„centrul placerii” nu este ceea ce parea a fi
TRANSCRIPT
„Centrul placerii” nu este ceea ce parea a fiPosted by Bizar on Sep 23, 2013 in Curiozitati Bizare Diverse | 0 comments
Psihologii au ajuns la concluzia ca circuitul placerii din creier este complet diferit de ceea ce isi imaginau oamenii
de stiinta. Mai mult, descoperirea ar putea avea implicatii atat in studiile asupra bolilor mintale, cat si in cele cu
privire la fericire.
Principalele cunostinte stiintifice legate de fericire au venit din partea a trei studii. In 1950, James Olds si Peter
Millner au citit despre un studiu in care s-au aplicat electrozi pe capetele unor rozatoare. Atunci cand o anume
arie din creier era stimulata, animalele evitau sa repete activitatea care le produsese socul. Atunci cand au cautat
aceasta zona din creier, Olds si Millner au descoperit ca, supunand la socuri o alta portiune din creier, soarecii
utilizati in studiul lor erau dispusi sa repete actiunea pentru a primi aceeasi stimulare. Mai mult, atunci cand
soarecii au avut capacitatea de a-si produce singuri asemenea socuri, au facut-o si de 1000 de ori pe ora.
Un alt experiment a fost realizat de Robert Heath cam in aceeasi perioada. Experimentele sale controversate au
presupus implantarea chirurgicala a electrozilor in creierele unor pacienti internati in spitale de boli mintale si care
sufereau de tulburari neurologice si psihice precum schizofrenia, epilepsia si depresia. Prin stimularea zonelor din
creier, Heath spera sa obtina vindecarea pacientilor. In urma studiilor, el a concluzionat ca in creier exista o zona
cunoscuta sub numele de “centrul placerii”, un loc care parea sa explice originea biologica a placerii. Aceasta
ideea a fost rapid acceptata, ramanand bine impamantenita, mai ales in cultura populara.
Acum, psihiatrul Morten L. Kringelbach si neurologul Kent Berridge spun ca studiile lui Heath nu numai ca nu au
dus la vindecarea pacientilor, dar nici nu au dus la realizarea progreselor in acest domeniu. Cei doi specialisti
spun ca, de fapt, zona localizata de Heath si substantele chimice despre care vorbeste acesta nu ar avea
implicatii in declansarea placerii, ci a dorintei.
Teoria lui Kringelbach si a lui Berridge a fost confirmata ulterior de un studiu realizat de Xiaoxi Zhuang de la
Universitatea din Chicago. In studiul sau, Zhuang a modificat genetic soareci. Unii dintre acestia aveau prea
multa dopamina, in timp ce altii nu aveau deloc. Specialistul a ales dopamina deoarece zona aleasa de Olds,
Millner si Heath era activata de neurotransmitatorul dopamina. In urma studiului, el a observat ca, desi ce soarecii
fara dopamina nu cautau mancare, le placea ciocolata la fel de mult ca soarecilor sanatosi. In acelasi timp, s-a
constat ca soarecii cu multa dopamina consumau la fel de multa ciocolata ca restul soarecilor si chiar cautau mai
activ hrana. Cu toate acestea, cercetatorii sustin ca nu au putut observa nicio urma de placere pe chipurile micilor
rozatoare, ci mai curand dezgustul.
Acest fenomen poate fi intalnit si la om si poate fi demonstrat in studii asupra dependentei. Abuzul de droguri
aduce o avalansa de dopamina, chiar daca dupa un timp drogul nu mai provoaca placere.
Doua sectiuni ale creierului sunt implicate major in crearea placerii: una este zona externa a nucleului
accumbens, iar cealalta este paladiul ventral, care primeste mare parte din indicatii de la nucleul accumbens.
Atunci cand sunt stimulate, cele doua zone fac ca lucrurile placute sa devina si mai placute. Atunci cand una
dintre arii este lezata, placerea continua sa existe, chiar daca euforia este mai greu de atins.
In acest studiu s-a mai observat si existenta unei zone mici din cortexul orbitofrontal, de asemenea implicata in
senzatia de placere. Atunci cand mancam deva gustos, ca de exemplu o prajitura, zona se activeaza. Insa, pe
mpsura ce continuam sa mancam, zona incepe sa-si reduca activitatea, pana cand nu ne mai place acea
prajitura.
Toate aceste cercetari arata ca nu exista un singur “centru al placerii” in creier, asa cum sugerau studiile mai
vechi, ci un “circuit” complex al placerii, in care sunt implicate mai multe arii cerebrale si anumiti
neurotransmitatori.