Secţiunea 1. Cercetarea la faţa locului.

1.1. Noţiune şi aspecte generale.

Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile de bază ce contribuie în mod substanţial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând lămurirea problemelor cu privire la persoana făptuitorului . Nu puţine sunt cazurile în care această activitate reprezintă unica modalitate de obţinere a probelor şi a mijloacelor materiale de probă, cel puţin în prima fază a cercetărilor .

În principal prin noţiunea de „loc al faptei”, în cazul infracţiunii de omor se înţeleg următoarele aspecte:

-porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a fost descoperit cadavrul, părţi din acesta, schelet, precum şi împrejurimile acestora;

-locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul unde a fost suprimată viaţa victimei;

-locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost dezmembrat, inclusiv împrejurimile acestuia;

-locul unde a survenit moartea victimei, în situaţia în care aceasta nu coincide cu locul agresiunii;

-căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul in-fracţiunii, precum şi locul unde l-a părăsit .

Cercetarea locului unde a avut loc săvârşirea faptei reprezintă atât o acţiune imediată, cât şi una de neînlocuit a urmăririi penale, deoarece aceasta trebuie să se efectueze fără întârziere şi în mod complet, pentru că repetarea ei, cu toate că este posibilă, nu conduce la rezultate satisfăcătoare.

La săvârşirea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, şi anume în cazul descoperirii unor cadavre cu semne de moarte violentă, sesizarea organelor de urmărire penală are loc fie prin denunţ, fie din oficiu. În urma sesizării, organele vor proceda la: verificarea sesizării, salvarea victimelor dacă acest lucru mai este posibil, conservarea aspectului locului faptei, raportarea evenimentului, anunţarea echipei de cercetare, a procurorului, a medicului legist, cât şi a altor specialişti, în funcţie de situaţia concretă de la locul faptei şi de problemele ridicate de fiecare cauză în parte.

Lucrătorilor de poliţie care au ajuns primii la faţa locului le revin următoarele sarcini:

-salvarea victimelor şi asigurarea acordării primului ajutor;

-identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte;

-identificarea şi dacă este posibil, prinderea făptuitorului;

-conservarea aspectului locului faptei şi interzicerea pătrunderii în câmpul infracţiunii a persoanelor fără atribuţii în cadrul cercetării la faţa locului;

-încunoştiinţarea organului de cercetare penală competent să efectueze cercetarea locului faptei .

Neluarea măsurilor arătate ori ignorarea lor a dus de multe ori la pierderea unor probe preţioase pentru cauză, îndreptarea cercetării pe piste greşite, cu consecinţe directe asupra finalităţii judiciare şi chiar la apariţia erorilor judiciare. Este obligaţia celui sosit primul la faţa locului, ca, înainte de a ridica victima, să noteze şi să marcheze locul şi poziţia în care a fost găsită . În încercarea de a înlătura curioşii, cel care soseşte primul la faţa locului, nu trebuie să omită că printre aceştia, s-ar putea afla şi persoane ce deţin informaţii despre împrejurările comiterii faptei, acţiunile făptuitorului după săvârşirea infracţiunii sau direcţia în care s-a deplasat, dar şi despre semnalmentele acestuia sau caracteristicile ţinutei vestimentare. Din această cauză, identificarea martorilor trebuie să fie situată în centrul preocupărilor lucrătorului de poliţie însărcinat să conserve aspectul iniţial al locului faptei. Poliţistul sosit primul la faţa locului nu trebuie să piardă din vedere că cerce-tarea locului faptei este, de cele mai multe ori, irepetabilă şi, în consecinţă, trebuie să depună toate diligenţele pentru a preveni şi înlătura posibilitatea modificării – intenţionate sau întâmplătoare - a aspectului iniţial al locului unde s-a săvârşit infracţiunea, cât şi pentru a evita distrugerea, alterarea sau dispariţia urmelor şi mijloacelor materiale de probă .

Conform reglementărilor în vigoare, şefii formaţiunilor centrale din Inspectoratul General al Poliţiei şi şefii unităţilor judeţene de poliţie, au obligaţia de a organiza activitatea în asemenea mod, încât, în orice moment, atât în timpul cât şi în afara programului, organele de poliţie să aibă posibilitatea de a interveni cu promptitudine pentru a efectua cercetarea la faţa locului, iar mijloacele de transport şi cele de tehnică criminalistică să fie permanent pregătite şi în stare de funcţionare .

În timpul derulării cercetării la faţa locului, echipa care a fost constituită în acest sens va executa sarcinile dispuse de procuror, acesta din urmă conducând în mod nemijlocit activitatea de căutare, descoperire, fixare şi ridicare a urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Şeful echipei de cerce-tare la faţa locului trebuie să ia o serie de măsuri urgente şi să le aducă la cunoştinţa membrilor echipei, înainte de a se trece la examinarea criminalistica propriu – zisă. În funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte, cu urmările activităţii ilicite desfăşurate, natura şi configuraţia locului ce urmează să fie cercetat, aceste măsuri constau în următoarele:

-informarea operativă asupra evenimentului ce a avut loc;

-stabilirea, până în cele mai mici detalii, a modificărilor survenite în aspectul iniţial al locului faptei;

-verificarea modului acţionării celui sosit primul la faţa locului, dispunând, în funcţie de caz, fie continuarea măsurilor, deja întreprinse de acesta, fie completarea lor cu alte activităţi de maximă urgenţă;

-delimitarea corectă a locului care urmează să fie cercetat;

-identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte ce nu-şi justifică prezenţa în zonă ori nu pot da o explicaţie plauzibilă în legătură cu acţiunile pe care le-au întreprins după producerea evenimentului

– mutarea cadavrului într-un alt loc, cu toate că acest lucru nu era necesar, efectuarea „curăţeniei” la locul unde s-a comis infracţiunea, încercarea de a direcţiona dispoziţiile martorilor prin impunerea şi argumentarea falsă a propriei versiuni, s.a. ;

-organizarea sau dacă este cazul, suplimentarea măsurilor de pază a locului faptei, inclusiv a celor menite să ducă la înlăturarea unor pericole iminente – surse de incendii, intoxicaţii, explozii.

1.2. Importanţa cercetării în echipă a omorului

Referitor la regula metodologică privind cercetarea în echipă a omorului este necesar să se facă câteva precizări, dată fiind importanţa ei în ansamblul preocupărilor destinate soluţionării infracţiunilor împotriva vieţii, acest aspect fiind subliniat în mod pregnant de către responsabilii domeniu-lui din Ministerul Public, Ministerul de Interne şi Institutul de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici” .

Cercetarea în echipă permite punerea în comun a cunoştinţelor, a priceperii şi a formelor unor specialişti în valorificarea completă şi operativă a datelor adunate despre fapta comisă, în scopul aflării adevărului. Totuşi, în condiţiile în care factorii antrenaţi în soluţionarea problemelor caracteristice unei anumite omucideri, acţionează în mai multe direcţii, necoordonat, rezolvarea cauzei ar întârzia.

Dată fiind natura ei, cercetarea omorului impune desfăşurarea de activităţi de investigaţii judiciare şi ştiinţifice complexe, sub coordonarea procurorului care, conform legii, este obligat să efectueze urmărirea penală în cadrul omorului. Procurorul, pe de o parte, cu sprijinul ofiţerilor de poliţie din serviciul judiciar şi criminalistic, efectuează acte de urmărire penală destinate pentru stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificării subiecţilor acesteia, apelând la metodele criminalistice. Medicul legist, pe de altă parte, cercetează aspectele medicale, trage concluzii asupra naturii şi cauzei morţii, asupra legăturii de cauzalitate dintre acţiune şi consecinţele sale.

Ne aflăm, prin urmare, în faţa unei evidente interdependenţe impusă obiectiv de necesitatea stabilirii adevărului, la care concură două ştiinţe de graniţă, - criminalistica şi medicina legală – împrejurarea care a făcut să se afirme, pe bună dreptate, că în cercetarea infracţiunilor împotriva vieţii, medicul legist, are o dublă calitate: una de expert şi una de consilier . Calitatea de consilier este evidenţiată de numeroasele probleme ce apar pe parcursul urmăririi penale, diferite de cele existente la începutul cercetării şi care necesită o rezolvare medico – legală, ducând la completarea expertizelor iniţiale. De astfel, în literatura de specialitate este deseori subliniată importanţa cercetării unor infracţiuni grave mai dificil de soluţionat, printre care şi omorul, de către o echipă sau comisie de anchetă .

Pentru a sublinia importanţa cercetării în echipă redăm pe scurt un caz în care autorul unui omor a fost identificat şi prins în 20 de ore.

În luna februarie 1989, dimineaţa, pe una din străzile sectorului 5 al capitalei a fost descoperit cadavrul unui tânăr care prezenta o leziune pro-fundă, produsă prin înjunghiere în zona inferioară stângă a

toracelui. După identificarea victimei V.P. s-a stabilit că acesta era un om liniştit, respectuos, fără vicii sau legături cu persoane suspecte. Din primele investigaţii se părea că omorul are un mobil bizar, fiind săvârşit de un psihopat. Fiind adâncite investigaţiile de către organele de miliţie şi procuratură, prin ascultarea a circa 60 de persoane, colegi de muncă ai victimei sau cetăţeni aflaţi pe traseul parcurs de victimă s-a stabilit că, în perioada critică, aproximativ în jurul orei 22, un tânăr într-o evidentă stare de agitaţie şi sumar îmbrăcat pentru gerul de afară (-15 grade C ), a fost văzut alergând prin locul respectiv cu un cuţit în mână. Totodată, un martor a declarat că l-a văzut în dreptul unei locuinţe din apropiere, antrenat într-o altercaţie cu un bărbat şi două femei.

Organele judiciare au identificat locuinţa în cauză şi persoanele respective, stabilindu-se că tânărul în cauză ( P.C., în vârstă de 32 de ani, element violent, fără ocupaţie ) se certase cu concubina sa şi un prieten. După ce aceştia l-au lovit, el a fugit la părinţii săi, unde s-a înarmat cu un cuţit, intenţionând să se răzbune pe concubină. Întorcându-se spre locuinţa sa, a întâlnit victima V.P., care văzându-l plângând de furie pe P.C., l-a întrebat: „de ce plângi nene?” Drept răspuns, P.C., l-a lovit cu cuţitul în zona inimii şi a fugit lăsând victima căzută pe stradă .

1.3. Fazele în cadrul cercetării la faţa locului în cadrul infracţiunii

de omor

În cadrul cercetării la faţa locului a omorului, întâlnim două faze:

a) Cercetarea în faza statică;

b) Cercetarea în faza dinamică.

a) Cercetarea în faza statică.

Cercetarea locului omorului va începe cu luarea măsurilor pregătitoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre altele, completarea sau verificarea măsurilor iniţiale luate de către organul de urmărire penală sosit primul la faţa locului, activitate ce se circumscrie în ca-drul primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri .

Investigarea locului faptei, în ipoteze unei morţi violente, va debuta cu:

-constatarea morţii victimei, efectuată în prezenţa procurorului de către medicul legist;

-examinarea generală a locului săvârşirii faptei pentru ca procurorul să aibă posibilitatea să-şi formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului infracţional;

-culegerea, obţinerea unor date referitoare la victimă, la faptă şi la persoanele care deţin informaţii despre omor şi autorul acestuia, un interes deosebit prezentând martorii oculari;

-stabilirea eventualelor modificări survenite la faţa locului după săvârşirea omorului;

-determinarea punctului de plecare al cercetării, de regulă, de la victimă spre marginea locului faptei;

-alegerea martorilor asistenţi la efectuarea cercetării locului faptei.

Pentru ca ancheta să reuşească în această fază preliminară, trebuie menţionată una din regulile importante ale cercetării la faţa locului, conform căreia la început, în câmpul infracţional, vor intra doar procurorul şi medicul legist, evitându-se astfel posibilitatea distrugerii unor urme şi modificarea poziţiei obiectelor situate în preajma cadavrului.

Este necesară insistarea asupra acestui din urmă aspect, plecând de la faptul că, aşa – numitele urme poziţionale ( mese sau scaune răsturnate, ser-tare deschise, receptorul telefonului căzut din furcă, etc ), au o deosebită im-portanţă în lămurirea modului de săvârşire a infracţiunii. Orice fel de modificare, provocată chiar şi accidental de către numărul mare de persoane ce pătrund deseori la locul omorului conduce la concluzii greşite cu privire la împrejurările în care fapta a fost comisă. Pătrunderea unui număr mare de persoane în zona în care are loc cercetarea mai poate determina dificultăţi serioase în exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire. Referitor la pătrunderea altor persoane, altele decât cele competente să efectueze cercetarea, avem în vedere chiar şi pătrunderea unor ziarişti sau reporteri care, deşi cu bună credinţă, pot prejudicia mersul anchetei, drept urmare, şi ei trebuie să se conformeze aceloraşi reguli .

Finalizarea cercetării în faza statică se face prin fixarea poziţiei în care a fost găsit cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul 8infracţional, fixarea realizându-se prin fotografiere, conform procedeelor specifice fotografiei judiciare operative, prin filmare sau chiar înregistrare pe bandă videomagnetică. Trebuie subliniată importanţa fixării cu ajutorul aparaturii video existente în dotarea unităţii, pentru operativitatea sa şi datorită posibilităţii de a reţine în mod complet imaginea locului faptei, aşa cum se află el în momentul sosirii echipei de cercetare. Sublinierea se cuvine făcută, cu atât mai mult cu cât, în practica de specialitate, sunt întâlnite cazuri în care, înregistrarea pe bandă magnetică serveşte direct la studierea amănunţită a locului faptei şi la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracţiunii.

De exemplu, pe baza vizionării înregistrărilor pe bandă videomagnetică a locului în care a fost descoperit cadavrul unei fetiţe, a poziţiei acesteia, a drumurilor de acces, etc, s-a emis şi ipoteza că autorul omorului este o persoană cunoscută de victimă, rudă sau vecin, ipoteză confirmată ulterior .

Fotografia judiciară este comună ambelor faze ale cercetării locului săvârşirii omorului, fiind cu adevărat necesară atât în cazul fazei statice, cât şi în cazul fazei dinamice. Pentru a evidenţia cele menţionate anterior, vom stărui asupra câtorva tipuri de omor.

La descoperirea cadavrelor sau a unor părţi din acestea, ce fuseseră îngropate, fotografiile trebuie să redea succesiv diferitele etape ale dezgropării, aspectul şi poziţia acestora în fiecare etapă a căutărilor, inclusiv după scoaterea acestora la suprafaţă.

În cazul morţii prin spânzurare, fotografia trebuie să redea atât cadavrul suspendat, aşa cum acesta se prezintă în momentul sosirii echipei, cât şi aspectul acestuia după ce a fost coborât în vederea examinării, cu păstrarea intactă a laţului şi nodurilor . Dacă moartea s-a produs prin înecare este indicat ca, pe cât posibil, fotografiile să fie făcute atât unde a fost găsit cadavrul, cât şi imediat după scoaterea sa la mal.

Din cele expuse rezultă clar că, examinarea cadavrului se face atât prin observarea victimei, fără a-i schimba poziţia iniţială, cât şi prin mişcarea acestuia în vederea cercetării complete a urmelor existente. Aceasta reprezintă o dovadă în ceea ce priveşte caracterul pur convenţional al delimitării în faza statică şi faza dinamică, activităţile succedându-se în ordinea lor cronologică, firească .

Fixarea poziţiei cadavrului, a imaginii sau obiectelor cele mai semnificative ale locului faptei, coroborată cu datele obţinute operativ de către echipa de cercetare, inclusiv prin investigaţii în accepţiunea lor tactico-operativă, serveşte la formarea unor prime ipoteze referitoare la natura faptei, a momentului şi circumstanţelor în care s-ar fi putut comite omorul şi, eventual, a mobilului care a determinat infracţiunea .

b) Cercetarea în faza dinamică.

După cum se cunoaşte, cea mai complexă etapă, la care participă toţi membrii echipei este investigarea în faza dinamică a locului faptei. Cerceta-rea va începe de la cadavru, mai întâi fiind examinat corpul acestuia, precum şi locul de sub cadavru, apoi se va continua cu porţiunea de teren din jurul victimei. O deosebită atenţie este acordată examinării cadavrului de către medicul legist, împreună cu procurorul sau unul dintre experţii criminalişti prezenţi la faţa locului.

Se va proceda, totodată, la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, în cazul urmelor biologice, solicitându-se şi concursul medicului legist, ori bio-criminalistului. Vor fi executate fotografiile de detaliu, măsurile fotografice, se va executa schiţa locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul verbal. Examinarea propriu-zisă a locului faptei debutează cu orientarea locului faptei din punct de vedere topografic şi criminalistic .

Pentru fixarea locului unde a avut loc săvârşirea infracţiunii, se va apela la fotografia de orientare şi la fotografia schiţă. Dacă cercetarea se efectuează pe un loc întins, cum ar fi un câmp, şoseaua, etc, pentru a permite identificarea mai uşoară a acesteia, fotografia de orientare, în mod obligatoriu, trebuie să surprindă anumite puncte de reper. În cele mai multe dintre cazuri, un asemenea spaţiu nu poate fi cuprins într-o singură imagine, situaţie în ca-re se recurge la metoda fotografiei panoramice. În cazul în care infracţiunea de omor a avut loc într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze şi căile de acces spre imobil, dar şi intrările şi ieşirile, în locuinţă şi din locuinţă în casă. Fotografia schiţă, la rândul

ei, trebuie să redea imaginea cadavrului şi a obiectelor aflate în jurul acestuia, indiferent de procedeul ales pentru a se realiza – unitară, pe poziţii contrare, perpendiculare sau încrucişate. După ce are loc marcarea căilor de acces în câmpul infracţiunii, atribuţie exclusivă a şefului echipei şi a ofiţerului criminalist, se poate trece la examinarea cadavrului.

Tot aici are loc şi clarificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin neconcordanţa dintre starea în care se află victima, a leziunilor pe care acea-sta le prezintă şi situaţia de fapt este o problemă esenţială pentru stabilirea adevărului în cauză.

Spre exemplu, descoperirea unui cadavru cu plăgi tăiate în profunzime, fără ca în jurul său să existe urme de sânge în cantitate mare. Într-un caz, astfel, a fost descoperit un cadavru pe terasamentul căii ferate, prezentând traumatisme multiple, între care şi secţionarea gâtului. Pentru început, fapta a fost încadrată în categoria accidentelor, fără a se lua în considerare că, la faţa locului, au fost descoperite foarte puţine urme de sânge. Pe baza datelor obţinute din cercetările şi din expertizele criminalistice şi medico – legale, ulterior, s-a tras concluzia că moartea este consecinţa unui omor săvârşit cu un topor, autorul aplicând mai multe lovituri în zona craniană.

Împrejurările negative, în aparenţă, în cele mai multe cazuri sunt organizate chiar de infractor şi la o examinare mai atentă, înscenarea se observă cu uşurinţă, dar totuşi cere o atenţie deosebită. În cazul cercetării „împrejurări-lor negative” se vor organiza experimente repetate, pentru a lămuri procesul neobişnuit de formare a urmelor, sau pentru a demonstra simularea infracţiunii, prin crearea unor urme artificiale. Se vor face cercetări pentru descoperirea locurilor de unde au fost aduse obiectele purtătoare de urme sau de unde au fost aduse aceste obiecte.

1.4. Examinarea cadavrului.

Examinarea cadavrului se efectuează de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist însărcinat cu ancheta şi reprezintă o activitate esenţială a cercetării la faţa locului.

Prin examinarea atentă a cadavrului se urmăreşte să se clarifice cât mai multe informaţii cu privire la:

-cauza şi natura morţii, prezenţa leziunilor sau a eventualelor urme tipice unei lupte dintre victimă şi agresor;

-posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victima;

-corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi adevăratul loc al comiterii infracţiunii;

-data şi modul în care s-a săvârşit infracţiunea de omor, mijloacele, armele sau alte instrumente întrebuinţate.

Informaţiile acestea sunt de natură să permită aflarea răspunsului la mai multe întrebări esenţiale, cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist şi medicul anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe toată durata urmăririi penale. Trebuie subliniat, în acest context, că examinarea cadavrului reprezintă o activitate complexă, ce debutează odată cu cercetarea la faţa locului şi continuă la unitatea medicală unde se efectuează necropsia.

1.4.1. Constatarea morţii victimei.

Examinarea cadavrului va începe doar după constatarea decesului de către medicul legist, diagnostic pus pe seama semnelor cadaverice specifice instalării morţii biologice şi confirmat cu ocazia examenului necroptic. Fără a intra totuşi într-un domeniu care aparţine în exclusivitate medicinii legale, considerăm că este totuşi necesar să amintim, foarte pe scurt, principalele semne care servesc la diagnosticarea morţii, semne care se împart în:

-semne precoce;

-semne semitardive;

-semne tardive şi conservatoare .

Semnele precoce, cum sunt spre exemplu absenţa respiraţiei, cât şi încetarea activităţii cardiace sau areflexia totală, se poate spune că au o valoare relativă, deoarece pot fi rezultatul unei morţi aparente.

Semnele semitardive permit, cu certitudine, diagnosticarea morţii, în general ele constând în răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea lividităţilor şi petelor cadaverice şi sunt de o foarte mare importanţă în stabilirea cauzei şi datei morţii, inclusiv în determinarea poziţiei cadavrului după instalarea morţii.

Semnele tardive şi conservatoare sunt determinate de apariţia fenomenelor de putrefacţie, respectiv a celor de mumifiere, congelare, adipoceară, etc, semne, care depind, în egală măsură, atât de timpul scurs de la data decesului, dar şi de condiţiile în care s-a aflat cadavrul.

1.4.2. Examinarea propriu – zisă a cadavrului.

După ce are loc constatarea morţii, medicul legist împreună cu procurorul vor trece la examinarea cadavrului care, cu toate că nu poate fi făcută în condiţiile puse la dispoziţie de o sală de autopsie, aceasta trebuie făcută în mod atent şi minuţios, evitându-se astfel concluziile pripite, în primul rând cu privire la cauza şi natura morţii. Un serios argument cu privire la importanţa examinării cu maximă atenţie a cadavrului este acela, conform căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de

moarte patologică ( ne-violentă ), cercetarea locului faptei se face într-un mod mai sumar, uneori chiar superficial, ceea ce duce la prejudicierea serioasă a desfăşurării cercetărilor viitoare, după ce s-a făcut constatarea cauzei reale a morţii.

Desfăşurarea examinării cadavrului are loc după aceleaşi faze ca şi cercetarea locului faptei, anume fază statică şi faza dinamică, rezultatele acesteia consemnându-se într-un proces verbal şi fixate prin intermediul fotografierii sau prin înregistrarea videomagnetică.

În faza statică se determină, în principal, următoarele:

a) locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea acestuia în raport cu obiectele şi urmele din jurul său ( spre exemplu mobilă, elemente de construcţie, vegetaţie, etc), distanţa până la acestea, precum şi sexul, talia şi vârsta aproximativă a victimei;

b) poziţia corpului, privită în ansamblul ei: de exemplu, pe spate, cu faţa în jos sau lateral ( decubit dorsal, ventral sau lateral ) dar şi poziţia membrelor, a capului ( membrele pot fi în extensie sau îndoite, capul întors într-o parte, etc).

În faza dinamică, vor fi examinate, în această ordine:

a) îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului. Practica judiciară recomandă ca această activitate să se desfăşoare într-o anumită ordine, începându-se cu obiectele de la exteriorul bustului, continuându-se cu lenjeria, pantalonii, etc şi terminându-se cu examinarea articolelor de încălţăminte. Cercetarea vestimentaţiei trebuie făcută cu multă atenţie, accentul fiind pus pe descrierea fiecărui obiect în parte, a mărimii, taliei, poziţiei şi ordinii în care sunt dispuse pe cadavru, a caracteristicilor individuale – natura materialului, culoarea, croiala, emblema fabricii, numărul de nasturi, modul de dispunere şi starea acestora, natura şi culoarea din care este confecţionată căptuşeala – existenţa celorlalte accesorii – fermoare, curele, bretele, cordoane, etc – ciorapii, felul materialului din care sunt confecţionaţi, culoarea, mărimea, gradul de uzură, existenţa unor corpuri sau substanţe străine aderente - obiectele de încălţăminte – felul, mărimea, modelul, culoarea, natura materialului, gradul de uzură, deformări caracteristice, eventualele zgârieturi, etc.

În timp ce examinează vestimentaţia, expertul criminalist şi medicul legist trebuie să evidenţieze eventualele urme de târâre, de murdărire recentă şi în acelaşi timp semnele de violenţă ( număr, formă, poziţie, dimensiune, lipsă de substanţă ), legătura dintre acestea şi urmele imprimate pe corpul victimei. De asemenea, se va menţiona lipsa anumitor părţi din îmbrăcăminte sau încălţăminte, care, în mod obişnuit, ar fi trebuit să existe ( pantofi, pantaloni, fustă, lenjerie ), inclusiv lipsa unor obiecte cum ar fi ceasul sau verigheta, care lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete. Se va cerceta, cu atenţie, fiecare buzunar în parte, precizându-se conţinutul şi poziţia acestuia – scos, în afară ori normală – dar şi urmele de murdărie sau pete-le. Toată îmbrăcămintea trebuie bine verificată pentru a nu se evita în timpul cercetării, buzunarele practicate în locuri mai puţin obişnuite.

Tot pe îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului pot fi relevate, fixa-te şi ridicate şi alte categorii de urme cum ar fi spre exemplu cele biologice, de natură chimică, bunuri, înscrisuri sau valori care au

aparţinut victimei dar şi microurme atât de natură umană, cât şi de natură animală sau vegetală sau microurme ale obiectelor, dacă este cazul.

c) corpul cadavrului se examinează având ca punct de pornire elementele generale şi anume constituţia fizică, culoarea pielii, semnele particulare, chiar şi semnele cadaverice.

După ce a avut loc stabilirea şi consemnarea elementelor generale se va trece la o examinare amănunţită a întregului corp şi se începe cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a membrelor superioare, şi a celor inferioare.

Leziunile vizibile se vor descrie ca şi poziţie, în formă şi mărime, chiar şi fiecare pată biologică sau de altă natură şi mai cuprinzător, orice urmă care ar putea avea legătură cu omuciderea cercetată. De asemenea, se vor examina mâinile şi unghiile cadavrului, deoarece se pot găsi fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire de textile, nasturi desprinşi în timpul luptei cu agresorul, etc. În depozitul subunghial, pot fi găsite celule epiteliale, urme de sânge, fragmente de fire de păr, etc, provenind de la autorul infracţiunii.

Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal şi orificiul vaginal vor fi cercetate cu o deosebită atenţie, pentru că de exemplu, în gură se pot descoperi materiale folosite de agresor pentru a împiedica victima să strige ( cârpe, batiste, hârtie, etc ) iar în celelalte, urme biologice. În acelaşi timp, se vor face menţiuni exacte în ceea ce priveşte cercetarea obiectelor sau materialelor care au servit imobilizarea sau la ştrangularea victimei, cum ar fi bucăţi de frânghie, sfoară, sârmă, etc.

După ce a avut loc examinarea cadavrului şi a vestimentaţiei acestuia, cât şi după fixarea şi ridicarea urmelor descoperite cu această ocazie, se va trece la examinarea suprafeţei de sub cadavru şi din apropiata vecinătate cum ar fi parchet, duşumea, sol, etc.

1.4.3. Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia

cadavrului.

Cu ocazia investigării locului faptei şi, în principal, a cadavrului, între multele probleme avute în vedere, o menţionăm şi pe aceea a stabilirii datei la care a survenit moartea, dar şi a eventualelor modificări apărute în poziţia cadavrului. Cu siguranţă că aceste date se vor determina mult mai precis în urma necropsiei, însă chiar din momentul examinării victimei la faţa locului, se pot obţine o serie de informaţii, care pot servi la orientarea operativă a cercetărilor în scopul descoperirii autorului omorului.

Pentru aceasta, se procedează la studierea semnelor specifice morţii, în special a celor precoce şi semitardive. Precizăm, însă, că siguranţa în stabilirea datei morţii scade pe măsura creşterii intervalului de timp scurs între momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât determinarea datei morţii este mai exactă. De exemplu :

-La semnele precoce, semnificative sunt reacţiile pupile la unele sub-stanţe chimice, care se produc în limita a 4 ore de la deces, în cazul atropinei, ori a 6 ore în cazul piliocarpinei. Contractarea locală a vaselor de adrenalină se produce în cel mult 24 de ore de la deces.

Celelalte semne precoce ale morţii, pe care le-am menţionat anterior (încetarea activităţii cardiace, absenţa respiraţiei ), nu vor fi luate în calcul pentru a determina momentul morţii, decât în cazul sesizării lor de către o persoană avizată şi care să se afle lângă victimă chiar în momentul în care moartea a survenit.

-În cazul semnelor semitardive, problemele sunt mai complicate, în funcţie de semnul clinic şi de condiţiile în care a fost găsit cadavrul şi astfel:

a) pierderea de căldură în general se face cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ 20 ore la care mai contribuie şi alţi factori cum ar fi temperatura mediului înconjurător, condiţiile de loc şi timp, vârsta şi constituţia fizică a victimei, îmbrăcămintea;

b) rigiditatea cadaverică începe să se instaleze de la muşchii maxilarului inferior şi coboară treptat spre membrele inferioare, după care cunoaşte o rezoluţie în acest sens, tot ciclul fiind cuprins între 2 şi 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind aproximativ de 10 ore, dar şi aici putem vorbi doar în funcţie de cauza morţii, deoarece în cazul traumatismelor cerebrale masive se întâlneşte şi rigiditatea cataleptică ( împuşcare în cap, electrocutare );

c) după circa 5 ore se instalează lividităţile cadaverice, fiind maxime după aproximativ 10-15 ore şi nu se mai modifică prin schimbarea poziţiei cadavrului după circa 12 ore din momentul morţii.

Lividităţile cadaverice îşi au importanţa lor în lămurirea unor eventuale modificări survenite în poziţia cadavrului. Dacă la faţa locului, spre exemplu, cadavrul este descoperit în poziţie de decubit ventral, adică cu faţa în jos, iar lividităţile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este mai mult decât evident faptul că ne aflăm în faţa unei schimbări de poziţie a cadavru-lui la aproximativ 12 ore după deces.

Cu privire la semnele precoce şi semitardive, în literatura occidentală se indică următoarele aspecte:

-corpul cald şi suplu, având corneea umedă şi transparentă, fără lividităţi, arată că moartea s-a produs de 1-2 ore;

-apariţia lividităţilor cadaverice la nivelul gâtului, răcirea şi rigiditatea articulaţiei maxilarului se face la 3-4 ore de la intervenirea decesului;

-apariţia petei negre scleroticale arată aproximativ 6 ore;

-confluenţa lividităţilor pe suprafaţă mare şi rigiditatea întregii muscu-laturi scheletice alături de pierderea transparenţei corneei este tipică orelor 8 - 10 de la instalarea morţii;

-persistenţa la presiune a lividităţilor şi nemodificarea poziţiei lor e specifică morţii instalată de aproximativ 12 ore.

La calculul datei la care decesul s-a instalat, sunt luaţi mult mai mulţi factori, cum ar fi, de pildă, starea digestiei alimentelor din stomac, prezenţa faunei cadaverice, rezultatele unor examene histochimice sau biochimice, aceasta, însă, numai în condiţii de laborator, iar nu în cele ale cercetării la faţa locului .

1.5. Particularităţile cercetării omorului în funcţie de mijloacele şi

procedeele folosite de făptuitor .

Pentru a lămuri unele aspecte referitoare la mijloacele şi procedeele utilizate de către făptuitor pentru suprimarea vieţii victimei, încă de la începutului cercetării este necesar să se ţină cont de caracteristicile leziunilor produse de agenţii vulneranţi.

1.5.1. Omorurile săvârşite cu arme albe şi corpuri contondente.

În practica judiciară sunt foarte des întâlnite omorurile săvârşite cu arme albe care se întâlnesc sub mai multe forme ( obiecte înţepătoare, tăioase şi obiecte despicătoare ). Leziunile produse de obiectele tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcţie de distanţa parcursă de lama obiectului pe suprafaţa corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un specific liniar, semicircular sau în unghiuri, iar adâncimea rănii depinde rezistenţa ţesutului şi de forţa loviturii . Forma rănii nu arată instrumentul folosit decât pe categorii foarte largi şi aproximative în volum.

Urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase, la faţa locului, apar atât sub formă de împroşcare, cum este cazul plăgii arteriale, cât şi sub formă de bălţi, în cazul plăgilor venoase.

Leziunile care sunt produse de obiecte înţepătoare sau înţepător – tăioase, cum ar fi cuţitul cu vârf ascuţit, baioneta, foarfece, etc, au o formă apropiată de obiectul vulnerant iar lungimea plăgii este raportată la gradul de înclinaţie dintre lama obiectului şi suprafaţa penetrantă, practic aflându-se în faţa unei acţiuni concomitente de tăiere şi perforare.

În cazul leziunilor produse de obiecte despicătoare şi avem aici topoare, bardă, satâr, sapă, etc, acestea se prezintă având plăgi tăiate sau zdrobite, în funcţie de lamă ( care poate fi ascuţită sau neascuţită ) iar

lungimea rănii depinde în egală măsură fie de lungimea lamei obiectului, fie de unghiul de înclinare. În cea mai mare parte a cazurilor, leziunile se produc în zona capu-lui şi uneori sunt situate paralel, iar alteori într-o formă neregulată. Loviturile paralele sunt întâlnite în cazurile când victima a fost surprinsă dormind sau este imobilizată în timpul agresiunii. Aceste leziuni cauzate de topor, le întâlnim chiar şi în sinucideri, prezentându-se sub forma mai multor lovituri îndreptate concentric spre frunte, datorită poziţiei centrale a celor două mâini care acţionează toporul. Identificarea armelor albe se poate spune că e relativă, determinarea trăsăturilor de grup ale obiectului vulnerant realizându-se prin analizarea lungimii şi adâncimii plăgii, care însă nu este în concordanţă mereu cu lungimea lamei. Leziunile produse prin penetrarea oaselor late per-mit determinarea cu mare precizie a lăţimii lamei obiectului vulnerant.

Procesul de identificare a obiectelor despicătoare, pe baza urmelor lăsate în calota craniană, unde sunt întâlnite cel mai frecvent, era considerată imposibilă, datorită structurii spongioase a osului care nu permite reţinerea caracteristicilor profilului lamei. Cu toate acestea, în practica de specialitate recentă, s-au întâlnit cazuri de identificare a unei securi pe baza microstriaţiilor formate pe oasele calotei craniene . Astfel:

În cazul unui omor care a avut loc în anul 1986, la examinarea cadavrului s-au descoperit numeroase lovituri de secure, dintre care trei plăgi penetrante în regiunea parietală şi temporală dreaptă. La început, pentru identificarea agentului vulnerant, nu s-au luat în considerare urmele acestuia, cercetările fiind îndreptate spre descoperirea altor categorii de urme sau probe materiale. Cu toate acestea, ulterior, s-a procedat şi la examinarea la micro-scopul comparator a fragmentelor de os, cu lamele securilor ridicate de la persoanele suspecte, în acest fel reuşindu-se identificarea securii pe baza urmelor formate pe suprafaţa osoasă.

Diferenţa omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului în care se prezintă aceste leziuni. Astfel, de regulă, sinucigaşii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau a mâinii şi frecvent, sinucigaşul execută mai multe tăieturi paralele, până când reuşeşte să execute tăietura fatală, tăieturile fiind mai adânci în punctul de plecare şi mai superficiale la sfârşit . Deseori, ei încearcă sau recurg şi la alte mijloace de sinucidere ( spânzurare, otrăvire, împuşcare ). Plăgile tăiate produse de mâini străine sunt de obicei unice sau multiple, dar profunde, grave. Ele ating şi părţi inaccesibile pentru mâna proprie, se întâlneşte ceva mai des lezarea hainelor. Victima în apărare suferă leziuni tăiate, secundare, mai ales pe antebraţ sau pe mâna cu care încearcă să prindă instrumentul vulnerant. În cazurile suspecte, o serie de alte date criminalistice, ca direcţia scurgerii sângelui, poziţia cadavrului, locul de găsire a instrumentului vulnerant şi altele ne ajută la diferenţierea omuciderii de accident sau sinucidere. Amintim că leziuni de tip tăiat pot fi produse accidental, mai ales în cursul traumatismelor de circulaţie. Identificarea instrumentului devine posibilă prin aşchii ale obiectului rămase în plagă şi sângele victimei găsit pe instrumentul vătămător .

Tot pentru diferenţiere, un element destul de important îl reprezintă starea îmbrăcămintei, sinucigaşul pregătindu-şi autolezarea prin desfacerea hainei şi a cămăşii prin ridicarea mânecii. În cazul omuciderii, victimele sunt încheiate la haină sau la cămaşă, uneori existând chiar o simetrie între punctul de

perforare a îmbrăcămintei şi plaga de pe corp, cât şi o lipsă a acesteia, care se explică prin mişcările victimei în încercarea de a se apăra de agresor.

Când pe mâini se întâlnesc plăgi tăiate, specifice încercărilor de apă-rare activă prin apucarea cuţitului sau de apărare pasivă prin acoperirea feţei sau chiar a toracelui, se exclude de la început posibilitatea sinuciderii, ca şi în cazul leziunilor de pe zona spatelui, inaccesibilă cu siguranţă pentru auto-lezare. Cu toate că autolezarea în sinuciderea cu toporul pare imposibilă, to-tuşi au existat asemenea exemple în practică ( un individ s-a sinucis după ce şi-a aplicat două lovituri cu o toporişcă în zona occipitală ).

La obiectele contondente, leziunile se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau zdrobite şi reflectă destul de bine forma suprafeţei agentului vulnerant pe oasele plate, în special cutia craniană şi asta datorită fracturii osu-lui. Dar forma obiectului poate fi reţinută şi pe îmbrăcămintea victimei. Abia după ce au fost descoperite obiectele vulnerante, de pe aceste obiecte se vor putea ridica urmele biologice şi cele de mâini în vederea examenelor comparative.

1.5.2. Omorul săvârşit prin asfixie

Moarte violentă săvârşită prin asfixie mecanică, denumită în practica medicală, „anoxie acută de tip ventilator”, este o modalitate foarte frecventă de omucidere dar şi de sinucidere, de unde rezultă o serie de probleme ce se cer a fi rezolvate, datorită diversităţii modurilor în care se realizează: spânzurare, ştrangulare, astupare ( ocluzia ) căilor respiratorii, comprimarea toraco - abdominală şi înecarea .

Spânzurarea are loc prin strângerea gâtului într-un laţ, sub acţiunea greutăţii corpului, care va comprima vasele acestuia, în special, artera carotidă şi căile respiratorii superioare, adică traheea. Pentru strângerea laţului nu este nevoie de întreaga greutate a corpului, lucru demonstrat în practică de cele mai diversificate modalităţi în care pot fi găsişi spânzuraţi, unele dintre acestea având caracter atipic, spre exemplu spânzurarea de clanţa uşii, sub pat, etc. Inima mai continuă să bată, dar moartea survine doar după câteva minute, în plină inconştienţă .

Caracteristicile pentru acest gen de asfixie este şanţul de spânzurare, care uneori este complet, alteori numai parţial. Şanţul de spânzurare poate indica, în unele cazuri, cu aspect de mulaj, chiar şi forma frânghiei imprimată în ţesături moi. Acesta va fi puţin mai accentuat, în partea opusă nodu-lui şi va avea o lăţime egală cu cea a laţului. Laţul poate, sub acţiunea greutăţii corpului, să alunece de-a lungul gâtului şi să formeze mai multe şanţuri, atât în cazul omorului, cât şi al sinuciderii. Anumite persoane recurg însă la spânzurare după ce iniţial, au mai încercat o altă modalitate de sinucidere: tăierea venelor, otrăvirea sau armă, medicului legist revenindu-i sarcina de a stabili cauza reală a morţii. Mai există unele cazuri în care sfoara folosită se rupe din primul moment iar persoana spânzurată cade şi se loveşte la cap, sau altele, când repetându-se actul de spânzurare, datorită leziunilor formate, prin cădere, să se creeze aspectul unui omor.

Trebuie menţionat faptul că spânzurarea se poate produce şi accidental, această modalitate este întâlnită în special la copiii mici dar se poate întâlni şi la adulţi, spre exemplu, un alpinist ce a căzut în coardă.

Cele mai importante semne clinice externe sunt cianozarea (învineţirea ) feţei şi a degetelor de la mâini, hemoragii punctiforme pe conjunctivită palpebială (pleoape), lividităţi cadaverice accentuate şi de culoare albastru-închis, dilatarea pupilei, emisie de urină, fecale şi spermă.

Pentru a deosebi omuciderea de sinucidere în cadrul spânzurării trebuie să se acorde o atenţie deosebită semnelor cadaverice. În cazul în care acestea se vor găsi deasupra laţului sau pe spatele cadavrului, indică în mod cert existenţa morţii înainte de spânzurare. Tot astfel, când cadavrul este atârnat la o anumită înălţime, iar în preajmă nu există nici un mijloc de urca-re, înseamnă că a ajuns acolo cu ajutorul altor persoane.

Ştrangularea reprezintă tot o formă a asfixiei mecanice ce se realizează prin strângerea gâtului cu un laţ sau cu mâinile (sugrumare). De obicei, ştrangularea cu laţul se întâlneşte în cazul omuciderii, însă nu trebuie exclusă posibilitatea sinuciderii, care este extrem de rară, căci auto sugrumarea cu mâinile nu este practic posibilă, datorită instalării tulburărilor anoxice care determină scăderea forţei musculare, în final ajungându-se la încetarea compresiunii .

De cele mai multe ori semnele asfixiei prin ştrangulare sunt aceleaşi ca în cazul spânzurării, dar, de obicei, şanţul de sugrumare este situat mai jos decât şanţul de spânzurare. La sugrumarea cu mâinile, în general, apar echi-moze, escoriaţii, determinate de acţiunea degetelor sau a unghiilor, iar într-un astfel de caz, nu trebuie pierdut niciodată din vedere să se încerce ridica-rea eventualelor urme papilare de pe pielea din zona gâtului sau a feţei cadavrului.

Sufocare şi ocluzia orificiilor respiratorii (gura şi nasul) se pot face cu mâna, cu obiecte moi (perne, plapumă, sac de dormit), cu pungi de plastic, prin presarea feţei pe o suprafaţă dură sau pe pământ, în nisip, ş.a., fie, de exemplu, împiedicarea victimei să ţipe, situaţii întâlnite frecvent în cazul tâlhăriilor sau violurilor, după cum, poate fi consecinţa unei intenţii directe de a provoca moartea persoanei. Atunci când sufocarea se face cu mâna sau cu corpuri dure, vor apărea echimoze şi escoriaţii specifice .

Asfixiile prin obstruarea căilor respiratorii se datorează pătrunderii unor corpuri străine, care astupă laringele sau traheea şi se poate datora, fie unor alimente îngurgitate greşit, fie a vomării sau a sângelui aspirat în stare de ebrietate sau comă. Sunt cunoscute unele cazuri de asfixie în stare de ebrietate, prin pătrunderea în laringe a unei bucăţi de carne sau chiar a sân-gelui scurs din nas în timpul somnului dar şi cazuri de asfixie accidentală, determinată de aspirarea efectivă a bolului alimentar, cazuri întâlnite mai frecvent la bolnavii mintali, copii mici şi bătrâni.

Asfixiile prin compresiune toraco- abdominală sunt tot o formă a asfixiilor mecanice. Pentru realizarea ei este necesară o greutate de aproximativ 40-60 de kg, repartizată pe întreaga suprafaţă. Compresiunea opreşte căile respiratorii ale plămânilor şi trebuie să dureze un anumit timp pentru ca moartea să survină. Aceste situaţii le putem întâlni în cazuri de panică a mulţimii, când unele persoane pot fi presate peste măsură sau chiar călcate în picioare. De asemenea, survin la prăbuşirea malurilor sau a diferitelor

obiecte grele. În mod obişnuit, aceste asfixii provin din accidente, dar nu este exclusă nici posibilitatea organizării criminale a acestei forme de asfixii .

La cazurile de spânzurare şi sugrumare trebuie să se studieze, cu deosebită atenţie, materialul din care s-a confecţionat laţul, capetele indicând felul tăierii şi vechimea acesteia, precum şi modul culisant folosit. În cazul anumitor situaţii sunt unele forme de înnodare a frânghiei sau a sforii, pe care nu îl execută decât unele persoane care au profesat îndelung o anumită meserie. Modul în care nodul a fost legat se va descrie în procesul - verbal ori nodul se va denumi cu termenul tehnic respectiv, acest lucru nefiind suficient şi fiind necesar, desenare sau fotografierea lui. Dacă există presupune-rea că spânzurarea este doar simulată, se va păstra atât frânghia, cât şi laţul, cu mare grijă, pentru a nu se schimba poziţia firişoarelor exterioare care pot indica direcţia de trecere peste un obstacol a unei greutăţi.

Înecare sa submersia, reprezintă o moarte prin asfixie, ca o consecinţă a astupării căilor respiratorii cu lichide sau substanţe cu o fluiditate ceva mai densă, aşa cum este noroiul.

Procesul de înecare, nu presupune prezenţa apei, ca şi condiţie esenţială, ci acest lucru se poate realiza cu orice altă substanţă în stare lichidă sau vâscoasă şi nu este necesar ca întregul corp să fie în submersie, fiind destul ca, nasul şi gura să se găsească mai mult timp astupate de un lichid. Este cunoscut cazul unei persoane care, întorcându-se acasă, în stare avansată de ebrietate, a dorit să bea apă dintr-o găleată şi, adormind între timp, s-a înecat având numai capul introdus în găleată.

În vorbirea zilnică, confundarea noţiunii de moarte prin înecare cu moartea în apă este greşită, deoarece o persoană poate muri în timp ce se află în apă din cu totul alte motive, cum ar fi insuficienţa cardiacă, din cauza unei congestii cerebrale sau chiar un şoc.

Înecul parcurge mai multe faze până la ultimul stadiu numit convulsie şi este de mai multe feluri. Cea mai frecventă formă este aceea a astupării căilor respiratorii şi în acelaşi timp a pătrunderii lichidului în sânge, determinând creşterea dioxidului de carbon. O altă formă a înecării se produce prin astuparea căilor respiratorii cu conţinutul gastric la persoanele aflate în apă cu stomacul plin. Stomacul supraalimentat poate determina înecarea prin compresiunea inimii.

Înecarea poate surveni datorită perforaţiei timpanului, iar pătrunderea apei în urechea medie şi de aici în cea internă, determină excitaţii vestibulare, care duc la pierderea echilibrului şi a simţului de orientare, înotătorul neputând să iasă la suprafaţă, iar vomarea conţinutului stomacului va produce înecul. Înecaţii pot avea aspectul de paliditate excesivă, când moartea urmează unui exces de dioxid de carbon în sânge, sau un aspect cianotic, când partea dreaptă a inimii rămâne plină de sânge.

O formă mai rar întâlnită a morţii în apă este aceea produsă în urma „şocului prin frig”, în cazul persoanelor predispuse la stări alergice prin frig, dacă in acelaşi timp sunt surmenate fizic, sau trec de la o insolaţie puternică direct într-o apă rece .

De cele mai multe ori înecul are loc în afara săvârşirii vreunei infracţiuni, datorându-se victimei sau unui caz fortuit. Însă sunt şi cazuri în care înecul este folosit ca mijloc de a ucide sau pentru acoperirea unui

alt gen de omor. Cele mai multe victime ale omorului prin înec sunt, în general, copii mici sau persoane care nu ştiu să înoate şi sunt aruncate in apă în locuri izolate.

Cadavrele persoanelor înecate trebuie examinate cu mare atenţie pentru a descoperi urmele lovirii victimei sau chiar omorul săvârşit cu alte mijloace decât înecul, care a fost folosit doar ca mijloc de simulare. De obicei cadavrele înecaţilor prezintă echimoze şi zgârieturi pe mâini şi pe picioare, indicându-se prin acestea eforturile depuse de victima pentru a se salva. Dacă corpul celui înecat este legat de obiecte grele menite să-l tragă la fundul apei, se poate vorbi atât de o sinucidere, cât şi de omucidere, rămânând să se stabilească ce alte urme de violentă mai poartă cadavrul, deoarece acestea pot purta urmele a numeroase loviri de corpuri contondente, fără ca acestea să fie de natură infracţionala, ci să se datoreze lovirilor de fundul stâncos al apei, bolovani etc. În apele curgătoare, dată fiind alunecarea pe fundul apei, cadavrele pot prezenta zgârieturi pe faţă, pe mâini şi pe laba picioarelor.

1.5.3.Omorul săvârşit prin împuşcare

Moartea produsă prin arme de foc şi vătămările rezultate sunt destul de frecvente, cu toate că armele de foc în majoritatea ţărilor pot fi deţinute de particulari decât cu aprobări speciale.

În cazul cercetării omorului săvârşit prin arme de foc prezintă o importanţă majoră sub raport medico-legal şi criminalistic, urmele principale ale tragerii adică orificiul de intrare, canalul, orificiul de ieşire(dacă acesta există), dar şi urmele secundare cum ar fi rupturile provocate de gaze, arsurile, tatuajul împuşcăturii, afumările, inelul de ştergere, inelul de metalizare, urma gurii ţevii etc.

Trebuie descrise în amănunt atât orificiul sau orificiile de intrare, cât şi zona capului unde sunt amplasate, aspectul exterior al leziunii cu lipsa de substanţă la nivelul pielii în formă rotundă sau ovală, având margini fin dinţate şi fiind înconjurată de o zonă foarte îngustă de 1 până la 3mm, prezentând escoriaţii de culoare roşie, pergamentoasă ;după moarte, devenind brună şi formând aşa-numitul „guleraş de eroziune” -orificiile de ieşire, dar nu trebuie uitate nici semnele secundare ale împuşcăturii cum sunt arsurile în jurul orificiului de intrare, de pulbere nearsă (în special pe hainele victimei), dispuse în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul ţintei sau ovală, alungită dacă tragerea s-a făcut oblic, inelul de metalizare sau urmele de ştergere şi urmele de unsoare .

În cazul omorului săvârşit prin împuşcare căutarea şi descoperirea armei cu care s-a tras este una din sarcinile foarte importante ale cercetării la faţa locului, aceasta fiind căutată atât în imediata vecinătate a cadavrului, cât şi în locurile unde făptuitorul a lăsat urme sau pe căile de acces, iar tuburile trase se vor căuta începând cu zona în care se presupune că a stat infractorul. În raport de împrejurările în care s-a comis fapta, gloanţele pot fi descoperite în locuri diverse: în pereţi, tavan, mobilier, pe sau chiar în podea, tocul uşilor sau al ferestrelor, în cadavru sau alte locuri.

După ce au fost găsite arma, tuburile şi gloanţele trebuie să se stabilească şi poziţia lor faţă de cadavru, cât şi a unora faţă de celelalte, iar toate acestea, coroborate cu leziunile de pe cadavru duc la stabilirea direcţiei, distanţei de la care s-a tras şi unghiul de tragere , în acest mod putându-se stabili cu certitudine de unde s-a executat tragerea.

Utilizarea armelor de foc o întâlnim atât în omoruri cât şi în sinucideri sau de ce nu, accidente iar leziunile provocate sunt examinate încă din faza cercetării locului faptei de către medicul legist , organul de urmărire penală limitându-se doar la descrierea lor exterioară.

Inelul de frecare depune la orificiile de intrare substanţele pe care le-a ridicat de pe canalul ţevii sau în urma traversării diferitelor obiecte, iar inelul de metalizare se formează prin depunerea în corpurile dure a unei părţi din metalul glonţului. Gazele care ies din ţeavă odată cu proiectilul vor avea o acţiune mecanică şi una chimică. Acţiunea mecanică constă în ruperea ţesuturilor în formă stelară, datorită presiunii mari cu care intră în orificiul de intrare. Gazele nu produc arsuri, dar determină reacţii chimice prin transformarea oxihemoglobinei în carboxihemoglobină pe prima porţiune a canalului. Arsurile sunt produse de flacără de la gura ţevii armei, temperatura de explozie fiind de 2500 grade, acestea formându-se pe piele, haine şi păr. Aceste arsuri pe piele lasă o urmă pergamentoasă neagră în jurul orificiului de intrare iar pe haine şi par urme de pârlire.

În cercetarea cadavrelor având urme lăsate de arme de foc, esenţială este stabilirea felului morţii şi anume, dacă este vorba despre un omor, de o sinucidere sau un accident.

Pentru a face diferenţa dintre o sinucidere şi un omor, se vor lua în considerare, în primul rând urmele secundare ale împuşcăturii şi se va ţine seama de urmele lăsate de tragere pe mâna victimei şi de direcţia din care s-a format urma. În mod obişnuit sinucigaşii trag în tâmplă, în frunte, în inimă sau în cerul gurii. Pe mâna sinucigaşului se pot descoperi arsuri provocate de gaze, funingine, resturi organice din propriul său corp şi leziuni provocate de reculul închizătorului.

Se va analiza cu atenţie raportul dintre poziţia de cădere a cadavrului şi poziţia armei ce se presupune că a fost folosită. Există cazuri când arma sinucigaşului nu se găseşte în apropierea cadavrului, fie pentru că sinucigaşul, nemurind imediat, a avut timp să o ascundă, fie pentru că altă persoană a luat arma de lângă cadavru.

Spre exemplu, o persoană care s-a sinucis trăgându-şi într-o noapte un glonţ (în cap), pe podul Mihai Vodă din Bucureşti, pentru a se amuza pe seama organelor care urmau să facă cercetarea, a legat de pistol un pietroi pe care apoi l-a trecut peste parapetul podului. După descărcarea armei, pietroiul a tras pistolul în Dâmboviţa, lăsând cadavrul sinucigaşului fără nici o arma în jurul lui.

În cazul accidentelor cu arme de foc, acestea pot cauza moartea persoanei care manipulează arma sau a altor persoane, fie în timpul curăţirii armei, în cursul vânătorii, prin căderea armei sau fie prin acţionarea fără intenţie a trăgaciului. În cele mai multe cazuri, leziunile mortale prin armele de foc sunt provocate de armele de vânătoare prin snopi de alice având diferite mărimi.

1.5.4 Moartea prin otrăvire

La fel ca în cazul omorului prin împuşcare, uciderea prin otrăvire sau intoxicarea acută, cunoscută şi sub denumirea de moarte violentă prin agenţi chimici este destul de rar întâlnită fiind de obicei consecinţa unor accidente sau sinucideri şi chiar profesional, când nerespectându-se anumite reguli de protecţia muncii, se produc otrăviri lente. Constatarea la faţa locului a morţii prin otrăvire se face destul de greu, cu excepţia unor cazuri când în jurul gurii cadavrului se formează urme specifice.

Investigarea morţii prin otrăvire va avea drept problematică stabilirea faptului dacă decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, a tipului de substanţa toxică şi a cantităţii care a pătruns în organism.

Omorul prin otrăvire se întâlneşte de obicei în cercurile familiare sau de prietenie, atunci când infractorul are acces în mod liber şi natural la intimitatea vieţii zilnice a victimei. Acesta se realizează fie prin administrarea unor doze mortale imediate dar mai ales prin otrăviri de lungă durată, lente iar o parte din aceste otrăviri din ultima categorie rămân nedescoperite şi, în majoritatea cazurilor, autorii lor sunt femei.

Alături de otrăvirile intenţionate, cum sunt sinuciderile şi omorul, se pot adăuga şi toxicomaniile, care în ultimă instanţă, constituie o intoxicare conştientă şi de lungă durată.

Nu se poate face o clasificare precisă a substanţelor toxice deoarece intoxicarea, la majoritatea dintre ele este în raport de doza care s-a administrat şi care alături de efecte locale, poate da, o dereglare profundă a metabolismului general.

Totuşi din punct de vedere medico-legal otrăvurile se împart în două mari grupe:

a) Otrăvuri intenţionate. Este cunoscută aplicarea toxicelor în pedeapsa cu moartea (Coniina, folosită în Atena antică), în cadrul substanţelor toxice speciale arma chimică, de asemenea crimele de genocid, săvârşite în lagărele fasciste cu ajutorul unor substanţe cum sunt derivaţii cianici, oxid de carbon, somnifere, benzina, formalina, carbol, etc.

Aplicarea substanţelor toxice în legătură cu alte infracţiuni se întâlneşte sub forma cloroformizării, a stropirii cu vitriol, a provocării intenţionate a stării de ebrietate (uneori sub formă de injecţie de alcool) .Istoria intoxicaţiilor criminale cunoaşte metode rafinate de otrăvire cu arsen, stricnină, săruri de bariu, cianuri, săruri de plumb, strofantină, aconitină, toxină difterică, insulină, etc chiar prin intermediul unor mănuşi, flori artificiale, scrisori, lumânări, băi, ruj de buze, etc.

Sinuciderile cu toxice sunt extreme de variate, observându-se o oarecare modă: cu fosfor, în perioada chibriturilor cu fosfor galben; cu gaz de iluminat (CO) în oraşele mari; cu leşie de sodiu, cu aspirină , etc. De cele mai multe ori toxicul are legătură cu profesia persoanei: medicii cu morfină, casnicele cu sodă caustică, etc.

b) Otrăvuri neintenţionate. Intoxicaţiile profesionale pot fi de domeniul industrial; cu ele se ocupă toxicologia industrială (plumb, Hg, anilină, benzol, etc) iar altele din domeniul agricol. Intoxicaţiile medicamentoase se datorează unor supradozări, confuzii privind calitatea sau cantitatea medicamentelor precum şi unor aplicaţii neindicate (medicina ilicită); se întâlnesc şi în domeniul cosmeticii. Se mai întâlnesc aşa-numitele intoxicaţii alimentare prin consumarea unor mâncăruri sau băuturi falsificate, stricate, conservate greşit sau dăunătoare prin conţinutul lor chimic (ciuperci) sau bacteriologic(toxi-infecţii alimentare).

În cadrul morţii prin otrăvire, la faţa locului trebuie să se procedeze la ridicarea recipientelor (cum ar fi sticle, pahare, flacoane, fiole), a tacâmurilor, resturilor alimentare şi de hârtie, urme de vomă şi chiar materii fecale pentru că acestea pot evidenţia ingerarea unor substanţe toxice. Alături de acestea hainele, lenjeria de corp sau de pat (chiar dacă sunt murdare) trebuie ambalate şi sigilate deoarece doar printr-o analiză de laborator se poate stabili cu siguranţă dacă prezintă urme toxice sau nu. Ridicarea obiectelor şi a produselor sus arătate se cere cu atât mai mult, cu cât, anumite substanţe toxice produc pe corpul victimei leziuni foarte mici sau necaracteristice (de exemplu, aşa-numitele toxice celulare-acidul chianhidric şi derivaţii săi şi toxicele nervoase-strienina, opiacee).

O substanţă va acţiona ca toxic doar în cazurile când este solvită şi în acest mod poate pătrunde în protoplasma celulei, iar cea mai intensă absorbire o prezintă toxicele în stare gazoasă, apoi urmează cele dizolvate în alcool. Alcoolul etilic ingerat sub forma diferitelor băuturi, ca bere (2-4%), vin (5-12%), rachiu (36-40%), coniac 50%, etc, este unul din toxicele cele mai răspândite, dar cazurile mortale sunt foarte rare, ţinându-se cont de nu-mărul mare de consumatori .

Din alcoolul ingerat o parte este eliminat prin plămâni şi rinichi, iar cea mai mare parte este distrusă de organism. Faptul că organismul distruge în mod constant alcoolul, ca pe orice alt toxic, căutând să se debaraseze de el, în toate împrejurările şi în mod maximal, dovedeşte că el nu corespunde principiilor generale alimentare. Organismul nu-şi face rezerve de alcool, acesta fiind ars în organism în primele minute după ce a fost consumat.

Intoxicaţia etilică mortală începe cu o alcoolemie de 5‰, dar ea creşte şi cu diferitele substanţe străine introduse în anumite băuturi, dar sunt cunoscute cazuri însă, în care organismul a rezistat, continuând să rămână în viţă şi la a alcoolemie de 10‰. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre alcoolul metilic, care are urmări mult mai grave şi nu se poate stabili o doză limită. Sunt persoane care pot bea câte 50 ml alcool metilic zilnic, iar altele care îşi pierd viaţa după ce consumă cantităţi foarte mici.

Foarte des întâlnită este şi intoxicaţia cu somnifere, fie sub formă de accident, fie sinucidere. Cele mai utilizate somnifere sunt cele derivate din acizi barbiturici sau malonilureei. Din rândul celor barbiturici amintim gardenalul, veronalul, amitalul, dialul, şi alţii, iar derivate din meloniluree: bromuralul, adalinul, fanodromul, sulfonalul, etc. Dintre toate acestea enumerate, gardenalul şi veronalul sunt destul de folosite, primul prezentând doza mortală la 4 g, iar cel de-al doilea la 10 g, iar toxicul pătruns în organism se distruge relativ repede în procesul de putrefacţie aşa că analiza toxicologică trebuie făcută cât mai rapid.

Un alt mod de intoxicaţie ce prezintă importanţă, îl reprezintă intoxicaţia cu alcaloizi care este destul de frecvent, datorită folosirii alcaloizilor în terapeutică. Diagnosticarea în cazul acestor intoxicaţii se face destul de dificil. Din această categorie enumerăm intoxicaţiile pe bază de opiu, cu derivatele : morfina, heroina, codeina, dionina, etc. În cadrul intoxicaţiilor cu opiu, doza mortală este de ordinul sutimilor de gram şi diferă de la persoană la persoană. Simptomele caracteristice în cazul intoxicărilor cu alcaloizi se numără dilatarea pupilelor, limba şi buzele uscate, iar la intoxicarea cu stricnină se adaugă o contractare tetanică a musculaturii.

Intoxicaţiile alimentare pot fi de natură vegetală, bacteriană, animală sau ca efect a unor reacţii cu sărurile unor metale în timpul preparării ori conservării. Tot aici, în această categorie adăugăm şi substanţele chimice folosite în agricultură ca îngrăşământ sau pentru combaterea anumitor dăunători, cum ar fi erbicidele, insecticidele, fungicidele, rodenticidele, etc.

O parte din aceste substanţe chimice, fiind asimilate de flora păşunilor ajung în organismul erbivorelor, iar de aici, sub formă de lapte sau carne, în alimentaţia populaţiei. Se cunosc cazuri, când, datorită unor neglijenţe, s-au produs intoxicaţii de masă cu brânză prelucrată din laptele oilor .

Problemele care trebuie rezolvate în cazul morţii prin intoxicare sunt:

-dacă moarte de datorează otrăvirii sau nu;

-natura toxicului, cantitatea;

-calea de pătrundere în organism;

-data ingerării toxicului;

-în ce formă s-a procurat, etc.

Trebuie să se acorde o deosebită atenţie descoperirii de înscrisuri lăsate de victimă, deoarece acestea sunt de natură a indica dacă este vorba despre o sinucidere sau un omor. Dacă moartea s-a produs prin intoxicaţie cu oxid de carbon, se impune examinarea atentă a instalaţiilor de gaze, maşinilor sau sobelor care funcţionează pe bază de gaze, a furtunurilor sau a dispozitivelor de racordare şi altele .

1.5.5. Moartea violentă determinată de alţi factori

Pe lângă mijloacele menţionate mai sus sau factori, moartea violentă poate fi produsă şi de alţi factori cum ar fi acţiunea temperaturii, a electricităţii, a radiaţiilor şi a presiunii atmosferice.

Spre exemplu schimbările hipo şi hipertermiei, pot constitui cauza morţii atunci când depăşesc mijloacele de protecţie de care dispune o persoană ori când persoana intră în contact direct cu sursa

termică. Ca şi acţiune generală, frigul determină o tulburare a termoreglării organismului, având drept consecinţă dereglarea proceselor metabolice, astfel încât consumul complet al glicogenului hepatic atrage paralizia sistemului nervos central, iar tulburările locale apar sub formă de degerături.

În cea mai mare parte a cazurilor, moartea prin frig este un accident, omorurile întâlnindu-se în cazurile copiilor, al bătrânilor şi al persoanelor bolnave, iar sinuciderile în acest mod sunt extrem de rare.

O altă modalitate, care se datorează arsurilor, opăririlor sau insolaţiilor este moartea prin căldură. Arsurile se produc prin flacără, obiecte incandescente, gaze supraîncălzite şi căldură radiantă, iar opărirea se datorează fie aburului, fie lichidelor supraîncălzite, a substanţelor semisolide topite. Arsurile se împart în două categorii: arsuri propriu-zise şi opăriri. Despre urmele acestora putem spune că apar ca eriteme, flictene, escare şi carbonizare, iar primele două ating doar epiderma, spre deosebire de escare şi carbonizare, care sunt profunde.

În majoritatea cazurilor, moartea prin arsuri se datorează şocului, iar cei care reuşesc să treacă de şocul primar pot muri din cauza infecţiilor sau a fenomenelor metabolice şi toxice generale. O problemă deosebită ce trebuie clarificată în cazul cadavrelor prezentând arsuri sau care sunt complet carbonizate este aceea a leziunilor de altă natură decât focul, deoarece aceste leziuni pot proveni din împrejurările locului: căderea persoanei, căderea grinzilor, prăbuşirea pereţilor sau se pot datora unor cauze exterioare, în unele cazuri focul servind doar pentru acoperirea sau distrugerea urmelor unui omor.

Atât pielea, cât şi ţesuturile moi ale cadavrelor arse prezintă crăpături, având marginile netede, acestea putând fi confundate cu uşurinţă cu rănile tăiate. Cel mai mare grad de ardere îl prezintă extremităţile mâinilor şi picioarelor, însă în cazurile în care arderea nu a fost completă iar părţile acoperite ale corpului cu obiecte de îmbrăcăminte sunt mai puţin arse.

În continuare, se vor examina căile respiratorii şi sângele pentru a se putea stabili dacă arsurile s-au produs în timpul vieţii victimei. În acest sens, căile respiratorii vor fi acoperite de funingine, uneori până la nivelul alveolelor, iar sângele va fi încărcat cu dioxid de carbon. Faptul că există flictene nu constituie un argument, însă dacă în conţinutul acestora se atestă microscopic prezenţa leucocitelor şi a fibrinei, reacţia vitală este sigură.

Pentru a arde în mod complet un cadavru este nevoie de un timp destul de lung şi de o temperatură ridicată şi asta pentru că un cadavru de copil poate arde în întregime în 2-2½, un cadavru îmbucăţit şi îmbibat cu petrol va arde în 10 ore, arderea unui cadavru normal are loc în 40-50 ore, însă dacă este gras arde mai repede, fiind combustionat de propria sa grăsime. La o persoană matură, pentru arderea completă e necesară o temperatură de cel puţin 1260°C .

Majoritatea cazurilor de ardere se datorează accidentelor, cel mai mare număr fiind înregistrat de către copii şi persoane care lucrează în mediul industrial; omorurile prin ardere sunt destul de rare iar sinuciderile ceva mai întâlnite. Cadavrele arse se găsesc în poziţie de boxer, datorită coagulării proteinelor musculare care determină reacţia muşchilor, acest fenomen întâlnindu-se şi în cazul arsurilor survenite postmortem

Identificarea cadavrelor arse se face cu mare greutate când acestea se află într-o stare avansată de carbonizare, deoarece nu se pot ghida nici după semnalmente şi nici după desenul papilar. Rămâne să se examineze dinţii pentru că aceştia rezistă mai mult la căldură. Se va face examen osteologic, pentru a se stabili apartenenţa de specie şi de sex a persoanei în cauză.

Spre exemplu, în ruinele unei case izolate, arse, s-a găsit cadavrul unei femei. Aceasta nu prezenta leziuni în afară de cele produse de foc, totuşi căile respiratorii ale cadavrului nu conţineau depuneri de funingine, ceea ce indica survenirea morţii înainte de acţiunile flăcării. S-a concluzionat că a fost vorba de un accident. Ulterior, s-a primit un denunţ că locatara casei, o bătrână, a fost omorâtă şi jefuită de bani şi de bijuterii de către un necunoscut, iar casa incendiată pentru a şterge urmele infracţiunii. Aceştia au procedat astfel: în timpul nopţii au făcut o gaură mică în peretele casei care corespundea camerei ocupate de bătrână. Pe această gaură au introdus o ţeavă pe care au pus-o în legătură cu ţeava de eşapament a maşinii iar gazele de evacuare au cauzat moartea bătrânei în timp ce aceasta dormea. După jefuirea casei, i-au dat foc.

Moartea prin electrocutare se poate datora electricităţii atmosferice sau electricităţii de reţea şi poate avea loc prin contact direct unipolar, prin contact direct bipolar şi prin arc voltaic. Efectele curentului electric asupra organismului sunt de natură mecanică, calorică şi biochimică ce determină un sindrom local şi unul cu caracter general.

În locurile prin care a intrat şi a ieşit curentul din corp, rămân anumite urme numite însemnarea sau marcajul electric, acesta din urmă prezentându-se sub forma unor pete având culoarea deschisă sau chiar a unor rozete cu centrul alb-cenuşiu şi se formează ca urmare a arderii epidermei. În cazul marcajelor electrice puternice se pot identifica particule de metal provenite de la conductorul electric, acestea având o culoare galbenă-brună pentru conductorii de cupru şi negricioasă pentru aceia de fier. Descoperirea acestor particule metalice se face apelând la spectografie.

În locurile corespunzătoare marcajului electric, articolele de îmbrăcăminte pot fi arse sau rupte, ori pot prezenta destul de multe găuri mici având marginile arse. De cele mai multe ori, moartea prin electrocutare este rezultatul unui accident, însă se cunosc şi situaţii de omor intenţionat.

Moartea prin electrocutare cu electricitate atmosferică se întâlneşte destul de rar, efectele trăsnetului manifestându-se prin rupturi cauzate îmbrăcămintei, topirea sau aruncarea la distanţă a obiectelor de metal din buzunare, unele rupturi ale organelor interne sau un eritem al pielii numit „figură de trăsnet”, care nu durează însă prea mult timp .

O menţiune specială se cuvine făcută pentru moartea produsă prin aşa-numiţii agenţi psihici, care intervin rapid după emoţii intense (spaimă), bucurie excesivă, supărare. Şocul de natură psihică produce o moarte reflexă prin oprirea bruscă a funcţiilor vitale. Stabilirea naturii acestei morţi este deosebit de dificilă deoarece este necesară dovedirea capacităţii agentului psihic de a produce un astfel de efect, ca şi a predispoziţiei subiectului pasiv la o moarte prin şoc psihic datorită unor suferinţe de genul artero-sclerozei, insuficienţei cardiace, astmul bronşic, etc .

Prin tratarea unor aspecte mai importante, de natură să particularizeze cercetarea infracţiunii de omor în funcţie de mijloacele folosite de infractor, are drept sublinierea diversităţii problematicii la care trebuie să se refere activitatea echipei de cercetare în fiecare caz în parte, Este foarte important ca întreaga cercetare efectuată de echipă la faţa locului şi actele de urmărire penală, să fie îndeplinite cu deosebită atenţie, minuţiozitate şi conştiinţiozitate, astfel încât să nu fie omis ori neglijat vreun element de fapt, nici o împrejurare aptă să servească la o dreaptă soluţionare a cauzei.

Trebuie evidenţiat faptul că în contextul respectării regulilor generale de cercetare la faţa locului, prin asigurarea unei investigaţii cât mai eficiente, uneori, în situaţii ample, cercetarea poate fi întreruptă în timpul nopţii şi reluată dimineaţa în condiţii de vizibilitate bună şi de odihnă a organelor de cercetare penală.