chronos - penița de aur, anul i, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

Revista de cultură CHRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013 2

CCC HHH rrr ooo nnn ooo sss --- PPPeeennniiiţţţaaa dddeee aaauuurrr RReevviissttăă ddee ccuullttuurrăă

FFoonnddaattăă llaa CCoonnssttaannțțaa,, mmaarrttiiee 22001133

LLuunniillee sseepptteemmbbrriiee--ooccttoommbbrriiee--nnooiieemmbbrriiee 22001133,, aannuull II,, nnuummeerreellee 77--88--99

IISSSSNN 22228866 –– 11996633

IISSSSNN--LL 22228866 –– 11996633 AAppaarree ssuubb eeggiiddaa EEddiittuurraa EEddiittggrraapphh

EEddiittoorr SS..CC.. EEddiittggrraapphh SS..RR..LL....

ffddtt.. FFiillaannttrrooppiieeii nnrr.. 3377

TTeell.. 00772255..5544..9999..1155;; 00772244..5533..4433..2299 REDACȚIA DIN CUPRINS

Fondator revistă: Lenuş Lungu Director: Nicolae Vasile Redactor şef: Ioan Muntean Redactor şef-adjunct:

Trandafir Simpetru, Nicolae Doftoreanu Redactori: Lenuş Lungu, Petre Ioan Creţu,

Eugenia Enescu, Doina Bârcă (secretar literar - Fundația literar istorică Stoika)

Secretar de redacţie: Lenuş Lungu Corectură: Eugenia Enescu, Ioan Muntean Colaboratori: Ion Ionescu Bucovu,

Trandafir Sînpetru Partener: Grai românesc,

Fundația literar-istorică STOIKA Grafica: selectare foto web Ioan Muntean Coperţi: Ioan Muntean Tehnoredactare (Design & DTP): Ioan Muntean

AAggaaffiiaa DDrraaggaann 1122

AAnnaa MMuunntteeaannuu DDrraagghhiiccii 1144

BBoottaa LLuucciiaann VViiccttoorr 1155

CCllaauuddiiaa CCiiooccaa 4433

CCoonnssttaannttiinn NNiiccoollaaee GGaavvrriilleessccuu 1166

CCoorrnneell BBaallaabbaann 1111,,110044

DDaanniieellaa TTiiggeerr 4499

DDiiaannaa OOlltteeaannuu 2255,, 2266

DDooiinnaa BBâârrccăă 2244

EElleennaa BBuulldduumm 1111

FFlloorriinn GGiiuurrccaa 5522,, 5566,, 9911

GGaanneeaa--CChhrriissttuu IIooaann 5511

GGeeoorrggee CCooşşbbuucc 9966

HHeelleennee PPfflliittsscchh 4455

IIooaann MMuunntteeaann 3399--4422,, 5599

IIoollaannddaa ŞŞeerrbbaann 1144

IIoonn GGaabbrriieell PPuuşşccăă 110033

IIoonn IIoonneessccuu BBuuccoovvuu 99,, 3388

IIoonn PPaacchhiiaa –– TTaattoommiirreessccuu 6666

JJaannee FFoonnddaa 3377

LLeennuuşş LLuunngguu 2277,, 5599,, 3311,, 7766

LLiillii NNeegguulleessccuu 1155

LLuuccaa CCiippoollllaa 8844--8855

MMaarriiaa AAppeettrrooaaiieeii 7711

MMiihhaaii KKaannuuttii 2233

NNiiccoollaaee DDooffttoorreeaannuu 3366,, 8822

NNiiccoollaaee VVaassiillee 33,, 9999

OOllggaa VVăădduuvvaa 8800--8833

OOllgguuţţaa TTrriiffaann 2200

OOvviiddiiuu CCrriissttiiaann DDiinniiccaa 6699

PPeettrree IIooaann CCrreeţţuu 1177--1188

PPiicceerreeaa OOaannaa 1111

PPooppeessccuu CCaarrmmeenn GGeeoorrggeettaa 2211,, 7799

SSoorriinn TTuuddoorr 2299

ŞŞeerrbbaann CCooddrriinn 110022

ŞŞtteeffaann DDiimmaa 2222

TTrraannddaaffiirr SSiimmppeettrruu 88,, 1133,, 2266

VVaalleerriiaann MMiihhoocc 8877

VVaassiillee PPooppoovviiccii 1199,, 8866

VViiccttoorr MMaarrttiinn 66

VViirrggiill SSttaann 6600,, 6633

VVooiiccaann MMaarriinn GGhhiioorrooiiuu 1199

WWaalltteerr GGhhiiccoolleessccuu 7777,, 7788

RReevviissttaa ccuullttuurraallăă CCRROONNOOSS ~~ PPeenniiţţaa ddee AAuurr

ppooaattee ffii cciittiittăă ppee ssiittee--uurriillee CCrroonnooppeeddiiaa,, EEccoouull

rroommâânniilloorr,, CClluubbuull CCaaffeenneeaauuaa lliitteerraarrăă

EEmmaaiill:: iizzvvoorrddeeccuullttuurraa@@yyaahhoooo..ccoomm

TTeelleeffoonn:: 00773377116611667788,, 00776633445500005544

CCoommeennzzii ppeennttrruu aacchhiizziițțiioonnaarreeaa rreevviisstteeii ssee ppoott

ffaaccee ppee aaddrreessaa ddee eemmaaiill::

iizzvvoorrddeeccuullttuurraa@@yyaahhoooo..ccoomm..

RReessppoonnssaabbiilliittaatteeaa pprriivviinndd ccoonnțțiinnuuttuull tteexxtteelloorr

ppuubblliiccaattee îînn rreevviissttaa CCRROONNOOSS –– PPeenniiţţaa ddee AAuurr ––

IIzzvvoorr ddee ccuullttuurrăă aappaarrţţiinnee îînn mmoodd ddiirreecctt aauuttoorriilloorr

ccaarree llee sseemmnneeaazzăă,, îînn nnuummeellee lliibbeerrttăățțiiii ddee

eexxpprriimmaarree..

RReepprroodduucceerreeaa -- iinntteeggrraallăă ssaauu ppaarrţţiiaallăă -- aa rreevviisstteeii şşii

ddiiffuuzzaarreeaa eeii ppee ccaallee eelleeccttrroonniiccăă ssuunntt aauuttoorriizzaattee

ppeennttrruu ffoolloossuull pprriivvaatt aall cciittiittoorruulluuii şşii ppeennttrruu ssccooppuurrii

nneeccoommeerrcciiaallee..

http://lenusa.ning.com/

http://rogrup.net/

http://rogrup.net/

http://clubulcafeneaualiterar.ning.com/

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013 3

editorial 3-4

DDaannssuull

Nicolae Vasile

Dansul, această îmbinare a fizicului cu psihicul care crează adevărate rezonanţe de trăire, a existat de când este lumea. Printre cele mai vechi imagini ale colectivităţilor umane le reprezintă pe acestea dansând. Beneficiile dansului pentru om, ca descărcare fizică şi mentală, s-au impus instinctiv.

În copilărie nu aveam o prea mare aplecare către dans. Mergeam duminica după amiază la „horă”, aşa era numită în sat manifestarea săptămânală care se desfăşura la Căminul Cultural şi care aduna aproape toată suflarea localităţii, pe cei apţi de dans în sală iar privitorii pe margini, preocupaţi mai ales de bârfe. Nu făceam parte din nici o categorie, însoţeam acolo pe surorile mele mai mari care dansau. Probabil, dansul nu le consuma toată energia tinerilor de acolo, şi nici nu le cizela prea mult mintea, că de regulă se termina cu o bătaie ca în filmul „Şapte păcate”.

Primul semn al atracţiei pentru dans a

apărut la o nuntă. Eram într-o dublă vacanţă, de la şcoală, după clasa a zecea de liceu, dar şi de la spital, unde eram internat de lungă perioadă de timp în urma unor complicaţii pornite de la o lovitură primită la un meci de fotbal. Internarea era întreruptă din când în când, când situaţia

medicală o permitea. În acea vară o cunoscusem la Mangalia, unde venise doar pentru un scurt sejur, pe Vera, o fată blondă, cu aspect de păpuşă şi o privire adâncă. A fost o dragoste la prima vedere de ambele părţi. Viaţa a fost însă de altă părere! Ea s-a întors la Bucureşti unde şi-a continuat studiile iar eu, după o scurtă şedere acasă, la ţară, a trebuit să mă întorc la spital deoarece situaţia medicală se înrăutăţi-se brusc. Eram deprimat de două ori, odată că pe termen lung relaţia cu Vera nu putea continua decât pe cale epistolară, iar a doua oară că pentru a nu ştiu câta oară o aparentă îmbunătăţire a stării de sănătate se dovedea a fi iluzorie.

Tata, care nu prea ne răsfăţa cu multe cuvinte frumoase, era un om dur, a observat totuşi starea mea şi m-a luat cu el la o nuntă. Mama evita să îl însoţească şi căuta motive de a evita participarea la astfel de evenimente pentru că de obicei se îmbăta şi strica toată frumuseţea petrecerii. De regulă toţi făceam la fel, din aceleaşi motive. Totuşi, atunci am mers cu el. După câteva pahare de fiecare parte, a intrat la o „sârbă” de nu mai puteam să-i urmăresc picioarele cu privirea. La vârsta lui, trecuse bine de cincizeci de ani, avea o viteză şi un ritm în modul în care dansa încât am rămas fascinat urmărindu-l. Decsopeream la el un aspect pe care nu-l cunoscusem până atunci. Evident că întoarcerea acasă s-a făcut în mod tradiţional, cu el beat criţă, dar şi eu eram la fel. În ceea ce mă priveşte, o făcusem intenţionat. Primirea de acasă a fost pe măsură, doar că acum nu mai era singur în boxa acuzaţilor. Fiind anterior, de nenumărate ori, în tabăra acuzatorilor, mă simţeam foarte rău în rândul celor puşi la zid, iar el mă folosea ca avocatul său, ceea ce îmi înrăutăţea şi mai mult situaţia.

Această situaţie, penibilă în felul ei, a trezit în mine gustul pentru dans. Deocamdată doar pentru privit. Aş fi vrut ca odată să pot dansa, aşa cum am văzut atunci că o făcea tata! Rămăsesem sensibil la microbul dans, dar nimic nou nu a apărut până prin ultimul an de facultate.

eee ddd iii ttt ooo rrr iii aaa lll


Se întâmpla tot la o nuntă! Se mărita o soră a mea mai mare, la Chitila, lângă Bucureşti. La un moment dat, în programul specific al tuturor lăutarilor de nunţi, s-a ajuns la o „sârbă” care mi-a readus în minte nunta precedentă. Tata nu era acolo. Nu agrea acea căsătorie şi nu a vrut să participe! Toţi au răsuflat uşuraţi, evitându-se astfel un posibil scandal pe care-l putea stârni acolo. Mă simţeam foarte bine şi ceva din mine m-a împins în horă. Nu mai dansasem niciodată în viaţa mea. Îmi era ruşine, aveam impresia că toţi se uită la mine. Mi-a trecut repede şi m-am trezit. Mă aflam în vârtejul dansului şi aveam ceva din mişcările care mă încântaseră la tata cu ani în urmă. Nu ştiu de unde veniseră, parcă le ştiam dintotdeauna! Am dansat în acea seară până la epuizare! Aflam prin propria fiinţă mirajul dansului. Mărimile fizice şi psihice se suprapun şi se întrepătrund dând o senzaţie de împlinire multiplă prin descătuşarea unor energii ascunse până atunci. Pare că te goleşti de ceva şi te umpli de altceva, ajungând la acea schimbare pe care de multe ori o cauţi şi nu reuşeşti să o găseşti. Când îţi revii, lumea ţi se pare altfel şi ai un sentiment de împlinire!

În acelaşi an, de Revelion, petrecut cu câţiva colegi de facultate la Restaurantul Cumpăna de la capătul Lacului de acumulare Vidraru, pe Argeş, s-a făcut un concurs de „sârbă” pe principiul câştigă ultimul care rămâne în picioare. L-am câştigat şi am devenit astfel un profesionist în aşa ceva! Nu am ratat apoi nicio ocazie de a dansa! Face bine!

*

A trecut mult timp de la aceste întâmplări! Viaţa mă adusese în poziţia de conducere a unui institut de cercetări, foarte mare şi greu. Cum, după 1989, totul se discută, se negociază, se contestă, nimic nu se decide, eram de circa un an în negocierea Contractului Colectiv de Muncă cu Sindicatele. Părea că nu se mai termină! Este suficient să ceri părerea a câteva persoane şi o să fii uimit de câte variante apar! Dar când este vorba de mii de oameni!

La un moment dat vine la mine viceliderul sindicatului, o doamnă, care îmi face o propunere:

– Domnule director, am o propunere pentru a ieşii din impasul cu negocierea!

Nu neg că am şi eu un „mic” interes în această propunere.

– Abia aştept!

– Avem sala mare de festivităţi, de pe vremea comunismului. Atunci se făceau festivităţi, dar acum stă mai mult degeaba. Ce părere aveţi dacă facem acolo un club de dans?

– Şi credeţi că asta va rezolva blocarea negocieri?

– Ştiţi cum e! La negociere mai dă unul, mai lasă altul! Eu îmi asum sarcina să-i conving pe ai mei. Sunt mulţi salariaţi interesaţi. Au copii, nepoţi care merg la diverse şcoli, cluburi de dans. Ar prefera să vină aici. Dacă se vor face nişte facilităţi poate şi preţurile vor fi mai mici!

– Referitor la sală, nu este o problemă, dar trebuiesc mult mai multe altele! Trebuie să se ocupe cineva de administrarea unui asemenea club şi este imposibil să facem angajări, acum când noi facem disponibilizări. Voi, Sindicatul, ştiţi mai bine ca mine acest lucru. Trebuie un profesor sau antrenor, cum s-o numi!

– De administrarea clubului o să ne ocupăm noi, Sindicatul, fără a cere nici un



ban, iar antrenor o să căutăm la cluburile unde sunt copii acum. Cred că o să găsim unul bun!

– Batem palma! Dar, vreau acordul liderului Sindicatului, nu este suficientă înţelegerea noastră.

– Este treaba mea. O să-l obţin.

– Apropo, care este „mic”-ul tău interes în această iniţiativă?

– Este şi fica mea dansatoare şi prefer să se antreneze aici nu să cutreiere tot Bucureştiul!...

Şi aşa stau eu până seara târziu la serviciu. Plecăm împreună.

Nu i-am spus nimic de pasiunea mea pentru dans! Nu vroiam să-i creez aşteptări prea mari. Învăţasem, ca om de conducere, că faţă de Sindicat nu este bine să-ţi

deschizi tot sufletul. Dacă ar fi ieşit prost m-ar fi acuzat apoi de cine ştie ce interese aş fi avut!

Am pornit la implementarea acestei idei.

După ceva timp, cu eforturi din toate părţile, fără nici un cost bănesc din parte instituţiei, s-a format o echipă care avea să sperie România cam o jumătate de deceniu, la începutul mileniului trei.

Când există pasiune, disponibilitate la efort, înţelegere şi ceva noroc, se produc minuni!

Copii şi nepoţii salariaţilor noştri făceau impresie bună pe la cluburile unde erau ei anterior, întâmplător, în acel moment, şeful Serviciului Transporturi de la Institut, Marian Istrate, era Secretarul nou înfiinţatei Ferderaţii Române de Dans Sportiv, care l-a convins pe Viorel Năstase, Preşedintele Federaţiei, să fie antrenorul nostru, Mihai Petre, care avea un văr în Institut şi Raluca Dumitrache, al cărui tată era salariatul nostru, au constituit nucleul de pornire al Clubului Terpsidava-ICPE. Cei doi dansatori de excepţie au format un cuplu de succes care a câştigat cam tot ce se putea câştiga la nivel naţional în acea perioadă.

Ulterior au apărut la club şi alţi copii talentaţi care au cucerit titluri de campioni naţionali.

Profesorul Viorel Năstase, printre foarte puţinii doctori în dans din România, este acum la Universitatea din Piteşti, Mihai Petre participă la realizarea de emisiuni de televiziune, unde mai mult vorbeşte decât dansează, deşi el dansează mult mai bine decât vorbeşte, ceilalţi îşi văd de viaţa lor, lăsând în spate o poveste de succes, ca pe o amintire frumoasă pentru toţi.



eseu 7

EEMMIINNEESSCCUU,,

CCOONNTTEEMMPPOORRAANNUULL

Victor Martin

Aşa cum Caragiale este contemporanul politicii actuale, Eminescu rămâne contemporanul poeziei române dintotdeauna şi de oriunde. Nu e exponentul metafizicii în literatura noastră, ci metafizica însăşi.

Cei ce nu sunt capabili să-şi recunoască antemergătorii nu există; chiar din cauza asta. Cine nu-l înţelege pe Eminescu nu se poate înţelege pe sine. Faptul că nu se minte în fiecare zi la fel nu e o scuză; adevărul trebuie ocrotit să nu devină minciună.

Mihai Eminescu există în primul rând pentru că nu a negat pleiada de poeţi, naratori sau critici, care au mers pe dinaintea lui, către el. Un epigon există doar dacă afirmă un pachet de mijloace literare specifice unui maestru, iar Eminescu a avut sute de pachete de mijloace specifice divers colorate.

Trăim o civilizare întoarsă pe dos. Dacă, de obicei, trecutul e glorios sau perceput astfel şi prezentul josnic, astăzi trecutul e şters cu buretele şi ultimul fel de poet se crede buricul Pământului. Încercarea de a scrie lucruri inspirate cu orice preţ, cu orice preţuri, fără să ai talent, e ca şi cum ai căuta să-ţi aminteşti dacă ţi-ai luat pastilele de stimulare a memoriei.

Cei care neagă azi poetul Mihai Eminescu nici nu ştiu prea bine ce sunt: nebuni sau proşti? Ei se leagă la cap fără să aibă. Geniul unora nu deranjează decât oameni deja deranjaţi; abia atunci când îşi încordează muşchii se vede cât sunt de inteligenţi. Atâta timp cât unul dintre noi e necivilizat, suntem cu toţii necivilizaţi.

Criticii lui Eminescu încep prin a fi plătiţi să spună anumite lucruri, cu speranţa că, după un timp, vor fi plătiţi pentru a nu mai spune exact aceleaşi lucruri. Sunt simpli meseriaşi; n-au idei, dar sunt atât de orgolioşi încât nu le acceptă pe ale altora nici dacă le primesc de-a gata. Spun ce cred, fără să creadă ce spun.

A fi altceva, a fi altcumva, a fi mai bun, nu înseamnă să negi scriitorii ce ţi-au premers, ci să te ridici măcar până la nivelul lor, dacă nu poţi să-i depăşeşti.

Literatura română e un eşafodaj pe care eşti sau nu eşti. Nu poţi fi scriitor român în afara literaturii române. Nu poţi fi scriitor român decât printre scriitori români, indiferent dacă aceştia te plac sau te ignoră.

Dacă, în orgoliul tău morbid, negi scriitorii români din jurul tău şi cauţi să-ţi coşi etichetă de scriitor român între scriitorii Europei sau întregului Pământ, direct, eşti în aer. Numai pe cei deştepţi îi deşteaptă străinătatea. Un premiu internaţional sau altul nu te face mai scriitor dacă nu te face mai român. Mihail Eminescu a înţeles acest lucru. Lucrurile simple se înţeleg mai greu.

Eminescu nu e un poet oarecare, uşor încadrabil în timp. E monedă de schimb; când apar unii, sunt „emineşti” ai literaturii române, cum criticii lui nu sunt critici oarecare, ci „eminescologi”.

eee sss eee uuu


Dacă de contemporani mai poţi face abstracţie, din interes meschin, orgoliu, prostie, nebunie sau cine ştie ce altceva, de înaintaşi nu poţi face abstracţie. Aceştia sunt de piatră; nu-i poţi clinti. Poţi, cel mult, să-i aşezi altfel, să imaginezi noi ierarhii ale trecutului, dar numai o minte bolnavă poate nega vreuna dintre valorile înaintaşilor.

Nu eşti mai bun negându-l pe Mihai Eminescu, cum văd că fac foarte mulţi trăitori ai zilelor noastre. Eşti mai bun dacă demonstrezi asta semenilor tăi, dacă reuşeşti să le arăţi că ai mai mult talent şi mai multe idei. Şi mult mai mult bun simţ.

Oricine poate scrie o carte, dar numai talentul te poate face ca această carte să fie de bun simţ. Bunul simţ este ingredientul necesar cărţii care vrea să fie citită. Altfel, confundăm scriitorul adevărat de scriitorul de vagoane sau reţete medicale.

Şi nici aceste lucruri nu sunt de ajuns. Pentru simplul motiv că, dacă te tot întreci cu semenii într-ale scrisului, ajungi să fii convenţional sau lipsit de originalitate.

Eminescu e contemporan cu noi chiar şi prin faptul că a trait într-o epocă în care s-au întâmplat foarte multe lucruri, similară cu cea pe care o parcurgem acum. Cine nu scrie azi cărţi, ori e tâmpit, ori mai mult decât atât. Societatea noastră cunoaşte un suflu nou; acesta vine dinspre Koslodui.

Un scriitor adevărat nu face din scris o competiţie sportivă. Competiţiile sportive se

fac pentru premii, iar premiile în literatură nu reflectă decât în mică măsură valoarea adevărată.

Nici clasificările arbitrare ale criticilor contemporani nu ne pot aşeza acolo unde ne e locul.

Mihai Eminescu a trăit o tragedie prin faptul că şi-a înţeles criticii, iar aceştia nu l-au putut înţelege pe el. Criticii cataloghează doar ce pot înţelege; tristeţea lor e veselia fără rost. Geniul e ceva de neînţeles. Eminescu nu poate fi vârât în nici un canon. Dacă nu poate fi măsurat de minţi înguste, convenţionale, mulţi au impresia că poate fi lăsat pe dinafară.

Nu poate. Există oameni care îl citesc încontinuu. Când dai peste un geniu, simţi nevoia să-l reciteşti tot timpul. Geniul îţi relevă noi şi noi valenţe.

Paradoxal, cu cât e citit mai mult, Mihai Eminescu e din ce în ce mai proaspăt.

Nici criticii timpului său, nici cei ai zilelor noastre, nu pot ştirbi ce a construit trecerea timpului. Primăriile şi uniunile de scriitori înalţă false statui. Doar trecerea timpului înalţă statui adevărate, mai mari sau mai mici. Mihai Eminescu este una dintre marile statui adevărate.

Dacă este cea mai mare statuie sau nu, prea puţin contează. Principalul e că nu se poate urca nimeni pe soclul său, din simplul motiv că soclul lui Eminescu e în inimile noastre, nu la Ateneu.

Mihai Eminescu n-a avut nevoie să facă parte din nici o societate sau uniune de scriitori. Şi-a văzut de drumul său. Dacă detractorii din veacul XXI vor să se suie pe soclul lui Eminescu, să meargă pe drumul acestuia, nu pe urmele poetului, ci înaintea acestuia, le spun să-şi vadă de drumul lor! Doar aşa pot ajunge undeva; istoria literaturii nu se confundă cu literatura istoriei.

eee sss eee uuu


eseu 8

SSccrriieerrii ddee llaa

ţţăărrmmuull mmăărriiii

Trandafir Sînpetru

Antologia baladei culte româneşti poate fi o posibilă istorie a poeziei noastre, într-atât de reprezentativă se arată această specie în literatura de azi. Aserţiunea implică cel puţin două riscuri, întrucât termenul de baladă este determinat istoric şi pentru că nici unul dintre marii poeţi români nu a fost relevat ca structură prin excelenţă baladească. La noi, specia s-a construit târziu, abia odată cu Iancu Văcărescu şi Gheorghe Asachi, atunci când Europa descoperă febra romantismului iar specia la care mă refer cunoaşte un extraordinar reviriment, mai ales în nord.

Tipul sudic, cu formele sale fixe ajunse la manierism, era compromis la această dată. Revirimentul tipului nordic e , aşadar, tematic, poetic şi nu artist. E momentul descoperirii folclorului şi al sentimentului naţional. Poezia română începe prin a-şi căuta substanţa şi nu formele. Acestea din urmă sunt mai mult instinctive şi, în orice caz amestecate. Chiar dacă există conştiinţa baladei ca specie, ea nu-i decât un suport extrem de fragil. Preocupările pentru invenţie lipsesc.

Pe de altă parte, romantismul german, în cadrul căruia se produce resurecţia baladescului, atribuie acestuia funcţii nelimitate, între care predomină revelaţia fiorului elementar, a unei mentalităţi arhaice. Înainte de a deveni o formă literară, balada este simţită ca un ritual sacru. Ea se află în vecinătatea mitului. Diferenţa dintre o asemenea concepţie şi cea clasică, după care balada era un gen minor, caracterizat printr-o tematică fabulativă, e enormă. În general, teoriile literare au preluat versiunea din urmă, astfel că şi în 1927, de exemplu, Tomaşevski o menţionează, alături de fabulă, sub denumirea de gen mic. Nu voi intra în amănunte.

Important e faptul că până la izbucnirea romantismului, balada cultă avea constituită o istorie proprie, pe care literatur noastră nu a

recunoscut-o. Dar de nu i-a cunoscut istoria, ea începuse prin a se afirma deodată cu afirmarea tipului nordic al baladei, în plan strict formal, o dată cu descoperirea poeziei populare. Aşadar, poezia română începe să existe cu adevărat în acelaşi moment cu reafirmarea baladei respectiv cu triumful folclorului.

Uimitor e că infuzia poeziei populare, a baladescului, respectiv, în lirica cultă, se face încă de acum într-un mod foarte artistic. Folclorul e stilizat, nu în sensul purificării lexicale însă, ci ca viziune. Iancu Văcărescu, bunăoară, preia unele elemente din mitologia populară numai ca decor pentru a le investi, apoi, cu funcţii alegorice sau, pur şi simplu, pentru a-şi exersa, în asemenea cadre convenţionale, ingeniozitatea.

O baladă, rămâne în primul rând o enormă invenţie lingvistică şi ritmică. Nu se observă nici o preocupare pentru genul ca atare. Poetul nu are, cu alte cuvinte, conştiinţa unui cod al speciei. Libertatea sa e totală în tratarea subiectului. Iancu Văcărescu nu întemeiază balada, de fapt, ci deschide, în poezia cultă, cariera grotescului fantastic şi a nocturnului. Iancu Văcărescu are o semnificaţie strict literară, credem că Bolintineanu dobândeşte un sens existenţial. Poetul se află în plin fantastic.

Cavalcada, ca urmărire, înseamnă acum o ruptură în ordinea existenţei, o fisurare bruscă a realului. Salvează, aşadar, poezia din eminescianismul formal şi leneş de la sfârşitul veacului trecut prin înstrăinarea ei în epic. Afirmaţia baladei înseamnă, aşadar, însăşi resurecţia liricii. E o probă de vitalitate. Faptul că cea dintâi baladă cultă românească de excepţie este şi unul dintre primele mari poeme ale literaturii noastre, poate fi o coincidenţă, însă una semnificativă.

Balada ca indiciu al vitalităţii poeziei. Mai târziu, tot într-o epocă de manierism, când lirica se subţiază în purismul postbarbian, cerchiştii întrevăd salvarea din nou în baladesc. Resurecţia baladei e o categorie estetică anti-romantică, specifică liricii moderne.

eee sss eee uuu


eseu 9

NNiiccoollaaee SStteeiinnhhaarrddtt

-- eevvrreeuull ccaarree aa

îîmmbbrrăăccaatt hhaaiinnaa lluuii

HHrriissttooss

Ion Ionescu-Bucovu

30 martie 1989, o zi obișnuită ca toate zilele...

Rezerva 821 a Spitalului Județean din Baia Mare. Părintele Nicolae era internat cu o zi înainte cu diagnosticul de angină pectorală dureroasă. „Pe părinte l-am găsit, povestește Florian Razmoș, cu perfuzie la mâna stângă, într-o stare de somnolență, din care periodic revenea și comunica cu cei prezenți...” A rămas singur cu părintele, lângă fereastră. „Mai bine stai aici pe pat...ca să nu răcești lângă geam” - l-a invitat Steinhardt. Văzând că i se înrăutățește starea, Florian cheamă doctorul cu un ecograf portabil. „Fetelor, le spune părintele Nicolae surorilor care încercau săi potrivească ecograful, nu vă mai chinuiți, nu aveți ce să-mi faceți.” Adresându-i-se apoi lui Florian: „Florian, aprinde o lumânare dacă ai.” „Da, părinte, am lumânare”. Și i-a aprins-o imediat, spunând: „Liniștiți-vă părinte, am aprins lumânarea.” „Acum ia din geantă Cartea de rugăciuni și caută rugăciunea care se spune pe patul de moarte.” - i-a spus părintele. I-a citit rugăciunea cu pricina și a întrebat doctorița dacă e grav. „Da, e grav, i-a scăzut pulsul. Puteți să-i anunțați prietenii de la Rohia care sunt la masă!” Când s-a întors de la telefon Florian, l-a găsit mort. „A murit, a spus doctorița, nu a mai reacționat deloc.”

Corpul defunctului nu a fost dus la morgă, a rămas până în jurul orei 22, când

a sosit o mașină din Tg. Lăpuș, care l-a dus la Mânăstirea Rohia.

Înhumarea rămășițelor pământești a avut loc duminică 2 aprilie 1989, la Mânăstirea Rohia. L-au însoțit pe ultimul drum Alexandru Paleologu, Toader Paleologul, Sorin Dumitrescu, Stelian Tănase, Viola Vancea, Ștefan Râmniceanu și alții. Curtea mânăstirii s-a dovedit neâncăpătoare. Sute de oameni au venit să-l conducă pe ultimul drum pe evreul încreștinat. De la el ne-a rămas celebrul „Jurnal al fericirii”, cartea cea mai citită a ultimului deceniu din secolul trecut și chiar de astăzi. A cunoscut peste zece ediții în țară și peste șapte în străinătate.

N. Steinhardt a fost scriitor, publicist, condamnat politic și monah ortodox, atras în egală măsură de literatură și muzică, cât și de teologie și drept. Personalitate sa efervescentă cu preocupări polivalente este evocată de mai toți cunoscuții săi, reprezentanți ai lumii literare și religioase, oameni, colegi de închisoare de la Jilava, parohi de la Rohia etc.

Născut în comuna Pantelimon în vara anului 1912 dintr-o familie evreiască, Nicu Steinhardt a primit o educație aleasă. Tatăl era inginer, cu studii în elveția coleg cu Albert Einstein. Școala primară a făcut-o în Pantelimon, încă de acum se alătură ortodoxiei. „Pentru mine creștinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creștină și de neamul românesc.” Își ia bacalaureatul apoi licența în drept unde își dă doctoratul cu

eee sss eee uuu


lucrarea „Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional”.

Pentru că nu a aderat la revoluția comunistă, a fost luat în evidența securității în 1956. Chemat să depună mărturie împotriva grupului „mistico-legionar” din care făceau parte Constantin Noica, Dinu Pilat etc, el refuză și este condamnat la 12 ani muncă silnică, alături de Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Străinu, Marietta Sadova. Va trece prin închisorie Jilava, Gherla și Aiud. Urmând sfatul tatălui său: „Dacă vei accepta să depui mărturie vei avea zile liniștite și nopți chinuite, dacă însă vei refuza să depui mărturie vei avea zile grele și nopți foarte liniștite”, a acceptat închisoarea, decât să-și trădeze prietenii, avea 47 de ani când închisoarea Jilava a devenit pentru el „academie și altar”, celula 18 a închisorii avea să se transforme în altar, cu ajutorul părintelui Mina. Așa începe povestea dintre preotul Mina și noul ucenic. După zile de ucenicie, scena botezului este aproape teatrală. „Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului și mă botează în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă și din duh rapid”.

După 1964, când a ieșit din închisoare, își caută loc într-o mânăstire. Așa ajunge la Rohia, în 1980 îl tunde în monahism și îmbracă haina monahală.

Profilul intelectual și moral al lui Nicu Steinhardt se regăsește în una din cele mai rafinate metafore utilizate în „Jurnalul Fericirii”, o sănătate spirituală „adamantină” (Jurnalul Fericirii, 1991, pag.8) Ieșirii din sistem, Nicu Steinhardt îi propune soluția infailibilă a credinței creștine.

El a avut o viață grea, începută din 1940, când problema evreilor fusese pe primul plan, după instaurarea comunismului este înlăturat din Baroul avocaților din

București, din viața literară, a pierdut treptat drepturi, privilegii, proprietăți, poziții, posturi ocupate, bunuri, șanse, până ajunge un simplu funcționar, plătit modest. În 1947, în urma unui denunț al lui George Călinescu (?!) este dat afară din postul de redactor al „Revistei Fundațiilor Regale”, trăiește un deceniu în anonimat, după ieșirea din închisoare a prestat munci necalificate, descărcător de marfă la Alimentara, contabil, muncitor necalificat la o fabrică, preda pe unde putea lecții de lumbi străine particular, aflându-se permanent sub supravegherea securității.

Rămâne de la N. Steihardt o lecție de viață pe care tineretul ar trebui să și-o însușească. Și ar trebui să se nască o mișcare de masă care să lupte să nu se mai repete asemenea urgii.

eee sss eee uuu


poezie 13

SSuuffllaarreeaa mmii--aaii

aattiinnss

Elena Buldum

Din gând în gând, din vis în vis

În brațe m-ai ținut o clipă,

Pe buze lin suflarea mi-ai atins

Cu a sărutului risipă.

Din când în când, din dor în dor

Iubite, te mai tulbur și mai plâng

Cu-amare lacrimi, de-am să mor

Să mă regreți, sunt frunză și mă frâng...

Din ochi în ochi, din fir în fir

Mă scurg prin lacrimi ca de ceară;

Iubirea-i oarbă-i, o țes și o înșir

Când te aștept seară de seară.

Din nod în nod, din șir în șir

Iubirea-mi crește în spirale

Pe care le-mpletesc și le înșir

În pânză de iubire: ca un voal e!

BBoollnnaavv ddee ooaammeennii

Picerea Oana

Prin geam murdar de vânt şi ploaie,

Dintr-o clădire de beton,

Văd oamenii ce curg şiroaie,

În haine triste de molton.

Oraşu-i îmbibat de boală

Bolnav e parcul de copii,

Iar mantia ce înconjoară

Oraşul tot este tot gri.

Un turn maro se-nalţă-n zare,

Tuşeşte fum, calde reziduuri,

Şi pomii care-i stau în cale

Mor gălbejiţi şi plini de riduri.

Suflul e greu, praful îneacă

Tot ce respiră în oraş,

Am cana plină, gura seacă,

Privesc un „sat” sinucigaş.

NNuummaaii PPeenneellooppaa

Cornel Balaban

Tu ai stins o candelă

Dar eu n-am de gând să mor

Şi mai am un fulger iute

Să mă risipesc din nor

Ştiu poteca din pădure

Dar mă-ncumet pe alt drum

Prin nesăţioase hornuri

M-am trecut scântei şi fum

Numai Penelopa toarce

Ţese pânze, crede-n vise

Şi orice s-ar întâmpla

Ea-l aşteaptă pe Ulise

ppp ooo eee zzz iii eee


poezie 14

NNeevvooiiaa ddee ffeerriicciirree

Agafia Dragan

M-am îmbolnăvit de tine

la capătul unui pod ştiut

mi-era frică să-l trec încât

m-am îmbrăcat în târziu

cu sufletul rezemată în tinereţile mele

purtai o umbră de pământ în gând

de tine şi mine ştiută

şi n-am mai cutezat

ochii tăi încolţeau ofilite lumini despleteau

un început de poveste uitată

pe ţărmul amintirilor îmbălsămate

peste plânsul răvăşit al renunţărilor

te-am aşteptat amorţită sub pasul toamnei

cu ritmul obosit o mască palidă

ascundea conturul de linii

subţiri şi imprecise al dorinţei

chemarea ta îmi tortura frica

braţul tău chip de cocor

m-a tras spre un fragil hotar

atunci au tresărit verile apuse

în nevoia de fericire.

ŞŞii ttoottuuşşii......

Agafia Dragan

Suntem bătrâni iubirea mea senină,

am început să ne ascundem în noi,

adulmecând aromele eternităţii

în netulburata mişcare a lumii.

Nu de moarte mi-e frică,

neputincioasă sunt să-mi frâng durerea,

să rabd cum trupul îmi curge-n ea.

Urmele ce le-am lăsat,

se destramă încet în uitare.

Trec paşi şi nu ne aud

înţepeniţi undeva la o barieră

sub aripa perenelor amintiri

păşim înapoi.

Se desface inima-n amare primăveri,

dar totu-i inutil, amândoi ştim că-i inutil,

fără rost să cerem sărutul aspru al vieţii,

înşelătoare liniştite ape

îşi poartă tumultu-n adâncuri.

Coboram pe un drum întunecat

şi totuşi în suflet răsună fântâni,

nesecate dorinţe.

Totul încape aici înlăuntru,

lasă-mă să-mi scald tristeţea

în tristeţea ta la capătul amurgului,

să răsărim într-un zâmbet,

cu disperarea sortită de lacrima uitării,

să adunăm din clipele rămase bucurie.



poezie 15

FFăărrăă ppaattiimmii

ggrreellee......

Trandafir Simpetru

Mai avem lumină, mai avem,

Cât mai este încă nu se ştie,

Sau ne plângem viaţa-ntr-un poem

Ne iubim pe-o foaie de hârtie.

La un bar de noapte hai, hai să bem,

Să uităm de acuma ce-o să fie,

Să-l purtăm la brâu ca un totem

Să închidem visu-ntr-o cutie.

Cine se-ncumetă apoi

Altfel să viseze decât noi

Poate-o lume tânără şi nouă

Fără patimi grele şi păcate

Puritatea boabelor de rouă

S-o adune-n mâinile curate.

AA ccăăzzuutt

ssppeerraannţţaa......

Trandafir Simpetru

Ce vrăjmaşă-i iarna dintre noi,

Cu cămaşa-i rece ne îmbracă

Am rămas înfriguraţi sub ploi

Zdrenţuită de -ndoieli, săracă.

A căzut speranţa în noroi,

Nu se ştie ce va fi şi dacă

Iarăşi o să vină înapoi

Ce amar de urme o să treacă.

Într-un cort de umbre mă ascund

Cizelându-mi zâmbetul rotund

Pentru alt spectacol de final

Să asiste liber cine vrea

Cum m-adun încet, încet la mal

Şi cum cade-n mine încă-o stea.

LLaaccrriimmiillee sseerriiii

Trandafir Simpetru

Ai să rămâi iubito-ntr-un sonet

În ochii de cuvinte-ai să rămâi

Purtam iubirea-n paşi de menuet

Să-ţi aminteşti încet clipele dintâi.

Ne regăseam călcând grădini încet

Sorbind parfumul galben de lămâi,

Să le prefac în ptimi de poet

Şi-aveam speranţe vii la căpătâi.

Cădeau în taină lacrimile serii

S-acopere ruinile durerii,

Din carne iese ghimpele de ură

Povara ce-o purtam ca un blestem

Iubito, visul nimeni nu ţi-l fură

Te-aştept pe glas de ape şi te chem.



EEffiiggiiii ppee rreettiinnăă

Iolanda Şerban

cu soarele ce arde pe muchii şi-n arcade

când dorul de verdeaţă începe să învie

cu lacrima de nouri ce-adânc în mare cade

îmi descompui luceferi... felie cu felie

efigii de iubire îmi miresmează chipul

în paralele sfinte şi-n splendide incinte

la capăt de privire muşcat îmi dai sărutul

cu ochii tăi sibilici şi gura prea fierbinte

e'o cavalcadă-ntreagă şi cumpătul se pierde

îmi răscoleşti în carne crâmpeie de trăire

pornirea ţi-e menire ce ştie să-mi dezmierde

plăpânde dar nestinse dureri de drăgostire

ne preumblăm prin vise şi legănăm suspine

avem pulberi de aur fixate pe retină

în torsul ăstor vremuri cu stări diamorfine

cuvintele sunt flori... pe foi de crinolină

cuvintele sunt flori pe foi de crinolină

păstrez pe deget versul... inelul de verbină

Marcel Seralio - Abstract

CCuuvviinnttee cchheeiiee

Ana Munteanu Draghici

Voi compune un poem folosind cuvintele

cheie ca însemn

CHEIA SUFLETULUI

Exista pentru suflet cheie?

Poate sa fie o scanteie,

O adiere de culoare

Surasul de izvor la soare.

Intreb pe Chronos daca stie

M-afunda in mitologie...

Si iau penita cea de aur

Sa ma-nsoteasca spre tezaur.

In suflet se naste fiorul

Cuvant inesmanteaza dorul.

Revista:Cronopedia

Imbratiseaza poezia...

Innobilata de cultura

Ce-o daruie literatura

Simtirea-i gata sa primeasca

Emotia din cuvant-cereasca.

Raspunsul la-ntrebare vine

Inscris pe-al gandurilor file:

Penita de aur cheie

Pe bolta sufletului zeie...



poezie 16

TTee ccaauutt ccâânndd...... ttee

ccaauutt îînn......

Lili Negulescu

Te caut în spinii suferinţei mele,

În rai-echilibru cu îngeri înflorit,

În neputinţa ce-mi biciue simţirea

Când ard pe umeri vâsc de dor mocnit.

Te caut în zăgazul bătut de-al vieţii val,

În mica mea arhivă cu dor şi-amintiri,

În dorinţele şi-n tresăririle toate

Când pun în terezie şi fapte şi iubiri.

Te caut cu degete de iască şi gheare,

În seara când mă ung cu mirul tau,

În licăriri nocturne fiorii s-aprind

Când te doresc în cortul trupului meu.

De când ţi-am decupat conturul masculin

Arde visul meu spre visul tău, amant,

Când pe umăr ai putea sa-mi fii vioară

Vis nevisat, în ritmul meu reverberant.

Te caut când... te caut în...

... somnul ce vine rob şi stăpân.

ZZbboorruurrii aaddâânnccii

Bota Lucian Victor

demult timpul își roade oasele

pierdut pe alte meleaguri

caut tihna în zboruri adânci

la colțul ubghiului geometric

al lumii

dorul meu nu are ideal

paradoxal se pierde undeva

prin mine

și lumina are ferarastra îngustă

dincolo de pătrundere

nu se aude marea

dar se aude zborul



AAccuumm ccâânndd

ttooaammnnaa ffăăuurriitt--aa

PPaarraaddiiss

Constantin Nicolae Gavrilescu

Din norii grei,

când cenuşiu e cerul,

vor curge lacrimi mici

pe pomii desfrunziţi de vreme,

iar pe alei e-ntins în strat covorul

de frunze colorate-n fel și chip.

Tabloul

răvășit de vântul toamnei,

cu adieri caline, surde, reci,

deschide-n lume o minune,

ce doar cu sufletul să o petreci.

Mirosul reavăn îți îmbată simțul,

iar mici bobițe de mărgăritar,

sclipesc în dimineaţă

făurind misterul,

zâmbind stângaci

la cerul cel închis.

În zori, pe frunza arămie,

rămasă-n ici și colo-n pom răsleț,

îngheață și dezgheață toamna,

lacrimi de cer în dansu-i desuet.

Mă poartă pașii înainte,

acum, când toamna făurit-a Paradis,

cu sufletul încins de bucurie,

cuprins de doruri și de vis.

Din norii grei

doar apa cea mai pură

se varsă-n lacrimă din cer,

și scaldă cu nesaț tot în natură,

să curețe tristețea semenilor mei.

MMeellaannccoolliiee ddee

ttooaammnnăă

Constantin-Nicolae Gavrilescu

Din pom cad frunze ruginite pe alei,

desprinse sunt de toamna cea rebelă,

le răscolesc ușor în parc cu pașii mei,

printre copaci ce împletesc crengi în dantelă.

Tresar la adierea vântului hulpav

și-un foşnet sec ajunge la ureche,

este tot vântul furios, cu-al său nărav,

ce răscolește totul fără de pereche.

Scrutez adânc acum pe ceru-ndepărtat

și mă alint sub razele de soare,

privirea e atrasă de-un nor înnegurat

ce s-a ivit din neant azi în zare.

Pornește gândul meu pentru o clipă,

și cuget cum se scurge viața mea,

iar în adânc de inimă mi-e frică

că mult umbrită este soarta-mi grea.

Și totuși cred că toamna e pricina

cu bruma ce pe frunze şi-a lăsat,

sunt sigur că doar ea își poartă vina,

căci ce ador mai mult s-a-ndepărtat.

Tresar de câte ori adie vântul,

o frunză sau un zbor de porumbel,

se ştie de când Lumea și Pământul,

că vântul toamnei-i mai mereu rebel.



LLaassăă ddrruummuurriillee ssăă ffuuggăă

Petre Ioan Creţu

pitit între coperţi poemul aruncă cu toate cuvintele lui după tine

aşa l-am dresat în nopţile lungi ale iernii ademenindu-l cu vise nebune

lângă abator câinii luminii sfârtecă grumazuri subţiri şi albe

din când în când vin fluturi în picaj singurătatea e rea şi zgârie sub tâmplă

când se lasă întunericul mă întrebi dacă aş putea să îmblânzesc moartea

să o mângâi pe creştet sau s-o dau la bâlci în comedii

– îţi mai aduci aminte cum îţi împăturai tu iubirile cu morţile de-a valma?

mereu îţi încolţesc drumuri sub talpi drumuri de care nu ai nevoie

pe suflet îţi cresc regrete multicolore şi mucegai pe la colţuri

eşti prima femeie ce mi te-ai strecurat cumva febril pe sub piele

pe sub unghii până în până la amintirile cu zmei sau cu zâne

apoi te deschizi pentru toate poemele mele şi cele scrise dar mai ales nescrise

oare de ce sângele tău s-a pietrificat deodată şi de ce ţi se face pielea albastră?

lasă drumurile să fugă spre câmpia arsă de brumă



NNiicchhiittaa

Petre Ioan Creţu

faţa ta este acum numai os şi uitare

cenuşa uitării s-a aşternut peste toate e multă răzvrătire în cetate

cumva nici o lacrimă nu ne mai umezeşte pleoapa cerul e şi el vopsit

din înaltul lui demult nu se mai aude râsul tău...plânsul

cred că te-ai pierdut în cer printre îngeri şi demoni

– târziu în moartea ta un înger a plâns lacrimi amare lacrimi mânjite cu moarte din ochi reci

reci ca şi moartea tu eşti un poet viu Nichita dă-mi voie să-ţi scriu dă-mi voie să-mi tremure

mâna până când

până când vom ştii cu toţii că nimic nu ai iubit

mai mult decât poezia cuvintele limbii ăsteia aşezate temeinic

în matca de tine zidită cu sânge şi trudă

sădite în adâncurile ignoranţei călăului cu glugă neagră pe creştet

ca o zbatere între moarte şi puterea lor divină

poate pe Dora ai iubit-o la fel de mult

şi asta ţi-a ocupat toată viața

cuvintele tale şi semnele şi nodurile

au fost dăltuite în marmură pe furiş şi în întunericul nopţii

pentru noi erai Dumnezeul nostru

la fel de puternic

la fel de profund

până ai reuşit să-l sperii pe El Dumnezeul din cer şi din toate

– loveai cu bocancul mândru în podelele vechi şi cuvintele aşchii săreau până la cer

până la cer îţi săreau cuvintele şi febra lor ne cotropea ochii şi sufletul şi morţii până când

până când necuvintele mai ales au muşcat din tine

bucăţi mari de rană şi poeme

lovim cu fruntea ţărâna şi îţi cerem iertare îţi cerem iertare Nichita pentru neputinţa de aţi

împinge gândul

pe dealul Golgotei la nesfârşit cu aceeaşi încrâncenare cu sângele versului şiroind cu aceeaşi

iubire până când

până când după un timp plin de slavă și de plictiseală

ai plecat să mori şi tu puţin cu privirea azvârlită peste balcon

la bătrânul Gică un tei sprijinit de timp până la rădăcină


acopera-mi inima cu-umbra unui copac – desen în-creion de Corina Chirila


EEppiiggrraammee

Vasile Popovici

Cu oiştea-n gard

Nu-i decât sindrom retard,

cum instinctul îl tresaltă;

dă zelos cu bâta-n baltă

şi cu oiştea în gard.

De la dom’ părinte-nvăţătură

Dom’părinte, din scriptură

Ne dă nouă-nvăţătură:

Să făcém ce zice însul,

Nu să fácem ca şi dânsul.

Ortu’ popii

Dăm lu’ dom’ părinte ortu’

Şi colivă, ba şi tort;

Nu ajunge în rai mortu’

Dac’- acilea n-a dat ort.

SSttâânndd ppee ccuummppăănnaa

ddrreeppttăăţţiiii

Voican Marin Ghioroiu

Iorga,-avu geniul ideii...

Să ne facă a-nțelege,

Cum s-ar defini o lege,

Nu cum o susțin mârlanii,

Pe care-i orbiră banii.

Legea-i barieră cu semnal,

Scrisă stă-n drepul penal:

„Pe sub care merg cățeii,

Peste care sar dulăii...

La care se opresc boii”

⁂ De câd conduc fariseii,

Botezând-o derbedeii...

La gât o poartă ca salbă

Și ne zic de la tarabă,

După cum au ei de treabă:

– Noi conducem, vă e clar?

Nu e neagră,-i călifar!!!...

– Legea-i barieră albă...

Ocolită-n mare grabă

De baronii cu proptele,

De sforari în șușanele

Și de potentații mari?

Toți o șleahtă de tâlhari!

Zise-un cetățean, timid,

Fără carnet de partid...

Și pe loc a fost umflat

C-a vorbit neîntrebat.



AArriippăă ddee îînnggeerr

Olguţa Trifan

Umbră tristă,

suflet pur, aripă de înger.

Cuvinte, rugi fierbinţi,

strigăte ce imploră

înţelegerea,

ceva ce pare a-şi fi pierdut sensul,

ceva între starea de bine şi disperare.

Bătrânul, trist, îşi prelinge trup obosit,

acoperit cu zdrenţe de suflet,

pe aleile de ceară tomnatică.

Frig afară, frig.

Cuvintele zboară haotic,

izbind, cu furie, în ferestre închise,

ferestre deschise,

sub o boltă prea tristă, prea amară.

Viaţă cenuşie, dură, reală:

„Mi-e foame, oameni buni!

Mi-e foame! Nu-nţelegeţi?

Nu-nţelegeţi că mi-e foame?

Mi-e foame! Oameni buni, înţelegeţi!”

Aleea Zânelor încremeneşte.

Între tăcere şi două umilinţe,

o lacrimă de vânt îi înfăşoară trupul.

Bărbatul simplu

îşi plimbă demnitatea

în buzunar de suflet pur,

trecutul trist la subsioară.

Ce strigă?

Foamea ce-l doboară?

Disperarea?

De ce nu-i înţeles

un lucru dureros de simplu?

Nu ţinea mâna întinsă.

Anunţa o stare.

Undeva, la o fereastră,

un bărbat cu suflet de copil, un înger,

obrazul în lacrimă amară îşi îneacă.

Sufletul rănit

de acest tablou pictat

în uleiul cuvintelor surde,

pe şevaletul unei inimi sângerânde.

Pânza vieţii

păstrează petece din aripă de înger.

Bărbatul îşi roagă mama troiţă,

rugă şi îndemn:

„Mami, te rog!

Fă ceva! Dă-i ceva!

Ajută acest om!

Te rog, mami!”

Lacrima, din suflet, se prelinge.

Mama, inimă de înger:

o pătură, câteva haine, merinde,

mângâiere-n suflet,

străinului întinde.



poezie 17

CCuuvviinntteellee ccee ppllâânngg

Popescu Carmen Georgeta

Mă strâng cuvintele şi-mi cer

o altă rimă pentru sensul lor,

o altă lume pentru când mi-e dor,

când nopţile sunt stelele ce pier.

Vor altă soartă, vor un alt descânt,

ceva să le înalţe din uitare,

să nu mai cadă iar ca o-ntrebare

când scriu tăcut, în loc să cânt.

Mă dor cuvintele cu spaţii

întinse peste mine ca un jar

pe care, cu-n verdict de buzunar,

nu le mai umplu astăzi nici juraţii.

Căci ce-s tăcerile? un vânt

când viaţa curge ca o mare moartă

ce n-are ţărm, cum visul n-are poartă

când eu adorm ascunsă-ntr-un cuvânt.

DDaaccăă


De pleci,

mă înconjoară înc-o mare

şi iar se rupe-albastrul din tabel

de vii,

oceanele sunt ca o scoică

ce-mi apără lumina de uitare

și buzele-ți preling cântat de doică

pe visul înșelat de-un gând rebel.

De mă asculți,

îmi tremură ninsoarea

în șiruri de mărgele cu refren

în pumni cu două fire de șofran -

ce colorează galben inserarea -

sunt călătoarea singurului tren

ce are ochii verzi

în loc de geam.

Dacă mă numeri,

voi părea impară

căci rupi bucățile din mine

pe care nu le-arăt si nu le-mpart

cum nu mă rup de-un dor de primăvară

cum nu împart durerile cu tine.

Trădați de propriile simţuri,

chiar de dorințele ce nu vor pace

mutăm războiul către alte gânduri

când clipa care tace

nu ne place.



poezie 18

ÎÎnn lliinniişşttee

Ştefan Dima

Poate că este timpul

Să fumăm o ţigară

În linişte printre

Gheţurile astea din nord

Unde albul purităţii

Devine greţos şi unde

Ne regăsim în fiecare dimineaţă

Cu o zi mai bătrâni.

VViiaaţţaa llaa ppaallmmăă

Ştefan Dima

Noi am învăţat viaţa altfel ,

Cu linia la palmă ,

Ca nişte bravi reintegraţi

În societate , ca nişte

Minciuni triunfale.

Pentru noi cel mai

Scurt drum dintre două puncte

A fost durerea.

TTrraannssffuuzziiee ccuu

mmeerree

Ştefan Dima

Pentru boala ciudată

A copilăriei mele ionatane

Nimic nu e mai potrivit

Decât anestezia zăpezii.

Doctorul, din cerul lui alb,

Mă priveşte prin lentila

Unei lacrimi concave

Prinsă de aureola din jurul frunţii.

Pe urmă începe să se agite ;

-Soră, dă-i oxigen !

Pune-i transfuzia cu tăcere !

Şi eu mor feeric,

În timp ce, prin tubul

Transparent al realităţii,

Se rostogolesc către inimă

O mulţime de mere roşii.



poezie 18

BBeennooiitt CCoouurrttii

DDeeeepp BBllaacckk aanndd

WWhhiittee

Mihai Kanuti

fffuuummmuuulll îîînnn cccaaarrreee

ggghhhiiiccciiitttoooaaarrreeeaaa nnneee aaaffflllaaa tttrrruuupppuuurrriii sssccchhhiiimmmbbbaaattteee,,,cccuuuvvviiinnnttteee

fffaaammmaaattteee,,,bbblllaaammmaaattteee,,,

fffuuurrrooorrriii,,,pppeeerrrdddeeellleee dddiiinnn zzzooorrriii,,,

llluuunnnaaa cccuuu mmmaaassscccaaa dddeee dddrrraaaccc,,,ooogggllliiinnndddaaa dddeee lllaaaccc

ooorrraaacccooollluuulll nnneee vvvrrreeeaaa uuunnn sssiiinnnggguuurrr cccuuuvvvââânnnttt

tttuuu ooo vvvooocccaaalllăăă rrroootttuuunnndddăăă

eeeuuu cccooonnnsssooonnnaaannntttiiiccc,,,llluuunnnaaatttiiiccc,,,ppprrraaagggmmmaaatttiiiccc

fffaaammmeeellliiiccc,,,șșșaaarrrmmmaaannnttt

zzzâââmmmbbbeeettt uuușșșooorrr eeevvvaaadddaaattt,,,

șșștttiiiiii,,,

țțțiiigggaaarrraaa nnneee cccooonnntttuuurrreeeaaazzzăăă gggââânnnddduuurrriii

cccuuu ooo aaammmaaarrraaa sssiiinnnggguuurrrăăătttaaattteee!!!

uummbbrraa

Mihai Kanuti

ccceee eeesssttteee mmmaaaiii dddeee ppprrreeețțț

dddaaarrr șșștttiiiuuu,,,aaaccceeelll pppeeerrreeettteee mmmuuuttt

ccceee uuummmbbbrrraaa țțțiii---ooo mmmââânnngggăăăiiieee

ooo sssoooaaarrrbbbeee cccaaa---nnnssseeetttaaatttuuulll

dddaaarrr șșștttiiiuuu,,,uuunnn gggooolll dddeee aaaeeerrr

ccceee pppllliiinnn dddeee cccooorrrppp cccuuuppprrriiinnndddeee

șșșiii îîîmmmiii rrrăăămmmââânnneee dddoooaaarrr

sssăăă mmmăăă ppprrreeefffaaaccc îîînnn zzziiiddduuurrriii

sssăăă mmmăăă ppprrreeesssccchhhiiimmmbbb îîînnn vvvââânnnttt

ttaabbuu iinn mmaarrmmuurraa

Mihai Kanuti

aaammmooorrrfffuuulll mmmiiinnneeerrraaalll

aaarrreee pppuuuttteeerrreeeaaa sssaaa nnneee aaassscccuuunnndddăăă ,,,sssăăă nnneee aaafffllleee

uuunnn gggeeesssttt,,,ooo iiinnnssspppiiirrraaațțț iiieee

dddooorrriiinnnțțțaaa ccceeellluuuiii ccceee îîîșșșiii pppiiicccuuurrrăăă sssuuudddoooaaarrreeeaaa

șșșiii pppiiiaaatttrrraaa dddăăă vvviiiaaatttăăă

dddăăă fffooorrrmmmaaa

iiiuuubbbiiirrreeeaaa dddeeevvviiinnneee

uuunnn eeettteeerrrnnn rrreeeccceee,,,șșșllleeefffuuuiiirrreeeaaa ssseeennntttiiimmmeeennntttuuullluuuiii

eeesssttteee sssiiinnnggguuurrraaa llleeegggăăătttuuurrrăăă

dddiiinnntttrrreee tttrrruuuppp șșșiii ttteeellluuurrriiiccc

oobbsseessiiee iinn nneeggrruu

Mihai Kanuti

nnniiiccciii nnnoooaaapppttteeeaaa

nnnuuu aaarrreee cccuuurrrgggeeerrreeeaaa

aaatttâââttt dddeee rrroootttuuunnndddăăă

pppoooaaattteee dddoooaaarrr cccââânnnddd vvviiissseeeaaazzzăăă

ooorrriii ssscccuuurrrgggââânnnddduuu---ssseee îîînnn pppiiiaaatttrrraaa iiiuuubbbiiirrriiiiii

sssăăă ssseee dddeeessscccooopppeeerrreee îîînnntttrrr---ooo mmmaaagggiiieee iiinnneeerrrtttăăă

iiirrreeeaaalll fffeeemmmiiinnniiinnn... ... ...

foto-selecţie Mihai Kanuti



poezie 18

DDaannssuull SStteelleelloorr

Doina Bârcă

Sfințite candelabre ale nopții

Stelele de jar în jocul lor,

ne-au amăgit că ne vor schimba sorții,

Ca eu și tu să fim nemuritori.

Și-n dansul lor cu unduiri sublime,

Ne-a amețit ducându-ne în ceruri...

Iar noi cu însușiri divine,

Mergeam pe cărăruia dintre doruri.

Beatitudinea ce o simțeam,

Ne-a dat curaj nebun de-a ne uni,

Și fără nouri,fără cer și stele,

Striveam tristeți în fiecare zi .

Nu mai doream să fim nemuritori,

nici să credem în însușiri divine,

Doream doar viața s-o putem trăi,

Ca-ntr-o poveste..... eu, cu tine !

Să privim pomii care dau în floare,

cu-aroma lor de bucurii,

ca esti romanta mea nepieritoare,

buchetul meu de melodii.

CCaattiiffeellaattee CCăăii

Doina Bârcă

Catifelate căi străbat,

Incorsetat de gânduri,

Și îmi doresc acum să fiu

O creangă ce-i dă muguri...

Dar labirintul vieții

Cu căi catifelate,

Schimbă a mele gânduri,

Când m-afundai în noapte.

O noapte ce zvâcnește,

Din gândurile-mi mute,

O noapte ce-mi așează

Mănunchi de flori la tâmple.

Necunoscute energii,

mă mângaie cu fluturi,

Și-n noapte eu devin acum,

O creangă ce-i dă muguri.



poezie 18

NNuu mmăă iiuubbii

Diana Olteanu

Nu mă iubi,

nu!

Nu voi a fi

un nici,

un vino,

un pleacă.

Priveşte-mă mai bine

în ochiul de vânătoare!

Ce știi tu?!

Săgeata mea se cheamă

Dor

Dor,… auzi?

Să-ți curgă prin oase precum Jiul

de la dreapta la stânga

din deal în vale.

Să te cânte,

să te spele,

peste umerii goi

aplecați,

plini de noi.

Nu mă iubi,

da?!

Unda aceea se joacă în inima ta

Simți?

E un simptom de îndrăgostire.

Tratează-l cu blândeţe,

iubește-mi dorul ,

căutătura ciutei ce-aleargă,

pe cerul singurătăţii tale,

tufișul de stele în care-mi privesc lacrimile.

Adoră-mă,

sau... nu!

Țintuiește-mi mai bine în ventriculul stâng

ofurile toate

și lasă-le să curgă

odată cu zorii

să fluture cu fluturii

albi, roz,

da,

cu cei roz mai ales.

Să te roadă

să te zâmbească,

așa, ștrengărește

cu zâmbetul pe care ţi l-am tighelit

pe marginea întrebărilor

și…

DDee--aaşş îînnttrreebbaa......

Diana Olteanu

ce-ai făcut cu sufletul meu,

mi-ai răspunde

că l-ai sădit în primăvară

laolaltă cu floarea-soarelui

sau, cine ştie, poate,

cu literele numelui tău.

De te-aş întreba

ce-ai făcut cu ochii mei,

mi-ai spune că i-ai aşezat pe perete

laolaltă cu șoaptele, cu gândurile



să-ţi fie oglindă, lacrima lor,

în nopţile tale pustii.

Nu te mai întreb

Ce vei face cu așteptările noastre .

Tu nu ştii încă răspunsul.

Va mai trece un val şi încă-o secundă .

Va mai flutura un pescăruș orfan

peste durerile facerii.

Tac.

OOddaattăă……

Diana Olteanu

Am fost odată, măr

Gândurile mele stăteau într-o fereastră

albe... ca un steag fluturat solilor

coborâți de pe „steaua fără nume".

Cu, sau fără voie,

am fost sufletul tău

picurat într-o clepsidră în nopțile

sorbite din pocale de ceață.

Tu... nu m-ai știut niciodată…

(mereu ai bătut la alte porți)

Urâtă, doar, urâtă,

rebela cu bluza descheiată

alergând desculță pe poteci de primăvară

în întâmpinarea iubirii

am fost

... și trup și suflet,

întrebare, mirare,

singurătatea din dreapta

ce o acoperea pe cea din stânga

cântecul despre viață și moarte

povestea mărului copt

poveste înflorită la flacăra durerii.

Am fost odată un măr

am fost cândva

... poveste?!

DDiiaannaa OOlltteeaannuu

Trandafir Sîmpetru

Diana Olteanu duce la păscut prin Craiova balauri de oţel cu o nuieluşă de alun. Grei armăsari joacă-n versurile sale lăcrimând lângă stele, trecând în galop pe-al cerului albastru. Sub frunţi de sticlă, în grosolane circumvoluţiuni, ea se vindecă de literatura română. Diana Olteanu ştie câte boabe de rouă vor încolţi în zece mii de luni, câţi vor muri, câţi vor trăi, totul ştie...

Vatra pământului e-ncinsă de atâta poezie, e ca un cuptor de zei, va fi pâine şi pentru ea până la urmă şi foamea va arde în cenuşa ei . Se întreabă uneori sub umbra cărei coroane de copac va putea să aţipească? În copaci, ard muguri de primăvară, stele încremenite în iarba verde unde se odihnesc gânduri vechi de statuie. Ea stă nemişcată şi liniştea fumegă cu miros de trandafiri pe aleea vieţii, se bucură de mireasma de răcoare, fiind oaspete în casa poeziei româneşti, când soarele se naşte şi moare.



cafeneaua cu peniţe 19

NNiiccoollaaee VVaassiillee

Lungu Lenuş

(cu suport astr.ro, ro.wikipedia, Academia de Științe Tehnice din România)

Nicolae Vasile (n. 16 iunie 1954,

Ludești, jud. Dâmbovița) este un inginer, cercetător, inventator, profesor universitar, prozator, poet din România. Este membru al Academiei de Științe Tehnice din România.

Şcoala primară a început-o în localitatea natală Ludeşti. Din motive medicale, un accident la picior, a întrerupt-o în clasa a VI-a. A continuat cu restul şcolii primare, liceul şi primul an de facultate fiind internat la Sanatoriul de Boli Osoase de la Mangalia, în perioada 1967-1974, cu excepţia clasei a XI-a pe care a urmat-o la Liceul «Vladimir Streinu» din Găeşti (1971-1972). După depăşirea problemelor medicale a continuat facultatea (1978) şi doctoratul (1985) la Institutul Politehnic din Bucureşti. După absolvirea studiilor

universitare tehnice şi-a desfăşurat activitatea în cercetare (1979-2010) la Institutul de Cercetări Electrotehnice (ICPE) din Bucureşti, unde a ajuns la funcţia de director general (1992-2005). Din 2010 este profesor la Universitatea Valahia din Târgovişte. A debutat ca publicist prin editorialele-eseu ale revistei Lucrările ICPE (1998-2001). Dintre acestea „Despre valoare”, „Despre eficienţă”, „Despre politică”, „Despre şanse”, „Despre imagine”. A fondat Ed. Electra, care pe lângă colecţiile tehnice a publicat şi o colecţie de literatură beletristică. Prin experienţa de viaţă şi activitate a dobândit o cunoaştere profundă a mediului spitalelor şi din cercetare-inovare, ceea ce a şi constituit sursele de inspiraţie pentru lucrările literare publicate. Debutul literar în volum a fost romanul „Punctul de sprijin” publicat de Ed. Mediamira din Cluj-Napoca în anul 2000. A apărut deja şi ediţia a doua, în anul 2007, la Ed. AGIR. Este un roman autobiografic având ca personaj central mama, un adevărat punct de sprijin spiritual pentru copiii săi. A urmat romanul „Echilibrul marinarului”, în anul 2006, o comparaţie între omul dinainte şi după 1989 în societatea românească. Eseul filozofic „Reinventarea omului”, publicat în anul 2011 la Ed. Bibliotheca, propune un model triunghiular al evoluţiei vieţii omului utilizând perspectiva interdisciplinară, inclusiv prin metode fizico-matematice. Premiul „Costache Olăreanu” pentru eseistică literară al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni pentru „Reinventarea omului” (2012). Membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (2010).

Scrieri Punctul de sprijin, Ediţia I, Ed.

Mediamira, Cluj-Napoca, 2000 şi Ediţia II, Ed. AGIR, 2007; Echilibrul Marinarului, Ed. AGIR, 2006; Ştiinţă şi prejudecăţi, Ed. Electra, 2010; Reinventarea omului, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2011; ed. II, 2012; Epistemologie. Perspectivă inter-

ccc aaa fff eee nnn eee aaa uuu aaa ccc uuu ppp eee nnn iii ţţţ eee


disciplinară, Ed. Bibliotheca Târgoviste, 2011. (în colaborare cu Maria Niculescu)

Referinţe Aurelian Ionuţ, Revista Cristalul, Nr. 8,

2001, p. 6, Emil Vasilescu, Revista Biblioteca, Nr. 8, 2002, p. 247-248, Mihai Olteneanu, Revista Univers ingineresc, 1-15 decembrie 2006, Cristi Groza, Revista Apollon, Nr. 20, 2011, Mihaela Ghiţă, Radio Romania Cultural, Emisiunea Planeta Ştiinţă/17 decembrie 2011, prezentarea eseului Reinventarea omului.

Opinii Pe parcursul întregii carţi, autorul este

urmărit indirect de imaginea celei care i-a dat viaţă, aceasta fiind figura marcantă a romanului. (Aurelian Ionuţ)

Punctul de sprijin se revendică speciei Bildungs Roman-ului, prin grija cu care urmăreşte devenirea personajului central. În jurul lui Alexandru şi din amintirile sale se dezvoltă naraţiunea încărcată de fapte adevărate, de la anii copilăriei, până la ultima pagină. Pornit din lumea satului dâmboviţean, parcurge o copilărie deloc idealistă, dar fastă, până când o banală accidentare la o miuţă în curtea şcolii il transferă pentru multă vreme în universul sanatorial. Capacitatea intelectuală a copilului, un fel de Moromete al ştiinţelor exacte, îl aduce însă mereu în frunte. Ascensiunea profesională, viaţa de familie, împlinirea ca om de ştiinţă, cu burse de studiu în ţări ale Apusului, îi multumeşte fiinţa fără a-i face tangibilă fericirea. Finalul cărţii îl găseşte pe protagonist într-un moment de reflecţie vecin cu pesimismul. Cum spunea Blaga, „o carte e o boală învinsă”, pare a acţiona răsturnat în cazul lui Nicolae Vasile, împlinirea de sine fiind pusă în discreţie în umbra mereu schimbătoare a timpului. (Emil Vasilescu)

Autorul eseului „Reinventarea omului”, publicat de Ed. Bibliotheca în anul 2011 face o apreciere a comportamentului uman utilizând instrumente matematice. El afirma „Ca om de tehnică, inventator, dascăl, am fost tentat să cred că omul nu are limite în inventivitatea lui, de câte ori a mai depăşit câte o barieră. Dar există o latură a creativităţii pe care omul nici măcar nu şi-a imaginat-o şi anume auto-reproducerea creaţiilor sale. Omul a creat automobile, avioane, roboţi, dar nu a reuşit, nici n-a încercat, nici măcar nu şi-a imaginat reproducerea acestora dintr-un fel de sămânţă. Samovarul nu s-a născut, n-a crescut şi n-a devenit locomotivă. Dumnezeu a creat omul, animalele, plantele şi acestea se reproduc, cresc, trăiesc şi mor. La fiecare trecere de la o fază la alta, aceste creaţii au dorinţa de a fi mai bine în faza următoare şi se adaptează la condiţiile mereu schimbătoare. Chiar şi la moarte omul speră să-i fie mai bine după. Dorinţele ne diferenţiază pe noi, creaţii ale lui Dumnezeu, de creaţiile noastre, invenţiile noastre, oricât de complicate ar fi acestea”. (Cristi Groza)

În „Reinventarea omului”, Nicolae

Vasile, dovedind că a frecventat filosofia clasică sau contemporană, ia în dezbatere întrebările fundamentale pe care omul şi le-a pus întotdeauna. Făcând o paralelă între ştiinţă şi religie, autorul reuşeşte, paradoxal, să găsească puncte comune celor două filosofii antagonice, creaţionistă – evoluţionistă. Într-un fel, tehnica şi omul modern îşi găsesc atribute comune care „reinventează” relaţia omului cu divinitatea. (Mihai Stan)




DDoouuăă vveeaaccuurrii ddee

ppooeezziiee rroommâânneeaassccăă

îînn zzeeccee ddeeffiinniiţţiiii şşii

ttoott aattââtteeaa ggâânndduurrii

Sorin Tudor

Poezia…

Poezia este căsătoria realității cu

idealul, în sufletul poetului. (Bogdan

Petriceicu Hasdeu, 1838 – 1907)

Poezia – trandafirul ce crește în potir

de aur, sufletul frumos. (Mihai

Eminescu, 1850 – 1889)

Poezia este însăși viața, e umbra și

lumina care catifelează natura și dă

omului senzația că trăiește cu planete lui

în cer. (Tudor Arghezi, 1880 – 1967)

Poezia este un veșmânt în care ne

îmbrăcăm iubirea și moartea. (Lucian

Blaga, 1895 – 1961)

Singura certitudine: poemul. Singura

cuminecătură: poemul. Luați, mâncați,

acesta este trupul și sângele nostru:

poemul. (Ilarie Voronca, 1903 – 1946)

Poezia este dimineața omenirii, istoria

sentimentelor înălțătoare, îndemnul

permanent către bine și adevăr. (Eusebiu

Camilar, 1910 – 1965)

Nimeni nu știe mai bine ca inima

secretele creierului. Poezia ar fi secretul

creierului scăpat din gura inimii.

(Grigore Vieru, 1935 – 2009)

Poezia nu este numai artă: ea este

însăși viața, însuși sufletul vieții. Fără

poezie omul nu s-ar distinge de neant.

(Nichita Stănescu, 1933 – 1983)

Poezia e ca o amantă: vine când vrea și

te lasă când vrea. (Emil Brumaru)

Poezia nu este o succesiune de

experiențe, ci o succesiune de viziuni.

(Ana Blandiana)

iiimmmaaagggiiinnneee::: MMMiiihhhaaaiii888222000000000 (((mmmiiihhhaaaiii cccrrr iiisss ttteee))) dddeeevvviiiaaannntttAAARRRTTT



… și poetul

Cu cât sunt mai rari poeții care au

lăsat numele lor la veacuri, atât mai

numeroși aceia care s-au pierdut în

adâncul uitării. (Grigore Alexandrescu,

1810 – 1885)

Bieții poeți sunt rău înțeleși în lumea

aceasta. Poezia este luată de o ușurătate.

Un adevăr în gura poetului este o poezie,

un simțământ în inima lui este o poezie!

Ei nu pot să spuie nici dorințele lor, nici

părerile lor… tot este poezie la ei.

(Dimitrie Bolintineanu, 1819 – 1872)

Cu cât o rimă este mai ușoară, cu atât

este mai ieftină și mai comună, și poetul

trebuie să se gândească de două ori

pentru a o întrebuința. Un poet distins

nu va rima niciodată “guriță – garofiță”.

(Titu Maiorescu, 1840 – 1917)

Cea mai mare licență poetică e a te

crede un poet chiar când ești. (Nicolae

Iorga, 1871 – 1940)

Poetul, donator de sânge la spitalul

cuvintelor. (Lucian Blaga, 1895 – 1961)

Poeții, în felul lor, fac asta prin fiecare

act de creație artistică. Încearcă “să

spună” așa cum nu s-a mai “spus”

niciodată; încearcă să redescopere

limbajul și se comportă – când sunt

“inspirați”- ca și cum limbajul n-ar fi avut

o Istorie, n-ar fi uzat, mistuit, profanat de

Timp. Privesc peste Vreme, la Dumnezeu

ca și cum ei, poeții, ar fi contemporanii

începuturilor Lumii, ar fi martorii

Cosmogoniei.(Mircea Eliade, 1907 –

1986)

Poeții sunt inima umanității. (Eugene

Ionescu, 1909 – 1994)

Vai autorului care nu seamănă cu

scrisul său, – și vai poetului care nu

seamănă cu versul său. (Nichita

Stănescu, 1933 – 1983)

Poetul e un dansator pe funie, un

jongler de cuvinte, un inventator de rime

rare, plin de ingenuitate și de har.

(Nicolae Manolescu)

Azi scriem poezia pe mari bucăți de

pâine. (Mircea Dinescu)

iiimmmaaagggiiinnneee::: pppiii rrr iii fffoooooolll dddeeevvv iiiaaannntttAAARRRTTT




IInntteerrvviiuu ccuu ppooeettuull

NNiiccoollaaee

DDooffttoorreeaannuu

Lenuş Lungu

Un interviu realizat de Lenuș Lungu pentru revista Chronos – Penița de aur.

Nicolae Doftoreanu este un om de

valoare pe plan profesional cât și un poet talentat ce srie cu sufletul și pictează pe ritm de „Tangou”. Nicu Doftoreanu ne destăinuie prin creațiile sale sentimente și trăiri. Are 7 volume publicate sub genericul Tangouri. Ne dăruiește o frumoasă lecție de iubire, de romantism generațiilor tinere ce trebuie să-și cultive dragostea.

Nicolae Doftoreanu s-a născut în anul 1951 în București. A absolvit facultatea TCM în cadrul Institutului Politehnic București devenind inginer. A debutat în revista „6.20.77” care apărea în cadrul Întreprinderii Tehnometal Bucureşti amplasată în Bucureştii Noi la capătul tramvaiului 6 şi 20 precum şi la capătul maşinii 77 – de unde şi numele revistei – unde între 1977 şi 1978 a publicat mai multe poezii: Mândrie, Tangoul ochilor albaştri, Arborele Genealogic şi Tangoul Curiozităţii

A fost membru activ al Cenaclului Fântâna Mioriţei iniţiat de scriitorului Emanoil Cobzalău ce şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Întreprinderii Mecanică Fină în perioada 1980 – 1982, care edita şi revista cu acelaşi nume, unde a publicat poezia Tangoul Vîrstelor. În anul 1990 şi respectiv 1991 au mai aparut în ziarul Adevărul poezia Mândrie iar în Suplimentul Literar Artistic al ziarului Tineretul Liber în numerele din 4.08.1990 şi 4.09.1991 poeziile: Tangoul Vîrstelor şi respectiv Tangoul meu şi Rugă pentru un fluture.

A mai colaborat la ziarul Gând Românesc din Alba Iulia unde a publicat în anul 1990 poeziile Mândrie şi Rugăciune. Din anul 1997 a început să participe la şedinţele lunare ale cenaclului „Destine” din cadrul Societăţii Culturale „Destine” condus de scriitorul, editorul şi omul de cultură Victor Gh. Stan, ce editează ziarul cu acelaşi nume, unde i-au fost publicate mai mult poezii.

În anul 1998 a luat Premiul I la Concursul Naţional de Poezie – Ediţia a VI-a, tot în 1998 la concursul „Cititorul punctează poetul” organizat de Societatea Culturală „Destine” cu poezia „Rugăciune” publicată în nr. 80 din 1998 al ziarului „Destine” (rezultatul jurizării cititorilor publicat în nr. 81/1999). A mai luat premiul III în 2001 şi premiul II în 2002 la acelaşi concurs. A fost publicat în volum prima oară în aprilie 2000 în Antologia „Copacul cu Frunze albe“ a laureaţilor concursului „Cititorul punctează poetul”.

A publicat volumele de poezii „Tangouri” apărut în 2002, „Tangoul, mereu Tangoul“ aparut în 2004, „Sub semnul Tangoului“ apărut în 2005, „Tangouri Altfel“ şi „Tangoul mereu Tânăr” aparut în 2010, toate la editura Destine şi „Tangouri de Ieri, Tangouri de azi” aparut în 2012 la Editura Arefeana.

A publicat constant şi în Ziarul ştirilor de Cluj, ce apare pe internet, precum şi în revistele Apollon, Pagini Româneşti din Noua Zeelanda, Onyx din Irlanda, Cetatea lui Bucur, Cronica Fundaţiilor, etc.

Lenuș: Ce v-a îndreptat spre literatură?

Nicolae Doftoreanu: Mărturisesc că am ajuns în Împărăţia Vorbelor Frumoase care este literatura, încă din perioada preadolescentină când încă eram un locuitor din clasa de mijloc a ţării lui „A fost odată ca niciodată”.

Îmi amintesc că în acea perioadă devoram cărţile pe care le cumpăram cu greu din restul rămas de la pâine sau cafea: câte 15 sau câte 20 de bani. Sumele adunate din greu şi cu asiduitate îmi dădeau combustibilul necesar menţinerii acestei pasiuni.



Dar adevărata mea orientare spre literatură a început în ultimii ani de liceu

Era perioada când, după ce se făcuse o epurare a învăţământului la nivel superior, unii din profesorii universitari de excepţie din acea vreme au ajuns sa predea la clasele Liceu. Un astfel de profesor pe nume Velican mi-a descoperit şi încurajat pasiunea

Este adevarat ca din punct de vedere al profesiei, eu fiind inginer, deci calat mai mult pe parte tehnică, nu era de aşteptat să apuc pe acest drum... şi totuşi...

Ei bine, pot să vă mărturisesc că această pasiune pentru poezie apărută din liceu, chiar dacă nu am lăsat-o să moară de tot, o neglijam, scriind aşa numai pentru mine, fără a mă gândi că voi publica ceva vreodata. Ceea ce a contat însă enorm a fost întilnirea cu mentorul Cenaclului Literar – Artistic Destine, D-ul Victor Gh. Stan Preşedintele Filialei Bucureşti – Literatură pentru copii şi tineret a Uniunii Scriitorilor din România, care, aşa, mai mult în glumă, m-a împins să vin mai hotărât spre ea incitindu-mă în a mă face să particip mai activ în acest domeniu.

Acesta a fost momentul cheie în care pot spune că mi-am altoit destinul pe copacul literar.

Lenuș: De ce aţi ales poezia?

Nicolae Doftoreanu: Greu de răspuns la această întrebare deoarece nu mi-am pus-o niciodată până acum, întodeauna mergând spre ceea ce am simţit. Am simţit astfel imboldul de a scrie şi forma sub care m-am exprimat a fost…poezia.

De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, vinovat este totuşi şi poetul Ion Minulescu pe care… în Tangoul Romanţelor:

L-am re-ntîlnit şi amintit,

Că la-nceput,

Cînd l-am văzut şi cunoscut,

L-am întrebat:

– Cum s-a-ntâmplat de te-ai păstrat,

Cam prăfuit e-adevărat,

Dar neschimbat?!

„De unde vii şi cine eşti “?!

Şi mi-am răspuns când i-am citit ROMANŢA NOULUI VENIT.

M-a inspirat deoarece sub aparenta lejeritate de tratare în versuri a sentimentului perpetuu care este iubirea, se ascundea de fapt foarte multă filosofie.

Lenuș: Când aţi realizat că vroiaţi să deveniţi scriitor?

Nicolae Doftoreanu: Întrebarea dvs. este redundantă dacă o coroborăm cu cele spuse mai devreme. Încadrarea modestei mele persoane la capitolul scriitori, ţinând cont de activităţi – nu am publicat decât 7 volume de poezii – este, acum că mă întrebaţi – puţin forţată. Consider că mai am ceva drum de parcurs ca să mă pot autodenumi aşa. Deocamdată mă consider

ccc aaa fff eee nnn eee aaa sss uuu aaa ccc uuu ppp eee nnn iii ţţţ eee


încă un ucenic în acest domeniu. O să încerc însă să intru în nişte detalii de natură personală care să răspundă totuşi punctual întrebării Dvs.

De fapt nu pot spune că a fost un moment anume, materializat în timp, deoarece a dori să devii scriitor nu o hotărăşti aşa… brusc într-o zi la o anumită oră. E un proces îndelungat în care se coagulează mai multe etape ale trăirii personale care dau vieţii un anume sens. Aş spune că e ceva ce simţi sau nu simţi că trebuie făcut.

Dacă nu există însă pasiune… totul e declarativ. A clama Eu Sunt Scriitor ar fi cea mai mare greşeală şi ar întina memoria marilor scriitori înaintaşi. Noi, cei de azi suntem în esenţă o prelungire a idealurilor lor.

Dacă devenim sau nu scriitori într-un final o decide măria sa Timpul!

Lenuș: Ce ne puteţi spune în mare despre copilăria dumneavoastră?

Nicolae Doftoreanu: Sunt atâtea lucruri frumose dar din păcate timpul e necruţător cu noi, cu memoria, dar mai ales cu spaţiul alocat acestui interviu aşa că vă dau doar un extras din poezia mea Tangoul Copilăriei… publicată prima oară în Antologia «Copacul cu Frunze albe» apărută la Editura Destine în anul 2000 şi

apoi în Volumul «Tangouri » apărut la Editura Destine în anul 2002:

„... Daţi-mi TIMP!

Daţi-mi timp să mă bucur,

Să merg acolo unde… Nimic nu e perfect,

Pentru că totu-abia se naşte trecând de la o

lume la celaltă

Daţi-mi!!

Daţi-mi TIMP!

Daţi-mi timp să vă mulţumesc…

Sau NU!

Nu!

Mai bine nu îmi daţi nimic

Din tot ce aţi putea să-mi daţi!

Lăsaţi-mi doar… COPILĂRIA!»

Cred că am răspuns astfel integral întrebării Dvs.

Lenuș: Când aţi scris prima dumneavoastră carte şi care a fost aceasta?

Nicolae Dftoreanu: Publicasem sporadic începând cu anul 1977 în revista 6.20.77, în ziarul Adevărul,în ziarul Gând Românesc din Alba Iulia, în Suplimentul Literar Artistic al ziarului Tineretul Liber etc, dar în carte tipărita nu, deoarece nu mă gândisem încă la publicarea unui volum de poezii de sine stătător.

De fapt prima carte – din punct de vedere fizic – era scrisă încă demult din 1974, dar efectiv ideea de a-mi publica creaţia în volum a venit în 1988 după ce am luat Premiul I la Concursul Naţional de Poezie – Ediţia a VI-a 1998. Concursul se numea „Cititorul punctează poetul” şi a fost organizat de Societatea Culturală Destine condusă de de scriitorul, editorul şi omul de cultură Victor Gh. Stan, actualmente Preşedintele Filialei Bucureşti – Literatură pentru copii şi tineret a Uniunii Scriitorilor din România. Fără aceasta întâmplare fericită probabil că şi azi aş avea poeziile în sertar. Ba chiar vă voi dezvalui nişte detalii.



Concursul în sine, aşa cum am menţionat anterior, avea la bază o idee interesantă care m-a atras de la început:

Poeziile publicate fără numele autorului erau jurizate de cititori!

Am trimis şi eu o poezie la concurs fără prea mari iluzii întrucât eram chiar debutant total, nemaiparticipâd până atunci la o astfel de manifestare. După câteva zile de la apariţia ziarului în care erau publicate toate poeziile, în cadrul unor discuţii profesionale – în acea perioada eram Şef de serviciu în cadrul RENEL – una din colegele mele din ţară, cu care lucrasem pe vremuri în minister şi care venise atunci la Bucureşti pentru o serie de raportări, m-a rugat să o las să stea la mine în birou să citească nişte materiale. Bineinteles ca nu a fost nici o problemă şi după ce şi-a terminat treaba,cum mai avea citeva ore până la tren a mai rămas la mine la o cafea. Eu am plecat din birou la o şedinţă, cam ½ h şi când m-am întors am văzut-o citind ziarul în care apăruse şi poezia mea – fără numele autorului – făcând adnotări. Uitindu-mă mai bine am văzut că notase cu 10 poezia mea, ea fiind una din membrele juriului.- lucru pe care l-am aflat atunci întâmplător. Bineinţeles că m-am bucurat în sinea mea, dar nu am spus atunci nimic, mergând pe premisa că este o întimplare şi nimic mai mult. Mă gândeam totuşi la ceea ce spunea cândva Gabriel Garcia Marquez „Nu lupta peste puterile tale. Cele mai bune lucruri se întâmplă atunci când nici nu te aştepţi“ Adică mai pe scurt speram… dar nu eram disperat să câştig. Şi totuşi se pare că minunea s-a întâmplat şi am câştigat chiar neluptând peste puterile mele. Soarta mi-a deschis atunci se pare această poartă.

Prima carte publicată a fost în 2002 şi s-a numit simplu Tangouri!

Lenuș: Ce rol a jucat literatura în viaţa dumneavoastră?

Nicolae Doftoreanu: Literatura nu joacă un rol… este chiar ROLUL care ajută

la împlinirea vieţii Fără literatură eram probabil mai sărac cu câteva sentimente pozitive profunde şi, mai ales, eram fără viaţă adevărată – aşa cum sunt azi mulţi dintre compatrioţii noştrii care s-au lăsat copleşiţi şi cuceriţi de rutina consumistă a eternului cotidian, uitând că există şi o Împărăţie Vorbelor Frumoase, aşa cum îmi place mie să denumesc literatura, în care spiritul poate dansa liber… chiar şi un Tangou.

Lenuș: Ce contează pentru dumneavoastră mai mult, reacţiile criticilor sau ale cititorilor?

Nicolae Doftoreanu: Cred că amândouă sunt importante,dar,dacă v-aş spune că nu mă interesează de fapt nici una nici alta,probabil că o să consideraţi reacţia mea anormală.Dar să vă spun ceva: Mă interesează doar recaţia celor pentru care scriu a iubitorilor de frumos şi poezie!

Ca să mă fac mai bine înţeles citez din Tangoul Poeziei care a fost publicat în Volumul «Tangouri Altfel» la Editura Destine în anul 2008:

„Pentru a citi poezie,

Pentru-a-i înţelege sensul,

Trebuie să ieşi din stresul

Ce-l provoacă “Moartea Vie”,

Care,

După cum se ştie,

Are-o singură deviză:

Relaxarea nu-i permisĂ!

Ăsta-i este interesul:



De a ne opri din mersul

Spre frumos şi spre lumină

Suprimându-ne-n rutină…“

Lenuș: Credeţi că scriitorii se folosesc de nişte lucruri pe care le-au trăit?

Nicolae Doftoreanu: Răspunsul la această întrebare depinde de ce înţelegeţi dvs. prin a trăi… Poţi trăi real sau virtual… dar dacă nu trăieşti şi emoţional atunci la ce să folosească cuvintele? Vorba marelui Eminescu… doar ca să sune din coadă!?

Din păcate unii numai asta fac… se prefac. Universul intim al poeziei este însă mult mai complex decât pare la prima vedere şi desigur că include şi trăiri personale. Acum dacă astea plac sau nu depinde de receptivitatea şi momentul citirii. Pentru mine o poezie trebuie să aibă cap şi coadă deoarece altfel mesajul se pierde pe drum şi devineprecum reclamele ciuntite de la TV… greu de înţeles, chiar dacă umplu spaţiul alb al coalei de hârtie!

Lenuș: Ce este lectura pentru dumneavoastră? Poate fi ca o terapie?

Nicolae Doftoreanu: Aş spune că e ca un drog care dă dependenţă, dar asta ar însemna să mânjesc imaginea cerului cu stele în plină zi. Este o necesitate permanentă de conectare cu lumea cărţilor! Aşa cum am mai spus, practic dacă nu mai citim – uneori nu ne mai citim nici chiar între noi, creatorii de poezii – cărţile ne ţin departe de cunoaştere. Nu le mai ştim limba care din universală devine de neânţeles. Devenim proprii noştrii duşmani. Cărţile atunci ne şoptesc „duşmăniţi veţi fi de toate” nemaidându-ne acces la Imaginaţie!

Acolo unde cartea scrisă a pătruns întradevăr terapia vieţii acţionează impecabil. Aţi văzut vreodată copii care debordeazî de imaginaţie să respingă cărţile? Fie că sunt de colorat, de poveşti

etc, etc sunt trişti când nu li se dă acces la hârtia tipărită?

Deci… DA! Lectura este pentru mine o plăcere nu o obligaţie şi DA! Poate devini terapie când e nevoie e asta!

Lenuș: Credeţi că trebuie mai mult promovată literatura în Romania?

Nicolae Doftoreanu: În primul rând… cine mai promovează azi cultura? Cine mai are nevoie de ea, când nu face „rating”!? Totul merge în virtutea inerţiei! Literatura, care este o parte importantă din acest calup numit generic cultură, nu are nici ea altă soartă!

Încercări, aşa ca ale dvs. sunt lăudabile, dar de fapt nu fac decât să pună o picătură de apă în deşertul setei de cunoştere. Anticultura DA! este promovată masiv deoarece cu oameni care au doar grija zilei de mâine se poate face aproape orice! Desigur că apar multe cărţi! Poate prea multe! La un moment dat cineva spunea că „mai mult se publică decât se citeşte” şi poate că avea dreptate, dar cine este de vină? Înainte ca să obţii o carte bună trebuia să ai relaţii la librărie. Acum, când avem târguri de carte şi se vând cărţi la farmacie,la supermarket-uri şi mai ştiu eu unde. Totuşi se pare că rămân cărţile în rafturi. Atunci întreb din nou cine este de vină?

Nu cred că este de vină nimeni decât noi… cei care am uitat de suflet. Trebuie să ajungem la sufletul cititorilor şi să începem să educăm tânăra generaţie. Să nu uităm că cea mai bună investiţie este în copii



Şi totuşi… şi totuşi eu sunt optimist. Trebuie încercat mereu şi mereu până se vor trezi toţi cei care dorm şi nu sesizează că fără literatură autohtonă murim ca naţie!

Lenuș: Care este mesajul dumneavoastră pentru cititorii revistei Chronos?

Nicolae Doftoreanu: Aşa cum pe la 1800 şi ceva Ion Heliade-Rădulescu spunea „scrieţi copii orice numai scrieţi”… eu parafrazez şi spun cititorilor revistei Chronos… citiţi orice apare în revistă, numai citiţi… şi făceţi-vă cunoscut punctul de vedere pentru a ajuta revista să crească şi să-şi împlinească destinul!

Lenuș: Vă mulțumesc frumos pentru interviul acordat și vă doresc mult succes în activitatea literară.

TTAANNGGOOUULL

BBĂĂTTRRÂÂNNEEŢŢIIII

Nicolae Doftoreanu

Moto 1:

Deosebim două tipuri de pedepse: Cu

moartea şi cu… viaţa.

Moto 2:

Dacă tinereţe ar şti… Dacă tinereţea ar

putea…

Filozofie glumeaţă de cafenea

Când eşti bătrân

devii obiect,

Chiar de-ai trei inimi mari în piept!

Şi… ca obiect… n-ai nici un drept!

Chiar speri că nu vei deranja!?

… E cam târziu spre-a mai spera.

Tot ce-ai avut de spus ai spus…

În alte vremuri ce s-au dus!

Şi chiar de vezi ce-a fost greşit,

Nu poţi să-ndrepţi:

Eşti depăşit!

De vrei cumva a face schimbul

Constaţi că nu-ţi ajunge timpul!

Şi pasul tău spre tinereţe

e luat în seamă… Ca bineţe!

Te simţi privit impertinent şi fără nici un

sentiment?!

De fapt... le eşti indiferent

La tineri pari cam demodat dacă încerci să

dai un sfat!

Nu fi aşa de... tulburat!

Nu fi pe viaţă supărat!

Nu are rost să fii copil!

Ce-a fost, a fost: Acu-i alt stil!

Dar nu te face că nu ştii:

Ce-a fost din nou... va reveni

Chiar dacă tu nu vei mai fi!

Toţi care vin din urmă,

TOŢI!!

Vor trece prin aceleaşi porţi!

Nu iei în seamă acest aspect?!

... E treaba ta, dar să-ţi spun drept

Nu scapă nimeni de... subiect

Oricâte... inimi are-n piept.




ÎÎnnţţeelleeppcciiuunneeaa uunnuuii

oomm dduuppăă oo vviiaaţţăă

ttrrăăiittăă îînn vvrreemmuurriillee

nnooaassttrree

Jane Fonda

(după o sursă internistică)

DDuuppăă ccee aaţţii ttrreeccuutt ddee 6600 ddee aannii,, ppeennttrruu ccăă

nnuu mmaaii aavveeţţii ffooaarrttee mmuullţţii aannii îînn ffaaţţăă şşii ppeennttrruu ccăă

nnuu ppuutteeţţii lluuaa ccuu vvooii nniimmiicc aattuunnccii ccâânndd vvăă dduucceeţţii,,

nn--aarree rroosstt ssăă mmaaii ffiiţţii pprreeooccuuppaaţţii ssăă eeccoonnoommiissiiţţii..

AAşşaaddaarr,, cchheellttuuiiţţii bbaanniiii ppee ccaarree ii--aaţţii ppuuss

ddeeooppaarrttee,, ffaacceeţţii eexxccuurrssiiii,, ccuummppăărraaţţii ccee vvăă ffaaccee

ppllăăcceerree şşii ddăărruuiiţţii ccee vvăă ppuutteeţţii ppeerrmmiittee.. NNuu vvăă

ggâânnddiiţţii ssăă llăăssaaţţii cchhiiaarr ttoott ccee--aaţţii aaggoonniissiitt ccooppiiiilloorr

şşii nneeppooţţiilloorr,, ppeennttrruu ccăă nnuu vvrreeţţii ssăă--ii ttrraannssffoorrmmaaţţii

îînn nniişşttee ppaarraazziiţţii ccaarree aaşştteeaappttăă ccuu nneerrăăbbddaarree

zziiuuaa îînn ccaarree vveeţţii mmuurrii.. NNuu vvăă ffaacceeţţii ggrriijjii ddeesspprree

ccee--oo ssăă ssee îînnttââmmppllee ccuu eeii ssaauu ccuumm vveeţţii ffii

ppoommeenniiţţii,, ppeennttrruu ccăă aattuunnccii ccâânndd nnee îînnttooaarrcceemm îînn

ţţăărrâânnăă nnuu mmaaii aauuzziimm nniiccii llaauuddeellee şşii nniiccii ccrriittiicciillee..

TTiimmppuull îînn ccaarree vv--aaţţii bbuuccuurraatt ddee vviiaaţţaa ppee ppăămmâânntt

şşii ddee bbuunnuurriillee ppee ccaarree llee--aaţţii aaggoonniissiitt ccuu aattââttaa

ttrruuddăă ssee vvaa ssffâârrşşii.. NNuu vvăă ffrrăămmâânnttaaţţii pprreeaa mmuulltt îînn

lleeggăăttuurrăă ccuu ccooppiiiiii,, ppeennttrruu ccăă şşii eeii aauu ddeessttiinnuull lloorr

şşii oorr ssăă--şşii ggăăsseeaassccăă,, ccuu ssiigguurraannţţăă,, ddrruummuull îînn

vviiaaţţăă.. NNuu ffiiţţii ssccllaavvuull ccooppiiiilloorr vvooşşttrrii!! ŢŢiinneeţţii

lleeggăăttuurraa ccuu eeii,, iiuubbiiţţii--ii,, aajjuuttaaţţii--ii ccâânndd aauu nneevvooiiee,,

ddaarr îînn aacceellaaşşii ttiimmpp,, bbuuccuurraaţţii--vvăă ccââtt mmaaii ppuutteeţţii ddee

bbaanniiii ppee ccaarree ii--aaţţii ssttrrâânnss..

VViiaaţţaa îînnsseeaammnnăă mmaaii mmuulltt ddeeccââtt mmuunnccăă..

PPeennssiioonnaaţţii--vvăă ccââtt ddee ddeevvrreemmee ppuutteeţţii şşii bbuuccuurraaţţii--

vvăă ddee vviiaaţţăă.. NNuu aaşştteeppttaaţţii pprreeaa mmuullttee ddee llaa ccooppiiiiii voştri. Majoritatea îşi iubesc părinţii, dar vor fi prea ocupaţi cu serviciul şi alte angajamente ca să le fie de prea mare ajutor. Există însă şi copii nepăsători, care s-ar putea să înceapă să se certe pe bunurile voastre cât sunteţi încă în viaţă şi chiar să-şi dorească să muriţi mai repede, ca să vă poată moşteni casa şi bunurile. În general, copiii cred că li se cuvine să capete tot ce posedaţi, în timp ce voi n-aveţi niciun drept să vă atingeţi de banii lor. Prin urmare, după vârsta de 50-60 de ani, nu vă mai risipiţi energia şi nu vă mai periclitaţi sănătatea în schimbul unei averi şi mai mari, muncind

până intraţi în mormânt. S-ar putea ca banii voştri să n-aibă nicio valoare în faţa doamnei cu coasă.

Când să ne oprim să mai facem bani? Cât înseamnă destul? O sută de mii Un milion ? Zece milioane? De pe zecile de hectare de teren pe care le posedaţi mâncaţi câteva legume şi o jumătate de pâine pe zi; din cele trei case pe care le-aţi construit, n-aveţi practic nevoie decât de câţiva metri pătraţi: un dormitor, o cameră de zi, o baie şi o bucătărie. Atâta vreme cât aveţi o locuinţă şi suficienţi bani pentru hrană, îmbrăcăminte şi utilităţi, staţi foarte bine. Ar trebui să fiţi fericiţi.

FFiieeccaarree ffaammiilliiee aarree pprroobblleemmeellee eeii,,

iinnddiiffeerreenntt ddee ssttaattuuttuull ssoocciiaall.. NNuu vvăă mmaaii

ccoommppaarraaţţii ccuu aallţţiiii îînn cceeeeaa ccee pprriivveeşşttee ppootteennţţaa

ffiinnaanncciiaarrăă.. RReennuunnţţaaţţii llaa ccoommppeettiiţţiiaa cciinnee aarree mmaaii

mmuullttee ppoosseessiiuunnii ssaauu aaii ccuuii ccooppiiii ssuunntt mmaaii

ddoottaaţţii...... mmaatteerriiaall şşii ssee pplliimmbbăă mmaaii mmuulltt pprriinn

bbaarruurrii ssaauu pprriinn ssttrrăăiinnăăttaattee.. MMaaii ddeeggrraabbăă ppuunneeţţii

îînn bbaallaannţţăă cciinnee aarree mmaaii mmuulltt ttiimmpp lliibbeerr,, cciinnee eessttee

mmaaii ffeerriicciitt,, mmaaii ssăănnăăttooss şşii mmaaii lloonnggeevviivv..

NNuu vvăă ffrrăămmâânnttaaţţii îînn lleeggăăttuurrăă ccuu lluuccrruurriillee

ppee ccaarree nnuu llee ppuutteeţţii sscchhiimmbbaa.. NNuu aajjuuttăă llaa nniimmiicc,,

iiaarr oo ssttaarree ppssiihhiiccăă pprrooaassttăă vvăă ppooaattee îîmmbboollnnăăvvii..

CCrreeaaţţii--vvăă oo ssttaarree ppeerrmmaanneennttăă ddee bbiinnee şşii

iiddeennttiiffiiccaaţţii ccee vvăă ffaaccee ffeerriicciiţţii.. AAttââttaa ttiimmpp ccââtt

ssuunntteeţţii ssăănnăăttooşşii şşii bbiinnee ddiissppuuşşii,, vvăă vveeţţii ffaaccee

ppllaannuurrii şşii vveeţţii aaşştteeppttaa ccuu nneerrăăbbddaarree zziiuuaa

uurrmmăăttooaarree.. OO zzii ddiinn vviiaaţţăă ffăărrăă uunn mmoommeenntt ddee

bbuuccuurriiee eessttee oo zzii ppiieerrdduuttăă.. OO zzii ccaarree aadduuccee uunn

mmoommeenntt ddee bbuuccuurriiee eessttee oo zzii ccââşşttiiggaattăă.. UUnn

ssuufflleett ooppttiimmiisstt vviinnddeeccăă bbooaallăă mmaaii rreeppeeddee.. IIaarr uunn

ssuufflleett ffeerriicciitt nniiccii nnuu aarree ccee vviinnddeeccăă,, ppeennttrruu ccăă nnuu

ccuunnooaaşşttee bbooaallaa..

PPăăssttrraaţţii--vvăă oo ssttaarree ddee ssppiirriitt ppoozziittiivvăă,, ffaacceeţţii

mmiişşccaarree îînn ffiieeccaarree zzii,, îînnttoottddeeaauunnaa aaffaarrăă,, llaa

ssooaarree,, mmâânnccaaţţii mmuullttee aalliimmeennttee ccaarree ccoonnţţiinn

vviittaammiinnee şşii mmiinneerraallee,, şşii vveeţţii aavveeaa ttooaattee şşaannsseellee să mai trăiţi 30-40 de ani în deplină sănătate şi vigoare. Bucuraţi-vă de ceea ce aveţi şi de tot ce vă înconjoară. Şi nu uitaţi de prieteni. Ei sunt una din bogăţiile vieţii. Faceţi-vă prieteni trainici, respectând câteva reguli simple: Ascultaţi-i fără să-i întrerupeţi; vorbiţi-le fără să le reproşaţi ceva; faceţi-le daruri fără să le pretindeţi ceva în schimb; răspundeţi-le fără să-i contraziceţi; iertaţi-i fără să-i pedepsiţi; promiteţi-le fără să uitaţi.

Aşa, nu veţi fi niciodată singuri.

Vă doresc o viaţă lungă şi împlinită!



in memoriam 24

IInnffeerrnnuull pprriinn ccaarree

aauu ttrreeccuutt ffeemmeeiillee--

mmaarrttiirr îînn îînncchhiissoorriillee

ccoommuunniissttee

Ion Ionescu Bucovu

Închisorile comuniste din timpul lui Dej și Ceaușescu au fost adevărate acte de barbarie nu numai pentru bărbați, ci și pentru femei. Peste două milioane de oameni, bărbați și femei, dintr-un total de 18 milioane din care era alcătuită populația țării, au trecut prin chinurile de nedescris ale iadului închisorilor comuniste.

Aproximativ zece mii de femei cu

vârste cuprinse între 12—90 de ani au fost smulse din sânul familiilor, înjosite, bătute și aruncate în închisori sub diferite motive puierile. Singura lor crimă era de a-și apăra soții, tații, frații, ideile și credința în Dumnezeu. Din exces de zel, justiția comunistă le-a tratat la fel de inuman ca și pe bărbați, de multe ori chiar mai rău. În afara închisorilor mixte, au existat închisori numai pentru femei cum erau cele de la Mislea, Mărgineni, Miercurea –Ciuc, Dumbrăveni sau Aiud. Aici nu aveau voie să facă nimic, să știe nimic, decât să stea în insalubrele încăperi, fără pat sau încălzire. Mâncare primeau o dată la trei zile, erau bătute, violate, înjosite.

Aș cita câteva nume de femei

intelectuale ca pictorița Maria Brateș Pillat, Cella Delavrancea, care fusese doamna de companie a reginei, pianista de succes și un mare cronicar muzical al vremii, Alice Voinescu, Michaela Ghițescu, Marietta Sadova, scriitoare, Simina Mezincescu, muziciană, alături de alte sute de profesoare retrogradate și anchetate.

Nici călugărițele nu au făcut excepție

de la acest calvar. Citez numai câteva precum Sora Clara Catrina Laslau, sora Tereza sau Mater Anuntiata care au îndurat ani grei de închisoare, alături de alte femei de religie baptistă, penticostală, adventistă de ziua a șaptea, martorele lui Iehova etc.

Deportarea sau domiciliul forțat au fost

alte variante ale detenției. E cazul Martei Vasiliu, aflată în vacanță la bunicii ei din Basarabia, în anul 1944, care a fost trimisă în Siberia, la vârsta de 16 ani, cu o pedeapsă de 5 ani de domiciliu forțat. În 1955 când s-a întors acasă, și-a găsit mama moartă, ea fiind marcată pe viață și bolnavă.

În aceste închisori indiferența a transformat nașterile în tragice evenimente. Lipsite de asistență medicală, deținutele nășteau cu ajutor dintre ele, rupând ombilicul fătului cu dinții. În aceste condiții ori copilul ori mama mureau. Exemplu unei deținute Coca este de notorietate. Nevoită să suporte două zile contracțiile nașterii în duba securității transferată de la o închisoare la alta, i-ai scos un copilaș de 4 kg. în bucăți. (Ana-Maria Marin, Prin poarte cea strâmtă). Când nașterile decurgeau normal, copiii le erau luați de la pieptul mamelor și duși la orfelinate. Este și cazul notoriu al Ioanei Raluca Voicu-Arnăuțoiu, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Pop, al cărei tată a fost executat la Jilava, care a

iii nnn mmm eee mmm ooo rrr iii aaa mmm


reușit de abia în 1990 să-și cunoască mama.

Cele mai grele abuzuri erau abuzurile

sexuale, ca modalități de represiune. Pe lângă paznicii care le batjocoreau, condamnatele politice erau lăsate pe mâna unor brute care își băteau joc de ele.

În afara violului, femeile care făceau

greva foamei erau hrănite cu furtunul, ca în cazul doamnei Brătianu, care pe motiv că făcea des greva foamei, „îi erau deschise maxilarele cu forța și-i turnai lături pe gât. Gura îi era o rană.”

Îmbătrânite prematur, cu părul albit, și

cu privirile rătăcite de spaimă și nesiguranța dobândită în anii de detenție, erau marcate de terorile suportate, cât și de pierderea celor dragi. Boli precum icterul, tuberculoza, ulcerul, pelagra, scorbutul, cancerul, depersonalizarea erau doar câteva din ele.

Acestor suflete- martir le aducem un

pios omagiu, întrebându-ne ca Cioran: „Sunt lacrimi care sfredelesc pământul și răsar ca aștrii pe alte cercuri”. Dar puteau să fie sori care ne-ar fi luminat văzduhul.

GGEEOORRGGEE EENNEESSCCUU --

ccoommppoozziittoorr,,

ddiirriijjoorr,, vviioolloonniisstt,,

pprrooffeessoorr

Ioan Muntean

(n. 19 august 1881 - d. 4 mai 1955)

Primele noţiuni muzicale le-a primit din copilărie la Dorohoi. La vârsta de 7 ani trece la Conservatorul din Viena, după care urmează Conservatorul Naţional de Muzică din Paris.

În capitala Franţei va debuta strălucit printr-un recital de autor, la vârsta de numai 15 ani, după care urmează un senzaţional debut ca simfonist cu Poema Română, la vârsta de 17 ani. În acelaşi an, 1898, va apărea şi la Ateneul Român ca dirijor, compozitor şi violonist.

La Paris a fondat şi a condus Trio-ul instrumental şi cvartetul de coarde George Enescu, a început să predea lecţii de vioară şi să desfăşoare o susţinută activitate de violonist-concertist.

În ţară, Enescu a concertat cu Filarmonica din Bucureşti şi cu Orchestra simfonică din Iaşi. A fost membru fondator şi preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români. În a doua parte a vieţii, Enescu şi-a intensificat activitatea pedagogică, printre elevii săi numărându-se Yehudi Menuhin, Ida Haendel, Lola Bobescu, Henryk Szering ş.a.

A publicat volumul memorialistic Les souvenirs de Georges Enesco, tradus şi în limba română. La 4 mai 1955 s-a stins din viaţă la Paris.



in memoriam 25

TTRREEBBOONNIIUU

LLAAUURRIIAANN -- ffiilloolloogg

Ioan Muntean

(n. 17 iulie 1810, - d. 25 februarie 1881)

Studiază mai întâi la Sibiu şi Cluj, apoi la Viena, consacrându-se carierei de profesor. În anul 1842 este chemat la Bucureşti, la şcoala de la Sf. Sava unde predă filosofia. Cultul pentru istoria naţională insuflat de opera fruntaşilor Şcolii Ardelene îl apropie de Bălcescu, împreună cu care, în 1845, scoate Magazin istoric pentru Dacia în tipografia de la Sf. Sava.

Preocupările filologice s-au manifestat încă de la Viena, în 1840, când tipărea Tentamen criticum. Animat de un profund patriotism, participă la evenimentele revoluţionare de la 1848 din Transilvania şi este, ca şi Timotei Cipariu, unul dintre secretarii adunării de la Blaj, citind „petiţiunea naţională”. În 1851 se află în Moldova ca profesor, editor de manuale şi inspector al şcolilor la Iaşi. Revenit în Bucureşti, îl aflăm printre susţinătorii unirii, iar în timpul domniei lui Cuza, lucrează pentru înfiinţarea Universităţii din Bucureşti unde este numit profesor de literaturi clasice.

Figurează printre fondatorii Academiei Române şi unul din primii ei vicepreşedinţi. Moare la 25 feb. 1881. Numele lui Laurian este legat de curentul latinist ce s-a manifestat la noi în sec. XIX, el reprezentând

aspectul romantic al filologiei române.

De numele său este legată şi apariţia celor trei volume din Dicţionarul limbii române editat între anii 1871-1876, împreună cu I.C. Massim. La elaborarea acestei lucrări au mai colaborat Timotei Cipariu, George Bariţiu, Iosif Hodoş, G. Sion.

Lucrarea cuprinde două părţi. Prima - Dicţionarul limbii române, apărut în două volume şi cuprinzând numai cuvintele de origine latină. Partea a doua - Glossariu - cuprinde cuvintele nelatine, socotite de autori barbarisme care trebuie să dispară din limbă. În calitate de istoric a publicat lucrări referitoare la istoria românior, în limbile latină, germană, franceză, manuale de istorie, geografie, cosmografie, pentru clasele primare.

VVIICCTTOORR IIOONN PPOOPPAA

-- ssccrriiiittoorr,, mmaarree

aanniimmaattoorr aall tteeaattrruulluuii

îînn ppeerriiooaaddaa iinntteerrbbeelliiccăă

Ioan Muntean

(n. 29 iulie 1895, - d. 30 martie 1946)

A copilărit într-un sat din apropierea Bîrladului, unde tatăl său era învăţător. După liceul urmat la Iaşi, face Conservatorul şi debutează ca publicist şi dramaturg. Participă la campania din 1916 - 1918

şi sub această impresie scrie piesa patriotică Răspântia cea mare.

După război se face cunoscut prin piesele: Ciuta (1921); Acord familiar (1926); Muşcata din fereastră; Take, Ianche şi Kadîr şi alte câteva mai neînsemnate:



Vîltoarea; Vinerea Patimilor etc. A scris şi piese pentru Teatrul sătesc: Cuiul lui Pepelea; Plata birului; Încercarea; Mironosiţele, dar şi piese pentru copii: Păpuşa cu piciorul rupt; Pufuşor şi Mustăcioara.

Profesor la Conservator, foarte apreciat de elevii săi, regizor, decorator, publicist şi romancier. În această din ultimă calitate se remarcă prin romanele : Velerim şi Veler Doamne; Sfîrlează cu fofează; Maistoraşul Aurel; Ucenicul lui Dumnezeu, schiţe şi nuvele: A fost odată un război; Ghiceşte-mi în cafea; Povestiri cu prunci şi moşnegi etc.

A fost director de scenă al Teatrului Popular din Bucureşti, al Teatrului Naţional din Cernăuţi, apoi director al acestui teatru, director de scenă al Teatrului Maria Ventura din Bucureşti, apoi director al Teatrului Muncitoresc şi director al Teatrului Naţional. Moare la 30 mar. 1946.

GGEEOORRGGEE BBAACCOOVVIIAA

-- ppooeett,, pprroozzaattoorr,,

jjuurrnnaalliisstt

Ioan Muntean

(n. 17 septembrie 1881 – d. 22 mai 1957)

Numele real era Gheorghe Vasiliu, fiul unui comerciant. După studii de drept, urmate cu întreruperi, devine membru al baroului din Bacău. Nu va profesa însă nicodată având alte îndeletniciri fără legătură

cu pregătirea sa profesională: învăţător suplinitor, copist, ajutor de contabil.

Fire bolnăvicioasă, îşi petrece bună parte din timp prin sanatorii şi spitale. Redactor la revista Orizonturi Noi din

Bacău. În anul 1916 debutează cu volumul Plumb, premiat de Ministerul Artelor în 1923. În anul 1925 este directorul Ateneului Cultural şi obţine Premiul Societăţii

Scriitorilor.

După căsătoria cu Agatha Grigorescu se mută la Bucureşti unde editează revista Orizonturi Noi.

În 1934 obţine, ca şi Arghezi, Premiul Naţional pentru Poezie. Obţine o pensie de la Societatea Scriitorilor, dar va continua să presteze, cât sănătatea îi permite, munci ocazionale, cum ar fi bibliotecar, consilier cultural.

În ultimii ani ai vieţii primeşte diverse distincţii, iar poezia sa capătă consacrarea deplină. Meritul său esenţial este cel de a fi impus o tonalitate distinctă şi de a o fi accentuat progresiv, cu efecte lirice ieşite din comun. Numeroşii critici care s-au pronunţat asupra operei bacoviene au constatat în mod unanim excepţionala modernitate a viziunii sale poetice.

Volumele care l-au impus, făcând să fie una dintre vocile majore ale secolului XX, sunt: Scântei galbene (1926), Cu voi (1930), Comedii în fond (1936), Ştanţe burgheze (1946). S-a stins din viaţă la 22 mai 1957. Postum i-a apărut şi un volum de Proză în anul 1983.



AALLEEXXAANNDDRRUU

VVLLAAHHUUŢŢÃÃ -- ppooeett,,

pprroozzaattoorr,, jjuurrnnaalliisstt

Ioan Muntean

(n. 5 septembrie 1858, — d. 19 noiembrie 1919)

Alexandru Vlahuță - pictură de Ipolit Strâmbescu

Fiu al unui mic proprietar de pământ. Urmează şcoala elementară şi liceul la Bârlad, dar bacalaureatul şi-l susţine la Bucureşti. Înscris la Facultatea de Drept, nu o termină din lipsă de mijloace materiale. Ocupă, prin concurs, o catedră de curs primar la Târgovişte, apoi o catedră de latină şi română la gimnaziul Văcărescu din localitate, dar şi la şcoala divizionară de la Mănăstirea Dealu.

La Târgovişte editează foaia săptămânală Armonia (1881-1883) şi colaborează la Unirea. Stabilit în Bucureşti, predă câteva luni la Şcoala normală, apoi la azilul Elena Doamna; este revizor şcolar. Debutul lui Vlahuţă a avut loc la Convorbiri literare în anul 1880 şi va continua colaborarea cu această publicaţie toată viaţa. Va mai colabora şi la România liberă, Revista literară, Epoca, Lupta etc.

La Bucureşti editează, împreună cu doctorul Alecu Urechea, revista literară Vieaţa, ce apare săptămânal de la 28 nov. 1893 - 28 ian. 1896. Refuză alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Române (1896).

În 1901 este numit referendar la Casa Şcoalelor, funcţie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. În decembrie 1901 editează, împreună cu G. Coşbuc, Sămănătorul, publicaţie care va apărea până în 1910.

Printre colaboratorii şi conducătorii revistei s-au numărat N. Iorga, D. Anghel, Şt. O. Iosif, M. Sadoveanu. Călătoreşte în Franţa, Italia şi Norvegia. Colaborează la Viaţa Românească, Flacăra, Universul. În anul 1916 dirijează publicaţia săptămânală Scriitorii români.

Anii războiului îi petrece la Iaşi şi Bârlad, iar în 1918 se află pe front. După război reuşeşte să scoată un ziar, Dacia, cotidian politic cu viaţă scurtă (28 nov. - 31 dec. 1918) şi revista Lamura. Printre colaboratori s-au aflat I.Al. Brătescu-Voineşti, D. Gusti, V. Voiculescu, I. Agârbiceanu.

Apariţia acestor publicaţii este scurtă şi din cauza faptului că, la 19 nov. 1919, Vlahuţă încetează din viaţă. Socotit de G. Călinescu "epigon al lui Eminescu", opera lui Vlahuţă s-a bucurat de un deosebit prestigiu în epocă şi continuă să se bucure şi astăzi, fiind inclusă în bibliografia şcolară, iar scriitorul este socotit un clasic al literaturii române.

A publicat în timpul vieţii şi s-au reeditat volume de nuvele, povestiri, poezii. Dar până azi rămân de referinţă România pitorească (1901), Din trecutul nostru, Pictorul N.I. Grigorescu (1910).



proză 28

FFeettiiţţaa ccuu fflloorrii

Claudia Cioca

Ieri îndreptându-mă spre casă am ajuns lângă o florărie. Admir buchetele de trandafiri şi de garoafe, mă opresc puţin ca să miros crinii şi freziile florile mele preferate. În spatele acestor minuni coborâte parcă, din Rai, există însă ceva pământean. Văd un chip trist. O fetiţă prost îmbrăcată şi murdară pe faţă. Pesemne îngheţase de frig deoarece îşi tot sufla în palme ca să se încălzească, fără spor însă. Se mişca de pe un picior pe altul, mai stropea trandafirii cu apă şi din când în când mai îmbia trecătorii: “Haideţi la trandafiri domnul. Iubita dumnevoastră va fi fericită să primească asemenea minuni” sau “Haideţi la garoafe doamnă... sunt atât de frumoase, nu vreţi să luaţi câteva să vă împodobească apartamentul călduros?”

Constantin Artachino – Fetiţa cu flori

Foarte puţini se opresc însă să cumpere. Şi mai puţini se uită la chipul fetei. Scot 10 lei şi cumpăr 3 garoafe roşii. O las pe ea să mi le aleagă. Mi le dă pe

cele mai frumoase, cele mai vii. Îmi mulţumeşte şi apoi întinde mâna ca să-mi dea restul. Îi spun să-l păstreze şi deodată i se luminează chipul. Câtă fericire, ce surâs frumos pentru doar 1 leu!

Ajung la o intersecţie. Un om înaintea mea este pe punctul de a fi călcat de o maşină. Nervos, şoferul îl înjură în fel şi chip, apoi accelerează şi pleacă nervos. Mă întreb: „Oare la ce foloseşte atâta ură, atât dispreţ între oameni? Nu am trăi toţi mai fericiţi într-o lume în care rege ar fi respectul?” Privesc în urma maşinii şi încep să-l înţeleg şi pe şofer... E un om destul de sărac pesemne. Maşina lui, o Dacie spălăcită şi veche, de abia mai merge. Scoate un zgomot înfiorător, de parcă şi-ar da duhul. Cred că se întorcea de la servicu, de la fabrică. O altă zi plină de sudoare, în care şeful ţipă mereu la el şi i se pare că nu munceşte suficient. O altă zi în care după ce îşi calculează banii ajunge la trista concluzie că nici salariul acesta nu va fi de ajuns ca să plătească rata la bancă, întreţinerea şi şcoala copiilor. Soţia lui, obosită după atâta treabă pare mult mai bătrână decât este. Se va uita la el, îi va lua haina, îl va aşeza la masă şi apoi va începe iar cu discuţia despre bani, care mereu sfârşeşte printr-o ceartă.

Am intrat într-o cafenea şi m-am aşezat la geam să privesc forfota străzii. Am comandat cafeaua mea preferată. După 5 minute a venit chelneriţa aducându-mi cafeaua. I-am mulţumit frumos pentru amabilitate şi apoi am sorbit cu nesaţ din cafeaua fierbinte. Era foarte bună aşa că am mai sorbit o dată. Apoi m-am oprit şi am început să privesc oamenii din cafenea. La o masă erau doi bătrâni care discutau despre meciul de aseară de la televizor. Lângă ei erau doi îndrăgostiţi care se priveau fermecaţi unul pe celălalt. Mi-ar fi plăcut să-i privesc ca să mă bucur de fericirea lor dar m-am gândit să nu îi deranjez.

ppp rrr ooo zzz ăăă


Am privit la altă masă: aici era o femeie singură. Am început să o privesc cu atenţie. Era foarte deocheat îmbrăcată şi exagerat de machiată. Iniţial am crezut că acestea sunt gusturile ei şi m-am ferit să o judec. Am început apoi să îi studiez gesturile şi mimică, încercând să fac abstracţie de şliţul foarte mare din fustă lungă, roşie şi de decolteul foarte adânc din bluză transparentă care mai mult arăta decât ascundea. Privea într-un punct fix în timp ce trăgea dintr-o ţigară fină. Expresia feţei îi trăda o dezamăgire şi o scârbă faţă de oameni, de societate în general. Părea că e ferm convinsă de absenţa laturii afective la oameni. Deşi o priveam cu insistenţă nu m-a observat. Se uita mereu în acelaşi punct fix, fără să dea senzaţia că ar avea unde să se ducă după ce ar termina pachetul de ţigări şi paharul de whisky. La un moment dat a ridicat ochii şi a început să privească pe geam, aşteptând parcă pe cineva.

Un bărbat de vreo 55 de ani a păşit în cafenea şi s-a aşezat la masa de lângă mine. A comandat o cafea apoi a început, asemeni mie, să o privească pe necunoscută în roşu. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta până ce l-am văzut ridicându-se şi ducându-se la masa ei. Din păcate nu am auzit ce au vorbit. În schimb esenţialul a fost că după un scurt schimb de cuvinte bărbatul a revenit la masa lui, şi-a luat haina de pe spătarul scaunului, a achitat nota de plată a femeii şi au plecat împreună. Ultimul lucru pe care am putut să îl observ la ea a fost mersul. Deşi încerca să fie elegant ducea mai mult spre provocator. Atunci am înţeles: era o prostituată. Nu mi s-a părut ciudat că avea de lucru şi ziua, deşi majoritatea oamenilor asociază termenul „prostituată” cu o femeie care stă noaptea, la colţul unei străzi şi opreşte maşinile pentru a agăţa bărbaţii de la volan. Nu... nici pe departe! Le poţi găsi oriunde. Chiar şi la teatru sau la filarmonica. De ce? Simplu... pentru că ele se consideră femei normale şi ca atare au dreptul să frecventeze orice locuri vor. Nu

sunt o persoană pesimistă, contrar impresiei pe care o lasă aceste poveşti. Văzând atâtea nenorociri şi încercând să le accept am înţeles ceva: aşa cum albul are partea lui de negru şi negrul are o tentă de alb. Astfel, orice lucru ce ţine de viaţă, deşi poate părea negativ, conţine sigur şi o parte pozitivă. Secretul e să nu te cramponezi de răul din exterior şi să pătrunzi tot mai spre interior unde vei găsi un izvor de bunătate. Întreaga lume e o minune, şi noi parte din ea. Dacă îmi doresc ceva momentan? Poate un strop de înţelegere din partea celor din jur. Nimic mai mult. Pentru că din înţelegere izvorăşte şi respectul şi dragostea şi bunătatea. În schimb mi-ar plăcea să pot să schimb lumea în bine, doar pocnind din degete. Ar fi atât de simplu... şi ne-ar scuti de atâtea şi atâtea suferinţe deşarte. Însă nu se poate.

Zi de zi cunosc oameni noi. Mi-ar trebui ore întregi ca să le imortalizez poveştile, problemele, suferinţele. Privind în mod obiectiv problema am ajuns la concluzia că suntem nişte creaţii extrem de ciudate: vrem să fim înţeleşi de alţii când de fapt nici noi nu ne înţelegem; ne dorim armonie, când noi creăm haos; vrem dragoste când noi urâm. Însă dacă nu am fi atât de complicaţi ne-am plictisi prea repede unii de alţii. Şi am ajunge şi aşa la ură, la războaie, la moarte. Sper să vină ziua în care omenirea să privească în urmă, spre aceste timpuri tulburi şi să se întrebe: „Cum am putut fi atât de nepăsători? Cum am putut să ne urâm atât?” Voi încerca toată viaţa mea să diminuez timpul până la această zi. Iar dacă nu voi reuşi să schimb nimic, voi muri împăcată cu gândul că am încercat, spre deosebire de alţii care s-au mulţumit să se plângă doar de traiul lor, fără să facă însă nimic.

Mai ieri vorbeam cu o persoană dragă mie despre acest lucru şi nu îmi dădea dreptate, pe motiv că această lume nu merită efortul meu. Dar asta e o altă poveste...



proză 29

SSccrriissooaarreeaa

(fragment din volum în lucru)

Helene Pflitsch

CAPITOLUL 1

Stătea, cu o mână rezemându-se de stâlpul de beton al porții larg deschise și cu cealaltă afundată în buzunarul pantalonului de doc gri, privind spre capătul uliței ca și cum aștepta pe cineva. De fapt, cu intenția asta ieșise la poartă, deși nu avea idee ce anume sau pe cine trebuia să aștepte. Așa se trezise, cu sentimentul că această zi va fii deosebită față de celelalte, că ceva neobișnuit se va întâmpla. O senzație ce nu l-a părăsit nici după ce a dat drumul celor câtorva găini din cotețul din spatele casei și mâncare celor doi șoldani aduși în ogradă în urmă cu două săptămâni.

Nu-i spusese nimic Mariei de presimțirile lui, se trezise din nou cu fața la cearșaf și îl ocărâse din nu știu ce motiv, își văzu în tăcere, așa cum făcea întotdeauna, de treburile gospodărești, cât mai departe de bucătăria unde ea trebăluia.

Nu era încă ora opt, dar ulița era plină de copii. Își găsiseră joaca în tuburile de beton aduse în urmă cu câteva zile. Ăi de la raion doreau să facă o nouă conductă pentru apa necesară la fabricile din oraș.

– ‘Neața, Șerbane! îl trezi din gânduri un vecin ce trecea pe uliță. P-acasă, p-acasă?

– ‘Neața! Apăi, merg în schimbul doi, în săptămâna asta!

– Aha, îi bine! No, or adus tuburile astea, dar de lucru nu știu când s-or apuca.

– S-or apuca ei, că altfel nu le-ar fii adus. Cică mai fac un furnal la fabrica de ciment și au nevoie.

– Ne îngropă praful…

– Apoi, pă noi, nu, da, la oraș... Ei, nu le poți avea pă toate!

Nu mai auzi răspunsul vecinului, deja era destul de departe, iar atenția lui se îndreptă spre cei trei băieți care făceau echilibristică, luându-se la întrecere, pe unul dintre tuburile de ciment. Îl recunoscu pe Ionuț, nepotul nevestei, nu era mai mare de cinci ani dar aspru ca o sfârlează, se ținea scai de ăia cu şase - șapte ani mai mari decât el.

– Mă, Ionuț, mă, potolește-te că pici dracului de acolo și ți rupe ceva.

Ionuț, ori nu-l auzi, ori nu îl băgă în seamă, își continuă numărul de acrobație strigând în gura mare.

Ion Grigorescu, dialoguri în vis şi în timp

Îi erau dragi copiii, chiar așa ștrengari

cum erau, și-ar fii dorit și el, dar din păcate, Dumnezeul nu îl blagoslovise.

Se însurase cu Maria la scurt timp după ce se întorsese de pe front. Găsise acasă pe lângă cele cinci surori nemăritate și un nepot făcut de una din ele cu un rus, care își dăduse sfârșitul prin Tatra sau



poate pur și simplu se întorsese în țara lui, uitând de promisiunile făcute unei românce cu cozi lungi, în trecerea lui prin Ardeal.

Maică-sa se prăpădise încă înainte de începerea războiului iar taică-su, om harnic și în gospodărie nu numai la făcut copii, nu reușise să se adune după moartea ei destul de timpurie și începuse să își aline durerea la crâșma din colțul străzi.

Maria era cu șase ani mai mare decât el, fusese măritată, dar războiul o făcuse repede văduvă tânără. Locuia pe aceeași stradă și o vedea tăcută și tristă de câte ori trecea prin fața porții. Intrase în vorbă mai întâi așa cum fac vecinii, sfârșiră să se placă și se luară, în ciuda avertizărilor bătrânului, a surorilor și ale prietenilor din letul lui. De altfel, nu putea spera la o altă fată din sat, o schijă îi betejise piciorul și îl trăgea destul de vizibil după el.

Alexandru Ciucurencu (1903 – 1977) – Capitele

Nu prea avea nici avere, cu atâtea fete în casă abia de-i revenise zece ari de pământ. Norocul lui că învățase meserie, era sticlar, iar fabrica depășise cu bine perioada războiului.

Fiind om harnic și deștept a reușit repede să își ridice casa și să își întemeieze o gospodărie frumoasă. Ba, le-a ajutat și pe surori, doar cu bătrânul nu prea a putut s-o scoată la cale și moartea l-a găsit în șanțul străzi, într-o noapte de decembrie, spre rușinea familiei. Doar că oamenii uită repede, așa că totul se

pierduse în negura timpului ca și cum nu ar fii fost.

Acum, la începutul anilor șaizeci, nu avea de ce să se plângă, ajunsese maistru la secția de tras tuburi, avea o casă aranjată, câteva orătănii în curte și doi șoldani ca să îi taie de Crăciun.

Mulțumit pe de-antregul însă nu era. Și nu doar lipsa copiilor era cauza. Maria îi strica de multe ori zilele ce puteau fii liniștite și calde. Încet, încet se izolase de lume, deși îi plăcuse și jocul și petrecerile. Veșnic, găsea un motiv de a nu merge într-un loc sau altul, veșnic cineva o nemulțumea. Faptul că și-a ajutat surorile a fost în permanență un motiv de harță, dar nu punea niciodată la socoteală ajutorul dat alor ei, deși nu le întorceau nici măcar un mulțumesc, darmite altceva.

Ca să aibă liniște în casă, s-a îndepărtat de surorile lui, care nu prea îi vizitau. De două ori pe an, de Paști și Crăciun mergea el pe la ele, întotdeauna singur, Maria găsind de fiecare dată câte o scuză și nu-l însoțea.

Nici cu vecinii nevastă-sa nu avea prea multe vorbe. Ba unul era invidios că și-au făcut una - alta, ba alta era bârfitoare.

Singurii care le mai deschideau poarta rămaseră fratele și sora ei, cea din urmă locuind pe aceeaşi stradă, doar cu două case mai jos. Avea trei copii, doi băieți și o fată, zicea de multe ori râzând, că ea este oaia de prăsilă a familiei, căci nici Gheorghe, cel mai mare dintre frați, nu a avut noroc de copii.

Pe Ionuț, Maria îl declarase de pe acum moștenitorul lor și se comporta cu el ca atare. Șerban nu avea nimic împotrivă, avea nevoie de cineva ca să-l aibă stâlp la bătrânețe, îi erau dragi deopotrivă toți trei, cum dragi îi erau și nepoții de la surorile lui.

Tare mult și-ar fii dorit să aibă copilul lui! Cu trecerea anilor, când a fost sigur că nu îi mai poate avea, a vorbit de multe ori cu Maria să ia unul de la casa de copii, pe care să-l crească, să audă râs și plâns de



copil în ograda lui. Dar ea, nu voia să audă de așa ceva, se plângea veșnic de dureri de cap, care, zicea, nu i-ar permite să îi grijească așa cum se cuvine.

Șerban nu prea credea în durerile ei, o dusese la doctor, dar nimeni nu putuse să spună de unde îi vin, ba c-ar fii de la tensiune, ba c-ar fii de la ficat, cert e, nu găsiseră leacul potrivit pentru ele. Cu timpul se obişnuise, aproape că nici nu o mai auzea când se plângea.

Maria nu lucrase niciodată. Prin ´57 mersese câteva luni la CAP-ul din sat, pe la birouri, că doar era fată cu carte, dar nu-i prea plăcuse. În perioada acea au apărut primele dureri de cap, așa că a renunțat repede. Încercase apoi să o angajeze în fabrică, fiecare nevastă de muncitor găsise o slujbă, dar când au avut actele în mână, toate gata, semnate și ștampilate, făcuse o criză și se internase în spital. Au renunțat din nou. De altfel, el câștiga destul de bine, nu aveau nevoie.

Maria rămăsese să se îngrijească de gospodărie și asta îi plăcea cu adevărat, casa era întotdeauna lună și bec, poate chiar prea curată, mica grădină din spate era bine lucrată, iar orătăniile nu lipseau din ogradă. Acolo, în curtea ferită de ochii lumii, căci îl obligase să facă un gard înalt, de doi metri, era lumea în care ea se simțea bine și el a consimțit să trăiască așa.

În dimineața asta, când s-a trezit cu senzația că va fii o zi neobișnuită, se cam miră și fără să își poată explica, aștepta cu destulă nerăbdare să vadă ce se va petrece.

În capătul străzi apăru bicicleta cu poștașul Vasile, tocmai când Șerban îl atenționă încă o dată pe Ionuț, care era gata, gata să se prăvălească de pe tub, și vroia să se întoarcă în curte. Trebuia să sfarme niște porumb, să ducă la moară. Avea nevoie de mâncare bună pentru cei doi șoldani dacă dorea slănina groasă și cârnați pe măsură, de Crăciun.

Dând cu ochii de poștaș, se gândi că poate el îi va aduce vestea ce o aștepta, cine ştie ce evenimente se întâmplaseră în țară sau în lume, precis era ceva important scris în „Scânteia”. Amână întoarcerea în gospodărie și așteptă ca Vasile, poștașul, să se apropie.

Vasile descălecă de pe bicicleta lui cu o casă mai sus, scoase din grămada de ziare aranjată pe portbagajul bicicletei unul, îl împături încă o dată și îl vârâ între stâlpul porții și cadrul gardului.

Era un bărbat mărunțel, de treizeci de ani, deși părea mai bătrân, puteai foarte bine să îi dai anii lui Șerban, care deja intrase în cel de-al patruzeci și cincelea, cu o uniformă bleumarin și un chipiu dat pe ceafă. Pantalonii mult prea largi erau strânși într-o curea neagră, îngustă, a cărui capăt liber atârna într-o parte. Unul din cracii pantalonului era fixat la capătul de jos într-o agrafă ca să nu i se agațe în lanțul bicicletei, o bicicletă neagră, grea, rusească, pe care tânărul poștaș o grijea ca pe lumina ochilor.

Înfățișarea lui era destul de comică și îi scoase un zâmbet lui Șerban, care îl întâmpină vesel:

– Ce vești ne aduci, Vasilică, încă de dimineață? Parcă ajungeai mai târziu pe la noi.

– Apoi am știut că mă aștepți dumneata cu nerăbdare și am schimbat traseul, răspunde el îndreptându-se în grabă spre Șerban, fără să-și mai încalece bicicleta.

Ajuns în fața acestuia care îl privea mirat - iată că simțurile lui nu îl înșelaseră,



chiar primea o veste, doamne, doar de-ar fii una bună, dar ce veste, că el nu are de unde să primească vești nici bune, nici rele prin poștă - îi întinse „Scânteia”, rezemă bicicleta de șold ca să poată umbla în tolba mare, îndesată cu tot felul de hârtii, și scoase un plic alb, lunguieț.

– Iată vestea, nea Șerbane... Vrei să îți aduci un copil în ogradă, bag samă și ești foarte nerăbdător, că doară, de-aia mă aștepți în poartă.Am știut eu de ce schim traseul. Apoi, dacă așa e, să fie într-un ceas bun, că un copil trăbă la casa omului.

– Ce zici tu, mă Vasilică, ce scrisoare am?

Luă scrisoarea cu mâna tremurând de emoția pricinuită de vorbele neînțelese ale poștașului și văzu scrisul mare, citeț, pe versul plicului: Casa de copiii,

Prundul Bârgăului.

Se uită la destinatar, nu-i venea să creadă că scrisoarea îi era adresată, aproape că își silabisi numele, era a lui, adresa a lui, cu toate astea nu pricepea de ce primește o scrisoare de la o casă de copii. Inima însă bănuia ceva, că începu să îi bată cu putere. Nu neapărat expeditorul scrisorii o făcuse să pornească la galop, ci numele localității, Prundul Bârgăului, declanșase ceva în minte și amintirile năvăliră ca și cum o apă rupsese stăvilarul ce o ținea într-o matcă ce nu îi era de-ajuns.

Poștașului nu îi scăpă tremuratul mâinii, care curios din fire, nu își încălecase bicicleta, aștepta ca cel din fața lui să-i confirme bănuiala, ca să o spună mai departe. Că neconfirmată, nu prea putea să o facă, era doar secret profesional, iar el știa să-l păstreze, altfel risca să își atragă asupra lui ocările celor pe care îi trăda. Și nu de puține ori, faptul că putea își țină gura

îi aducea niște bănuți în plus în buzunar. Câte fete nu cumpărau de la el plicuri și timbre, neuitând niciodată să lase un leu în plus!

– Măi Vasile, nu e chiar ce crezi tu - își reveni Șerban - așa că e bine ca lucrurile astea să se uite, arătă el spre scrisoare încă nedesfăcută.

– Buzele-mi sunt lipite nea Șerbane, n-ai grijă.

Puțin dezamăgit, poștașul își încălecă bicicleta și se îndepărtă urmat de ceata de copiii care părăsiseră în grabă tuburile și se luară la întrecere cu el.

Șerban mai zăbovi o clipă în poartă, cu privirea pe plicul alb ca zăpada, neîndrăznind să îl deschidă. O neliniște îi cuprinse sufletul și în cele din urmă, îl vârâ adânc în buzunarul pantalonului, tocmai la timp, căci Maria apăru în capul târnațului strigându-l la masă.

Își mâncă ouăle prăjite în tăcere, cu ochii în farfurie, încercând să își închipuie ce cuprinde scrisoarea. Cu fiecare clipă care trecea, nerăbdarea de a o citi îi creștea. Ceva din interiorul lui îl oprea să îi vorbească Mariei despre ea.

Termină de mâncat și se ridică cu greutate ca și cum povara secretului din fundul buzunarului îl trăgea în jos.

– Apoi, m-oi apuca de sfărnit că imediat se face unu și trăbă să merg la servici.

– Da, da, grăbește-te! Să duci sacul la moară. Mi-o zâs cumnatu, că sunt mulți la rând… Io mă duc la prăvălie să cumpăr niște zahăr și orez. Și poate are Bolaj - baci și vreun litru de lapte în plus, că mâine e ziua lui Ionuț, vreau să frământ ceva…

Șerban ieși din încăpere dând din cap aprobator, uite cum le orânduiește Dumnezeu pe toate, cu Maria plecată prin sat va putea să-și citească în liniște scrisoarea.



proză 30

UUrrssuulleeţţuull ddee pplluuşş

Daniela Tiger

I. LA ȚARĂ

Întotdeauna mi-au plăcut ursuleții de pluș, cei ale căror membre sunt flexibile să le pot roti după voința mea, cei maro cu ochi negri, exact ca acesta pe care-l țin la piept din imaginea copilăriei mele. Cu el îmi petreceam cel mai mult din timp, cu el adormeam seara strângându-l, protector, la piept. Acel ursuleț încă se lăfăie pe patul dintr-o cameră unde, acum, nu mai doarme nimeni alături de o păpușă ale cărei picioare stricate au fost înlocuite, de tata, cu trei crăcane de lemn.

Mă jucam în fel și chip, scorneam tot felul de jocuri. Eram scenarist, regizor și actor, mă maimuțăream schimbând tonalitatea vocii pentru fiecare păpușă care-și intra în rol. Înainte de a pleca undeva, părinții mă-ntrebau ce-mi doresc să-mi aducă, iar eu, fără doar și poate, răspundeam: un ursuleț. Țin minte că și lui Moș Crăciun, pe-atunci Moș Gerilă, tot ursuleț îi ceream. Ursulețul meu se leagă de amintirea bunicilor, tatamare și mamare. Locuiau la țară, erau recunoscuți ca oameni

cu carte și aveau o droaie de fini. Cine avea ceva de scris, oficial sau nu, la tatamare venea. Doamne, cât de frumos scria! Unduia slovele, le împodobea cu flori de aveai impresia că foaia de hârtie se transforma într-o față de masă frumos brodată. Știa toate legile și citea… și citea… Lua cărți de la biblioteca satului cu brațul, apoi, una câte una le devora. Seara, se așeza pe pat, astfel ca lumina lămpii, atârnată de un cui, să-i cadă pe carte, potrivea fitilul și se rezema de peretele îmbrăcat cu o carpetă înfățișând o fată întinsă pe iarba verde cu o mână sprijinindu-și tâmpla, țesută la război de mamare și cu ochelarii pe nas, dădea foaie după foaie. Din când în când ne citea și nouă spre încântarea mea. Nu suflam, nu răsuflam, aveam toate simțurile încordate ca să nu pierd ceva din prețioasa povestire. Mai târziu, când la rândul meu am descoperit taina magică a literelor, citeam și eu. Ce mândră eram și cât de mare importanță dădeam momentului! Mare ciudă mă cuprindea când, neatentă, mă mai împiedicam de un cuvânt! Aș fi vrut să nu se mai termine seara și să nu mă trimită la culcare, dar mamare îmi dădea cănuța mea cu lapte de capră și știam ce urmează.

Cănuța mea, albă cu un mănunchi de flori pictate pe-o parte cu formă ușor conică, m-a însoțit toată copilăria. Și acum, mă minunez cum n-am spart-o. Mi-ar fi părut rău! Spre seară, când mamare mulgea capra, stăteam nerăbdătoare să se umple oala. Nu așteptam să-l fiarbă, nu, beam laptele cald plin de spumă, făcându-mi mustăți și râdeam zgomotos, iar buna mea mamare mă dojenea prefăcut, abia ascunzându-și râsul. Nici nu știu ce-o amuza… mustățile din spuma laptelui sau râsul meu sănătos de copil fericit? Avea multă răbdare cu mine, trebuia să ma nasc băiat, făceam toate năzbâtiile posibile, iar ea, se enerva foarte rar. Era femeia de modă veche care-mi spunea:

– Prin fața omului nu se trece!



Am înțeles mai târziu că „omul” înseamnă bărbat. Cum puteam să accept așa ceva!? Și, pe înserat, după ce mâncam, potolea orătăniile, animalele, pe Grivei, dar cu Grivei sunt alte povești, ieșeam la poartă, la taină unde, spre disperarea bietei femei, pândeam să treacă câte-un bărbat și eu, țâșt, prin fața lui, mă făceam că am treabă pe partea cealaltă a drumului.

Bunicii mei stăteau pe Linia Mare, chiar în centru, tot trecea lume și, mai ales, „oameni” ce veneau sau plecau de la crâșmă. Nimeni nu zicea nimic, cerul nu crăpase, pământul nu se scufundase, dar ea răspundea la binețe, aștepta ca omul să se îndepărteze suficient de mult pentru a n-o auzi și mă boscorodea amenințându-mă că mă spune „lu ta-tu” dar eu râdeam de mă durea burta. În toată copilăria mea am suferit de dureri de burtă cauzate de râs. Dacă vedea că nu mă potolește, schimba strategia și-l invoca pe „tatu-mare”, ei, aici se schimba macazul, râsul dispărea și îmi luam față de îngeraș.

Nu mă bătuseră niciodată, dar tatamare fusese în Armata Română, „în Tabără, la București”, cum mai mereu își aducea aminte mamare, cu nostalgia anilor tinereții, privind departe, departe, la vremurile când aveau, „nu una, ci două ordonanțe”. Vocea lui tunătoare, cred că în tot satul se auzea. Acum, gândind, decibelii lui erau mult peste limita admisă. Când striga, mă paraliza, numai dacă-mi

pronunța numele, mă făcea cea mai cuminte fetiță.

Pentru el, eram Nicolae. Băteam câmpurile să inspectăm lanul de porumb și via în capul căreia trona un vișin, vișinul meu. Vișinul intră într-o altă etapă a vieții mele. Mergeam la pescuit cu prăjini și cutii de cremă de pantofi îngăurite în care punea râmele. Când coboram o pantă îmi striga râzând: „Pune frâna, Nicolae!”, dar tot cu vocea aceea de tunet. Pe măsura vocii era și statura. Nu-i știu înălțimea, dar puțini oameni erau cât el. Semăna foarte mult cu tipul de soldat american: frumos și înalt. Eram foarte mândră de el!

Făcuse tatamare, că tare priceput era la toate, bancă de lemn lipită de gard, chiar lângă portița de intrare în curte pe care, tatăl meu, bătuse o tăbliță cu atenționarea „CÂINE RĂU”. Acesta era Grivei numai că, mie mi se părea cel mai bun câine din lume. La poartă la mamare se adunau o grămadă de femei, stăteau care, cum apucau, mamare, întotdeauna pe bancă, veneau și copii să ne jucăm. La început stam să ascultăm toate știrile din sat.

– Auzirăți, fă, că Leana lu’ Butoi se mărită? spunea țața Floarea lu’ Zdrâncă.

– Da’ de Gât Lung ce mai știți? Mai zace? se trezea și Măria lu’ Împîratu să-ntrebe.

Noi, copiii, săturați de atâta sporovăială, fugeam să jucăm un pituluș în înserarea și liniștea care cuprindeau încet satul.



proză 31

DDaannss mmaaggiicc

Ganea-Christu Ioan

În anii ’75-’76, din secolul trecut, în care activam cu o formaţie rock „75 HP” ca începător impresar, vocalist, scenograf, regizor, şi chiar “om orchestră” fără să ştiu să cânt la un instrument anume (cântam o melodie la bas, una la tobe, una la chitară solo, în rest, rupeam biletele la intrare şi dansam), aveam spectacol disco la căminul cultural din comuna bunicilor.

Într-o duminică de toamnă se căsătorea o rubedenie... Nuntă mare, la cort, cu taraf şi dizeuză.

Eu nu prea aveam treabă cu nunta, venisem cu trupa ca-n fiecare duminică, mai devreme, pentru repetiţii. La discotecă cunoscusem o fată blondă, frumoasă, înaltă, nu prea vorbăreaţă, dar care dansa fantastic.

În acea după amiază, printre „gură cască” din faţa cortului se afla şi fata despre care ştiam doar că locuieşte în ţigănie... Treceam des cu bicicleta prin zona caselor fără garduri, dar cu o droaie de copii şi de câini, în speranţa că aş vedea-o prin vreo curte...

Orchestra nu prea avea muşterii pentru început la dans, doar se adusese ţuica... Aşa că instrumentiştii făceau apeluri insistente la invitaţi, dar pe ritm de geamparale...

– Bamp, ştiţi?

– Cum să nu, or’ş’ce, clientu’ nostru, stăpânu’ nostru!

Mă îndrept către blonda cu părul ca dintr-o reclamă la şampoane în care protagonista şi-l coafase ca pe un imens bob de porumb ce-i împodobea capul oval, o invit la dans dar, părea cam încurcată pentru că nu făcea parte dintre nuntaşii invitaţi.

– Sunt eu invitat! (cu toate că nici eu nu prea eram la masă sau la dar – erau numai bunicii).

A acceptat cu greu, a încurajat-o şi orchestra. Am convins-o şi pe măsură ce treceau minutele, dansam mai lejer, eram unul cu partenera şi nu zic eu că dansam

extraordinar, ci toţi cei de faţă şi mai ales taraful, care accelera ritmul progresiv.

Şi noi, bamp şi bamp, bamp şi bamp, într-o sincronizare pe care n-am fi reuşit-o nici în luni de zile de repetiţii cu profesori...

Nu mai vedeam mese, meseni, decât auzeam muzica drăcească bine cântată şi prindeam fata de mijloc, şi-o roteam, şi-o depărtam, şi ne atingeam coapsele, umerii, spatele – nici nu ştiu dacă mai respiram.

Dar nici nu-mi explic, de unde atâta fantezie, pentru că nu avusesem precedente, sau să-i fi studiat pe alţii...

Energia şi ritmul erau în fata din faţa mea, căreia îi vedeam ochii mari, căprui, fermecători în semiîntunericul din cort. Parcă eram în imponderabilitate. La un moment dat, cu toate că instrumentiştii dădeau maximum de decibeli, se mai auzea doar foşnetul rochiei decente, galben pai cu cordon lat, verde, lucios. Nici un mesean nu-şi lua ochii de la spectacolul inedit.

Şi orchestra, dă-i şi dă-i... ca-n Ciuleandra. M-a şi întrebat şeful acesteia:

– Mai poţi, boierule? (apelare după hainele mele albe, de la oraş şi pentru că aflase că sunt nepotul primarului).

– Bagă, maestre!

Şi dacă n-ar fi obosit orchestra, cine ştie cât ar mai fi continuat...

Am sărutat mâna fetei pe care nici nu ştiam prea bine cum o cheamă, pe care n-am mai întâlnit-o de atunci şi pe care am pomenit-o, iată şi după 35 de ani de la acel dans nebun, magic şi totuşi, real.

Să nu se înţeleagă că aş fi (fost) un mare dansator!



proză 32

LLeeccţţiiaa ddee mmuuzziiccăă

Florin Giurcă

MOTTO: „Nu trebuie doar să integrați. Mai

trebuie să şi dezintegraţi. Asta-i viaţa. Asta e filozofia. Asta e știința. Astea-s

progresul, civilizația.”

E. Ionesco, Lecția

Proză scurtă

Primul meu profesor de muzică din școala generală a fost domnul P. Îl simpatizam pe domnul profesor pentru că era foarte prietenos cu mine și chiar îmi zâmbea cu îngăduință când mă asculta solfegiind gama Do major - ceea ce pentru mine era un mister, deoarece eram cu desăvârșire afon, cântam toate notele cu trei semitonuri pe lângă. Ulterior, când m-am făcut mare, m-am mai întâlnit ocazional cu el; profesorul devenise dirijorul celebru al unei orchestre simfonice care făcea turnee în toată Europa. Și acum când mă întâlnesc cu el pe stradă îmi zâmbește la fel de prietenos, și tot nu înțeleg de ce...

Angela Tomaselli - lecţia de muzică

Mie chiar îmi pare sincer rău ca nu m-am integrat în cor pe când eram în școala generală, mai târziu când am vrut să cânt din gură la strană la biserica din sat a fost cu neputință: pe lângă faptul că suna oribil, mai contractam și o rino-laringită severă ce mă țintuia o săptămână la pat cu febră. Pe profesorul P... l-am mai întâlnit întâmplător după aceea la sectorul de nudiști de la nămol, la Techirghiol, și i-am zis cu ocazia respectivă ce mult regret că n-am putut învăța să cânt; mi-a răspuns că nu-i deloc timpul pierdut, și că mă așteaptă oricând la el acasă ca să-mi predea lecții de canto. Mă ungeam cu nămol pe mâini și pe picioare, stăteam câteva minute până mi se făcea prea cald și apoi intram în apa aceea mizerabilă, pășind cu scârbă pe fundul cleios al lacului, până ce îmi ajungea apa sub bărbie. Niște răcușori ciudați, roșii, se zbenguiau în jurul meu și aveam impresia că vor să mă ciupească de părțile moi îndată ce stăteam mai mult într-un loc.

– N-ar trebui să intri în apă așa de repede, zise domnul Profesor. La intrare e afișat un regulament, trebuie stat treizeci de minute minim cu nămolul pe corp înainte de a intra în apă. Între orele unsprezece și paisprezece scăldatul este strict interzis.

– Ei, și ăștia cu regulamentele lor, zic, fac exces de reglementare, ca să-și justifice și ei un salariu!

– Nu-i așa, zise cu o umbră de iritare în glas domnul profesor. Ce s-ar întâmpla dacă deodată nu s-ar mai respecta toate regulamentele? Nu cred că suntem noi în măsură să le judecăm, cine le-a pus acolo a știut el de ce le-a pus. În viață e ca și la cor: fiecare individ trebuie să asculte de indicațiile unui Dirijor, altfel se strică armonia Universului. Pe chip îi înflori îndată un zâmbet și mă privi cu simpatie. Sper că m-ai înțeles ce vreau să spun!

– Apropo de cor, știți ce rău îmi pare că n-am insistat mai mult cu muzica la școală? Acum aș vrea eu să pot să cânt, dar nu mai pot. Nu am voce și nici ureche muzicală.



– Se poate remedia, dragă Andrei. Treci din toamnă pe la mine, îți trebuie numai câteva ore de îndrumare de specialitate, și vei putea să cânți tot ce îți place. Vino negreșit, te aștept!

Am neglijat după aceea preocupările muzicale, din cauza valurilor zbuciumate ale vieții, până în ziua aceea în care am găsit la Carrefour un pian electronic la ofertă specială, care mi s-a părut că ar arăta foarte interesant la mine in living, între șemineu și plasma tv. Am căutat pe internet referințe și user-review-uri despre marca cu pricina, o marcă franțuzească. Lăsând la o parte că era made in China, ca și televizorul, mașina de spălat vase și combina frigorifică, pe care le am de mulți ani și care nu m-au dezamăgit până acum, comentariile erau destul de elogioase pentru un pian așa de ieftin, practic la jumătate de preț fata de o marcă consacrată, tot made in China desigur. E drept, cineva se plângea că i s-a ars siguranța în primele 10 ore de folosire. L-am adus acasă și l-am asamblat cu mâna mea, folosind un patent, o tubulară de 10 și un imbus de 5. Dupa aceea am descărcat sheeturi cu piano music de pe internet, între altele desigur Für Elise si O, Tannen Baum, și am început să învăț notele muzicale, solfegiile și gamele.

Deși degetele mele nu mai sunt la fel de agile ca pe vremea când împleteam la ora de lucru manual ștergătoare de picioare din frunze de cocean, tot am reușit să interpretez prima pagină din Für Elise în fața invitaților de Crăciun, asta însemnând vreo șapte portative cu ambele mâini, și stânga și dreapta simultan (a se nota faptul că majoritatea persoanelor care s-au apropiat de pian cu aerul că știu să cânte, au făcut doar primul portativ din Für Elise cu un singur deget, mijlociul de la mâna dreaptă).

*

În condițiile astea, când l-am revăzut pe prof. P. la magazinul de bricolaj – tocmai îmi luasem un copăcel tuia în cărucior și mă apropiam de casa de marcat - i-am spus:

– Domnule profesor, mă chinuiește rău talentul muzical din mine, care încearcă să ajungă la suprafață și nu poate. Am învățat notele muzicale, mi-am descărcat o aplicație pe smartphone care îmi dă nota La și m-am înregistrat cântând gama Do Major din gură. Trebuie să vă spun că îmi vine să arunc telefonul cât colo, toate sunetele care îmi ies din gură sunt decalate cu o terță mică mai jos decât portativul. Nu mă pot pune la unison cu nici un instrument.

– Dragă Andrei, zice domnul profesor, îmi amintesc de deficiența ta de auz muzical, pe care o manifestai încă de pe băncile școlii. Nu trebuie să-ți faci griji, dacă vii la mine acasă o să te fac să scoți sunetele cu o terță majoră mai sus. Te aștept cu mare drag.

– Minoră, domnule profesor.

– Majoră, zise profesorul cu un rictus, știu eu mai bine cum este.

Salvator Dali – Sub pian

Nu după multe zile de la această întâlnire, intram în holul destul de lung și întunecos al profesorului Petrache, în capătul căruia se zărea o luminiță. Era o lumânare feng-shui care răspândea un fuior de fum albăstrui cu arome de santal. Pe o latură a camerei era un mare acvariu iluminat cu un spot, în care plutea un singur pește imens, un fel de crap. Felurite instrumente muzicale erau expuse pe pereți sau zăceau aruncate într-o dezordine studiată primprejur.



– Păstrăv somonizat, zice răzând, văzând că mă uit la pește. Mie îmi place să-i zic păstrăv sodomizat. Îți place peștele?

– Da, păstrăvul sodo... somonizat e un pește cu carne roșie și icre negre. Chiar îmi place.

– Perfect, o să îl gătim. Icre nu cred că o sa aibă, că e băiat.

– Domnule profesor, lăsați vă rog peștele în pace, haideți să revenim la chinta mică. Ah, adică la terța mare.

– Deci, cum era? Scoți sunetele mai sus sau mai jos decât pianul? Dacă sunt mai sus, trebuie să-ți dau palme în creștetul capului.

– Mai jos, domnule Petrache, mai jos cu trei semitonuri, zic, apreciind gluma.

– În cazul ăsta, remediul sunt palmele la fund. Nu te speria, am mănuși albe de dirijor.

Petrache așeză taburetul în fața

pianului, reglându-i meticulos înălțimea, dându-l mai in față și mai în spate de câteva ori până ce i se păru că se află la distanța potrivită, apoi îmi zise:

– Șezi. Nu, nu la pian, ci pe canapea.

Profesorul își trosni degetele de la mâini, parcurse apoi toată claviatura de la stânga la dreapta pe gamele acromatice, ridicând și așezând cu grație mâinile alternativ una în fața celeilalte.

– Repetă după mine nota asta. Petrache execută un La major dintr-un arpegiu de patru clape: la, do, mi, la. Ceea ce ieși din gura mea nu suportă însă hârtia ca să descriu.

– Da, e grav. E mai grav decât am bănuit. Dimineața când te scoli faci zece minute de gimnastică de înviorare?

– Da, cu regularitate, m-am obișnuit din copilărie.

– Faci și flotări?

– Nu, flotări nu fac. Dar ridic o halteră. De ce? Nu e bine?

– Nu e bine. Haltera dezvoltă mușchii deltoizi și sterno-cleido-mastoidieni, în timp ce noi, cei care suntem dedicați cântatului din gură, avem nevoie de pectorali puternici. Întinde-te pe canapea. Nu, nu așa, ci cu fața în jos.

M-am conformat. Profesorul se ridică și se îndreptă spre mine. în trecere se opri o clipă în dreptul acvariului și tachină peștele ciocănind în geam. Păstrăvul se întoarse subit cu spatele la el si purcese a-și flutura ostentativ coada într-un ritm frenetic. Chipul profesorului luă instantaneu o mină crispată și murmură printre dinți:

– Într-o zi tot o să te prăjesc eu! nu te pune tu cu mine! Cu fundul in sus, aproape că țipă după aceea la mine. Ia să vedem ce putem face. Zi după mine: do, mi, sol, do!

– Do, mi, sol, do! Știu că nu e prea bine, dar nu trebuie să vă supărați.

– Fals! Fals! profesorul îmi dădu două palme peste fund: jap! jap! Încă odată: do, mi, sol, do!

– Do, mi, sol, do.

– Fals! Fals! Fals! Petrache aproape ca urla. Începu să-mi care palme cu nemiluita la fund. Jap, jap, jap, jap...

– Domnule profesor, lăsați, renunț, vin altă dată.

– Fals, fals, deja mă ustură palmele, o să folosesc cu tine bagheta de dirijor, așa ceva n-am mai întâlnit. Acum ori niciodată. Descendent: do, sol, mi, do.

– Do, sol, mi, do, îngăimai. E mai greu așa.

– Dă-ti jos pantalonii, trebuie luate măsuri radicale cu tine. La fundul gol, ca la injecție.



– Domnule, să încetăm, nu mai vreau să cânt!

– Canalie, crezi că nu știu că îți bați joc de arta muzicală, că te doare în cot de Rachmaninov si de Shostakovich și de Paderewski, sau Pederawski, sau cum l-o fi chemând? ești mai rău decât Sandu, și Sandu nu-i decât un pește surd și mut. Și tot o să-l trag în țeapă. Chiloții, și chiloții jos, te rog. Nu vă puneți voi cu mine, eu sunt profesorul Petrache! zise Petrache, cu degetul arătător al mâinii stângi ridicat în sus, ca și când l-ar fi arătat pe Petrache sus pe firmament, în timp ce cu dreapta vântura către mine o baghetă de dirijor, întocmai ca un spadasin. În clipa următoare simții pe buci usturimea loviturii. M-am ridicat dintr-o săritură și m-am repezit spre ușă ținându-mi cu o mână chiloții și blugii căzuți în vine, când profesorul îmi aplică o piedică. M-am dezechilibrat și am căzut cu capul până la urechi între corzile unui instrument asemănător cu un pian, dar mai mic, care scoase un zăngănit lugubru și dezorganizat.

– Clavecinul meu! clavecinul meu, era bine temperat! țipă Petrache. Ce-ai făcut cu el?! Apucă în grabă un instrument subțire și prelung de metal și începu să mă croiască peste spinare.

– Ține, ia de colea flautul meu, e fermecat! Na! Na! Mai vrei muzică?!

– Nu, nu, iertați-mă vă rog, n-o să mai îndrăznesc.

– Știi cine sunt eu?! Eu am dirijat filarmonicile din Schoenbrunn și din Bruckenthall si din Sardanapal si Assurbanipal!! Petrache își trecu degetele rășchirate prin coama leonina și privi în tavan. Al cărei țări e capitala Sardanapal?

– Nu știu, iertați-mă, Înălțimea voastră!

– Al Sardaneliei! dacă nu știi nici un lucru așa elementar, ce să mai zic de alte cunoștințe, cum ar fi: care sunt cele patru picioare dorice ale ritmului corintic, și ce înseamnă ison, oligon, epistrof?

– Nu știu, iertați, stăpâne!

– Dar a cappela, ad libitum, impromptu?

– Iertare, luminăția voastră, e prea dificil…

– O să-ți bag eu în cap învățătura, fie că vrei, fie că nu vrei. Mă luă de păr și mă trase până la buza acvariului și încercă, în ciuda opoziției mele din ce în ce mai anemice, să mă bage cu capul în apă. Cu cât mă zbăteam mai mult insă, puterile mele slăbeau și deveneam tot mai neputincios în mâinile lui.

– Arpegiile conduc la aritmetică și aritmetica la filologie și filologia la crimă! Totul este armonie în univers! Totul este pământ, aer, apă și foc! Apă și Foc! Apă! Foc! Do, mi, sol, do!

– Mi-i-i… so-o-ol… do-o-o, bolborosii eu cu capul în acvariu, cu ultimele bule de aer din plămâni. Înainte de a mi se lăsa întunericul deplin peste conștiință, zării ochii sticloși ai peștelui și gura lui larg deschisă rânjind sardonic către mine.

*

– Tii, ce dezastru-i aici! zise ofițerul de poliție dându-și cascheta jos. Scoase un telefon mobil și după ce formă un număr raportă: aici a fost o adevărată revoluție muzicală! o victimă zace cu capul, mâinile și organele genitale încurcate între corzile rupte ale unei harpe... pare sufocat… are părul ud… cealaltă victimă are un contrabas spart în jurul trunchiului și privește fix... și... ăăă.. are o baghetă de dirijor înfiptă în orificiul anal... și are spumă la gură și zice ceva fără șir, stai puțin... sanda... napalm... sanda... napalm... individul din harpă pare că mișcă, cred că încă mai respiră, cheamă iute o ambulanță. Dar oare cine o fi format 112??

În acvariul din fața mea, somonul pe nume Sandu plutea calm și privea inexpresiv la toată scena. Deodată se ridică la suprafață, luă aer in branhii, se scufundă și bolborosi într-o tonalitate perfectă de tenor-bariton, privindu-mă mustrător în ochi:

– Do, mi, sol, doooooo!!!

foto: Salvador Dali - Piano



proză 33

SSoonnddaajj ddee ooppiinniiee

Florin Giurca

Sună telefonul. Îl am în buzunarul de la spate, practic stau pe el, și cȃnd sună sunt nevoit să mă ridic în picioare de pe scaun ca să-l scot afară. Nu-l aud, dar simt cum vibrează. Nici că se putea un tratament mai bun pentru telefonul mobil. Ȋn primii ani cȃnd au apărut mobilele, prin ‘90, țin minte că le țineam prinse de curea cu o agățătoare, la vedere. După aia le-am băgat în buzunarul din față de la pantaloni. Acum le-am retrogradat în buzunarul de la spate, și următoarea poziție va fi la găleata de gunoi.

Mă uit ce număr m-a apelat. Nu e un număr cunoscut. Nu primesc vești bune de la numere necunoscute. De obicei mă sună vreun furnizor de la serviciu care cere plata facturii. Sau de la Bancă, să pun banii pentru comisioane și dobȃnzi. Sau vreun furnizor de servicii care caută clienți noi. Alo, suntem de la Rontemelon, sau de la Complote, nu vreți un abonament avantajos? Nu, mulțumesc, cel pe care îl am eu, abia aștept să expire.

– Alo, suntem de la Institutul de sondare a opiniei publice… sunteți de acord să ne răspundeți la o serie de întrebări? Nu se va face absolut nici o conexiune între

răspunsuri și persoana dumneavoastră. S-ar putea să dureze 10-15 minute.

Asta e un lucru nou. De obicei nimeni nu-mi cere părerea despre nimic. Iată o ocazie bună să spun ce am pe suflet. Dar oare mă va asculta cineva ce am de zis?

– Facem un sondaj referitor la radio. Vă rugăm să ne răspundeți cu sinceritate, fără să stați pe gȃnduri, indiferent dacă sunteți sau nu sunteți un ascultător de radio.

– De acord, dar facem un pact: eu vă răspund sincer la întrebări, dar vreau ca și dumneavoastră să fiți la fel de sinceră.

– Ok. Enumerați-mi fără să stați pe gȃnduri cȃteva posturi de radio de care ați auzit.

Ooops. De mai bine de un an nu mai ascult deloc radio. Ȋmi țiuie urechile din cauza gălăgiei digeilor și digeițelor, care nu știu de ce dar au impresia că toți ascultătorii sunt chiar acum la un party, în care toată lumea vorbește tare și nu se aud unul pe altul.

– ProFm. KissFm, EuropaFm, asta… RTv1… nu, Romȃnia actualități… Romȃnia Cultural… RockFm… nu mai știu. Zu. Cam atȃt. Nu prea ascult, că e multă gălăgie și în rest publicitate și flecăreală.

– Cȃți ani aveți? Unde locuiți, în ce oraș? Care e ultima școală absolvită?

– Dar dumneavoastră știți cum mă cheamă?

– Nu.

– De unde aveți numărul meu de telefon?

– E generat automat de sistem. Spuneți-mi dacă ați auzit de următoarele posturi de radio: Reșița on-line?

– Nu.

– Satu-Mare Fm?

– Nu.



– Timișoara Fm, Radio-Bunavestire? Ulisse Fm și PersephonaWaves?

– Nope.

– As vrea să știu cum decurge o zi din viața dumneavoastră. La ce oră v-ați sculat ieri?

– La ora 6.

– Ce ați făcut după aceea?

– Sorry?

– Cu ce v-ați ocupat pănă ați plecat la serviciu?

– Activități gospodărești. Vreți detalii? Am dat mȃncare la cȃine și pisică.

– Ce posturi de radio ascultați în acest timp?

– Nu ascult nici un post. Nu am aparat de radio acasă.

– La ce fel de aparat ascultați de obicei radio: la radio staționar, la mașină, la internet, la telefon?

– La nimic, nu suport căștile în urechi.

– La ce oră ați pecat de la serviciu? Unde v-ați dus după aceea?

– Acasă. Ba nu, la cumpărături.

– Cȃt au durat cumpărăturile?

– O jumătate de oră.

– La magazin ați ascultat vreun post de radio?

– Era o emisiune, dar n-am fost atent ce. Prea multă gălăgie. Nu-mi mai aud nici gȃndurile din cap de gălăgie. Toată lumea vorbeste tare.

– Și pregătirea mesei?

– Să zicem o oră. Știți, am curățat cartofii, și celelalte.

– Ce post de radio ați ascultat între timp?

Simt că are o obsesie.

– Nu ascult radio niciodată. Ȋmi țiuie urechile. Digeii și digeițele și reclamele…

– La cȃt vă culcați?

– Pe la zece jumate – unsprezece.

– Puteți să indicați o singură oră?

– Unsprezece.

– De la ce oră la ce oră ascultați radio seara de obicei?

– Nu prea ascut deloc radio. Am ascultat mai demult, dar îmi țiuie urechile. De la DJ, sunt prea țipători. Și nu suport publicitatea.

– Nici noaptea nu ascultați? Ce posturi ascultați noaptea?

– Nici unul. Ȋmi place liniștea.

– Dar în ultima lună ce posturi ați ascultat? Încercați să încadrați: de la 0 la cinci minute, de la cinci minute la o oră, de la o oră la patru ore.

– Poate, cinci minute Romȃnia Actualități. Și Trinitas.

– Deci ați ascultat cinci minute Romȃnia actualități și Trinitas?

– Da.

– Cȃt faceți de acasă pȃnă la serviciu?

– Zece minute.

– Căți membri aveți în familie?

– Trei.



– Din care cȃți copii minori?

– Nu văd legătura cu radioul.

– Ȋncercăm să elaborăm un model al ascultătorului de radio.

– Eu nu sunt ascultător. Am muzica mea pe stick și CD-uri. Nu suport publicitatea și DJ-ii.

– Ce ați făcut ieri după serviciu?

– Am plecat acasă. Ba nu, am fost la cumpărături.

– Și după aceea, ați plecat acasă? Cȃt timp ați mers de la cumpărături pȃnă acasă?

– Zece minute. Ce rost au întrebările astea?

Am impresia că vrea să mă dezorienteze ca să mă prindă nepregătit la întrebările cu adevărat importante care urmează.

– Care e statutul social: necăsătorit, căsătorit, divorțat, văduv?

– Nu doresc să răspund.

– Cum doriți. Se va deduce oricum din context. Cine aduce banii în casă?

– Nu vă răspund.

– Cum doriți. Se va…

– deduce, știu.

– Cȃți bani ați cȃștigat în ultima lună?

Fiscul dorește așadar foarte mult să afle profilul ascultătorului mediu de radio. Cioace, de fapt nu contează ascultător-

neascultător, ci vor să afle proporția evaziunii fiscale.

– Deci?

– Nu răspund.

– Cum doriți. Se va deduce. Cȃt ați cȃștigat în ultimele 6 luni? dar anul trecut?

– Ați vrea dumneavoastră să vă spun, dar nu vă spun.

– Ce bunuri de largă folosință aveți în casă? răspundeți prin da sau nu: autoturism mi-ați spus deja că aveți. Laptop? Televizor? plasma? LCD? LED? Diagonala? Cilindreea mașinii?

– Domnișoară, vă rog să vă opriți. Nu vă mai răspund.

– Trei întrebări mai am, atȃt, și vă mulțumesc pentru răbdarea dumneavoastră. Ce posturi de radio aveți memorate în grila aparatului de la mașină?

– Nu știu. Niciunul.

– Totuși, cȃnd porniți aparatul intră pe un post. Care este acela?

– Nu știu. Nu sunt curios să aflu. Care e ultima întrebare?

– Cu cine am stat de vorbă?

– Nici asta nu știu, nu știu cu cine am stat de vorbă. Să aveți o zi bună!

Am închis cu satisfacția că în sfȃrșit am spus și eu ce aveam pe suflet. Dar oare m-a ascultat cineva?!



colecţii/poveşti cu tâlc/citate 34

PPiittaaggoorraa ((557766--

449966 îî..HHrr..))

Lenuş Lungu

(cu suport wikipedia)

A fost un gânditor antic grec, militant religios şi politic. Informaţiile despre viaţa şi doctrina lui sunt greu de separat de legendele care îl reprezintă ca pe un semizeu, un înţelept desăvârşit, un moştenitor al întregii ştiinţe antice şi al Orientului Apropiat, un făcător de miracole şi magician.

Pitagora şi-a părăsit insula natală Samos în semn de protest faţă de tirania lui Policrate. E posibil ca în călătoriile sale să fi ajuns în Egipt şi în Babilon ( cercetătorii presupun că a fost iniţiat aici în diferite doctrine secrete).

Aproximativ în jurul vârstei de 40 de ani, filozoful s-a stabilit în oraşul Crotona din sudul italiei, unde a întemeiat o societate strict secretă împreună cu discipolii săi, care îl considerau încă din timpul vieţii o fiinţă superioară. Aceasta era o frăţie etico-religioasă care s-a bucurat de o răspândire vastă şi care avea drept scop înnoirea morală şi purificarea vederilor religioase. Ca urmare, frăţia a fost supusă unor persecuţii sângeroase.

Doctrina şi descoperirile lui Pitagora s-au păstrat în tradiţia orală şi sunt imposibil de deosebit de ideile discipolilor săi, cărora le plăcea să atribuie filozofului propriile lor gânduri şi idei. În domeniul matematicii, lui Pitagora i se atribuie introducerea în geometrie a demonstraţiilor, crearea teoriei

congruenţei, demonstrarea teoremei care îi poartă numele, construcţia câtorva poligoane şi poliedre.

De numele său este legată şi teoria despre numere pare şi impare, numere simple şi compuse, numere geometrice şi absolute, despre proporţii aritmetice, geometrice şi armonice. Pitagoreicii acceptau sfericitatea pământului şi mişcarea lui în jurul unui foc central - izvorul luminii şi al căldurii; în jurul acestui foc se mişcă şi alte corpuri cereşti, care produc prin aceasta un sunet muzical armonios, aşa-numita "armonie a sferelor". Pitagoreicii recunoşteau nemurirea sufletului şi purificarea lui treptată (catharsis), ca urmare a înţelegerii structurii muzicalo-numerice a cosmosului.

~ Cruţaţi lacrimile copiilor voştri, ca să le poată vărsa pe mormântul vostru.

~ Zeii, spun preoţii, au regretat repede că l-au creat pe om. Şi noi le semănăm în egală măsură: omul a regretat că i-a creat pe zei.

~ Cei care se supun raţiunii se supun zeilor.

~ Dacă eşti întrebat: „Ce e mai vechi decât zeii?", să răspunzi: frica şi speranţa.

~ Dacă vrei să-ţi supravieţuieşti şi să te respecte urmaşii, atunci lasă în urma ta o familie virtuoasă şi o carte bună.

~ Viaţa seamănă cu teatrul: în ea, adesea, oamenii cei răi ocupă cele mai bune locuri.

~ Adevărata patrie e acolo unde există obiceiuri folositoare.

ccc ooo lll eee ccc ţţţ iii iii ccc iii ttt aaa ttt eee


note de călătorie 35

RRăăttăăcciiţţii ppee mmaarree

Virgil Stan

Într-o zi de duminică a lunii iunie

anul trecut, eram pe malul mării la bărci, cu intenţia de a ieşi la pescuit pe mare. Vremea nu era una dintre cele mai favorabile. O ceaţă densă acoperea totul. Nu se distingea nimic mai departe de zece metri distanţă. Cum era zi nelucrătoare, l-am luat în barcă şi pe amicul meu mai tânăr Gică Ivănoiu zis Gogu Piticu că nu avea mai mult de un metru şaizeci ca înălţime, să-mi ţină de urât. Avea şi el barcă dar nu-i mergea motorul. Încă era noapte. Ajutându-ne toţi cei care aveam bărci la malul mării dispuşi să plece totuşi la pescuit şi pe o asemenea vreme, am dat bărcile la apă. Gogu trăgea uşor la rame iar eu pregăteam motorul pentru pornit. Luminile falezei se vedeau ca nişte gheme mici galbene învelite într-un strat gros de ceaţă ce pătrundeau prin textura hainelor de vară. Începeai să-i simţi neplăcerile provocate de umezeala ceţii căzute peste oraş şi mai ales peste mare.

Când am depăşit digul de protecţie am tras de sfoară şi motorul a pornit turându-se dornic de o nouă aventură în necunoscut. Gogu a scos ramele de pe strapazane şi

le-a aşezat în barcă. Cuplând motorul pe marş, ne deplasam încet perpendicular pe mal, să nu ne rătăcim de la început. Aşa puteam aprecia când ne-am deplasat vreo milă după ceasul telefonului. Ştiam ca facem cam trei km într-o jumătate de oră pe mare liniştită. Marea nu era agitată, era doar uşor ondulată, tocmai bună de pescuit.

Până se lumina de ziuă tot mai erau vreo trei sferturi de ceas. Nici nu am făcut cred două sute de metri că motorul s-a oprit instantaneu. Era a doua oară când se întâmpla, motorul fiind nou şi încă în rodaj. Avea rezervorul full cu benzină şi mai aveam ca rezervă un bidon de doi litri jumătate plin, aşa că alta trebuia să fie cauza.

Trăgeam de vreo cinci minute la sfoară şi motorul tot nu pornea. Bănuiam ce s-a întâmplat. Rezerva de benzină o ţineam într-un PET de doi litri jumătate în care a fost bere şi capacul avea în el pentru o etanşare mai bună o folie subţire din plastic. Benzina dizolvase folia şi bucăţele de plastic înfundase jiclorul carburatorului. Nu aveam cum să-l repar din două motive: era în garanţie şi nu aveam voie să umblu la el, nu se vedea nimic fiind încă noapte şi o ceaţă densă pe deasupra.

Gogu trăgea din nou la rame dar nu mai ştiam în ce direcţie mergeam acum. Cât am fost cu motorul oprit şi tot trăgeam de sfoara de pornire, barca şi-a schimbat direcţia. Nu se mai vedeau nici luminile oraşului care pe o noapte fără ceaţă s-ar fi văzut şi de la 3-4 mile. Acum nu cred că aveam două sute de metri. Se distingeau nişte umbre şi noi credeam că ar putea fi oraşul. Tot trăgând de sfoară, la un moment dat motorul a pornit. Şi când l-am cuplat la marş s-a schimbat iarăşi direcţia motorului. Mergeam în necunoscut. La un moment dat am zărit iar luminile ca nişte ghemotoace galbene. Înseamnă ca ne întorceam spre mal, aşa că am întors să încercam să le ţinem mereu în pupa, astfel să ne îndreptăm spre larg. Motorul torcea frumos. Parcă nici nu existase incidentul care ne-a

nnn ooo ttt eee ddd eee ccc ăăă lll ăăă ttt ooo rrr iii eee


dezorientat de nu mai ştiam încotro mergem. După timpul parcurs ar fi fost normal sa fi ajuns în zone bune de pescuit. Nici vorbă. Lăsam motorul la ralanti să putem auzi şi alte motoare după care să ne ghidăm încotro să ne îndreptăm.

În prova văd că apare umbra unui dig. Când am ajuns la mai puţin de zece metri de el am schimbat repede direcţia bărcii, altfel intram direct în stabilopozi şi spărgeam barca. Mergând paralel cu digul am ajuns la capătul lui. Ştiam că atât la Mangalia cât şi de-a lungul întregului litoral digurile sunt scurte şi trebuia să ajungem la capăt repede. Doar cel de la intrarea în port era de aproape un km lungime, restul sub suta de metri.

Am depăşit digul şi ne îndreptam spre mal să vedem unde suntem. Nu eram aşa de departe chiar dacă am mers mai mult de jumătate de oră pe mare în necunoscut. Dintr-o dată a apărut în faţa bărcii plutind o parâmă groasă de care erau legate resturi de plasă. Dacă nu ridicam motorul repede, rupeam în parâmă axul de propulsie al elicei.

Ridic repede motorul şi Gogu cu o ramă dirijează barca spre plajă. Cobor din barcă şi merg pe mal să văd dacă cunosc ceva. Am dat de discoteca circulară de pe plaja Venus, astfel am aflat unde ne aflam. Din nou am trecut peste parâma cu plase rupte, smulse cine ştie de pe unde de furtună şi purtate spre mal şi apoi pornind motorul am încercat să mergem paralel cu digul. Trebuia astfel să ne îndreptăm spre larg. Cu toate că încercam să ţinem barca direcţionată spre larg, barca a mers tot unde a vrut ea.

După încă un sfert de oră de mers în necunoscut sperând că suntem suficient de în larg să găsim zone cu piatră şi scoică, unde stă ascuns guvidul, am oprit să încercăm pescuitul. Deja se luminase, dar acest lucru nu a făcut decât să schimbe culoarea mediului care ne înconjura, din negru în gri. Lipsa vizibilităţii mai mare de zece – cincisprezece metri în jurul nostru

persista. Din când în când scoteam chiote a la Tarzan, poate ne răspundea cineva. Nimic. O linişte mormântală, umezeală şi o ceaţă care îţi pătrundea în oase. Doar pescăruşii se aşezau lângă barcă, aşteptând să le aruncăm ca de obicei peştii mai mici.

Am aruncat ancora şi am început să pescuim. Dădusem peste un loc unde peştele mânca binişor. Cum se rărea, cum dădeam drumul la parâmă să schimbăm locul. La un moment dat am ieşit de pe zona cu piatră şi am dat peste nisip. Nu mai prindeam nici un peşte. Am plecat iar în necunoscut. Încercasem să pescuim cu câţiva metri mai lateral când am revenit de unde am oprit prima dată, trăgându-ne pe parâmă, dar fără rezultat în mincioguri.

Stăteam tăcuţi pe mare şi nu se auzea decât clipocitul apei lovindu-se de copastia bărcii. Nu mai aveam curajul nici să schimbăm impresii despre aventura noastră. Nu ştiam unde ne aflăm, cât de departe de mal suntem şi dacă ceaţa se va ridica aşa curând. Nu puteam să plecăm spre mal deoarece nu ştiam unde este malul. Dacă ne îndepărtam şi mai mult spre larg? Benzina pe care o aveam era suficientă pentru o ora de mers, dar dacă era necesară mai multă?

Tremuram de frig în tăcere, aşteptând ca peştele să mişte în cârlig. Ceaţa ne pătrunsese cu umezeala ei prin hainele subţiri de vară şi acum îi simţeam neplăcutul efect. Dacă ar fi apărut soarele se zvânta îmbrăcămintea de pe noi şi



deveneam mai optimişti. Câte un cormoran se auzea fâlfâindu-şi aripile pe lângă barcă. Dacă sunt cormorani înseamnă că nici malul nu-i departe. Ei nu se avântă prea mult în larg. Pescuiesc la apă mai mică de zece metri să poată ieşi repede la suprafaţă. Erau doar speranţe că nu suntem departe în larg. Dar unde? Nici sirena de ceaţă de la intrarea în port nu se auzea. Însemna că nu suntem aproape de port. Unde om fi oare? Ne întrebam în sinea noastră fără să avem curajul s-o facem cu voce tare. Peştele nu mânca cu toate că uneori eram pe zonă cu piatră. Se simţea la mână când trăgeam de volte. Porneam iar pentru câteva minute în necunoscut, să schimbăm locul.

Noi credeam că mergem tot spre larg deoarece alegeam ca direcţie orizontul cel mai strălucitor, de unde trebuia să apară soarele, sperând că mergem spre răsărit şi totodată spre larg, însă până la urmă s-a dovedit că mergeam de fapt paralel cu malul la vreo câteva sute de metri depărtare. Apa era de peste şapte metri, deci tot aveam cinci sute de metri de mal.

Mergând spre orizontul iluzie, la un moment dat s-a spart ceaţa şi am descoperit o lotcă cu vreo patru persoane în ea venind spre noi la rame. Terminaseră benzina. Deci de unde veneam noi era malul. Barca era din zona Neptunului. Asta înseamnă că noi am rătăcit tocmai la vreo şase km de locul de acostare, tocmai prin zona Olimpului, unde nu mai fusesem niciodată.

Era ora zece şi noi nu aveam mai mult de 3 kg de guvid. Iar ne-am schimbat locul. Am reumplut rezervorul cu benzină. În sfârşit a ieşit şi soarele iar ceaţa s-a risipit spre mal. Spre larg încă mai persista dar vedeai la aproape o sută de metri distanţă. Când am văzut că suntem deasupra zonei prezidenţiale din Neptun, ne-am îndreptat spre Cap Aurora unde veneam de obicei la pescuit, fiind zonă cu multă piatră şi scoică. Aşa ne îndreptam şi spre casă. Am mai încercat în câteva locuri, dar aveam ghinion. Nu avea guvidul chef de servit masa, aşa că am abandonat pescuitul pe la ora unu. Mai mult am rătăcit pe mare decât am pescuit.

După vreo câteva ore de orbecăit pe mare în necunoscut, cu teama în suflet că ne putem rătăci spre larg îndepărtându-ne atât de mult încât să nu vedem malul chiar şi la ridicarea ceţii, ne îndreptam spre Mangalia cu maximum 4 kg de guvid fiecare şi cu o experienţă nouă. Nu era prima dată când am plecat pe ceaţă şi am reuşit să ajungem la mal, dar atunci mergeam trăgând la rame, nu ne îndepărtam aşa departe de mal, pe când acum aveam motor şi posibilitatea de a ne rătăci era cu mult mai mare. Ne-am scos barca pe mal unde am mai găsit câţiva colegi sosiţi, însă la fel de ghinionişti ca şi noi, chiar dacă nu s-au rătăcit aşa de departe cum am păţit-o noi. Nu ne era teamă prea tare. Aveam telefoanele cu noi şi la o adică, dacă intram în panică şi nu ne mai descurcam să ne orientăm, sunam la poliţia de frontieră să ne găsească, chiar dacă riscam o amendă în caz extrem. De atunci a mai fost ceaţă pe mare, însă eu nu am mai ieşit niciodată în acel an.



MMoonnssttrruull

Virgil Stan

„Să nu râzi niciodată de

visele cuiva.

Oamenii care nu au vise

nu au prea multe.”

Aşteptam cu nerăbdare ziua de

duminică, zi liberă, în care să mă pot delecta cu pescuitul pe mare. Aşa că, într-o sâmbătă seara, m-am întâlnit la bufetul de la capătul blocului cu partenerii de pescuit, să aflu care mai este situaţia guvidului, mănâncă sau nu şi prin ce zone ar fi mai bine de pescuit. După cum se arăta vremea, nu prea era încurajator să pescuieşti.. Bătea vântul binişor, suficient pentru a încreţi fruntea capricioasei mări.

M-am pregătit, totuşi, ca a doua zi să plec la pescuit pe mare. Îmi era dor, căci îmi intrase în obişnuinţă. Dimineaţa, nu am mai aşteptat să sune alarma ceasului, că am şi deschis ochii. M-am ridicat obosit din pat, după un somn agitat şi cu întreruperi, având parte de multe răsuciri în pat, din cauza unui film văzut la televizor.

Nu-mi plac filmele cu violenţă, crime odioase, sau cu mult sânge, dar urmăresc cu plăcere pe cele de acţiune, în care joacă actori consacraţi, sau filmele de capă şi spadă, cu tematică romanţioasă, pline de suspans şi farmec, cu actriţe frumoase, în ţinută de epocă.

În dimineaţa aceea, cum făceam în toate zilele înaintea plecării pe mare, am deschis fereastra la balcon să văd dacă bate vântul. Se auzeau surd valurile cum vuiau şi se spărgeau de diguri. Crengile de tuia din faţa ferestrei se legănau în bătaia vântului, dar eu nu m-am impacientat.

Mi-am luat sticluţa cu cafea, pregătită de cu seară, vâslele din boxă şi am dat fuga la maşină. Când am parcat pe mal, am constatat că sunt singurul venit la acea oră, lucru care se întâmpla destul de rar. Erau colegi care veneau cu sculele pe biciclete, tocmai din cartierul Colonişti şi, de obicei, soseau înaintea tuturor, iar din această cauză îi ironizam spunându-le huhurezi.

Acum eram singur şi marea era foarte agitată. Valuri mari se spărgeau de stabilopozi, iar concluzia nu era decât una singură: nu se putea ieşi pe mare. Eram convins că ceilalţi colegi, mai prevăzători, când au auzit vuietul mării, s-au culcat pe partea cealaltă, cum s-ar zice.

Am aşteptat zece minute şi văzând că marea se izbea de stâncile de pe dig cu tot mai multă furie, am întors maşina şi luat drumul înapoi spre casă. Încă era noapte, iar întunericul era spart, pe ici, pe colo, de lămpile de neon ale iluminatului public de pe faleză, sau din zona obiectivelor turistice. Până să se lumineze bine de ziuă, mai erau aproape două ceasuri bune.

Muzica se auzea prin fereastra deschisă a portierei, din radiocasetofonul maşinii. M-am gândit că, dacă tot m-am sculat la o oră aşa matinală, măcar să nu ratez ziua, aşa că m-am hotărât să merg la pescuit pe balta Limanu. Nu mai fusesem acolo de la plecarea Mirunei de pe litoral.

Ajuns acasă, am scos ramele din maşină şi le-am dus la loc în boxă, am pus apă în vase să-mi fac o mămăliguţă specială, una pentru pătrăţică şi alta pentru momitor, necesară la nădit. În acest timp, mi-am sortat sculele de pescuit la baltă.



Încă era prea devreme de plecat. Trebuia să fiu în jur de ora şase pe baltă, să-mi ocup locul unde nădeam şi pescuiam de obicei. Mi-am cărat sculele la maşină şi am pornit fără grabă spre baltă. În zece minute eram pe malul lacului.

Era o zi destul de mohorâtă şi umedă, dar pe malul lacului erau mulţi pescari. Am avut noroc că nimeni nu se aşezase pe locul meu. Pe lac era linişte deplină, nimic nu tulbura luciul apei.

Aşa cum am mai scris, lacul este amplasat între două maluri înalte de peste douăzeci de metri pe verticală. Pe partea unde m-am aşezat eu şi majoritatea pescarilor, era mal de carieră de calcar, iar celălalt mal era împădurit cu pini.

Doar când bătea vântul din S-E sau N-V se formau valuri pe apă şi se simţea bătaia vântului. În rest, atmosfera era calmă şi foarte bună de pescuit. În stânga mea, la circa cincizeci de metri, spre şosea, la marginea unui pâlc de stuf, pescuia deja Toni Bocu, un coleg de serviciu, pescar cu experienţă la apa dulce. Lângă el, pe direcţia mea, încă doi bărbaţi, fiecare cu sculele sale.

Mi-am montat sculele, am aruncat cu o lansetă multă nadă în larg, am mai nădit şi lângă stuf, pentru fixă şi m-am pus pe aşteptat prima captură. Se luminase bine, însă peştele nu se grăbea să muşte.

Am avut la un moment dat o trăsătură la lansetă şi când am înţepat prada, am simţit greutatea peştelui cum se răzvrăteşte, luptându-se cu apa lacului. Era

un cărăşel cât palma, totuşi destul de frumos pentru început. Putea să fie şi o babuşcă minusculă. Aşa am „udat” minciogul, cum zic pescarii şi am scăpat „de arap”, ştiu ei pescarii despre ce vorbesc.

Din când în când, mai vedeam bambina cum se ridică. Dimineaţa era răcoroasă şi eu stăteam pe canapeaua din spate a maşinii, la căldură, cu portiera deschisă. Din această cauză am ratat şi multe înţepături. La fixă încă nu se mişca nimic. Era ora opt şi în minciog aveam câţiva cărăşei. Nimic de soi, nimic mai răsărit, să fi fost un kilogram de peşte.

Deodată, în stânga mea văd zarvă mare: colegul de serviciu, cu lanseta peste sculele vecinului din dreapta, se lupta cu un peşte ce trăgea puternic spre stuful de pe celălalt mal. Ceilalţi doi pescari, din dreapta lui şi stânga mea, şi-au retras lansetele din apă să nu se încurce cu cele ale norocosului.

În jurul colegului meu, în afara pescarilor, mai erau patru tineri până în douăzeci de ani, bine dispuşi, care participaseră la un bal de absolvire a liceului, după cum am aflat mai târziu. Toată lumea era concentrată pe captura pescarului norocos. Încet, încet, peştele a ajuns la doi metri de mal, între stufuri.

Atunci, a apărut o namilă de somn, de peste un metru. Un peşte cum n-am mai văzut decât în filme, sau la televizor. Cu mare greutate, colegul a reuşit să-l dirijeze în dreptul spaţiului gol dintre stufuri. Având lanseta încovoiată şi tot dând drumul la fir, apoi mulinând uşor, l-a adus lângă mal, însă monstrul se zbătea cu putere şi trebuia să dea din nou drumul la nailon, să nu-l piardă din cârlig, sau să se rupă forfacul.

Un tânăr s-a repezit la maşina pescarului, la indicaţiile acestuia şi a adus un bahor. Înarmat cu această unealtă, un alt pescar aştepta ca somnul să fie adus la mal şi să-i înfigă cârligul în gură, pentru a-l ridica pe mal. Până atunci, orice încercare de agăţare cu bahorul eşuase, din cauză că somnul se zbătea puternic.



Tot forţând să ţină monstrul cât mai aproape de mal, la un moment dat, s-a rupt, atât lanseta la vârf, cât şi nailonul. Peştele a rămas pentru câteva secunde nemişcat, la fel de nemişcat cum am rămas şi noi toţi, care eram convinşi că l-am scăpat!

Un flăcau cu mult alcool în cap, consecinţă a petrecerii din ajun, s-a repezit în apă peste somn şi l-a prins în braţe, iar cetăţeanul cu bahorul, s-a apropiat rapid şi i l-a înfipt în spinare, ridicându-l pe mal. Era de înălţimea unui om!

Eu m-am dus la maşină şi am luat ruleta din torpedou, ca să-l măsor, căci pentru aflarea greutăţii nu aveam cântar aşa de mare. Avea 176 centimetri lungime, apoi am aflat că greutatea a fost de 30 de kilograme.

Toţi pescarii de pe baltă au venit în pelerinaj să-l vadă. Se mai prinsese somn aici, de 40 kilograme, dar la plase, de către pescarii care administrau balta. Acum am văzut eu primul peşte, cât un om de mare. Somnul nu trage la porumb, însă noi credeam că s-a repezit după vreun cărăşel, sau babuşcă prinsă în cârlig şi aşa l-a înţepat pescarul norocos.

După acest eveniment, m-am retras la uneltele mele şi am schimbat nada în cârlige.

Era deja ora nouă, începuse să fie mai cald pe mal, iar broaştele şi-au început concertul. Un broscoi, cât un pumn de om voinic, stătea pe o piatră la marginea apei şi îşi umfla două baloane în zona capului, scoţând un orăcăit gutural. În păduricea de pe malul celălalt, se auzea cucul cântând, strigându-şi numele. Ca un ecou, şi alte păsări îi răspundeau din pădure. În pâlcul

de stuf, o păsăruică gri, cu ciocul ascuţit şi cu o lăcustă în el, se tot zburătăcea din loc în loc, strigându-şi puii.

Pe deasupra apei, lângă mal, un şarpe de apă se ondula încercând să păcălească nişte broscuţe prostuţe şi neatente la pericol. Luciul apei nu era tulburat decât de câteva lebede care se plimbau elegante pe lac. Erau în formaţie ca soldaţii, cu bobocii care înotau nepăsători, sub supravegherea părinţilor.

Câte un cormoran flămând făcea scufundări repetate, căutându-şi hrana pe fundul eleşteului, printre puietul de peşte. Acesta este duşmanul declarat al pescarului de apă dulce şi aliatul celui ce pescuieşte chefal la mare. Când cormoranii se adună în cârd şi încep pescuitul în bazinele portuare, bancul de chefal se repede spre mal, sau se ascunde sub navele acostate, intrând în zona de activitate a pescarilor de chefal.

Timpul se scurgea monoton şi, din când în când, mai ridicam cu fixa câte un caras din apă. Ca de obicei, când momeşti la mal pentru a pescui cu fixa, apare câte o broască ţestoasă. Aşa s-a întâmplat şi acum: broasca şi-a făcut apariţia la suprafaţă şi stătea nepăsătoare lângă pluta mea. Parcă mă sfida. Mă făcea atent că pot să scot fixa afară, de prins nu voi mai prinde peşte, atât timp cât se ospătează ea în zonă din momeala aruncată de mine. Aşa am şi făcut. Am strâns fixa şi lansetele şi m-am pregătit să plec spre casă.

Fiind duminică, am preferat să mă mulţumesc cu peştele care s-a lăsat păcălit de iscusinţa mea. Nu era prea mult, însă suficient pentru un borş de capete şi cozi de caras, cu mult leuştean verde, care îi dă o aromă plăcută, o saramură şi un caras prăjit, cu mujdei de usturoi şi mămăliguţă - preferata mea.

Aşa am îmbinat utilul cu plăcutul. Am ratat o zi de pescuit pe mare, producătoare de un mic profit din vânzare, cu una de plăcere şi o masă pescărească delicioasă.



cronică de carte 36

DDeesspprree ddoouuăă nnooii

ccăărrţţii aallee AAnneeii

DDrrăăggooiiaannuu

Ion Pachia – Tatomirescu

Între portret şi clonă.

Atât „primenirea“ de semnificanţi întru catharsis, din volumul de poeme, Portret pe unghia pământului (2012), de Ana Drăgoianu, cât şi „absolut-noile avântări“ în cosmosul cotidian ale eroului său liric, ori, mai exact spus, ale eroinei sale din sublimul orizont al cunoaşterii metaforice, farmecă şi de această dată Distinsul Receptor de Poezie, „absolut-noi elansări“ printre „viruşii“ «programaţi/să ne intre în oase», făcând ca prin vene să ne circule «submarinele/cu traficanţii de rugăciuni», făcând să explodeze «ombilicul vecinului/de la etajul patru/ [ce] nu şi-a plătit impozitul/pentru gargară cu muşeţel», făcând copiii să râdă pe când – eroina, nicidecum poeta – îşi leagă liric, «baticul bunicii sub bărbie» (Mă destăinui nopţii, p. 5), făcând, mai mult ca sigur, că, «între piramida lui Keops şi lună», să nu fie «decât un răsărit sublim» (Pe frigul promis, p. 6), determinând «acordurile unui violoncel» să-i oprească «bătăile inimii», să i se umfle pieptu-i, «adunând iubirea mult visată», în vreme ce i se epuizează „depozitul” de aripi folosite la culesul stelelor «pentru restul păcatelor», în vreme ce îşi reazemă «sufletul de ultimul strop al ploii» (Nimeni nu avea lumină, p. 8), determinând «iubire [a] atemporală» (Capcana timpului tău, p. 11), până când o vede Dumnezeu «lângă fântână», cu «părul

murdar de păcate/şi [cu] inima plină de spini», «ţinând Cuvântul în braţe» (Creşteai din mine Cuvânt, p. 12), Cuvânt-Unic-Fiu străbătător de Univers, determinând unghiul de fugă al morţii la „sculptorul“ în cristal, «trecut de a doua tinereţe», „sculptor“specializat în cioplirea şi şlefuirea femeilor «cu aură purpurie» (Unghiul morţii, p. 14), determinând implantul de cipuri în arii agreste, fapt pentru care, în spirit pandur-ţânţărenian, nu sorecian (cum îi zice Jean Băileşteanu, în Cuvântul înainte, exact), «la marginea satului,/ţinea unul priponite/vieţile muritorilor de rând:/le planifica orele de masă/şi îi ştergea cu un burete uscat/din memoria cârciumii/supraaglomerate» (O pagină din istoria cărnii, p. 15), determinând „zile-ardei-umpluti cu iluzii“, „noi identităţi“, chiar şi când «nu taie cuţitul carnea destinului» (Am o nouă identitate, p. 17), chiar şi când nu intră pseudocurcubeiele în „casa unui strop de rouă“ (cf. Casa..., p. 18), chiar şi pe când zace «în albul arsurilor» (p. 20), «cu un univers între inimă şi creier» (Spirale, p. 22), chiar şi pe când norii cad «în spirală/cu stropi de un roşu aprins/peste buzele dumnezeiesc de simple» (Călătorie, p. 23), „ca pământul din inima-i“, chiar şi pe când „se însoţea cu marea“ până într-un Ocrombrie târziu (p. 31): «s-a făcut întuneric peste gândurile mele/crengile

ccc rrr ooo nnn iii ccc ăăă ddd eee ccc aaa rrr ttt eee


aspre lovesc ferestrele sufletului/mă prefac şi azi că semăn cu vântul/trec de la răsărit la apus fără nici un regret//am inima de smoală şi ascult bătăile/parcă sunt lovituri de pumnal/în noapte când pietre mici se rup/din stelele ascunse în tăcerile toamnei//nu mă recunosc în păsări/mi-au căzut aripile/de blestemul venit din cealaltă viaţa/când vânam suflete//emult prea târziu să privesc înapoi/un octombrie trist ca o săgeată otrăvită/în ventriculul stâng//ultima pulsaţie pe aleea din parc».

Eroina aceasta, războinicita Ioană d’Arc a plaiului liric, ori Ecaterina războinicită, sau Ipăteasca pasoptist-revolutionară prin secolele nepaşptişte, mai aflăm – la analiza „portretului“, nu a autoportretului „de pe unghia pământului“– că are bunici-lucrători de pământ, «ce împodobeau uşile castelelor de gheată», că are o mamă-doică, «plătită/să stergă creierul băieţilor» şi un tată cu «sânge regal» ce «se plimba prin grădină/cu sceptrul în mâna dreaptă,/ameninţând că arde căsuţele păpuşilor/din întregul ţinut», că ea, eroina lirică, s-a angajat „paznic la cimitir“, că zboară ca fluturii «peste oceane de sânge», că îşi plimbă «suferinţa/prin biserica neamului», că a traversat oraşul fără privighetori, în care «ninge cu nisip», că îi stă în putere – ca eminescian-romantic-lucifericului Dan/Dionis – să strângă în podul palmei universul- «sâmbure de migdală», că-i angajată în vindecare de popoare/„neamuri“, că printre „aruncătorii de grenade îşi scrie «testamentul/pe caietul vechi», moartea rupându-i colierul ideilor, ori că-i o «clonă perfectă“, produs al «unor factori nocivi», deghizându-se «în salvator,/un ins modern», dedublându-se pe când «ziua diavolul îşi face de cap», sau pe când «noaptea, îngerii îi sufocă pântecul» (cf. Strigarea, p. 32; Fluturii zboară peste munţi, p. 34; Cu Tine pe drumul Golgotei, p. 41; Zăpezile timplui, p. 48; Voi vindeca neamuri, p. 65; Aruncătorii de grenade, p. 77; Clonă perfectă, p. 81) etc.

Despre nervoasă cutie metalică a lirismului.

În complementaritatea volumului Portret pe unghia pământului se arată şi volumul de poeme Cutia cu nervi de oţel (2012), de Ana Drăgoianu, volum ce „se deschide“ prin poemul „de forţa“, dătător de titlu noului „întreg de poeme ca parte“ (spre a ne ilumina zalmoxian şi paradoxist, în acelaşi timp), poem ce-şi proiectează în „panoul central“simbolul modernelor noastre limite tragic-existentiale ca „spaţiu“ de ars poetică, simbolul unui labirint-cutie-cu-nervi-de-otel, „labirint“ unde vocea auctorială/eroică se mărturiseşte dinspre „uimirea profană“: «în golul imens răsturnasem cuvintele/zilnic le acopeream pe jumătate cu sunetele de la marginea vremii/aveam o vorbă ce se rostogolea peste liniştea din albul tâmplei/când mă strigau nebunii să mai pun o fisă tonomatului ridicăm/braţele şi mă certau până la sânge/picuram pe dunga roasă a cutiei/rugina îmi strângea oasele în sacii de pânză ţesută la războiul bunicii//în recipientele de plastic nu se pun cuvinte/se agită făcând spirala să îşi ucidă umbra//el adormise pe capacul umflat de aşteptare/avea faţa palidă şi plină de sudoare/visase nopţile când amorul era unicul meu scop/nu vorbesc despre tinereţea maltratată de oamenii timpului meu/cred în etapele finale când leii şi verdele scapă din adâncul fântânii» (Cutia cu nervi de oţel, p. 7).



Liricul erou/eroină poematică se avântă de data asta printre alte reliefuri ale spaţiului „paralel-cotidian“, de-aici sporindu-şi corola cu noi „petale-făptuiri-cosmice/cosmicizate“, între caseta cu wolfram cerebral şi între îmbulzirea („coada de la cosmetice“) pentru o „promoţie de fond de ten“cu speranţa ei de a-şi acoperi «frica de Dumnezeu» şi cu speranţa altora de a-şi masca «hoţiile din anii de secetă» (Nimic nou, p. 9).

Eroul/eroina poemelor Anei Drăgoianu „îşi croieşte“ «din noapte o singură pelerină/impermeabilă fără zorzoane în stil medieval», are curajul să-şi lase «un om de rând la intrare», ce «se ţine de stâlpul gardului de beton», un om ce «nu vede cablurile» prin care-i „conectată la principiul Yin“, «la întuneric», pe când «presiunea exercitată asupra cuvintelor sacre/măreşte viteza sângelui indiferent de celulă în care eşti/prizonier» (În rol secundar, p. 8), observă «când poporul caută schimbarea unităţilor de măsură pentru/istorii închise în manualele uzate» (p. 9), observă «la pubelele obişnuite din cartierele mărginaşe [cum] pictorii leagă/modelele să prindă grimasele cu efect de siluire a timpului/trecut fără rost» (ibid.), vede «lucrătorii dezbrăcaţi de cuvinte» (Semn pe nisipul cerului, p. 10), «chitara nebunului din colţ» şi cum «liftul încarcă suflete goale» (Braţe de sare, p. 11), ştie câte ceva despre «jurnalul pietonului analfabet» (p. 12), urmăreşte «bătaia firavelor aripi» (Prin timp, p. 13) ale lăcustelor ce-i intră în casă, ascute «limbile ceasornicului să bată în peretele universului» (Confuzie, p. 16), trage concluzia că «moartea ne uneşte în toate» (Incinerarea, p. 23), că «de război şi de dragoste e plină lumea» (Ziduri în deşert, p. 25), constată că «unui copac îi pleacă rădăcinile» (p. 24) când îndoiala i se strecoară «până la frunze», că «legătura ei de sânge cu lumea» (49) este „un beton din cuvinte“, că are «propria apocalipsă» (p. 54), că femeia-i jertfa zidirii din temelia lumii, că «femeia ce ţi-a îmbrăţişat universul», din „violet“, este în fundaţia

omenirii, este «la temelia unei lumi tăcute/fără personalitate/cu domiciliul forţat între altar şi inimă» (Altă femeie, p. 55); mai constată că Adam, «soldat universal cu grenade în buzunarele sorţii» este «rob al cărnii şi [-al] încolăcirilor superficiale», «o singură piatră în fereastra timpului...», că Eva ilustrează «concepţia magică distribuită uniform de medicul estetician/cu vicii perverse şi pretenţii demiurgice», înţelegând prin «Cuvânt/carnea sufletului» (Pradă uşoară, p 56); şi toate aceste extraordinare evenimente i s-au revelat pentru că s-a născut «în ziua când Ilie biciuia norii/luminând uliţele satului» şi pentru că „la dezlegarea primei taine“, lângă ea «cuvintele se aşezau în genunchi/aşteptând botezul» (Calea şi Adevărul, p. 97).

Cutia cu nervi de oţel (2012), de Ana Drăgoianu, certifică istoricului/criticului literar faptul că poeta se află în pragul de aur al maturităţii

creaţiei sale poetice, că-i deja o voce lirică inconfundabilă, puternică, de ales viitor, că deja a cioplit şi a finisat un remarcabil număr de trepte de la piramida-i „aztecă“de Poezie pentru o zarişte a cunoaşterii metaforice.




ÎÎnn aannuull 44000000 ssaauu

OO ccăăllăăttoorriiee llaa

VVeennuuss

Ovidiu Cristian Dinica

Victor Anestin - ziarist român, 17.09.1875 - 05.11.1918, născut în Bacău - a fost un pasionat astronom amator şi popularizator al ştiinţei fiind contemporan cu descoperirile făcute de Edison şi înflăcărat susţinător al ideii de progres tehnic. Educaţia i-a fost influenţată de scrierile lui Camille Flammarion, un entuziast astronom şi scriitor francez al cărui nume îl poartă Societatea Astronomică Franceză. Debutează în presă în 1892, în revista Curierul Olteniei, în care publică o traducere a unui articol scris de C. Flammarion cu acordul acestuia. A susţinut o intensă activitate publicistică în marile ziare ale vremii cu articole având tematică ştiinţifică în speţă despre astronomie: Cucerirea aerului (1909), Planeta Marte (1910), Eclipsele (1912), Românul cerului (1912), Viaţa şi invenţiile lui Edison (1915). Înfiinţează şi editează revista Orion (1907-1912), prima revistă de astronomie din România

În perioadă 1912 - 1916, conduce Ziarul călătoriilor şi ştiinţelor populare. În 1918 scoate ziarul Ştiinţa tuturor.

În1899 apare romanul În anul 4000 sau O călătorie la Venus, fiind primul roman românesc al literarurii ştintifico-fantastice. Iată ce spune autorul despre acesta: „în anii adolescenţei am tipărit şi eu

un roman astronomic sunt multe pasagii cam naive poate dar are meritul, bietul meu roman, de a fi cel dintâi în ţară noastră bineanteles ca dată istorică. Sunt interesante romanele astronomice, dar adevărul astronomic pur e mai interesant şi viaţa este aşa de scurtă”. Fiind prima lucrare de acest gen din România este de apreciat atitudinea autorului faţa de adevărul ştiinţific şi abordarea acestuia prin registrul literar.

Romanul are 15 capitole, iar desfăşurarea acţiunii include o serie de aprecierii desprinse din astronomia populară, actualizate cu nivelul cunoştinţelor existente la aceea vreme şi pe care autorul le aduce la cunoştiinta publicului cititor. Tentantă pentru autor este ideea vieţii pe planetă Venus şi în acest sens pleacă de pe Pământ doi prieteni, Asales şi Saitni, care zboară spre Venus cu o rachetă electrică ce avea viteza de deplasare de 300 km/secundă – de observat faptul că autorul aduce cu primele elemente două aspecte interesante: curentul electric şi viteza de 300 km/secundă (75 leghe/secundă). Acolo ei descoperă o societate structurată în două caste: pe de o parte, avem venusienii propriu-zişi (care sunt inteligenţi, morali, nu cunosc sentimente, războaie, sex, droguri şi rock&roll) şi oamenii-păsări, un fel de... ajutoare zburătoare la casa celor dintâi, cărora le asigură locomoţia, doar casta a doua avea dreptul la reproducere firească anatomică.



Autorul acordă mai multă atenţie primei caste considerând-o superioară. Dragostea nu există pe această planetă fiind un câmp al dezvoltării ştiinţei. Reproducerea primei caste se face prin autotoinjectarea unei soluţii protoplasmatice. Problema hranei este rezolvată prin inspirarea aerului puternic nutritiv şi care curaţă sângele. În limbajul autohton nu există cuvinte de ură, război astfel încât autorul emite ideea că dacă dragostea şi războiul lipsesc se pierd şi elementele esenţiale ale poeziei. Neîmpiedicati deci de nimic, venusieni s-au îndeletnicit cu cunoaşterea cosmosului, rezultatele ştiinţei lor se transmit prin viu grai şi printr-o îndelungată practică arăta autorul în paginile cărţii. Practic această abordare sumară a adevărului îl prezintă pe autor într-o atitudine de visător incurabil preocupat doar de latura înţelegerii şi studierii cosmosului în plenitudinea frumuseţii sale.

Autorul are o singură credinţă, a astrelor. Şi totuşi există iubire, iar Saitni are o idilă cu o femeie din casta Oamenilor-păsări, contrazisă de Asales. Întoarcerea pe pământ este ratată, cei doi rămân prizonieri ai maşinii care i-a dus în spaţiu debarcând pe Marte.

Descoperirile ulterioare ale ştiinţei vor contrazice posibilitatea existenţei vieţii pe această planetă. În roman putem regăsi şi ideea finalităţii vieţii şi a naturii cu un parcurs imprevizibil în evoluţie, idee pe care autorul o dezbate şi în alte lucrări precum Tragedia cerească apărută în 1914.

Din cuprinsul romanului se pot păstra două ideii care au prins contur în anii următori. Acestea sunt: (redau citat din carte Un astronom al acestei împărăţii, care are un observator pe un munte de aproape 2000 de metri înălţime) „mi-a făcut un istoric al acelei ţări. Supuşii, cari poartă numele de români, simţeau că ţară lor e mică, iar idealul lor prea mare. Inteligenţi şi puţân cam încăpăţânaţi, şi-au urmărit scopul lor cu tenacitate şi au azi să stăpânească teritoriile a trei vechi state”. Este ideea Unirii realizată în 1918 şi pe care autorul, în ipostază de avangardist, o anticipează. Pe baza lecturilor de specialitate făcute autorul propune şi ideea ieşirii din sistemul solar trecând de planeta Pluton, această planetă va fi confirmată şi botezată cu acest nume după 31 ani, tocmai în 1930.

Bibliografie

În anul 4000 sau O călătorie la Venus, ediţie 1899 şi ediţia din1986, îngrijită, prefaţătă, note şi bibliografie de Cornel Robu, editura Dacia.




„„SSffiiddeeaazzăă ttiimmppuull!!””

ddee MMaarriiaa CCoozzmmaa şşii

VVaassiillee PPooppoovviiccii

Maria Apetroaiei

Timpul şi spaţiul reprezintă două dintre coordonatele raportării noastre la univers. Dacă spaţiul e perceput şi ca un mediu în care putem localiza un obiect, un eveniment sau pe noi înşine, timpul rămâne ceva abstract sau îl putem simţi subiectiv, fizic, raportat la fiinţa noastră. Mai ales atunci când suntem angrenaţi într-o activitate şi vorbim despre trecerea lui, mai uşor sau mai greu. Sinonim cu „vreme”, el devine inevitabil în vocabularul nostru şi se regăseşte în tot felul de expresii şi în diverse limbi: Nu am timp sau Pe vremea mea…; Mi-a trecut vremea…s au Timpul înseamnă bani; Carpe diem etc.

El devine astfel obsesia noastră pe care o deprindem încă de la vârsta şcolară, odată cu sunetul clopoţelului care delimitează timpul sau, mai bine zis, durata dintre ore. Realizăm, aşadar, că timpul se poate măsura în diferite moduri şi „porţiona” în secunde, minute, ore, ani etc. – forme indispensabile pentru a evita haosul în care „petrecem” dimensiunea existenţială dată fiecăruia dintre noi. Aşa ajungem să ne „măsurăm” durata vieţii, adică vârsta, şi atunci pentru unii timpul poate deveni prieten sau duşman…

În raport cu veşnicia naturii, cu cerul şi pământul, cu apele curgătoare sau

întinderile nesfârşite, cu aştrii luminoşi ce guvernează ziua şi noaptea (alte entităţi), timpul măsurabil ni s-a dat doar nouă, oamenilor. Iar omul, ca fiinţă raţională, a fost cel care a inventat forme de măsurare a timpului pentru a stabili o anumită ordine. Altfel, el se scurge inexorabil, independent de voința noastră adăugând câte „un plus” spre infinitul necunoscut şi rămânând… un mare mister.

În relaţia cu lumea sau cu spaţiul în care trăim, timpul rămâne intim legat de existenţa noastră, pentru că percepem senzorial sau afectiv lucrurile, evenimentele, schimbările din jurul nostru, ne raportăm la ele, ne spunem opinia… Prin urmare, trăim un prezent pe care îl

putem raporta la un timp trecut sau viitor, ne putem face iluzii, putem visa, putem prospecta. Deci ne putem transpune imaginar în… alte timpuri. Este, în fond, un sens pe care fiecare individ îl poate da dimensiunii temporale fizice

parcurse în viaţa sa.

În „Confesiunile” sale, Sf. Augustin, întrebat fiind „Ce este timpul?” răspunde: „Dacă nu sunt întrebat, ştiu. Dacă sunt întrebat, nu ştiu”, dar vorbeşte despre forme temporale raportate la realitate, afirmând că „dacă nu ar trece nimic, nu ar exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva, nu ar exista timp viitor şi dacă nu ar exista nimic, nu ar fi timp prezent… Avem, aşadar, trecutul care nu mai există, viitorul care nu există încă şi prezentul care, dacă nu ar trece şi ar fi mereu prezent, nu ar mai fi prezent, ci eternitate”. Miezul teoriei sale constă în cele trei timpuri: prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare.

Reflecţia asupra timpului i-a preocupat şi pe alţi gânditori. Platon consideră că



„Timpul a fost creat odată cu cerul, fiind copia mobilă a eternității”, iar Nietzsche vedea în clipă „boaba de nisip în clepsidra timpului şi unitate de măsură a eternităţii.”

În gândirea românească, în afara literaturii populare unde apare ideea de eternitate a cosmosului şi despre călătoria efemeră a omului pe pământ, concepţia lui Mircea Eliade despre timp, în capitolul „Durata profană şi timpul sacru” din eseul „Sacrul şi Profanul” accentuează asupra dihotomiei dintre „timpul profan”- văzut ca durată, dinamic, ireversibil, care se scurge şi „timpul sacru” – reversibil, static, ciclic şi cosmic.

Omul este muritor şi, oricât s-ar considera de avansat şi de stăpân temporar al universului, trebuie să-şi recunoască limitele, însă el se poate consola cu ideea de istorie pe care o făureşte indubitabil. Iar timpul? Îşi va păstra calitatea de placebo colectiv, incitant cu fiecare generaţie.

Poate fi sau nu sfidat? E o încercare de răspuns şi un îndemn pe care le găsim în cartea de față, semnată de Maria Cozma şi de Vasile Popovici, o carte aflată la graniţa dintre jurnal început şi completat de cei doi sub forma unui veritabil dialog ontologic despre timp, dar şi despre alte probleme, în maniera „Dialogurilor” lui Platon.

Mi s-a părut că asist la o convorbire într-un spaţiu virtual, între doi oameni înţelepţi, cu o cultură solid construită care, deşi nu s-au întâlnit niciodată fizic, şi-au descoperit afinităţi în arta dizertaţiei filosofice. Sub pretextul unei frământări eterne despre timp, – care „acordă şi dezacordă pofta de luciditate” (M.Cozma) –

au purces la o discuţie maieutică veritabilă, căutând justificarea unor opinii personale prin întrebări şi răspunsuri preluate şi răstălmăcite. Botoşăneanul Vasile Popovici excelează prin ironia şi umorul magistrului care, ca şi în „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea…” al lui Dimitrie Cantemir, discută cu discipolul său – Maria Cozma – problematica serioasă despre timp văzut din perspectivă filosofică şi fiecare uzează de argumentele unor titani ai filosofiei – precum Platon, Socrate, Descartes, Schopenhauer, Kant, Nietzsche şi alții, uneori într-o formă ludică, „sfidând” astfel dramatica luptă a omului cu sinele şi cu limitele sale, luptă soldată cu adevărul

de netăgăduit că omului, ca fiinţă, îi este imposibil să se apropie de timpul absolut al Creaţiei divine, oricât s-ar fi vrut un re-creator al Big-Bangului… Se simte, astfel, decepţia magistrului legată de imposibilitatea de a fi martorul în această viaţă la un

asemenea eveniment, el fiind depăşit de timpul fizic necruţător, ce-i deapănă firul anilor… Făcând trimiteri la Biblie despre Facerea, Vasile Popovici ne scoate din atmosfera gravă a unei dezbateri religioase cu o consideraţie comică, afirmând că „sâmburele – dătător de viață- a sărit dintre dinţii Evei, încolţind în pământul reavăn, de abia ieşit în ziua a treia”, dar adaugă, pe acelaşi ton ironic „… Marelui i-a venit ideea a-l născoci pe om, luând la întâmplare lut, nu boţ de cer, ci lut, nu prea bun, de calitate, pentru a face pe om din el; l-a modelat şi i-a suflat în nări. De-aceea, mai bine zis, de acolo şi de-atunci ni se cam trage toată pacostea de a ne naşte spre a muri”!

Dali – Timpul



În capitolul „Veşnicia este o iluzie” Maria Cozma, făcând aluzie la societatea coruptă şi la pedepsele primite de răufăcători (în Biblie) şi în paralel vorbind despre societăţile democratice, ajunge la ideea de „Increaţie” datorită… „lutului nu prea bun, de calitate pentru a face om”, explicând astfel tarele societății.

Dar în cap. „Pretindem veşnicia? Şi dacă da, o merităm?”se simte tonusul omului real, plictisit de lumea ireală, onirică, ideală, omul care îşi exprimă deschis dorinţa normală, carnală „Eu vreau să strâng în brațe fata nemorgană; vreau să strâng trup’şor concret, nevirtual şi neabstract!” sau „Cu cât urăsc mai mult, cu atât iubesc mai mult ce-i pământesc! Mă contrazic în dualismul meu… „Şi concluzia este pe măsura ideii de sfidare „Ce crede lumea despre mine, creadă ce o vrea!”

După mai multe schimburi de versuri sau de enunţuri rimate prin care cei doi îşi exprimă gânduri, sentimente sau atitudini, fiecare îi schiţează celuilalt un portret. V. Popovici îi face un autoportret spiritual pigmentat cu pesimismul unui om superior, saturat de urâciunea din preajmă, mărturisind „Cred în puterea gândului aşa cum cred în mine însumi” sau „Urăsc inepţia, cinismul, machiavelismul, minciuna, adulaţiunea, îngenuncherea, umilinţa, fariseismul, trădarea, laşitatea, sclavia, nimicnicia, într-un cuvânt, Răul Universal care ne pândeşte pe la colţuri cu pohta lui insaţiabilă de a ne sfâia antropofagic”. Răspunsul M. Cozma este sugerat concesiv în titlul cap. „Oricum suntem mediocri” unde face interpretări semantice ale cuvântului „mediocru”, iar în „Spiralele timpului”mărturiseşte că liantul solid între ei se regăseşte „dincolo de cuvinte”, căci „ne leagă o caldă prietenie şi

o neaşteptată plăcere de a ne citi unul pe altul”.

Nu rare sunt trimiterile la marile personalități ale culturii noastre, de la clasicii Eminescu, Caragiale, până la Cioran, Eliade şi alţii. Vorbind despre I. L. Caragiale, se face aluzie la viaţa politică actuală, acceptând ideea despre „separarea puterilor în stat, dar nu şi separarea politicienilor de cultură, adică de Intelectuali sau de cei care sunt Oameni” ceea ce este un adevăr.

O doză de pesimism se simte şi în mărturisirea M.Cozma: „Am sentimentul că Natura însăşi a dat un certificat de deces pentru plaiul nostru mioritic şi că numai un

miracol îl mai poate salva”.

În cap. „Apostazia gândirii” înţeleptul V. Popovici coboară din sferele filosofiei în cotidianul efemer şi ajunge la concluzia că „filosofia nu ţine, nici de foame, nici de sete, nici de dor, nici de amor”,

completându-şi portretul „Din lipsă de altceva mai bun, apostazia gândirii stăruie în mine latent, nativ, în Datumul ce mi s-a dat cu dărnicie în trecerea prin timp.”

„Din când în când” cei doi ajung la concluzia că „Azi nu am chef de filosofie” şi „Nu înţeleg de ce?”, fiindcă „… adevărul e cumplit”, probabil. Sunt capitole în care veţi găsi opinii despre pasivitatea poporului nostru, despre soarta intelectualului, despre mândria de a fi român, inserând chiar „Scrisoarea deschisă poporului român transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu”, iar pesimismul reiese din comentariul concis al autoarei: „Oricare ar fi răspunsul ori răspunsurile acestei scrisori deschise, mă tem că nu o să fim în stare decât să ne spunem noi între noi: Tu taci!”

12h12... time to take control... - Ben Goossens



În cap. „Strugurii lui Burebista”, invocând nume prestigioase ale culturii româneşti, se simte nu numai sentimentul patriotic, normal pentru orice român, dar şi aerul de intelectual răzvrătit împotriva unei … Europe ignorante: „A auzit de Ionescu! Enescu, Brâncuşi, Cioran, I. L. Caragiale, Sadoveanu, Blaga, Alecsandri, Eliade şi mulți alţii care au forţat Europa să facă reverenţă culturii româneşti şi să nu-şi poată explica practica politică, puerilă, sterilă şi inutilă de-acum a Europei, clasând România o ţară atipică din acest punct de vedere?” Cum există „o măsură în toate lucrurile”, după cum spunea filosoful grec Democrit, e bine să adoptăm o poziţie mai calculată în ceea ce privesc unele tendinţe excesive, oricât de patrioţi am fi, pentru că rechizitoriul nostru rămâne doar un strigăt într-o carte…”.

Spiritul critic al celor doi nu-i „iartă” nici pe unii contemporani precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H. R. Patapievici sau Mircea Cărtărescu, tonul incisiv fiind presărat cu multe invective: „monstru diafan cu solzi de crocodil” sau „un alpinist rarissimo al Cuvântului românesc, tipic căţărării pe Vârful Omu din Carpaţii noştri”. În opinia M. Cozma „Un scriitor trebuie să se arunce în flăcările creaţiei pentru a salva deriva unui popor, ci nu a-l manipula să fie îngropat de viu”.

Capitolul „Unde dai şi unde crapă!” cuprinde puncte de vedere „îndrăzneţe”, lipsite de oareşice modestie. Desigur, e un punct de vedere pe care timpul îl poate sfida sau dimpotrivă…

În consideraţiile despre poemul „Lucifer”, autoarea consideră că „la nivel de gândire creativă şi artă poetică, făcând o paralelă cu divinitatea din Luceafărul lui

Eminescu, l-ai depăşit pe marele poet în creaţia ta…”, iar argumentul forte este că „... la Eminescu divinitatea e redusă la geniu, privit prin ochiul muritorului… La tine divinitatea din plus infinit este superspaţiu, incluzându-l şi pe Dumnezeu, nemuritorul devenind muritor.

Interesante şi captivante sunt paginile din romanul „Escroci sentimentali”. Aici, autoarea face o radiografie a vieţii unor români plecaţi în străinătate, angrenaţi într-o caracatiţă mafiotică de neimaginat. Se subliniază astfel alterarea omeniei şi a altruismului tradiţional românesc într-un context european unde chiar slujitori ai bisericii şi-au dat mâna cu foşti securişti într-o reţea de escroci atunci când e vorba

de bani şi de „trafic de fiinţe umane”. Sunt pagini emoţionante, pline de realism frust, izvorâte, poate, din cunoaşterea directă de către autoare a unor asemenea situaţii.

Obsesiv, apare la cei doi coautori, motivaţia scrierii

acestei cărţi, cu un titlu pe care îl recunosc drept pretenţios, şi de aceea se face trimitere la cronicarul Miron Costin „Că nu iaşte alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă, decât cetitul cărților”, conştienţi că „Trecerea ta prin timp ireversibil, să lase o umbră”. Fiecare mărturiseşte că multe alte proiecte/cărţi au fost începute, dar „muza” nu le este îndeajuns de generoasă. După destule digresiuni, se revine la ideea de bază a cărţii, sfidarea timpului şi se ajunge la concluzia că prin creaţie poţi sfida timpul, devenind eternitate.

Reflectând „olecuţă” dacă moartea este „o virtute”, M. Cozma afirmă că „Numai moartea poate sfida timpul, pentru că desprinde de pe pământ clipa; o rupe şi o lasă să plutească imponderabil în conştiința


Hand of God, aluminium - Lorenzo Quinn


primului venit”, iar răspunsul magistrului este că „moartea e o virtute când mori nu ca un erou, ci erou”, dar că „În ce mă priveşte, nu voi cocheta cu moartea, şi nici nu mă voi împăca cu datul morţii, nici cu veşnicia ei… Numai moartea poate sfida timpul? O, nu! Timpul poate fi sfidat de mine, cu nonşalanţă, chiar. Şi tu poţi sfida timpul, şi noi, şi voi, şi ei… moartea, – niciodată, părerea mea.!”

Finalul cărţii readuce într-o lumină optimistă, susţinută de o jovialitate ce desfată şi descreţeşte frunţile încruntate din pricina atâtor frământări filosofice despre timp şi viaţă, etc., plăcerea de a te bucura de viaţă, „dorul de viaţă” fiind acea realitate alternativă în care putem evada: „Este tot ce ne mai rămâne când ne rămâne puţin din pohta de a trăi, de a mai trăi o zi, cât să ne ajungă pentru a face o cruce şi o rugăciune, înainte de integrarea în absolut, ori cine ştie, Doamne iartă-mă, în ce ne mai integrăm?!”

Paginile savuroase de umor îl pot pune alături pe Vasile Popovici de nemuritorul Creangă, sfidând timpul prin eternitatea scrisului bine făcut: „Te vezi trăind în rai, peste tine învelit cu un cămeşoi lung până la oul piciorului, cu un cărţoi în mână, din care citeşti ori cânţi pe note cântece din repertoriul divin, iar când te plictiseşti… te duci la umbra deasă a

copacului vieţii… Şi după o lungă cugetare carteziană, îţi vine aşa un dor… cumplit dor! Să te cobori pe o scară, să atingi pământul Evei şi-al ispitei şi să te întâlneşti cu codana ta care aduce apă de la izvor…”

Apărută în 2013 la Editura PIM, Iaşi, cartea „Sfidează timpul”, scrisă de Maria Cozma şi Vasile Popovici, cu o prefaţă de N. N. Negulescu, este interesantă prin conţinut şi prin stilul celor doi coautori, invitând la meditaţie, la „frământare”, la găsirea unor răspunsuri scormonite în adâncul inimii sau al cugetului Şi, în acelaşi timp, o invitaţie la răsfoirea multor altor pagini, căutând dizertaţii şi argumente despre astfel de provocări intelectuale, pagini care, deşi îngălbenite, au „sfidat” timpul măsurabil.




WWaalltteerr GGhhiiccoolleessccuu

Lenuş Lungu

(cu suport ro.wikipedia)

Walter Ghicolescu s-a născut la 15 iulie 1971, Călăraşi. De la albumul sau de debut din 2007 (Frânturi de suflet) şi până la lansarea celui din decembrie 2013 (Cântec Rockstit) artistul a ales texte ale unor poeţi clasici (Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ion Minulescu) dar şi ale unor autori contemporani şi a prezentat în faţa iubitorilor genului piese de dragoste, cu mesaj social dar şi satire sau pasteluri lirice pentru fiecare anotimp. Este implicat în proiecte culturale diverse pe plan local şi naţional prin ASOCIAŢIA CULTURALĂ WALTER GHICOLESCU. A absolvit Liceul teoretic N. Bălcescu, Călăraşi, 1986 – 1990. Şcoala Populară de Arte, Călăraşi – Clasa de Chitară clasică 1986 – 1989

A urmat Facultatea de Matematică 2000-2004 Universitatea Politehnică, Bucureşti, Facultatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini 1991- 1996.

Un om minunat cu o voce şi un talent remarcabil. Se spune că muzica universului e cea mai frumoasă. Un folkist din cei care aduc ceva nou în muzică. Este considerat un vrăjitor al folkului ştie să vrăjească strunele dar şi inimile.

Participă ca membru fondator şi iniţiator de programe de divertisment în cadrul Flotei de folk, cu Mariana Butnaru, Cezar Petrovici, Vali Petcu, Radu Crăciunescu la Constanţa (2011-2012). Este partener la Târgul de Carte la nisip, Mangalia (2011, 2012, 2013). Iniţiază Şcoala de chitară Folkistik, un proiect al Asociaţiei, pentru promovarea muzicii folk în rândurile tinerilor din Costineşti, Năvodari, Constanţa. Susţine recitaluri în spectacole de muzică şi poezie la Liceul Ovidius (2009-2013), la Muzeul de Istorie şi Muzeul de Artă Constanţa, la Cercul Militar Constanţa. În perioada 2007-2009 este referent cultural al CCS Iaşi şi organizator al festivalului naţional de muzică Moldavia folk şi este organizator al Cenaclului Moldavia, cu poetul Emilian Marcu, la Iaşi în perioada 2003-2008. Activează în Cenaclul Flacăra, cu Adrian Păunescu la Bucureşti între 2009-2011. Colaborează cu Radio Neptun, Trupa SONAR în spectacole de muzică şi poezie, cu George Eugen Doinaru la Constanţa între 2008-2012. Prezintă şi organizează GALELE STUDENŢEŞTI la Costineşti. Participă în spectacole de muzică folk în aer liber în perioada 2007-2009, la Cucuteni 5000 Festival în Copou, Iaşi, la Festivalul Medieval Sighişoara 2003-2006. A fost membru al Cenaclului Totuşi Iubirea, condus de Adrian Păunescu la Bucureşti între 1998-1999.



A câștigat numeroase premii și trofee: Festivalul Național de muzică folk FEstudIS, Iași, Trofeul 2002, Festivalul Național de muzică folk Floare de Ger, Calafat, Premiul I 2003, Festivalul Național de muzică folk Om Bun, București Premiul III (Triolet) 2003, Festivalul Național de muzică folk Festivalul Castanilor, Ploiești, Premiul Radio Romania 2004, Festivalul Național de muzică folk Bistrița Folk, Premiul Radio Romania 2004, Festivalul Național de muzică folk Baladele Dunării, Galați, Premiul I 2005, Festivalul Național de muzică folk Bistrita Folk, Premiul I 2005, Festivalul Național de muzică folk Omul cu o chitară, Brăila Premiul II (Tandem) 2007, Festivalul Național de muzică folk Folk T, Târgoviste Premiul I (Tandem) 2008.

Să scrii despre muzica lui Walter e simplu, pentru că doar în folk pe cuvânt îl cânți iar pe sunet îl poetizezi și ambele eforturi duc până la suflet. E vorba (și cântecul) despre un terminus comun, cu rădăcini în armonii rafinate și în versuri moderne, contemporane pe alocuri. E vorba de această dată despre un popas în… alt (fel de) cântec, ce transmite mai presus de ton, de acord, de impuse terțe, de contrapunct, de bass sau de fascinantele backing vocals.

PPuunncctt şşii ddee llaa

ccaappăătt

Walter Ghicolescu

Viaţa mea, e-un pumn de iluzii

Şi mai multe cutii de carton.

Zi de zi, trag mai multe concluzii

Decât ar intra, într-un foileton

Dar cel mai greu îmi e, să înţeleg

Ce s-a întâmplat cu noi doi.

Nu ştiu cum aş putea, dar sper că-ntr-o zi

Să-ţi întorc iubirea înapoi

La mine, la mine, la mine, la mineee


Astăzi plec, c-un tren oarecare

Ce de tine mă va-ndeparta

Acum te-am pierdut, dar speranţa nu moare

Şi poate într-o zi, mă vei căuta.

Dar cel mai greu îmi e, să înţeleg

Ce s-a întâmplat cu noi doi.

Nu ştiu cum aş putea, dar sper că-ntr-o zi

Să-ţi întorc iubirea înapoi



Şi dacă toate acestea nu vor mai fi

Sigur într-o altă viaţa ne vom regăsi

Dar până atunci, vreau să ştii...

Că mă gândesc la tine, oriunde-aş fi

Mă gândesc la tine, noapte şi zi.

Mă gândesc la tine, mă gândesc

Adorm cu tine în gând şi mă trezesc

La tine, la tine, la tine mă gândesc

La tine, la tine, la tïne mă gândesc

Na na na, na na naa, na na na, na na na...

Na na na, na na naa, na na na, na na na...



Dacă Punct şi de la capăt era autobigrafic prin multele încercări rimate pe cont propriu, clasificând succint, piesele acestui Popas în alt cântec au texte fie cu o valoare dovedită (Telefon peste moarte, Popas în alt cântec), fie care participă cu succes la un melanj inedit între ritmurile interioarelor de folkist şi versul contemporan magic în conţinut (Cântec pentru neuitare, Aşteptare, Păcat, Prezent retro). Singur pe drum şi Vacanţă în dragoste sunt piese care păstrează linia începutului muzical al lui Walter, cu versuri proprii a căror valoare implicită datorează categoric mult orchestraţiei şi temei melodice.

SSiinngguurr ppee ddrruumm

Walter Ghicolescu

Se-ntâmplă deseori să simţi în viaţă

Că eşti al nimănui,

Ai vrea să ceri un sfat sau o povaţă,

Ai vrea, dar nu ştii cui

E greu s-adormi când nimeni nu-i cu tine,

Greu e să şi să te trezeşti,

Să vii în fiecare zi acasă

Şi doar tăcerea s-o găseşti.

Tot pe drum, tot pe drum

Că doar drumul mi-e prietenul cel mai bun

Zi de zi, nopţi la rând

Nici nu ştii până unde sau când





Şi-atunci te-ntrebi de nu ţi-ar fi mai bine

Să pleci din nou la drum,

Să iei cu tine azi numai credinţă

Pentru un mâine mai bun

Să te-nsoţeşti cu vântul şi cu ploaia,

Cerul doar să-ţi fie adăpost,

Până-ntr-o zi când vei găsi speranţă

Ce vieţii tale va da un rost








Nici nu ştii până unde sau când,

Nici nu ştii până unde sau când,

Nici nu ştii până unde sau când.

Cântec Rockstit este primul album

din seria celor anunţate de artist: „înrădăcinate” în folk, migrate spre alte zone muzicale şi avizate pentru calitate de nobilul său public.

După Punct şi de la capăt şi Popas în alt cântec, Walter Ghicolescu continuă să producă piese noi şi se prezintă în faţa publicului cu un nou album. Întitulat Cântec rockstit, acesta include 11 momente şi este realizat integral pe versurile poetului George Eugen-Doinaru, care şi recită două din poeziile sale pe album.



cartea din sertar 53

ZZBBOORR

fragmete dintr-un volum în pregătire


Privesc cu uimire cum tot mai adesea se dansează tango-ul pe zidurile reci, pe zidurile înguste ca nişte fâşii tăiate din muntele de nefericire al lumii. Ştiu că ne este frică să dărâmăm zidurile, ele sunt ridicate de noi cu pietre aspre luate din experienţele trecute, din prejudecăţi, din teamă de a nu fi răniţi, din orgoliul de a nu pierde, din obişnuinţă, din lipsa dorinţei de a mai visa la ceva. Ne rotim pur şi simplu în jurul ideii de fericire, ameţim de atâtea planuri şi îndoieli, de atâtea declaraţii şi scenarii, până ajungem să conştientizăm că nu a mai rămas decât zidul şi noi.

Puţini au curajul în acele momente să inspire adânc şi să pornească atacul. Dragostea este un dans, are propriul ritm şi propria frumuseţe. Unii dintre noi nu au nevoie de muzică pentru a dansa acest dans, le este suficientă dorinţa de a-l simţi pe celălalt fericit. Dragostea nu are nevoie de ceas, nici măcar de cel biologic, pentru că ea are momentele ei de graţie care se extind dincolo de unităţile noastre de măsură. Dragostea nu poate locui undeva anume, ea îşi găseşte singură calea când porţile sunt deschise. Dragostea nu ştie să se ascundă, nu ştie să se rătăcească, nu ştie să moară în sine şi asta e ceea ce ne salvează de noi înşine, de înstrăinarea noastră. Dragostea este un tango perpetuu, pentru spectatori e greu de înţeles până unde este provocare şi de unde începe zborul spre desăvârşire. Dar pentru acest dans minunat este nevoie întotdeauna de doi, de două amfore pline de lumină care să nască curcubeul între ele...

De ce se întorc mereu valurile la ţărm? Este atâta libertate în larg şi atâtea

alte valuri cu care să danseze, să se înalţe şi să devină atât de frumoase încât să rămână de neuitat, precum marile poveşti de dragoste ale lumii.

Soarele e parcă mai aproape şi le atinge mai uşor umerii înspumaţi de bucurie, orizontul nu le mai înspăimântă atât de tare cu depărtarea lui, oamenii gălăgioşi şi neatenţi sunt undeva în spate şi nu le mai întristează cu poveştile lor greu de înţeles uneori. Au, în sfârşit, nesfârşirea în faţa lor şi în ele, aşa cum au visat când clipoceau la un capăt al mării, anotimpuri de-a rândul... Aleargă, se bucură, se agită, trăiesc necunoscutul şi extazul, dar la un apus de soare ce curge duios amintirile le umplu sufletul cu gol. Atunci valurile se hotărăsc să se întoarcă acasă, vin grăbite şi de aceea nouă ni se pare că ele sunt furioase, dar acea zbatere nu e decât o declaraţie de dragoste.

Cântecul lor nu este înţeles decât de cei ce iubesc libertatea ca formă de a fi împliniţi doar atunci când au un ţărm care să le primească mângâierea. Valurile sunt ca dorurile noastre omeneşti - uneori atât de nebune încât li se pare că numai plecarea în lume le va aduce fericirea. Dar într-o seară de vară, pe acordurile unui pian, ele se întorc acolo unde au fost zămislite şi unde sunt aşteptate cu atâta drag de cineva.

[…]

David Orias – Valuri de pace

ccc aaa rrr ttt eee aaa ddd iii nnn sss eee rrr ttt aaa rrr


pagina membrului portret literar – traduceri 54

PPrrooffiill

Olga Văduva

M-am născut în Tulcea, la data de 23 august 1953.

Am început să scriu poezii, la revista şcolii, prin anul 1969, şi am continuat să scriu pentru mine şi pentru prieteni.

La îndemnul unui prieten, am luat în serios, jocul în rime şi am început să selectez poeziile adunate prin diferite caiete şi aşa am ajuns să lansez în data de 6 iulie 2013 primul volum de versuri intitulat „VIS SPRE ÎNĂLŢIMI”, Editura Sf. Nicolae, Brăila.

Publicaţii în antologii:

Am publicat: poezii religioase în antologia „Expresia ideii-IV, Spre tine Doamne...” editura Karta ro, Oneşti 2013.

Poezii în „A.S.P.R.A. Reverenţa cuvintelor”, Editura InfoRapArt, Revista de literatură şi arta Boemă Galaţi, pe câteva site-uri, Cronopedia, Cervantes, Negru pe alb, Scriviamo, Antologia de poezii a Revistei „Singur" Târgovişte.

Am obţinut, Diploma omagială. cu prilejul spectacolului literar-muzical coregrafic, „Dor de primăvara" unde am şi recitat din volumul meu publicat.

În curs de apariţie volumul bilingv, „POD PESTE GÂNDURI" poezii Olga Văduva (autor)/Luca Cipolla (traducător).

TTee--aamm aaşştteeppttaatt

pprreeaa mmuulltt

Olga Văduva

Ne-am regăsit după un timp latent,

Ai vrut să vii, ai vrut să fii prezent,

Prin câte labirinturi te-ai pierdut,

Oricum, tu nu mai eşti ca la-nceput.

Ai colindat mulţi ani, ai fost plecat,

Habar nu ai în suflet ce-am păstrat,

Vorbe în vânt... să tac ?... sau să le spun,

Acum tu mă implori şi-mi spui c-ai fost

nebun.

Mă ţii de mână, vrei ca să te iert,

Eu te privesc în ochi şi nu te cert,

Te juri că mi-ai trimis multe scrisori

Şi mai visat din noapte până-n zori ?

Te-am aşteptat prea mult, acum mi-e greu

Să te mai strâng la piept iubitul meu,

Nu te mai cred, s-a stins tot ce a fost,

Plângi în zadar, nimic nu are rost.

CCâânndd mmaaii lliippsseesscc

Olga Văduva

Când mai lipsesc, mă pierd în anotimpuri,

În vară secetoasă şi fierbinte,

O fugă dau prin rouă de pe câmpuri,

Zăpadă cern pe versuri şi cuvinte.

Când mai lipsesc, mă rătăcesc de mine,

ppp ooo rrr ttt rrr eee ttt ddd eee aaa uuu ttt ooo rrr


Colind pământul... caut fericire,

Mă regăsesc în lumea care vine,

Adun frânturi de clipe-n nemurire.

Când mai lipsesc alin marea când plânge

Însingurată-n iarna nemiloasă,

Durerea ei în mine se răsfrânge,

Cu glas şoptit îi spun: Rămâi frumoasă !

PPrriivviirreeaa ttaa

Olga Văduva

Victor Brauner - Compoziţie cu portret

Privirea ta în valuri s-a ascuns,

În ceasuri răstignite pe minute,

E obosită de-aşteptări fără răspuns,

De freamătul iluziilor pierdute.

Privirea ta colindă printre vise,

Străbate-adâncul cristalin al mării

Prin amintiri cu porţile deschise,

Şi spre apusul nesfârşit al zării.

Privirea ta s-a rătăcit în ceaţă,

Potir de gânduri, răsărit din aştri,

Neliniştită lacrimă de gheaţă

Şi-a revărsat în ochii tăi albaştri.

Privirea ta e rugă-n jurăminte,

Banalitate-n clipa de trăire,

Un argument în marea de cuvinte,

Neregăsită-n ceas de amăgire.

Privirea ta mi-a dăruit iubirea

Pe care am pierdut-o în trecut,

Un fulg de nea îmi pare fericirea,

Iertare-ţi dau, şi-o iau de la-nceput.

PPee ssccaarraa iieerrttăărriiii

Olga Văduva

Pe scara iertării urc treaptă cu treaptă.

Credinţa e sprijin. Puterea Ta dreaptă

Dă-mi Doamne ! Trăire cu clipe divine,

O stea de lumină şi vise senine.

Dă-mi Doamne poruncă şi lacrimi amare,

Să ies din păcate, să scap din vâltoare.

Sădeşte în mine dorinţa de rugă,

Mândria şi fala departe să fugă.

Aprinde făclia iubirii frăţească,

Iar mila Ta, Doamne... în ei să renască.

Arată-le drumul pavat cu speranţă,

Mânia să piară, s-avem toleranţă.

În har să-mă-mbraci, şi-n dulce visare

Să mă-ntăreşti, să-mi fii alinare !

Trimite-mi izbânda din slava cerească,

Puterea Ta, Doamne, să mă întărească.

ppp ooo rrr ttt rrr eee ttt ddd eee aaa uuu ttt ooo rrr


traduceri 55

TTaannggoouu rreeqquuiieemm

ppeennttrruu fflluuttuurrii

Nicolae Doftoreanu

IUBEŞTE-MĂ, te rog, aşa,…fierbinte,

Cum se iubesc copii când nu ştiu a vorbi.

MÂNGÂIE-MĂ te rog, aşa,...cuminte,

Cum se mîngîie ei când nu ştiu a sorbi...

Şi-ţi voi preda cuminte,

lumina uitatelor priviri,

Iubiri ascunse sub cuvinte.

PRIVEŞTE-MĂ, te rog, aşa... cu dor

Precum privesc copii la strălucirile promise-n

viitor,

Ameţitoare vise de vitrină:

PĂPUŞI,

SPERANŢE,

JUCĂRII,

DORINŢE!

DOREŞTE-MĂ, te rog, aşa,…din suflet!

Să nu-ţi treacă!

Să nu fiu obligat să-ţi spun iar:

PLEACĂ! PLEACĂ!

Nu mă strica prea iute!

Din nimic...

se strică jucăria copilului prea mic!

AŞTEAPTĂ-MĂ, te rog, aşa,... curat

Şi-ajută-mă să regăsesc iar locul ce cunoaşte

Norocul suspendat în timp,

În care răsuflarea renaşte...din cenuşă

Amestecînd infernul cu sublim..

Şi dînd culoare...

DOAMNE CE CULOARE!

Legendelor la margine de floare,

Cînd …MURIM!

(Publicată în Suplimentul literar al ziarului Tineretul Liber Nr. 9.03.1991, în ziarul Destine Nr. 72/1997, în Volumul “Tangouri » apărut la Editura Destine în anul 2002 şi în Volumul « Tangouri de ieri si de azi « apărut la Editura Arefeana în anul 2012 şi în Vol.»În Ritm de Tangou «

apărut la Ed.Destine 2013 tradus în Franceză)

TTaannggoo rreeqquuiivveemm

ppoouurr ppaappiilllloonnss

Nicolae Doftoreanu

AIME-MOI, je t’en supplie,

Aime-moi passionnément

Ainsi que s’aiment les enfants

Quand ils ne savent pas parler.

CARESSE-MOI, je t’en supplie!

Comme la douce caresse d’un enfant… Caresse-

moi!

Et je te donnerai la lumière des regards oubliés,

Des amours cachés dans les mots,

REGARDE-MOI je t’en supplie, ainsi…avec désir

Ainsi que regardent les enfants les rêves

brillants, éblouissants

Dans une vitrine:

POUPEES,

ESPOIRS,

JOUETS,

DESIRS!

DESIRE-MOI, je te le demande de tout mon

cœur

Je ne veux pas te dire, a nouveau:

VA-T-EN! VA-T-EN!

Ne me brise pas si vite

Ainsi que se brise le jouet d’un enfant!

ATTENDS- MOI, je t’en supplie,

Et aide moi à retrouver ce lieu où

la chance est suspendue dans le temps,

Et ou renait le souffle des cendres

Mélangeant enfer et sublime

Et offrant la couleur!

OH, MON DIEU QUELLE COULEUR!

La légende des fleurs

Quand …on meurt!

Traducerea şi adaptarea

Magda Barbier şi Iuliana Nisipaşu

ttt rrr aaa ddd uuu ccc eee rrr iii ––– ppp ooo eee mmm eee bbb iii lll iii nnn ggg vvv eee


traduceri 55

FFlluuttuurree ddee vvaarrăă

Olga Văduva

Sunt fluture de vară, iubesc şi zbor mereu,

Privesc tot infinitul cu zări de curcubeu,

Când obosesc, m-ăşez pe-o floare sau pe-un ram

Azi mă opresc la tine şi-ţi bat uşor la geam.

Port vise şi culori, aprinse-n taina nopţii

M-aşez în palma ta...sunt dar din darul sorţii,

Acum te văd deaproape, te mângâi, îţi şoptesc:

Îmi eşti atât de dragă şi ce mult te iubesc!

Te voi veghea în taină, îţi voi şopti când scrii,

Poveşti cu fluturi albi şi teme-n poezii,

În cartea ta să stau... lumină de altar

Oriunde să m-aşezi...dar nu în insectar.

FFaarrffaallllaa dd''eessttaattee

Olga Văduva

Son farfalla d'estate, amo e volo in eterno,

Guardo tutto l'infinito con orizzonti d'arcobaleno,

Quando mi stanco, siedo su un fiore o su un ramo

Oggi resto da te ed alla tua finestra busso piano.

Porto sogni e colori, accesi nel segreto della notte

Siedo sul tuo palmo...son dono in dono dalla sorte,

Ora ti guardo con attenzione, ti sfioro e sussurro:

Mi sei tanto cara e quanto ti amo!

Ti veglierò in segreto, ti sussurrerò quando scrivi,

Favole di farfalle bianche e temi nelle poesie,

Nel tuo libro sto... luce d'altare

Ovunque tu mi posi...ma non nell'insettario.

Traducător - Luca Cipolla

ttt rrr aaa ddd uuu ccc eee rrr iii ––– ppp ooo eee mmm eee bbb iii lll iii nnn ggg vvv eee


traduceri 55

LL’’uuoommoo ee’’ rriissoorrttoo

Luca Cipolla

Ed ho esposto Kahlil come vessillo

ché la saggezza chiama saggezza

ed essa scivola dal cielo,

goccia inquieta di cascata

spruzzata via negli istanti felici,

per poi sentirla tra i capelli

a capo chino

in quelli tristi -

Noè e la sua arca,

salvo dalla fiumana.

L’età ti scava in viso

come lebbra,

quali eventi a lapidarti stanno,

ridotto a crusca da mola

e non è già il Tempo del Sogno,

culla dello spirito?

Raccolsi legna di cedro

e l’aura che mi veste

su un tappeto di spine

dell’ombrosa valle,

un recitante,

essenza essente, carne,

effetto a catena

dell’infinita specie.

OOmmuull aa îînnvviiaatt

Luca Cipolla

Şi l-am expus pe Kahlil ca un drapel

fiindcă înțelepciunea naște înțelepciune

și ea lunecă din cer,

picătură tulburată a cascadei

aruncată în clipele fericite,

şi apoi s-o simt în păr

cu capul plecat

în acelea triste -

Noe şi arca lui,

salvat din revărsare.

Vârsta te sapă pe față

ca o lepră,

ce evenimente te lapidează acum,

redus la tărâța de moară

şi nu e deja Timpul Visului,

leagănul sufletului?

Culesei lemne de cedru

şi aura care mă învelește

pe un covor de spini

al văii umbroase,

un recitant,

esență care este, trup,

efect în lanţ

al infinitei specii.

ttt rrr aaa ddd uuu ccc eee rrr iii --- ppp ooo eee mmm eee bbb iii lll iii nnn ggg vvv eee


SSuuffii

Luca Cipolla

IIIlll ccciiieeelllooo nnnooonnn hhhaaa pppaaarrreeetttiii

eeeddd iiiooo aaavvvvvveeerrrtttooo lllaaa ssscccuuurrreee dddeeelll lllaaa llluuunnnaaa

nnneeelll lllaaa vvvaaalllvvvooolllaaa

ccchhheee tttrrraaasssmmmeeetttttteee lll ’’’ iiinnncccaaannntttooo;;;

iii lll mmmooonnnaaacccooo pppaaarrrlllaaa uuunnnggghhheeerrreeessseee

eee gggrrreeecccooo iii lll sssuuuooo ppprrrooofffiii lllooo,,,

ooorrraaa mmmiii aaassspppeeettttttiii ,,,

iii lll mmmaaarrrccciiiaaapppiiieeedddeee sssaaa dddiii sssaaallleee,,,

ssseeeiii sssuuu uuunnn fffiii lllooo mmmiiissstttiiicccooo,,,

ttteeerrrrrraaa dddiiimmmeeennntttiiicccaaatttaaa

dddooovvveee aaappprrriiirrrooonnn llleee pppooorrrttteee

mmmaaa aaannnccchhh ’’’ iiiooo rrreeessspppiiirrraaaiii

lll ’’’ iiinnnccceeennnsssooo

ddd ’’’uuunnnaaa nnnoootttttteee rrriiisssccchhhiiiaaarrraaatttaaa

dddaaalll lllaaa dddaaannnzzzaaa...

OOOgggnnniii cccrrreeeaaatttuuurrraaa rrreeeccciiitttaaannnttteee...

dddiiissstttaaaccccccooo………

AAssiinnccrroonnaa

Luca Cipolla

Se davvero lasciassi questo binario

tra i fuggiaschi

un posto l’avrei senz’altro;

la mia è solo riva di pietra

disgregata,

riarsa da acqua di fonte;

scivolano schive

foto dei ’70

d’un grigiore parco opaco,

coppie marcite metri sotterra,

così un giorno

le nostre salive

mischiate a viole ritratte

in bianco e nero;

verrà il tempo che tornerà a risplendere il colore.

SSuuffii

Luca Cipolla

Cerul n-are pereţi

şi eu simt securea lunii

în valva

care transmite vraja;

călugărul vorbește maghiara

şi este grec profilul lui,

acum mă aștepți,

trotuarul are gust de sare,

eşti pe un fir mistic,

țară uitată

unde deschiseră ușile

dar şi eu respirai

tămâia

unei nopți luminate

de dans.

Fiecare creatură recitantă.

desprindere…

AAssiinnccrroonnăă

Luca Cipolla

DDDaaacccăăă îîînnntttrrr---aaadddeeevvvăăărrr aaaşşş pppăăărrrăăăsssiii lll iiinnniiiaaa aaassstttaaa

ppprrriiinnntttrrreee fffuuugggaaarrriii

uuunnn llloooccc lll---aaaşşş aaavvveeeaaa cccuuu sssiiiggguuurrraaannnțțțăăă ;;;

aaalll mmmeeeuuu dddoooaaarrr eeesssttteee uuunnn mmmaaalll dddeee pppiiiaaatttrrrăăă

dddeeezzzaaagggrrreeegggaaattt,,,

uuussscccaaattt dddeee aaapppăăă dddeee iiizzzvvvooorrr;;;

aaallluuunnneeecccăăă sssfffiiioooaaassseee

pppooozzzeee dddiiinnn aaannniiiiii ’’’777000

aaallleee uuunnnuuuiii gggrrriii fffrrruuugggaaalll ooopppaaaccc,,,

cccuuupppllluuurrriii pppuuutttrrreeezzziiittteee lllaaa cccâââţţţiiivvvaaa mmmeeetttrrriii sssuuubbb pppăăămmmââânnnttt,,,

aaassstttfffeeelll ooo zzziii

sssaaalll iiivvveeellleee nnnoooaaassstttrrreee

aaammmeeesssttteeecccaaattteee cccuuu vvviiiooorrreeellleee pppiiiccctttaaattteee

îîînnn aaalllbbb şşşiii nnneeegggrrruuu;;;

vvvaaa vvveeennniii tttiiimmmpppuuulll cccââânnnddd vvvaaa ssstttrrrăăă llluuuccciii dddiiinnn nnnooouuu cccuuullloooaaarrreeeaaa...



TThhee LLiigghhtt TTrraaiill

Vasile Popovici

From the edge of boundlessness, the meteor,

on ways of light years, swiftly, he had started;

the immensities wore out his tour;

entering the Earth's atmosphere, he got lit.

He shone as long as it takes a flash

and then was dissipated in his great ravage,

his meteoric fate in this big world

was given to him to shine not for long.

He went emerging through the „wall of light”

entering another consubstantiality,

but the trail of light remained in the sky

to light the darkness of night.

DDâârraa ddee lluummiinnăă

Vasile Popovici

Din marginea nemărginirii, meteorul,

pe căi de ani-lumină, grabnic, se pornise;

imensităţile îi obosise zborul;

intrând în atmosfera Terrei, se aprinse.

A strălucit cât ţine o străfulgerare

şi-apoi s-a disipat în marea lui risipă,

că soarta-i meteorică în lumea-i mare

e dată cât să strălucească doar o clipă.

Trecuse emergent prin „zidul de eter”,

intrând în altă consubstanţialitate,

dar dâra de lumină a rămas pe cer

şi luminează întunericul din noapte.

Traducere - Elena Buzatu



interviu 58

IInntteerrvviiuu ccuu

FFeemmeeiiaaSSttiiee..rroo

Valerian Mihoc

Din cele mai vechi timpuri, încă de la existenţa primilor oameni şi mai apoi după căderea în păcat a lor, pe când omul a trebuit de atunci să-şi câştige existenta prin sudoarea frunţii, încercările erau multiple... Ori, dacă se afirmă (fără justificare) ca păcatul a intervenit prin femeie (ca şi când Adam nu avea conştiinţa sa), atunci numai ea a fost aceea care în sufletul său le-a simţit pe toate şi câte nici să nu fi fost de-a lungul istoriei. De la prima femeie care nu a ştiut să se comporte ca egală a bărbatului până la femeia spartană, căreia, pentru faptul că nu năştea un copil dotat, îi era rupt de la sân şi aruncat în prăpastie, şi până la femeia modernă care datorită anumitor ‘avantaje’ încă se comportă obedient faţă de persoană care i le-ar putea procura, de unde şi atâtea neajunsuri, toate femeile lumii de-a lungul istoriei şi-au avut de petrecut inconvenientul că nu erau informate! Cele cultivate primeau de altfel tot informaţii de tip dominant patriarhal, cu excepţia acelora care au reuşit să răzbată dominaţiei predominante şi să se exprime în diverse opere.

Prin înclinaţiile sale înnăscute de expresivitate prin susţinere afectivă, tampon emoţional, înţelegere, compasiune,

încurajare, educaţie ş.a.m.d., calităţi întâlnite la toate femeile lumii fără de excepţie, numai conştiinţa fiecăreia făcând această diferenţă, femeia a simţit în mod activ toate ororile prin care trecea umanitatea într-un timp anumit, într-o anumită ţara sau regiune; numai că de-a lungul istoriei mai mult de de prietenele sale o femeie nu ştia de o alta, care poate trecea prin ceea ce trecea ea însăşi. Fiecare femeie suferea singură, îngrădită în lumea mică de care era cuprinsă, nevand dreptul la exprimare.

Acum, în zilele acestea, în era comunicaţiei, paradoxal este că deşi sunt o grozăvie de căi ale exprimării reale, totuşi ea nu se întâmplă aşa cum ar trebui într-un mod autentic de pozitivism... În afară de mascaradele la care tot doresc aşa-zisele vedete ale momentului să ne facă părtaşi prin mass-media, căci apoi ce să mai zic de eşichierul politic, care numai la popor şi la cele mai sărmane femei nu se gândesc, pare că nu prea există un pozitivism demn de a fi ales şi de urmat. Însă, aşa după cum am inclus în afirmaţie – contează alegerea!

În general da, pot spune cu convingere că o anumită modalitate pozitivă şi autentică de informare a reprezentantelor sexului frumos, în speţă, ar putea inspira mult mai mult decât ar face-o toate cercurile (= circurile) mediatice la un loc. În acest sens, cred că şi-a făcut apariţia şi site-ul femeiastie.ro, de unde o avem invitată la o mică discuţie pe domnişoara manager, Liliana B., de la care vom afla cu siguranţă mai multe detalii.

iii nnn ttt eee rrr vvv iii uuu


Valerian Mihoc: Care a fost motivaţia principală pentru care a luat naştere revistă şi spune-ne dacă a existat vreun concurs de împrejurări care să fi ajutat la întemeierea ei (povestea)?

Liliana B.: FemeiaStie.ro este un portal online de nişă, dedicat în exclusivitate femeilor, cu toate că experienţa mi-a demonstrat că vizitatori mai sunt şi bărbaţi. Ideea de bază – conceptul site-ului a apărut în vara anului 2009, când, de altfel, a fost realizată o cercetare dihotomică: o analiză cantitativă bazată pe tehnica de studiu a chestionarului pe de-o parte, respectiv o analiză calitativa bazată pe interviu în profunzime semi-structurat pe de altă parte. Rezultatele cercetării au arătat necesitatea lansării acestui portal şi, de asemenea, au generat itemii necesari definirii structurii efective a site-ului; şi iată că până în decembrie 2009 http://www.femeiastie.ro fusese deja lansată online.

S-a dorit dezvoltarea unui portal pentru femei, ce are la baza informaţia, prin punerea în lumina a cât mai multor personaje feminine aparent obişnuite, însă, în esenţă, deosebit de interesante. Vorbim aici de redactori şi reporteri dedicaţi, care au propus atât articole cu teme de interes general pentru o femeie, sfaturi nenumărate, dar şi articole de serie, în care focusul este pe cultura şi tradiţii, pe istorii şi ghiduri importante pentru educaţia nonformala a unei femei. De asemenea, să nu uităm că http://www.femeiastie.ro promovează interviurile cu femei deosebite, femei altfel, femei frumoase la chip, dar mai ales la suflet, femei curajoase, femei care pot reprezenta un model pentru multe dintre noi.

V. M.: Aşadar, înţeleg că http://www.femeiastie.ro şi-a propus să promoveze frumosul femeilor, cu tot ce presupune aceasta, însă, concret, cum se întâmplă acest fapt?

Liliana B.: Ei, iată, exact aceasta înglobează conceptul “FemeiaStie.ro”! Şi ştii de ce? Pentru că femeia ştie să fie tânără şi frumoasă la orice vârstă, sexy şi elegantă, să ne mai întrebăm atunci, oare de ce femeile sunt reprezentanţele „sexului frumos”? Femeia ştie să fie luptătoare şi puternică, ea ştie să aducă binele în viaţa celor ce o înconjoară, aşa-i că reuşita unei femei aduce frumuseţea competiţiei? Femeia ştie să gătească şi să împartă bucurii cu cei dragi, şi iată frumuseţea veşniciei la sat, unde femeia era centrul universului rural, ce o poate defini mai frumos? Femeia ştie şi trăieşte miracolul naşterii, ce poate fi mai frumos decât să poţi da viaţă? Femeia ştie să fie iubitoare şi misterioasă. Femeia ştie să fie iubita, amanta, soţie, mama, bunica, cea mai bună prietenă, ce poate fi mai frumos decât dragostea, exprimată în toate formele ei? Femeia ştie să fie lider, aşa-i că luptă pentru drepturile femeilor a durat secole, dar gustul victoriei este poate cel mai frumos înţeles de o femeie!? Femeia ştie şi merită un premiu de excelentă în fiecare zi, iată de ce s-a născut conceptul „FemeiaStie.ro” – din însăşi complexitatea frumuseţii femeii!

V. M.: Făcând acea distincţie între http://www.femeiastie.ro şi altele de acelaşi calibru, unde ar apărea diferenţa şi linia de demarcaţie a concurenţei (dacă există)?

Liliana B.: Desigur că există o concurentă. Desigur că ne diferenţiem de ea. Într-o societate capitalistă în toate domeniile există concurenţa. Elementele speciale, care diferenţiază net FemeiaStie.ro de celelalte site-uri de profil de pe piaţa de Internet românească sunt: modulul Ce s-a întâmplat azi în istorie, categoria de Lifestyle (cu subcategoriile sale), categoria Destine fără Şablon (unde



sunt puse în lumina personaje, idei, subiecte speciale, prea puţin sau deloc mediatizate, deşi ar merita-o din plin, tocmai aici se sintetizează poate cel mai bine conceptul FemeiaStie: TU, eşti femeia care ştii multe şi ale cărei merite trebuie să fie cunoscute!)

V. M.: Motivaţiile redactorilor care sunt acceptaţi să scrie pentru http://www.femeiastie.ro coverg mereu cu cele ale revistei?

Liliana B.: Echipa de redactori este formată din persoane care – în primul rând – au pasiune pentru a scrie, pentru a-şi exprima ideile. Ştii care este avantajul deosebit pe care http://www.femeiastie.ro îl oferă unui jurnalist? Este acela că oferă libertate deplină: libertate de exprimare, libertate de alegere a temelor pentru articole, libertate de alegere a categoriilor din site pentru care să scrie, de asemenea, redactorii au liber arbitru în a-şi stabili frecvenţa cu care scriu.

Până în prezent, iată profilul educaţional al redactorilor: persoane entuziaste, foarte tinere sau trecute bine de prima tinereţe, studenţi sau absolvenţi de Jurnalism, Filologie, Litere, Sociologie, Comunicare, Teatru & Film, Relaţii Internaţionale, Istorie, Medicină, Drept, însă nu numai. Redactorii FemeiaStie au fost selecţionaţi pe baza CV-ului, luând în calcul profilul studiilor, precum şi activitatea extracuriculara şi implicare în proiecte; desigur, background-ul jurnalistic şi comunicaţional reprezintă plusuri importante în acceptarea lor în echipa FemeiaStie.ro, însă nu sunt esenţiale. De asemenea, motivaţia şi auto-motivatia jurnalistică, plăcerea de a scrie, de a informa, de a transmite opinii sunt aspecte care i-a triat de-a lungul timpului pe cei care au intrat în echipa FemeiaStie.ro. Altfel spus, redactorii noştri sunt persoane care se regăsesc în conceptul portalului, mulţi dintre ei fiind în echipă încă din decembrie 2009 (când a fost lansat online), alţii noi ni

se alătura luna de lună, iar se bucură să crească din toate punctele de vedere.

V. M.: Pentru că reprezinţi revistă, te rog o scurtă prezentare despre tine.

Liliana B.: Sunt licenţiata a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenta Socială, cu specializarea în Sociologie, deţin un master în Antropologie, precum şi un doctorat în Sociologie. Sunt sociolog de profesie, prin prisma educaţiei, iar experienţa profesională mi-a adus plus de know how în zona mass media, în ultimii ani focusandu-mă pe media online.

Sunt dependentă de Internet, de informaţia în permanenţă „update”, îmi place să ascult Dmitri Shostakovich – vals no 2, Tchaikovsky – Lacul lebedelor, Frumoasă din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci, Enescu şi ale sale opere deosebite: Rapsodia romana, Ciocârlia şi ador în întregime personalitatea lui Sergiu Celibidache. Mă bucur că sunt românca şi că fac parte din această tară care a dat lumii atâtea creiere luminate, inventatori celebri, dar în acelaşi timp, o ţară de credinţă, cu tradiţii încă vii. Ascult muzica populară veche şi mă înclin în faţa unor artişti precum Sofia Vicoveanca, Grigore Lese, Tudor Gheorghe, Maria Tănase, Veta Biriş, Maria Ciobanu şi lista rămâne deschisă, cu siguranţă.

Îmi place muntele şi ador ciocolată,

ceaiul verde, florile sălbatice de câmp, straiele tradiţionale româneşti. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada interbelică a României şi să locuiesc la ţară. Cred în terapiile naturiste şi alternative şi în tot ce înseamnă conceptul “natural”, consider că sănătatea este cel mai important dar pe care îl avem. Urmăresc zilnic documentare



şi mă pasionează în special cele cu tema antropologică. Sunt multe altele de spus, însă a surprinde o femeie – oricare ar fi ea – în câteva propoziţii este cu siguranţă un act de curaj aproape utopic.:)

V. M: Cât de îmbucurător sau dezarmant poate fi jobul tău? Ne-ai putea descrie o zi de lucru, chiar dacă ar fi cea mai plină?

Liliana B.: Ziua mea de muncă

începe de obicei la ora 8.00 a. m şi se termină târziu în noapte. Sunt workaholica. Nu recomand nimănui să mă urmeze, este un stil de viaţă agitat, incorect faţă de propria persoană şi cu siguranţă nesănătos (la propriu). Pe de altă parte, lucrez într-un mediu mereu în schimbare; de asemenea, este excelent când fac ceea ce îmi place. Ce poate fi mai frumos decât să vezi persoane cu abordări interesante asupra unor teme jurnalistice prea puţin promovate în media, persoane care se bucură pentru că au şansa să îşi exprime liber propriile opinii? Ce te poate motiva mai mult dacă nu optimismul unor tinere jurnaliste ce se regăsesc în conceptul revistei pentru care scriu?

V. M.: Cea mai specială experienţă

din cadrul revistei care ar fi?

Liliana B.: Cele mai frumoase şi speciale momente sunt întâlnirile din luna decembrie, care deja au tradiţie, căci se întâmplă an de an. Sunt momente care nu pot fi prezentate în cuvinte, ele trebuie trăite, alături de oameni frumoşi şi talentaţi, cum sunt membrii echipei http://www.femeiastie.ro.

Valerian Mihoc: Ce te pasionează cel mai mult din revistă, ce rubrică?

Liliana B.: Hmm, bună întrebare. Îmi plac toate categoriile, însă într-adevăr, cea mai aproape de sufletul meu este seria de articole de la categoria Lifestyle – Cultura & Tradiţii. Vă recomand să le citiţi pe toate, sunt articole bine documentate, frumoase, interesante! Spre exemplu, veţi afla despre Festivalul Florii de Cireş din Japonia, sau despre Carnavalul de la Veneţia, ori poate despre Istoria perucilor sau cea a Ciocolatei. Nu-i aşa că temele menţionate deja v-au stârnit interesul?

V. M.: Pentru că eşti un factor de încurajare, ce sfat poţi să le dai acelora ce au reţineri în a-şi exercita talentul de a scrie? Îţi mulţumesc!

Liliana B.: Îi invit să încerce! Dacă îţi place să scrii şi te regăseşti în conceptul “Femeia Ştie”, atunci trimite-ne un CV la adresa [email protected]. Te asigur că scrisul va deveni o pasiune reală pentru tine şi că vei cunoaşte oameni deosebiţi.

Politica site-ului permite publicarea oricăror păreri (autentice sau originale), despre orice aspect al femeIi, societăţii în care aceasta trăieşte şi tot ceea ce ar presupune stilul de viaţă feminin, atât timp cât nu se intra în zona politicii, confruntărilor de idei religioase şi/ sau în zona oricăror polemici fără sens şi fără substanţă. Sunt încurajate şi lucrările care, păstrându-şi nota autenticităţii, aduc în faţă un nou aspect al realităţii, deoarece libertatea de exprimare este primaregula a originalităţii,nu-iasa?



tradiţii, datini, obiceiuri 59

SSccuurrttaa iissttoorriiee

ssuubbiieeccttiivvăă aa

tteehhnniicciilloorr

ppooppuullaarree

Florin Giurca

1 – torsul

Mai ştie cineva cum arată un fus? Fusul e o piesă din lemn strunjit, alungită, frumos ornamentată, folosită la formarea şi răsucirea firului de lână. Fusul se sprijină cu unul din capete de un suport tare, masă sau duşumea, iar cu trei degete de la mâna dreaptă i se imprimă o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. Firul se extrage cu mâna stângă dintr-un caier, care este un norişor de lână dărăcită – seamănă cu vata de zahăr. În jurul fusului se înfăşoară firul de lână, care se numeşte acum „fir de tort”. De pe fus, firul de lână se înfăşoară în etapa următoare pe un ghem. Cu ghemul se joacă pisica.

Aici voiam să ajung. Fusul, rotindu-se pe scândură, scoate un zgomot sonor, un fel de rrrrrr… rrrrrr… Firul de lână răsucit se numeşte „fir de tort”, iar operaţiunea de extragere şi răsucire a firului de tort se numeşte a toarce, sau tors. De la cuvântul latinesc torquere, a întoarce, a răsuci. Și fiindcă pisica era de faţă când s-a întâmplat aceasta, i s-au dat şi ei drepturi de coautor: şi pisica toarce, împreună cu bunica.

De la o vreme, numai pisicile au rămas însă cu străvechea activitate. Îmi aduc aminte ca prin ceaţă, de pe vremea când eram mic-mic, cum se dărăcea lâna în casă, cum se torcea, cum se vopsea, cum se ţesea. Femeile bătrâne făceau aceasta, bunicile şi străbunicele. Tot ele au continuat să poarte ciorapi şi ilice de lână împletite cu mâna lor până pe la sfârşitul secolului 20. O pereche de ciorapi de lână îngloba munca unui an de zile, dacă socotim de la tunsul oilor.

Un an de zile în care se făceau bineînţeles şi altele. Erau şi zile de muncă, şi zile de sărbătoare, şi duminici, şi vecernii, parastase şi sfinţi în calendar. Era un an de zile complet. A trăi egal cu a te ruga, a te hrăni, a te îmbrăca, a munci. Mai este oare timpul nostru de astăzi complet?

Tu, nu te îngriji pentru ziua de mâine ce vei mânca sau cu ce te vei îmbrăca… [Luca, 12.22]

Octav Băncilă – Ciobăniţă cu fuior

2 - ţesutul

De ce se cheamă războiul de ţesut război? Printr-un cuvânt bulgăresc însemnând gâlceavă, jaf, ucidere, românii au desemnat atât starea de beligeranţă dintre două tabere, popoare sau naţiuni cât şi paşnica unealtă cu ajutorul căreia se leagă strâns laolaltă două tabere de fire şi fibre textile: cele orizontale cu cele verticale.

ttt rrr aaa ddd iii ţţţ iii iii ,,, ddd aaa ttt iii nnn iii ,,, ooo bbb iii ccc eee iii uuu rrr iii


Bunicul din partea mamei era croitor. Deşeurile atelierului de croitorie – margini de material căzute la croire - erau măturate de pe jos şi strânse în saci de iută (nu se inventaseră încă sacii de polietilenă). Bucăţile de stofă divers colorate, de regulă postav negru sau maron, căci atelierul făcea mai ales pantaloni bărbăteşti, dar şi albe de la pânza de diftină şi olandă pentru cămăşi şi cearceafuri, erau apoi tăiate cu foarfeca în fâşiuţe lungi şi subţiri, asemănătoare cu cojile de măr. Toate intrau într-un proces de revalorificare la războiul de ţesut.

Româncă, ţesând – desen de Mattias Adolf Charlemont

(1820-1871)

Acesta, războiul, era un monstru scheletic din lemn care ocupa o cameră întreagă. Două seturi de fire galbene de bumbac erau ridicate alternativ unul deasupra celuilalt prin apăsarea unei pârghii – acestea formau urzeala. Cine a urzit (a inventat, a întemeiat, a stabilit, a complotat – lat. Ordire) mecanismul războiului şi piesele lui a trăit se pare în urmă cu mii de ani pe malurile Nilului sau ale Eufratului, însă românii când l-au văzut, s-au uitat îndelung la el şi l-au rebotezat intuitiv după alte noţiuni familiare lor.

Firele de urzeală se mai numesc şi iţe (lat. Licia) dar tot iţă se mai numeşte şi rama cu sfori paralele printre care trec firele de urzeală pentru formarea rostului (spaţiul unghiular dintre cele două seturi de iţe prin care trece suveica – lat. rostrum). Din ce în ce mai complicat, nu-i aşa? Dar cum să nu se complice, când însăşi denumirea lor o cere: iţele când se încurcă, se complică lucrurile…

Printre urzeala şi iţele latineşti se strecoară agilă suveica bulgărească (sovalka), o piesă alungită şi şlefuită din lemn, care antrenează firul orizontal de bătătură, acela care dă culoare şi formă ţesăturii (lat. Batitura).

Pentru că iţele sunt mereu aceleaşi, dar bătătura se schimbă mereu după model.

În cazul nostru, bătătura o constituie deşeurile textile diferit colorate, ajustate îngust cu foarfeca, numite şi coade (lat. Coda). Rezultatul era un preş (un cuvânt cu etimologie necunoscută), un fel de traversă lată de un metru – un metru şi jumătate, şi lungă de câţiva metri, un fel de precursor al mochetei. Podeaua caselor ţărăneşti, din scândură de brad (ceea ce era un lux) sau din pământ “de lipit” (pământ galben amestecat cu balegă de cal - calul nefiind rumegător are digestia incompletă şi de aceea elimină fibrele celulozice tari) se acoperea cu preşuri. Preşul este uşor gofrat la atingere cu tălpile goale şi are desenul unei zebre, cu dungi albe şi negre. Preşul mai servea - şi încă mai serveşte şi acum – ca mijloc de transport.

Ducem pe cineva cu preşul de fiecare dată când îl amăgim sau îl purtăm cu vorba.

A ţese (lat. texere) rămâne o activitate inteligentă, isteaţă, care modifică substanţial proprietăţile materiei. Din fire uni-dimensionale creează suprafeţe bidimensionale, cu care ne putem acoperi trupurile.

Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. [Luca 12.27]

Ştefan Dimitrescu – Femei ţesând la război



3 - Pastorala

Nicolae Grigorescu – Păstoriţă

Păstorița lui Grigorescu este o

copiliță care păzește oile însă mintea ei nu este la oi. Ochii ei privesc îndrăzneț către noi, lăsȃndu-și porțile sufletului larg deschise, neștiind că este privită. Dăm curs invitației imprudente și vedem visurile ei de fetișcană care se vede pe sine, poate chiar în vara care vine, cine știe, cerută de mireasă de la tata și de la mama de către Ionel. Casa părintească se vede undeva în vale, la doi-trei kilometri. Acasă nu ar putea să stea așa, lenevind cu capul sprijinit în cot, cu ochii în zare, visȃnd la iubit. Mama nu ar lăsa-o o clipită din treabă: hai, Ancuțo, pune mȃna și toarce lȃna, dă apă la vite, plivește brazdele, scutură țoalele, nu fi leneșă, că nu te mai măriți! Dar aici cu oile, e altceva. Oile pasc, și Ancuța a găsit un petec de umbra și visează cu ochii deschiși.

Păstorița lui Luchian în schimb își ferește privirile de noi. Nu a găsit nici un pic de umbră. Iarba înaltă e uscată de secetă. De ce ar sta în picioare lȃngă niște oi care mai degrabă stau și rumegă decȃt pasc? De ce s-ar uita la ele? Se uită la oi dar nu le vede. E adȃncită în grijile ei. Stă în picioare pentru că nu vrea să se odihnească în timp ce Gheorghiță e plecat la oaste. Ȋn zare, tatăl ei se uită după ea și o strigă să vină cu oile că e timpul de adăpat și de stat la masă. Nu aude. Mai are un an și jumătate de așteptat. O să se întoarcă sănătos? Și mai ales: oare n-a uitat-o?

Ştefan Luchian - Păstoriţă

Și eu am păscut caprele cȃnd am

fost mic. Caprele lui tataia erau negre, cu o stea albă în frunte și însemnate pe spate cu vopsea galbenă. Întotdeauna capra cea mai bătrână, șefa clanului, mergea în față. Când se oprea ea să lingă un bolovan de sare, se opreau și celelalte. Cel mai interesant lucru era traversarea prundului gârlei, având într-o mână sandalele și cu cealaltă ținându-mi echilibrul când săream de pe un bolovan pe altul.

Gârla, pe care noi o numeam simplu Gârlă, dar lumea de la oraș o numea prețios râul Râmnicu Sărat, curgea chiar la marginea grădinii noastre. Este vorba de o albie cu bolovani albi și mâl verzui în care piciorul, dacă nimerește din neatenție, se afundă până la genunchi și cu greu mai poate fi tras afară cu încălțăminte cu tot. Întinderea asta accidentată să tot măsoare în lățime vreo sută de metri, din care acoperiți de apă sunt în mod normal doar vreo zece-douăzeci. În rest, cum am spus, bolovani albi acoperiți de o pudră albă de sare. Dincolo de gârlă este un deal necultivat, cu vegetație spontană de medie înălțime, formată din lăstărișuri, cătină și alți mărăcini. Aici era raiul caprelor.

Mă duceam cu ele la păscut vara, în timpul vacanței. Îmi luam o carte de povești cu mine, urcam vreo câteva pante mai sus și alegeam un loc la umbră cu vedere bună asupra satului, care se desfășura în amfiteatru de partea cealaltă a gârlei. Întocmai ca în poezia lui Eminescu



Sara pe deal, sunetele satului, chiar și unele discuții casnice pe un ton mai răstit, răzbăteau uimitor de clar până acolo sus.

Caprele, spre deosebire de oi, au un temperament cutezător, nesupus. Asta ca indivizi luați separat, căci ca turmă sunt disciplinate, unite. O turmă de capre se așează strategic pe pășune, în formație de apărare, cu coarnele spre în afară. Cu greu convingi însă o capră să facă ce nu-i place.

Ludovic Bassarab – Cioban cu turma de oi

Mă gândesc uneori că eu mă asemăn mai degrabă cu caprele decât cu oile. Am de pildă la marginea patului cartea cu psalmii. Când am o greutate mai aparte pe suflet, care nu iese cu rugăciunile obișnuite ale pravilei, citesc unu-doi psalmi care urmează la rând. Îmi pun un semn, și data viitoare reiau de unde am rămas. Un fapt remarcabil, care m-a frapat de multe ori, e că găsesc chiar în psalmul citit răspunsul și ușurarea căutată. Psalmul care urmează e chiar cel de care aveam nevoie în ceasul acela. Acum am devenit foarte încrezător în asta, și deschid Psaltirea cu nădejde, dar nu a fost totdeauna așa. În prefața Psaltirii sunt câteva îndrumări despre cum se citesc psalmii. Si scrie acolo că se citesc niște rugăciuni începătoare, apoi o catismă întreagă, și la sfârșit alte rugăciuni de încheiere. Ei bine, am căutat să respect întocmai tipicul respectiv, și altminteri să nu fac. N-am reușit, din cauza lipsei de răbdare, să duc regula asta la bun sfârșit, și pe Psaltire s-a așternut praful. Câțiva ani de zile.

După aceea, am auzit pe cineva, nu mai știu cine, un duhovnic sau un predicator bun, care a zis că să se citească acasă de fiecare psalmii cum poate, după bunul plac. Pare-mi-se, parintele Teofil Pȃrȃian. Un sfat pe care l-am urmat, și care

a dat rezultate. De aceea zic, că sunt înrudit mai degrabă cu caprele, nu pot să țin regulile multe și grele. O fi bine, o fi rău? Vorba părintelui Teofil:

- Apăi, măi dragă, așa-s eu, altul nu-i!

4 - Ierburi de leac

Țărăncuța din tabloul lui Arthur Verona „Țărăncuță odihnindu-se” nu pozează într-o atitudine studiată. Nu își etalează nici costumul, nici zveltețea taliei, nici buclele cosițelor, nici limpezimea ochilor. Stă așezată pe un dâmb, cu capul întors spre umăr și privește, parcă distrată, undeva în iarbă, urmărind vreun gândac sau cercetând cine știe ce buruiană. Oare o fi bună de leac? După costum, pare a fi din Moldova, din Bucovina sau Herța. După peisaj, poate fi lunca Dunării sau a Siretului. Undeva în spate, printre tulpinile subțiri de plop, se întrevede cursul liniștit al unui râu adânc. Tonurile de verde-pal și galben, ca și trunchiurile încă pe jumătate înfrunzite, ne duc cu gândul la luna mai.

Arthur Verona – Ţărăncuţă odihnindu-se

Când privesc un tablou, primul lucru care mă întreb este: ce rost are compoziția? Desigur, unul estetic, adica unul care sa produca senzatia de frumos, de armonios, dar numai atât? nu cumva exista si idei intelectuale, care se adreseaza mintii? Intotdeauna exista si acestea, numai natura singura produce frumusete fara ratiune. Când Cezanne



pictează fructe pe o masă ne dăm seama imediat că avem de a face cu o scenografie realizată de pictor pentru a-i servi ideilor sale estetice: alternanța și contrastul culorilor, ale texturilor, ale formelor, toate acestea dând naștere unui ritm intern al pânzei, unei vibrații, unei simfonii vizuale. Tabloul lui Cezanne „cântă”, acesta este cuvântul, deși în compoziție nu se află nici un om.

Arthur Verona – În pădure

Arthur Verona, pictor român impresionist contemporan cu Cezanne, școlit în Vest, nu pictează un peisaj oarecare, un cadru impersonal sau o fereastră către lume. El pictează un peisaj în care se află o persoană umană. Aici e diferența. Omul introduce gânduri, sentimente, nostalgii, tristeți și bucurii, frică sau nădejde. În jurul omului se organizează și vegetația luxuriantă și irațională. Priviți: trunchiurile copacilor, atât ale celor care stau vertical, cât și cel care vine în diagonală, sunt orientate către femeie, îi subliniază în mod ciudat prezența. Deși ocupă un loc modest și lăturalnic în compoziție, ea devine personajul principal. Stânjeneii au înflorit pentru ea, la picioarele ei. Natura este doar un decor pentru acest personaj. De aceea este firesc să ne întrebăm: care e rostul ei acolo, ce face ea? Atenția ei a fost atrasă de o mică plăntuță din apropiere, dar gândurile au trecut mai departe, s-au desprins de la floricică si au trecut la cele inalte ale existenței, la misterele vietii. Stim asta din usoara

invaluire a vegetatiei din jurul ei, care parca este animata de un suflu nevazut, ascendent, din camasa si esarfa ei albe, imaculate. De o vârstă cu ea, poate cu vreo zece-cincisprezece ani mai tânără, trebuie să fi fost bunica mea. Eu n-am cunoscut-o decât când era bătrână, ca la șapte zeci de ani. Așa mi-o aduc aminte, culegând ierburi de leac.

Batrâna mergea șchiopătat pe cărăruia înabușită de buruieni, care ducea de la prispa din fața casei spre livada din fundul curții. Căsuța bunicii, cu fața spre soare, înconjurată de trandafiri, se afla în dreapta uliței care urcă dealul Roșcarilor, chiar în exteriorul primei curbe. De pe prispa casei, așezat pe băncuța de lemn, mă uitam în lungul uliței la căruțe și trecători, cum urcă sau coboară dealul. Bunica a avut șchiopătatul acela de când o știu, din cauza unei deformari la glezna piciorului stâng.

– E grea bătrânețea, băiete! Nu mai văd! Mă dor picioarele! Și mi-e frică de moarte!

An de an, în fiecare vară bunica aduna plante medicinale pentru ceaiuri și le punea la uscat pe foi de ziare. De pe lângă garduri, de prin șanțuri, de pe malurile pârâului: frunze și flori de pătlagină, coada-șoricelului, rostopască, ciuboțica-cucului. Aerul curat și luminos de început de vară, cireșele pârguite în pom, vacanța toată înaintea mea, cărțile frumoase primite în dar la școală, ca premiu, și nici o grijă în plus pe cerul copilăriei mele. Mai stau un pic aici, pe băncuță, și o zbughesc la gârlă să mă scald.

– Uite, ține minte: coada-șoricelului e pentru splină; pătlagina e pentru ficat; rostopasca e pentru fiere, mușetelul e pentru când te infectezi; teiul e pentru răceală. Mă uitam la ele și nu pricepeam: de ce să-i trebuiască splinei coada-șoricelului? Bunica avea câte o plantă medicinală pentru orice nevoie. I se spunea, cam în derâdere, „coana farmacistă”, dar leacurile sale amare erau căutate și respectate de noi toți, copii, veri, matuși și nepoți. Asculta cu regularitate



emisiunea „Sfatul medicului” la radioul Mamaia cu tranzistori, care stătea deschis toată ziua pe masa din bucătărie.

– Nepoate, tu ești deștept, ai citit multe cărți. Spune-mi: de ce mi-e frică de moarte? Spune-mi ce să mă fac. Of, of, tare mi-e frica!

Mamaia a făcut băi de nămol, la Techirghiol, pentru picioare. O duceau copiii. Trăgea mereu la aceeași gazdă, cu pensiune completa.

– Îmi puneau câte o farfurie plină vârf cu mazăre verde de la ei din gradină, povestea. Era așa de buuună! Mazărea e foarte bună pentru diabet, să știi.

Și apă de la izvorul 10 de la Slănic Moldova a băut, pentru rinichi. Cât de complicată este viața pentru cine are grijă de fiecare mădular în parte, mă gândeam. Și cât de multe lucruri trebuie să țina minte. Să le aduni, să le usuci…

Cotele apelor Dunării încep cu regularitate la ora douăsprezece fără zece minute. Deși ascult în fiecare zi la radio, n-am auzit să fi descoperit cineva leacul bătrâneții și al morții. Nu am ce să-i răspund bunicii, ca să-i dau o veste bună. Și apoi, ea știe cel mai bine ce și cum…

Pe marginea drumului rostopasca crește și acum în voie, și pătlagina se simte ca la ea acasă. Nu le mai culege nimeni. Casa bunicii nu mai este de zece ani. Pământul a fost ras și bătătorit, și locul ei nu se mai cunoaște. Cu discreție, așa cum a trăit, mamaia a trecut și ea la Domnul, unde s-a vindecat de toate mădularele.

GGuurraa lluuppuulluuii

George Coşbuc

18 octombrie ziua lupului (după enciclopediae.blogspot.ro)

Pe fiul lui Ştefan cel Mare al Moldovei, pe Bogdan, cunoscut în istorie cu porecla Chiorul, pentru că avea un ochi scos îl chema şi Vlad. Acest lucru i-a încurcat dintru început pe istorici, căci se credea că Bogdan şi Vlad ar fi două persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după cum se părea din uricele marelui Domn. De când însă s-au descoperit urice de-ale lui Ştefan, în care el pomenea pe fiul său Bogdan numindu-l totodată şi Vlad, s-a stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte copilul când Vlad, când Bogdan, când cu amândouă numele. Numele Vlad se vedea că era „cumpărat” şi i-l pusese mamă-sa de frica duhurilor rele. Într-adevăr, Bogdan-Vodă trebuia să se numească Lupu, nu Vlad.

E cunoscută credinţa că mamele ca să-şi mântuiască fiul de vreo boală grea, îi schimbă numele de obicei în Lupu, ori îl „vindea” pe fereastră unei cerşetoare, unui străin şi apoi ori îl cumpăra de la cerşetoare, ori lua de suflet. Se vede că şi Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare a păţit tot aşa, a fost vândut şi apoi cumpărat de mama sa ca un copil străin pe care-l cheamă Vlad.



Istoria noastră e plină de „Lupi”, în

cronice îi întâlnim mereu pe Lupu paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu hatmanul, Lupu parcălabul, ba avem şi un domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu. Aşa că numele Lupu e tot aşa de frecuent ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine numele Lupu la noi românii care a fost şi este şi astăzi, aşa de des? E adevărat că în calendarul ortodox se află un sfânt numit Lupu, martir, al cărui nume se prăznuieşte la 23 august, dar ce năzuiesc românii aşa de mult tocmai la numele acesta, câtă vreme peste două sute de nume de sfinţi din calendar nu le întrebuinţează niciodată?

Pe lângă forma Lupu, românii întrebuinţează şi alte forme născute din aceasta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu, Lupuşor, ori înjumătăţite ca Paşcu, Paşcan. Apoi de aici nume de familii. Nume de sfânt Ursu nu avem în calendar şi cu toate astea în popor numele acesta e în multe locuri. Prin unele părţi li se dau copiilor nume de Grozavu, Rău, Crâncenu, care ţin locul altui nume mai obișnuit. E obicei al bisericii, ca omului care se călugăreşte să i se schimbe numele de botez cu altul călugăresc care se începe cu aceeaşi literă. Un Ion se face Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea, după cât ştiu eu, este că acel om a încetat de a mai fi pentru lume cutare Ion şi cutare Petru, deci a murit şi s-a renăscut pentru altă viaţă cu numele Ioil ori Paisie.

În fond tot acelaşi lucru este şi cu schimbarea numelui în popor, numai că forma este alta; la călugări predomneşte o

idee simbolică, în popor una superstiţioasă. Poporul schimbă numele copilului, crezând că amăgeşte duhurile necurate cu asta. Duhul rău ştie că a luat în primire să chinuiască ori să ucidă pe un copil numit Niculae, bunăoară. Părinţii, ca să-l scape, îi schimbă numele în Lupu şi duhurile rele rămân cu gura căscată şi trase pe sfoară. Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-l mai află, când îl caută; în locul lui, găsesc pe unul Lupu, străin şi cu Lupu n-au nimic. E de admirat naivitatea aceasta a poporului, când crede că îl poate înşela aşa de uşor pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat. Dar e frumoasă credinţa şi e bine s-o păstrăm, căci e nevinovată.

Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc obiceiurile schimbării numelui, de aceea voiesc să le descriu pe scurt. Când unei mame îi mor copiii pe rând, ori când unul i se îmbolnăveşte de boală lungă, mama poate să-l înşele pe duhul necurat care îi omoară copiii ori care aduce boală, prin schimbarea numelui copilului. Îndată ce i-a schimbat numele, duhul necurat a pierdut urma copilului, s-a încurcat cu catastihul ce-l poartă şi astfel îl pierde din vedere pe acel copil, nu-l mai poate recunoaşte şi nu-l mai poate regăsi să-l ucidă ori să-l chinuiască cu boala. Schimbarea numelui se face cu anumite ceremonialuri, toate astfel chibzuite ca să-l „deruteze” pe duhul necurat. Mama, de exemplu, îşi duce copilul în stradă şi-l lasă acolo, ca şi când l-ar lepăda.

În casă mama plânge, c-a murit copilul. Duhul necurat, care e în casă, aude plânsetul, vede şi crede, că într-adevăr copilul a murit. Ce să mai stea el în casă? Dar iată, când vrea să plece, o femeie cu



care s-a înţeles mama vine cu copilul la fereastră şi vrea să-l vândă. Mama din casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el?” „Atât şi atât”. „Nu aşa de mult că e urât şi al meu era frumos”. În urmă se înţeleg la preţ. „Şi cum îl cheamă?” „Lupu”. „Aoleo, grozav nume. Dă-mi-l încoace!” Şi femeia i-l dă pe fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut târgul, e convins că acest copil e altul şi pleacă speriat de numele Lupu şi neavând ce mai cauta în casa asta.

Se poate face însă şi altfel „cumpărarea” unui copil străin, după cum poate inventa mama. Principalul lucru este ca fiul vândut ori cumpărat să fie scos şi băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o spărtură în zid), nu pe drumul firesc, pe uşă, ca să-l zăpăcescă şi mai rău pe duhul necurat. Bune toate, dar de ce numele cel mai obișnuit ce se dă acestor copii e Lupu? Ca să se sperie duhurile rele, crezând că într-adevăr au în faţa lor un lup care le poate mânca. De aceea se mai dă şi numele Ursu, de aceea se dă nume ca Crâncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că au de-a face cu un om mai tare decât ele, cu unul grozav şi crâncen, cu care nu e bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă, ca şi Ursu, sunt numai analogii. Adevăratul nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă fiindcă lupul e cea mai cumplită fiară pe care o cunoaşte românul şi deci cea mai de spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci pentru alt cuvânt mitologic. Lupul, ca şi

câinele, în mitologia popoarelor ariene este personificarea vântului care urlă cutreierând văzduhul şi risipeşte norii aducători de întuneric şi de spaimă, aşa cum risipeşte el şi oile când intră între ele. Vântul e spaima norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale întunericului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă.

Obiceiul vechi de tot la toate popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul” când plâng e întemeiat tot pe acest motiv mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce aud această ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n-are ce e lupul. Vorbele „vine lupul” le pomeneşte mama, pentru duhurile rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi ale norilor n-au duşman mai rău decât lupul (adică vântul) şi când, stând lângă leagăn ori lângă copilul care plânge la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lăsând copilul în pace. Asta a fost credinţa dintru început şi asta e într-adevăr temeiul credinţei de astăzi în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s-au întunecat lucrurile, încât explicarea o căutam într-altă parte. Numele Lupu se întâlneşte des chiar şi printre oameni de condiţie socială mai bună şi tot pe calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele sunt tot mame, tot mai cred în superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor lor.



foileton 61

DDOOMMIINNOOUULL IIUUBBIIRRIIII

Nicolae VASILE

Motto:

Nu poți schimba nicio filă

din cartea vieții, dar o poți

arunca întreagă pe foc!

(George SAND)

Personajele şi întâmplările din această carte sunt imaginare.

Orice asemănare cu realitatea este total întâmplătoare

Dominoul iubirii (1)

Despre români şi străini

Trăirile oamenilor sunt influenţate de climatul socio-economic în care trăiesc. Dificultăţile de toate felurile la nivel social cresc starea de emotivitate a indivizilor şi afectează comportamentul lor.

Generaţia actuală are un mare avantaj din punctul de vedere al trăirii pe viu a două epoci total diferite, a două sisteme socio-economice diametral opuse, socialismul şi capitalismul.

Era pe vremuri un banc, apărut ca reacţie la o lozincă care spunea că trăim cu un picior în socialism şi altul în comunism, care-l făcea pe legendarul ”Bulă” să se întrebe cât o să mai stăm aşa crăcănaţi. Dacă atunci stăteam sau nu crăcănaţi, era o figură de stil, având în vedere lipsa de consistenţă a noţiunii de orânduire comunistă, acum stăm de o bună vreme realmente crăcănaţi între socialism şi capitalism, odată datorită rupturii din 1989 şi de fiecare dată când se schimbă guvernele.

Dacă se compara venitul oficial pe cap de locuitor în România faţă de ţările capitaliste dezvoltate acesta era de câteva zeci de ori mai mic, ceea ce îi făcea pe străini să se întrebe cum se poate trăi. Când aceştia vizitau România, constatau că oamenii trăiau, desfăşurau o activitate relativ normală cu toată lipsa veniturilor băneşti ale populaţiei.

În fond, sistemele capitaliste sunt caracterizate de bani mulţi dar şi preţuri mari, conducând la o circulaţie intensă a masei monetare, cu o serie de efecte pozitive, iar cele socialiste funcţionează cu bani puţini dar şi preţuri mici. Dacă funcţionezi total în interiorul oricăruia din cele două sisteme ajungi la un echilibru relativ similar, adică după ce-ţi plăteşti toate datoriile nu mai rămâi aproape cu nimic.

Interesante sunt combinaţiile în cruce. Un cetăţean al unui stat socialist, din salariul lui nu ar fi putut să trăiască mai mult de câteva zile într-o tară capitalistă, în schimb cetăţenii ţărilor dezvoltate puteau petrece concedii de câteva săptămâni într-o ţară socialistă cu banii câştigaţi în câteva zile de muncă. Diferenţa era evidentă, motiv pentru care se şi crea o presiune socială între cele două sisteme şi un regim de liberă trecere dintr-o parte în cealaltă era practic imposibil.

Favorizaţii sorţii din ţările socialiste erau cei care câştigau în capitalism şi consumau în socialism, pentru că atunci diferenţa de câştig lucra net în favoarea lor. Aceştia erau muncitorii de pe şantierele din străinătate (care se sacrificau muncind zi şi noapte acolo pentru familiile din ţară), marinarii(care trăiau într-un stres deosebit), personalul din aviaţia internaţională (care lucrau într-un stres deosebit), bursierii în străinătate (în general nu realizau că pot face asemenea afaceri), sportivii (cei foarte buni nu aveau timp de aşaceva), salariaţii din comerţul exterior (făceau asemenea afaceri în stil profesionist pentru că se pricepeau), etc. Era o adevărată ţintă să găseşti un loc de muncă sau o preocupare extraprofesională care îţi oferea posibilitatea unor deplasări în străinătate. Persoanele respective erau însă în asemenea măsură urmăriţi încât puteau face închisoare pentru câţiva dolari nedeclaraţi,

fff ooo iii lll eee ttt ooo nnn


nedepuşi la bancă, nejustificaţi. Mai simplu era cu tranzacţionarea mărfurilor cumpărate în străinătate pe piaţa internă, dar şi aici era o parte dificilă, hărţuirea din partea vămii. Se câştiga din diferenţa de preţ pe cele două pieţe.

Era şi un flux de produse româneşti care se valorificau bine pe pieţele externe din ţările socialiste, mai ales cele care aveau graniţă comună cu România.

Am trăit câteva experienţe interesante în acest context.

Eram în Aeroportul Otopeni, veneam de la Moscova. În faţa mea, la coadă la controlul vamal, pe sensul intrării în ţară, se crease o agitaţie. Un cetăţean român de la coadă reclama la vameş pe altul din faţa acestuia că are în bagaj două căciuli de blană ruseşti. Avea dreptul doar la una. Aceste căciuli ruseşti reprezentau o marfă apreciată pe piaţa noastră. Am fost surprins de gestul inamical al pârâciosului. Era aproape să se ia la bătaie cu celălalt. Vameşul i-a confiscat o căciulă, i-a mulţumit reclamagiului pentru simţul lui profund patriotic, invitându-l să treacă fără a-l mai controla.

Dincolo de zona controlată, păgubaşul a fost invitat să-şi aleagă o căciulă din cele câteva zeci pe care le avea celălalt în bagaj. Au plecat ca doi buni prieteni. Poate erau prieteni vechi?!

Altădată eram în trenul Bucureşti-Belgrad. Mergeam acolo pentru a lua o viză de Australia. La Bucureşti nu exista atunci o reprezentanţă diplomatică a Australiei şi trebuia să merg acolo la şedinţa ordinară a unui organism internaţional. De la Bucureşti la Craiova au fost mai mulţi călători în vagon dar ceilalţi au coborât. Rămăsesem singur în vagon după coborârea lor, dar au urcat doi cetăţeni români care aveau atâtea bagaje încât au umplut jumătate de vagon. Erau saci cu diverse articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte.

Încercam să gândesc ce vor face cei doi indivizi la graniţa cu Jugoslavia. Nu mai văzusem în viaţa mea pe cineva călătorind cu atâtea bagaje!

Când am ajuns la graniţă grănicerul şi vameşul au şuşotit ceva cu cei doi după care au venit la mine privindu-mă cu mare suspicine, au controlat foarte atent geanta cu documentele necesare pentru obţinerea vizei, m-au controlat corporal, de asemenea foarte atent, după care m-au invitat jos din tren şi m-au dus intr-o încăpere unde m-au dezbrăcat. Toată această tevatură a durat mai mult de o oră, care s-a adăugat la întârzirea deja existentă a trenului.

Ce au dorit de la mine nici astăzi nu ştiu.

Cei cu sacii şi-au văzut nestingheriţi de drum.

Într-un gang comercial, o adevărată stradă acoperită, cu toate puse la locul lor, mesele perfect aliniate, feţele de masă curate, tacâmurile aşezate simetric, într-o ordine nemţescă vizibilă la tot pasul, un grup de tineri aşteptau să apară un chelner să-i comande ceva. Erau nişte sportivi români, care tocmai se recreau după un meci internaţional. Faceau parte dintre acele categorii de români favorizaţi de soartă.

Era decembrie, afară era un frig de-ţi îngheţa respiraţia, dar la Hamburg se servea aparent în stradă. Erau nişte străzi acoperite din zona centrală.

Tinerii erau nerăbdători să vină cât mai repede câte una din uriaşele halbe de bere. Să aibă motiv de taclale. Părea a nu le lipsi nimic pe lume şi un sentiment de automulţumire se vedea pe feţele şi în comportamentul lor.

- Vedeţi voi cum este făcută lumea asta, deschisese discuţia unul dintre ei. La noi mori de frig în casă, stai cu mănuşi în mâini la televizor, iar aici poţi umbla în cămaşă în toiul iernii pe stradă. Şi nu i-am văzut niciodată dând în brânci cu munca! Ca să nu mai spun că la sport i-am snopit de câte ori i-am prins.

- Ia nu mai face tu filozofia asta de doi bani, că nu faci tu frigul acasă, intră în discuţie altul. Neam de neamul tău tot bine aţi dus-o, de la fanarioţi încoace. Străbunicul,



bunicul, taică-tu au vândut de toate şi tot în picioare au căzut. Este adevărat că acum nu este o situaţie roză, comuniştii nu prea îi iubesc pe comercianţi, dar iată că ţie ţi-a făcut Dumnezeu cuib cu handbalul. Umbli prin toată lumea pe banii altora, ceva comerţ mai faci, că sângele strămoşilor te împinge. Başca, gagicile. Aseară nu te mai puteai dezlipi de bordelurile din port. Pentru mulţi din ţară nu este bine, este adevărat, dar asta nu este treaba noastră.

- Hei! Mai terminaţi dracu’ cu tâmpeniile, că nu duc la nimic bun, căută să curme discuţia începută altul dintre ei. Una este că s-au răsuflat de tot halbele alea şi alta, mult mai rea, că poate iar ne mai înregistrează careva pe aici şi am belit-o când ajungem acasă. Vi s-a cam urât cu binele? Hai, că poate mai avem timp să facem un bridge când ajungem la hotel.

Era o întâmplare tipică a unei echipe sportive, care după un succes în deplasare, după o partidă de cumpărături şi eventual o vizită prin bordeluri trăgeau un chef în preziua întoarcerii în ţară. Şi când pierdeau făceau cam la fel, doar că erau puţin mai abătuţi. Se gândeau la criticile de la întoarcere.

Marii sportivi constituiau o excepţie din marea masă a populaţiei României dinainte de “revoluţia” din 1989. Sportivii de performanţă, artiştii, ziariştii erau priviligiaţii sorţii, poate şi pentru că erau foarte puţini. O explicaţie mai aproape de realitate este şi aceea că erau singurii cu acces la masele de oameni, în afara politicienilor comunişti. Acest acces le crea o aură de aleşi. Îi urcau pe un podium de premianţi ai societăţii. Uneori însă, exact acest acces la populaţie le-a creat neplăceri pentru că serviciile secrete de atunci au încercat de multe ori, uneori au şi reuşit, să manipuleze masele prin intermediul acestora. După diverse experienţe personale, mulţi, provenind dintre aceste vedete naţionale, au devenit destul de retraşi şi reţinuţi în comentariile publice, pentru că le era teamă să nu fie înregistraţi.

Din punct de vedere financiar, nu câştigau cine ştie ce. Statul comunist profita

de faima marilor sportivi, dar era destul de strâns la pungă şi cu aceştia.

Am avut un coleg în facultate al cărui frate era un celebru handbalist. Câştigase de două ori Campionatul Mondial cu echipa României şi o serie de alte titluri cu echipa de club. Din toate aceste rezultate sportive de excepţie, el ca om reuşise la retragere să aibă doar un apartament şi o maşină, un pic mai dichisite decât ale celorlalţi cetăţeni. Este adevărat că văzuse o bună parte din lume, pe unde călătorise la întrecerile sportive.

Fiul său a continuat să joace handbal. A activat cea mai mare parte a carierei sale după 1989, în echipa naţională a României şi la o echipă de club străină, nu din cele de vârf. A adunat o avere considerabilă fără a atinge nici pe departe performanţele sportive ale tatălui sau. Economia de piaţă produce efecte notabile şi în sport, nu totdeauna în favoarea rezultatelor sportive.

Băieţii veseli au mers la hotel unde au încins un bridge care i-a ţinut treji până dimineaţa. Dorin, cel pornit spre filozofie, nu prea era în apele lui şi a fost ţinta băşcăliei celorlalţi.

- Eu nu prea aş mai avea chef de bridge în seara asta. Aş vrea să dorm mai devreme.

- Hai, măi Dorine, nu mai fi supărat, că orice ar fi trece. Nu ştiu ce te-ar putea deregla atât pe tine. Nici de bordeluri am văzut că nu mai erai aşa interesat. Te pune dracu’ să te fi îndrăgostit! Nu este cazul tău. Tu eşti cel căutat, nu trebuie să-ţi faci probleme. Bărbaţii din neamul tău înţeleg că au avut mare succes la femei, dar tot atât de adevărat e că până la urmă şi-au cam ales neveste dintre femeile rău famate. Poate dă Domnul să schimbi tu tradiţia!



impresii – lecturi în foileton 64

CCÂÂNNDD PPOOEEZZIIAA VVIINNEE DDIINN

IIMMPPEERRIIUULL CCEERREESSCC

Şerban Codrin

Pretutindeni în lume se scrie din abundenţă poezie, cu toate că în librării, la raft, nu se găsesc volume de versuri. Când se întâmplă, cărţile se află sub numele unor autori clasici, din alte veacuri, sau abia clasicizaţi. Întotdeauna, la fel ca astăzi, pe de o parte se scrie, pe de altă parte se proclamă moartea poeziei. Totuşi, supravieţuieşte datorită încăpăţânării spiritului uman de a continua pe o cale considerată de prea mulţi închisă, terminată.

În sesolul XX, un ultim pretendent la un loc în viaţa literară, la bucuriile „cuvântului potrivit”, are aproximativ şaptesprezece silabe, se caligrafiază cu ideograme într-o singură coloană de sus în jos, sau se tipăreşte, pentru a fi citit de la dreaptă spre stânga. Scris cu alfabet latin, se compune din trei versuri scurte, sau, în aşezare liniară, într-un singur vers lung. Se numeşte haiku şi a emigrat din Japonia spre occident, a fascinat şi a devenit copilul mai mult răsfăţat decât înţeles al poeziei din secolul tocmai terminat.

Dacă se renunţă la necesară supradimensionare vizionară, filosofică, simbolico-religioasă, haiku are lipsa de şansă de a eşua într-o observaţie, consemnare plată, simplistă a realului, coborând de la nivelul înalt de artă la subsolul unei improvizaţii. În Japonia clasică, extrem de respectuasă în ceea ce priveşte tradiţiile, numai maeştrilor le era îngăduit să compună, în mod independent sau în grup, poezie, renga, unde prima strofă era un hokku, strămoşul unui haiku de azi.

Cu toate acestea, neprofesioniştii, profanii transformaseră compunerea unei

înlănţuiri, haikai, în joc de societate, însă totul se petrecea în limitele unei minimi iniţieri, în caz contrar, funcţiona interdicţia să nu se atingă nimeni de lucrurile considerate sacre, aşa cum, înainte de a te aşeza civilizat la masă, te speli pe mâini.

Astăzi, oriunde în lume se tipăresc un fel de bijuterii bibliofile, pe hârtie de cea mai fină calitate, filigranată, multicolorată, de multe ori cu ilustraţii speciale numite haiga, iar îndărătul celor cinci, şase cuvinte eşti invitat să cauţi esenţialul, adică poezia, care, de prea multe ori, ne lasă nedumeriţi. Astfel se descoperă sau se pierde încrederea în haiku.

În creaţia poeţilor iniţiaţi, haiku este un poem în formă fixă, purtător al unui lirism obiectiv, extrem de fragil şi sugestiv. Invers, în cazul poeţilor mai puţin experimentaţi, dar ambiţioşi, răzbătători, se înlocuieşte arta poeziei cu meşteşugul tipografic sau cu alte trucuri, inclusiv mediatice. Astfel, aparent poemul de numai 17 silabe, sau aproximativ, devine o pradă uşoară în calea fanării, a distrugerii, sau, pur şi simplu, a compromiterii.

Atunci, cum ieşim din impas, dacă, încoronat cu o glorie exotică, fragedul haiku eşuiază ori de câte ori este cultivat cu totul altfel decât în spiritul celei mai înalte poezii pure?

Ce facem cu micile poeme valoroase rătăcite printre pagini de cărţi şi reviste? Nu ar fi păcat să le abandonăm în labirinturi?

Câtă vreme marile personalităţi poetice, inclusiv creatorii de haiku, îşi au singure de grijă, prin însăşi amploarea viziunii creatore şi prin propriul spirit critic, pentru restul autorilor, mulţi ocazionali, unica şansă rămâne antologarea prin selecţii foarte exigente, nicidecum difuzarea prin volume personale.

Prima virtute a maeştrilor niponi a fost modestia, ceea ce nu se poate spune cu mâna pe inimă despre orgolioşii aspiranţi occidentali, dispuşi să cucerească dintr-o lovitură lumea haikuului, aşadar, selecţia riguroasă este călăuza cea mai sigură, de a nu rătăci calea poeziei.

iii mmm ppp rrr eee sss iii iii


SSccrriinnuull ccuu

sseennttiimmeennttee ––

DDooiinnaa BBâârrccăă

Ion Gabriel Puşcă

Prefaţa

Între creaţia unui poet şi sufletul

acestuia există o legatură indisolubilă, identică cu cea dintre trupul omului şi sufletul său. Putem spune despre creaţia unui poet că este trupul lui de cuvinte. Şi pe acest trup de cuvinte vedem, ca şi pe trupul de carne, semnele timpului. Doar că, tot ceea ce pe trupul de carne, odată cu trecerea timpului, se transformă în greutatea albă a bătrâneţii, pe trupul de cuvinte al poetului vedem doar frumuseţea vieţii poetului.

Cu cât poetul este mai experimentat, cu atât trupul lui de cuvinte este mai verde, mai înfloritor, mai aproape de iubire, mai sincer. Doamna Doina Bârcă, este un astfel de poet. Sinceritatea cu care Doina Bârcă îşi trăieşte versurile este emoţionantă. Incursiunile pe care poeta le face în copilăria ei, rememorarea pâinii împodobite cu flori şi a bunicii lăcrimând înainte de începerea culesului la via de tămâioasă

sunt, atinse de acea ingenuitate pe care o au doar sufletele care nu au fost îngenunchiate niciodată de greutăţile vieţii.

Dorul de pământul natal, frământările legate de nucul care a fost retezat, căutările şi teama întregesc un tablou în centrul căruia se află FAMILIA. Părinţii, bunicii, copii, nepoţii toţi fac parte din prezentul poetei chiar dacă unii dintre ei nu mai fiinţează (părinţii şi bunicii).

Toţi sunt aici iar dialogul dintre poetă şi ei, interogaţiile profunde tocmai prin această simplitate a temerii, aduce aminte de bătrânele satului românesc pentru care Dumnezeu, în eternitatea lui, era un membru activ al familiei, deseori folosit drept interlocutor: “oh, draguţule de Dumnezeu ce să mă fac, oare?”.

Spuneam de simplitate şi de

profunzimea ei. A reuşi să scrii poezie pentru copii într-o eră a informaticii în care bunicul caută anime-uri pe internet în loc să-i povestească pruncului basme româneşti, într-un spaţiu în care poiana bunicilor de la ţară este înlocuită de aerul condiţionat al mall-ului, într-un timp în care Făt-Frumos devine

Vrăjitorul cel bun, iar Ileana Cosânzeana o Vrăjitoare care îi face concurenţă, pe scurt într-o eră a dereglării raporturilor dintre copil, natură şi imaginaţie, a scrie poezii în care reînvii melcul, răţuşca, gutuia, ploaia, gargariţa, iedul este un act de mare curaj pentru care îi mulţumesc prietenei mele, poetei Doina Bârcă.

iii mmm ppp rrr eee sss iii iii


EEşşttii aattââtt ddee bbllâânnddăă

ttooaammnnăă

Cornel Balaban

EEşşttii aattăătt ddee bbllâânnddăă ttooaammnnăă

ŞŞii rroommaannţţeellee ttee cchheeaammăă

CCâânndd ssăărruuttăă ffrruunnzzaa,,ddooaammnnăă,,

CCaavvaalleerriiii ddee aarraammăă

ŞŞii aadduuccii aattââtt ddee mmuullttee

AAmmiinnttiirrii,,ssăă nnee--mmpprreessooaarree,,

FFrruunnzzeellee ssăă nnee aassccuullttee

IInniimmiillee ccăăllăăttooaarree

NNooii şşii cceerrbbiiii--nnttrr--oo ppooiiaannăă,,

SSăă mmuurriimm ddee--aacceeeeaaşşii rraannăă,,

NNuummaaii ddee iiuubbiirree,,,,ttooaammnnăă,,

CCuumm mmoorr ffrruunnzzeellee ddee--aarraammăă..

EEaa şşii EEll

Cornel Balaban

IIuubbiirriillee ssee nnaasscc şşii mmoorr

şşii iiaarr rreennaasscc ssăă cceeaarrăă vvaammăă

DDiinn ccoommeeddiiee ssaauu ddiinn ddrraammăă

AAcceellaaşşii nneessttaattoorrnniicc ddoorr

CCăă ddee ccâânndd lluummeeaa ee llaa ffeell

NNee aadduunnăămm şşii nnee ssccăăddeemm

ÎÎnnttrr--oo aallggeebbrraa ddee bblleesstteemm

CCuu ddoouuăă sseemmnnee ::

EEaa

şşii

EEll

RRoonnddeelluull ttooaammnneeii

Cornel Balaban

RRuuggiinnaa ttooaammnneeii ee ddiivviinnăă,,

EEaall nnaattuurriiii jjuuvvaaiieerr

MMeettaammoorrffoozzăă ddee lluummiinnăă,,

MMiirreeaassmmăă ddee ppăămmâânntt șșii cceerr

EE ddooiinnaa ppllooiiii îînn ssuurrddiinnăă

PPee șșooaappttaa ffrruunnzzeelloorr ccee ppiieerr

RRuuggiinnaa ttooaammnneeii ee ddee vviinnăă

EE aall nnaattuurriiii jjuuvvaaeerr

SSoommnnuull ccuulloorriiii ccee aalliinnăă

EEtteerrnnuull aassffiinnțțiitt.. MMiisstteerr

CCuu nnoossttaallggiiii ddee ccrriinnoolliinnăă

ȘȘii ccrriizzaanntteemmaa ccee--oo ooffeerr

RRuuggiinnaa ttooaammnneeii ee ddee vviinnăă..

104

jjj uuu rrr nnn aaa lll ––– bbb lll ooo ggg CCC CCC LLL

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 7-8-9, august-septembrie-octombrie 2013

chronos - penița de aur, anul i, nr. 7-8-9, septembrie-octombrie-noiembrie 2013

Documents