Cererea de forţă de muncă, productivitatea, salariul real

Creşterea economică presupune asigurarea resurselor de forţă de muncă. Acest fapt implică

aspecte cantitative precum, numărul celor ocupaţi şi volumul muncii de care poate beneficia

societatea, dar şi aspecte calitative, cum ar fi structura, nivelul şi calitatea instruirii care se

află ȋn strȃnsă legătură cu mărimea populaţiei şi a acelei părţi a acesteia care este capabilă să

muncească. Referindu-se la raporturile dintre dezvoltare şi populaţie, Virgil Madgearu afirma:

“Cȃt timp ȋntr-o ţară populaţia e mică, bogăţia ȋn bunuri naturale, ce nu poate să fie folosită ȋn

mod direct, ci numai prin mijlocirea muncii omeneşti, apare ca un obstacol ȋn dezvoltarea

economică a societăţii”. Ultimul secol a fost martorul unor conflicte foarte aspre ȋntre

posesorii de forţă de muncă şi deţinătorii capitalului ȋn privinţa salariilor, a condiţiilor de

lucru şi a dreptului la organizare.

Creşterea populaţiei conduce la intensificarea relaţiilor economice din interiorul unui stat şi

apare ca o binefacere devenind idealul forţei naţionale şi a unei stări generale mai bune. Doar

atunci cȃnd satisfacerea trebuinţelor unei populaţii aflate ȋn creştere, ȋntr-o anumită etapă a

evoluţiei economice şi ȋntr-o anumită organizare socială, produce dificultăţi, creşterea

populaţiei are un caracter ameninţător şi apar probleme demografice a căror rezolvare

presupune o atenţie deosebită.

Mărimea populaţiei apte de muncă este rezultatul evoluţiei demografice şi al regimului juridic

al muncii din fiecare ţară, iar asigurarea resurselor de muncă pentru ȋntreprinderi şi instituţii

este realizată cu ajutorul pieţei forţei de muncă.

1.1 PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ: CONCEPT, TRĂSĂTURI, FUNCŢII

Apariţia şi dezvolatarea pieţei este strȃns legată de apariţia şi dezvoltarea economiei de

mărfuri. Definiţia dată de autorii Dicţionarului romȃnesc de economie politică arată că „piaţa

reprezintă o categorie economică a producţiei de mărfuri ȋn care ȋşi găseşte expresia totalitatea

actelor de vȃnzare-cumpărare privite ȋn unitate organică cu relaţiile pe care le generează şi ȋn

conexiune cu timpul ȋn care se desfăşoară”. Definiţiile pieţei variază ȋn funcţie de autor ȋn

funcţie de obiectivul vizat de acesta, neexistȃnd o definiţie unanim acceptată, ȋnsă majoritatea

acestora susţin că piaţa este locul de ȋntȃlnire a cererii cu oferta, de ȋncheiere a tranzacţiilor

economice a căror obiect ȋl reprezintă mărfurile. Prin urmare, obiectul tranzacţiei ȋl reprezintă

un bun-marfă, care poate lua mai multe forme. Ȋn funcţie de natura mărfurilor care formează

obiectul tranzacţiei, ȋn literatura de specialitate sunt stipulate mai multe tipuri de pieţe: piaţa

mărfurilor cu existenţă fizică (produse agricole şi manufacturate), piaţa serviciilor şi piaţa

informaţiilor, piaţa financiar-valutară, piaţa capitalului fix, piaţa pămȃntului şi piaţa forţei de

muncă.

Fiecare piaţă este caracterizată de existenţa unor cumpărători şi a unor vȃnzători, iar piaţa

forţei de muncă nu face excepţie de la acest fapt, ȋn cadrul ei, cumpărătorii sunt reprezentaţi

de angajatori iar vȃnzătorii sunt reprezentaţi de angajaţi. Este posibil ca ȋn anumite momente o

parte din aceşti participanţi să nu fie activi, fiind ȋn căutarea unor noi angajaţi sau a unor noi

locuri de muncă, cu toate acestea, ȋn fiecare zi mii de firme şi lucrători vor fi ȋn piaţă

ȋncercȃnd să tranzacţioneze forţa de muncă, ca obiect al tranzacţiei.

Ȋn practica economică din ţara noastră, precum şi ȋn literatura de specialitate este folosit ȋn

egală măsură atȃt conceptul de piaţa forţei de muncă cȃt şi cel de piaţa muncii. Susţinȃnd

conceptul de piaţă a forţei de muncă, economistul Karl Marx subliniază distincţia ȋntre muncă

şi forţa de muncă. Capitalistul proprietar al mijloacelor de producţie pune ȋn acţiune munca,

furnizează muncitorilor mijloacele de producţie necesare, efectuează demersurile necesare;

ceea ce este plătit, remunerat de capitalist este nu munca lucrătorului, ci forţa de muncă,

definită ca „totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale pe care le posedă organismul,

personalitatea vie a omului şi pe care omul le pune ȋn funcţiune atunci cȃnd produce valori de

ȋntrebuinţare de un fel oarecare”, „Munca este substanţa şi măsura valorilor, dar ea ȋnsăşi nu

are nici o valoare. Forţa de muncă este o marfă cu totul deosebită, consumarea ei este

creatoare de valoare” (Abraham-Frois, G., 1998: 81).

Teoria modernă a factorilor de producţie este centrată pe conceptul de resurse şi pune ȋn

centrul acestora resursele de muncă, mai exact populaţia ȋn vȃrstă de muncă şi aptă de muncă,

aşadar potenţialul de muncă concentrat de factorul demografic şi nu de munca propriu zisă.

Profesorii de la Universitatea din Bucureşti ȋn cartea de Economie politică sunt de părere că

„Piaţa forţei de muncă, sau piaţa muncii poate fi definită ȋnainte de toate, cu spaţiul economic

ȋn care se ȋntȃlnesc, se confruntă şi se negociază ȋn mod liber cererea de forţă de muncă

(deţinătorii de capital, ȋn calitate de cumpărători) şi oferta, reprezentată prin posesorii de forţă

de muncă. Ea se prezintă, prin urmare şi ca sistem al relaţiilor şi tranzacţiilor care asigură,

prin mecanisme specifice - ȋnainte de toate prin intermediul salariilor şi al negocierilor –

echilibrarea ofertei şi cererii de forţă de muncă” (Creţoiu at al., 1992: 319).

Avȃnd ȋn vedere toate aceste puncte de vedere referitoare la piaţa forţei de muncă putem

afirma că piaţa forţei de muncă este spaţiul economic ȋn care tranzacţionează ȋn mod liber

deţinătorii de capital ȋn calitate de cumpărători, reprezentȃnd cererea de forţă de muncă şi

posesorii forţei de muncă ȋn calitate de vȃnzători, cu alte cuvinte oferta de forţă de muncă, ȋn

care prin mecanismele specifice precum preţul forţei de muncă, salariul real, concurenţa liberă

dintre agenţii economici, negocierea şi alte mecanisme, se asigură un echilibru ȋntre oferta şi

cererea de forţă de muncă, aspect pe care ȋl vom aborda ȋn capitolul următor.

Piaţa forţei de muncă este o piaţă derivată a cărei formare, funcţionare şi dezvoltare este

dictată ȋntr-o anumită măsură de starea şi dinamica celorlalte pieţe, ȋn special a piaţei

bunurilor şi serviciilor de care este legată ȋn mod nemijlocit (Osoian, 2005: 23).

Datorită evoluţiei şi obiectului său de-a lungul timpului, piaţa forţei de muncă are o serie de

trăsături şi funcţii care o caracterizează.

Tabelul 1. Trăsăturile pieţei forţei de muncă

Trăsătura Descriere

1) Imperfecţiunea - Existenţa unui număr foarte mare de ofertanţi care concurează

ȋntre ei, dispunȃnd de o putere economică limitată ȋn procesul

vȃnzării forţei de muncă şi a unui număr redus de cumpărători ai

acesteia fac din această piaţă o piaţă imperfectă.

- Alte surse ale imperfecţiunii pieţei forţei de muncă: gradul ȋnalt

de eterogenitate a ofertei şi cererii de forţă de muncă,

determinarea funcţionării acestei pieţe atȃt de factori economici,

cȃt şi de factori extraeconomici (norme, obiceiuri, tradiţii,

percepte morale), precum şi intervenţiile legislative exercitate de

guverne şi de sindicate asupra formării salariului, a menţinerii

acestuia ȋn limite normale

2) Rigiditatea - Piaţa forţei de muncă este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate

dar cu o pronunţată sensibilitate, condiţionȃnd astfel atȃt

echilibrul economic, cȃt şi pe cel social politic.

- Această trăsătură ȋşi are originea ȋn caracterul demo-economic,

biofiziologic şi psihosocial al forţei de muncă. Ȋn literatura

economică apare adesea ideea conform căreia ȋn prezent dreptul

la muncă, la alegerea necondiţionată a locului de muncă şi a

profesiei este un drept fundamental al omului ȋntr-o societate

democratică.

3) Complexitatea - Piaţa forţei de muncă este o piaţă „mai complexă, mai

organizată şi mai reglementată ȋn raport cu celelalte pieţe”

(Adumitrăcesei et al.1995: 34).

- Factorii social-politici au o pondere considerabilă ȋn deciziile

adoptate pe piaţa forţei de muncă astfel ȋncȃt posesorii forţei de

muncă pot să ȋşi ȋndeplinească atȃt aspiraţiile de ordin

profesional, cȃt şi pe cele de ordin social, politic sau familial.

- Ȋn cadrul pieţei forţei de muncă acţionează mai mulţi agenţi

economici şi parteneri sociali a căror drepturi şi obligaţii sunt

stabilite pe baza unor contracte economice şi sociale.

4)Piaţă

administrativă

- La nivelul acestei prieţe firmele ȋşi gestionează fondurile de care

dispun ȋn funcţie de strategiile de salarizare stabilite pe baza

prevederilor legislative, dar şi ȋn funcţie de strategiile de

dezvoltare a producţiei la care este utilizată munca angajată de

către acestea (Osoian, 2005: 24).

5) Segmentarea şi

stratificarea

- Criteriile după care piaţa forţei de muncă este segmentată şi

stratificată pot fi natura (vȃrstă, sex), nivelul educaţional, gradul

de sindicalizare, forţa de negociere.

- Pieţele de forţă de muncă ȋn care vȃnzătorii de forţă de muncă

sunt reprezentaţi de un sindicat, funcţionează după un set formal

de reguli care reglementează desfăşurarea tranzacţiilor de

vȃnzare-cumpărare. De exemplu, ȋntr-o tranzacţie ȋn care este

implicat un sindicat, ȋntreprinderea trebuie să angajeze lucrătorii

ȋn funcţie de o listă cu membrii eligibili indicaţi de către sindicat.

Angajatorul are puterea de a decide pe cine să angajeze dar

puterea acestuia este limitată de anumite acorduri sindicale care

prevăd ordinea ȋn care angajaţii pot fi disponibilizaţi şi modul ȋn

care sunt rezolvate nemulţumirile angajaţilor.

- Pe piaţa locurilor de muncă guvernamentale există tendinţa de a

opera cu normele care limitează autoritatea deciziilor de

management pentru a asigura un tratament echitabil angajaţilor

(Smith & Ehrenberg, 2009: 27).

- Criteriile social-economice divizează această piaţă ȋntr-o piaţă

principală, concurenţială cu un standard de salarizare ridicat, o

piaţă secundară vulnerabilă la fluctuaţiile economice şi una

terţiară ȋn care predomină munca la negru dependentă ȋn mod

direct de evoluţia economiei subterane.

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza analizei literaturii de specialitate)

Dacă luam ȋn considerare locul ȋn care se desfăşoară negocierile din cadrul pieţei forţei de

muncă, aceasta poate fi de tipul pieţei locale, naţionale, a pieţei regionale sau mondiale. Dacă

luăm ȋn considerare doctorii sau inginerii mecanici, vȃnzătorii şi cumpărătorii aceştia

acţionează ȋn căutare de forţă de muncă la nivelul ȋntregii ţări, de aceea ȋn acest caz vorbim

desprea piaţa naţională a forţei de muncă (Smith & Ehrenberg, 2009: 26).

Ȋn cazul ȋn care, vȃnzătorii şi cumpărătorii acţionează la nivel local, precum funcţionarii

publici sau mecanicii auto, atunci piaţa forţei de muncă este una locală. Cȃnd vorbim despre o

piaţă a forţei de muncă cu trăsături particulare, de exemplu cea a conducătorilor de taxiuri, ne

referim la companiile care ȋncearcă să angajeze persoane pentru a conduce automobilele de

taxi şi la persoanele care doresc să lucreze ȋn calitate de şofer de taxi. Eforturile acestor două

părţi de a tranzacţiona şi de a stabili o relaţie constituie piaţa de forţă de muncă a

conducătorilor de taxiuri. Cu toate acestea atȃt angajatorii căt şi conducătorii auto nu sunt

obligaţi să se limiteze la această piaţă, ambele părţi avȃnd posibilitatea de a acţiona simultan

pe mai multe pieţe. De exemplu, o persoană ȋn căutarea unui loc de muncă ȋn calitate de

conducător auto poate fi şi ȋn cautarea unui loc de muncă ȋn calitate de actor.

Cu toate că trăsăturile amintite conturează ȋntr-un mod detaliat caracteristicile pieţei forţei de

muncă, funcţiile pe care aceasta le ȋndeplineşte ȋn cadrul economiei de piaţă moderne

subliniază importanţa pieţei forţei de muncă.

Ȋn primul rȃnd piaţa forţei de muncă asigură şi susţine echilibrul dintre necesităţile de resurse

de muncă ale economiei naţionale şi posibilităţile pentru acoperirea lor. Acest echilibru este

dar atȃt de raportul dintre cererea de forţă de muncă a agenţilor economici, cum ar fi unităţile

economice, social-culturale, administrative şi, oferta de forţă de muncă dată de populaţia aptă

de muncă şi unităţile implicate ȋn procesul educaţional. De menţionat este faptul că, acest

echilibru, nu este permanent, el fiind sensibil la disfuncţionalităţile generale ale mecanismului

reproducţiei forţei de muncă, precum şi la lipsa unei sincronizări corespunzătoare a factorului

unam cu ceilalţi factori de producţie.

Ȋn al doilea rȃnd, datorită repartizării resurselor de muncă pe profesii, ramuri şi localităţi, şi a

folosirii acestora ȋn cadrul fiecărei unităţi economice şi social-culturale, piaţa forţei de muncă

determină orietarea utilizării cȃt mai eficiente a acestor fonduri de capital uman. Aşadar

fiecare agent economic care manipulează această marfă numită forţă de muncă, trebuie să fie

consecvent pentru a acţiona cȃt mai eficient menţinȃnd echilibrul cerere-ofertă pe această

piaţă.

Ȋn al treilea rȃnd, piaţa forţei de muncă are rolul de a mijloci şi condiţiona procesele de unire

şi combinare a factorului uman cu cei materiali ai producţiei (Osoian, C., 2005: 25). Datorită

complexităţii informaţiilor pe care le oferă piaţa forţei de muncă legate de diponibilitatea

factorului uman şi a relaţionării acesteia cu alte pieţei sunt accentuate posibilităţile pe care se

poate baza ȋn ceea ce priveşte ceilalţi factori de producţie.

Pe lȃngă acestea, modul ȋn care evoluează raportul cerere-ofertă de forţă de muncă

influenţează nu doar nivelul salariilor, ci şi pȃrghiile economico-financiare utilizate pentru

distribuirea şi redistribuirea venitului naţional, ceea ce se concretizează ȋn influenţa pregnantă

pe care piaţa forţei de muncă o are ȋn procesul de formare şi repartizare a veniturilor.

Ȋn ultimul rȃnd, piaţa forţei de muncă trasează adoptarea şi aplicarea măsurilor de protecţie

socială a posesorilor de forţa de muncă. Aceste măsuri reprezintă rezultatul negocierilor

dintre agenţii economici ai pieţei, dar ele dobȃndesc o consacrare juridică cu valabilitate la

scară naţională.

Importanţa practică şi corespondenţa concretă ȋn viaţa economică reală a funcţiilor pieţei

forţei de muncă este dată de strȃnsa interdependenţă a acestora.

Imaginea economiei moderne apare ca un ansamblu de pieţe interconectate,

structurate, pe de o parte ȋn piaţa de bunuri şi servicii, iar pe de altă parte ȋn parte, ȋn piaţa

factorilor de producţie (Adumitrăcesei et al., 1995: 38). Corelaţiile economico-naturale care se

stabilesc ȋntre piaţa forţei de muncă şi celelalte pieţe ocupă un loc special ȋn cadrul relaţiilor

funcţionale ale economiei moderne de piaţă. Rolul acestor corelaţii este acela de a asigura

utilizarea cu eficienţă ridicată a factorilor activităţilor economice, realizarea intereselor

agenţilor economici şi ale salariaţilor precum şi, desăvȃrşirea reproducţiei la scară naţională,

ȋn condiţii de relativă continuitate şi satisfacere ȋn limite acceptabile a nevoilor sociale ale

populaţiei (Osoian, 2005: 27).

Piaţa forţei de muncă se distinge prin interdependenţa dintre forţele care o definesc,

cererea şi oferta de forţă de muncă precum şi, prin mărimea şi dinamica salariului ȋn termeni

reali.

1.2 OFERTA DE FORŢĂ DE MUNCĂ

Oferta de forţă de muncă, dacă privim la nivelul economiei ȋn ansamblu depinde de

mai mulţi factori. Printre aceşti factori se numără structura şi dimensiunea demografică a

populaţiei, rata de participare a forţei de muncă, numărul mediu de ore de muncă precum şi

calitatea efortului depus care va fi cu atȃt mai superioară cu cȃt mȃna de lucru va fi mai bine

pregătită, mai educată şi mai experimentată.

Oferta de forţă de muncă este reprezentată de totalul resurselor de muncă diponibile ȋntr-o

perioadă dată de timp, deci persoanele care sunt capabile să efectueze o muncă care sunt

angajate sau care caută un loc de muncă. Din aceasta nu fac parte femeile ocupate ȋn activităţi

casnice, elevii şi studenţii, militarii ȋn termen şi alţi oameni care depun activităţi nesalarizate

sau care nu doresc să se angajeze ȋn activitate ȋntrucȃt au resurse pentru existenţă. Prin

urmare, oferta de forţă de muncă este dată de volumul de muncă care poate fi desfăşurată de

populaţia aptă de muncă a unei ţări, la o durată de muncă stabilită, ȋn numărul celor ce solicită

un loc de muncă salariat.

Oferta de forţă de muncă are anumite trăsături care influenţează atȃt cererea de forţă de muncă

cȃt şi relaţiile de piaţă. Din perspectiva perioadei necesare formării acesteia, oferta de forţă de

muncă se conturează ȋntr-un timp ȋndelungat fiind necesară o anumită perioadă pentru ca

populaţia să devină aptă de muncă prin instruirea corespunzătoare şi prin atingerea limitei de

vȃrstă legale de muncă. Referindu-ne la pionul principal al ofertei de forţă de muncă,

persoana care este autorul ei, oferta este dependentă de acesta deoarece oamenii se ataşează

foarte uşor de mediul economico-social ȋn care trăiesc şi nu sunt foarte receptivi cȃnd sunt

nevoiţi să facă anumite schimbări ȋn viaţa lor. Ȋn cazul neuitilizării sau a utilizării sub nivelul

maxim a resurselor de muncă, oferta de forţă de muncă devine rigidă, de aici reiese caracterul

perisabil al forţei de muncă. Aceasta reprezintă rezultatul a numeroase considerente, precum

aptituni fizice, psihice care, contribuie la formarea personalităţii persoanei care lucrează

(Creţoiu, Gh. at al., 1995)

Oferta de forţă de muncă poate fi privită din punct de vedere individual şi global. Oferta

individuală de forţă de muncă are ȋn vedere deciziile luate de fiecare individ ȋn legătură cu

durata de muncă pe care este dispus să o presteze pe parcursul unei perioade de timp stabilite.

Oferta individuală variază ȋn funcţie de modificarea anumitor elemente specifice. Astfel,

creşterea salariului are ca efect mărirea ofertei de forţă de muncă pȃnă la un anumit punct.

După depăşirea acestuo prag o creştere a salariului determină o reducere a ofertei de forţă de

muncă, fenomen susţinut de preferinţa lucrătorilor de a se odihni.

Ȋn acest sens, sunt consacrate noţiunile de efect de venit care, are loc atunci cȃnd individul

alege să muncească mai mult timp obţinȃnd ȋn acest fel venituri mai ridicate şi efectul de

substituţie dat de alegerea individului de a avea mai mult timp liber şi astfel un venit mai mic

(Osoian, 2005). Ofeta de forţă de muncă are trăsături pe de o parte de natură subiectivă,

reprezentate de preferinţele individului ȋn ceea ce priveşte munca şi timpul liber iar pe de altă

parte de natură obiectivă legate de constrȃngerile bugetare existente. Luȃnd ȋn considerare

cele precizate, putem observa că oferta individuală are ca scop maximizarea utilităţii

individuale prin realizarea unui raport corespunzător ȋntre timpul alocat muncii şi timpul liber.

Oferta globală de forţă de muncă face referire la oferta de forţă de muncă la scara ȋntregii

societăţi şi poate fi privită din mai multe puncte de vedere: pe termen lung şi pe termen scurt

sau ofertă specializată care necesită un anumit nivel de calificare şi opusul acesteia, ofertă

nespecializată care cuprinde diferite categorii ale populaţiei active cu un nivel mai redus de

pregătire. Oferta globală de forţă de muncă, ca de altfel şi oferta de muncă, este influenţată de

numeroşi factori demografici şi economico-sociali, migraţia externă a populaţiei ȋn vȃrstă de

muncă fiind, de asemenea, un factor cu o influenţă considerabilă.

Oferta totală potenţială de muncă este constituită din diferite categorii de populaţie, printre

care (Osoian, 2005: 35):

a) Populaţia totală din care fac parte persoanele ţării şi cetăţenii ţării respective aflaţi

peste graniţă. Aceasta are un rol semnificativ ȋn determinarea mărimii şi structurii pieţei

naţionale de muncă şi ȋn formarea ofertei de forţă de muncă;

b) Populaţia ȋn vȃrstă de muncă care, ȋn conformitate cu legislaţia ȋn vigoare ȋn ţara

noastră, cuprinde bărbaţii şi femeile de la 16 ani pȃnă la vȃrstele standard de pensionare;

c) Populaţia activă, include persoanele care furnizează forţa de muncă disponibilă

pentru producţia de bunuri şi servicii, cuprinzȃnd populaţia ocupată şi şomerii;

d) Populaţia ocupată formată din indivizii care au un loc de muncă şi sunt salariaţi,

patroni, lucrători pe cont propriu sau membri ai unor societăţi agricole ori cooperative.

Disponibilităţile de muncă existente ȋn societate, adică volumul de muncă care poate fi depus

de populaţia aptă de muncă constituie oferta de forţă de muncă dintr-o anumită ţară ȋntr-o

perioadă determinată.

1.3 CEREREA DE FORŢĂ DE MUNCĂ

Cererea de forţă de muncă este cea de-a doua componentă a pieţei forţei de muncă şi

reprezintă numărul locurilor de muncă ce se crează ȋntr-o ȋntreprindere şi ramurile economiei

naţionale (Creţoiu at al., 1995: 358).

Conform literaturii de specialitate, cererea de forţă de muncă este determinată de ritmul de

creştere economică, nivelul şi dinamica productivităţii muncii, structura producţiei precum şi

valoarea de piaţă, preţul, produselor realizate ȋn urma activităţilor economice. Influenţa unora

din aceşti factori o vom analiza ȋn cadrul studiului de caz empiric.

Cererea de forţă de muncă este o cerere derivată, aceasta depinde de cererea pentru produsul

la realizarea căruia este folosită. Astfel, o scădere a cererii pentru produsele respective va

genera o scădere a cererii de forţă de muncă specializată ȋn obţinerea lor. Pe lȃngă acest

aspect, trebuie precizat faptul că cererea de forţă de muncă depinde şi de profitul pe care ȋl

obţine firma respectivă. O ȋntreprindere care doreşte să ȋşi maximizeze profitul va angaja din

ce ȋn ce mai mulţi salariaţi, atȃt timp cȃt fiecare persoană angajată suplimentar va aduce un

spor de venit mai mare decȃt cheltuielile ocazionate de angajarea sa suportate de angajator, de

exemplu salariu, contribuţii sociale. Producătorul este interesat să angajeze mai multe

persoane atȃt timp cȃt un angajat ȋn plus sporeşte mai mult veniturile decȃt costurile şi ȋn acest

mod profitul creşte. Alfred Marshall era de părere că cererea pentru orice tip special de muncă

depinde de capacitatea patronului de a o ȋnlocui cu alt tip de muncă sau cu alt factor de

producţie.

Cererea de forţă de muncă poate fi analizată atȃt pe termen scurt cȃt şi pe termen lung.

Aceasta este mai elastică pe termen lung decȃt pe termen scurt datorită faptului că cu cȃt

perioada de timp de care va dispune firma va fi mai ȋndelungată cu atȃt răspunsul ei ȋn ceea ce

priveşte numărul de angajaţi va fi mai semnificativ (Osoian, 2005: 37).

1.4 SALARIUL

Acţiunile pe care agenţii economici le ȋntreprind pe piaţa forţei de muncă au rolul de a aloca şi

de a stabili costul diferitelor tipuri de forţă de muncă. Din punct de vedere social, aceste

costuri acţionează ca stimulete ȋn procesul de alocare a locurilor de muncă, proces care se

bazează ȋn primul rȃnd pe decizii individuale şi volutare. Din punctul de vedere al lucrătorilor,

preţul forţei de muncă este important ȋn determinarea venitului şi, prin urmare, a puterii de

cumpărare. Salariul reprezintă remunerarea factorului de producţie muncă sau preţul muncii.

Paul A. Samuelson afirma că „omul este mai mult decȃt o marfă. Cu toate acestea este

adevărat căomul ȋşi ȋnchiriază serviciile sale pentru un preţ. Acest preţ este nivelul salariului,

care este, de departe cel mai important preţ”. Principalele elemente ale pieţei forţei de muncă

sunt reprezentate de salarii şi condiţiile de muncă, precum şi de gradul de ocupare. Aceste

elemente sunt rezultatul acţiunii şi funcţionării pieţei forţei de muncă.

Salariul, ca preţ al forţei de muncă, prin tripla sa natură: ca instrument de echilibru

macroeconomic, de cost pentru agentul economic şi de venit pentru persoana angajată,

influenţează ȋn mod direct şi permanent cererea şi oferta atȃt pe piaţa forţei de muncă cȃt şi pe

piaţa bunurilor şi serviciilor (Şimon, 1997: 172).

Figura 1. Valoarea salariului real mediu ȋn cadrul ţărilor OCDE ȋn anul 2011

Australi

aBelg

ia

Republica

Cehă

Estonia

Franţa

Grecia

Irlanda

Italia

Coreea

Olanda

Polonia

Slova

cia

Span

iaElv

eţia

SUA

0

10000

20000

30000

40000

50000

60000

Salariul real mediu

Media

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Figura 1 compară salariile medii anunale ţinȃnd seama de diferenţele ȋn materie de nivel al

preţurilor aplicȃnd paritatea puterii de cumpărare (PPP) pentru cheltuiala pentru consumul

final al gospodăriilor populaţiei. Observăm că cel mai mic salariu mediu anual este ȋnregistrat

ȋn Estonia, acesta avȃnd valoarea de 18944 USD. Ȋn majoritatea ţărilor din cadrul statelor

Organizaţiei Economice pentru Cooperare şi Dezvoltate salariul mediu este peste media

salariilor ȋnregistrate ȋn cadrul acesteia.

Sistemul de salarizare are la bază contractul individual de muncă care este ȋncheiat prin

negocieri individuale şi colective ȋntre persoanele fizice şi juridice. Pentru ȋntreprindere

salariul reprezintă un cost, de aceea aceasta va ȋncerca să ȋşi minimizeze cheltuielile cu

salariile pentru a reduce astfel costurile, fapt care ȋi garantează creşterea profitului, ȋn timp ce

angajaţii doresc să obţină salarii tot mai mari pentru a creşte satisfacţia şi avantajele pe care le

obţin ȋn urma eforturilor depuse. Ȋn acest demers intervenţia statului constă ȋn stabilirea

salariului minim brut pe economie. Prin acest fapt este limitat efectul variaţiilor salariului

cauzate de fluctuaţiile cererii şi ofertei şi este asigurată protecţia socială a categoriilor de

salariaţi cu salariile cele mai mici.

De-a lungul timpului au existat diferite opinii legate de modul de derminare al nivelului

salariilor. Economistul francez, Francois Quesnay era de părere că salariul trebuie stabilit la

un asemenea nivel ȋncȃt să asigure mijloacele de subzistenţă ale lucrătorilor. David Ricardo,

susţine că „preţul natural al muncii este acel preţ care este necesar pentru a da posibilitate

muncitorilor, atȋt să se ȋntreţină cȋt şi să-şi perpetueze rasa, fără nici o creştere sau scădere.”

Prin prisma faptului că adoptă principiul populaţiei enunţat de Malthus, conform căruia

populaţia tinde să preseze asupra mijloacelor de subzistenţă, teoria lui Ricardo devine legea

de fier a salariilor (Şimon, 1997: 174). Legea salariilor enunţată de Ricardo nu a facilitat

ȋmbunătăţirea condiţiilor salariaţilor. Cu toate că a arătat că nivelul salariului de subzistenţă

depinde de obiceiurile şi tradiţiile poporului, acesta nu a putut să explice creşterea ȋn timp a

salariilor reale ale lucrătorilor englezi.

1.4.1 TEORII PRIVIND SALARIUL

Teoria fondului de salarii a fost elaborată de economistul scoţian, John Stuart Mill, la

mijlocul secolului al XIX-lea. Bazȃndu-se pe conceptul nevoii de formare a capitalului,

această teorie consideră că oferta şi cererea sunt factorii principali ȋn determiarea salariului

mediu. Conform acestei teorii antreprenorii dispun de un fond fix de capital din care pot plăti

salariile, salariul mediu fiind obţinut prin ȋmpărţirea fondului de salarii la numărul de

lucrători, de aceea cererea şi oferta sunt considerate cantităţi absolute. Creşterea fluxului

curent de producţie datorat creşterii ofertei factorilor de producţie sau folosirii ȋntr-un mod

eficient a acestora poate determina mărirea salariilor dacă nu există un fond de salarii

predeterminat( Şimon, 1997: 176).

Teoria plusvalorii, dezvoltată de Karl Marx, aduce ȋn prim plan ideea conform căreia

munca reprezintă sursa tuturor valorilor ȋn timp ce, ceilalţi factori de producţie reprezintă

munca acumulată. Spre deosebire de teoria subzistenţei care oferă posibilitatea unei

ȋmbunătăţiri a nivelului salariilor, teoria plusvalorii presupune o ȋnrăutăţire a situaţiei

muncitorilor. Deşi conform teoriei fondului de salarii, o creştere a stocului de capital putea

duce la salarii mai mari, ȋn viziunea lui Marx acumularea capitalului avea un efect negativ

asupra muncii datorită faptului că sporirea capitalului este asociată cu scăderea ratei

profitului, iar pentru a menţine ratele de profit, ȋntreprinzătorii sunt nevoiţi să ia o parte din ce

ȋn ce mai mare din plusvaloare scăzȃnd cheltuielile cu forţa de muncă. Toate aceste teorii

prezentate subliniază ȋn principal oferta de forţă de muncă şi nu acordă o importanţă deosebită

impactul cererii ȋn stabilirea nivelului salariilor.

Teoria productivităţii marginale a aparut ca urmare a dezvoltării noţiunii de utlitate

marginală fiind o parte a unei teorii mai generale privind formarea preţurilor ȋn condiţii

competitive (Şimon, 1997:178). Teoria vizează creşterea cererii de forţă de muncă ȋn

condiţiile ȋn care costul marginal dat de unitatea adiţională de muncă va fi mai mic decȃt

venitul marginal pe care l-a generat angajarea unui nou lucrător. Ideea de productivitate

marginală a fost ȋntȃlnită ȋncă din prima jumătate a secolului al XIX-lea ȋn teoriile

economistului Mountiford Longfield. Pȃnă la sfȃrşitul acestui secol ȋn scrierile lui J. B. Clark

este expusă o formă mai complexă şi mai dezvoltată a acestei teorii. Teoria productivităţii

marginale ocupă un loc important ȋn economia capitalistă caracterizată de lipsa progresului

tehnic, ȋn care anumiţi factori precum creşterea capitalului şi a populaţiei, modificarea

dimensiunii ȋntreprinderilor sau a nevoilor consumatorilor cauzează riscuri şi incertitudine ȋn

procesul de producţie şi ȋn care predomină competitivitatea perfectă (Nikitin, 1971). Ȋntr-o

piaţă competitivă, preţurile sunt date iar cererea de muncă a unei firme este determinată ȋn

general de cererea de consum pentru produsul respectiv. Potrivit principiului productivităţii

marginale o firmă va angaja forţă de muncă suplimentară la o cantitate fixă de capital atȃt

timp cȃt venitul marginal va fi egal cu salariul.

Ipoteza care stă la baza teoriei salariilor de eficienţă afirmă faptul că productivitatea

angajaţilor depinde ȋn mod pozitiv de salariul acestora. Ȋn acest sens, cu cȃt salariul creşte mai

mult, cu atȃt creşte şi productivitatea medie a muncii. Una din principalele implicaţii ale

modelului salariilor de eficienţă este dată de un model simplu ȋn care se presupune că

sănătatea fizică şi implicit productivitatea unui lucrător depinde pozitiv de salariul real pe care

ȋl primeşte acesta. Această teorie aparţine economistului american H. Leibenstein şi a apărut

ȋn anul 1957 din dorinţa acestuia de a evidenţia legăturile dintre salarii, nutriţie şi sănătate ȋn

ţările mai puţin dezvoltate. Astfel, pentru ca firmele să beneficieze de lucrători mai sănătoşi şi

mai productivi trebuie să le plătească acestora salarii mai mari. Două decenii mai tȃrziu, ȋn

anul 1979, Solow formulează un model similar, ȋnsă, pentru economiile dezvoltate care se

bazazează pe faptul că creşterea salariilor duce la ȋmbunătăţirea stării psihice a oamenilor şi,

astfel, are o influenţă directă asupra productivităţii prin creşterea efortului pe care lucrătorul

este dispus să ȋl depună. Conform modelului formulat de Yellen ȋn 1984, considerăm o

economie ȋn care firmele sunt identice, perfect competitive, fiecare posedȃnd o funcţie de

producţie pe termen scurt de forma Q= aF(e(w)L) unde e este nivelul de efort pe care ȋl

depune un muncitor, L este numărul de angajaţi, w este salariul real, a este un comutator al

productivităţii iar Q reprezintă output-ul. Se presupune că toţi angajaţii au relaţii salariu-

productivitate identice de forma e(w) cu e’>0, e(0) 0, şi elacticitatea e(w) ȋn raport cu w.

Salariul optim sau salariul de eficienţă reprezintă salariul care minimizează costurile salariale

pe unitatea de eficienţă a forţei de muncă contribuind la utilizarea eficientă a forţei de muncă

ȋn cadrul unei entităţi economice (Katz, 1986). Fiecare firmă angajează muncitori pȃnă atunci

cȃnd atinge punctul ȋn care produsul său marginal este egal cu salariul de eficienţă. Dacă la

echilibru cererea agregată de forţă de muncă scade sub oferta agregată atunci va avea loc un

somaj involuntar. Ȋn acest caz muncitorii neangajaţi vor prefera să lucreze fiind remuneraţi cu

salariul de eficienţă decȃt să rămȃnă şomeri, dar firmele nu vor fi determinate să ȋi angajeze la

acest salariu sau la un salariu mai mic. Această ipoteză a salariului de eficienţă poate explica

şomajul involuntar la echilibru. Modificările ȋn preţul relativ sau şocurile de productivitate nu

afectează salariul de eficienţă, ci duce la modificări ale nivelului ocupării forţei de muncă.

Modelul salariului de eficienţă poate fi extins cu uşurinţă pentru a oferi potenţiale

raţionamente ȋn cazul diferenţierii salariilor ȋn rȃndul lucrătorilor cu aceleaşi caracteristici cu

condiţia existenţei unor pieţe de forţă de muncă duale. O piaţă a forţei de muncă este duală

dacă este caracterizată de existenta unui sector primar ȋn care există condiţii bune de muncă,

beneficii generoase şi posibilitatea mobilităţii ascendente şi a unui sector secundar, cu locuri

de muncă necalificate şi instabile, condiţii grele sau periculoase de muncă şi slabe posibilităţi

de mobilitate ascendentă. Ȋn cazul ȋn care legăturile dintre salarii şi efortul depus diferă de la o

firmă la alta, atunci salariul de eficienţă va fi diferit de la o firmă la alta şi o distribuţie a

salariilor lucrătorilor cu caracteristici identice poate apărea ȋn starea de echilibru. Potrivit

economiştilor Doeringer si Piore piaţa forţei de muncă poate fi duală şi atunci cȃnd relaţia

salariu-productivitate este mai importanta ȋn unele sectoare decȃt ȋn altele. Salariile ridicate şi

raţionalizarea locurilor de muncă pot fi ȋntȃlnite ȋn cazul ȋn care ȋn cadrul unui sector

predomină considerentele salariilor de eficienţă ȋn timp ce un sector secundar ȋn care nu se

acordă importanţă salariilor de eficienţă acţionează ca o piaţă competitivă a forţei de muncă.

Modelele alternative ale salariului de eficienţă redate ȋn următorul tabel vor oferi explicaţii

referitoare la implicaţiile microeconomice ale relaţiei salariu-productivitate ȋn economiile

dezvoltate.

Tabelul 2. Modele alternative ale salariului de eficienţă

Modele alternative Probleme care conduc la

recurgerea la salariile de

eficienţă

Beneficiile aduse de salariile

mai mari pentru firma

Sustragerea Observarea parţială a

nivelului de efort depus de

lucrător datorită faptului că

monitorizarea acestora este

costisitoare.

Creşterea costului de

oportunitate al renunţării la

locul de muncă determină

creşterea performanţei.

Reducerea costurilor cu

monitorizarea angajaţilor.

Cifra de Afaceri Firmele trebuie să acopere o

parte din costurile cifrei de

afaceri.

Salariile mari reduc costurile

cifrei de afaceri ȋn condiţiile

ȋn care rata de renunţare la

locul de muncă scade ȋn

funcţie de salarii.

Selecţia

nefavorabilă

Observarea parţială a calităţii

şi performanţei muncii

angajatului şi a abilităţilor

acestuia.

Atragerea unui număr mai

mare de angajaţi care să

contribuie la dezvoltarea

firmei.

Sociologic Starea psihică precum şi Optimizarea condiţiilor de

loialitatea angajaţilor faţă de

fimă depund de

corectitudinea cu care aceştia

sunt remuneraţi.

muncă, a stării psihice şi a

loialităţii angajaţilor faţă de

firmă au ca efect creşterea

productivităţii.

Ameninţările

sindicale

Costurile de ȋnlocuire a forţei

de muncă existente oferă

putere de negociere

angajaţilor.

Menţinerea liniştii ȋn cadrul

industriei şi prevenirea

formării sindicatelor.

(Sursa: Prelucrarea autorului pe baza articolului Lawrence F. Katz - Efficiency wage theories: a partial evaluation, 1986)

Teoria salariilor de eficienţă sugerează faptul că salariile depind atȃt de natura locului de

muncă cȃt şi de condiţiile de pe piaţa forţei de muncă. Pentru firmele care folosesc tehnologii

avansate de producţie starea psihică a angajaţilor reprezintă un element esenţial şi, de aceea,

ȋşi vor plăti angajaţii cu salarii mai mari decȃt firmele din sectoarele ȋn care activităţile

angajaţilor sunt supuse rutinei. Aşa cum am precizat, condiţiile pieţei forţei de muncă

influenţează salariul. O rată mică a şomajului ȋl stimulează pe angajat să părăsească locul de

muncă deoarece atunci cȃnd rata şomajului este scăzută este uşor pentru acesta să ȋşi găsească

un alt loc de muncă. Din acest motiv, atunci cȃnd rata şomajului este ȋn scădere firmele sunt

nevoite să crească salariile angajaţilor pentru a-i determina pe aceştia să ȋşi păstreze locul de

muncă. Ȋn acest fel, scăderea ratei şomajului conduce la creşterea salariilor ȋn timp ce

creşterea acesteia conduce la scăderea salariilor.

Salariul are două forme: salariul nominal şi salariul real. Salariul nominal reprezintă suma de

bani pe care o primeşte un angajat pentru munca depusă iar salariul real indică volumul de

bunuri şi servicii pe care lucrătorul le poate cumpăra cu ajutorul salariului nominal. Salariul

real măsoară modul ȋn care firmele plătesc lucrătorii nu ȋn termeni valorici ci ȋn termeni de

bunuri pe care lucrătorul le produce (Stiglitz & Walsh).

Rata salariului real este adesea considerată una din cele mai importante valori din economie.

Aceasta arată modul ȋn care sunt distribuite veniturile, nivelul ocupării sau al şomajului

precum şi participarea şi efortul decizional al lucrătorilor. Determinarea salariului real este

influenţată de mărimea şi dinamica salariului nominal dar şi de indicele preţului bunurilor de

consum. De aceea indicele de creştere al salariului real se calculează prin raportarea indicelui

de creştere al salariului nominal la indicele de creştere al bunurilor de consum. Atȃt angajaţii

cȃt şi angajatorii acordă importanţa salariului real deoarece acesta reprezintă alegerea făcută

de către angajatori ȋntre timpul liber şi bunuri sau servicii iar pentru firme acesta măsoară

costul real al forţel de muncă.

Ȋn majoritatea domeniilor de activitate, salariile nominale sunt stabilite prin contracte pe

termen lung, astfel ȋncȃt salariile nu pot fi ajustate imediat ce se schimbă condiţiile

economice. Chiar şi ȋn industriile ȋn care nu se ȋntocmesc anumite contracte formale,

acordurile implicite ȋntre lucrători şi firme pot limita modificarea salariilor. De asemenea,

salariile pot depinde şi de anumite norme sociale şi noţiuni de echitate care evoluează lent.

Din aceste motive, mulţi economişti consideră că, pe termen scurt salariile nominale sunt

ȋngheţate. Modelul salariilor ȋngheţate explică influenţa salariilor nominale ȋngheţate asupra

ofertei agregate. Creşterea nivelului preţurilor poate avea următoarele influenţe asupra valorii

cantităţii produse (Mankiw, 2001: 50):

1) Cȃnd salariul nominal rămȃne fixat, o creştere a nivelului preţurilor duce la scăderea

salariului real făcȃnd ca forţa de muncă să fie mai ieftină;

2) Scăderea salariului real determină firmele să crească numărul angajaţilor;

3) Forţa de muncă angajată suplimentar va creşte cantitatea de produse fabricate.

Această relaţie pozitivă dintre nivelul produselor şi output explică curba ascendentă a ofertei

agregate ȋn condiţiile ȋn care salariul nominal nu este ajustat. Un studiu realizat ȋn Statele

Unite ale Americii ȋntre anii 1976-1988, a arătat că ȋn 18% din cazurile persoanelor care nu şi-

au schimbat locul de muncă salariul nominal a scăzut ȋn timp ce ȋn jurul anilor 1990 ȋn

aproximativ 20% din cazuri salariul nominal al persoanelor plătite pe oră a scăzut. Aceste

studii arată că ȋn direcţia descendentă salariile nominale nu sunt complet rigide. De asemenea,

aceste studii concluzionează ideea conform căreia, deoarece salariile nominale sunt rigide, ȋn

perioadele de recesiune se realizează mai frecvent ajustarea ocupării forţei de muncă decȃt

dacă salariile nominale ar fi flexibile.

Avȃnd o politică salarială rigidă, stabilitatea preţurilor pe termen scurt este legată de evitarea

fluctuaţiilor ȋn ocuparea forţei de muncă. Pe termen lung rămȃnem cu alegerea ȋntre o politică

care permite preţurilor să scadă lent odată cu progresul tehnic şi al echipamentului ȋn

condiţiile menţinerii salariilor stabile, sau una care permite creşterea lentă a salariilor,

menţinȃnd preţurile stabile. Din punct de vedere al aplicabilităţii, ultima alternativă este mai

accesibilă deoarece este mai uşor să menţinem nivelul efectiv al ocupării forţei de muncă ȋntr-

un anumit cadru al ocupării totale a forţei de muncă aşteptȃnd salarii mai mari ȋn viitor, decȃt

aşteptȃnd salarii mai mici (Keynes, 2007: 337).

Presupunem că lucrătorii şi firmele ȋncheie un acord prin care stabilesc salariul nominal fără a

şti care va fi nivelul preţurilor ȋn momentul ȋn care acordul intră ȋn vigoare. Cele două părţi

vizează un salariu real ţintit care poate echilibra oferta şi cererea de forţă de muncă. Dacă

nivelul aşteptat al preţurilor diferă de nivelul actual atunci salariul real va fi diferit de salariul

real ţintit. Astfel, cȃnd nivelul actual al preţurilor este mai mare decȃt cel aşteptat, salariul real

este mai mic decȃt ţinta sa iar ȋn situaţia opusă salariul real va fi mai mare decȃt cel ţintit.

Aşa cum am amintit la ȋnceputul acestui subcapitol, statul intervine ȋn domeniul salarizării,

acesta determină rigiditatea salariilor pentru ca acestea sa nu scadă sub nivelul de echilibru. Ȋn

acest sens, legea salariului minim stabileşte un salariu minim pe care firmele trebuie să ȋl

plătească angajaţilor. Lucrătorii angajaţi care sunt calificaţi şi au experienţă cȃştigă mai mult

decȃt salariul minim, de aceea acesta are rolul de a ameliora nivelul de trai al lucrătorilor cu

venituri mici. Pentru aceste persoane care sunt fie necalificate, fie lipsite de experienţă acest

salariu minim le creşte salariul peste nivelul de echilibru. Prin urmare se reduce cantitatea de

muncă pe care o cer firmele, acestea preferȃnd să ȋşi desfăşoare activitatea cu un număr mai

mic de lucrători.

Economiştii sunt de părere că salariul minim influenţează considerabil şomajul ȋn rȃndul

adolescenţilor. Salariile de echilibru ale acestora au o tendinţă de scădere din două motive. Ȋn

primul rȃnd pentru că adolescenţii au un grad scăzut de califcare şi de aceea au o

productivitate marginală scăzută. Ȋn al doilea rȃnd, de cele mai multe ori ȋn cadrul

programelor de instruire la locul de muncă adolescenţii prefără compensaţiile ȋn defavoarea

plăţii directe. De exemplu ucenicia poate reprezenta un curs de formare, de instruire oferit ȋn

loc de salariu. Mulţi economişti au studiat impactul salariului minim asupra ocupării forţei de

muncă ȋn rȃndul adolescenţilor. Cercetările au avut la bază compararea salariului minim cu

variaţia numărului de adolescenţi cu locuri de muncă. Rezultatul acestor studii au demonstrat

că o creştere de 10% a salariului minim reduce ocuparea forţei de muncă ȋn rȃndul

adolescenţilor cu 1 pȃnă la 3% (Mankiw, 2001: 164). Ȋn ceea ce priveşte stabilirea unei limite

minime a salariului minim există numeroase controverse. Cei care susţin acest fapt recunosc

că această politică facilitează şomajul dar susţin că salariul minim ȋi ajută pe cei cu venituri

scăzute. Pe de altă parte, oponenţii susţin că acesta nu este bine orientat şi că duce la creşterea

costurilor cu forţa de muncă şi implicit a şomajului.

1. ECHILIBRUL PE PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ

Istoria universală demonstrează că atȃt ȋn societate cȃt şi ȋn natură, dar şi ȋn economie

acţionează anumite forţe contradictorii, care tind spre stări de echilibru. Ȋn domeniul

economic s-au manifestat de-a lungul timpului o multitudine de opinii diferite, conturate ȋn

şcoli şi curente de gȃndire care ȋncearcă să dea răspunsul la o serie de probleme, cum ar fi

raportul existent ȋntre starea de echilibru şi cea de dezechilibru, caracteristicile stării care

corespunde evoluţiei economiilor naţionale; care sunt cauzele care generează stările

alternative de echilibru şi dezechilibru precum şi măsurile care se impun din partea agenţilor

economici privaţi dar şi a puterii publice pentru asigurarea şi menţinerea stării de echilibru.

2.1 CONCEPTUL DE ECHILIBRU ECONOMIC

Ȋn funcţie de domeniul ȋn care este utilizat conceptul de echilibru are interpretări diferite care

variază ȋn funcţie de trăsăturile domeniului respectiv. Termenul de echilibru derivă de la

cuvintele latine „aegus” care ȋnseamnă egal şi „libre”, care ȋnseamnă balanţă şi desemnează

egalitatea a două mărimi măsurabile, opusul stării de echilibru este desemnat prin intermediul

conceptului de dezechilibru.

Ȋn domeniul fizicii echilibrul reprezintă proprietatea unui sistem de forţe sau de alte acţiuni

care au drept rezultat un efect nul, nemodificȃnd starea corpului sau a fenomenului intrat sub

incidenţa acestora (Popescu et al., 1998: 120). Astfel, forţele care se intercondiţionează şi

acţionează ȋn direcţia schimbării stării se compensează reciproc astfel ȋncȃt efectul lor este

nul. De asemenea, accepţiunile date de diferitele ştiinţe ale naturii reprezintă repere

importante ȋn explicarea echilibrului economic. Ȋn condiţiile economiei de piaţă concurenţială,

echilibrul economic se manisfestă sub forma unei stări generată de modul ȋn care acţionează

agenţii economici care au fie rolul de producători-vȃnzători fie de cumpărători-consumatori.

Ȋn timp ce producătorii urmăresc maximizarea profiturilor, consumatorii au ȋn vedere

satisfacerea trebuinţelor lor. Ȋn funcţie de propriile lor interese şi a acţiunilor acestor agenţi

economici pe piaţă, echilibrul concurenţial apare sub forma raportului dintre cererea şi oferta

care se manifestă pe pieţele bunurilor economice, monetare, de capital şi de muncă, care ȋn

interdependenţa lor sunt forme de existeţă ale echilibrului macroeconomic.

Paul A. Samuelson afirma că „Echilibrul macroeconomic este o combinaţie ȋntre preţul

agregat şi cantitatea agregată la care nici cumpărătorii şi nici vȃnzătorii nu doresc să ȋşi

modifice achiziţiile, vȃnzările sau preţurile.” (Samuelson & Nordhaus, 2001: 478). Aşadar,

echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice,

monetare, capitalului şi muncii, piaţa naţională ȋn ansamblul ei, caracterizată printr-o

concordanţă relativă a cererei şi ofertei ȋn diferitele lor segmente, abaterile dintre ele

ȋncadrȃndu-se ȋn limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de

dezechilibre (Popescu et al., 1998: 122). Pȃnă intervin factori perturbatori cu acţiune

contrarie, starea de chilibru economic se menţine cu condiţia existenţei unei compatibilităţi,

concordanţe a deciziilor luate de agenţii economici producători şi respectiv consumatori.

Reprezentanţii diferitelor curente de gȃndire economică au formulat de-a lungul timpului

definiţii abordȃnd problema echilibrului economic ȋntr-un cotext specific, preocuparea

principală vizȃnd determinarea mijloacelor prin care acesta se poate atinge dar şi a celor prin

care se poate menţine o dată ce acesta a fost atins. Cercetări asupra echilibrului economic au

existat ȋncă din perioadele anterioare şi de ȋnceput ale revoluţiei industriale. Primul model

macroeconomic a fost conceput ȋn cadrul Şcolii fiziocrate- “Tabloul economic” (1758) al

economistului François Quesnay. Principiul care stă la baza premiselor acestuia este cel al

libertăţii depline de acţiune a agenţilor economici, conform căruia libertatea comerţului este

premisa esenţială pentru formarea pe piaţă a unui “preţ bun” (Nistor, 2004: 25).

“Tabloul economic” ilustrează circuitul veniturilor, care sunt ȋmpărţite ȋn funcţie de cele trei

clase pe care le cuprinde modelul: clasa producătoare (fermierii), clasa proprietarilor funciari,

la care se adaugă statul şi clasa sterilă din care fac parte statul, meşteşugarii, lucrătorii ȋn

manufacturi, funcţionarii, proprietarii. Fr. Quesnay considerăcă venitul cheltuit de clasa

producătorilor pentru a achiziţiona produse de la clasa sterilă este egal cu cel cheltuit de clasa

sterilă pentru a cumpăra produse de la producătorii agricoli. Ȋn acest mod, veniturile obţinute

din procesul de producţie se cheltuiesc pentru achiziţionarea de bunuri de pe piaţă, formȃndu-

se circuitul economic.

Reprezentanţii şcolii clasice realizează o abordare la nivel macroeconomic deoarece

producţia, mai ales cea industrială era considerată principala cale de creştere a avuţiei

naţiunilor. Cel mai de seamă reprezentant al clasicilor, Adam Smith, ȋn cartea sa din anul

1776 Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei a făcut una din cele mai

faimoase precizări, afirmȃnd că: “Astfel, după cum fiecare individ ȋncearcă, pe cȋt posibil, a-şi

utiliza capitalul ȋn dezvoltarea activităţii interne şi a ȋndruma această activitate ȋn aşa fel ȋncȋt

produsele ei să aibă cea mai mare valoare, tot aşa fiecare individ urmăreşte, fără ȋndoială, ca

să facă venitul anual al societăţii cȋt se poate de mare. Ȋn mod obişnuit, ce e drept, el nu

intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cȋt contribuie el la această

promovare. Atunci cȋnd preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el

urmăreşte numai cȋştigul său; astfel, ȋn acest caz, ca şi ȋn multe altele el e condus de o mȋnă

invizibilă, ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”. Conform acestei

afirmaţii această „mȋnă invizibilă” acţionează pe piaţă pentru a regla activitatea economică

prin echilibrarea cererii şi ofertei pe piaţă cu ajutorul preţurilor, caracteristici ce corespund

concurenţei perfecte.

Adam Smith, ca şi ceilalţi clasici consideră că valoarea este creată de muncă şi, ȋi atribuie

acesteia două semnificaţii diferite. Pe de o parte aceasta „Exprimă uneori utilitatea unui

anumit obiect, iar alteori puterea pe care o conferă posesiunea acelui obiect de a cumpăra cu

el alte bunuri”, acestea fiind denumite valoare de ȋntrebuinţare, respectiv valoare de schimb,

pe de altă parte munca era considerat singurul factor economic care „nu variază niciodată ȋn

valoarea sa, numai ea este etalonul adevărat şi definitiv, după care valoarea tuturor mărfurilor

poate fi, ȋntotdeauna şi oriunde, apreciată şi comparată.”

Costul de producţie dat de munca necesară desfăşurării activităţii de producţie reprezintă

valoarea de schimb a unui bun, aceasta fiind diferită de preţul bunurilor, care oscilează pe

piaţă ȋn jurul „preţului natural”. Acest preţ natural acoperă nivelul natural al rentei salariilor şi

profitului şi are rolul de a asigura echilibrul pe ansamblu şi armonizarea tuturor intereselor

(Nistor, 2004: 30). Mecanismul de formare a echilibrului are la bază cererea, cea care

fluctuează fiind oferta. Ȋn cazul ȋn care pe piaţă există un exces de ofertă posesorii factorilor

de producţie vor primi un preţ mai mic decȃt cel natural fiind nevoiţi să retragă de pe piaţă o

parte din factorii care contribuie la producţie, precum capitalul uman, echilibrul restabilindu-

se astfel prin scăderea ofertei şi adaptarea acesteia la cantitatea cerută.

Spre deosebire de precursorul său, David Ricardo (1772-1823) consideră că valoarea de

schimb este determinată atȃt de munca utilizată ȋn obţinerea bunurilor, cȃt şi de raritatea

acestora. Ȋn opinia sa, bunurile sunt determinate de criterii particulare prin care se

diferenţiază valoarea acestora “ Există anumite mărfuri a căror valoare e determinată exclusiv

de raritatea lor… Anumite sculpturi şi tablouri alese, cărţi şi monede rare… fac parte din

această categorie.” David Ricardo preia explicaţia dată de Adam Smith a modului ȋn care se

atinge echilibrul pe termen lung şi arată că atunci cȃnd apar situaţii de dezechilibru, evoluţia

ofertei de pe piaţă se adaptează pentru ca preţul să atingă nivelul său natural iar echilibrul să

fie restabilit. De asemenea, ȋn opinia lui David Ricardo “salariile trebuie lăsate la concurenţa

liberă şi loială de pe piaţă şi nu trebuie niciodată controlate prin amestecul legislaţiei” iar

preţul natural al muncii este cel care conferă “posibilitatea muncitorilor atȃt să se ȋntreţină, cȋt

şi să-şi perpetueze rasa, fără nici o creştere sau scădere.” (Nistor, 2004:33)

2.2 TEORII PRIVIND ECHILIBRUL PE PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ

2.2.1 TEORIA NEOCLASICĂ REFERITOARE LA ECHILIBRUL PE PIAŢA

FORŢEI DE MUNCĂ

Considerăm o piaţă a forţei de muncă cu concurenţă perfectă ȋn care fiecare variaţie a ofertei

sau a cererii de forţă de muncă determină o renegociere a contractelor de muncă şi stabilirea

unui nou salariu de echilibru. Salariul este perfect elastic fiind determinat de către echilibrul

dintre oferta şi cererea de muncă.

La echilibru, ȋntreprinderile care acţionează pe această piaţă utilizează o cantitate de forţă de

muncă care să determine egalitatea dintre salariul real (wr) şi productivitatea marginală a

muncii (WmL). Astfel, curba cererii de forţă de muncă corespunde curbei descrecătoare a

productivităţii marginale. Cererea de forţă de muncă (D) este o funcţie descrescătoarea de

salariul real ȋn timp ce oferta de forţă de muncă, la nivel macroeconomic, este o funcţie

crescătoare de salariul real. De asemenea, ȋn starea de echilibru, utilitatea marginală a

venitului obţinut trebuie să fie egală cu utilitatea marginală a timpului liber la care renunţă

angajaţii pentru a desfăşura activităţile de la locul de muncă (Angelescu & Stănescu, 2002:

197).

Ȋn Figura 2, se poate observa creşterea timpului petrecut la locul de muncă care corespunde

unei descreşteri a timpului liber. Utilitatea marginală a timpului liber la care se renunţă creşte,

motiv pentru care, salariul va creşte. Cu cȃt salariul real (wr) este mai ridicat, cu atȃt

muncitorii sunt mai dispuşi să renunţe la timpullor liber pentru a-l destina muncii.

Scăderea cererii de forţă de muncă de la D1 la D2 determină diminuarea salariului de echilibru

de la wr1 la wr2. Această flexibilitate perfectă a salariilor se datorează concurenţei existente

ȋntre angajatori pentru a atrage salariaţi, dar şi a celei existente ȋntre muncitori pentru a ocupa

un loc de muncă.

LL1

SD2D1

L2 L30

wr1

wr2

(Sursa: Angelescu & Stănescu, 2002:197)

Cererea de forţă de muncă corespunzătoare salariului iniţial (L3) este net inferioară ofertei de

forţă de muncă (L1) iar pentru restabilirea echilibrului măsurile luate trebuie să vizeze

reducerea ofertei şi creşterea cererii de forţă de muncă. Ȋn mod concret, acest fapt se

realizează prin concurenţa dintre muncitori pentru a obţine locurile de muncă disponibile, fapt

care ȋi determină să accepte salarii mai mici. Pe măsură ce salariile scad, oferta de forţă de

muncă scade şi cererea este stimulată iar acest proces continuă atȃt timp cȃt există o ofertă

excedentară a muncii (Băcescu, 2004: 200).

Ȋn teoria neoclasică, piaţa forţei de muncă este mereu ȋn echilibru ȋn condiţiile ȋn care salariile

reale sunt perfect flexibile oricare ar fi oscilaţiile ofertei şi cererii de forţă de muncă. Referitor

la aceasta, economistul Richard Lipsey, afirmă faptul că “Dacă curba ofertei de muncă

fluctuează ciclic, aceasta va conduce la variaţii ciclice ale ocupării forţei de muncă.” Acest

fapt, ȋn opinia sa, implică două probleme. Una din ele constă ȋn faptul că salariul va tinde să

crească ȋn perioadele de depresiune economică şi să scadă ȋn cele de boom iar a doua susţine

ideea că nu va exista şomaj involuntar ciclic deoarece, avȃnd ȋn vedere că pieţele forţei de

muncă sunt ȋntotdeauna goale, nu va mai exista cerere de muncă nesatisfăcută (Lipsey &

Chrystal, 1999: 883).

Şomajul involuntar apare atunci cȃnd oamenii doresc să muncească la nivelul salariului curent

oferit pe piaţă şi nu găsesc locuri de muncă, pe cȃnd şomajul voluntar descrie situaţia ȋn care

oamenii nu găsesc locuri de muncă deoarece aceştia renunţă să intre pe o piaţă a forţei de

muncă ȋn care salariul oferit este insuficient, ei cerȃnd un salariu superior celui de echilibru.

Figura 2. Relaţia dintre cererea de muncă şi salariul de echilibru

(i)

D0

S2S0

S1

w2w2

w0

w1

q0q2 q1

Rata salariilorRata salariilor

0q0 q2q1

S0

D2

D0

D1

w0

w1

Cantitatea de forţă de muncă Cantitatea de forţă de muncă(ii)

(Sursa: Lipsey & Chrystal, 1999: 882)

Astfel, singurul şomaj pe care ȋl presupune teoria neoclasică este cel voluntar al celor care nu

doresc să ȋşi ofere forţa de muncă decȃt la un nivel al salariului mai ridicat decȃt cel existent.

Pe o piaţă a forţei de muncă cu concurenţa perfectă, salariile şi ocuparea forţei de muncă se

modifică ȋn aceeaşi direcţie cȃnd cererea se modifică, şi ȋn direcţii opuse, cȃnd oferta se

modifică iar ȋn ambele cazuri nu există şomaj involuntar. Ȋn partea (i) din Figura 3 curbele

cererii D1, D2, D0 reprezintă cererile de pe piaţă, cȃnd aceasta trece printr-o perioadă de

depresiune, un boom şi cȃnd venitul naţional este la nivelul său potenţial.

Pe măsură ce cererea creşte de la D1 la D0 şi apoi la D2 salariile cresc de la w1 la w0, respectiv

w2, iar ocuparea forţei de muncă creşte de la q1 la q0 şi la q2 dar nu există niciodată şomaj

involuntar. Ȋn următoarea parte (ii), oferta de forţă de muncă fluctuează de la S1 la S0 şi apoi la

S2, iar salariile fluctuează de la w1, la w0, la w2. Cȃnd ocuparea forţei de muncă creşte,

salariile scad de la w2 la w0 şi apoi la w1 dar, şi de această dată, nu există şomaj involuntar.

Figura 3. Ocuparea forţei de muncă şi salariile pe o piaţă concurenţială a forţei de muncă

NN1

D

EW/p1

W/p

(Sursa: Ghişoiu, 2000: 71)

2.2.2 TEORIA LUI KEYNES REFERITOARE LA ECHILIBRUL DE PE PIAŢA

FORŢEI DE MUNCĂ

John Maynard Keynes (1883-1946) arată, referitor la echilibrul general prezetat ȋn teoriile

clasice, că acesta nu poate fi asigurat doar prin manifestarea liberă a concurenţei pe piaţă.

Acesta afirmă că, ȋn condiţiile ȋn care o modificare ȋntr-o anumită mărime sau sens a ofertei

determină o modificare ȋn acelaşi sens al cererii, cererea şi oferta modificȃndu-se astfel

simetric, prin acest echlibru care rezultă la orice nivel al producţiei are loc folosirea integrală

a factorilor de producţie şi, prin urmare ocuparea deplină a forţei de muncă. Datorită faptului

că, aceste ipoteze nu sunt ȋn conformitate cu realitatea economică, John Maynard Keynes

formulează teoria conform căreia se poate realiza echilibrul chiar şi ȋn condiţiile subutilizării

factorilor de producţie, a unui dezechilibru pe piaţa forţei de muncă. Keynes consideră că ȋn

vederea creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă nu este necesar ca salariul nominal să

scadă, cu toate acestea acceptă faptul că productivitatea marginală a muncii scade, şi că

produsul marginal al muncii trebuie să fie egal cu salariul.

Conform graficului, numărul de persoane angajate depinde şi de preţul (p1) al produselor de

consum pe piaţă, prin urmare echilibrul entităţii economice va fi obţinut pentru un număr (N 1)

de persoane cărora li se va putea acorda un salariu real W/p1.

Figura 4. Teoria lui Keynes despre echilibrul de pe piaţa forţei de muncă

0 L*

E1

L

S

D2D1

L2

E2

Datorită acestui fapt, Keynes consideră că fiecare creştere a gradului de utilizare a forţei de

muncă trebuie să fie ȋnsoţită de o scădere a salariului real. Modificarea salariului trebuie să

aibă ȋn vedere atȃt salariul nominal cȃt şi salariul real. Explicaţia acestor afirmaţii constă ȋn

faptul că creşterea ocupării forţei de muncă determină evoluţia ȋn acelaşi sens a costurilor de

producţie datorită randamentelor descrescătoare şi, astfel, vor creşte şi preţurile produselor.

Din acest motiv, cu toate că firmele nu vor diminua salariile nominale, salariile reale se vor

modifica ȋn funcţie de fluctuaţiile preţurilor (Ghişoiu, 2000:72).

Reducerea salariilor nominale are ca efect reducerea costurilor de producţie ȋnsă nu contribuie

la sporirea numărului de persoane angajate, fiindcă o dată cu scăderea veniturilor acestea vor

face cheltuieli mai mici iar cererea de bunuri se va reduce, fapt care va avea efecte

nefavorabile asupra evoluţiei cantităţii de muncă necesare.

Ȋn condiţiile sub-utilizării factorilor de producţie, punctul de echlibru E1 este astfel ȋncȃt

gradul de utilizare a forţei de muncă care rezultă corespunde utilizării depline a muncii L*.

(Sursa: Băcescu, 2004: 206)

Ȋn Figura 5, putem observa că pentru un salariu nominal w1 dat, oferta S este rigidă şi aceasta

devine crescătoare o dată cu un nivel foarte ridicat al gradului de ocupare al forţei de muncă.

Astfel, intervine o reducere a cererii de bunuri şi servicii care cauzează o scădere a cererii de

muncă de la D1 la D2. Noul punct de echilibru de pe piaţa forţei de muncă, E2, conduce la

apariţia unui şomaj involuntar egal cu L*- L2. Muncitorii care erau angajaţi ȋn situaţie de

utilizare deplină, la un salariu nominal w1, sunt ȋntotdeauna dispuşi să muncească, ȋnsă nu

Figura 5. Relaţia dintre salariul real şi oferta de muncă

S

W

W0

mai găsesc locuri de muncă iar şomajul lor nu se datorează faptului că aceştia doresc un

salariu superior celui de echilibru. Acest şomaj provine dintr-o insuficienţă a cererii pe pieţele

bunurilor şi serviciilor. Ȋn absenţa mecanismelor automate capabile să crească cererea de

bunuri şi, astfel, cererea de forţă de muncă, piaţa forţei de muncă poate să rămȃnă mai mult

timp ȋn punctul de echlibru E2, concretizat ȋntr-un echlibru al sub-utilizării.

Ȋn perioada de sub-utilizare a forţei de muncă, scăderea salariilor pe care o propune analiza

neoclasică va fi insuficientă pentru a restabili echilibrul deoarece fiecare reducere a salariului

deteriorează productivitatea muncii şi deplasează punctul de echilibru ȋn jos. Acest proces

poate duce la formarea unui nou echilibru, care presupune o scădere a salariilor şi deci a

veniturilor distribuite muncitorilor mai importantă decȃt cea presupusă a fi necesară şi

suficientă de către analiza neocasică (Băcescu, 2004: 208).

2.2 ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ

Pe o piaţă a forţei de muncă competitivă, salariul este egal cu valoarea produsului marginal al

muncii şi se ajustează pentru a echilibra cererea şi oferta de forţă de muncă. Deşi faptul că

salariul ȋndeplineşte simultan aceste funcţii poate părea surprinzător, un prim pas ȋn

ȋnţelegerea acestui lucru constă ȋn ȋntelegerea modului de stabilire a salariilor. Ȋn Figura 6,

este redat echilibrul pe piaţa forţei de muncă. Salariul şi numărul angajaţilor se ajustează

pentru a echilibra oferta şi cererea de forţă de muncă.

Din figură, se observă că echilibrul pieţei forţei de muncă se obţine la salariul W0, nivel la

care cererea de forţă de muncă este egală cu oferta de forţă de muncă, iar numărul persoanelor

angajate este L*. La un salariu mai mare decȃt W0 există un exces de ofertă de forţă de muncă

şi implicit un şomaj ridicat, pe cȃnd la un salariu mai mic decȃt W0 există un exces de cerere

de forţă de muncă. Problema care se pune este aceea a modului ȋn care se poate ajunge la un

echilibru pe piaţa forţei de muncă.

Figura 6. Echilibrul pe piaţa forţei de muncă

0

(W/P)

(W/P0) E

L1 L* L2 L

S

D

(Sursa: Băcescu, 2004: 214)

Dacă luăm ȋn considerare şi impactul indicelui bunurilor de consum observăm că la un nivel

al salariului real (W/P)1 mai mare ca (W/P)0 numărul angajaţilor va fi la un nivel L1 mai mic

decȃt L* şi datorită acestui fapt ne confruntăm cu un exces de ofertă de forţă de muncă. Ȋn

această situaţie, creşterea numărului angajaţilor de la L1 la L* va determina echlibrul pe piaţa

forţei de muncă.

La un nivel al salariului real (W/P)2 mai mic decȃt (W/P)0, numărul angajaţilor va fi la nivelul

L2 mai mare decȃt L* şi apare astfel un exces de cerere de forţă de muncă, echilibrul pieţei

stabilindu-se prin scăderea numărului de angajaţi de la L2 la L* aşa cum putem observa ȋn

Figura 7. Datorită acestor aspecte, putem spune că piaţa forţei de muncă poate fi adusă ȋntr-o

stare de echilibru corespunzător angajărilor maxime prin ajustarea salariului real spre un nivel

(W/P)0 care corespunde unui număr de salariaţi L*. Echilibrul de pe piaţa forţei de muncă

poate fi analizat şi ȋn condiţiile untilizării integrale a forţei de muncă aşa cum se poate

observa ȋn Figura 7.

Figura 7. Echilibrul şi dezechilibrul de pe piaţa forţei de muncă ȋn condiţiile

utilizării integrale a forţei de muncă

0

E

L* L

Y

Y*

(Sursa: Băcescu, 2004: 215)

Din figură se observă că la un nivel L* al utilizării integrale a forţei de muncă, echilibrul se

află la intersecţia curbei cererii de forţă de muncă D cu curba ofertei de forţă de muncă S.

Orice alt nivel de ocupare a forţei de muncă L1 sau L2, mai mare sau mai mic decȃt L* va

conduce la producerea unui dezechilibru pe piaţa forţei de muncă şi de aceea este necesară

reglarea numărului de angajaţi spre nivelul L*, aşa cum arată săgeţile din figură. De asemenea,

poate fi reprezentat echilibrul pieţei forţei de muncă cu nivelul producţie realizate ȋn condiţiile

utilizării integrale a forţei de muncă (Figura 7).

Figura 8, arată faptul că la un nivel dat Y* al producţiei (venitului) corespunzător utilizării

integrale a forţei de muncă ȋi corespunde un nivel al angajărilor L* egal cu oferta de forţă de

muncă. Este reflectat, astfel, echilibrul complet al pieţei forţei de muncă cu nivelul producţie

corespunzătoare unui nivel maxim al angajărilor. Chiar dacă pe piaţa forţei de muncă ȋntȃlnim

un nivel maxim al angajărilor, L*, căruia ȋi corespunde un nivel maxim al producţiei, ȋn

societate există un anumit număr de şomeri.

Ȋn permanenţă vor exista persoane care se ȋncadrează pentru prima dată şi persoane care se

pensionează dar şi firme care se extind sau se retrag, angajȃnd sau concediind o parte din

lucrători. Astfel, pe piaţa forţei de muncă există un flux continuu de lucrători. Pentru a-şi găsi

un loc de muncă care să i se potrivească un lucrător are nevoie de o anumită perioadă de timp

iar acest lucru face ca ȋn permanenţă să existe un anumit şomaj.

Figura 8. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei forţei de muncă cu

producţia realizată ȋn condiţiile ocupării integrale a forţei de

Şomajul care rezultă din mişcarea oamenilor de la un serviciu la altul şi căutarea unor slujbe

noi, este cunoscut sub denumirea de şomaj natural sau fricţional. De exemplu, o sursă

importantă de şomaj fricţional este reprezentată de tinerii care intră ȋn rȃndurile forţei de

muncă şi care caută locuri de muncă. De asemenea, oamenii care ȋşi schimbă locul de muncă

şi sunt ȋntre două slujbe sau cei care demisionează pentru că nu sunt satisfăcuţi de condiţiile

de muncă reprezintă o altă sursă a şomajului fricţional. Referindu-se la oamenii care sunt

şomeri ȋn timp ce caută de lucru, Richard Lipsey, denumeşte acest şomaj ca şomaj de căutare.

Acesta mai afirmă că fluctuaţia normală a forţei de muncă determină persistenţa unui anumit

şomaj fricţional, chiar dacă economia s-ar afla la venitul său potenţial, iar structura locurilor

de muncă ȋn termenii calificării, ocupaţiilor şi localizării lor ar fi neschimbată (Lipsey &

Chrystal, 1999: 887).

Orice eveniment care produce schimbări la nivelul ofertei sau cererii de forţă de muncă

trebuie să conducă la o schimbare a salariului de echilibru şi a valorii produsului marginal cu

aceeaşi sumă deoarece acestea trebuie să fie ȋntotdeauna egale. Aceste evenimente au ca efect

schimbări ȋn oferta dar şi ȋn cererea de forţă de muncă.

2.2.1 SCHIMBĂRI ȊN OFERTA DE FORŢĂ DE MUNCĂ

Dacă presupunem că imigraţia creşte numărul lucrătorilor dispuşi să ȋşi ofere forţa de muncă

pentru a lucra ȋn agricultură. Figura 9, arată că la nivelul salariului iniţial W 1, oferta de forţă

de muncă depăşeşte cererea de forţă de muncă. Acest surplus de forţă de muncă duce la o

scăderea a salariilor lucrătorilor ȋn agricultură, iar dacă ne raportăm la firmele angajatoare,

scăderea salariului de la W1 la W2 devine profitabilă pentru acestea pentru a angaja mai mulţi

lucrători. Pe măsură ce numărul de lucrători angajaţi de exemplu ȋntr-o livadă creşte, produsul

marginal al unui lucrător va scădea. Ȋn noul echilibru format, atȃt salariul cȃt şi valoarea

produsul marginal al muncii angajaţilor sunt mai mici decȃt erau ȋnainte de afluxul de noi

lucrători ȋn agricultură.

L2

W1

W

S2

S1

D

LL1

W2

0

(Sursa: Mankiw, 2012: 385)

Ȋn Figura 9, creşterea ofertei de forţă de muncă de la S1 la S2, care poate fi datorată imigrării

de noi lucrători şi cauzează o scădere a salariului de echilibru de la W1 la W2. Ȋn urma acestei

scăderi a salariului, firmele vor angaja mai mulţi lucrători, fapt care duce la creşterea

persoanelor angajate de la L1 la L2.

Economistul Joshua Angrist aduce ȋn prim plan un exemplu din Israel care ilustrează

modificările ce au loc pe piaţa forţei de muncă la o schimbare a ofertei de forţă de muncă. Ȋn

anii 1980, cea mai mare parte a palestinienilor şi-au mutat locuinţele ȋn Israel, ocupȃnd

Cisiordania şi Fȃşia Gaza, pentru a obţine locuri de muncă ȋn această zonă, domeniile cele mai

căutate fiind construcţia şi agricultura. Cu toate acestea, ȋn 1988 datorită tensiunilor politice

din aceste zone, guvernul israelian a fost nevoit să ia măsuri care au dus la reducerea acestei

oferte de forţă de muncă. Au fost impuse anumite restricţii, permisele de muncă au fost

verificate mai riguros iar palestinienilor li se interzicea să ȋnnopteze ȋn Israel. Impactul

economic al acestor măsuri a fost cel estimat de teoriile economice. Astfel, numărul

palestinienilor cu locuri de muncă ȋn Israel s-a redus la jumătate iar cei care au continuat să

lucreze ȋn Israel au avut parte de o creşterea salarială de aproximativ 50%. De asemenea,

reducerea numărului de lucrători palestinieni din Israel a determinat creşterea valorii

produsului marginal a lucrătorilor rămaşi (Angrist: 1996).

2.2.2 SCHIMBĂRI ȊN CEREREA DE FORŢĂ DE MUNCĂ

Figura 9. Influenţa unei schimbări ȋn oferta de

forţă de muncă

L2L1 L

D2

W1

W S

D1

W2

0

(Sursa: Mankiw, 2012: 388)

Dacă ne raportăm la exemplul anterior şi presupunem că popularitatea pe piaţă a produselor

agicole creşte şi determină creşterea preţurilor acestor produse. Această creştere a preţurilor

nu schimbă produsul marginal al muncii pentru un număr dat de lucrători dar creşte valoarea

produsului marginal. Astfel, cu un preţ mai mare al produselor agricole, angajarea mai multor

lucrători devine profitabilă.

Ȋn Figura 10, creşterea cererii de forţă de muncă de la D1 la D2, datorată creşterii preţurilor

produselor unei firme are ca efect creşterea salariului de echilibru de la W1 la W2 şi numărul

persoanelor agajate creşte de la L1 la L2. Schimbările salariale reflectă şi de această dată o

creştere a valorii produsului marginal al muncii deoarece cu un preţ al producţiei mai ridicat,

valoarea adaugată adusă de un muncitor este mai mare.

Această analiză demonstrează că prosperitatea firmelor ȋntr-o industrie este strȃns legată de

prosperitatea lucrătorilor din industria respectivă. Ȋn acest mod, atunci cȃnd preţul produselor

agricole creşte, producătorii vor ȋnregistra un profit mai mare iar lucrătorii vor primi salarii

mai mari, bunăstarea acestora fiind direct proporţională cu cea a producătorilor la care

lucrează. Ȋn cazul industriilor cu preţuri foarte volatile, aceste aspecte sunt de mare

importanţă, de exemplu, lucrătorii de pe platformale petroliere ştiu că evoluţia veniturilor lor

este strȃns legată de preţul mondial al ţiţeiului (Mankiw, 2012: 388).

Figura 10. Influenţa unei schimbări ȋn cererea de forţă de muncă

Ȋn concluzie, referindu-ne la actorii de pe piaţa forţei de muncă putem afirma că muncitorii

preferă să ȋşi ofere forţa de muncă atunci cȃnd salariul este mare iar ȋntreprinderile preferă să

angajeze lucrători atunci cȃnd salariul este mic. Echilibrul pieţei forţei de muncă armonizează

dorinţele contradictorii ale angajatorilor şi ale angajaţilor şi determină salariul şi oferta de pe

piaţa forţei de muncă.

2. DINAMICA PRODUCTIVITĂŢII ŞI DINAMICA SALARIILOR

De cele mai multe ori creşterea productivităţii este considerată ca fiind mijlocul prin care

poate fi atins un nivel de trai mai ridicat. Productivitatea ridicată se poate traduce prin

creşterea cantităţii de bunuri şi servicii produse şi consumate fără ca persoanele de pe piaţa

forţei de muncă să lucreze mai mult. Din punct de vedere teoretic, creşterea productivităţii

muncii determină firmele să angajeze mai mulţi muncitori, atȃt timp cȃt există cerere pentru

produsele pe care le produce firma respectivă. Această creştere a cererii de forţă de muncă

determină creşterea salariilor iar dacă cererea de forţă de muncă nu creşte, din cauza

progreselor tehnologice, de exemplu, atunci creşterea productivităţii se va reflecta ȋn beneficii

aduse consumatorilor prin scăderea preţurilor, fie proprietarilor firmelor prin ȋnregistrarea

unor profituri mai mari.

3.1 RELAŢIA SALARII – PRODUCTIVITATE

Pentru a ȋnţelege din punct de vedere teoretic mecanismul care stă la baza teoriei conform

căreia creşterea salariilor determină o creştere a productivităţii vom privi această relaţia din

perspectiva lui Brian Cashell. Acesta ia ȋn considerare cazul unei ȋntreprinderi individuale

care ȋşi desfăşoară activitatea ȋn cadrul unei economii competitive, neavȃnd o influenţă

considerabilă asupra condiţiilor pieţei şi angajȃnd muncitori la salariile predominante pe piaţa

forţei de muncă.

Modelul lui Cashell are la bază ideea diminuării productivităţii marginale conform căreia

fiecare lucrător angajat suplimentar, ȋn plus, este mai puţin productiv decȃt cei existenţi deja

ȋn firmă ȋn condiţiile ȋn care ceilalţi factori de producţie nu suferă modificări. Aceasta se

datorează atȃt faptului că interesul firmei se focusează pe a angaja cȃt mai multe persoane şi

nu pe a angaja persoane care să fie mult mai capabile decȃt cele existente deja cȃt şi a faptului

că fără investiţii suplimentare fiecare nou angajat reduce nivelul de capital per angajat.

O ȋntreprindere care doreşte să ȋşi maximizeze profitul va continua să ȋşi mărească forţa de

muncă atȃt timp cȃt contribuţia ultimului muncitor angajat la venitul firmei va fi mai mare

decȃt efortul pe care ȋl face aceasta pentru a plăti forţa de muncă depusă de angajat. Această

ȋntreprindere va ȋnceta să mai angajaze forţă de muncă suplimentară ȋn momentul ȋn care

valoarea adusă de ultimul lucrător angajat va fi egală cu costul forţei de muncă angajată

suplimentar. Dacă ȋntreprinderea are posibilitatea să utilizeze o inovaţie tehnologică atunci,

productivitatea tuturor lucrătorilor va creşte iar fiecare dintre aceştia poate să producă mai

mult decȃt ȋnainte şi, astfel, valoarea totală suplimentară adusă de fiecare muncitor va creşte.

Prin urmare, ultimul lucrător angajat va produce mai mult decȃt suficient pentru a acoperi

costul muncii sale (Cashell, 2004).

De asemenea, Cashell afirmă că, dacă firma este dipusă să facă angajări ȋn continuare atȃt

timp cȃt sporul de venit este mai mare decȃt cheltuielile suportate atunci creşterea

productivităţii va determina creşterea cererii de forţă de muncă a ȋntreprinderii, angajarea

forţei de muncă devenind profitabilă pentru aceasta. Ȋn condiţiile ȋn care ceilalţi factori rămȃn

neschimbaţi, creşterea cererii de forţă de muncă va determina o creştere a salariilor. Dacă

costul forţei de muncă suplimentar angajate va depăşi sporul de venit adus de aceasta atunci

ȋntreprinderea va ȋnceta să mai angajeze noi persoane.

Pe de altă parte, ȋn anumite circumstanţe, o creştere a productivităţii nu conduce neapărat la o

creştere a forţei de muncă ocupată. De exemplu, dacă productivitatea muncitorilor va creşte

mai repede decȃt cererea petru bunurile produse de aceştia, oferta bunului respectiv va creşte

ȋn raport cu cererea iar preţul bunului va avea o tendinţă de scădere compensȃnd efectul adus

de creşterea productivităţii. Din acest motiv, firma nu va angaja mai mulţi muncitori şi nici nu

va creşte salariile iar de toate beneficiile aduse de productivitatea mai mare vor beneficia

consumatorii. Aceştia pot cumpăra acum aceeaşi cantitate de bunuri la un preţ mai mic

rămȃnȃndu-le o parte mai mare din venit pe care o pot cheltui pe alte bunuri pe care şi le

doresc. Această creştere a cererii celorlate bunuri va determina o creştere a preţului acestor

bunuri şi implicit a cererii de forţă de muncă a ȋntreprinderilor producătoare, fapt care, va

conduce la o creştere a locurilor de muncă şi a salariilor.

Există, de asemenea, şi posibilitatea ȋn care beneficiile aduse de creşterea productivităţii să

determine creşterea profitului firmei. Dacă, de exemplu, firma nu poate creşte salariile

angajaţilor fiindcă acestea sun inflexibile, aceasta poate reduce numărul angajaţilor scăzȃndu-

şi cheltuielile cu forţa de muncă realizȃnd ȋn acest fel o profitabilitate mai ridicată (Cashell,

2004).

Mai mulţi economişti au observat faptul că, ȋn timp ce din punct de vedere teoretic o creştere

a salariilor este asociată cu o creştere a productivităţii, nu ȋntotdeauna acest fenomen are loc şi

ȋn realitate. Unii dintre aceştia au afirmat că aceast decalaj dintre salariile reale şi creşterea

productivităţii poate fi explicată prin includerea sporurilor ȋn cadrul măsurilor salariale.

3.2 EVOLUŢIA SALARIILOR ŞI A PRODUCTIVITĂŢII

De la ȋnceputul anului 1990, odată cu ȋnceputul tranziţiei economiei romȃneşti la o economie

de piaţă, economia Romȃniei a trecut printr-o serie de transformări semnificative. Avȃnd o

evoluţie lentă ȋn perioada primului deceniu de tranziţie, creşterea economică a avut o evoluţie

importantă la ȋnceputul anilor 2000. Această evoluţie pozitivă a fost umbrită ȋnsă de evoluţia

cererii interne şi a bulei formate de creşterea creditelor dar şi de politicile fiscale

expansioniste. Ulterior, criza economică şi financiară mondială au accentuat starea de

vulnerabilitate a economiei romȃneşti care s-a confruntat cu dificutăţi de finanţare şi o

recesiune accentuată. Din acest motiv a fost necesară adoptarea unui program de stabilizare

economică care a fost susţinut de asisteţa financiară a instituţiilor financiare internaţionale

(Christou, 2013).

Conform datelor din Tabelul 3, ȋntre anii 1990-2006, mai exact ȋn anii 1995, 1996, 1998,

2003, 2005, 2006, corelaţia dintre dinamica salariilor reale şi a productivităţii forţei de muncă

nu a avut evoluţia aşteptată datorită faptului că modificăile salariale au ȋnregistrat o creştere

mai mare decȃt producctivitatea. Ȋn 1996 şi 2003 salariul real a crescut cu 9,32% respectiv

10,8% iar productivitatea muncii a crescut cu 7,88% şi 4,73% . Ȋn anul 1998, cu toate că

productivitatea a scăzut cu 0,75%, salariul real a crescut cu 3,91%. Un an mai tȃrziu, putem

observa că deşi salariul real a scăzut, productivitatea muncii a crescut. Ȋn 2005 şi 2006,

creşterea salariului real a fost mai mare decȃt creşterea productivităţii. O explicaţie a acestui

fapt poate fi dată de reforma fiscală din 2005 care a avut o influenţă directă şi imediată asupra

nivelului salariului net prin redirecţionarea unei părţi a salariului brut de la bugetul de stat

către salariaţi (Aristide, 2007).

În anul 2013, atât temperarea dinamicii anuale a remunerării salariaţilor, cât şi accelerarea

creşterii productivităţii muncii au condus la ajustarea costurilor unitare cu forţa de muncă pe

ansamblul economiei contribuţia determinantă revenind însă unui factor conjunctural,

respectiv producţia agricolă peste medie.

Tabelul 3. Corelaţia dintre dinamica productivităţii muncii şi dinamica salariilor reale

AnulIndicele salariului

real

Indicele productivitatii

muncii

Indicele de corelatie

1990 100 100 1,001991 81,5 94,98 0,861992 70,8 100,11 0,711993 58,9 106,71 0,551994 59,1 108 0,551995 66,5 111,64 0,601996 72,7 106,7 0,681997 56,2 94,3 0,601998 58,4 100,9 0,581999 57 100,9 0,562000 59,4 103,2 0,582001 62,4 106,8 0,582002 63,9 117 0,552003 70,8 105,3 0,672004 78,3 110,3 0,712005 89,5 105,8 0,852006 97,4 107,1 0,912007 111,8 105,9 1,062008 130,3 107,3 1,212009 128,3 95,3 1,352010 123,6 99,1 1,252011 121,3 103,2 1,182012 122,5 99,2 1,232013 123,4 103,7 1,19

(Sursa: Prelucrare proprie a datelor frunizate de Institutului Naţional de Statistică şi de Baza

de date Eurostat)

Exemplificare pe baza calculelor efectuate ȋn tabel.

Figura 11. Evoluţia salariului real şi a productivităţii

19901992

19941996

19982000

20022004

20062008

20102012

0

20

40

60

80

100

120

140

Indicele salariului realIndicele productivitatii muncii

(Sursa: Prelucrare proprie a datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică şi de Baza de

date Eurostat)

4. CEREAREA DE FORŢĂ DE MUNCĂ, PRODUCTIVITATEA,

SALARIUL REAL

STUDIU EMPIRIC

După izbucnirea recesiunii globale care a avut loc recent, cele mai multe ţări s-au confruntat

cu probleme serioase ȋn ceea ce priveşte asigurarea de locuri de muncă pentru populaţie.

Pentru ţările mai bogate care fac parte din OCDE, perioada de după război caracterizată de o

rată ridicată a ocupării forţei de muncă şi de o rată redusă a şomajului a cunoscut decalaje

semnificative. Pentru majoritatea ţărilor mai puţin dezvoltate, ocupărea redusa a forţei de

muncă, salariile scăzute şi nesiguranţa dată de ocuparea unui loc de muncă stabil reprezintă

probleme permanente.

Datorită faptului că, productivitatea, care măsoară legătura dintre producţia obţinută şi factorii

de producţie utilizaţi, reprezintă un aspect important al evaluării nivelului de trai al unei ţări,

atenţia noastră se va ȋndrepta spre analizarea relaţiei dintre cererea de forţă de muncă,

productivitate şi salariile reale prin alegerea a cinci ţări (Franţa, Germania, Spania, Italia,

Marea Britanie), fiind cele mai dezvoltate ţări din cadrul Uniunii Europene.

4.1 EVIDENŢE EMPIRICE

Cerearea de forţă de muncă este o funcţie derivată din investiţiile care sunt efectuate ca

urmare a ȋnregistrării cererii de bunuri şi servicii. Aşadar, cererea de forţă de muncă este

determinată de producţia de bunuri de consum. Bunurile şi serviciile reprezintă factori prin

care se asigură satisfacerea nevoilor acestora, iar această cerere a consumatorilor pentru

bunuri şi servicii se reflectă ȋntr-o cerere de forţă de muncă a firmelor pentru a produce

bunurile respective.

Există mulţi factori care determină forţa de muncă de care are nevoie o firmă sau o industrie

precum şi modul ȋn care aceasta reacţionează la schimbările condiţiilor economice. Ȋn

literatura de specialitate, cererea de forţă de muncă este corelată cu salariu real. Belot şi van

Ours (2001) arată faptul că cererea de forţă de muncă (n) este o funcţie de salariu real (w ip)

unde w este salariul nominal iar p reprezintă nivelul preţurilor şi de alţi factori instituţionali

(Zn) precum impozitele pe salarii sau politicile active de pe piaţa forţei de muncă.

n=i ( wi p )−Zn (1)

Aşa cum am discutat şi ȋn capitolul anterior o firmă care doreşte să ȋşi maximizeze profitul va

creşte cererea de forţă de muncă atȃt timp cȃt sporul de venit este mai mare decȃt cheltuielile

suportate cu personalul angajat. Astfel, profitul este maxim atȃt timp cȃt, orice unitate ȋn plus

din factorul de producţie muncă ar aduce un venit marginal egal cu cheltuiala marginală.

MRPL=MEL

(2)

Dacă luăm ȋn considerare caracterul competitiv al produselor şi al pieţei forţei de muncă

putem reprezenta simbolic nivelul cererii de forţă de muncă corespunzător profitului maxim

ca şi nivelul la care:

MPL ∙P=W

(3)

Rezultatul ecuaţiei (3) fiind exprimat ȋn unităţi monetare.

De asemenea, divizȃnd ambele părţi ale ecuaţiei cu preţul produsului P vom obţine ecuaţia:

MPL=WP

(4)

Ȋn ecuaţie, MPL- productivitatea marginală a muncii, reprezintă modificarea care are loc ȋn

nivelul producţiei la modificarea cu o unitate a factorului forţă de muncă (Ehrenberg & Smith,

2009: 65).

Aceeaşi autori analizează cererea de forţă de muncă raportȃndu-se la salariul real. Ȋn acest

caz, luȃnd ȋn cosiderare orice nivel de pe piaţă al salariului real, firma va trebui să angajeze

lucrători pȃnă la punctul ȋn care productivitatea marginală a muncii este egală cu salariul real,

aşa cum este arătat ȋn ecuaţia (3).

Figura 12. Cererea de forţă de muncă ȋn funcţie de salariul real

MPL

E

W/P

(W/P)0

E2E0E10

(Sursa: Ehrenberg & Smith, 2009: 66)

Conform Figurii 12, dacă cererea de forţă de muncă a firmei ar fi egală cu productivitatea

marginală a muncii atunci, atunci firma ar angaja numărul de salariaţi corespunzător nivelului

E0. Dacă firma ar creşte numărul de lucrători, ajungȃnd la nivelul E2, productivitatea

marginală a muncii ar fi mai mică decȃt rata salariului real şi din acest motiv costul marginal

real al ultimei unităţi de forţă de muncă este mai mare decȃt produsul marginal al acesteia.

Referindu-ne la nivelul E1, care după cum putem observa este mai mic decȃt E0, putem afirma

că la un nivel al salariului real (W/P)0, productivitatea marginală a muncii este mai mare decȃt

salariul real iar valoarea adăugată de o unitate de forţă de muncă este mai mare decȃt costul pe

care ȋl presupune adăugarea acesteia. Aşadar, fima va creşte cererea de forţă de muncă pȃnă la

nivelul la care salariul real este egal cu productivitatea marginală a muncii, fără să depăşească

acest punct.

Cererea de forţă de muncă este corelată, de asemenea, de către Martin Falk şi Bertrand

Koebel (2001) cu variaţia costului unitar al forţei de muncă ȋn funcţie de nivelul diferit de

calificare a salariaţilor. Falk şi Koebel identifică trei categorii de calificare a salariaţilor:

a) salariaţi fără niciun certificat profesional;

b) salariaţi cu un certificat de formare profesională;

c) salariaţi cu studii superioare.

Concluzia la care au ajuns aceştia este că cererea de forţă de muncă este inelastică pentru cele

trei clase de calificare a salariaţilor, atȃt pe termen scurt cȃt şi pe termen lung. Cu toate

acestea, cererea pentru forţa de muncă necalificată, pe temen scurt, este mai e mai elastică

decȃt cererea pentru celelalte două clase de calificare.

Nicholas Apergis şi Ioannis Theodosiou (2008) au analizat existenţa şi direcţia relaţiei dintre

salariul real şi ocuparea forţei de muncă. Aceştia afirmă că cererea de forţă de muncă

determină nivelul de ocupare iar nivelul de ocupare al forţei de muncă determină produsul

marginal şi astfel salariul real, şi nu invers. Ȋn condiţiile creşterii costului marginal, dacă ratele

salariului real rămȃn constante ocuparea forţei de muncă ar putea creşte şi astfel, salariile

reale ar putea scădea corespunzător creşterii ocupării forţei de muncă.

Pornind de la ipoteza keynesistă care confirmă existenţa unei relaţii inverse ȋntre salariile

reale şi gradul ocupării forţei de muncă, Apergis şi Theodosiou, ajung la concluzia că

ocuparea forţei de muncă nu creşte ca urmare a reducerii salariilor reale ci, din contră, că

ratele salariilor reale scad odată cu creşterea ocupării forţei de muncă determinată de o

creştere a cererii de forţă de muncă

Prin acest studiu, intenţionăm să analizăm relaţia dintre cererea de forţă de muncă,

productivitate şi salariile reale iar pentru aceasta vom selecta cinci ţări reprezentative Franţa,

Germania, Spania, Italia şi Marea Britanie.

4.2 PREZENTAREA DATELOR UTILIZATE ȊN CERCETARE

Cererea de forţă de muncă

Cererea de forţă de muncă reprezintă variabila dependentă, iar ȋn analiza noastră pentru a

determina cererea de forţă de muncă am luat ȋn calcul valoarea populaţiei ocupate din fiecare

ţară.

Ocuparea forţei de muncă cuprinde persoanele care pe parcursul unei perioade de referinţă

desfăşoară activităţi ȋn urma cărora obţin o remuneraţie sau un profit, precum şi persoanele

care deşi nu au defăşurat acest tip de activităţi au un loc de muncă de la care ȋnsă, au fost

absente temporar. Orice persoană care primeşte un salariu prin ocuparea unui loc de muncă

care presupune producţia de bunuri sau servicii este considerată ca făcȃnd parte din populaţia

ocupată.

De asemenea, sunt incluse şi persoanele care ȋşi desfăşoară activitatea pe cont propriu ȋn

cadrul unei societăţi individuale sau familiale. Ocuparea forţei de muncă se măsoară ȋn

numărul de persoane, fără a face distincţie ȋntre modul de lucru full-time sau part-time.

Productivitatea

Productivitatea reprezintă variabila independentă, fiind definită ca PIB pe oră lucrată. Această

metodă de cuantificare a productivităţii măsoară cȃt de eficient este combinat volumul de

forţă de muncă cu alţi factori de producţie ȋn cadrul procesului de producţie. Productivitatea

muncii reflectă doar parţial productivitatea angajaţilor ȋn ceea ce priveşte capacităţile

intelectuale ale acestora sau la intensitatea efortului pe care aceştia ȋl depun. Raportul dintre

venitul obţinut şi forţa de muncă utilizată depinde ȋn mare măsură de prezenţa şi/sau utilizarea

mai multor factori de producţie precum capitalul, schimbările tehnologice, economiile de

scară.

Acest indicator, PIB/oră lucrată, este măsurat ȋn cazul nostru ȋn USD.

Ȋn Figura 13, prezentăm evoluţia productivităţii muncii celor cinci ţări care stau la baza

acestui studiu empiric comparativ cu evoluţia productivităţii Uniunii Europene (EU28).

Figura 13. Evoluţia productivităţii muncii Franţei, Italiei, Germaniei, Spaniei şi Marii

Britanii comparativ cu evoluţia productivităţii Uniunii Europene

20002001

20022003

20042005

20062007

20082009

20102011

20122013

20140

10

20

30

40

50

60

FranţaItaliaGermaniaSpaniaMarea BritanieUniunea Europeană

(Sursa. Prelucrare proprie pe baza datelor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare

Economică)

Din figură observăm că ţările cu nivelul cel mai ridicat al productivităţii sunt Franţa şi

Germania. Cu toate acestea, ceea ce le diferenţiază pe aceste două ţări este gradul de ocupare

al forţei de muncă, pe prioada analizată populaţia ocupată a Franţei fiind cu aproximativ 11

milioane de persoane mai mică decȃt cea a Germaniei. Ţara care se remarcă printr-o

productivitate mai mică decȃt cea a Uniunii Europene este Spania, acest lucru se poate datora

şi gradului scăzut de ocupare a forţei de muncă.

Salariul minim real

Salariul minim real reprezintă salariul minim reglementat prin lege deflatat prin utilizarea

Indicilor naţionali ai Preţurilor bunurilor de Consum (IPC). Ȋn cazul nostru a fost stabilit ca an

de bază, anul 2013, seriile fiind convertite apoi ȋntr-o unitate monetară comună (USD),

folosind parităţile puterii de cumpărare pentru cheltuielile cu consumul privat din anul 2013.

4.3 METODOLOGIA CERCETĂRII

Ȋn vederea realizării unui model liniar care să ilustreze influenţa variaţiei unor factori

socioeconomici asupra cererii de forţă de muncă din cele cinci ţări, vom lua ȋn considerare

serii de timp care cuprind date pentru fiecare ţară pentru perioada 1970-2013.

Cererea de forţă de muncă o vom cuantifica cu ajutorul variabilei dependente populaţia

ocupată (E)

Pornind de la modelul liniar multiplu sub forma generală vom estima o ecuaţie de regresie.

Modelul liniar multiplu, ȋn cazul nostru, se poate scrie:

y t=a0+a1 x1 t+a2 x2 t+εt

- t are rolul de a indexa observaţiile, luȃnd valori de la 1 la T;

- T reprezintă numărul de observaţii;

- y t este realizarea variabilei Y observată ȋn momentul t sau observaţia cu rangul t a

variabilei Y care, se numeşte variabilă endogenă sau dependentă;

- x1 t este realizarea variabilei explicative 1 la momentul T;

- x2 t este realizarea variabilei explicative 2 la momentul T;

- ε t este realizarea ȋn t a variabilei reziduale, aleatoare. Aceasta conţine realizările

tuturor variabilelor neobservate sau neincluse ȋn model;

- a0, a1 şi a2 sunt parametrii sau coeficienţii ale căror valori dorim să le estimăm.

De cele mai multe ori, fenomenele din ştiinţele sociale sunt fenomene complexe care nu pot fi

explicate printr-un singur factor, existȃnd o mulţime de alţi factori care ar putea explica

variabila Y. Din acest considerent adăugăm un termen ε t care sintetizează ansamblul

informaţiilor neincluse ȋn model. Acesta măsoară diferenţa dintre valorile observate ale

variabilei Y şi valorile estimate prin model. Termenul ε t grupează trei tipuri de erori

(Bourbonnais, 1998 apud Dragoş):

- eroare de specificare, datorită faprului că am inclus ȋn model doar o variabilă

explicativă, nu toţi factorii care ar putea influenţa variabila endogenă;

- eroare de măsură, care apare ȋn cazul ȋn care datele nu au fost exact măsurate;

- eroare de eşantionare, datorată fluctuaţiilor ce pot să apară de la un eşantion la altul ȋn

privinţa observaţiilor.

Prin urmare, ecuaţia de regresie prin care vom analiza legăturile existente ȋntre variabilele

utilizate ȋn acest studiu empiric este de forma:

Et=a0+a1 P t+a2W t +εt t=1 , …, 43

E – cererea de forţă de muncă;

P – productivitatea muncii definită ca PIB/oră lucrată;

W – salariul minim real.

Pentru efectuarea regresiei observaţiile privind cererea de forţă de muncă au fost logaritmate

cu ajutorul substituţiei Y= ln y iar pentru variabilele productivitatea muncii şi salariul minim

real am calculat indicii de creştere.

4.4 REZULTATE EMPIRICE

4.4.1 GERMANIA

Figura 14. Structura populaţiei ocupate din principalele sectoare ale economiei

Germaniei ȋn anul 2013

1%20%

7%

15%

57%

Agricultură, vânătoare, silvicultură

Industria prelucratoare

Construcţii

Comerț cu ridicata și cu amănuntul

Servicii

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Din Figura 14 putem observa că ȋn Germania populaţia ocupată este concentrată ȋn proporţie

de peste 50% ȋn sectorul servicii din care fac parte serviciile de administraţie publică şi

securitate, cele financiare şi de asigurări precum şi cele legate de sănătate, educaţie şi

cercetare.

Dacă aplicăm metoda de regresie pentru observaţiile privind variabilele cerere de forţă de

muncă şi productivitate pentru Germania, vom obţine următoarele rezultate:

Tabelul 4. Rezultatele analizei de regresie obţinute prin software-ul STATA – ţara de

refrinţă Germania

Model Coeficienţi

Constanta 13,98331

Productivitatea -3,415728

Coeficientul de

determinaţie (R-squared)

0,4545

F (1, 41) 34,16

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Ecuaţia de regresie obţinută este următoarea:

E=13,98331−3,415728 P+ε

Pe baza ecuaţiei putem afirma că la o creştere a variabilei productivitate cu o unitate ne putem

aştepta ca cererea de forţă de muncă să scadă ȋn medie 3,415728 unităţi.

Dacă facem referire la testul lui Fisher, observăm, din tabelul de mai sus că F calculat care are

valoarea 34,16 este mai mare decȃt F tabelar care are valoarea 4,08 şi din acest motiv

respingem ipoteza de egalitate a varianţei explicative şi a varianţei reziduale şi considerăm

variabila productivitate ca fiind semnificativă, modelul fiind astfel, global explicativ pentru un

prag de semnificaţie de 5%.

R-squared ne arată proporţia ȋn care variabila y, ȋn cazul nostru fiind proporţia ȋn care cererea

de forţă de muncă depinde de variabila x, productivitatea. R-squared ȋn cazul analizat are

valoarea de 0,4545 sau de 45,45%, ceea ce ne arată că cererea de forţă de muncă depinde ȋn

proporţie de 45,45% de productivitatea lucrătorilor. Relaţia inversă dintre cererea de forţă de

muncă şi productivitate o putem observa şi ȋn Figura 15.

Figura 15. Relaţia dintre cererea de forţă de muncă şi productivitate ȋn Germania

25

00

030

00

035

00

040

00

0

1 1.05 1.1 1.15Productivitatea

Cererea de forta de munca Fitted values

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/ )

4.4.2 SPANIA

Figura 16. Structura populaţiei ocupate din principalele sectoare ale economiei Spaniei

ȋn anul 2013

41%

31%

28%Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, transport, ser-vicii cazare şi alimentaţie publică

Administraţia publică, apărarea, educaţia, sănatatea

Industria

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Ȋn Figura 16 putem observa că ȋn Spania, ȋn anul 2013, populaţia ocupată era concentrată ȋn

proporţie de 41% pe principalul sector de activitate al economiei acestei ţări, comerţul cu

ridicata şi cu amănuntul, transport, servicii cazare şi administraţie publică. O parte importantă

a populaţiei ocupate este concentrată ȋn cadrul industriei. Ȋn cadrul acesteia industria

producătoare de automobile ocupă un loc semnificativ, ȋn anul 2014 Spania producȃnd peste

2,4 milioane de automobile ocupȃnd locul nouă ȋn topul celor mai mari ţări producătoare de

maşini din lume, fiind al doilea cel mai mare producător de automobile din Europa, după

Germania.

Prin aplicarea metodei de regresie pentru observaţiile privind cererea de forţă de muncă,

productivitatea şi salariul minim real, vom obţine umătoarele rezultate:

Tabelul 5. Rezultatele analizei de regresie obţinute prin software-ul STATA – ţara de

referinţă Spania

Model Coeficienţi

Constanta 11,0044

Productivitatea -2,273574

Salariul minim real 0,9724083

Coeficientul de

determinaţie (R-squared)

0,2251

F (2, 40) 5,81

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Ecuaţia regresiei liniare multiple este:

E=11,0044−2,273574 P+0,9724083 W +ε

Conform ecuaţiei de regresie observăm o relaţie indirectă ȋntre cererea de forţă de muncă şi

productivitate (a1<0), relaţie pe care o putem observa şi ȋn următorul grafic şi o relaţie directă

ȋntre cererea de forţă de muncă şi salariul minim real.

Figura 17. Relaţia dintre cererea de forţă de muncă şi productivitate ȋn Spania

1200

014

000

1600

018

000

2000

0

1 1.05 1.1 1.15Productivitatea

Cererea de forta de munca Fitted values

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Astfel, la o creştere/scădere a variabilei productivitate cu o unitate ne aşteptăm la o

scădere/creştere a cererii de forţă de muncă ȋn medie cu 2,273574 unităţi dacă ceilalţi factori

rămȃn constanţi. Cererea de forţă de muncă şi cea de-a doua variabilă există o relaţie directă

de aceea, la o creştere/scădere a variabilei salariu minim real cu o unitate, cererea de forţă de

muncă va creşte/scădea cu 0,9724083 unităţi, ceilalţi factori rămȃnȃnd constanţi.

Ȋn Tabelul 5, F calculat are valoarea de 5,81 şi este mai mare decȃt F tabelar care are valoarea

de 3,23, de aceea respingem ipoteza de egalitate a varianţei explicative şi a varianţei reziduale

şi considerăm variabilele productivitate şi salariu real minim ca fiind semnificative, modelul

fiind global explicativ pentru un prag de seminicaţie de 5%.

Variabila dependentă, rata de ocupare a resurselor de forţă de muncă depinde ȋn proporţie de

49,76% de variabilele independente, salariu real şi productivitate şi ȋn proporţie de 50,24% de

alţi factori cum ar fi preţul produselor realizate ȋn urma activităţilor economice.

4.4.3 FRANŢA

Aşa cum putem observa ȋn Figura 18, cele mai importante sectoare industriale ale Franţei sunt

telecomunicaţiile, industria aerospaţială şi de apărare, de construcţii de nave, produsele

farmaceutice şi producţia de automobile. O mare parte a populaţiei ocupate din cele trei

sectoare principale este concentrată ȋn industrie, Franţa fiind unul din liderii mondiali ȋn

domeniul energiei nucleare. De asemenea, Franţa este cel de-al patrulea producător de arme

din lume, această ţară exportȃnd cantităţi importante de armament Emiratelor Arabe Unite,

Braziliei, Indiei, Pakistanului.

Deşi doar 3% din populaţia ocupată a celor trei sectoare face parte din sectorul agricol, acest

sector face ca Franţa să fie cel de-a doilea cel mai mare exportator din lume, după Statele

Unite ale Amercii. Aproximativ 49% din cantitatea de exporturi de produse agricole este

destinată statelor membre ale Uniunii Europene Franţa, exportȃnd produse agricole şi ţărilor

mai puţin dezvoltate din Africa. Turismul deţine o parte importantă a populaţiei ocupate

deoarece Franţa este una din cele mai populare destinaţii turistice datorită monumentelor

culturale, a staţiunilor de schi.

Figura 18. Structura populaţiei ocupate pe principalele sectoare ale economiei Franţei ȋn

anul 2006

3%

47%50%

Agricultura

Comerțul cu ridicata și cu amănuntul, transporturile, serviciile de cazare și alimentație publică

Industria

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Aplicȃnd metoda de regresie pentru variabila dependentă, cererea de forţă de muncă şi pentru

variabilele indepentente productivitate şi salariu minim real, vom obţine următoarele

rezultate:

Tabelul 6. Rezultatele analizei de regresie obţinute prin software-ul STATA – ţara de

referinţă Franţa

Model Coeficienţi

Constanta 11,7207

Productivitatea -1,413563

Salariul minim real -0,1513035

Coeficientul de

determinaţie (R-squared)

0,4894

F (2, 40) 19,17

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Ecuaţia de regresie pe care o vom obţine este următoarea:

E=11,7207−1,413563 P−0,1513035 W +ε

Analizȃnd ecuaţia de regresie putem remarca o relaţie indirectă ȋntre cererea de forţă de

muncă şi productivitate şi ȋntre variabila dependentă şi salariul minim real.

Ȋn Tabelul 6, pentru un prag de semnificaţie α = 0,05 avem F calculat egal cu 19,17 şi,

deoarece este mai mare decȃt F tabelar care are valoarea de 3,23 putem afirma că cele două

variabile sunt semnificative pentru modelul nostru.

R-squared ne arată că rata de ocupare a resurselor de forţă de muncă depinde ȋn proporţie de

48,94% de factorii explicativi, productivitatea şi salariul real minim şi ȋn proporţie de 51,06%

de alţi factori determinanţi ai variabilei dependente.

Figura 19. Relaţia dintre cererea de forţă de muncă şi productivitate ȋn Franţa

050

00

10

00

015

00

020

00

025

00

0

1 1.05 1.1 1.15Productivitatea

Cererea de forta de munca Fitted values

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Ȋn Figura 20, tendinţa descrescătoare a datelor exemplifică relaţia negativă dintre cererea de

forţă de muncă şi salariul minim real. Din acest motiv, la o creştere/scădere a salariului minim

real, cererea de forţă de muncă va scădea/creşte cu 0,1513935 unităţi.

Figura 20. Relaţia dintre cererea de forţă de muncă şi salariul minim real ȋn Franţa

050

00

10

00

015

00

020

00

025

00

0

.9 .95 1 1.05 1.1Salariul minim real

Cererea de forta de munca Fitted values

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

4.4.4 ITALIA

Aşa cum putem observa ȋn figura următoare, cea mai mare pondere a populaţiei ocupate din

cadrul principalelor sectoare ale economiei Italiei este concentrată ȋn sectorul industrial. Acest

fapt se datorează numărului mare de ȋntrepeinderi mici şi mijlocii existente ȋn Italia care

produc pentru anumite pieţe de nişă şi de lux fiind mai puţin capabile să concureze pe

calitatea produselor şi mult mai capabile să facă faţă competiţiei economiilor emergente care

se bazează pe costuri mici ale forţei de muncă şi produse de calitate superioară. Multe dintre

aceste ȋntreprinderi sunt producătoare de ȋmbrăcăminte, ȋncălţăminte, bijuterii, mobilier.

Ȋn ceea ce priveşte sectorul agricol, unde este concentrată 5% din populaţia ocupată, putem

afirma că contribuţia acestuia la Produsul Intern Brut este ȋn creştere, Italia fiind cea mai mare

ţară producătoare de vin din lume şi un producător important de ulei de măsline, fructe şi

legume.

Figura 21. Structura populaţiei ocupate din principalele sectoare ale economiei Italiei ȋn

anul 2013

36%

5%33%

26%

Industrie

Agricultura

Comerțul cu ridicata și cu amănuntul, transporturile și serviciile de cazare și al-imentație publică

Administrația publică, apărarea, educația, sănătatea și asistența socială

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Pentru perioada analizată şi pentru observaţiile aferente acesteia prin prelucrarea datelor ȋn

software-ul STATA vom obţine următoarele rezultate:

Tabelul 7. Rezultatele analizei de regresie obţinute prin software-ul STATA – ţara de

referinţă Italia

Model Coeficienţi

Constanta 10,84167

Productivitatea -0,8291154

Coeficientul de

determinaţie (R-squared)

0,3873

F (1, 41) 25,92

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Ecuaţia regresiei liniare simple este următoarea:

E=10,84167−0,8291154 P+ε

Din această ecuaţia putem observa datorită semnului negativ al coeficientului a1, relatia

indirectă dintre cererea de forţă de muncă şi productivitate. Mai exact, la o creştere/scădere a

variabilei productivitate cu o unitate, variabila dependentă, cererea de forţă de muncă va

scădea/creşte a cu 0,8291154 unităţi.

Din tabelul cu rezultate luăm valoarea calculată pentru F de 25,92 şi comparȃnd-o cu cea

tabelară de 4,08, observăm că valoarea calculată este mai mare decȃt cea tabelară, de aceea

considerăm variabila X, ȋn cazul nostru fiind productivitatea ca fiind semnificativă pentru

acest model.

Gradul de dependenţă dintre cele două variabile, cererea de forţă de muncă şi productivitatea,

ne este dat de valoarea parametrului R-squared. Valoarea de 0,3873 sau 38,73% ne arată

faptul că variabila dependentă, cererea de forţă de muncă, depinde ȋn proporţie de 38,73% de

variabila explicativă, productivitatea.

Figura 22. Relaţia dintre cererea de forţă de muncă şi productivitate – Italia

1900

020

000

2100

022

000

2300

0

.95 1 1.05 1.1 1.15Productivitatea

Cererea de forta de munca Fitted values

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Tendinţa descrescătoare a cererii de forţă de muncă ȋn raport cu productivitatea o putem

observa ȋn Figura 22 unde, valorii cele mai mici a variabilei dependente ȋi corespunde valorii

cele mai mici a variabilei independente.

4.4.5 MAREA BRITANIE

Principalele sectoare ale economiei Marii Britanii sunt Agricultura şi pescuitul, Industria

prelucrătoare, Finanţele şi Turismul iar structura populaţiei ocupate a acestor sectoare este

reprezentată ȋn următoarea figură.

Din figură observăm că ȋn cadrul sectorului Agricultură şi pescuit, ȋnregistrăm cea mai mică

pondere a persoanelor ocupate. O explicaţie ȋn acest sens o putem da raportȃndu-ne la gradul

ridicat de mecanizare a acestui sector din economia Marii Britanii care produce necesarul de

produse pentru consum cu doar 2% din forţa de muncă existentă pe piaţa forţei de muncă. De

asemenea, Marea britanie este una din cele mai importante naţiuni la pescuit, flotele acesteia

aduc peşte de orice fel, de un nivel exclusiv pȃnă la un nivel mediu. Ponderea importantă ȋn

domeniu finanţelor este dată de Bursa din Londra care face din această ţară unul din centrele

financiare ale lumii.

Cu toate că, industria prelucrătoare contribuie la PIB cu aproximativ 26%, acest sector este ȋn

scădere faţa de anii 1960-1970 cȃnd a atins cote ridicate. Marea Britanie rămȃe totuşi un actor

cheie aerospaţială, de apărare, farmaceutică. Ȋn anul 2009 sectorul Turism atingea valoarea de

96 miliarde de £ din Produsul Intern Brut. Ȋn acest sector au un loc de muncă peste 2 milioane

de persoane din totalul resurselor de forţă de muncă.

Figura 23. Structura populaţiei ocupate din principalele sectoare ale economiei Marii

Britanii ȋn anul 2013

5% 20%

49%

26% Agricultură şi pescuit

Finanţe şi intermediere

Industria prelucrătoare

Turism

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Aplicȃnd metoda de regresie liniară pentru observaţiile privind cererea de forţă de muncă şi

productivitatea vom obţine rezultatele din tabelul următor:

Tabelul 8. Rezultatele analizei de regresie obţinute prin software-ul STATA – ţara de

referinţă Marea Britanie

Model Coeficienţi

Constanta 11,31205

Productivitatea -1,07269

Coeficientul de

determinaţie (R-squared)

0,4048

F (1, 41) 27,88

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

Ecuaţia de regresie liniară simplă obţinută ȋn cazul modelului nostru este:

E=11,31205−1,07269 P+ε

Din această ecuaţie observăm, datorită semnului negativ al parametrului a1, relaţia indirectă

dintre variabila dependentă, cererea de forţă de muncă şi variabila indepedentă,

productivitatea.Pe baza ecuaţiei deducem că, la o creştere/scădere a productivităţii cu o

unitate cererea de forţă de muncă va scădea/va creşte cu 1,07269 unităţi.

Făcȃnd referire la Testul lui Fisher, F calculat pentru observaţiile ţării analizate are valoarea

de 27,88 fiind mai mare decȃt valoarea tabelară a lui F care este de 4,08, putem afirma că cel

puţin un coeficient este diferit de 0 iar modelul este global explicativ. Conform Tabelului 8,

gradul de dependenţă dintre cererea de forţă de muncă şi productivitate care este dat de

coeficientul R-squared are valoarea de 0,4048. Prin urmare, cererea de forţă de muncă

depinde ȋn proporţie de 40,48% de productivitate şi ȋn proporţie de 59,52% de alţi factori

socioeconomici.

Ȋn Figura 24, putem observa faptul că punctele de influenţă ale cererii de forţă de muncă şi

productivităţii evoluează ȋn direcţii opuse, tendinţa datelor fiind descrescătoare

Figura 24. Relaţia dintre cererea de forţă de muncă şi productivitate ȋn Marea Britanie

22

00

024

00

026

00

028

00

030

00

0

1 1.05 1.1 1.15 1.2Productivitatea

Cererea de forta de munca Fitted values

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor statistice de pe www.stats.oecd.org/)

CONCLUZII

Ȋn cadrul fiecărei societăţi, indiferent de forma de guvernare, de modul ȋn care este organizată

economia sau de cȃt de bogată este societatea respectivă trebuie să fie luate o serie de decizii

care să asigure buna desfăşurare a activităţilor economice. Ȋn ceea ce priveşte producţia de

bunuri şi servicii deciziile trebuie să vizeze cantitatea de bunuri şi servicii produse precum şi

categoriile de bunuri şi servicii astfel ȋncȃt acestea să se adapteze la nevoile consumatorilor şi

la capacităţile tehnologice de care dispune ţara respectivă. Astfel, pe lȃngă eficacitatea cu care

un sistem economic reuşeşte să desfăşoare activităţile pentru a satisface nevoile

consumatorilor, performanţa unui sistem economic poate fi evaluată şi ȋn funcţie de modul ȋn

care coordonează resursele de muncă pentru ca acestea să fie distribuite la momentul şi la

locul potrivit.

Piaţa forţei de muncă, ca şi celelalte pieţe, reprezintă locul ȋn care se ȋntȃlnesc oferta şi

cererea. Oferta de forţă de muncă este reprezentată de persoanele care sunt dispuse să ȋşi

utlizeze capacităţile de muncă pentru a produce bunuri şi servicii ȋn cadrul firmelor a căror

locuri de muncă disponibile reprezintă cererea de forţă de muncă. Armonizarea ofertei de

forţă de muncă cu cererea de forţă de muncă asigură un echilibru macroeconomic atȃt la

nivelul pieţei forţei de muncă cȃt şi la nivelul celorlalte pieţe cu care aceasta realizează

anumite conexiuni.

Forţa de muncă reprezintă unul din cei mai importanţi factori de producţie iar, din acest

motiv, modul ȋn care sunt alocate aceste resurse astfel ȋncȃt să se creeze un cadru care să fie

propice dezvoltării şi manifestării acestui factor constituie o problemă socioeconomică cu care

se confruntă majoritatea ţărilor la nivel mondial.

Creşterea economică durabilă şi calitativă are la bază dezvoltarea sectorului privat prin

crearea unui mediu investiţional atractiv şi stimularea dezvoltării afacerilor, aspecte care

generează creşterea cererii de forţă de muncă prin crearea unor ȋntreprinderi competitive şi

eficiente.

Corelȃnd aspectele teoretice, ȋn cadrul studiului nostru empiric am indentificat o relaţie

inversă ȋntre variabila dependentă, cererea de forţă de muncă şi variabilele independente,

productivitatea şi salariul real. Această relaţie negativă dintre cererea de forţă de muncă şi

productivitatea pe care o regăsim ȋn toate cele cinci ţări analizate, Franţa, Germania, Spania,

Italia şi Marea Britanie, reprezintă o consecinţă negativă a dezvoltărilor tehnico ştiinţifice care

au loc ȋn toate domeniile de activitatea. Evoluţia noilor tehnologii determină, pe de o parte,

creşterea productivităţii muncii prin folosirea ȋn procesul de producţie a unor tehnologii

eficiente şi rapide dar, pe de altă parte, această ȋnlocuire a forţei de muncă fizice cu aceste

instalaţii performante conduce la scăderea cererii de forţă de muncă mai ales ȋn rȃndul

persoanelor care nu au studii superioare.

Ȋn ceea ce priveşte relaţia dintre cererea de forţă de muncă şi salariul real, ajungem la

concluzia că, ȋn funcţie de modul ȋn care este distribuită populaţia ocupată din principalele

sectoare ale economiei, această relaţie este fie directă, fie inversă. Astfel, ȋn Franţa, unde

majoritatea populaţiei ocupate este concentrată ȋn sectorul industrial relaţia dintre cererea de

forţă de muncă şi salariul real este inversă. O explicaţie ȋn acest sens poate fi dată de faptul că,

o creştere a salariilor face ca angajatorii să suporte costuri mai ridicate cu angajarea

lucrătorilor iar din acest motiv cererea de forţă de muncă scade. Ȋn Spania, populaţia ocupată

din principalele sectoare ale economiei este concentrată de comerţ, transport, servicii şi

alimentaţie publică iar relaţia dintre cererea de forţă de muncă şi salariile reale este pozitivă.

Ȋn acest caz o creştere a salariilor determină o creştere a veniturilor populaţiei care este

concentrată predominant ȋn acest sector şi astfel, o creştere a cererii pentru bunurile şi

serviciile care fac obiectul acestui sector ceea ce are ca efect o creştere a cererii de forţă de

muncă.

Intenţia autorului este aceea de a extinde studiul empiric asupra unui eşantion mai mare de

state şi de a analiza influenţa altor variabile care să explice mai bine variaţiile cererii de forţă

de muncă.