Celtii in Transilvania

Originari probabil de undeva de dincolo de Rin, de pe tarmurile joase

ale Marii Nordului, celtii au ocupat, in urma migratiilor, teritoriile de azi ale Frantei, Germaniei, Marii Britanii si Spaniei, constituind o prezenta originala si puternica in Vestul Europei.     Pana la cucerirea Galiei de catre Caesar, celtii au fost cu desavarsire necunoscuti lumii greco-romane. In aceasta perioada insa, progresul celtilor in zona de nord si nord -vest a Mediteranei a continuat, astfel incat "lumea civilizata" macedoneana s-a trezit inconjurata de "barbari”. Herodot scrie despre celti ca erau animati de un spirit razboinic mai aprig chiar decat cel al temutilor germanici; totusi, nu in aceasta trasatura se regaseste originalitatea celtica, ci in creativitatea artistica, in dorinta lor de a-si apropia natura prin intermediul artei, precum si in capacitatea de a lucra metalele cu o maiestrie nemaivazuta. Nu este cunoscut fondul local transilvănean peste care sosesc celţii;această populaţie a pornit din zona cisalpină spre nord şi a coborât pe Dunăre (din această perioadă datează descoperirile de la Sopron din Ungaria). Apoi au urmat primele infiltrări in Transdanubia şi continuarea expansiunii spre est ajungând in Crişana încă din a II-a jumătate a secolului IV î.Chr In nord-vestul României simbioza dintre purtătorii grupului Sanislău-Nir şi celţi este atestată de formele ceramice hallstattiene în aşezările noilor veniţi. In aceeaşi perioadă comunităţile tracice din nordul şi nord-estul Bazinului Carpatic nu sunt influenţate de mişcarea de populaţie a celtilor, aceştia din urmă ne ajungând încă în acele regiuni. Pe baza afirmaţiei lui Trogus Pompeius despre invazia concomitentă a celţilor în Italia şi Pannonia, cer -cetătorul maghiar Szabo Miklos precizează data acesteia în jurul anilor 388-387 î.Chr. Pătrunderea grupurilor celtice in Transilvania a fost plasată de către Jean Moreau la sfârşitul secolului V

î.Chr., pe când Ion Horaţiu Crişan în legătură cu acest aspect sublinia anul 350 î.Chr. ca moment al infiltrări lor.

În ultima perioadă cercetătorii români încearcă punerea în legătură a ocupării Transilvaniei de către celţi cu data primirii soliei acestora de către Alexandru cel Mare în jurul anilor 335-334, undeva la confluenţa Moravei cu Dunărea, la bariera imperiului macedonean. In faţa unui regat bine închegat s-a presupus retragerea celţilor în Transilvania. Principala cale de pătrundere dinspre Câmpia Maghiară pare sa fi fost pe Mureş, itinerar atestat de fibula descoperită la Pecica, judeţul Arad fiind deci cea mai vestică descoperire timpurie din România. Cartografierea descoperirilor celtice din Transilvania pare a fi un sprijin destul de important atât pentru stabilirea căilor de pătrundere cât şi pentru preferinţele triburilor celtice pentru anumite forme de relief cum ar fi podişuri le şi văile râurilor.

O altă ipoteză a aceluiaşi cercetător era pătrunderea concomitentă pe

Someş şi Mureş, aşezându-se în zona de stepă a Transilvaniei unde găsesc o populaţie mai densă. După moartea lui Alexandru cel Mare începe epoca mercenariatului celtic în lumea elenistică. Este perioada când în urma luptelor dintre romani şi tribul celtic al Senonilor (295 şi 280 î.Chr.) scade afluxul transalpinilor în Italia. Tot acum se desfăşoară expediţiile spre sud-vest. Principala acţiune cu interferenţe pentru zona cercetată este expediţia spre Tracia şi in regatele diadohilor, incepută în 279 .

După 225 î.Chr. în urma conflictelor între romani şi tribul Boiilor, aceştia din urmă se retrag în Elveţia. In 193 după înfrângerea definitive în nordul Italiei. Boii vor apare şi se vor stabilii în Bazinul Carpatic până la expansiunea regatului dac sub Burebista. In 210 Î.Chr. regatul celtic Tylis din Tracia cade, urmat de înfrângerea galaţilor de câtre Eumenes din 184 î.Chr. In ciuda înfrângerilor celţii rămân un factor de nelinişte pentru Grecia şi Asia Mică. Din 250 î.Chr. datează primele emisiuni monetare din estul lumii celtice apărute sub influenţă greacă. Scordiscii din zona Belgradului vor invada Macedonia în anul 141 î.Chr. A doua jumătate al secolului II î.Chr. este perioada afirmării romane tot mai puternice. Este perioada acelor schimbări pentru Transilvania care vor pune capăt stăpânirii celtice. In 133 i.Chr. începe expansiunea romană spre zonele celtiberilor. Inaintarea spre Hispania şi in sudul Galiei va avea loc în jurul anului 120 î.Chr. Tot acum vor înainta din zona Danemarcei populaţiile germanice, precum Cimbrii, ameninţănd Bavaria, Boemia de sud, adică zona

Boiilor, care vor rezista până în secolul următor, din care datează primele emisiuni monetare ale acestora. Pe la sfârsitul sec. IV î.Chr. si începutul secolului urmator, se constata avansarea lor, mai mult sau mai putin masiva, spre centrul Transilvaniei. Pe teritoriul de est si nord-est al muntilor Apuseni, în bazinul Tisei si al afluentilor ei, autohtonii învinsi faceau parte din triburile scite sau traco-ilirice, în timp ce pe cursul Muresului erau asezate populatiile dace si o mica comunitate de triburi. Localnicii  de  prin aceste parti au opus o dirza rezistenta, fiind infrinti insa de puterea de soc a celtilor, indelung antrenati in razboaie, cit si de armamentul lor perfectionat. 0 dovada in acest sens o constituie numeroasele arme de fier, aflate in mormintele necropolelor celtice din V tarii. S-au gasit care de lupta, spade, sulite, cutite de lovit, coifuri, scuturi etc. (necropolele de la Apahida, Ciumesti, Curtuiuseni, Ghiris-Tarian,   Aradu-Nou).   Se pare ca autohtonii au fost învinsi în urma unor confruntari de mare intensitate. In Transilvania celtii au pus sub control zonele cele mai fertile pentru agricultura si cresterea animalelor si au valorificat imediat minele de fier si argint. In afara de un mare numar de daci care au preferat regiunile de dealuri si de sub munte, multi indigeni au  ramas in teritoriile cucerite, adesea in  comunitatile  celtice. Se presupune ca, dupa o perioada de ciocniri între patura dominanta celta si populatia autohtona a dacilor, între ele s-au stabilit raporturi de convetuire: în zonele locuite, prezenta acestora din urma este atestata de obiecte care, din punct de vedere stilistic si tehnic, apartin perioadei anterioare cuceririi.

Din teritoriul Romaniei, numai Transilvania si Banatul au intrat sub dominarea directa a purtatorilor culturii La Tene. Provinciile extracarpatice nu au fost cucerite, dar au fost adesea tributare influentelor

politice si  culturale  ale  acestora.  Nici  un izvor literar antic nu 

mentioneaza direct numele triburilor care au patruns in partile apusene ale Romaniei. Totusi, pe baza datelor arheologice, confruntate cu informatiile de mai tirziu ale lui Caesar si Ptolemeu (sec.  I  i.Chr.- II d.Chr.)  se  pare ca  N Crisanei si Campia transilvana au fost stapinite de puternicele triburi ale anartilor care isi aveau centrul puterii lor in bazinul superior al Tisei.

In Oltenia s-au gasit 40 de puncte arheologice celtice si ale scordiscilor (celti amestecati cu traci, iliri, etc.). Acestea confirma convietuirea pasnica a

dacilor si celtilor pe parcursul a doua secole, dupa care celtii au fost asimilati.Triburile celtice care au intrat în contact cu dacii au fost boii, tauriscii si scordiscii.

De remarcat este asemanarea semnificatiei denumirilor primelor doua triburi. Celtii cei mai viteji purtau coifuri împodobite cu coarne de bou/taur. Probabil ca de aici provin si denumirile date celor doua triburi, denumiri care desi au fost preluate ca atare în istorie, parca au fost date în limba româna, neavând traduceri atât de apropiate în vreo alta limba.

    " La unele coifuri sunt fixate coarne, la altele capete - în relief - de pasari sau dobitoace. Multi îsi acopera pieptul cu zale de fier. Altii, drept platosa au doar pielea lor si se lupta goi" (Diodor). 

" În fata au fost asezati tauriscii si boii cisalpini pentru a face fata romanilor. Ei si-au asezat pe flancuri carutele si carele, iar prada de razboi era pe unul din dealurile de lânga drumul aflat sub paza.(...) Insurbres si Boii erau îmbracati în pantaloni si mantii usoare, dar tribul Cesate, din trufie si îndrazneala, si-au aruncat hainele de pe ei si s-au dus dezbracati în fata ostirii, neavând altceva decât armele." (Polybius)

Primele patrunderi celtice in V Romaniei s-au petrecut in a doua jumatate a sec. IV i.Chr. Instalarea lor insa in masa dateaza de la sfirsitul acestui veac si de la inceputul acelui urmator (La Tene B1 - B2, dupa cronologia P. Reinecke - Kramer). Ei  au  ocupat indeosebi regiunile de podis si de cimpie ale Transilvaniei, iar de partea cealalta a Muntilor Apuseni, intregul ses al Crisanei. Aceste teritorii au fost cucerite de la dacii timpurii, de la o mica formatiune scitica asezata mai demult in bazinul superior al Muresului si a celor doua Tirnave, precum si  de  la  populatiile  scito-traco-ilire din bazinul Tisei, Crisurilor si a Muresului inferior (cultura Szentes-Vekerzug-Chotin). 

Cultura materiala a celor învinsi era inferioara celei a cuceritorilor. Arheologic, s-a constatat un transfer firesc de forme si tehnici noi catre populatia dominata si comunitatile dace ramase autonome, ca urmare a unei probabile retrageri a populatiei spre zonele deluroase si de munte, mai fertile. Cercetarile arheologice atesta faptul ca civilizatia adusa de celti în partea de vest a teritoriului actual al României a atins nivele tehnico-expresive superioare, în sec. III î.Chr., necropolele celtice rareori cuprind un numar mai mare de 50-70 morminte. De la aceasta regula fac exceptie numai doua necropole, acela de la Piscolt (judetul Satu Mare) si Fântînele (jud. Bistrita Nasaud), care sunt formate din 150 morminte. Daca la aceasta

mai adaugam si faptul ca prezenta celta în partea de vest a României este atestata în peste 150 de asezari si necropole, avem o idee mai clara despre modul în care o populatie razboinica a controlat un teritoriu destul de întins, folosind caile naturale de comunicatie.

In comunitatile tribale celte prezente pe teritoriul României se pare ca

diferentierile sociale n-au fost prea puternice. Inventarul mormintelor lasa de banuit pozitia speciala pe care o aveau razboinicii si, mai ales, anumiti sefi ai clanului înmormântati cu armele si vesmintele lor bogat ornamentate. Chiar si în mormintele sotiilor lor s-a gasit un bogat trusou funerar format din fibule, siraguri, bratari, cordoane din lanturi etc., totul la un loc cu ofrande depuse în vase de o calitate modesta, prelucrate prin strunjire. Ceramica autohtonilor, gasita atât în asezarile în care acestia locuiau împreuna cu celtii cât si în asezarile unde traiau în mod autonom, este prelucrata înca manual. Pe baza descoperirilor arheologice se poate constata faptul ca, desi cultura celtilor stabiliti în zonele transilvane apartine tipologic culturii celte central-europene si occidental, anumite caracteristici sunt rezultatul unei “contaminari” produse prin impactul cu populatiile cu care au venit în contact. Cultura dacilor in cursul celor doua veacuri de dominare celtica continea inca multe din trasaturile proprii specifice primei epoci a fierului, fiind inferioara celei  celtice  aflata  in  plin  apogeu al dezvoltarii sale. A fost, asadar, in firea  lucrurilor  ca  populatia  indigena sa primeasca multe influente de la cei veniti dar si sa transmita multe din obiceiurile si produsele sale, vehiculind totodata din teritoriile extracarpatice, traco-getice si grecesti, produse meridionale. Manifestarile culturii celtice in Romania si mai ales in Transilvania nu difera prea  mult de  acelea din centrul Europei, mai ales din spatiile vecine noua (Ungaria si Slovacia). Cele mai multe produse de uz comun, unelte, arme, podoabe, urmeaza aceeasi moda, a epocii,  ca pretutindeni in  lumea celtica.  Exista  doar uneori  un  decalaj  in  timp,  in  sensul  ca  unele obiecte lucrate in atelierele din V si  central  Europei  ajungeau  la  celtii transilvaneni mai tirziu, in timp ce atelierele   occidentale   introduceau intre  timp  produse  noi.  De  aici, unele dificultati de atribuire in cadrul manifestarilor fie artistico-culturale (stilul  sever,  liber  si  neosever),  fie de ordin cronologic. Desi numarul obiectelor de valoare artistica aflate pe teritoriul tarii noastre nu este prea mare, sint de relevat citeva piese rare chiar in vestul  celtic. Asa de pilda, este impunatorul coif de fier, deasupra caruia se inalta o pasare de prada. cu aripile desfacute (Ciumesti), simbol legat de credinta ca zeita Morrigan isi trimite corbii sa adune victime de pe campul de batalie. Purtand un corb pe coif, celtii sperau sa insele corbii zeitei. Un alt coif este acela zis „de la

Silivas", a  carei  aparatoare  de  ceafa  este decorata cu motive specifice stilului liber.

Chiar daca în necropolele celtice, situate în partea de vest a României, s-

au descoperit morminte fie de înhumare, fie de incinerare în urna, în majoritatea mormintelor ritualul este acela de incinerare într-o groapa, practica neuzuala la celtii din Europa centrala si de vest, dar foarte comuna la tracii din grupul cultural Szentes-Vekerzug. Din cele aproape 140 de locuri unde s-au descoperit pina in prezent, in  Transilvania  si Crisana, necropole  si asezari apartinind celtilor, reiese clar ca perioada lor de maxima inflorire apartine sec. III i Chr. Mestesugarilor li se puneau uneori in morminte uneltele meseriei lor  (causul pentru  turnat fierul  topit,  rindeaua  si  foarfecele pentru tuns, ori briciul cu piatra de ascutit pentru ras). Sunt si morminte sarace care aproape nu contin obiecte, dar ofranda funerara este de obicei nelipsita. In cimitirile din V tarii se intilnesc morminte de inhumane si de incinerate in urna, dar marea majoritate a acestor necropole contin  inmormitari 

de  incinerare, fie  in groapa. Este o forma ritual funerara neobisnuita la

celtii din V si centrul Europei.  Probabil ca acest obicei, cunoscut in afara de Transilvania, in NE Ungariei si SV Slovaciei, a fost preluat de la tracii timpurii care au contribuit la constituirea culturii tarzii hallstattiene Szentes-Vekerzug. In “suita” ceramicii celtilor stabiliti între Tisa si Carpati se regasesc, în plus, tipologii greco-trace (brose, cesti etc), care nu se afla printre descoperirile celte din Europa centrala si de vest. In mormintele si asezarile celte din spatiul intercarpatic s-au gasit obiecte de lux de provenienta greaca certa, ceea ce nu exclude contactul - prin intermediul traco-getilor - cu coloniile grecesti de la Marea Neagra. Alte obiecte, descoperite în asezarile si necropolele celte din Transilvania indica limpede contactul cu populatiile gete, situate la nordul si sudul Dunarii, si cu tracii din sud. Daca luam în considerare si trasaturile provenite din mediul dac se poate afirma ca, începând din sec. III î.Chr., în lumea celta stabilita în Transilvania, la est si vest de Apuseni, au fost asimilate o serie de aspecte culturale, care au dat nastere unor noi forme. Dupa destramarea efectiva a dominatiei celte în zona, în sec. II î.Chr., multe dintre aspectele ultimei faze a culturii celte se vor regasi în cultura materiala a dacilor. Aceasta “asociere” de tip cultural “sui generis” este sintetizeata în expresia

semnificativa a baterii monedelor. In lumea celta din sec. III î.Chr. si chiar dupa aceea, au circulat monede care nu erau altceva decât imitarea unor monede grecesti, a monedelor macedonene si a dinarilor republicani romani.     

Celtii stabiliti in Dacia si anume cei asezati in partile de NV par sa fi

batut, in asociere cu  dacii, unele tipuri monetare de argint,  imitatii dupa tetradrahmele lui Filip II, in a doua jumatate a sec. III i.Chr. In rindul acestor emisiuni monetare s-ar integra unele tipuri de felul celor din tezaurele de la Tulghies-Miresu Mare (jud.  Maramures)  si  Silindia  (jud. Arad). Ele sint de o buna executie tehnica, variate ca tipuri, batute dintr-un argint cu titlul foarte ridicat. In afara acestor monede se mai cunosc in Dacia citeva emisiuni celtice din sec. I i.Chr., venite din Slovacia, din zona locuita de tribul celt al  boilor. Monedele respective, tetradrahme de argint, sint de  tipul  BIATEC  si  NONNOS, nume ale unor sefi de triburi. In Dacia ele se cunosc doar prin citeva descoperiri si anume:  Geoagiul de Jos  (jud. Hunedoara), Noul  (jud. Sibiu) si Tamadaul Mare (jud. Ilfov). Prezenta lor in Dacia este pusa in legatura cu campania lui Burebista impotriva  boiilor,  cu  care  prilej ar fi fost aduse, de catre luptatorii daci, si aceste monede. Efectele perturbatiilor s-au facut simtite si in mediul celt din Dacia preromana, aici poate mai accentuate si din cauza cresterii puterii dacilor, protejati de regiunile de munte. Din a doua jumatate a sec- II i.Chr., numarul  celtilor  este  in  vizibila  descrestere. Putine sint mormintele lor ce pot fi datate in aceasta vreme. Este posibil  ca unele  grupari celtice sa se fi  dacizat si sa  se  fi  pierdut in  masa localnicilor,  iar altele  sa se fi reintors in cimpia Tisei si in Slovacia, de unde plecasera probabil cu doua veacuri inainte. Nu este exclus de asemenea, ca dacii la inceputul puterii  lor,  atit  de  covirsitoare  mai tirziu in vremea lui Burebista, sa-i fi izgonit din Transilvania. Oricum,  la sfirsitul sec. II i.Chr. si la inceputul sec. I i.Chr., nu se mai constata arheologic prezenta lor efectiva. Ulterior, la Tisa, la Dunarea  mijlocie, in  Slovacia  si Moravia,  prin  anii  60 i.Chr., puternicele unitati ale daco-getilor lui Burebista infring si nimicesc triburile  boiilor, anartilor, eraviscilor si ale  scordiscilor. In  general  influentele celtice din spatiile extracarpatice nu se dovedesc prea puternice.

Celtii in Transilvania

Nedelea Luciana Arheologie

Bibliografie:

Grigore Arbore - Celtii in Transilvania

Németi 1990 - I. Németi, Problema relaţiilor dintre traci şi celţi în nord-vestul României în lumina izvoarelor arheologice, în SympThrac, 8, 1990, p. 50 – 56;

Zirra 1975 – Vl. Zirra, Aspects of the relations between dacian and celts in Transylvania (4 th-2 nd centuries B. C.), în vol. Relations between the autochthonous population and the Migratory Populations,p. 25-34