Concept interdisciplinar, europenizarea, reprezintă procesul de adaptare instituţională, dar şi de elaborare şi implementare a politicilor publice naţionale care se axează pe impactul Uniunii Europene asupra ordinii interne a statelor membre sau a statelor candidate sau în curs de aderare. Acest proces la nivel teoretic cunoaşte abordări diferite de unde şi dificultatea generalizării unei singure definiţii valabile. Una dintre multiplele definiţii ale acestui termen prezintă europenizarea ca „un proces de construcţie, difuziune, instituţionalizare a regulilor formale şi informale, procedurilor, paradigmelor politice, stilurilor şi modului de a face lucrurile, a normelor şi credinţelor împărtăşite care sunt definite şi consolidate iniţial în procesul de elaborare a politicilor la nivelul Uniunii Europene şi apoi introduse în logica discursurilor, structurilor politice şi politicilor publice (naţionale şi subnaţionale)”1

Analizarea europenizării trebuie să se încadreze în cele patru abordări impuse de acest concept. În primul rând trebuie analizată europenizarea ca proces istoric, în al doilea rând ca difuziune socială, în al treilea rând ca proces de adaptare instituţională şi în ultimul rând ca schimbare de elaborare şi implementare a politicilor publice naţionale2. Dacă analizăm o politică publică din perspectiva europenizării trebuie avut în vedere factorii de influenţă şi transformările elementelor de politică având un conţinut şi o direcţie către acest concept3. Analiza unui actor, fie că vorbind despre instituţii publice, grupuri de interes, organizaţii non-guvernamentale sau partide politice este una bazată pe cele patru dimensiuni enunţate anterior prin care se evidenţiază impactul pe care europenizare l-a deţinut asupra acestuia.

Înainte de a avansa cercetarea, trebuie să înţelegem structural procesul de europenizarea şi care sunt implicaţiile directe ale acestuia într-un stat. În primul, a determinat instituţiile să se restructureze. În al doilea rând a adus schimbări de ordin comportamental, procesual şi instituţional prin apariţia de noi instituţii care vor funcţiona alături de cele deja existente şi nu în ultimul rând transformarea instituţiilor4. Astfel, „apariţia şi dezvoltarea noilor structuri de guvernare va duce la rezolvarea problemelor care formalizează relaţiile între actori şi a reţelelor de politici specializate în crearea unor reguli europene obligatorii”.5

Europenizarea creează un proces care se stabileşte în două etape. „prima se numeşte nivelul european şi care stabileşte evoluţia unui sistem de guvernare distinct, noi seturi de procese structurale şi publice care interacţionează cu cele stabilite deja care formează cea de a doua etapă. Aceste etape implică următoarele dimensiune: legislaţia europeană, procesul de negociere, decizia şi implementarea, serviciile civile, cooperare administrativă, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi crearea de noi reţele administrative în concordanţă cu cele Uniunii Europene”.7

Demersul teoretic al acestei lucrări se centrează pe două dimensiuni la nivel macro şi la nivel micro. Este necesară analiza la nivel macro a întregului sistem judiciar din România tocmai pentru a înţelege rolul procesului de europenizare şi modificările survenite în sistem. Totodată în această direcţia se vor consolida şi analizarea a principalelor direcţii ale justiţiei din România înainte de aderarea la Uniunea Europeană. Cealaltă direcţie se va concentra pe sistemul judiciar post-aderare unde voi analiza schimbările produse de acest concept în arhitectura întregului aparat.

După stabilirea la nivel macro a principalelor direcţii urmate de justiţie şi modul cum europenizarea a influenţat evoluţia ei, cercetarea se va concentra pe cea de a doua dimensiune(micro) şi anume Ministerul Justiţiei care va fi tratat din perspectiva europenizării ca o instituţie a administraţiei

publice centrale. În această direcţie demersul cercetării se va axa pe transparenţa din instituţie, posibilităţile de finanţare şi noile agenţii care au luat naştere în post-aderare.

Europenizarea reprezintă o condiţie majoră în măsura în care există un decalaj mare între nivelul naţional şi cel european. „Potrivit teoreticienilor conceptului de europenizare, fenomenul este susceptibil să se producă în măsura în care diferenţele dintre nivelul naţional şi cel european sunt atât de mari încât nu ar permite statului membru sau în curs de aderare să îşi îndeplinească obligaţiile ce îi incumbă din apartenenţa la Uniune”.9

Statele care nu sunt membre trebuie sa întrunească criterii prealabile aderării, şi să treacă printr-un proces de adaptare internă care vizează: crearea unor „instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor; o economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei europene; capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru, inclusiv aderarea la obiectivele politice, economice şi monetare ale Uniunii Europene”.10 În privinţa reformei în justiţie, Uniunea nu impune un model după care ţările în curs de aderare trebuie să se ghideze. „Justiţia este o responsabilitate a statului”11, nu trebuie confundată cu acquis-ul comunitar pentru că statul este singurul care are putere să-şi organizeze propriile instituţii judiciare.

Construcţia iniţiată de Monnet, Schuman, Adenauer şi De Gasperi a avut o evoluţie remarcabilă nu doar din punct de vedere al numărului de state care au devenit membre ale acesteia, ci şi sub aspectul dezvoltării instituţionale şi funcţionale, Uniunea Europeană devenind unul dintre cei mai importanţi factori de schimbare în ceea ce priveşte guvernarea şi elaborarea politicilor în spaţiul comunitar şi nu numai.