CENZURA ȘI AUTOCENZURA

ÎN MODELUL COMUNIST MASS MEDIA

DIANA IONESCUANUL I - JURNALISM

UNIVERSITATEA ANDREI SAGUNA

„Singura condiție necesară pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic” Edmund Burke

Nu văd, nu aud, nu vorbesc despre rău, mă prefac că nu există.

Oamenii fundamental răi, malefici, sunt cazuri izolate, patologice, ei nu pot schimba soarta unei țări. Într-o societate normală, situațiile izolate sunt rezolvate pe cale medicală sau pe calea justiției. Pentru ca răul să triumfe trebuie să fie spijinit de o masă de oameni. Considerând că omul este fundamental bun, o masă de oameni este formată din oameni buni, dar care fac rău pentru că îl aprobă prin acceptare tacită, și abia atunci răul se poate instaura!

Un aspect al maleficului este, evident, cenzura impusă de un mic nucleu de scelerați. Ei exercită o putere discreționară, impunând efectiv ceea ce vor. Dar în comunism nu cenzura a fost răul fundamental, ci aprobarea tacită a acesteia prin autocenzura tuturor celorlalți!

Conștiință la sertar

Am trăit și eu o parte din acei ani, dar am perceput altfel aceste orori, prin ochi de copil.

Destinul a făcut să cunosc mai bine unele aspecte inedite legate de cenzura și autocenzura din anii comunismului, abia citind jurnalul încă nepublicat al scriitorului Ion Țugui, care în anii ’70 scria la România liberă. Revoluția din decembrie 1989 l-a găsit pe poetul, muzicianul, eseistul Țugui cu peste 35 de cărți în manuscris.

El este unul dintre intelectualii români care, prin iradieri repetate despre care s-a relatat în presa postdecembristă urma să fie suprimat dacă nu se întâmplau evenimentele din decembrie 1989! A murit în 20.02.2002. Mă simt privilegiată pentru că mi-a fost soț și că este tatăl copilului meu. Tot un dar socotesc că este și Jurnalul lui politic pe perioada 1971-1991 – zeci de volume dactilografiate pe care am datoria să le scot la iveală.

Și am să încep acum…

… chiar dacă fiecare dosar din anii ’70-’80 conține o primă pagină prin care autorul lor avertizează că acestea sunt doar gândurile lui și păreri personale care nu sunt scrise spre a fi publicate… Și aceasta era o măsură de prevedere, nimic pe atunci nu scăpa necontrolat, cu siguranță îi intrau în casă “prieteni” curioși care voiau sa afle ce mai scrie…

Însemnările sunt impresionante atât din punct de vedere cantitativ cât și prin informațiile pe care le-au păstrat. Am spicuit o mică parte, care ne arată exact care erau problemele unui ziarist în acei ani „glorioși”:

Ion Țugui (24.12.1933 - 20.02.2002)

19 aprilie 1971

În sfârșit A.E.Baconski a primit bursa pe care și-o dorea pentru anul 1972 în RFG. A întrunit un număr de voturi hotărâtor și semnificativ. Mă bucur pentru el. Știu că această bursă nu va rămâne fără ecou în activitatea viitoare a lui Baconski. O merită cu prisosință.

Mă îngrijorează însă desele-i îmbolnăviri.Și acum în RFG unde a stat în prima jumătate a lunii aprilie, 5 zile a suferit în hotel. Poate o criză de ulcer, aceeași care îl bântuie mereu, provocată de întârzierea, acolo, a corespondenței trimise de-aici.

Nici unul din destinatari n-a primit la vreme corespondența expediată de Baconski în timp optim. Nimeni nu știa, deci, că va sosi. De aici, o serie întreagă de neplăceri. Motivul întârzierii corespondenței? Dumnezeu știe. Ea trebuia, în mod normal, să ajungă în cel mult 5 zile, ori, a făcut trei săptămâni.

Cred că cineva citește anevoie scrisorile. Și aici ar trebui calificare.

Ziarist la Congresul al XII-lea al PCR, noiembrie 1979

20 noiembrie 1979

Ieri redacția m-a trimis la periferia Congresului al XII-lea al PCR să fac parte dintr-un grup de gazetari care stilizează și pun în coerență textele unor vorbitori la marele forum al comuniștilor români. Vreme mohorâtă, ploaie rece, vânt iernatic și batalioane de milițieni și tineri civili care păzesc centrul capitalei cu o strășnicie disperată. Nu pătrunde nici pasărea prin zidurile de nelucrători ai pazei permanente.

Dar nu asta mă privește pe mine. Poate că așa trebuie să fie într-o lume de nemulțumiți înlăuntru și-n afară. Și acest congres despre care s-a vorbit atât în ultimii ani și luni, a devenit brusc un oarecare prilej de tămâiere a fiului celui mai iubit, îi este dedicat forumul, iar Raportul, de-o banalitate și tonus proletcultist neaoș, citit cu numeroase, prea numeroase greșeli de gramatică elementară, cu dezacorduri în timpi flagrante și insuportabile, firește, așadar raportul de peste cinci ceasuri bâlbâite este același cu cele din urmă și cu cele ce vor veni în congresele viitoare. Pastă inodoră de mestecat pentru dinții urechilor naționale.

Dacă se citeau doar niște idei principiale, binecunoscute dealtfel, întreaga lectură nu putea să depășească o jumătate de ceas cinstită. În prezidiu figurile noastre clasicizate și prin rotație.

20 noiembrie 1979

Prima doamnă a nației, palidă și spitalizată după accidentul de automobil, amorfă, drogată, babă în lege. Urmează apoi figura (…) unui Popescu, în planul secund: (…) cu puțină frunte și colțurile gurii revărsate tâmp, gata să cadă pe genunchi, stă ascuns de propriii ochelari fumurii, mîinile nervoase perie masa înclinată tulburând niște hârtii groase, foarte oficiale, care conțin probabil textul în lectură.

Ca un paradox din lumea aberațiilor fizionomice, în planul tot secund au apărut două figuri noi, de pomină atât prin urâțenia lor, cât mai ales prin prostia ce le marchează nevindecabilă și îndrăgită de fiul cel mai iubit: Suzana Gâdea și madam Spornic; figuri de bucătărese din mahalaua veche a fanarului, ele flanchează în rochii de doliu pe tovarășul Gere, care în această compoziție pare un actor din întâmplare neaspirat de vreun platou cinematografic.

20 noiembrie 1979

La fel de ceva mai bine arată și acel fripturist uneori fără noroc, numitul Mizil, deși crispat și ușor învârstnicit de ambiții iute ponderate. Galeria se diversifică prin popândăul umil și agresiv, prost literalmente și înghesuit, așa numitul Emil Bobu. (…) Cu reacțiile caracterului său slugarnic și depersonalizat, ca plutonier major într-o grupă de locotenenți s-ar dovedi un bun maț de transmisie de la superior la inferior, în sensul că față de primii el reprezintă idealul, iar față de subalternii plutonierului, zbir și câine.

Să zicem însă că astfel de amănunte n-au nici o importanță, că ele nu-s decât proiecția mea nedreaptă, subiectivă, asupra unor activiști de frunte ai partidului nostru.

…

21 noiembrie 1979

Mai sunt oameni frumoși la al XII-lea Congres, așa cum mai sunt și urâți, ce-i unește pe mai toți după o vreme este somnul. Aparatul de filmat, un fel de ființă onestă, nu iartă.

Ai senzația că toți acești constructori ai socialismului sunt somnambuli, au uitat ce-au făurit până acum, în zilele marelui forum al comuniștilor și cum noi, românii avem un metabolism al imunității neînstare să șarjeze sau să mintă, marea sală trăiește prin tinerii strigători ai cultului, bine organizați, și printr-un fel de prezidiu, o galerie de măști ce par aduse în amfiteatrul provizoriu ca vinovați într-un proces.

Dacă am reținut aceste amănunte în expresia lor aparent subiectivă, oricum însă foarte lacunare, este pentru că ele și altele din aceeași stirpe reflectă mai puternic ca orice altceva starea de blazare, de depersonalizare, de apatie chiar la inaltul nivel al unui Congres de partid.

21 noiembrie 1979

Cum eu particip pentru prima oară la un astfel de eveniment, nu fac decât să-mi reverific fie intuițiile, fie adevărurile acumulate până acum cu privire la viața politică de sus a țării noastre.

Azi pot afirma fără să greșesc și fără nici o undă de răutate sau prejudecată, că și Congresul al XII-lea al partidului nostru este o mascaradă generatoare de spectacol lamentabil și trist, și de cheltuieli bănești deosebit de mari.

Într-adevăr, în pauze nu se servește decât cafea și din abundență se oferă un fel de covrigi foarte gustoși dealtfel, mici și rumeni, crocanți, din făină bună, copți și care probabil ajută la absorbția sucului gastric și, împreună cu cafeaua, la constiparea participanților obligați să zacă în scaune ceasuri în șir fără ca vreunul să aibă îngăduința de-a părăsi în timpul zgomotului sala. Cu nici un preț sala nu poate fi părăsită, și nu pentru că absența ar periclita buna desfășurare a lucrărilor, ci din motive de securitate dictate de uriașul sistem de apărare a conducătorului.

21 noiembrie 1979

Traseele, clădirile, fiecare colț de stradă și intersecție sunt populate de securitate și miliție, ambele speciale, cantitatea de agenți pe metrul pătrat sugerându-ți de la o vreme o țară la fel de aberantă și absurdă ca și lucrările Congresului. Despre acestea mai ales aș vrea să am vreme să notez mai multe. Deocamdată rețin amănuntul care desființează definitiv seriozitatea și eficiența unui astfel de forum: toate cuvântările participanților pe secțiuni, ca și celelalte, ale mai marilor tămâietori au fost redactate de cel puțin trei ori, forma lecturată fiind produsul altora și nu al aceluia care citește.

Eu însumi am revăzut sau adăugat, scris sau corectat aproape treizeci de luări de cuvânt. Nimic din ce-au vrut inițial să spună oamenii – prim-vicepreședinți de consilii populare județene sau prim-secretari de județ, în cazul meu – n-a pătruns în Congres.

21 noiembrie 1979

Dar a rămas în cele din urmă câte un text de două pagini și jumătate sau cel mult trei, din care o pagină este înghesuită cu laude la conducător și superlative mistice, o pagină pomenește cam de pe unde vine vorbitorul lăudându-se cu meleagurile sale care au înflorit tot grație conducătorului, și, în fine o jumătate de pagină sau una întreagă abia dacă conține câte ceva ce vine din sfera lucrului practic sau ideilor novatoare, propuneri sau observații, autocritici sau din nou avântate slave aceluiași conducător.

Că vorbitorii nu spun ce-ar vrea să spună sau că ei ar avea ceva de spus și-și dau seama că nu-i locul potrivit pentru a spune, asta-i altă problemă. Unii au mai adăugat câte o frază la textul transmis de noi gazetarii în secțiunea lui Iosif Uglar, spre exemplu, dar niciunul, absolut niciunul n-a adus în secțiuni sau în Congres adevărul meleagurilor sale, durerea reală sau sugestia cu conținut vindecător, pozitivă, serioasă.

21 noiembrie 1979

Forma fără fond și gratuitul absurd mișcă astfel mii de oameni din scaun în sală și din sală în restaurantul unde se servește masa de trei ori pe zi, mulțimea aceasta congresistă pare speriată și rătăcită într-un loc în care stă provizoriu și fără folos.

Dezbaterile sunt o farsă tragică, nimeni n-are nevoie de opiniile participanților întru bunul mers al țării, totul a fost gândit și afirmat, oprit și sigilat. Și am văzut ceea ce nu speram să pot vedea vreodată: conducătorul iubit luminat de fericire și aprobând cu clătinări din cap și expresie de mulțumire laudele deșănțate ale unui vorbitor care-l ungea cu calificative de cel mai mare internaționalist și cel mai mare om politic al lumii contemporane! Într-adevăr, aparatul de filmat a reținut această clipă, momentul a fost difuzat.

Cel mai penibil cult al personalității dă notă bună cădelnițerilor săi și le mulțumește cu generozitate, altfel spus, iată că vin și din ăștia care pun degetul pe rană, punctul pe i. O mai feroce sete de laude, un mai bolnăvicios priapism nu pot fi imaginate decât în ficțiune.

21 noiembrie 1979

Te întrebi fără să vrei cum viața poate naște o asemenea anomalie evidentă, și cum miile de somnoroși viețuiesc aici în dublu exemplar: unul frământat de sinceritate neexprimată și apatic și consternat, și altul gata să sară cu palmele și cu strigătul întru ceva în care nu crede și-i repugnă profund. Congresul al XII-lea al partidului este cea mai înaltă cotă a depersonalizării și umilirii partidului, cea mai aberantă formă de organizare a artificialității în partid. (…)

Ar fi de vorbit pe alte file despre un alt aspect resimțit acum când stau și eu la periferia congresului cu condeiul pentru alții: aroganța și prostia, agresivitatea și infatuarea activiștilor delegați. Despre asta trebuie vorbit…

24 noiembrie 1979

Ieri după amiază s-a încheiat marea mascaradă din Sala Palatului. Aberantele culmi ale prostituării totalitare au atins în Congres absolutul. (…) puterea noastră ca națiune se compromite lamentabil, râsul vecinilor și-al lumii europene mai ales, devine din ce în ce mai auzit până aici. Presa occidentală, aceea care se exprimă în parte despre ceea ce se simte în parte, a consemnat cum se cuvine unele aspecte.

Dacă și gravul, corectul, orgoliosul ziar Le Monde vorbește de primitivism luându-mi parcă cuvintele din gură, înseamnă că măsura măsurii lucrurilor politice s-a depășit demult, acum privim fostul salt, cloaca instaurată. Ca de obicei, despotul lipsit de nuanța politică a cărții, lipsit de instrucție elementară și doar al instinctelor sale, un apucat vehiculat doar de senzori, se dezvăluie exact în momente critice, când își simte cât de puțin amenințată coroana și clanul.

24 noiembrie 1979

De data aceasta bătrânul Constantin Pîrvulescu a oferit o impecabilă pildă de comunism și onestitate, afirmând, după ce nu i s-a dat cuvântul dar l-a obținut în cele din urmă, că președintele pune interesele personale înaintea intereselor țării și că, în consecință, el nu va vota pentru realegerea fostului secretar general. (…)

Rezultatul: Pîrvulescu a fost exclus de pe lista delegațílor, înlăturat pur și simplu pentru că… are altă părere decât clanul selectat pe principiile româno-oltenești ale castei compuse din membri depersonalizați, fără nicio virtute politică sau profesională (…)

Acuzația conducătorului adusă lui Pîrvulescu, cum că vorbește în numele cuiva, poate din afară, vezi, chipurile, Uniunea Sovietică, azi n-a mai convins pe nimeni. (…)

Într-adevăr, atunci când posteritatea va asculta banda de magnetofon cu vorbirea agramată a fiicei națiunii, soție și conducătoare, și o va așeza alături de aceea a unei muncitoare va observa că cea din urmă a vorbit românește, corect, pe când prima a rămas cum a fost.

6 decembrie 1979

(…) M-am trudit degeaba cu mai multe texte imbecile pentru ziar și revistă, adeziuni stereotipe, formule politice lipsite de sens și de rost, semnate de feluriți academicieni și alți proieminenți bărbați bucuroși să semneze dar să nu scrie ei înșiși tot ce-i deasupra sau sub semnătură.

Degradarea limbuției liturgice a atins o funcție atât de înaltă în prostituția curentă, încât pe oameni nu-i mai interesează ce se pune în cârca lor, dar își păstrează iluzia necesară dealtfel, că nu sunt părtașii faptelor de mărturisire și se pot oricând dezvinovăți arătând cu degetul la scribii instituționalizați.

Ca să deții o mașină de scris îți asumai alte riscuri.

Cu recipisa de la magazin și cu Autorizația de folosire a mașinii de scris, în 48 de ore la

miliție!

Jurnalul jurnalelor

Mi-ar fi plăcut ca timpul să îmi permită să relatez mai multe despre teroarea din redacție, despre reportajele pe teren care trebuiau făcute și reinventate, despre prietenia cu poetul Adrian Păunescu atât de propulsat atunci de Mass media, despre marele cutremur din ’77, despre zilele tensionate ale lui decembrie ’89 petrecute în redacțíe la Casa Scânteii.

Dar mai mult decât toate acestea voi putea dezvălui în continuare pe blogul meu, Jurnalul jurnalelor:

http://jurnaluljurnalelor.wordpress.com/ sub titlul: Jurnalul unui scriitor.

O pată de culoare…

Voi încheia lucrarea mea într-o notă mai puțin cenușie, cu câteva rânduri care povestesc despre strânsa prietenie care lega în acea perioadă 3 intelectuali, oameni de litere: A. E. Baconski, Octavian Paler și Ion Tugui.

16 septembrie 1971: Seara la ora 18 am plecat la A.E Baconski, unde a sosit, după

câteva minute și O. Paler. Am rămas aproape 6 ore la Baconski. Foarte confortabile sufletului aceste întâlniri ale noastre. Se face realmente o revistă incomparabil mai interesantă (orală, firește) decât oricare revistă prezentă pe piață!