COMUNICAREA – DEFINIŢII şi ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI:

Din totdeauna au existat discipline care au întâmpinat dificultăţi în circumscrierea şi explicarea obiectului de cercetare. Pe măsura progreselor ştiinţifice, se ivesc necesitatea definirii unor noi domenii şi discipline şi cerinţa reconsiderării periodice a raporturilor reciproce dintre cele existente.

În ceea ce priveşte teoria comunicării, denumirea acestei noi discipline pare clară, dar ascunde o capcană, datorită ambiguităţilor şi conotaţiilor acumulate în timp de termenul „comunicare”. Conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi se constituie într-o sursă de confuzii şi controverse.

FRANK E.X. DANCE şi CARL E. LARSON - cercetători americani:- acum 20 de ani au încercat să adune într-o carte definiţiile

comunicării, propuse de autori diferiţi, limitându-se la cele mai reprezentative 126 de formulări;

- înainte de publicare, specialişti de diferite formaţii au început obiecţiile, fiind nesatisfăcuţi de nici una din propunerile reţinute de autori;

- cu acest prilej s-a evidenţiat faptul că în aproape fiecare subdomeniu al biologie, sociologiei sau şt. informaţiei, termenul de comunicare este utilizat într-o accepţie particulară, specializată.

DEFINIŢII ale termenului COMUNICARE:

Biologul EDWARD O. WILSON:Comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele prealabile de comportament ale altui organism sau celule, într-o manieră adaptativă pt. unul sau ambii participanţi.- această definiţie îi nemulţumeşte pe informaticianul interesat de

comunicarea dintre organisme, celule nevii, anorganice în al căror comportament criteriul adaptării la mediu este inoperant şi pe psihologul şi sociologul care nu concep comunicarea fără un subiect dotat cu conştiinţă;

CARL I. HOVLAND, IRVING I. JANIS şi HAROLD H. KELLEY:- aceştia propun o definiţie cu care sunt de acord psihologii şi sociologii:

Comunicarea este un proces prin care un individ – comunicatorul – transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi – auditoriul –. - nici această definiţie nu este satisfăcătoare, pt. că nu ia în calcul

aspectele comunicării non-verbale;- această definiţie intră în contradicţie cu cercetările din câmpul

kinezicii, potrivit cărora persoanele aflate în interacţiune directă îşi transmit cu precădere mesaje non-verbale – gesturi şi parametrii verbali (intonaţie, ritm, înălţime, volum) care însoţesc expresia verbală;

- nu trebuie uitată gama de situaţii în care oamenii sunt nevoiţi să comunice exclusiv prin mijloace non-verbale, ca în cazul mutismului sau al surdităţii unuia dintre parteneri sau al unor

1

situaţii particulare ca distanţă excesivă, zgomot de fond puternic, interdicţii cu caracter magic sau constrângeri de ordin ludic / artistic – pantomima;

- această def. nu acoperă nici domeniul comunicării animale care este foarte vast;

- de asemenea, nu orice comunicare are scopul de a provoca modificări comportamentale, cum enunţă această definiţie. Muzica, artele plastice, mijloacele de influenţare a cunoştinţelor şi a afectivităţii nu au ca scop modificări comportamentale;

- definiţia şi exclude şi zona importantă a comunicării intrapersonale – dialogul interior.

Au existat încercări de a lărgi cadrul definiţiei, dar care nu au dus la rezultate fericite:

CHARLES MORRIS – filosof american:Comunicarea este punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui nr. de lucruri. Orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.- această extindere a definiţiei cuprinde tipuri de interacţiuni ce nu

nimic de-a face cu informaţia;- Morris îşi ilustrează definiţia cu exemplul unui radiator care îşi

comunică căldura către obiectele din jur. Postulatul IPOTEZA SAPIR - WHORF:

- potrivit acestei ipoteze, imaginea pe care ne-o formăm asupra realităţii depinde esenţialmente de lb. pe care o vorbim;

- în lb. română este marcată distincţia dintre comunicare şi comunicaţie;

- în lb. engleză sau franceză nu există un cuplu de cuvinte care să marcheze această distincţie;

- în lb. engleză se foloseşte acelaşi termen pt. comunicare / comunicaţie = communication- Morris numeşte drumurile „means of communication”,

referindu-se la calitatea lor de căi de comunicaţie, noţiune diferită de cea de mijloc / cale de comunicare;

- în lb. română distincţia este clară:- marfa se transportă pe o cale de comunicaţie – drum, apă,

aer;- ştirea se transmite pe o cale de comunicare – ziar, radio, tv,

internet.- aerul poate fi şi o cale de comunicaţie – serveşte transportului de

mărfuri şi pasageri – dar şi o cale de comunicare – serveşte difuzării în spaţiu a cuvintelor pe care le rostim;

Distincţia aceasta este importantă pt. că atrage atenţia asupra erorii de a discuta despre transmiterea mesajelor, adică despre comunicare, în termenii metaforei transportului.

- din acest pdv vorbele nu îşi conţin sensurile, acestea există doar în mintea celor care le utilizează;

2

- cuvântul rostit nu este decât un semnal care ajuns la receptor poate sau nu să provoace un înţeles în mintea lui, însă condiţionat de cunoaşterea unui cod anume, în absenţa căruia comunicarea este imposibilă;

- există o non-identitate a codurilor lingvistice: Exemplu:

- cuv. mal şi miel sunt cunoscute şi de francez şi de românul care le pronunţă, dar au înţelesuri diferite, tocmai datorită non-identităţii codurilor lingvistice ale celor 2 interlocutori;

- astfel, termenii nu sunt purtători de semnificaţie, ci constituie doar stimuli care au ca scop să deştepte în mintea receptorului înţelesuri apropiate de cele ştiute de emţător;

Definiţia lui Morris este mult prea largă şi inoperantă, încurajând confuziile privind natura reală a proceselor de semnificaţie şi semnificare.

COLLIN CHERRY – prof. de telecomunicaţii, autorul uneia din primele lucrări de teoria comunicării:- dă o definiţie deficitară, dpdv al pertinenţei, inoperantă şi mult

prea încăpătoare;Comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele.- este o def. remarcabilă prin concizie, dar foarte vagă.

Nici DEX-urile, nici pseudo-rezolvările care mută problema în altă parte nu oferă definiţii satisfăcătoare.

DEX-ul – defineşte pleonastic comunicarea:Comunicarea este acţiunea de a comunica şi rezultatul ei.

WARREN WEAVER – oferă o pseudo-rezolvare:Comunicarea reprezintă totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta.- această def. înlocuieşte un impas cu altul, „mintea” fiind şi el un

termen greu de definit. Problema intenţionalităţii. Putem vorbi de comunicare când

scurgerea de informaţii este involuntară?- răspunsul la această întrebare desparte teoriile comunicării în 2

mari clase:1. Semiologia comunicării:

A fost dezvoltată de semioticienii:- ERIC BUYSSENS;- JEANNE MARTINET;- GEORGES MOUNIN;- LOUIS PRIETO;

- aceşti autori îşi structurează teoria pe distincţia fundamentală dintre SEMNAL şi INDICIU;

- numai semnalul presupune existenţa unei intenţionalităţi din partea emiţătorului;

Exemplu: - paloarea ce invadează chipul cuiva este un indiciu

al sentimentelor încercate;- o chemare în ajutor este un semnal explicit, care

are un scop precis;

3

- cele 2 aspecte nu sunt întotdeauna uşor de separat. Într-un strigăt de groază e greu de precizat ce este reacţie spontană, răspuns reflex la un stimul exterior, nesupus controlului conştient şi ce este comunicare intenţionată, apel în vederea intervenţiei semenilor;

- potrivit acestor autori se poate vorbi de comunicare doar în cazul semnalelor, indicii fiind studiaţi de o disciplină aparte – semiologia semnificării.

2. Şcoala de la Palo Alto:- în cadrul acestei şcoli au fost elaborate axiomele comunicării;

AXIOMA I:- a fost formulată de cercetătorii: - PAUL WATZLAWICK

- JANET BEAVIN- DON JACKSON

Non -comunicarea este imposibilă.- atât timp cât înfăţişarea, vestimentaţia, mimica, privirea, mersul,

gesturile şi chiar tăcerea dezvăluie celorlalţi condiţia socială, temperamentul, obiceiurile, dispoziţia, atitudinile sau emoţiile;

- ideea care stă la baza paloaltiştilor este că orice comportament are o valoare comunicativă şi că distincţia semnal / indiciu este irelevantă şi complică lucrurile în acest domeniu şi aşa complicat;

- dacă gesturile interlocutorului nu sunt utile nu e important dacă le-a oferit important sau involuntar;

- sociologia modernă pune accent pe conceptul de rol, condiţionat de contextul spaţial, temporal, social sau psihologic al comunicării; din acest pdv raporturile dintre spontaneitate şi premeditare trebuie revizuite.

Demersul etimologic al cuvântului comunicare:

Dificultăţile formulării unei definiţii a comunicării se datorează şi vechimii termenului, care are conotaţii şi trăsături care îi îngreunează explicarea conţinutului.

Restituirea semnificaţiei iniţiale printr-un demers etimologic poate contribui la luminarea sensului de bază al cuvântului :

a comunica < lat. vb. communico, -are- lat. vb. communico, - are este format prin derivare cu prefix

din: pref. com + lat. adj. munis, -e = serviabil, îndatoritor.- lat. adj. munis, -e a dat naştere unei familii de derivate:

- lat. adj. immundis = scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea unei datorii sensul de astăzi = exceptat de la contactarea unei boli imunitar

- lat. adj. communis = care îşi împarte sarcinile cu altcineva;

= ce aparţine mai multora sau tuturor, accepţie din sintagma „trăsături comune”, sursă a sensului derivat „obişnuit”, banal”.

S-a emis ipoteza că în paralel cu adj. lat. munis a circulat forma municus, cuvânt neatestat în texte, dar reconstituit. Franz Bopp a observat

4

ideea reconstituirii; el a studiat familia limbilor indo-europene. A identificat în lb. oscă – se vorbea în Italia în perioada fondării Romei – cuv. muniku.

- dacă municus a existat în latină, acesta a fost derivat cu prefix communicus;

- din lat. communicus s-a format lat. communicare; lat. communicare:

- a însemnat la început punerea în comun a unor lucruri, de orice natură;

- după răspândirea creştinismului s-a conturat sensul sacramental, însemnând împărtăşirea credincioşilor în cadrul agapelor, slujbe care stau la baza serviciului liturgic;

- din această ultimă accepţie s-a dezvoltat antonimul

excommunicare = interdicţie de a primi împărtăşania, echivalentă cu excluderea din comunitate şi punerea în afara legii;

În lb. română, lat. communicare a dat naştere unui dublet etimologic – 2 cuv. cu sensuri diferite, dar cu acelaşi etimon.

- lat. communicare cuminecare = împărtăşanie comunicare – neologism, împrumutat pe cale savantă;

- cele 2 cuvinte cuminecare / comunicare < lat. communicare evidenţiază ambivalenţa procesului de comunicare, dubla sa dimensiune sacră şi comunitară;Astfel, cuv. comunicare are 2 componente:- componenta verticală – cuminecarea – care reprezintă

încercarea omului de a aspira la un nivel superior, transcendental;

- componenta orizontală – comunicarea – comunicarea ca liant social, care stă la baza organizării sociale, controlând şi coagulând raporturile dintre oameni;

Este important dublul statut al cuvântului :- „cuvânt” – în comunicarea socială, are înţelesul comun, situat în

sfera semantică a comunicării;- „Cuvânt” – Logosul Divin, apropiat prin cuminecare

Cuvânt cuminecare

cuvânt

comunicare

Astfel comunicarea capătă o rezonanţă metafizică, refuzată, din păcate, de definiţiile uzuale.

5

Definiţia mai completă şi mai flexibilă – LOUIS FORSDALE:Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune, împărtăşite, care acţionează potrivit unor reguli.- această formulare largă şi flexibilă nu precizează natura

entităţilor care comunică li subliniază rolul integrator al comunicării.

Termenul de „comunicare” este folosit de toată lumea şi pare foarte accesibil, dar când trebuie definit ne dăm seama de polivalenţa şi ambiguitatea lui.

- un grup uman reprezintă mai mult decât suma indivizilor care îl compun, datorită comunicării interpersonale dintre membrii săi;

- astfel se formează o reţea de legături ce adaugă trăsături suplimentare de ordin interacţional caracteristicilor individuale ale participanţilor;

- conservarea şi evoluţia grupului depind de direcţia în care se dezvoltă relaţiile din cadrul său, de desfăşurarea comunicării;

- ideea interconectării lui Forsdale precizează că raporturile dintre componentele sistemului se bazează numai pe utilizarea de semnale recunoscute de toţi participanţii la proces, pe un consens privitor la codul în care se transmit informaţiile;

- organizarea şirurilor de semnale trebuie să se supună unor reguli ce exclud anumite secvenţe, privilegindu-le pe altele;

- este vorba de prezenţa unei sintaxe a nivelului signaletic al comunicării, alături de dimensiunea semantică pe care o presupune codificarea mesajului;

- în def. Lui Forsdale se regăsesc toţi termenii trihotomiei sintaxă – semantică – pragmatică, propusă de Ch. Morris, în anii ’30;

- componenta pragmatică se afirmă prin caracterul dinamic al legăturilor care funcţionează şi astfel fac să funcţioneze şi sistemul creat de ele;

6