CONCEPTUL DE SECURITATE

Securitatea este o noţiune complexă şi controversată – încărcată cu sentimente şi cu valori adânc înrădăcinate. Majoritatea oamenilor sunt de acord că o problemă de securitate apare atunci când cineva – o persoană, o bandă sau un grup ori un stat – ameninţă viaţa, integritatea fizică sau mijloacele de subzistenţă ale altcuiva.

O teorie cuprinzătoare şi credibilă a securităţii trebuie să includă acele mijloace şi strategii nonviolente concepute şi utilizate de actori pentru a reduce şi, poate, a depăşi motivaţiile de recurgere la forţă şi ameninţare în scopul rezolvării conflictelor şi al facilitării cooperării.

Problemele de securitate sunt la fel de vechi ca istoria interactiunii umane in timp si spatiu, acolo unde intervin forta sau amenintarile coercitive. Asemenea politicii, securitatea este un fenomen care continua sa fie creat de intentia sau actiunea umana.

Securitatea este un tip special de problema. Ea include toate acele schimburi dintre oameni si agentii lor – state, organizatii internationale, corporatii, asociatii etc. – in cadrul carora actorii nu numai ca urmaresc anumite rezultate, ci sunt chiar dispusi sa se foloseasca de violenta si de intimidare coercitiva pentru a obtine ceea ce doresc.

Arnold Wolfers sugereaza: „ daca securitatea, cel putin in sensul obiectiv al termenului, creste si scade odata cu prezenta sau absenta unor intentii agresive din partea altora, atunci atitudinea si comportamentul celor care produc amenintarea sunt de prima importanta. O astfel de atitudine si un asemenea comportament e posibil sa nu se afle in afara domeniului de influenta al tarii care cauta sa isi mentina securitatea. Atunci cand ele nu se afla dincolo de acest domeniu, politica de securitate cea mai eficienta si mai putin costisitoare consta in convingerea adversarului sa renunte la intentiile sale agresive.”

Practic, Wolfers sugereaza ca securitatea implica atat mijloace coercitive de a opri un agresor, cat si toate modalitatile de persuadare, impulsionate de posibilitatea unor beneficii reciproc impartasite, pentru a transforma ostilitatea in cooperare.

Securitatea nationala ramane in continuare unul dintre bunurile publice asigurate de stat, printr-o serie de decizii, strategii si procese, grupate sub eticheta de „politica de securitate nationala”.

Conceptul de securitate este unul foarte complex. Cu toata contributia stiintifica a unor domenii precum Relatiile Internationale, Studiile de Securitate sau Geopolitica, cunoasterea academica nu a dus la o definitie unanim acceptata a conceptului de securitate.

În SUA, Richard Smoke considera că: „… nici o definiţie a securităţii naţionale nu a fost general acceptată;

nici nu poate fi posibilă. [Securitatea naţională] cuprinde, în general, studiul problemelor de securitate ale unei naţiuni, politicile şi programele de rezolvare a acestor probleme şi, de asemenea, procesul guvernamental prin care aceste procese şi programe sunt formulate şi realizate .”

Securitatea naţională are înţelesul general de încredere a poporului că statul are capacitatea de a preveni folosirea forţei de către adversarii săi sau încrederea că îi poate apăra în cazul unei agresiuni.

Se poate deduce că există două dimensiuni ale conceptului de securitate naţională: una obiectivă, de existenţă fizică a unor ameninţări, iar cealaltă, subiectivă, referitoare la atitudinea şi percepţia majorităţii cetăţenilor.

Strategia de securitate naţională a României defineşte securitatea naţională în acest sens:

„… o condiţie fundamentală a existenţei naţiunii şi statului român; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul securităţii regionale, euroatlantice şi globale”.

Distincţia fundamentală între conceptul de „politică de securitate” şi cel de „strategie de securitate” constă în faptul că politica de securitate se referă la procesul de stabilire a obiectivelor majore ale unui stat, în timp ce strategiile se referă la modalităţile de realizare a acelor obiective.

Natura securităţii poate avea un răspuns relativ simplu: securitatea este condiţia sau starea în care o entitate este sigură de supravieţuirea sa. Cu toate acestea, o privire atentă la ceea ce a însemnat securitatea sau supravieţuirea pentru diferite state în diferite momente ale istoriei lor arată că securitatea nu a avut şi nu are un înţeles comun pentru toată lumea. Mai mult, pentru perioade îndelungate de timp, ea nici nu a fost văzută ca o problemă principală a statelor aşa cum susţine B.Buzan, pentru că

problemele de putere şi de pace erau considerate ca dimensiuni mult mai importante. Securitatea a fost văzută de către majoritatea practicienilor şi a teoreticienilor ca un derivat al problematicii puterii, ceea ce a făcut ca ea să fie un concept „subdezvoltat”.

Statele, ca structuri politice organizaţionale ale comunităţilor umane, au dezvoltat conceptul de securitate naţională pentru apărarea şi promovarea intereselor proprii.

Securitatea naţională nu poate fi obţinută numai prin propriile puteri şi necesită cooperarea dintre state, acestea fiind întotdeauna preocupate pentru a avea propria politică de securitate şi apărare în concordanţă cu politica externă, în scopul dezvoltării alianţelor militare şi pentru construirea de structuri de securitate în alte domenii, inclusiv în cel economic şi social. În secolul XX, deja încep să se dezvolte organizaţii de securitate colectivă, precum Liga Naţiunilor şi succesoarea ei, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), dar şi organizaţii de apărare colectivă, precum NATO sau Tratatul de la Varşovia.

În studiile de specialitate, orice politică de securitate este concepută (regăsită) în trei forme sau tipuri de politici de securitate:- politica de securitate militară – politică prin care se stabileşte şi se coordonează programul activităţilor destinate să reducă sau să neutralizeze atacul armat din exterior;- politica de securitate internă – politică ce se ocupă cu acţiunile subversive ale forţelor interne la adresa statului;- politica de securitate situaţională – are ca obiectiv evitarea apariţiei riscului unei eroziuni survenite prin schimbările pe termen lung la nivelul condiţiilor sociale, economice, demografice şi politice, cu efecte asupra puterii statului.

Autorităţile naţionale, aşa cum arată C. Mostoflei, N. Dolghin în Studii de securitate si aparare, sunt „preocupate, în egală măsură, atât de configurarea mediului de securitate, cât şi de politicile de securitate al căror scop este prevenirea şi contracararea vulnerabilităţilor, riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor”.

Strategia de securitate reprezintă arta şi ştiinţa de a dezvolta şi folosi puterea politică şi economică a unei naţiuni, împreună cu forţele armate, în timp de pace, în situaţii de criză şi la război, pentru asigurarea obiectivelor naţionale. Într-o formulare foarte generală, aceste obiective (obiective naţionale) sunt tendinţele, scopurile sau ţelurile unei naţiuni, supuse acţiunii căilor şi mijloacelor de asigurare a lor, către care este direcţionată o politică şi cărora li se afectează eforturile şi resursele naţiunii respective. Ele

stabilesc scopurile finale sau ce urmează a se realiza de către elementele puterii naţionale.

Strategia de securitate trebuie să aibă şi mijloace (resursele naţionale). Acestea se exprimă ca putere naţională, adică capacitatea unui stat de a-şi îndeplini interesele naţionale. Ele constau în mai multe elemente, dar interdependente, politice, economice şi militare. Ele stabilesc mijloacele strategiei naţionale.

Căile de acţiune propuse în cadrul strategiei de securitate conturează, la modul principal, viitoarele acţiuni ale statului. Dar ele nu sunt exhaustive şi lasă loc multor altora, care pot să apară în funcţie de evoluţia mediului de securitate intern, subregional, regional şi global, deoarece, aşa cum a afirmat şi reputatul analist militar Moltke „strategia este mai mult decât o ştiinţă. Este arta de a lucra sub presiunea celor mai dificile circumstanţe”, nu există strategie standard, soluţie unică, metodă infailibilă, ci doar, după cum a apreciat cunoscutul analist Zbigniew Brezezinski, „experienţe şi învăţăminte orientative”.

Pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalent cu sintagma „absenţa pericolului” sau „absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite”.

Politologul american Walter Lippman consideră că securitatea înseamnă capacitatea unei naţiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu reuşeşte, de a câştiga un război, pentru a nu-şi pierde integritatea şi independenţa naţională.

În opiniile altor politologi, securitatea naţională este definită ca fiind „planul naţiunilor pentru coordonarea folosirii tuturor instrumentelor puterii de stat, non-militare şi militare, pentru urmărirea obiectivelor care apasă şi promovează interesele sale naţionale” (Terry L. Deibel)

Alţi autori, precum Michael H.H. Louw, consideră că securitatea cuprinde „politica de apărare tradiţională a unei naţiuni, precum şi acţiunile nelimitate ale unui stat pentru asigurarea supravieţuirii întregii sale capacităţi ca entitate politică, în vederea exercitării influenţei şi îndeplinirii obiectivelor sale interne şi internaţionale” sau „acea parte a politicii guvernamentale care are ca obiectiv crearea de condiţii naţionale şi internaţionale favorabile protejării sau măririi valorilor naţionale vitale împotriva adversarilor existenţi şi potenţiali”.

Dictionary Of American Government defineşte securitatea naţiunii ca o condiţie a avantajului militar de apărare, o poziţie favorabilă în relaţiile internaţionale şi o situaţie de apărare care permite o rezistenţă încununată de succes împotriva unor acte ostile sau distructive, interne sau externe.

Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale defineste conceptul de securitate ca fiind cel care urmăreşte asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale a statului, a prosperităţii, a siguranţei şi dezvoltării durabile a societăţii în ansamblul său.

Securitatea este o stare caracterizată printr-un ansamblu de condiţii sociale, economice, politice, de mediu, culturale etc. proprie desfăşurării normale a vieţii şi activităţii indivizilor şi comunităţilor umane dintr-un spaţiu delimitat geografic, într-o perioadă de timp riguros determinată.

Fiind un concept relaţional, cu două componente de bază, una internă şi alta externă, aflate în raporturi de complementaritate şi interdependenţă, securitatea ar presupune o ajustare permanentă a unui set de parametrii interni la condiţiile mediului internaţional de securitate, un proces cu o dinamică variabilă, orientat spre prezervarea spaţiului şi valorilor naţionale.

Spre deosebire de conceptul tradiţional de securitate, axat pe aspectul militar si apărarea integrităţii statului, modelele alternative de securitate- securitatea comprehensivă, securitatea comună, securitatea cooperativă- extind conceptul de securitate şi iau în considerare şi alţi factori precum migraţia, drepturile omului.

Securitatea comprehensivă trebuie înţeleasă în strânsă legătură cu ameninţările la care modelul de securitate creat răspunde, şi anume:

ameninţările de natură politică, între care: instabilitatea politică internă, eşecul statului (state falimentare), terorismul şi violări ale drepturilor omului etc.;

- ameninţări de natură economică, ca de ex.: sărăcia, creşterea discrepanţelor dintre părţile sărace şi cele bogate, crizele financiare internaţionale, impactul unor state puternice economic asupra ţărilor instabile vecine (consecinţele vecinătăţii cu un stat cu o economie puternică sau instabilă), pirateria;

- ameninţări la adresa mediului sau datorate activităţii umane, în categoria cărora pot fi incluse: dezastrele nucleare, schimbările ecologice globale, degradarea solului şi a apei, lipsa hranei şi a altor resurse;

- ameninţări de natură socială, între care pot fi enumerate: conflictele dintre minorităţi şi majorităţi, suprapopularea, crima organizată, traficul internaţional de droguri, comerţul ilegal, imigraţia masivă necontrolată şi epidemiile.

Ca şi în cazul modelului de securitate comprehensivă, conceptul de securitate comună (common security) a coexistat în perioada războiului

rece în paralel cu conceptul de securitate naţională. El se adresează atât ameninţărilor de natură militară, cât şi celor de natură non-militară. In cadrul acestui model de securitate au fost fixate următoarele şase principii:- toate naţiunile au dreptul legitim la securitate;- forţa militară nu este un instrument legitim pentru rezolvarea

diferendelor între naţiuni;- abţinerea este necesară în exprimarea politicii internaţionale;- securitatea nu poate fi obţinută prin superioritate militară;- reducerea şi limitările calitative ale armamentului sunt necesare

pentru securitatea comună;- legăturile între negocierile privind armamentul şi evenimentele

politice ar trebui evitate.

Securitatea cooperativă, model alternativ de securitate, a coexistat în perioada războiului rece, în paralel cu conceptul de securitate naţională.

Conceptul se bazează pe prezumţia domniei legii în interiorul statului, inclusiv în relaţiile dintre state. El urmăreşte construcţia unor deprinderi cooperative (fie la un nivel teoretic, fie la un nivel practic) care ar putea duce la crearea de „mecanisme interstatale şi instituţii comune”, cu relevanţă în promovarea securităţii. Securitatea cooperativă presupune implicarea tuturor actorilor cu opinii similare, a statelor prietene, dar şi a celor cu opinii diferite în procesul de creare a unor instituţii multilaterale care să contribuie la menţinerea stabilităţii şi securităţii.

În asigurarea stării de securitate a oricărui stat şi nu numai, un rol fundamental revine cunoaşterii disfuncţiilor, vulnerabilităţilor, factorilor de risc, ameninţărilor şi stărilor de pericol la adresa acestora, care se realizează prin căutarea şi obţinerea informaţiilor pentru securitate şi transmiterea acestora factorilor legal abilitaţi, în vederea luării deciziilor de prevenire şi contracarare a lor, pentru că securitatea are un caracter multidimensional datorită factorilor care o influenţează.

Ameninţarea, ca indicator de apreciere al unui pericol sau prejudiciu iminent la adresa securităţii, se poate materializa prin atitudini, gesturi, fapte ori acte care pot crea stări de dezechilibru şi instabilitate şi pot, de asemenea, genera stări de pericol la adresa valorilor fundamentale, cu impact asupra securităţii naţionale.

Vulnerabilităţile sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene din viaţa internă care diminuează capacitatea de reacţie la

riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora, cu consecinţe în planul realizării securităţii naţionale.

Riscul exprimă posibilitatea deteriorării stării de normalitate, prin prezenţa unor factori activi sau potenţiali care pot afecta mediul de securitate şi care evoluează către ameninţare şi pericole. La modul general, prin risc, se înţelege şi probabilitatea de a înfrunta o situaţie neprevăzută sau de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta un pericol posibil.

În prezent, se vorbeşte însă tot mai mult despre noile riscuri la adresa securităţii. Aceste riscuri sunt preponderent de natură nemilitară şi, mai ales, internă, manifestându-se, în special, în domeniile economic, financiar, social şi ecologic.

O prezentare aparte a conceptului de securitate găsim la Mohamed

Ayoob care scrie despre securitate din perspectiva ţărilor din lumea a treia şi din acest punct de vedere a fost o voce aproape unică în anii ’90 pe acest subiect. Păstrând structura statului, el atenţionează decidenţii politici că principala sursă de insecuritate în ţările subdezvoltate nu vine din exteriorul lor, ci din procesul incomplet de creare a structurilor statale şi a monopolizării forţei militare de către autorităţile centrale. De asemenea, Ayoob susţine că existenţa numeroaselor conflicte în aceste zone ale lumii se datorează mai ales vulnerabilităţii interne ale statelor şi a lipsei instituţiilor politice bine articulate într-un context naţional; cu toate acestea, ameninţările externe rămân şi ele o sursă de preocupare: securitatea sau lipsa ei sunt definite în relaţie cu vulnerabilităţile externe şi interne care ameninţă sau au capacitatea de a distruge sau a slăbi în mod semnificativ structura statului şi a regimului, în aspectul ei teritorial, instituţional.

Pe termen lung, securitatea unui stat depinde de capacităţile sale economice: acestea îi permit să întreţină armate puternice care să protejeze interesele ţării, şi să aducă un avantaj comparativ cu celelalte state, aliate şi duşmane, presupun o mai mare varietate de instrumente de implementare a politicilor şi (capacitatea economică) sunt, în general, un element foarte important al puterii, aşa cum susţine Haftendorn.

Securitatea a încetat să mai fie văzută numai din punctul de vedere al capacităţilor şi conflictelor militare; factorii politici, economici, sociali şi culturali sunt importanţi în crearea unei noţiuni sau unei strategii de securitate; definirea interesului naţional, al unei identităţi sau a suveranităţii statului influenţează la rândul lor conceptul de securitate.

BIBLIOGRAFIE

1. Constantin Gheorghe Balaban, Securitatea si dreptul international, Editura C.H. Beck, 2006.

2. C. Mostoflei, N. Dolghin, Studii de securitate si aparare, vol. I, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.

3. C. Mostoflei, P. Dutu, A. Sarcinschi, Studii de securitate si aparare, vol. I, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.

4. A. Sarcinschi, Elemente noi in studiul securitatii nationale si internationale, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2005.

5. *** Dictionary of American Government and Politics, Editura Dorsey, 1988.6. *** Carta Alba a Securitatii si Apararii, Guvernul Romaniei, Bucuresti, 2004. 7. A. Baloi, Analiza securitatii internationale: delimitare conceptuala, in Studii de

securitate nr. 1 (2)/2004, www.studiidesecuritate.ro.8. *** Strategia de securitate nationala a Romaniei, Bucuresti, 2001.9. Gh. Ilie, T. Urdareanu, Securitatea deplina, Editura UTI, Bucuresti, 2002.10. Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, Politica de securitate

nationala.Concepte, institutii, procese, Editura Polirom, Bucuresti, 2007.11. Edward A. Kolodziej, Securitate si relatiile internationale, Editura Polirom,

Bucuresti, 2007