prefaţă de Gabriela

Duda, Ed. Univers, Bucureşti, 1988, pp. 469-473.3 După cum am prezentat şi subliniat în Introducere, nu există, până la ora actuală, decât puţine studii consacrate

explicit vizionarismului, iar, dintre acestea, majoritatea se referă la viziunea religioasă, în descendenţa profetismului

biblic.

232

„viziune primară“ şi de „viziune secundară“. „Viziunea primară“ desemnează acele scenarii

artistice marcate de contradicţii la nivelul limbajului tocmai pentru că eul instaurator încearcă să

compună un cadru imagistic autonom, făcând abstracţie de tradiţie în măsura în care aşa ceva

este posibil în literatură. „Viziunea secundară“ defineşte acele produse literare ipostaziate ca

simulacre ale precedentelor, eul instaurator imitându-le, parodiindu-le sau pastişându-le (adesea,

programatic). În contextul celei dintâi, eul îşi ocultează atent procedeele de producere, fapt care

creează impresia de spontaneitate. În contextul celei din urmă, eul procedează exact invers, fapt

care conferă produsului un aspect elaborat, chiar tezist. Tot în cadrul acestei secţiuni, aspect

semnificativ şi, de cele mai multe ori, trecut cu vederea în cercetare, am avut în vedere

spaţiotemporalitatea la care face referinţă viziunea poetică. Iniţial, am atras atenţia asupra

faptului că, în vizionarism, dimensiunea temporală este net superioară ca importanţă celei

spaţiale, de vreme ce viziunea (în special cea profetică) este orientată şi individualizată de

coordonata cronologică. De asemenea, după ce am punctat existenţa a trei moduri spaţiale

(regiuni superioare, terestre şi inferioare), am vorbit despre viziuni ale trecutului extrem, ale

prezentului şi ale viitorului extrem, ca şi despre viziuni transtemporale.

A doua secţiune, Tipologia I: paradigma poeziei vizionare (William Blake), urmăreşte

conturarea unui model pentru atitudinea general-vizionară în lirică. Pentru început, am subliniat

de ce considerăm cazul Blake unul paradigmatic Astfel, în interpretarea noastră, viziunea

comportă un binom conceptual (creare de lumi imaginare versus aprehendare a realului absolut).

Cele două demersuri au origine şi finalitate diferite: primul este de natură mitico-estetică

(esenţialmente laică), iar celălalt – de natură religioasă. Blake ar reprezenta un exemplu unic în

poezia europeană (şi nu numai) de sinteză a laicului (care are ca valoare supremă arta) şi a

religiosului, poetul englez ajungând chiar să le echivaleze semantic.4. În acest context, am

discutat modul complex în care este aglutinată viziunea blakeană, ca rezultat al unei serii triple

de antinomii (de natură respectiv metafizică, estetică şi religioasă), pe care le-am pus, ulterior, în

relaţie cu cele trei mari eposuri The Four Zoas, Milton şi Jerusalem. În cazul fiecărui poem în

parte, am oferit o interpretare a imaginarului vizionar diseminat la nivel textual, în paralel cu

explicitarea figurilor mitologice relevante. Un alt motiv care concură la formularea tezei potrivit

căreia Blake ar constitui o paradigmă a vizionarismului ar fi acela că opera poetului englez, în

integralitatea sa, reprezintă o viziune extinsă, aspect probat şi de faptul că aproape fiecare „carte

4 Cf., de pildă, The Laocoön.

233

profetică“ este însoţită de o serie de gravuri care explicitează textul propriu-zis, accentuându-le

latura vizuală.5

A treia secţiune, Tipologia II: instanţe vizionare în poezia românească, este axată pe

studierea unor figuri reprezentative pentru lirica autohtonă. După ce, într-o primă parte, am

identificat posibilii precursori ai vizionarismului românesc (Ion Budai-Deleanu şi Vasile Aaron,

reprezentanţi, ambii, ai Şcolii Ardelene), ulterior, am analizat profilul primului vizionar, Ion

Heliade Rădulescu. De asemenea, am punctat faptul că poezia acestuia este un moment de

coexistenţă a stărilor vizionare contradictorii, astfel încât opera heliadescă este un mozaic de

tendinţe diverse, în care sunt imbricate aproape toate temele vizionarilor care îi succedă. Am

vorbit, tot atunci, despre o serie de „dublete speculare“. Acestea se referă la cele două modalităţi

de raportare a eului producător la real. Dacă se are în vedere valorizarea negativă a realului

(aşadar, transcenderea şi recrearea sa ori, mai bine, generarea unei alte realităţi), atunci

vizionarismul este, în ipostaza primară, mitic (Mihai Eminescu), iar, în cea secundară,

barochizant (Alexandru Macedonski). Dacă se are în vedere valorizarea pozitivă a realului

(aşadar, aprehendarea sa exhaustivă), atunci vizionarismul este, în ipostaza primară, religios

(Tudor Arghezi), iar, în cea secundară, social (Octavian Goga). Am reluat, aici, distincţia dintre

viziuni primare şi viziuni secundare din secţiunea întâi, aprofundând-o şi aplicând-o la două

tipuri corespunzătoare de vizionarism. Astfel, în opinia noastră, „vizionarismul primar“ transcrie

fie crearea unei noi lumi de pe principiile unei imaginaţii ce postulează supremaţia artei, fie

experienţa de cunoaştere a lumii reale (în general, plină de figuri divine şi de conţinuturi sacre).

Prin „vizionarism secundar“, pe scurt, înţelegem fie cunoaşterea şi corijarea realului în plan pur

social (lexicul religios fiind un pretext stilistic), fie încercarea de imitare, de parodiere sau chiar

de pastişare a creării de lumi posibile. Evident, a stat în intenţia noastră să definim vizionarismul

secundar de pe aceleaşi premise teoretice de pe care l-am definit pe cel primar. În plus, această

ultimă secţiune oferă analize extinse ale poeziei vizionare româneşti (Heliade Rădulescu,

Eminescu, Arghezi, Macedonski şi Goga), în conformitate cu fiecare tip identificat în

subsecţiunile preliminare şi descris în cele teoretice.

Exegeza poate fi, desigur, continuată şi aprofundată. Sugerăm, de exemplu, perspectiva

înglobării unor instanţe vizionare extra-europene. Există numeroase texte poetice orientale6 care

5 Cf. nota 10 din secţiunea secundă a studiului nostru.6 Este vorba, în special, despre texte indiene, japoneze şi chinezeşti.

234

ar putea fi subsumate unui asemenea model, texte puţin cunoscute în cercetarea europeană

standard. O atare abordare ar fi importantă în măsura în care ar sublinia potenţialele puncte de

accroche ale imaginarului poetic european cu cel asiatic şi felul în care primul este modificat în

sens creator de cel de-al doilea (deşi relaţia se poate dovedi biunivocă în ultimă instanţă).

Deşi am clarificat, sperăm, unele probleme inerente începutului de sistematizare a acestei

teme complexe, multe aspecte teoretice sau practice pot fi, desigur, abordate din perspective

critico-ideologice diferite de cea propusă de noi. Încurajând dialogul dintre metatexte, nu putem

încheia fără a ne exprima încrederea într-o continuare fructuoasă a modestei noastre cercetări, în

vederea edificării unei expuneri din ce în ce mai coerente şi mai cuprinzătoare a fenomenului

vizionar.

235

236