Conceptul de „persoană” în teologia Pr. Prof. Dr. Dumitru

Stăniloae

Lucrare de atestat

Pr. Prof. Păvăleanu Vasile Stan Sorin

Anul 2006 3

Cuprins

1. Introducere............................................................pag. 3

2. Persoanele Sfintei Treimi.....................................pag. 5

3. Persoana Mântuitorului Iisus Hristos ..................pag. 12

4. Omul ca persoană.................................................pag. 18

5. Comuniunea persoanelor .....................................pag. 23

6. Încheiere...............................................................pag. 29

« Iubirea nu-i „orice”.... Mai mult decât iubire iubirea e. Mai mult decât ce este,

decât ce nu-i şi n-are cum să fie Iubirea e. » ( Lidia Stăniloae )

4

Introducere

S-au scris multe articole şi studii, în ţară şi srăinătate, despre personalitatea Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae şi despre opera monumentală pe care a elaborat-o de-a lungul întregii sale vieti. Ce reprezintă el pentru gândirea şi scrisul teologic românesc, pentru Ortodoxie în general şi pentru cercetarea ecumenică actuală este cu neputinţă de a fi redat în câteva rânduri deoarece numele său este asociat cu producerea unei opere vaste, în care a abordat toate subiectele cheie ale doctrinei ortodoxe în vederea elaborării unei teologii verticale şi personale, de căutare a unor rădăcini noi, în omul şi în cultura de azi ale spiritualităţii răsăritene.

Vorbind ca nimeni altul în teologia creştină contemporană despre valoarea infinită a persoanei, despre adâncul ei insondabil, şi văzând în om „chipul nemuritor al lui Dumnezeu”1, a putut vorbi şi despre iubire, al cărei izvor unic este Sfânta Treime, „structura supremei iubiri”2.

De la bun început se vede accentul considerabil pe care părintele Stăniloae îl pune pe noţiunea de persoană în general şi pe cea a lui Iisus Hristos în special. Astfel, la baza întregului său edificiu dogmatic este aşezată Persoana Mântuitorului Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Părintele profesor, autor al unor lucrări teologice de excepţie, „nu cunoaşte numai un Hristos al discursurilor, ci pe Hristos, care iubind pe Tatăl prin Duhul Sfânt, comunică şi credincioşilor această iubire a Sfintei Treimi”3, întrucât „...nu moartea şi învierea, ca teme teologice, constituie centrul teologiei Sfântului Apostol Pavel, ci Hristos cel răstignit şi înviat”4.

Doar în relaţia iubitoare şi personală cu Hristos, credinciosul primeşte puterea de a se înălţa, în Biserică, spre asemănarea cu Dumnezeu. Puterea de a atinge „unirea cu existenţa fără de început”5 i se dăruieşte omului de către Dumnezeul Treimii. Căci Fiul, una din Persoanele treimice, Şi-a împropriat umanitatea, jertfindu-Se pentru omul căzut şi ridicându-l pe acesta la plinătatea vieţii Sale dumnezeieşti, comună cu a Tatălui şi a Duhului Sfânt.

Prin întrupare, jertfă, înviere şi înălţare, Hristos a transfigurat trupul Său personal şi s-a aşezat la dreapta Tatălui, pe Scaunul slavei Sale cereşti, în calitate de Cap al Bisericii, prin lucrarea Sfântului Duh pe care L-a trimis asupra Sfinţilor Apostoli la Cincizecime. Trupul îndumnezeit al Domnului, aşezat în stare de dreptate şi preamărit, înviat şi înălţat la ceruri, se comunică prin Sfintele Taine şi rămâne pururea prezent şi viu prin Duhul în creaţie, şi ca atare se numeşte Biserică. Biserica Ortodoxă vede în Sfânta Treime Dumnezeul

1 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993, pag. 5

2 ? Ibidem, pag. 53 ? Ibidem, pag. 84 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag.5

5 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţii Treimice în viaţa Bisericii, din rev. „Ortodoxia”, nr. 4/1964, pag. 5095

iubirii, lucrător prin Sfăntul Duh în sufletele credincioşilor, pentru a-i ridica în relaţia iubitoare dintre Persoanele ei.6

Pentru părintele Stăniloae intersubiectivitatea divină se întemeiază pe legătura internă dintre Tatăl şi Fiul dată în Sfântul Duh,ca Duh al comuniunii şi iubirii. Intersubiectivitatea divină, pe care părintele Stăniloae a subliniat-o cu atâta intensitate, este singura capabilă să depăşească individualismul sau colectivismul – ambele expresii a stării de păcat în care se zbate omul – pentru a pune în adevărata ei valoare, în lumina revelaţiei adusă de Hristos, Taina Sfintei Treimi.

6 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Opera părintelui Dumitru Stăniloae-O remarcabilă contribuţie hristologică, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 137

6

Persoanele Sfintei Treimi

Dogma creştină despre Sfânta Treime ne învaţă că Dumnezeu este Unul după fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceste trei Persoane alcătuiesc Sfânta Treime, taina de nepătruns cu mintea omenească, descoperită oamenilor prin revelaţia divină.

Cele trei Persoane divine sunt de o fiinţă, egale, veşnice, dar nu sunt trei dumnezei, ci Unul singur. În acelaşi timp cele trei Persoane se întrepătrund reciproc, fiind Una în Alta în chip neamestecat, printr-o singură fiinţă: Tatăl este în Fiul şi în Sfântul Duh, Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh, iar Sfântul Duh este în Tatăl şi în Fiul. Această învăţătură că Dumnezeu este Unul după fiinţă şi întreit ca Persoană, fiind mai presus de puterea de înţelegere a minţii omeneşti, ne-o însuşim prin credinţă. Ea a fost descoperită omului prin revelaţia divină şi este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.7

Nici o fiinţă conştientă nu există decât în ipostasuri sau persoane: fiinţa dumnezeiască în trei Persoane, cea omenească în mai multe persoane. Dumnezeu este bun şi puternic, pentru că în El este o Persoană care să-şi arate bunătatea faţă de altă Persoană şi are puterea să facă aceasta. În acest caz este mai presus de toate prin libertatea de a-şi arăta bunătatea din veci şi neîncetat.

La oameni, firea cea comună e posedată de multe persoane prin repetiţia ei în acele persoane, deci nedeplin unită în persoanele lor. În Persoanele dumnezeieşti firea nu se repetă, ci e posedată în modul comun total. În Persoanele Sfintei Treimi se vede o „continuă şi infinită comunitate”, adică o comuniune neîntreruptă de vreo discontinuitate şi infinită în conţinutul ce şi-L comunică cele trei Persoane. Cugetarea nu vede în Dumnezeu nici o întrerupere, care să fie ca un spaţiu între Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt .8

Când cugetăm pe Tatăl ca necuprins, ca necreat, Îl cugetăm şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, pentru că Fiul şi Duhul Sfânt nu pot fi în afara acestei infinităţi atotcuprinzătoare şi în afara singurei existenţe necreate şi în afara slavei, înţelepciunii şi atotputerniciei ei, „ci se contemplă în fiecare comunul neîntrupat şi neîmpărţit”. La fel nu se va putea cugeta Tatăl în afara Fiului sau a Duhului Sfânt, înţeleşi în infinitatea Lor atotcuprinzătoare. „Căci nu se va putea în nici un fel inventa vreo tăiere sau împărţire, încât să se poată cugeta Fiul fără Tatăl, sau Duhul despărţit de Fiul, ci se vede şi în Aceştia o negrăită şi neînţeleasă comunitate şi distincţie, nici deosebirea ipostasurilor netăind continuitatea firilor, nici comuniunea firii, neconfundând particularităţile fiecărui ipostas ”.9

Astfel Dumnezeu nu poate fi nici dacă ar fi o singură Persoană, pentru că ar fi lipsit de comuniunea iubirii, nici dacă ar fi o mulţime de persoane. Căci în acest caz, aceste persoane ar fi mărginite şi nu s-ar putea cuprinde toate în fiecare persoană. Deci nu putem vorbi decât de un singur Dumnezeu, dar întreit

7 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte,Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, edit. Diecezană,Caransebeş,2001,pag. 519 8 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993, pag. 309 Ibidem, pag. 30

7

în Persoane, pentru că Acesta de fapt este un unic Dumnezeu prin unitatea de fiinţă şi de iubire nemărginită ce-I este proprie prin relaţia de Tată şi Fiu, uniţi în Duhul Sfânt. E un singur Dumnezeu numai pentru că cele trei Persoane dumnezeieşti sunt într-o relaţie în care fiecare le cuprinde pe celelalte două prin locul deosebit ce-l are în relaţia cu acelea.10

„Nu pot gândi şi zice Tatăl, fără să gândesc şi să văd în El pe Fiul. De aceea, nu-I pot zice Tatălui sau Fiului Dumnezeu fără să văd în El pe Fiul, sau pe Duhul ca acelaşi Dumnezeu. Calitatea de Tată al unui singur Fiu şi numai de Tată, Îl prezintă pe Tatăl ca nevăzutul exclusiv, ca iubirea de Tată faţă de Fiul. Tatăl nu e ca persoană decât cel ce iubeşte pe Fiul ca Tată, deci nu pot să-I spun Dumnezeu fără să văd unit cu El ca Dumnezeu şi pe Fiul. Iar Fiul este numai Fiu şi singur Fiu iubitor al Tatălui, şi de aceea nu pot să cuget pe Fiul şi să numesc pe Fiul ca Dumnezeu fără să-L văd în El şi pe Tatăl ca Dumnezeu”11.

În Dumnezeu o Persoană n-are decât afecţiunea de Tată din veci şi până în veci faţă de un unic Fiu, iar alta numai afecţiunea de Fiu din veci şi până în veci faţă de un unic Tată. Tatăl nu poate să nu se gândească şi să nu aibă în El exclusiv simţirea iubitoare faţă de Fiul şi nu poate voi să nu ne gândim la Fiul Său ca unit cu El, ca unit în slava de Dumnezeu cu El. Pe cât este El de Dumnezeu, pe atât este şi Fiul, şi viceversa. „Nu vrea ca eu să spun: «Tu eşti Dumnezeu, iar El nu este Dumnezeu». El vrea să spun:«Tu eşti Dumnezeu împreună cu El. Amândoi aveţi aceeaşi slavă a aceluiaşi Dumnezeu. Dacă n-ai fi Tată al Fiului Dumnezeu, n-ai fi Dumnezeu. Eşti Dumnezeu pentru că Fiul Tău este Dumnezeu. Sunteţi împreună Dumnezeu»”.12

Trebuie să socotim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt un unic Dumnezeu, şi numind pe Tatăl Dumnezeu, să înţelegem în El ca Dumnezeu şi pe Fiul ca Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt ca Dumnezeu, fără să-I socotim trei dumnezei. Dar şi fără să-I confundăm ca Persoane, deoarece cele trei Persoane au împreună fiinţa nerepetată în relaţia de Tată, Fiu şi Duhul Sfânt, fără să se confunde ca Persoane. Fiecare Persoană este purtătoare a întregii fiinţe dumnezeieşti nerepetate, deci fiecare e Dumnezeu întreg, fără să se despartă, dar şi fără să se confunde între Ele.13

Mântuitorul Iisus Hristos spune aceste lucruri în multe feluri, mai ales în Evanghelia după Sfântul Ioan. De pildă, răspunzând la întrebarea lui Filip:«Arată-ne nouă pe Tatăl!», El zice:«Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl... Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun, nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – care rămâne întru Mine – face lucrurile Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine»(Ioan 14,9-10).

Voi explica ideea unui singur Dumnezeu în trei Persoane şi în modul următor: „o persoană trebuie să aibă ca eu un tu, ca să comunice întreolaltă, şi un el care să-i unească din nou. Autenticitatea şi deplinătatea iubirii numai dintre trei persoane este dedusă din relaţia personală eu – tu – el. Un eu nu comunică, nu se deschide, nu este obiectiv în faţa unui tu, decât printr-un el. O

10 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Sfânta Treime sau La început a fost iubirea,edit. IBMBOR ,Bucureşti,1993, pag. 30-3111 Ibidem, pag. 3112 Ibidem, pag. 3213 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţii Treimice în viaţa Bisericii, din rev. „Ortodoxia”, nr. 4/1964, pag. 509

8

persoană trebuie să vorbească cu o alta şi în modul cel mai interesat şi unificator de o a treia, pentru a se simţi fiecare fericită”.14

La Dumnezeu, fiecare din aceste trei Persoane cuprinzând întreaga fiinţă nemărginită, nu e necesar să fie o mulţime de persoane pentru a-şi comunica mai mult fiinţa de persoană. Dar cea mai iubitoare relaţie între eu şi un tu are loc atunci când una este Tatăl celeilalte şi numai Tată al uneia singure. Iar dacă aceştia doi n-ar avea pe un al treilea tot atât de nemărginit şi de exclusiv, pe care să-L iubească împreună, ar lipsi ceva care să-I unească şi în altă formă.15

Acest al treilea nu poate fi nici împreună Născător cu Tatăl al Fiului, nici împreună născut al Fiului cu Tatăl. El nu poate fi un alt Fiu al Tatălui, sau un alt Tată al Fiului. Ci este Cineva care reprezintă atenţia sau iubirea Tatălui faţă de Fiul şi de răspunsul iubirii Fiului ca Fiu faţă de Tatăl. El îi uneşte pe amândoi prin atenţia reciprocă ce sporeşte iubirea între ei, care-i întăreşte în calitatea lor de Tată şi de Fiu. El porneşte de la Tatăl, ca Tată, spre Fiul, ca afecţiune de Tată şi ajuns în Fiul se întoarce ca afecţiune sporită a Fiului ca Fiu faţă de Tatăl.16

Fiinţa fiind nemărginită, nu se poate repeta, iar cele trei Persoane ale Ei nu se confundă, folosind fiecare în alt fel toată puterea fiinţei într-o reciprocă comunicare. La oameni există o comunicare între persoanele apropiate corporal şi spiritual, care poartă aceeaşi fire, dar în mod repetat, ca între nişte noduri între care sunt întinse nişte fire. Uneori firele comunicative între două persoane sunt aşa de multe, că firea unică e trăită de firea celeilalte aproape ca identică cu a sa. Dar nu poate trăi fiecare persoană umană cu toate celelalte, această unitate, dată fiind distanţa dintre ele. În viaţa viitoare, unde cunoaşterea şi puterea tuturor de către fiecare în Hristos va avea o maximă dezvoltare, se vor apropia şi persoanele umane de unitatea care este între Persoanele Treimice, fiind unite şi ele toate în Fiul cu Tatăl prin Duhul Sfânt, dar nu dintr-o relaţie asemenea celei dintre Persoanele divine.17

În viaţa pământească o persoană nu este legată prin fire mai multe sau mai puţine numai cu firea repetată din altă persoană, ca un nod iradiant cu altul, ci cu multe astfel de noduri, cu unele prin mai multe fire, cu altele prin mai puţine. Şi pe măsură ce o persoană e mai puţin legată prin astfel de fire cu fiinţa repetată în alte persoane, e mai moartă spiritual, fără ca aceasta să facă să înceteze subzistenţa sa în firea proprie. Fiinţa dumnezeiască subzistă din eternitate, deci fără de început, în cele trei Persoane: în Tatăl nenăscut, în Fiul născut din Tatăl şi în Duhul Sfânt purces din Tatăl. Una nu este, deci, mai înainte de alta. Aceasta înseamnă că n-a fost nici fiinţa dumnezeiască impersonală anterioară subzistenţei lor în cele trei Persoane. Deci Tatăl e nenăscut, iar Fiul născut şi Duhul purces, nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului şi purcedera Duhului din Tatăl ne având o succesiune între ele.18

Fiinţa cea una are din eternitate în Tatăl calitatea de nenăscută, dar şi de născătoare şi purcezătoare, şi prin aceasta are din eternitate în Fiul calitatea de născută şi în Duhul de purceasă. Deci nu trece în timp de la calitatea de

14 Pr. Lector George Remete, Dogmatica ortodoxă, edit. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, Alba Iulia, 1997, pag. 15015 Ibidem, pag. 15016 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993, pag.3417 Ibidem, pag..34

18 ? Ibidem, pag. 359

nenăscută la cea de născută si purceasă, de la calitatea de fiinţă a Tatălui, la cea de fiinţă a Fiului şi a Sfântului Duh. Toate trei Persoanele sunt din eternitate, nu venite pe rând la existenţă. Deci este din eternitate fiecare Persoană în celelalte două, netrecând ca o debordare de la Tatăl la Fiul şi Sfântul Duh.

În Dumnezeu convorbirea Tatălui cu Fiul este numai pozitivă, este numai iubire şi numai bucurie. Dumnezeu nu se îndreptează pe Sine, în Persoana Fiului, ci se bucură de Sine. De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan a vorbit de un Cuvânt personal fără de început la Dumnezeu, ca de o altă Persoană: «La început era Cuvântul... Şi Dumezeu era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu»(Ioan 1,1-3). Cuvântul ce-L aude Tatăl de la Fiul Său e cu adevărat ca de la o altă Persoană cu totul în acord cu El. Acea Persoană vorbeşte, răspunzând ca o Persoană Cuvânt, Cuvântului Său. Dacă n-ar vorbi Tatăl altei Persoane, n-ar exista acea altă Persoană. Iar vorbind-I Tatăl, cuvântul ce I-l spune devine Cuvânt-Persoană deosebit de sine, care-I răspunde, arătând caracterul de persoană pe care l-a luat cuvântul Tatălui. În convorbirea Tatălui cu Persoana Cuvântului se descoperă şi se pune în deplină lumină viaţa lui Dumnezeu ca iubire plină de bucurie. Astfel, se pune într-o lumină plină de sens, de raţiune, existenţa dumnezeiască19. Dumnezeu se numeşte Cuvânt sau Raţiunea născută de Tatăl şi pentru faptul că are în El pe Cel ce cuprinde în Sine toate raţiunile după care se vor crea toate ale lumii.

Fiecare Persoană a Sfintei Treimi, revelându-se în lume şi lucrând în oameni, manifestă unitatea desăvârşită faţă de celelalte două Persoane prin fiinţa şi prin iubirea desăvârşită faţă de Ele. Dar în acelaşi timp aduce şi oamenilor iubirea Sa, din iubirea ce o are faţă de celelalte Persoane20. Noi suntem chemaţi să creştem în iubirea desăvârşită între noi şi faţă de Dumnezeu, prin energiile dumnezeieşti necreate, care reprezintă unitatea de fiinţă a lui Dumnezeu adusă între noi, şi mărind unitatea fiinţei noastre umane. Cu toate acestea, unitatea naturii noastre, în comparaţie cu unitatea fiinţei lui Dumnezeu, este mult redusă. Noi suntem nu numai compuşi,ci şi contrari nouă înşine şi unii altora, nerămânând nici o şi în mod curat aceiaşi, cu atât mai puţin toată viaţa. Dar şi curgem şi cădem cu sufletele şi cu trupurile21, pe când Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu Se rup din continuitatea reciprocă22.

Ipostasurile Sfintei Treimi sunt în mod desăvârşit Unul în Altul, posedând împreună întreaga natură şi Toate au în mod comun întreaga fire, fără nici o slăbire a continuităţii între Ele. Ca să înţelegem întrucâtva aceasta, trebuie să avem în minte faptul că natura divină este în întregime spirituală şi de o spiritualitate mai presus de orice spiritualitate cunoscută sau imaginată de noi. Ca atare, Ipostasurile divine sunt libere de oricare impermeabilitate şi de persistenţa în alăturare, de care sunt scutite cu totul ipostasurile umane. Ipostasurile divine sunt total transparente Unul Alteia şi în interioritatea iubirii desăvârşite, Fiecare purtând în mod comun cu Celelalte întreaga fire. Ele Îşi

19 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993, pag. 4220 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 30321 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări Teologice 5, din P.S.B., tradus de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, pag. 149 22 Ibidem, pag. 169

10

sunt prin aceasta deplin interioare, neavând să sară peste o punte subţiată între Ele pentru a realiza printr-o astfel de comunicare o mai mare unire între Ele.23

Ipostasurile divine se pot asemăna, cum spun Sfinţii Părinţi, mai mult cu trei sori supraluminoşi şi supratransparenţi, care se cuprind şi se arată, purtând în mod nedespărţit aceeaşi lumină infinită24. «Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl... Credeţi-Mă că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine!», a spus Mântuitorul (Ioan 14,9-11).

Persoanele Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt persoane reale şi, ca atare, deosebite una de alta, având fiecare însuşiri personale proprii prin care se deosebesc ca persoane. Se disting, neputându-se confunda una cu alta, deşi fiecare persoană dumnezeiască are întreaga fiinţă divină care nici nu se împarte, nici nu se desparte, fiind veşnic una şi aceeaşi. Persoanele Sfintei Treimi se disting sau se deosebesc după chipul sau modul în care au sau posedă fiinţa divină întreagă, mod care duce la distincţie între Ele. Astfel, Tatăl este nenăscut şi nepurces, Fiul este născut, Duhul Sfânt este purces, fără ca prin această precizare sigură, fiindu-ne revelată, să putem cugeta şi spune că am fi pătruns taina treimică.25

Din toate acestea rezultă şi excluderea oricărei subordonări a Persoanelor divine între Ele, după întâietate, autoritate, putere sau demnitate, Persoanele fiind egale datorită unităţii fiinţiale dumnezeieşti, pe care fiecare persoană o are întreagă dimpreună cu toate atributele dumnezeieşti. Dumnezeu Fiul zice către Tatăl: «Toate ale Mele sânt ale Tale şi ale Tale sânt ale Mele şi mă preamăresc între ei»(Ioan 17,10), «ca toţi să mărescă pe Fiul precum măresc pe Tatăl»(Ioan 5,23). Iar în lucrările externe ale lui Dumnezeu, «cele ce Tatăl le face, acestea şi Fiul le face întocmai»(Ioan 5,19).

Deosebirea dintre Persoanele Sfintei Treimi este personală, nu fiinţială, anume: Tatăl din fiinţă naşte veşnic pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh, Tatăl fiind astfel nenăscut şi nepurces, Fiul născut şi Duhul purces, fără a se altera în nici un fel perfecta unitate fiinţială dumnezeiască26. Pe lângă aceste însuşiri personale interne, numite proprietăţi, Persoanele Sfintei Treimi se mai disting între Ele şi prin ceea ce li se atribuie personal în activitatea personală internă, adică în afara fiinţei, în lume: creaţie, mântuire, sfinţire. Acestea sunt lucrări în extern ale Persoanelor divine, lucrări numite predicate, spre a nu se confunda cu proprietăţile, care sunt însuşiri personale interne. Astfel, Tatăl este Creator, Fiul Mântuitor, Duhul Sfinţitorul, deşi Acelaşi Dumnezeu este totul în toate, «pentru că de la El şi prin El şi întru El sânt toate»(Romani 11,36).27

Lucrare proprie a fiecărei Persoane dumnezeieşti nu trebuie gândită ca petrecându-se separat de a celorlalte Persoane, ca şi cum Persoanele ar lucra izolat fiecare, ci ca împreună-lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleaşi voinţe ale lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, deşi acţiunea externă este produsul voinţei cele una şi neîmpărţită a lui Dumnezeu, deci comună Persoanelor

23 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă,vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 30524 ? Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, pag. 11325 ? Ibidem, pag. 123

26 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 31627 ? Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, pag. 124

11

divine, totuşi fiecare Persoană îşi are contribuţia personală prin lucrări proprii28: «Acelaşi Dumnezeu lucrează toate în toţi»(1 Corinteni 12,6)

În Dumnezeu fiecare persoană este şi cuprinde totul, dar fiecare Eu care e totul, cuprinde celelalte Eu-ri care şi Ele sunt totul, Fiecare fiind totul în această reciprocă cuprindere. Ele Îşi sunt din veci desăvârşit interioare, dar nu identice, şi aşa aspiră să devină şi eu-rile omeneşti. Iar totul divin (sau fiinţa dumnezeiască infinită) nu e multiplicat exterior ca la oameni, căci în acest caz dumnezeirea nu ar mai fi absolută. El rămâne desăvârşit unul şi totuşi subzistă în trei moduri personale, fiecare mod cuprinzând în chip perfect în sine şi celelalte moduri. Totul divin este într-un dialog ontologic în trei. Fiecare are totul divin infinit în comuniune dialogică cu celelalte două Eu-ri.29

În cele trei Persoane dumnezeieşti este pluralitatea în unitate, sau iubirea deplină, realizată în amândouă formele: relaţie între persoane, dar trăită în unitate deplină. În cele trei e totul în relaţie directă, căci Duhul e mereu în Tatăl şi în Fiul30. Dacă ar fi patru, n-ar fi totul în relaţie directă, rămânând mereu un El exterior. Nici dacă ar fi două persoane, iarăşi s-ar observa nedeplinătatea, că ceva lipseşte. În Dumnezeu cel întreit în Persoane e totul.

Am văzut că în existenţa supremă cea întreită în Persoane constă totul, care e nemărginit. Dar numai în iubirea fără margini I se deschide fiecărei Persoane totul nemărginit, sau dumnezeiesc. Existenţa supremă ca unitate supremă şi ca afirmare reciprocă totală a celor trei Persoane are iubirea nesfârşită în Sine însăşi, neavând nevoie de alte existenţe pentru a-şi întări iubirea. În iubirea desăvârşită nu mai rămâne în nici o Persoană ceva nedeschis, sau nearătat şi necomunicat celorlalte. Conştiinţei fiecărei Persoane dumnezeieşti, existenţa (fiinţa totală) nu-i mai este deschisă numai ca a sa, ci şi ca a celorlalte. Iubirea ţine de existenţa proprie a lor, întrucât iubind existenţa sau fiinţa proprie, fiecare Persoană iubeşte existenţa celeilalte sau celorlalte două Persoane. Şi la fel bucuria de existenţa proprie e una cu bucuria de existenţa celeilalte sau celorlalte două Persoane. Iar în distincţia lor, una din Persoanele dumnezeieşti este Dăruitoarea existenţei desăvârşite şi nemărginite din veci celorlalte două Persoane. În ea iubirea are calitatea dăruirii părinteşti. În altă Persoană iubirea are calitatea recunoscătoare a primirii filiale a existenţei. Iar în a treia, iubirea are calitatea participării la bucuria Tatălui de Fiul şi a Fiului de Tatăl, primind însă această calitate tot de la Tatăl.31

Dumnezeu este Dumnezeu numai pentru faptul că e Treime, o Persoană despărţită nefiind Dumnezeu. Fiecare Persoană e Dumnezeu numai în unire cu celelalte. De aceea nu sunt trei dumnezei. E Dumnezeu Fiul, dar numai pentru că e de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. La fel, fiecare Persoană e Dumnezeu numai pentru că e de o fiinţă cu celelalte două. „Să luăm deci seama că este un singur Dumnezeu adevărat şi desăvârşit în trei ipostasuri adevărate şi desăvârşite. Căci bunătatea nu este întreită, nici o treime de bunătăţi, ci

28 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, pag. 12529 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 316

30 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993, pag. 6731 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova,1987, pag. 221

12

bunătatea cea mai înaltă e Sfânta Treime.”32 Nu poate fi o Persoană bună fără o legătură cu Alta. Tatăl e bunătate, pentru că naşte pe Fiul; Fiul e bunătate pentru că se naşte din Tatăl. Tatăl e bun pentru că e Tată al unui Fiu şi Fiul e bun, pentru că e Fiul unui Tată. Dacă n-ar fi Treime, Dumnezeu n-ar fi bunătate şi iubire, iar fiind bunătate şi iubire, este Treime.33

Efortul de a înţelege constituţia unitar-distinctă a realităţii ne ajută să ne înălţăm spre paradoxul supraraţional al unităţii perfecte a celor trei Persoane distincte, pe care o reprezintă unitatea de fiinţă a celor trei Persoane dumnezeieşti. Urcând spre această înţelegere, urcăm spre promovarea unei tot mai mari unităţi între noi, ca persoane umane distincte. Căci cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi e unitatea de fiinţă şi distincţia personală a oamenilor.34

Desigur, acest efort nu ajunge să ne ridicăm prin noi înşine spre o mai mare înţelegere a Sfintei Treimi, cunoscută prin revelaţie, şi la adâncirea unităţii între noi. Ci e necesar să fim ajutaţi de harul însuşi al Sfintei Treimi, sau de puterea Ei, care întăreşte în noi unitatea, fără să ne slăbească ca persoane, şi prin aceasta ne ajută să înţelegem tot mai mult o asemenea unitate supremă între persoanele care rămân neconfundate.35

Pentru înţelegerea acestei unităţi supreme a unor persoane distincte e necesară însăşi puterea ei, folosindu-ne de unitatea imperfectă a persoanelor umane numai ca de un chip obscur al Sfintei Treimi.

32 ? Filocalia 7, cap. 37, tradus de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, edit. IBMBOR,Bucureşti, 1977, pag. 44733 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova,1987, pag. 22134 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 30035 ? Ibidem, pag. 300

13

Persoana Mântuitorului Iisus Hristos

Biserica a mărturisit dintru început că Mântuitorul Iisus Hristos este ,pe de o parte, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, de o fiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci; pe de alta, că S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.

La Sinodul al 4-lea Ecumenic (Calcedon-451) se concretizează această mărturisire, declarând că Iisus Hristos este „Unul şi Acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate; întru toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate; cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi concurgând într-o persoană şi într-un ipostas”36.

Iisus Hristos, fiind deopotrivă adevăratul Fiu al lui Dumnezeu şi adevărat fiu omenesc, nicidecum nu reprezintă două persoane deosebite, adică o persoană dumnezeiască şi o persoană omenească, ci numai o singură persoană. Persoana dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a primit, astfel, în ipostasul Său întreaga natură omenească.Că Iisus Hristos era şi Se recunoştea pe Sine o singură persoană dumnezeiască, care a primit lăuntric în ipostasul Său dumnezeiesc ipostasul naturii omeneşti, se vede clar în următoarele Lui cuvinte, adresate ucenicilor puţin înainte de moarte:«Ieşind de la Tatăl am venit în lume şi iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl» (Ioan 16,28).

După Evanghelia Sfântului Ion, Însuşi Cuvântul, Care din eternitate a fost la Dumnezeu, S-a făcut om şi a locuit între oameni. El n-a încetat de a fi Cuvînt, «căci am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr» (Ioan 1,14). După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Acela Care era chipul lui Dumnezeu şi pentru Care nu era o amăgire a se considera pe Sine egal cu Dumnezeu, S-a înjosit, luând chip de rob şi făcîndu-Se om, S-a smerit pe Sine, fiind ascultător chiar până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2,2-8). Prin urmare, şi după ce a primit chip de om şi S-a smerit până la moarte pe cruce, El n-a încetat să fie aceeaşi persoană dumnezeiască, cum a fost şi mai înainte.”37

În întruparea Mântuitorului Hristos spunem că firea întreagă şi desăvârşită a Dumnezeirii s-a unit în unul din ipostasele ei cu toată firea omenească şi nu „parte cu parte”. Nu suntem siliţi să spunem că s-au unit cele trei ipostasuri ale sfintei Dumnezeiri cu toate ipostasele omenirii. Căci prin nimic altceva nu a fost părtaş Tatăl şi Sfântul Duh la întruparea Cuvântului lui

36 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 3637 ? Arhim. Silvestru-episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 4, edit. Credinţa strămoşească,

Argeş, 2001, pag. 5014

Dumnezeu, decât prin bunăvoinţă şi voinţă. Spunem, însă, că s-a unit întreaga fiinţă divină cu întreaga fire omenească. Dumnezeu Cuvântul n-a lăsat nimic din cele ce a sădit în firea noastră când ne-a plăsmuit la început, ci le-a luat pe toate, corp, suflet gânditor şi raţional şi însuşirile acestora. Căci vieţuitoarea lipsită de una din acestea nu este om. „El în întregime m-a luat pe mine în întregime, El în întregime S-a unit cu mine în întregime, ca să-mi dăruiască mie în întregime mântuirea”.38

Prin unirea celor două firi Cuvântul S-a născut, nu S-a schimbat. Deşi Dumnezeu a luat chipul robului, fragilitatea formei sale umane n-a slăbit firea lui Dumnezeu, ci graţie puterii intacte şi integre a Acestuia, tot ce s-a petrecut în trupul uman a fost progresul omului, nu micşorarea slavei. Cuvântul S-a născut în trup nu ca El să nu mai fie Dumnezeu în Sine, ci ca El, rămânând Dumnezeu, omul să fie îndumnezeit.39

De aceea, şi când oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor, tot Fiului i-a încredinţat Tatăl misiunea să Se facă om ca să arate oamenilor modelul omului cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi să le dea puterea spre aceasta. Fiul Unul-Născut, având şi El în Sine toată infinitatea fiinţei Tatălui, putea să ne ajute la ridicarea noastră din nou spre asemănarea cu Dumnezeu. La aceasta a contribuit şi faptul că Fiul a avut faţă de Tatăl iubirea prin fire; şi a avut-o din eternitate, odată cu existenţa Lui. 40

Făcându-se El omul pe care trebuie să-l realizăm şi noi în unire cu El, a primit şi pătimirile ce au intrat în firea noastră prin dezbinarea între noi şi între noi şi Dumnezeu. Dar primind nu patimile plăcerii, ci numai patimile suferitoare care au venit în firea noastră de pe urma acelora, le-a biruit pe acelea.Astfel primind şi moartea care a intrat în noi prin voia noastră, a învins-o şi pe ea, dându-ne în Sine puterea de a o învinge şi noi, dacă ne unim prin credinţă cu El şi ne despărţim pe cât putem şi noi de patimile plăcerii şi de vina de-a suporta moartea veşnică de pe urma lor.41

Mântuitorul Hristos nu mai poartă un dialog cu persoanele umane, ca un partener din alt plan; realitatea Sa de persoană nu mai rămâne un fapt misterios în alt plan, sesizat printr-o experienţă excepţională numai de unele persoane umane, în baza unei revelaţii speciale. Acum Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu sau a Cuvântului intră în planul experienţei comune a celor care cred în El, ca o persoană din rândul persoanelor umane, care, însă, le dă în acelaşi timp putinţa de a o sesiza ca Persoană dumnezeiască. Acum ştim sigur că Dumnezeu Cuvântul e Persoană, sau o existenţă asemănătoare existenţei noastre personale, prin faptul că Se face şi Persoana firii omeneşti, fără să înceteze a fi Persoana firii dumnezeieşti. Prin aceasta garantează valoarea maximă a persoanelor omeneşti şi eternitatea lor. Dar aceasta arată,în acelaşi timp,că firea omenească a fost creată capabilă să primească pe Dumnezeu-Cuvântul ca ipostas.42

38 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de D. Fecioru, edit. Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 10539 ? Pr. Prof. Ioan G. Coman, „Şi Cuvântul trup S-a făcut”, edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, pag. 168 40 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993, pag. 4841 ? Ibidem, pag. 5142 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 37-38

15

Fără a fi amestecate, însă, cele două naturi ale lui Hristos cunosc totuşi o anumită întrepătrundere. Energiile divine iradiază divinitatea lui Hristos şi penetrează umanitatea Sa, aceasta fiind divinizată din momentul întrupării, după cum „fierul într-un cuptor devine foc, deşi rămâne fier prin natură”43. Hristos este în mod deplin Dumnezeu şi om; prunc în leagăn sau în agonie pe Cruce, El nu încetează să participe la plinătatea trinitară, nici la stăpânirea universului prin puterea Sa atotprezentă. «În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins»44, spune Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Aşadar, Hristos are două voinţe, două intelecte, două moduri de a activa, însă mereu unite într-o singură Persoană. În fiecare din lucrările Sale vor fi în joc două energii: energia divină şi energia umană.45

Deosebirea lui Iisus ca om, de ceilalţi oameni, stă în faptul că El ca om este nu un centru autonom de acte şi reacţii, ci centrul omenesc al acestora şi este în acelaşi timp şi centrul dumnezeiesc al lor şi al actelor Sale dumnezeieşti. Toată natura omenească a Sa s-a centrat prin aceasta nu în afară de Dumnezeu, ci în Dumnezeu – Cuvântul. Între oameni a păşit un om care nu mai e centrat în el însuşi, ci în Dumnezeu, şi e identic ca persoană cu Dumnezeu. Relaţiile celorlalţi oameni cu acest semen al lor nu sunt relaţii trăite în afară de Dumnezeu, ci relaţii cu Dumnezeu Însuşi. Întrucât acest centru ipostatic are o putere de atracţie spre Dumnezeu şi de iradiere a binelui, care depăşeşte toate centrele pur omeneşti, el este centrul nostru. În mijlocul creaţiei s-a plasat pentru eternitate un centru personal omenesc, care e în acelaşi timp dumnezeiesc. Iisus Hristos are calitatea unui astfel de om central prin faptul că acum potenţele naturii umane nu mai sunt activate de un ipostas uman, ci de Ipostasul dumnezeiesc, Care îmbrăţişează cu iubirea Sa nesfârşită pe toţi şi pe toate.46

Persoana Mântuitorului împlineşte actul mântuitor destinat întregii omeniri prin dăruirea de Sine în tăcere, ca «jertfă de ispăşire»(Isaia cap.53) şi prin „golirea de egalitatea Sa cu Dumnezeu”, golire ce poartă numele de chenoză. Părăsind condiţia de slavă de care nu S-a folosit niciodată, El acceptă ruşinea, dezonoarea şi starea de om blestemat; Îşi asumă condiţiile obiective ale păcatului, supunându-Se condiţiei noastre de muritori. Lepădându-Şi prerogativele Sale Împărăteşti, El Îşi ascunde slava Sa din ce în ce mai mult, în suferinţă şi moarte. Căci era necesar ca El să descopere în propriul Său Trup în ce măsură omul, pe care El l-a creat după chipul Său neasemuit de frumos, se urâţise prin corupţie.47

Prin urmare, chenoza este întruparea sub aspectul smereniei şi al morţii. Hristos Îşi păzeşte cu sfinţenie natura Sa divină, iar golirea de Sine este un act voluntar. Mântuitorul împlineşte pe pământ lucrarea iubirii săvârşită de Treime, iar prin respectul nemărginit purtat libertăţii umane, ajunge până a le arăta oamenilor doar faţa frăţească a robului, plină de suferinţă şi trupul frăţesc plin

43 ? Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti, 2006, pag. 13044 ? Liturghier, edit. IBMBOR, Bucureşti, 199545 ? Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti, 2006, pag. 13146 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 4247 ? Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti, 2006, pag. 134

16

de suferinţele de pe Cruce. El trezeşte în om credinţa ca răspuns la dragoste; căci numai ochii credinţei recunosc chipul lui Dumnezeu sub chipul robului şi, descifrând sub faţa umană prezenţa unei persoane divine, învaţă să dezvăluie în fiecare faţă taina persoanei create după chipul lui Dumnezeu.48

Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenţie la altul, până la uitarea deplină a importanţei proprii. Caracterul paradoxal al iubirii, însă, l-a evidenţiat în faptul că tocmai în uitarea cuiva de sine, din preţuire a altuia, se arată mărimea spirituală a lui. Fiul lui Dumnezeu, Care e viaţa şi puterea nemărginită, arată celui creat prin El Însuşi din nimic, atâta iubire, că se coboară la nivelul lui, ba merge chiar până la moarte pentru el, iar, prin aceasta, dă o valoare nemăsurată celui creat prin El din nimic, arătând chiar prin aceasta că El poate investi, din iubirea Lui, chiar pe cel ce n-are nimic de la sine, cu importanţă, de a-l ridica la nivelul Său.49

Prin întrupare, moarte şi înviere, Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca lumină deplină omului, arătându-l capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu şi frate al Său, şi în stare să se înalţe prin Duhul Sfânt al Fiului, la viaţa neînchisă în viaţa aceasta. L-a arătat făcut pentru o vieţuire de comuniune cu Sfânta Treime, pentru o vieţuire de intimitate cu Sfânta Treime, pentru o fericire veşnică în această comuniune.50

Efectul iubirii Sale faţă de noi ni l-a arătat Hristos în învierea Sa, care ne va face parte şi nouă de înviere. De aceea, chiar prin moarte, noi trecem nu în întunericul nefiinţei, ci în lumina deplină a vieţii veşnice. Toţi suntem lumină prin învierea lui Hristos, toţi trăim în nădejdea că vom fi lumini nesfârşite în unire cu Hristos Cel înviat.51

Unitatea Persoanei lui Hristos în cele două firi are o serie de consecinţe sau de implicaţii în care nu numai că ea se pune şi mai mult în lumină, ci se arată şi mai explicit urmările mântuitoare ale întrupării Cuvântului îndreptate întâi spre firea omenească asumată, apoi spre noi, prin relaţia intimă în care e pus omul cu Dumnezeu. Prin ele se arată opera de mântuire a lui Hristos, în aspectul ei de bază, îndreptată spre firea Sa omenească, ca ţinând de însăşi Persoana Sa.52

Simbolul de credinţă ne învaţă că Domnul Iisus Hristos,Unul-născut, este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, deofiinţă cu Tatăl şi făcător a toate, născut din Fecioara Maria şi apoi răstignit şi îngropat. Simbolul uneşte astfel pe Fiul lui Dumnezeu cu Fiul omului, pe Dumnezeu cu omul, încât nici în timp, nici în pătimire nu poate fi o separare între ei. Deci, Hristos însemnează toate, iar numele Lui desemnează ambele naturi, pentru că şi omul şi Dumnezeu născut îmbrăţişează toate în aşa fel, încât se ştie că din numele Său nu lipseşte nimic.53

48 ? Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti, 2006, pag 134-13549 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, pag. 55

50 ? Ibidem, pag. 57-5851 ? Ibidem, pag. 199

52 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 5853 ? Pr. Prof. Ioan G. Coman, Şi cuvântul trup S-a făcut, edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, pag. 169-170

17

Mântuitorul Hristos nu este numai întemeietor de religie, ci este Mântuitor, fiindcă opera de răscumpărare se identifică cu Persoana Sa, ca Dumnezeu şi om adevărat54. „Hristos este şi Se numeşte Mântuitor, fiindcă opera de răscumpărare rămâne nedespărţită de Persoana Cuvântului întrupat.”55

„Fiul Tatălui S-a coborât din cer nu ca să schimbe locul, fiindcă, odată ce este Dumnezeu, Se află pretutindeni şi pe toate le împlineşte, ci fiindcă aşa a bineplăcut Măririi Sale: să Se smerească pe Sine luând firea omenească. Adevărul cu privire la cele două firi, dumnezeiască şi omenească, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este mărturisit de: profeţiile mesianice ale Vechiului Testament, Însuşi Mântuitorul Hristos, Sfinţii Apostoli şi cei patru evanghelişti, precum şi de întreaga Sfântă Tradiţie.”56

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ca om adevărat având şi unele prerogative prin care Se deosebeşte de noi oamenii: naşterea şi lipsa de păcat. „Sfinţii Părinţi învaţă în umanitate că Iisus Hristos S-a născut fără păcatul strămoşesc datorită întrupării şi naşterii Sale supranaturale, naştere care n-a stricat fecioria Maicii Domnului, ea fiind umbrită de puterea Duhului Sfânt care a coborât asupra-i.”57

Astfel, fără îndoială Persoana lui Hristos e Mântuitorul, întrucât este Fiul lui Dumnezeu; căci numai în Dumnezeu e puterea mântuirii şi viaţa de veci, şi numai întrucât e Fiul lui Dumnezeu se explică iubirea Lui faţă de oameni. Numai întrucât El lucrează asupra noastră din comuniunea iubitoare cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ne aduce mântuirea în care este activă întreaga Sfânta Treime, cu iubirea Ei.

Lucrarea lui Hristos e un tot unitar, însă poate fi privită şi în trei aspecte ale ei. Ea se împlineşte prin propria jertfă a trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire dată oamenilor, prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin Înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. Întrucât exercită aceste trei feluri de activităţi, ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu, ca Învăţător-Profet şi ca Împărat.58

Întreita slujire: de profet, de arhiereu şi împărat se împlineşte şi se uneşte numai în Hristos, şi nu oarecum, ci în mod desăvârşit, căci este împlinită nu de un om, ci de o persoană divino-umană, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Cele trei aspecte sau laturi sunt doar feţele sau aspectele unui întreg unitar, ele aparţinând aceleiaşi opere mântuitoare a lui Iisus Hristos. În centrul operei mântuitoare stă slujirea arhierească a lui Hristos, prin care se reface legătura harică a omului cu Dumnezeu, sau împăcarea cu El. Căci chemarea profetică, luminând prin învăţătură, pregăteşte sufletul pentru primirea împăcării, iar demnitatea împărătească dăruieşte harul împăcării şi desăvârşeşte pe credincioşi.

Iisus Hristos mântuieşte El însuşi ca Persoană de neînlocuit, întrucât calitatea Sa de Persoană dumnezeiască devenită accesibilă de om este unicul

54 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 3, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag. 10955 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pag. 222 56 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1986, pag. 30357 ? Ibidem, pag. 30858 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 117

18

izvor de putere care ne eliberează de păcat şi de urmările lui, între care cea mai gravă este moartea. Mântuirea nu o putem dobândi decât în Dumnezeu sau ca o înveşnicire a relaţiei personale cu El, relaţie prin care ni se comunică şi primim în mod liber darurile şi puterile vieţii adevărate şi inepuizabile. 59 Astfel, toată mântuirea are marca unor relaţii personale între Hristos şi, prin El, între Sfânta Treime şi oameni. Datorită legăturii indisolubile între opera de răscumpărare şi Persoana Mântuitorului Hristos, întreaga Sfântă Treime este prezentă şi lucrează pentru mântuirea noastră.60

Dacă în planul existenţei umane trecătoare numai relaţia cu o altă persoană ne poate prilejui o căldură a vieţii şi exercită o influenţă decisivă asupra vieţii noastre, constituind chiar temeiul ei, atunci în planul vieţii netrecătoare temeiul ei deplin nu ne poate veni decăt din Persoana dumnezeiască intrată în relaţie directă cu noi, prin faptul că S-a făcut persoană umană, ca să ne ridice la comuniunea de viaţă veşnică a Sfintei Treimi.61

Hristos este Dumnezeu accesibil şi apropiat oamenilor datorită firii Sale omeneşti. De aceea şi închinarea adusă lui Hristos ca Dumnezeu nu-L arată ca pe un Dumnezeu îndepărtat şi de neînchipuit, ci ca pe un Dumnezeu Care a venit aproape şi ne rămâne astfel în eternitate. Pe Hristos Îl ştim ca având stăpânire peste toate, dar ca stăpânirea unui Miel înjunghiat pentru noi. El este Stăpânul nostru, dar un Stăpân care ne înduioşează fiindcă S-a făcut Miel înjunghiat fără să înceteze a fi stăpân, ca Dumnezeu. De aceea, în închinarea adusă lui Hristos este inclusă nu numai slujirea Lui deplină faţă de noi, ci şi egalitatea, unitatea sau mărirea Lui cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.62

Prin coborârea Lui la oameni şi prin înălţarea Sa la cer, la dreapta Tatălui, Hristos este expresia omului desăvârşit, Cel care duce lumea, ca Logos Creator şi Mântuitor, către starea ei finală, împreună cu toţi oamenii care vor crede în El şi se vor alătura Lui. De aceea a spus că El este „Învierea şi Viaţa”, că I s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ” şi că va rămâne cu credincioşii Săi „până la sfârşitul veacurilor”(Matei 28,18-20).63

Ca Dumnezeu şi om, Hristos rămâne pentru noi ţinta finală a adevăratei responsabilităţi faţă de Tatăl, sub două aspecte. Mai întâi, ca om, în dialogul cu Tatăl, Hristos înalţă responsabilitatea Sa umană la nivelul ei suprem, ca să constituie model de urmat pentru noi, căci are conştiinţa şi puterea de a fi nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi Fiul omului. Iar ca Dumnezeu, în dialogul Lui cu noi, coboară la nivelul iubirii şi apropierii maxime faţă de noi, fiindcă nu este numai om, ci şi Dumnezeu. El ne porunceşte şi Se roagă împreună cu noi şi pentru noi; ne cere ascultare şi ne roagă să-I primim iubirea şi să-I urmăm pilda de smerenie, de blândeţe şi de slujire, ca prin toate acestea să arate răspunderea lui Dumnezeu faţă de om şi răspunderea omului faţă de Dumnezeu şi de creaţie.64

59 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 11260 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pag. 22361 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 3, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag. 11062 ? Pr . Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pag. 219-22063 ? Ibidem, pag, 19864 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 3, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag. 34

19

Atât sub aspectul desăvârşirii personale şi al sensului istoriei, cât şi aspectul responsabilităţii, Hristos rămâne, ca Logos întrupat, ţinta finală a omului şi a întregului cosmos.]

Omul ca persoană

În acest veac definirea persoanei pare a fi o piatră de încercare pentru regăsirea sa. După îndelungi căutări, răspunsul îl aflăm tot de la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, care cu grijă de părinte spiritual începe a ne spune cum că „în trebuinţa sa de a se întreba mereu şi de a-şi da mereu alte răspunsuri se arată că omul e însetat de o infinitate de alt ordin. Însetat de infinit în cunoaşterea despre sine, omul ştie de o infinitate reală care nu e a sa”. E ceva în om, ceva ca un „dor ontologic”, ecou al unei neîmpăcări cu sine care nu este şi nu poate fi definitivă şi de aceea caută în preajmă răspunsul.

Aşa ca şi pe Adam, Dumnezeu ne întreabă mereu: „Unde eşti?” Desigur, nu pentru că El, Creator nu ştie, ci tocmai pentru a-l face conştient pe om de mereu noul lui orizont ontologic. Aceasta este licărirea dumnezeiască, ce-l face conştient că nu este singur, ci mereu în faţa lui Dumnezeu şi asemenilor. E o lumină care nu are cum să piară şi, cum accentuează Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „omul este prin responsabilitatea sa, care îi cere să se ia în serios şi prin care este luat în serios, o fiinţă îndreptată spre eshatologicul veşnic şi înea are puterea de a se pregăti pentru desăvârşirea şi fericirea eternă”.65

Fiinţa omului constă din două elemente cu totul deosebite unul de altul: din trup material şi din suflet spiritual.

Trupul omului se aseamănă mult cu al altor vieţuitoare, având în mare parte aceeaşi structură şi aceleaşi organe, care îndeplinesc aceleaşi funcţiuni. Omul are, ca toate celelalte fiinţe din lume, aceleaşi trebuinţe fizice, aceeaşi structură anatomo-fiziologică şi aceeaşi compoziţie chimică, dar, spre deosebire de celelalte, trupul omenesc este alcătuit în chip artistic în vederea unui scop special: ca să fie instrumentul sufletului, organul său de manifestare şi colaboratorul lui.66

Natura sau fiinţa omului este una, deşi e alcătuită din suflet şi trup. În suflet sunt puterile formatoare ale trupului din materie şi lucrătoare prin el. Sufletul nu începe să existe decât împreună cu trupul. Prin puterile acestea sufletul înalţă materia şi începe să o prefacă în trup chiar de la conceperea omului. Chiar din acel moment omul e trup şi suflet.67

65 ? Elena Solunca – Moise, Dumnezeu, persoana şi lumea în viziunea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, vol. coordonat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac. Asist. Ioan I. Ică jr., edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 15766 ? Pr. Prof. Ioan Mihălcescu, Apologetica-Noţiuni de filozofie a Religiei pentru elevi şi tineret, ediţia a V-a, edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, pag. 66-67

67 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, pag. 8220

Sfântul Grigore Palama exprimă acest adevăr fundamental astfel: „Au văzut atunci ochii îngerilor sufletul omenesc, unit cu simţire şi cu trup, ca pe un alt Dumnezeu, nefăcut numai pe pământ minte şi trup pentru bunătatea dumnezeiască, ci pentru prisosinţa acesteia şi configurat după harul lui Dumnezeu, ca să fie acelaşi trup, minte şi duh şi să fie sufletul său după chipul şi asemănarea dumnezeiască, ca o fiinţă deplin unitară din minte, din raţiune şi din duh.68 Fiind creat după chipul lui Dumnezeu care implică cele trei facultăţi fundamentale: raţiune, simţire şi voinţă, omul este persoană.

Cuvântul latin „persona”, ca şi cel grecesc „prosopon”, înseamnă iniţial „mască”. Acest cuvânt, în el însuşi, conţine o adâncă filosofie a persoanei omeneşti. „Ea ne învaţă că nu există o ordine omenească autonomă, căci a exista înseamnă a participa la fiinţă sau la neant. Prin participare, omul realizează chipul lui Dumnezeu, sau prefăcătoria diabolică a imitării lui Dumnezeu.”69

Spiritul unit cu trupul îl face pe om un adânc inepuizabil şi unic în manifestările lui multiple şi un mister insondabil pentru cunoaştere. Aceasta îl face pe fiecare om o persoană unică, neredusă la unele legi uniforme şi la fel repetate. Prin spirit mişcările trupului şi multe din trup devin mişcări voite, simţite bşi alese conştient. Aceasta îl arată pe om nu ca pe o maşină automată şi fără de sens ci ca pe un mister unitar şi unic plin de sensuri şi simţiri nesfârşite.70

„Misterul persoanei umane constă în actul propriei sale transcenderi spre Dumnezeu: «În El trăim, ne mişcăm şi suntem» (Fapte 17,28). Persoana nu poate fi redusă la indixid, iar pe de altă parte, ea nu este ceva care se adaugă totalităţii „corp – suflet”, ci este această totalitate care-şi dă seama că este centrată pe subiectul său, pe purtătorul său.”71

Omul se descoperă pe sine însuşi şi creează persoana cu ajutorul celuilalt om, dar nu se realizează cu adevărat decât când ajunge la conştiinţa pe care o are Dumnezeu despre el.72

Participând la căutarea comună a umanităţii, de găsire a naturii şi sensului celor ce sunt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au acceptat că omul este un „animal raţional” sau „politic” („Zoon logikon e politikon”) şi n-au pus la îndoială faptul că el este „ceea ce mănâncă” ori „ceea ce produce”, dar au adăugat că adevărata lui măreţie nu se găseşte în aceste lucruri, ci în aceea că îi este dată „porunca să se facă dumnezeu”. Au accentuat faptul că omul îşi realizează existenţa în măsura în care se înalţă la Dumnezeu şi se uneşte cu El.73

Fiinţă prin Dumnezeu, creaţie a Sa, omul se aseamănă prin aceasta cu întreaga creaţie cu care este şi ar trebui să se simtă solidar. Dar mai e ceva – anume ceva esenţial care-l făcea pe David să spună: «Când privesc cerurile, lucrul mâinilor tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetez pe el? Micşoratu-l-ai pe

68 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag. 39169 ? Paul Evdokimov, Ortodoxia,trad. de Dr. Irineu Ioan Popa – arhiereu vicar, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, pag. 83-84 70 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, pag. 8371 ? Paul Evdokimov, Ortodoxia,trad. de Dr. Irineu Ioan Popa – arhiereu vicar, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, pag. 7672 ? Ibidem, pag. 7673 ? Panayotis Nellos, Omul – animal îndumnezeit, edit. Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 1999, pag. 59

21

dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui» (Psalmi 8,3-6). Chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu înseamnă, deodată, nedespărţirea de întreaga creaţie cu care poate crea şi menţine echilibrul şi armonia.74

Fiind „coroana creaţiei”, omul a fost ridicat de Creator deasupra tuturor făpturilor pământeşti, hotărându-i-se totodată o menire corespunzătoare demnităţii lui deosebite. Menirea omului se determină în raport cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu natura externă. În raport cu Dumnezeu, menirea omului este să-L cunoască, să-L iubească şi să-L preamărească, prin acestea putând ajunge la adevărata fericire, la apropierea de Dumnezeu, adevărul, binele şi frumosul absolut, prin care se realizează persoana umană în forma ei cea mai deplină. În raport cu sine însuşi, menirea omului constă în neîncetata perfecţionare proprie, prin trăirea virtuţilor, până la asemănarea cu Dumnezeu, iar în raport cu natura externă, menirea este de a stăpâni lumea materială, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ şi ca mijlocitor între Creator şi făpturile neraţionale.75

Omul poate şi trebuie să devină „inelul” de legătură a naturii întregi cu Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Contrar concepţiilor panteiste, omul nu este destinat să se „dezinvidualizeze” sau să se „cosmicizeze” într-un tot impersonal, ci dimpotrivă, să personalizeze lumea. În acest sens, Vladimir Lossky spunea: „Omul nu se mântuieşte prin univers, dar universul se mântuieşte prin om. Căci omul e ipostasul cosmosului întreg, care participă la el. Pământul găseşte sensul său ipostatic în om. Lumea urmează omului, pentru că este ca o natură a lui... Deci, suntem cuvântul, logosul, în care lumea vorbeşte şi nu depinde decât de noi pentru că numai prin noi, cosmosul, ca un trup care se prelungeşte, poate primi harul. Căci nu numai sufletul, ci şi trupul omului e după chipul lui Dumnezeu.76

Părintele Stăniloae afirmă că Logosul dumnezeiesc a creat universul cu posibilitatea ca toate părţile acestuia să fie unite în persoana umană, constituindu-l pe om astfel încât acesta să poată cuprinde în sine toată creaţia. „Creaţia devine un cosmos în om întrucât e unificată şi umanizată în el”77. „Dumnezeu nu are ce face cu cosmosul fără om. El vrea să vadă cosmosul adunat în om, cizelat de om, umanizat şi adus Lui prin om, cu pecetea şi cu actualizarea pe care i-o dă omul, sau vrea să-l vadă pe om venind în faţa Lui, cu tot cosmosul adunat şi umanizat în el”.

Îndumnezeirea omului ca ideal al spiritualităţii creştine este şi devine posibilă prin credinţa în Dumnezeul personal cu care omul poate intra într-un dialog etern deschis nu ca individ sau ca ins, ci ca persoană. Desăvârşirea se face în unire cu Dumnezeu cel Unul în Treime şi se împlineşte nu abandonând lumea, ci fiind în lume să nu fii din lume. Sfinţirea este unirea omului cu

74 ? Elena Solunca – Moise, Dumnezeu, persoana şi lumea în viziunea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, vol. coordonat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac. Asist. Ioan I. Ică jr., edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 15875 ? Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, pag. 162

76 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag. 41877 ? Pr. Doru Costache, Colocviul fără sfârşit – Raţiunea de a fi a creaţiei în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 208

22

Dumnezeu care este Creatorul ca şi Mântuitorul său prin aceea că anulează, omoară păcatul, moartea şi îi redă demnitate pierdută.

Părintele profesor Dumitru Stăniloae arată drumul care de la ştiinţă la filozofie se împlineşte în teologia creştin ortodoxă, esenţializată în aceste cuvinte „valoarea omului, în general, e solidară cu conştiinţa crucii lui Dumnezeu ca persoană de neînlocuit”. Din iubire Dumnezeu a înzestrat omul cu libertate pentru ca astfel să poată răspunde, să se poată institui şi menţine o comunicare cu Dumnezeu dar el a căzut într-o existenţă a morţii, prin cunoaşterea răului. Dar, iubirea lui Dumnezeu, nelimitată fiind, a depăşit această limită, pe care omul trasânduşi-o singur nu o putea trece şi l-a trimis pe Fiul Său, Cel de o fiinţă cu Sine, Care „s-a întrupat din Maria Fecioara şi din Duhul Sfânt s-a făcut om”. Mântuirea aproape că întrece creaţia, pentru că prin jertfa Sa, Hristos ridică oamenii „la calitatea de a fi egali în umanitate cu Sine”.78

Setea de cunoaştere aproape aceeaşi cu setea de iubire e una cu setea de nesfârşire până într-acolo încât până şi clipa ne împărtăşeşte taina ei. Conştiinţa valorii timpului e o mărturie a nemuririi căreia omul i-a fost destinat dintru început. Într-un fel timpul este smerenia veşniciei de aceea petrecându-l şi urmând lui Hristos care însuşi ne-a dat pilda supremei smerenii, putem să ne împărtăşim din taina cea mare a iubirii.79

Prin Hristos, unicitatea omului nu este nici ignorată, nici anulată, ci împlinită, „fiecare persoană umană are în El o existenţă pentru eternitate, ca una ce se află într-un dialog real sau posibil cu cuvântul făcut om şi împreună cu El cu Tatăl, în Duhul Sfânt”. Cale, Adevăr şi Viaţă, Hristos ne învaţă cum, persoană fiind, omul poate fi în comuniune cu lumea, cu semenii şi cu Dumnezeu.

Tuturor filosofiilor şi misticilor şi misticilor care izolează persoana umană şi fac din ea un individ sau o dizolvă în natură ori în mulţimea solitară sau uniformă, părintele Stăniloae opune viziunea ortodoxă despre om, adică persoana în comuniune, creată după chipul Persoanelor divine ale Sfintei Treimi celei de o fiinţă şi nedespărţită.80 Pentru el, Sfânta Treime este „structura supremei iubiri”81. Ea este „taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte”82. Chipul lui Dumnezeu în om este fundamentul participării sale la viaţa trinitară prin har şi permite radierea acestei vieţi trinitare, prin om, în lume83

„Revelarea Treimii, prilejuită de întruparea şi activitatea pe pământ a Fiului, nu e decât o atragere a noastră prin har sau prin Duhul Sfânt, prin relaţia filială a Fiului cu Tatăl. Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră, în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Un Dumnezeu monopersonal nu ar avea în Sine iubirea sau comuniunea eternă, în care să voiască să ne introducă şi pe noi”.84

78 ? Pr. Doru Costache, Colocviul fără sfârşit – Raţiunea de a fi a creaţiei în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 159 – 160 79 ? Ibidem, pag. 16180 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978,pag. 282-32081 ? Ibidem, pag. 28282 ? Ibidem, pag. 28883 ? Ibidem, pag. 390-39384 ? Ibidem, pag. 287

23

În calitate de fiinţă creeată după chipul lui Dumnezeu, omul caută absolutul, dar acest absolut nu este impersonal. La drept vorbind, în căutarea absolutului, omul caută relaţii interpersonale, infinite şi eterne. Omul nu se poate mulţumi să rămână închis în relaţii cu realităţi finite. El are nevoie de relaţie cu realitatea infinită în care se include în acelaşi timp noutatea continuă, care nu se identifică numai cu interesul mereu nou al omului, ci cu interesul mereu al acelei Persoane inepuizabile, faţă de el. Numai în această iubire infinită se poate odihni omul (...). Raţiunea şi inima noastră se cer după comuniunea cu Persoana capabilă de o relaţie infinită (...). Pe ea o intuieşte mintea ca sens suprem al vieţii”.85

Dar această comuniune totală şi permanentă a omului cu Dumnezeu a fost realizată în Hristos care devine fundamentul ei unic pentru eternitate. „Prin întruparea Sa ca om Hristos ne-a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu în forma umană culminantă, mai bine zis cu întreaga Sfântă Treime. Numai Iisus Hristos ne-a dat puterea să ieşim deplin din egoismul păcatului, din închisoarea în limitele naturii ca sistem al proceselor de compunere şi descompunere, sau al coruptibilităţii ce se încheie cu moartea”86.

Lumea modernă a uitat, se pare, câteva adevăruri fundamentale. În primul rând, oamenii timpurilor noastre par a fi uitat că fiinţa umană este făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe care este chemată să le desăvârşească în sine. Paradoxul suprem al persoanei constă tocmai în faptul că trăieşte şi participă simultan la două planuri: cel terestru şi cel divin. Persoana, prin originea sa, depăşeşte planul societăţii terestre, trăind însă, în acelaşi tip, în chiar mijlocul fierbinte al acesteia. În al doilea rând, pe de o parte, persoana este subordonată exigenţelor temporale ale comunităţii din care face parte, iar pe de altă parte ea se află deasupra acestor exigenţe deseori mutilatoare. „Binele comun” şi împlinirea propriei vocaţii pot ajunge astfel uneori în dezacord, care poate fi totuşi evitat acolo unde cezarului i se dă ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. A nu confunda şi a nu încurca aceste două planuri reprezintă un prim pas în revigorarea şi edificarea interioară a societăţii.87

Marele Părinte al neamului nostru şi al altora care încep a-l cunoaşte ne aminteşte că „în Hristos, omul începe să fie viu încă de pe pământ, cu sufletul, ca să continuie să fie viu şi după moarte cu trupul, iar în ziua de apoi să învie cu trupul spre veşnica viaţă fericită şi spre mărturia valorii sale şi după trup”

Comuniunea persoanelor85 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978 , pag. 39486 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag. 30-3187 ? Asist. Aurelian Crăiuţu, Pentru o societate de inspiraţie personalistă, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire

Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 23824

Prin claritatea, concizia şi profunzimea transpunerii în cuvinte a adevărului revelat despre Sfânta Treime, opera Părintelui Dumitru Stăniloae ar fi suficientă oricărei raţiuni însetate de cunoaşterea lui Dumnezeu, reprezentând chintesenţa teologiei noastre panortodoxe. Ea este superioară tuturor celorlalte încercări de ipostaziere a realităţilor privind Trinitatea, nu doar fiindcă le cuprinde sintetic, ci şi pentru că le depăşeşte prin metoda de abordare: iubirea, cea care, fiind modul de comuniune a „Unului în Trei”, ne introduce negreşit în intimitatea dumnezeirii.88

Comuniunea între Persoanele dumnezeirii – Dumnezeu Tatăl, Fiul Său întrupat şi Duhul Său cel Sfânt – trebuie să fie înţeleasă ca deplină reciprocitate, interdependenţă şi libertate atât în cadrul Treimii imanente, cât şi în cel al iconomiei divine: creaţiune, răscumpărare şi sfinţire. Există o perfectă unitate şi complementaritate în interiorul dumnezeirii, în fiinţa şi existenţa ei, ca şi în acţiunea ei iconomică. Cele trei ipostase există şi lucrează în deplină unitate. Nu există prioritatea unei persoane faţă de alta în planul existenţei veşnice, sau în cel al lucrării iconomice.89

Ipostasele sunt unite, nu în înţelesul că ele se amestecă, ci în înţelesul că ele se conţin una pe alta. Fiecare locuieşte în cealaltă, fără nici o amestecare şi contopire. Ele nu sunt, însă, nici separate, nici împărţite, contrariul ereziei lui Arie. Într-un cuvânt, dumnezeirea este neîmpărţită în cele împărţite, aşa cum în trei sori, ce s-ar conţine unul pe altul, ar fi o singură lumină într-o întrepătrundere lăuntrică.90

Desigur că unitatea lui Dumnezeu Unul este unicitatea Tatălui, Tatăl este «principiul» dumnezeirii, cauza veşnică a Cuântului, prin naştere, şi a Duhului, prin purcedere. Naşterea Fiului şi purcederea Duhului sunt însă «după fiinţă» şi nu din voinţă personală. Adică Fiul şi Duhul aparţin în mod absolut fiinţei dumnezeieşti, de aceea Dumnezeu-Tatăl nu există vreodată fără celelalte două Persoane.91

Întruparea nu este, deci, o emanaţie naturală a dumnzeirii ci venirea personală, liberă, suverană a Fiului. În Persoana Fiului sunt actualizate şi realizate toate însuşirile care aparţin dumnezeirii. Fiul este Cuvântul, Înţelepciunea, Chipul, Puterea, Lumina, Viaţa lui Dumnezeu. Duhul este venirea recreatoare a lui Dumnezeu,dar şi a Fiului. El activează toate atributele divine actualizate în Fiul şi este activ atât în naşterea Acestuia din Tatăl, ca Logos (Cuvântul), cât şi în întruparea şi învierea Cuvântului, ca Iisus din Nazaret. Dacă funcţia Fiului este de a exprima în mod ipostatic plinătatea fiinţei şi virtuţile lui Dumnezeu, trimiţând după Înălţare Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl, funcţia Duhului este de a pune în mişcare toate aceste atribute, împărtăşind creaţiei ceea ce aparţine Fiului. Astfel: dacă Dumnezeu este

88 ? † Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiep. Iaşilor, Logica Trinităţii, edit. Gedo, Cluj-Napoca, 2005, pag. 23489 ? Ioan Bria, Credinţa pe care o mărturisim, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1987, pag. 5390 ? Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, edit. Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 8391 ? Ioan Bria, Credinţa pe care o mărturisim, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1987, pag. 53

25

Domnul cel viu, Fiul este viaţa însăşi, iar Duhul este spiritul dătător de viaţă, al Fiului şi a tot ce există.92

Desăvârşita unitate fiinţială dumnezeiască nu este în nici un fel alterată prin deosebirea dintre Persoane, întrucât această deosebire arătată în proprietăţile Persoanelor (Tatăl nenăscut, Fiul născut, Duhul Sfânt purces) nu este fiinţială, ci personală. Împreuna-existenţă sau coexistenţa Persoanelor dumnezeieşti, împreuna-locuire, în înţelesul de a fi una în alta fără amestecare, teologia o numeşte perihoreză, care înseamnă înconjurarea reciprocă, sau, mai potrivit, întrepătrunderea reciprocă a Persoanelor divine.93

După perihoreză, un alt aspect important al comuniunii Persoanelor Sfintei Treimi este cel numit apropiere, numire care se referă la faptul că, uneori, se atribuie unei persoane divine o însuşire sau o lucrare externă care aparţine real şi deplin şi celorlalte două Persoane, dar este afirmată ca şi cum i-ar fi proprie Persoanei Căreia i se atribuie. Atribuirea aceasta, adică apropierea, nu se face prin excluderea celorlalte Persoane de la ceea ce se atribuie uneia dintre Ele, ci doar atât că ceea ce este comun Persoanelor se atribuie uneia dintre Ele, fără ca prin această atribuire să înceteze de a fi şi rămâne comun. Dacă, de pildă, Tatălui I se atribuie puterea, Fiului adevărul, Duhului Sfănt harul, nu înseamnă că numai Tatăl este puterea, numai Fiul adevărul şi numai Duhul Sfânt Harul, ci că toate acestea, ca şi celelalte atribute, sunt comune Persoanelor dumnezeieşti şi nedespărţite.94

Nu există un lucru total despărţit de altele şi nici o unitate fără o distincţie în ea. În consecinţă, toate numerele sunt în acelaşi timp o unitate şi orice unitate e în acelaşi timp un număr; şi orice unu e şi multiplu, şi orice multiplu e şi unu. Şi una şi alta sunt relative. Realitatea e dincolo de unu şi de multiplu. Careacterul acesta îl are în mod eminent Dumnezeu. El este în mod eminent «Unu» şi «Trei», sau, mai bine zis, dincolo de modul cum e la noi unu şi trei. Cele trei Subiecte sunt atât de interioare în unitatea lor de fiinţă nedisperată, că nu pot fi în nici un fel despărţite, ca să poată fi numărate ca trei entităţi cu o oarecare discontinuitate între ele.95

Dacă eu-l fără nici o relaţie poate fi reprezentat ca un punct, iar relaţia între două subiecte, ca o linie ce leagă un punct cu altul, relaţia cu al treilea poate fi reprezentată ca o suprafaţă, care cuprinde în interiorul ei totul, mai precis ca un triunghi. Intenţionalitatea aceasta e realizată în comuniunea treimică divină. De aceea şi subiectele create sunt înfăţişate şi ridicate la nivelul de parteneri ai dialogului cu Tatăl şi cu Fiul prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt reprezintă putinţa întinderii iubirii dintre Tatăl şi Fiul la alte subiecte şi, în acelaşi timp, drepul unui al treilea la dialogul iubitor al celor doi, drept cu care El investeşte subiectele create.96

Dumnezeu este dragostea însăşi. El se actualizează ca dragoste în persoana Fiului, iar prin Duhul Sfânt, Care este în mod necesar şi Duhul Fiului,

92 Ioan Bria, Credinţa pe care o mărturisim, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1987, pag. 5493 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca,

2000, pag. 11994 ? Ibidem, pag. 12095 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag. 31896 ? Ibidem,pag. 321-322

26

revarsă această dragoste în inimile noastre. Sau altfel spus: Duhul sfinţeşte acum cu darurile Sale creaţia pe care Fiul o restaurează şi o binecuvântează cu Întruparea Sa şi pe care Tatăl a creat-o la început prin voinţa Sa liberă, datorită iubirii Sale faţă de oameni. Adică, Dumnezeu lucrează totdeauna în şi către creaţiune prin Cuvântul şi în Duhul Sfânt. Şi invers: creaţiunea lucrează în şi către Dumnezeu prin Cuvântul şi Duhul Sfânt.97

Creat prin Cuvânt, universul nu trimite numai către cea de a doua persoană dumnezeiască, de vreme ce Logosul este Fiul Tatălui, ci spre întreaga Sfântă Treime, taina şi structura supremei iubiri. Spre a înţelege sensul creaţiei umane şi cosmice, părintele Stăniloae aruncă dese priviri spre misterul Preafintei Treimi. Numai Dumnezeul tripersonal împlineşte exigenţa absolutului de a fi viu, liber şi iubitor, Dumnezeul comuniunii, care dă mărturie despre Sine prin armonia creaţiei.98

Caracteristică prin maniera în care părintele Stăniloae discută despre absolutul viu (existenţa supremă, fiinţa-comuniune) este teoria intersubiectivităţii divine99. Teoria propune perspectiva unei reciprocităţi a iubirii tripersonale, în care Fiul şi Duhul nu provin pasiv din Tatăl, ci, primind fiinţa Tatălui ca iubire, îşi determină interactiv propria existenţă în comuniune cu Tatăl şi între ei. Prin aceasta, actul fiinţării trinitare este unul de reciprocă dăruire, de comunicare antică.100

Mai mult, în această dăruire, fiecare persoană trăieşte ca ale sale – fără confuzie – tot ceea ce este propriu celorlalte. „Ei nu pot fi decât împreună din veci. Iubirea nu este înainte de ei şi nici ei înaintea iubirii. Ei sunt structura veşnică a iubirii, care este una cu însăşi existenţa”101 spune părintele Stăniloae. Chiar dacă, însă, rămâne o semnificativă diferenţă de nivel între maniera în care cele trei Persoane divine se dăruiesc reciproc şi maniera în care Creatorul se oferă creaţiei sale, comuniunea trinitară se manifestă ca atare în planul relaţiilor lui Dumnezeu cu lumea. Numai o asemenea fiinţare întru iubire poate constitui sursa şi garanţia sursei umanităţii creaţiei, înţeleasă ca reciprocitate şi convergenţă dinamică a făpturilor, într-o vastă ţesătură a relaţiilor.102

Pe bună dreptate se întreabă părintele: „Dacă sursa universului nu ar fi Sfânta Treime - taina eternă a existenţei desăvârşite103 -, de unde ar fi iubirea peste tot în lume? Lumea structurată ca iubire, ca «ipostas cosmic al iubirii plasticizate», reprezintă o replică a comuniunii tripersonale divine. În comunicarea interumană se revelează faptul că am fost creaţi de Cuvântul care ne-a făcut, după chipul Său, cuvinte (de vreme ce suntem rostuiţi prin rostirea

97 ? Ioan Bria, Credinţa pe care o mărturisim, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1987, pag. 5498 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Sfânta Treime sau La început a fost iubirea,edit. IBMBOR,Bucureşti, 1993,pag. 64-67

99 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, pag. 181100 ? Pr. Doru Costache, Colocviul fără sfârşit – raţiunea de a fi în gândirea Pr. D Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 191101 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos,edit. Centrului mitropolitan Sibiu,Sibiu,1991, pag. 143102 ? Pr. Doru Costache, op. cit., pag. 192103 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 1993, pag. 7

27

lui) cuvântătoare (căci suntem capabili să rostim şi noi, dacă nu rostuind, cel puţin arătând un rost).”104

Persoana umană, conştiinţă creată, este constituită după chipul Sfintei Treimi. Fiind „cuvânt cuvântător inepuizabil”, persoana se adresează totdeauna altor persoane, care-i pot înţelege cuvintele şi-i pot răspunde. Implicit, prin faptul că vorbeşte altora, persoana umană solicită şi un răspuns.105 „Restrânsă la sine, persoana omenească se îngustează prin neputinţa de a se actualiza singură, de a-şi realiza toate posibilităţile. Mai ales, sărăceşte în lipsa unei noutăţi reale, absolute, a unei spontaneităţi pe care i-o procură numai relaţia colocvială şi deplin convivială cu semenii.”106

Diferenţele interumane – care ţin de unicitatea persoanei, de gen, de vârstă şi rasă, de cultură şi de sânge – reclamă dialogul şi comuniunea, pentru că nimeni nu se poate împlini exclusiv prin sine. Pentru părintele Stăniloae, umanizarea deplină fără vieţuirea virtuoasă nu este posibilă, virtutea restituind persoanei posibilitatea ieşirii iubitoare spre ceilalţi sau puterea comuniunii. Virtutea este adevărata stare de a fi a omului, în timp ce păcatul îl reduce pe om la sine, adică la mai nimic.107

Numai printr-o comunicare în dragoste se realizează deplin persoana umană, căci umanizarea este legată de comuniunea tot mai adâncă între oameni. Dacă „persoana e viaţă pentru şi prin alte persoane, ea nu poate fi fără altele.” Numai iubirea, compasiunea, care vin din comunicarea interumană, din atingerea celuilalt, poate scoate oamenii din simpla abstracţiune a situaţiei anonimului contemporan.108

Oportunitatea realizării comuniunii între oameni a fost oferită deja, Dumnezeu Însuşi având iniţiativa de a prilejui apropierea unora de ceilalţi prin faptul că ne-a pus la dispoziţie lumea – un conţinut pe care să-l dăruim, ca pe noi înşine, prin comunicare. De aceea, nu întâmplător, în centrul vieţii Bisericii se află hrana euharistică, lumea transfigurată în dialogul complex dintre Dumnezeu şi umanitate, dar şi dintre oameni, în Hristos.109

Cultul creştin în întregime este un cult adresat Tatălui, prin Hristos, în Sfântul Duh; tot aşa, cultul eclezial exprimă darul cunoştinţei, al vieţii celei noi venind de la Tatăl, prin Hristos, în Duhul Sfânt. Rugăciunile euharistice exprimă cu multă claritate instaurarea acestei relaţii noi şi fundamentale a omului cu Tatăl, ca roadă a comuniunii euharistice.110

Nicolae Cabasila a stăruit în mod deosebit asupra procesului de transformare a credincioşilor prin comuniunea euharistică, afirmând: „O! Ce taină copleşitoare! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui, una cu voia noastră, trupul şi sângele Lui, una cu trupul şi sângele nostru! Şi

104 ? Pr. Doru Costache, Colocviul fără sfârşit – raţiunea de a fi în gândirea Pr. D Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 193105 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pag. 37106 ? Pr. Doru Costache, op. cit., pag. 196107 ? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, pag. 191108 ? Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae,Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, edit.Centrului mitropolitan Sibiu,Sibiu,1991,pag.151109 ? Pr. Doru Costache, op. cit.,pag. 199

110 ? Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1999, trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, pag. 289

28

atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru, când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voinţa noastră şi cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuşi se revarsă peste el!”111 De asemenea, părintele Stăniloae înfăţişează trupul înviat al lui Hristos ca mister al materiei transfigurate. Ori, din momentul în care spiritualitatea tinde la transfigurarea nu numai a sufletului ci şi a trupului, este clar că, departe de a favoriza fuga de lume, angajează credinciosul în răspundere faţă de semen, societate şi natură.

Aşadar, umanizarea deplină implică nu doar comuniunea interumană ci şi actualizarea naturii cosmice ca „realitate comună”. Lumea trebuie asumată comunional, pentru a înceta să mai fie sursă a tensiunilor dintre oameni. Un pas necesar în direcţia realizării acestui tip de asumare este contemplarea sensului creaţiei. Contemplarea naturii creaţiei dezvăluie ca insuficientă şi trecătoare valoarea lumii, de vreme ce, în alcătuirea lui simbolică, universul indică mereu dincolo de sine, către cele dumnezeieşti şi netrecătoare. Adevărul este că lumea nici măcar nu poate fi stăpânită, că orice tentativă de a o stăpâni în mod absolut este sortită eşecului şi că, mai departe, o asemenea intenţie risipeşte şansele comuniunii interumane. Oamenii trebuie să conştientizeze faptul că, deşi au primit-o ca dar dumnezeiesc, lumea nu le aparţine şi că prin conceperea lumii ca proprietate, ca bun exclusiv al unuia, se face mult prea dificilă comunicarea iubirii între oameni.112

Experienţa istorică precum şi cele mai mărunte întâmplări cotidiene ne învaţă că umanitatea se formează şi se câştigă clipă de clipă, prin eforturile oamenilor de a deveni persoane în sensul deplin al cuvântului. Adevărul acesta este adesea trecut cu vederea, crezându-se că simpla prezenţă a oamenilor ar fi suficientă pentru ca în jurul lor să se creeze automat un mediu „uman”. Acestă calitate variază, în realitate, de la caz la caz. În plus, conceptul de persoană nu a circulat până acum decât în restrânse cercuri filosofice; pentru a fi bine înţeles, el trebuie încadrat într-o antropologie filosofică care să-i precizeze fundamentul.

A deveni persoană în adevăratul sens al cuvântului înseamnă a te înălţa în plan spiritual, a împlini destinul creator cu care ai fost înzestrat. Înseamnă apoi a încerca să dai viaţă elementului personal din tine, care te diferenţiază profund de uniformitatea colectivităţii în care eşti angrenat şi pe care trebuie să tinzi mereu să o depăşeşti. În sfârşit, a deveni persoană mai poate însemna să onorezi şi să cinsteşti universalul care şi în tine s-a întrupat, cultivându-ţi propria unicitate şi vocaţie.113

Pentru o societate post-totalitară, cum sper să fie şi societatea românească de astăzi, urgenţele economice aproape că fac inutile orice alte discuţii despre problemele legate de edificarea interioară a membrilor săi. La prima vedere, pare inoportun să vorbeşti despre o societate de inspiraţie personalistă, atât timp cât necesităţile materiale rămân la cote nepermis de înalte. Dacă judecăm mai adânc însă, acestea ne-ar putea apărea, totuşi, chiar ca o terapie utilă şi

111 ? Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, din P.S.B, P.G. 150, 585, SC 355, pag. 195 112 ? Pr. Doru Costache, Colocviul fără sfârşit – raţiunea de a fi în gândirea Pr. D Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 200

113 ? Asist. Aurelian Crăiuţu, Pentru o societate de inspiraţie personalistă, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 236

29

binevenită. Clădirea societăţii exterioare nu se poate face independent de – sau ignorând pur şi simplu – edificarea societăţii interioare. A alunga răul din aceasta din urmă este un prim pas esenţial în restaurarea societăţii exterioare.114

Este, aşadar, posibilă şi realistă în condiţiile noastre edificarea unei societăţi de inspiraţie personalistă, bazată pe comuniunea interpersonală dintre semeni? La această întrebare las răspunsul deschis, invitând la reflecţie şi dialog, la meditaţii ce ar putea deveni fructuoase în timp.

Încheiere

114 ? Asist. Aurelian Crăiuţu, Pentru o societate de inspiraţie personalistă, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 236

30

Teologia adevărată şi vie, în gândirea părintelui profesor Dumitru Stăniloae, se orientează simultan în trei direcţii: spre trecut, prezent şi viitor. Ea este în acelaşi timp apostolică, contemporană şi profetică. Caracteristicile ei sunt „fidelitatea faţă de Revelaţia cu Hristos dată în Sfânta Scriptură şi Tradiţie... responsabilitatea către credincioşii care sunt contemporani cu teologia care se face şi deschiderea către viitorul eshatologic”115.

Părintele Dumitru Stăniloae nu este interesat de a angrena reciproc gândirea modernă şi teologia, ci se preocupă în schimb de o angajare care are loc în interiorul propriei sale minţi şi inimi. Şi, dacă aceasta are loc acolo, atunci va avea loc şi în minţile şi inimile celor care se angajează în a crede cuvântul său. Cel mai clar exemplu al acestei angajări este respectul faţă de persoană. Întreaga sa teologie – pronind de la concepţia despre Dumnezeu în Treime, până la Biserică şi la concepţia despre dezvoltare persoanei umane – este străbătută de un sentiment acut al importanţei planului personal.

Deosebit de important este faptul că în tratarea acestor idei, părintele Stăniloae se deschide ideilor noi şi descoperă în ele concepte care cristalizează într-un fel izbitor intuiţii ale Sfinţilor Părinţi. El nu încearcă să reducă ideea de persoană la o temă strict patristică (cum par să o facă uneori unii scriitori ortodocşi), ci recunoaşte în aspectele gândirii moderne adâncirea unei intuiţii patristice. În acelaşi timp, el păstrează o dimensiune patristică ce lipseşte de obicei cu desăvârşire din idea modernă de personalitate: cosmicul care îmbrăţişează personalul.116

Trebuie să observăm în primul rând originalitatea interpretării pe care părintele profesor o dă conceptului de persoană în contextul gândirii moderne. Teoria lui Descartes, după axioma „cogito, ergo sum”, identifică sinele prin procesul de gândire, trasând coordonate bine definite în calea înţelegerii moderne a conceptului de persoană. Părintele Stăniloae vede, însă, raţionalitatea ca o dimensiune participativă şi iubirea inter-personală drept înţelesul oricărei forme de existenţă, cu mult superior fiind dictonul patristic „iubesc, deci exist”. Aşadar, relaţionalitatea şi iubirea sunt dimensiuni inerente creaţiei şi ca urmare se află în inima fiinţei umane. Deci identitatea nu este negată, ci este posibilă doar prin participarea la comuniunea iubirii cu ceilalţi şi, în ultimă instanţă, cu dumnezeirea.

Paradoxul persoanei constă în faptul că ea este în acelaşi timp o realitate diferită de natură, dar şi realizarea concretă a naturii. Persoana nnu este nici un lucru adăugat naturii, nici unul opus naturii. Prin urmare, înţelegerea persoanei ca fiind-în-sine şi fiind-în-relaţie în acelaşi timp, îl împiedică pe părintele Stăniloae să răstoarne echilibrul ontologic între persoană şi natură, un echilibru afirmat cu atâta tărie de capadocieni.117

115 ? † Kallistos Ware, ep. de Diokleia, Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică” a Pr. D. Stăniloae, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pag. 108116 ? Andrew Louth, Dumitru Stăniloae şi teologia neo-patristică, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 142

117 ? Silviu Eugen Rogobete, Existenţialismul mistic sau participare comunitară? Două alternative în cadrul tradiţiei ortodoxe: Vladimir Lossky şi Dumitru Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, edit. Anastasia, Bucureşti, 2003, pag. 295-296

31

Totuşi, probabil cea mai importantă implicaţie care se desprinde din opera părintelui Stăniloae este aceea că ne adresează invitaţia de a participa la acea realitate care singură poate da sens fiecăruia dintre noi: realitatea personală a lui Dumnezeu.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sf. Sinod, redactată şi adnotată de †Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, edit. IBMBOR, Bucureşti, 2001

32

2. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 1, 2 şi 3, edit. IBMBOR, Bucureşti, 20033. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti, 19934. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 19875. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, edit. Centrului mitropolitan Sibiu, Sibiu, 19916. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, edit. Anastasia, Bucureşti, 19937. Stăniloae , Pr. Prof. Dr. Dumitru, Relaţii Treimice în viaţa Bisericii, din rev. „Ortodoxia”, nr. 4/19648. † Arhim. Silvestru- episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 4, edit. Credinţa strămoşească, Argeş, 20019. Bobrinskoy, Pr. Prof. Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, edit. IBMBOR, Bucureşti, 199910. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, edit. Diecezană, Caransebeş, 200111. Bria Ioan, Credinţa pe care o mărturisim, edit. IBMBOR, Bucureşti, 198712. † Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiep. Iaşilor, Logica Trinităţii, edit. Gedo, Cluj-Napoca, 200513. Cabasila Nicolae, Despre viaţa în Hristos, din P.S.B, P.G. 150, 585, SC 35514. Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Şi Cuvântul trup S-a făcut”, edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 199315. Costache, Pr. Doru, Colocviul fără sfârşit – raţiunea de a fi în gândirea Pr. D Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, vol. coordonat de Teodor Baconsky şi Bogdan Tătaru-Cazaban, edit. Anastasia, Bucureşti, 200316. Crăiuţu, Asist. Aurelian, Pentru o societate de inspiraţie personalistă, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, vol. coordonat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac. Asist. Ioan I. Ică jr., edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 199317. Evdokimov Paul, Ortodoxia,trad. de Dr. Irineu Ioan Popa – arhiereu vicar, edit. IBMBOR, Bucureşti, 199618. Filocalia VII, cap. 37, tradus de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, edit. IBMBOR,Bucureşti, 197719. Lossky Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti, 200620. Louth Andrew, Dumitru Stăniloae şi teologia neo-patristică, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, vol. coordonat de Teodor Baconsky şi Bogdan Tătaru-Cazaban, edit. Anastasia, Bucureşti, 200321. † Kallistos Ware, ep. de Diokleia, Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică” a Pr. D. Stăniloae, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 199322. Mihălcescu, Pr. Prof. Ioan, Apologetica-Noţiuni de filozofie a Religiei pentru elevi şi tineret, ediţia a V-a, edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 199423. Nellos Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, edit. Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 1999

33

24. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, edit. IBMBOR, Bucureşti, 200525. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Opera părintelui Dumitru Stăniloae-O remarcabilă contribuţie hristologică, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, vol. coordonat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac. Asist. Ioan I. Ică jr, edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 199326. Radu, Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, edit. IBMBOR, Bucureşti, 198627. Remete, Pr. Lector George, Dogmatica ortodoxă, edit. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, Alba Iulia, 199728. Rogobete Silviu Eugen, Existenţialismul mistic sau participare comunitară? Două alternative în cadrul tradiţiei ortodoxe: Vladimir Lossky şi Dumitru Stăniloae, din „Dumitru Stăniloae sau Paradoxul Teologiei”, vol. coordonat de Teodor Baconsky şi Bogdan Tătaru-Cazaban, edit. Anastasia, Bucureşti, 200329. Solunca–Moise Elena, Dumnezeu, persoana şi lumea în viziunea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, din „Persoană şi comuniune – Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae”, vol. coordonat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi Diac. Asist. Ioan I. Ică jr., edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 199330. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de D. Fecioru, edit. Scripta, Bucureşti, 199331. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări Teologice 5, din P.S.B., tradus de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae32. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor şi Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Teologia Dogmatică, edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000

34