Dreptul jurisprudențial sau sistemul de "drept comun" (din eng. common law, case-law, judge-made

law) este sistemul juridic dezvoltat pe baza jurisprudenței instanțelor de judecată, spre deosebire de

sistemul de "drept civil" (din eng. civil law) care este dezvoltat, cu precădere, de către Parlament și de

către Executiv.

În sistemele de "drept comun" dreptul este elaborat și/sau modificat de către judecători: decizia din cadrul

unui proces, aflat pe rolul unei instanțe, este luată având în vedere deciziile luate in procese din trecut și

aceasta, la rândul ei, afectează dreptul care va fi aplicat în cazurile viitoare. În cazul în care nu există o

prevedere care să fie aplicată pentru cazul supus judecății, judecătorii de "drept comun" au autoritatea și

responsabilitatea să "creeze drept" prin crearea precedentului.[1]. Common-Law a fost sistemul juridic al

societății feudale din Anglia în tiparele căruia a fost turnat conținutul unui drept burghez. După expresia

lui Bentham, dreptul englez este o "lege creată de către judecători". Deși în zilele noastre locul ocupat de

dreptul scris este considerabil, dreptul englez și al multor alte țări anglo-saxone rămâne un drept al

precedențelor. Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în formarea unui astfel de

sistem. Acest drept al precedentelor cuprinde cel mai adesea reguli extrem de tehnice și formaliste,

accesibile doar specialiștilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru justițiabili. La început de mileniu trei,

sistemul de justiție al uneia dintre cele mai importante țări din tradiția anglo-saxonă a dreptului comun -

S.U.A. - legislația codificată (ca în sistemul civil, continental) predomină în raport cu aceea generată de

judecători.[2]

Înțelesul Common-Law-ului[modificare]

Aspectul original al Common-Law -ului este reprezentat de coexistența a trei subsisteme normative,

autonome și paralele, care reglementează uneori diferit sau contradictoriu, relațiile sociale:Common-

Law în sens restrâns, Equity și Statute-Law. Ele exprimă cele trei izvoare principale ale dreptului englez.

Cel mai vechi dintre ele este Common-Law. Acest termen poate fi înțeles prin două accepțiuni. În sens

larg este denumit marele sistem de drept de origine engleză. În sens restrâns, termenul indică unul din

cele trei izvoare sau subsisteme, dar rămâne cea mai fundamentală parte a dreptului englez.

Dezvoltare[modificare]

Common-Law provine din commune Iey - legea comună și își găsește în cutumele aflate în vigoare

înainte de cucerirea normandă și care au fost menținute printr-o declarație a lui Wilhelm Cuceritorul. El

reflectă opera de unificare acestor cutume locale într-un drept comun pentru întregul regat englez. După

cucerirea normandă exista un mare număr de organe jursdicționale care aplicau fiecare cutume și

reglementări diferite. Curtea regală (instanța regală) reprezenta o jurisdicție de excepție. Cu timpul de aici

s-au desprins Curțile regale de Justiție. În secolul al XIII-lea existau trei astfel de curți:

Curtea eșichierului  (Exchequeur), competentă în materie financiară;

Curtea plângerilor comune  (Common Pleas), competentă în materia proprietății funciare și a

posesiunii imobiliare;

Curtea băncii regelui  (Kings Bench), competentă în materie penală și de tulburare a păcii regelui. Cu

timpul diviziunea de competență dintre cele trei Curți a dispărut fiecare din ele dobândind o

competență generală.

Curtea regală funcționa în "circuite" adică se deplasa în fiecare regiune și dispensa dreptatea

recunoscând dreptul cutumier local la nivel declarativ dar subminându-l în fapt prin impunerea soluțiilor

propriilor ei judecători[3]. Procesul de unificare a integrat astfel o parte din dreptul popular (anglo-saxon) -

de exemplu sistemul cu jurați, rezolvările juridice pe baza de ordalii și practica scoaterii în afara legii

(adică de sub protecția legii) [4] - alături de soluțiile raționale oferite de judecătorii curților regale. După

Reformă, sistemul a fost criticat atât pentru includerea rămășițelor cu caracter tribal - gen ordaliile - cât și

pentru mecanismul de soluționare bazat pe decizia judecătorului-creator-de-lege și cu valoare de

precedent (unii dintre membrii a două grupuri cetățenești au cerut reformarea sistemului în sensul unei

raționalizări[5] și codificări a lui, anume Levellers - meseriași și soldați - și "Diggers" - protocomuniști

protestanți apăruți și ei în timpul Războiului civil englez[6]; principala critică a unui sistem în majoritate

necodificat și ale cărei noi soluții se bazează pe judecătorul-legislator[7], se reducea oarecum la

imprevizibilitatea sistemului[8], însă toate cererile reformatorilor au fost ulterior respinse (până și aceea a

anglicizării limbii în curțile de judecată, în 1658 revenindu-se, în timpul dictaturii cromwelliene, la

"franceza juridică")[9]. În secolul al XVIII-lea, Jeremy Bentham relua propunerile reformatorilor din timpul

războiului civil, propunând codificarea common law, pentru a "pune astfel capăt manipulărilor și jargonului

cvasipreoțesc din justiție." -[10] și un secol mai târziu Max Weber concluziona că "nu poate apărea un

sistem legal rațional, cât timp profesia este dominată de cei care o practică (așa cum se întâmplă în

Anglia și cum se întâmpla în Roma antică."[11]. Timpul pare a-i da dreptate sociologului german, dacă se

ia în considerare că în Canada secolului XXI principiile iraționale - și medievale - ale "common law" sunt

încă în vigoare și servesc unor înalți funcționari ai statului în încercarea lor de a se eschiva de

responsabilitatea în fața justiției când e vorba despre faptele[12] lor abuzive și ilegale: în februarie 2013,

fostul vicerege (guvernator) al provinciei canadiene Québec, doamna Lise Thibault, folosește "common

law"[13], mai precis principiul specific dreptului britanic și încă în vigoare[14] în legislația canadiană numit

"Queen can do no wrong" ("Regina nu poate face nici un rău") pentru a încerca să scape de urmărire

civilă și penală pentru fraudă, delapidare și fals în acte.