Curtea nu pune la dispozitie aparatori din oficiu. De asemenea, nu exista formular tipizat privind intinderea reparatiilor si pretentiilor. Nici jurisprudenta nu este uniforma in acest sens (de multe ori

despagubirile pentru bunuri au fost mai mari -1.300.000 euro in cazul Beyeler c. Italia- decat cele pentru incalcarea art. 3 interdictiei de a fi supus torturii -500.000 euro in Selmouni v. Franta).

Ramane la latitudinea Curtii sa aprecieze, in functie de ceea ce solicitati (reparatie materiala si/sau morala).

Reparatii morale s-au acordat pentru incalcarea art. 3 si art. 5 (caz Nikolova v. Bulgaria, T.W. v, Malta etc.etc.) iar reparatiile materiale vin ca o consecinta.

Cat priveste limba de corespondenta poate fi foarte bine Limba romana (daca ati trimis formular tipizat ati vazut).Succes,

EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS

411

28.7.99

Press release issued by the Registrar

JUDGMENT IN THE CASE OF SELMOUNI v. FRANCE

In a judgment delivered at Strasbourg on 28 July 1999 in the case of Selmouni v. France, the European Court of Human Rights held unanimously that there had been a violation of Article 3 (prohibition of torture) and Article 6 § 1 (right to a hearing within a reasonable time) of the European Convention on Human Rights. Under Article 41 (just satisfaction) of the Convention, the Court awarded the applicant 500,000 French francs for pecuniary and non-pecuniary damage, and 113,364 French francs for legal costs and expenses.

1. Principal facts

The applicant, Ahmed Selmouni, a Netherlands and Moroccan national, was born in 1942 and is currently in prison in Montmédy (France).

The applicant was held in police custody in Bobigny from 25 to 29 November 1991 and questioned by police officers from the Seine-Saint-Denis Criminal Investigation Department in connection with drug-trafficking proceedings. While he was in police custody he was examined six times by doctors, which resulted in six medical certificates being drawn up. When he was brought before the investigating judge (in proceedings in which he was ultimately sentenced to fifteen years’ imprisonment in a judgment of Bobigny Criminal Court of 7 December 1992), the judge took the initiative of ordering an expert medical report. After being placed in detention, the applicant was again examined by the doctor from the medical department of Fleury-Mérogis prison. On 7 December 1991 the expert appointed by the investigating judge examined him and listed the visible injuries on his body, concluding that they had been sustained at a time which corresponded to the period of police custody. On 1 December 1992 the applicant was questioned about the events for the first time by an officer of the National Police Inspectorate. The record of the interview was sent to the Bobigny Public Prosecutor on 2 December 1992.

On 1 February 1993 the applicant lodged a criminal complaint together with an application to join the proceedings as a civil party for "assault occasioning actual bodily harm resulting in total unfitness for work for more than eight days; assault and wounding with a weapon (namely a baseball bat); indecent assault; assault occasioning permanent disability (namely the loss of an eye); and rape aided and abetted by two or more accomplices, all of which offences were committed between 25 and 29 November 1991 by police officers in the performance of their duties". On 22 February 1993 a judicial investigation was opened in the Bobigny tribunal de grande instance into the complaint lodged both by the applicant and by another person who had been taken into police custody. An identity parade was organised on 10 February 1994. The applicant picked out four police officers (a fifth officer being identified by the other civil party on 7 March 1996). In a judgment of 27 April 1994 the Court of Cassation decided to remove the case from the Bobigny investigating judge and transfer it to a judge attached to the Versailles tribunal de grande instance, in the interests of the proper administration of justice. The identified police officers were charged in January, February and March 1997. On 21 October 1998 they were committed for trial at the Criminal Court on charges of assault occasioning unfitness for work for less than eight days and indecent assault committed collectively and with violence and coercion. In a judgment of 25 March 1999 the Versailles Criminal Court sentenced the police officers to three years’ imprisonment, except for the one who had been in charge, in respect of whom it handed down a four-year prison sentence and issued a warrant for his immediate arrest. In a judgment of 1 July 1999 the Versailles Court of Appeal

convicted the police officers of assault with or under the threat of the use of a weapon, occasioning total unfitness for work for less than eight days in the case of Mr Selmouni and more than eight days in the case of the other victim, by police officers in the course of their duty and without legitimate reason. The police officers were given suspended prison sentences of twelve to fifteen months, except for the one who had been in charge, who was sentenced to eighteen months’ imprisonment, of which fifteen months were suspended.

2. Procedure and composition of the Court

The application was lodged with the European Commission of Human Rights on 28 December 1992. Having declared the application admissible, the Commission adopted a report on 11 December 1997 in which it established the facts and expressed the unanimous opinion that there had been a violation of Articles 3 and 6 § 1 of the Convention. It referred the case to the Court on 16 March 1998. The Netherlands Government also brought the case before the Court.

Under the transitional provisions of Protocol No. 11 to the Convention, the case was transmitted to the Grand Chamber of the European Court of Human Rights on 1 November 1998, the date on which the Protocol entered into force.

Judgment was given by the Grand Chamber of 17 judges, composed as follows:

Luzius Wildhaber (Swiss), PresidentLuigi Ferrari Bravo (Italian),Giovanni Bonello (Maltese),Lucius Caflisch (Swiss),Pranas Kuris (Lithuanian),Jean-Paul Costa (French),Willi Fuhrmann (Austrian),Karel Jungwiert (Czech),Marc Fischbach (Luxemburger),Boštjan Zupancic (Slovenian),Nina Vajic (Croatian),John Hedigan (Irish),Wilhelmina Thomassen (Dutch),Margarita Tsatsa-Nikolovska (FYROMacedonia),Tudor Pantiru (Moldovan),Rait Maruste (Estonian),Kristaq Traja (Albanian), Judges,

and also Maud de Boer-Buquicchio, Deputy Registrar.

3. Summary of the judgment

Complaints

The applicant complained that, on account of ill-treatment which he alleged he had suffered during police custody and the length of the proceedings relating to his criminal complaint and application to join the proceedings as a civil party, there had been a violation of Article 3 of the European Convention on Human Rights, which prohibits torture and inhuman and degrading treatment, and of Article 6 § 1 of the Convention, which guarantees the right to a decision on civil rights and obligations within a "reasonable time".

Decision of the Court

The Government’s preliminary objections

The Government’s main submission, which was the same as that made before the Commission, was that the complaint based on Article 3 could not be examined by the Court as the case stood because the applicant had not exhausted domestic remedies. The Government submitted that the applicant’s application to join the criminal proceedings against the police officers as a civil party was an ordinary remedy sufficient to afford redress for the alleged damage.

After examining the facts, the Court formed the opinion that the issue was not so much whether there was an inquiry, since it appeared to have been conclusively established that there had been one, as whether it had been conducted diligently, whether the authorities had been determined to identify and prosecute those responsible and, accordingly, whether the inquiry had been "effective". The Court considered that Mr Selmouni’s allegations, which – as had been clear from the medical certificates of which the authorities were aware – amounted at the very least to an arguable claim, were particularly serious, in respect of both the alleged facts and the status of the persons implicated.

The Court considered that the authorities had not taken the positive measures required in the circumstances of the case to ensure that the remedy referred to by the Government was effective. Accordingly, given the lack of convincing explanation by the Government as to the "effectiveness" and "adequacy" of the remedy they had relied on, that is, a criminal complaint together with an

application to join the proceedings as a civil party, the Court considered that the remedy available to the applicant was not, in the instant case, an ordinary remedy sufficient to afford him redress in respect of the violations he had alleged. While emphasising that its decision was limited to the circumstances of this case and should not be interpreted as a general statement to the effect that a criminal complaint together with an application to join the proceedings as a civil party is never a remedy which must be used in the event of an allegation of ill-treatment during police custody, the Court decided that the Government’s objection on grounds of failure to exhaust domestic remedies could not be upheld.

Article 3 of the Convention

As regards the establishment of the facts, the Court noted the existence of several medical certificates containing precise and concordant information, and the lack of any plausible explanation of how the injuries had been caused. As well as that, it was of the opinion that, in the context of the complaint submitted for its examination, those of the allegations in Mr Selmouni’s statements that were not supported by the medical reports could also be considered to have been established, excepting the allegations of rape and loss of visual acuity.

The Court found that all the injuries recorded in the various medical certificates and the applicant’s statements regarding the ill-treatment to which he had been subjected while in police custody established the existence of physical and – undoubtedly (notwithstanding the regrettable failure to order a pyschological report on Mr Selmouni after the events complained of) – mental pain and suffering. The course of the events also showed that pain and suffering had been inflicted on the applicant intentionally for the purpose of, inter alia, making him confess to the offence which he had been suspected of having committed. Lastly, the medical certificates annexed to the case file showed clearly that the numerous acts of violence had been directly inflicted by police officers in the performance of their duties.

The acts complained of had been such as to arouse in the applicant feelings of fear, anguish and inferiority capable of humiliating and debasing him and possibly breaking his physical and moral resistance. The Court therefore found elements which were sufficiently serious to render such treatment inhuman and degrading.

In other words, it remained to establish in the present case whether the "pain or suffering" inflicted on Mr Selmouni could be defined as "severe" within the meaning of Article 1 of the United Nations Convention against Torture, which

came into force on 26 June 1987. The Court considered that this "severity" was, like the "minimum severity" required for the application of Article 3, in the nature of things, relative; it depended on all the circumstances of the case, such as the duration of the treatment, its physical or mental effects and, in some cases, the sex, age and state of health of the victim, etc.

The Court was satisfied that a large number of blows had been inflicted on Mr Selmouni. Whatever a person’s state of health, it could be presumed that such intensity of blows would cause substantial pain. Moreover, a blow did not automatically leave a visible mark on the body. However, it could be seen from the expert medical report of 7 December 1991 that the marks of the violence Mr Selmouni had endured had covered almost all of his body.

The Court also observed that the applicant had been subjected to a certain number of acts which would have been heinous and humiliating for anyone, irrespective of their condition.

The Court noted, lastly, that the above events had not been confined to any one period of police custody during which – without this in any way justifying them – heightened tension and emotions might have led to such excesses. It had been clearly established that Mr Selmouni had endured repeated and sustained assaults over a number of days of questioning.

Under these circumstances, the Court was satisfied that the physical and mental violence, considered as a whole, committed against the applicant’s person had caused "severe" pain and suffering and had been particularly serious and cruel. Such conduct had to be regarded as acts of torture for the purposes of Article 3 of the Convention.

Article 6 § 1 of the Convention

The Court considered that the period to be taken into consideration in examining the length of the proceedings with regard to the "reasonable time" requirement laid down in Article 6 § 1 had begun when the applicant had expressly lodged a complaint while being interviewed by an officer of the National Police Inspectorate, that is, on 1 December 1992. The Court noted that this simple form of criminal complaint was a remedy afforded by French law and that the Public Prosecutor had been informed of the applicant’s complaint as early as 2 December 1992, when the record of the interview by the officer had been transferred to him. Having regard to the nature and extreme seriousness of the alleged acts, the Court did not consider that it should take as the starting-point 1 February 1993, the date on which the applicant had lodged

a criminal complaint and an application to join the proceedings as a civil party or, a fortiori, the date on which that complaint and application had been registered.

The Court noted that the proceedings, which are still pending since an appeal on points of law may be brought, had already lasted more than six years and seven months. Irrespective of the Government’s acknowledgement that, regard being had to the seriousness of the alleged facts, the overall length of the proceedings had been excessive, the Court considered that its conclusions with regard to the admissibility of the complaint based on Article 3, in particular the finding that a number of delays had been attributable to the judicial authorities, resulted in a finding that this complaint was well-founded.

The Court considered that the "reasonable time" prescribed by Article 6 § 1 had been exceeded.

Accordingly, there had been a violation of Article 6 § 1 of the Convention on account of the length of the proceedings.

Article 41 of the Convention

(a) Damages - Costs and expenses

Having regard to the extreme seriousness of the violations of the Convention of which Mr Selmouni was a victim, the Court considered that he had suffered personal and non-pecuniary injury for which the findings of violations in its judgment did not afford sufficient satisfaction. Considering, having regard to its previous conclusions, that the question of the application of Article 41 was ready for decision, and making its assessment on an equitable basis as required by that Article, it awarded him 500,000 French francs.

The Court considered reasonable only the applicant’s claim for costs and expenses incurred before the Commission and the Court, namely 113,364 French francs. It awarded him that amount in full, less the amounts received in legal aid from the Council of Europe which had not already been taken into account in the claim.

(b) Request for transfer to the Netherlands

The applicant requested a transfer to the Netherlands to serve the remainder of his sentence there.

The Netherlands Government, having regard to the circumstances of the case, supported the applicant’s request, observing that the two States concerned were parties to the Convention on the Transfer of Sentenced Persons of 21 March 1993.

The Court reiterated that Article 41 did not give it jurisdiction to make such an order against a Contracting State.

(c) Request for a declaration that the sums in question should be exempt from attachment

The applicant pointed out that he had been ordered to pay, jointly and severally with the other persons convicted in the proceedings against them, a customs fine of 12 million French francs. Accordingly, the applicant asked the Court to specify in its judgment that the sums awarded under Article 41 should be exempt from attachment.

The Court considered that the compensation fixed pursuant to Article and due by virtue of a judgment of the Court should be exempt from attachment. It would be incongruous to award the applicant an amount in compensation for, inter alia, ill-treatment constituting a violation of Article 3 of the Convention and costs and expenses incurred in securing that finding if the State itself were then to be both the debtor and creditor in respect of that amount. Although the sums at stake were different in kind, the Court considered that the purpose of compensation for non-pecuniary damage would inevitably be frustrated and the Article 41 system perverted if such a situation were to be deemed satisfactory. However, the Court did not have jurisdiction to accede to such a request. It therefore had to leave this point to the discretion of the French authorities.

The Court’s judgments are accessible on its Internet site (http://www.dhcour.coe.fr) on the day of their delivery.

Registry of the European Court of Human RightsF – 67075 Strasbourg CedexContacts: Roderick Liddell (telephone: (0)3 88 41 24 92)or Emma Hellyer (telephone: (0)3 90 21 42 15)Fax: (0)3 88 41 27 91

The European Court of Human Rights was set up in 1959 in Strasbourg to deal with alleged violations of the 1950 European Convention on Human Rights. On 1 November 1998 a full-time Court was established, replacing the original two-tier system of a part-time Court and Commission.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului Sectiunea a patra Corsacov versus Moldova (Cererea nr.18944/02) Hotarire din 04.04.2006 * * * Aceasta hotarire va deveni definitiva in conditiile prevazute de articolul 44 §2 al Conventiei. Ea poate fi supusa unei revizuiri editoriale. In cauza Corsacov v. Moldova, 1. Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectiunea a Patra), in sedinta Camerei compusa din: Sir Nicolas Bratza, presedinte, Dl G.Bonello, Dl.K.Traja, Dl S.Pavlovschi, Dl L.Garlicki, Dra L.Mijovic, Dl J.Sikuta, judges, si Dl M.O’Boyle, Grefierul Sectiunii, Dupa ce a deliberat in secret la 14 martie 2006, Pronunta urmatoarea hotarire, care a fost adoptata la aceeasi data: PROCEDURA 2. Cazul a rezultat dintr-o cerere (nr. 18944/02) impotriva Republicii Moldova, depusa la Curte in conformitate cu prevederile articolului 34 al Conventiei Europene pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale („Conventia”) de catre Mihai Corsacov („reclamant”), la 6 august 2001. 3. Reclamantul a fost reprezentat de catre Dra Doina Straisteanu, care a actionat initial in numele „Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova”, o organizatie non-guvernamentala cu sediul la Chisinau, iar ulterior de sine statator. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de catre Agentul sau, Dl Vitalie Parlog. 4. Reclamantul a pretins ca el a fost supus unei brutalitati grave din partea politiei si ca autoritatile au omis sa desfasoare o investigatie adecvata a incidentului, ceea ce constituie o incalcare a articolului 3. El de asemenea se plinge de incalcarea articolului 13 al Conventiei. 5. Cererea a fost repartizata celei de a Patra Sectiuni. La 22 iunie 2004 o Camera din cadrul acestei Sectiuni a decis sa comunice cererea Guvernului. 6. La 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componenta Sectiunilor sale (articolul 25 §1 al Regulamentului). Aceasta cauza a fost repartizata celei de-a Patra Sectiuni nou infiintate (articolul 25 §1 al Regulamentului). 7. Printr-o decizie care dateaza din 13 septembrie 2005, Curtea a declarat cererea ca fiind admisibila. 8. Reclamantul si Guvernul au prezentat fiecare observatiile lor cu privire la fondul cauzei (articolul 59 §1 al Regulamentului). IN FAPT I. CIRCUMSTANTELE CAUZEI 9. Reclamantul s-a nascut in 1981 si traieste in Carpineni, Moldova.

10. La 9 iulie 1998 reclamantul, care pe atunci avea virsta de saptesprezece ani, a fost arestat fiind acuzat de furt. In timp ce era condus spre masina de politie el a incercat sa arunce un cutit din buzunar. Dupa ce au fost atentionati de un trecator, ofiterii de politie A.Tulbu si V.Dubceac l-au aruncat pe reclamant la pamint. Conform spuselor reclamantului, ei de asemenea l-au lovit in fata si i-au pus catusele. De asemenea, reclamantul pretinde ca ei l-au agresat pe parcursul drumului spre sectia de politie. 11. La sectia de politie, dupa spusele reclamantului, ofiterii au continuat sa-l bata pe durata audierii. Ei l-au lovit cu picioarele, i-au aplicat lovituri cu pumnii si l-au batut cu bastoane pe toata suprafata corpului si pe talpile picioarelor pentru a obtine o recunoastere a vinovatiei. Pe parcursul batailor el a fost incatusat. El a fost de asemenea suspendat de o bara de metal o perioada indelungata de timp. Guvernul neaga aceste alegatii. 12. La 10 iulie 1998 reclamantul pretinde ca a fost dus de catre politistii care l-au arestat in padure pentru reconstituirea faptelor. El pretinde ca a fost batut pe parcursul drumului spre padure. In padure, unul din ofiterii de politie i-a pus pistolul la timpla si l-a amenintat ca-l impusca daca nu-si recunoaste vina. El a fost eliberat din detentie in seara acelei zile. Din documentele prezentate de catre parti reiese ca reclamantul a recunoscut ca a comis furtul. Totusi, ulterior urmarirea penala impotriva sa a fost incetata din motivul lipsei „elementelor constitutive” ale infractiunii. 13. Conform Guvernului, reclamantul nu a fost amenintat cu arma de catre ofiterii de politie, deoarece acestia nu l-au insotit in padure. El a fost luat in padure in scopul efectuarii investigatiilor, dar nu in vederea reconstituirii faptelor. 14. La 11 iulie 1998, starea sanatatii reclamantului s-a inrautatit si mama sa l-a dus la un medic, care a stabilit ca el a suferit o trauma cranio-cerebrala si are sindromul cerebral post-contuzie. 15. La 13 iulie 1998 un medic legist a examinat reclamantul si a stabilit prezenta unor vinatai surii-galbui de 3 x 2 cm si de 6 x 5 cm in jurul ochiului sau drept, urechii sale drepte, buzelor si pe talpa piciorului sau sting. Tesutul moale de pe cap, precum si dintii sai din partea dreapta provocau durere la atingere. Medicul a conchis ca leziunile corporale puteau fi provocate de lovituri cu un obiect contodent, posibil in conditiile descrise de catre reclamant si corespund categoriei de leziuni corporale usoare. 16. La 13 iulie 1998 mama reclamantului a depus o plingere penala la procuratura raionului Hincesti, solicitind instituirea urmaririi penale impotriva ofiterilor de politie care i-au aplicat un tratament rau fiului sau si l-au amenintat cu moartea. 17. La 14 iulie 1998, un ORL-list a examinat reclamantul si a conchis ca el suferea de hyperaemie si ca a suferit o perforare centrala a membranei timpanului drept. 18. La 28 iulie 1998 un alt specialist a ajuns la concluzia ca reclamantul suferea de otita acuta post traumatica in partea dreapta si de otita agnogenica in partea stinga cu surditate de perceptie. 19. Intre 14 si 25 iulie, 30 iulie si 22 august, 2 si 17 septembrie si 14 octombrie si 3 noiembrie 1998 reclamantul a fost spitalizat cu diagnosticul de trauma cerebrala si surditate de perceptie brusc instalata. 20. La 3 august 1998 mama reclamantului a fost informata de catre procuratura Hincesti ca plingerea sa a fost respinsa din motivul lipsei „elementelor constitutive” ale infractiunii. Ea a depus plingere impotriva acestei decizii la procurorul ierarhic superior.

21. La 21 august 1998 mama reclamantului a primit o scrisoare de la un procuror ierarhic superior din procuratura Hincesti, prin care era informata ca plingerea sa a fost respinsa. Ea a atacat aceasta decizie la Judecatoria Hincesti. 22. La 16 noiembrie 1998 Judecatoria Hincesti a anulat decizia procurorului de respingere a plingerii reclamantului cu privire la tratamentul rau aplicat si a ordonat desfasurarea unei anchete suplimentare. Ea a constat printre altele ca nu era disputat faptul ca reclamantul a suferit leziunile sale corporale pe data de 9 iulie 1998, fie la sectia de politie sau in drum spre aceasta; totusi circumstantele nu erau clare. Judecatoria de asemenea a constatat ca procuratura Hincesti nu a acordat suficienta atentie faptului ca incepind din 9 iulie 1998 reclamantul permanent era supus tratamentului medical in spital si astfel a fost lipsit de posibilitatea de a frecventa scoala. 23. La 15 ianuarie 1999 procuratura Hincesti a adoptat o noua decizie prin care din nou a refuzat sa instituie urmarirea penala impotriva ofiterilor de politie care se pretinde ca au aplicat un tratament rau inculpatului. In decizie se mentiona printre altele ca leziunile suferite de reclamant au fost cauzate de caderea sa din 9 iulie 1998, atunci cind ofiterii de politie au trebuit sa-l arunce la pamint pentru a contracara atacatul sau cu un cutit asupra unuia din ei. Decizia se baza pe o expertiza medicala din data de 14 ianuarie 1999 care mentiona ca leziunile ar fi putut fi cauzate fie de un obiect contodent, fie de o cadere. Mama reclamantului s-a adresat Procuraturii Generale. 24. La 25 februarie 1999 Procuratura Generala a clasat decizia din 15 ianuarie 1999 ca fiind „prematura” si dosarul a fost retrimis procuraturii din raionul Hincesti pentru revizuire. Procuratura a constatat printre altele ca investigatia a omis sa elucideze circumstantele pretinsului atac cu cutitul comis de catre reclamant asupra unuia dintre ofiterii de politie. 25. La 15 martie 1999 Procuratura raionului Hincesti a emis o noua decizie prin care a refuzat instituirea urmaririi penale impotriva ofiterilor de politie pe temeiul ca actiunile lor nu au intrunit nici un element al infractiunii. 26. La 25 martie 1999 procurorul ierarhic superior a clasat decizia din 15 martie 1999 din motivul ca pretinsul atac cu cutitul al reclamantului impotriva unui ofiter de politie nu a fost investigat corespunzator. 27. La 9 aprilie 1999 Procuratura raionului Hincesti a adoptat o noua decizie prin care din nou a refuzat instituirea urmaririi penale impotriva ofiterilor de politie, deoarece actiunile lor au fost justificate. In acelasi timp, procuratura a constatat ca reclamantul nu a atacat vreun ofiter de politie cu cutitul, dar mai degraba ofiterul de politie a crezut ca exista un risc ca el sa fie atacat. Mama reclamantului a adresat o plingere impotriva acestei decizii procurorului ierarhic superior. 28. La 1 mai 1999 procurorul ierarhic superior a clasat decizia din 9 aprilie 1999 si a ordonat instituirea urmaririi penale impotriva celor doi ofiteri de politie. 29. La o data nespecificata, reclamantul a depus o plingere la Ministerul Afacerilor Interne. 30. La 14 iunie 1999 Ministerul Afacerilor Interne a informat reclamantul ca vor fi aplicate sanctiuni disciplinare impotriva ofiterilor de politie A.Tulbu si V.Dubceac numai daca va fi constatata vinovatia lor.

31. La 20 septembrie 1999 procuratura Hincesti a adoptat decizia de refuz de instituire a urmaririi penale. Decizia a constatat printre altele ca reclamantul a avut in cutit in mina sa, dar ca el nu a incercat sa atace vreun ofiter de politie. Mama reclamantului a depus o plingere impotriva acestei decizii. 32. La 18 noiembrie 1999 procurorul ierarhic superior din cadrul procuraturii Lapusna a respins aceasta plingere. In decizie se prevedea, printre altele ca leziunile corporale ale reclamantului au fost cauzate in urma caderii sale din 9 iulie 1998 cind reclamantul a incercat sa arunce cutitul sau, dar ofiterii de politie au crezut ca el va folosi cutitul impotriva lor si l-au aruncat la pamint. Starea sanatatii reclamantului era „normala” si nici un martor nu a vazut ca ofiterii de politie l-au batut. Mama reclamantului a depus o plingere impotriva acestei decizii. 33. La 10 februarie 2000 Procuratura Generala a admis plingerea reclamantului si a ordonat redeschiderea urmaririi penale. Ea a statuat, printre altele, ca investigatia a fost desfasurata „de o maniera extrem de superficiala”. Ea a ordonat anchetatorilor, printre altele, sa audieze martorii si partile cauzei si sa investigheze daca ofiterii de politie A.Tulbu si V.Dubceac au tras focuri de arma in padure. De asemenea, a fost ordonata o examinare medicala a reclamantului si a notat citeva declaratii contradictorii ale martorilor si incalcari procedurale. 34. La 28 februarie 2000, la cererea anchetatorului V.B. din procuratura Hincesti a fost instituita o comisie medicala independenta compusa din 4 medici legisti cu experienta care au efectuat o examinare medicala detaliata a reclamantului. In baza unor certificate medicale anterioare si a propriei examinari comisia a intocmit o expertiza medicala care, printre altele, mentiona ca: “Pe parcursul examinarii medicale s-a constatat ca reclamantul avea vinatai in jurul ochiului drept, a urechii drepte, pe buze si pe talpa piciorului sting. Din fisa medicala a reclamantului reiese ca la virsta de 8 luni... el a suferit o otita purulenta la urechea stinga. La 11 iulie 1998, un medic neurolog a constat ca reclamantul a suferit o trauma acuta la cap cu sindrom cerebrostenic. La 14 iulie 1998, un ORL-ist a constatat ca reclamantul a suferit o hyperaemie timpanica si a avut o perforare centrala a membranei timpanului drept ca rezultat al unei barotraume [o leziune cauzata de schimbarile rapide si bruste ale presiunii] suferite la 9 iulie 1998. La 14 iulie 1998, reclamantul nu avea vreo leziune la dinti. La 28 iulie 1998, un ORL-ist a constatat ca reclamantul a suferit o otita acuta media post-traumatica la urechea dreapta si o otita agnogenica la urechea stinga. El a suferit de surditate de perceptie brusc instalata. La 9 octombrie 1998, un medic neurolog a constatat ca in rezultatul traumei suferite la cap reclamantul a suferit o hipertensiune intercraniana cu semne de epilepsie. La 20 aprilie 2000, reclamantul a fost examinat de un otolaringologist care a constatat ca el a suferit o hipoacuzie bilaterala post-traumatica [o pierdere usoara a capacitatii de auz]. A fost recomandata spitalizarea sa. ... 1. In baza celor mentionate, comisia a ajuns la concluzia ca domnul Corsacov a suferit leziuni corporale sub forma de vinatai pe fata (ochiul drept, urechea dreapta si buze) si pe talpa piciorului; o

trauma la cap si contuzie; otita media acuta post-traumatica la urechea dreapta si otita agnogenica la urechea stinga cu hipoacuzie bilaterala. ... Leziunile corporale ale reclamantului au necesitat tratament medical de lunga durata si pot fi calificate ca mai putin grave.... 3. Comisia nu are nici un temei obiectiv sa creada ca leziunile corporale ar fi putut fi suferite de reclamant inainte de 9 iulie 1998. 4. Aceste leziuni au fost cauzate prin lovirea cu corpuri contondente, posibil in circumstantele descrise de reclamant si ele nu au putut fi produse prin cadere. 5. ... Actualmente starea sanatatii domnului Corsacov este relativ satisfacatoare, el suferind de hipoacuzie bilaterala post-traumatica...” 35. La 10 iunie 2000, procuratura Lapusna a adoptat o decizie de refuz a urmaririi penale. Decizia prevedea, printre altele, ca reclamantul a avut un cutit in mina sa, dar ca nu a incercat sa atace ofiterii de politie. Mama reclamantului a depus plingere impotriva acestei decizii. 36. La 12 iulie 2000, Procuratura Generala a anulat decizia din 10 iunie 2000, ordonind desfasurarea unei investigatii suplimentare. Ea a constatat, printre altele, ca anularea deciziei a fost ilegala si a avut un caracter tendentios. Ea continea, printre altele: “Contrar concluziei comisiei medicale care a constatat in mod clar ca leziunile corporale ale domnului Corsacov au fost cauzate prin lovituri cu un obiect contodent, posibil in circumstantele descrise de reclamant si ca ele n-au putut fi produse prin cadere anchetatorul V.B. a indicat in decizia sa ca leziunile corporale au fost cauzate prin caderea reclamantului...” 37. La 3 august 2000, procuratura Lapusna a adoptat o decizie prin care a refuzat instituirea urmaririi penale impotriva reclamantului pentru pretinsul atac cu cutitul asupra ofiterilor de politie din 9 iulie 1998. Ea a constatat ca nu exista nici un temei sa se creada faptul ca reclamantul a intentionat sa foloseasca cutitul impotriva ofiterilor de politie. 38. La 31 august 2000, procuratura Lapusna a adoptat o decizie prin care instituirea urmaririi penale impotriva ofiterilor de politie a fost, de asemenea, respinsa. Ea a declarat, printre altele, ca reclamantul avea un cutit in mina si ca ofiterii de politie au crezut ca a existat o amenintare la adresa lor si l-au aruncat la pamint. In rezultat, reclamantul a suferit leziunile sale corporale prin caderea la pamint, lovindu-se cu capul, in timp ce ofiterii de politie au actionat in legitima aparare. Reclamantul a depus o plingere impotriva acestei decizii. 39. La 21 ianuarie 2001 decizia din 26 august 2000 a fost anulata de catre Procuratura Generala, urmarirea penala fiind redeschisa. 40. La 28 februarie 2001 procuratura Lapusna a refuzat din nou instituirea urmaririi penale impotriva ofiterilor de politie. Reclamantul a depus o plingere impotriva acestei decizii. 41. La 20 martie 2001, procurorul ierarhic superior din procuratura Lapusna a anulat decizia din 28 februarie 2001 si a ordonat redeschiderea urmaririi penale. 42. La 20 iunie 2001 procuratura Lapusna a adoptat o decizie prin care a refuzat plingerea reclamantului. Aceasta decizie prevedea, printre altele, ca: “... In conformitate cu certificatul medical din 15 ianuarie 1998, Corsacov avea vinatai in jurul ochiului drept, a urechii drepte si consecinte ale unei barotraume, o trauma la cap, care ar fi putut fi

cauzate prin cadere si care puteau fi calificate drept leziuni corporale usoare. Conform concluziei comisiei [expertiza medicala din 28 februarie 2000], dintii domnului Corsacov nu au suferit careva leziuni si s-a constatat ca el suferea de otita media acuta post-traumatica la urechea dreapta si otita agnogenica la urechea stinga cu hipoacuzie bilaterala, care ar fi putut fi cauzate prin lovituri.. Nu se disputa faptul ca reclamantul avea leziuni corporale; totusi, leziunile corporale au fost cauzate in limitele legii. Referitor la otita agnogenica la urechea stinga, se presupune ca reclamantul suferea de aceasta afectiune inca din copilarie... In conformitate cu opinia medicului A.M., otita agnogenica la urechea stinga nu are nici o legatura cu otita de la urechea dreapta si ar fi putut fi cauzata de o raceala sau infectie, dar nu de lovituri. Surzenia poate avea mai multe cauze si pentru a cunoaste originile sale este important de a determina momentul aparitiei. In acest caz este imposibil de stabilit momentul exact la care reclamantul a inceput sa surzeasca; mai mult, deoarece in prima sa declaratie, Corsacov a declarat ca numai dupa primirea loviturilor el a inceput sa auda sunete in urechea sa dreapta, dar ca el nu a spus nimic despre durerea si surzenia la urechea sa stinga. Ofiterii de politie [A.Tulbu si V.Dubceac] si martorul C. au declarat ca la 9 iulie 1998 in drum spre sectia de politie, nu a fost folosita forta fizica impotriva reclamantului, cu exceptia cazului cind el a fost deposedat de cutit. Atunci, prin modalitati tehnice speciale, reclamantul a fost aruncat la pamint, lovindu-se cu capul... Corsacov a admis faptul ca a avut un cutit si a explicat ca el a incercat sa-l arunce pentru a evita orice conflict la sectia de politie. Ofiterii de politie M.I si D.I., care erau prezenti in sectia de politie la 9 iulie 1998 au declarat ca nimeni nu a folosit forta fizica impotriva reclamantului in prezenta lor, el nu a fost incatusat si batut cu bastonul.... Mama reclamantului a declarat ca in seara de 9 iulie 1998 ea si-a vizitat fiul la sectia de politie si acesta nu avea nici o leziune... Unchiul reclamantului B.V., de asemenea, a declarat ca el a vizitat reclamantul la sectia de politie la 10 iulie 1998, intre orele 1:00 si 2:00 noaptea, si ca el nu avea nici un semn de leziuni..., iar reclamantul nu s-a plins de faptul ca ar fi fost batut.... Leziunile corporale care Corsacov sustine ca i-au fost provocate au fost cauzate prin caderea la pamint, lovindu-se la cap in momentul in care ofiterii de politie A.Tulbu si V.Dubceac s-au aflat intr-un pericol real de a fi raniti. Ofiterii de politie au actionat in limitele articolelor 14 si 15 ale Legii cu privire la politie, atunci cind l-au deposedat de cutitul sau.” 43. Decizia nu continea nici o referire la alegatiile reclamantului conform carora la 10 iulie 1998 el a fost dus in padure si amenintat cu moartea. Reclamantul a depus o plingere impotriva acestei decizii. 44. Dupa 20 iunie 2001, urmarirea penala a fost redeschisa si incetata de mai multe ori. Decizia definitiva de incetare a investigatiei a fost adoptata la 10 ianuarie 2002 de catre procuratura Lapusna. 45. Dupa ce aceasta cauza a fost declarata admisibila de catre Curte la 7 noiembrie 2005, Procuratura Generala a ordonat redeschiderea urmaririi penale. Aceasta urmarire continua sa se desfasoare. In conformitate cu declaratiile Guvernului, redeschiderea urmaririi penale a fost ordonata de catre Procurorul General si a avut drept baza faptul ca reclamantul a sustinut ca i-au fost provocate leziuni corporale in

iulie 1998, starea sanatatii sale deteriorindu-se pina la invaliditate de gradul II, care in conformitate cu legislatia Republicii Moldova este echivalenta cu pierderea capacitatii de munca in proportie de 50-75% si ca reclamantul a necesitat ingrijire medicala permanenta. II. DREPT INTERN PERTINENT 46. Codul de Procedura Penala in vigoare intre 24 martie 1961 si 12 iunie 2003 prevede urmatoarele: «Articolul 193. Procedura plingerilor Plingerile in scris impotriva actelor organului de cercetare penala sau ale anchetatorului penal se adreseaza procurorului. Plingerile verbale sint consemnate de catre procuror, anchetatorul penal sau persoana care efectueaza cercetarea penala, intr-un proces-verbal, semnat de cel ce face plingerea si de persoana care o primeste. Persoana care efectueaza cercetarea penala si anchetatorul penal sint obligati ca in termen de douazeci si patru de ore sa inainteze plingerea impreuna cu explicatiile lor procurorului. Plingerea depusa pina la rezolvarea ei nu suspenda executarea actului atacat, daca persoana care efectueaza cercetarea penala, anchetatorul penal sau procurorul nu considera necesar aceasta. Articolul 194. Examinarea plingerii de catre procuror In termen de trei zile de la primirea plingerii, procurorul este obligat s-o examineze si sa comunice celui care a intocmit-o hotarirea sa. In caz de respingere a plingerii procurorul este obligat sa arate motivele pentru care o considera neintemeata.Articolul 195/1. Contestarea in instanta de judecata a hotaririlor si actiunilor organelor de urmarire penala si ale procurorului Plingerea impotriva hotaririlor si actiunilor organului de urmarire penala si ale procurorului poate fi inaintata in instanta de judecata de catre banuit, invinuit, aparator, partea vatamata, partea civila, partea civilmente responsabila, precum si de catre alte persoane ale caror drepturi si interese legitime au fost incalcate prin hotaririle si actiunile contestate, daca asemenea plingere nu a fost satisfacuta de catre procuror. Persoanele specificate la alin.1 din prezentul articol au dreptul sa atace in instanta de judecata refuzul organului de urmarire penala si al procurorului de primire a cererii privind comiterea infractiunii, de satisfacere a recuzarilor si a demersurilor de intentare a dosarului penal, precum si hotaririle privind suspendarea sau clasarea dosarului penal si alte actiuni si hotariri in cazurile prevazute de prezentul Cod. Plingerea poate fi inaintata judecatorului judecatoriei din raza de activitate a procuraturii in termen de 10 zile de la data primirii instiintarii referitor la respingerea plingerii sau la expirarea termenului de 10 zile de la data depunerii plingerii pe adresa procurorului, daca acesta nu a dat raspuns. Articolul 195/1. Contestarea in instanta de judecata a hotaririlor si actiunilor organelor de urmarire penala si ale procurorului Plingerea impotriva hotaririlor si actiunilor organului de urmarire penala si ale procurorului poate fi inaintata in instanta de judecata de catre banuit, invinuit, aparator, partea vatamata, partea civila, partea civilmente responsabila, precum si de catre alte persoane ale caror drepturi si interese legitime au fost incalcate prin hotaririle si actiunile contestate, daca asemenea plingere nu a fost satisfacuta de catre procuror. Persoanele specificate la alin.1 din prezentul articol au dreptul sa atace in instanta de judecata refuzul organului de urmarire penala si al procurorului de primire a cererii privind comiterea infractiunii, de satisfacere a recuzarilor si a demersurilor

de intentare a dosarului penal,precum si hotaririle privind suspendarea sau clasarea dosarului penal si alte actiuni si hotariri in cazurile prevazute de prezentul Cod. Plingerea poate fi inaintata judecatorului judecatoriei din raza de activitate a procuraturii in termen de 10 zile de la data primirii instiintarii referitor la respingerea plingerii sau la expirarea termenului de 10 zile de la data depunerii plingerii pe adresa procurorului, daca acesta nu a dat raspuns. Articolul 195/4. Controlul judiciar al legalitatii refuzului de a porni procesul penal Controlul judiciar al legalitatii refuzului de a porni procesul penal se exercita de catre instanta de judecata de la locul emiterii ordonantei in sedinta deschisa, cu participarea procurorului, petitionarului, avocatului acestuia sau reprezentantului lui legitim. Absenta fara motive intemeiate a partilor, instiintate la timp despre data examinarii plingerii, nu constituie un obstacol pentru exercitarea controlului judiciar. La inceputul sedintei, judecatorul anunta care plingere urmeaza a fi examinata, se recomanda persoanelor prezente la sedinta, le explica drepturile si obligatiile. Reclamantul, daca acesta participa la examinare, argumenteaza plingerea, apoi sint audiate si celelalte persoane prezente la sedinta. Instanta de judecata cerceteaza concluziile despre lipsa motivelor si temeiurilor legitime pentru pornirea procesului penal, cauzele pentru care s-a emis o astfel de ordonanta, precum si corespunderea cu normele dreptului procesual a temeiurilor referitoare la refuzul de a porni procesul penal. In urma controlului judiciar, instanta de judecata pronunta una din urmatoarele incheieri: 1) privind anularea ordonantei despre refuzul de a porni procesul penal; 2) privind modificarea temeiurilor refuzului, considerindu-l legal in esenta; 3) privind respingerea plingerii. Incheierea instantei in privinta controlului legalitatii refuzului de a porni procesul penal este definitiva si executorie la expirarea termenului de atac, iar daca a fost atacata - dupa examinarea cauzei in instanta de judecata ierarhic superioara.47. Vechiul Cod Penal in vigoare intre 24 martie 1961 si 12 iunie 2003: Articolul 185. Excesul de putere sau depasirea atributiilor de serviciu Excesul de putere sau depasirea atributiilor de serviciu, adica savirsirea de catre o persoana cu functie de raspundere a unor acte, care depasesc in mod vadit limitele drepturilor si atributiilor acordate de lege, daca aceasta a cauzat daune considerabile intereselor publice sau drepturilor si intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice si juridice, - se pedepseste fie cu privatiune de libertate pina la trei ani, fie cu amenda in marime de la treizeci la o suta de salarii minime, fie cu destituire din functie, cu privarea, in toate cazurile, de dreptul de a ocupa anumite functii sau de a practica anumite activitati pe un termen de pina la cinci ani.48. Legea cu privire la politie din 18 decembrie 1990 prevede: Articolul 14. Conditiile si limitele aplicarii fortei, mijloacelor speciale si a armei de foc Politia are dreptul sa aplice forta fizica, mijloacele speciale si arma de foc in cazurile si in modul prevazute de prezenta lege. Aplicarea fortei, mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie sa fie precedata de un avertisment privind intentia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reactia de raspuns, cu exceptia cazurilor in care tergiversarea aplicarii fortei fizice, a mijloacelor speciale si a armei genereaza un pericol direct pentru viata si sanatatea cetatenilor si a colaboratorilor politiei, poate conduce la alte urmari grave. Arma de foc nu se aplica contra femeilor si minorilor, persoanelor de virsta inaintata, precum si contra oamenilor cu evidente deficiente fizice, cu exceptia cazurilor in care ei au savirsit un atac armat, opun rezistenta folosind arme sau

au savirsit un atac in grup, ce ameninta viata si sanatatea oamenilor, daca actiunile de acest fel nu pot fi respinse pe alte cai si cu alte mijloace. In toate cazurile cind aplicarea fortei nu poate fi evitata, colaboratorii politiei sint datori sa se straduiasca sa aduca o dauna cit mai mica sanatatii, onoarei, demnitatii si bunurilor cetatenilor, de asemenea sa asigure acordarea asistentei medicale victimelor. In cazul ranirii sau decedarii cetatenilor ca urmare a aplicarii fortei fizice, a mijloacelor speciale sau a armei de foc colaboratorul politiei este dator sa comunice despre aceasta sefului sau direct, pentru ca acesta sa-l instiinteze pe procuror. Depasirea de catre colaboratorii politiei a atributiilor lor in ceea ce priveste aplicarea fortei, a mijloacelor speciale si a armei de foc atrage dupa sine raspunderea prevazuta de lege. Articolul 15. Aplicarea fortei fizice Colaboratorii politiei aplica forta fizica, inclusiv procedee speciale de lupta, pentru curmarea infractiunilor, pentru infringerea rezistentei opuse cerintelor legale, daca metodele nonviolente nu asigura indeplinirea obligatiilor ce le revin”. IN DREPT I. PRETINSA INCALCARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENTIEI 49. Reclamantul s-a plins de incalcarea articolului 3 al Conventiei, care reglementeaza urmatoarele: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”.50. Curtea noteaza faptul ca plingerea se refera atit la tratamentul rau aplicat reclamantului, cit si la activitatile de investigatie intreprinse de catre autoritati cu privire la aplicarea unui tratament rau fata de el. A. Observatiile prezentate de catre parti 51. In conformitate cu declaratiile reclamantului, salariile si perspectivele profesionale ale ofiterilor de politie din Republica Moldova depinde de numarul infractiunilor descoperite. Acest lucru favorizeaza practicarea unor tratamente rele fata de persoanele banuite in scopul de a obtine marturiile acestora. 52. El a declarat faptul ca a fost amenintat cu moartea si batut grav de catre ofiterii de politie A.Tulbu si V.Dubceac. Reclamantul s-a referit, in special la expertiza medicala din 28 februarie 2000, intocmita de catre o comisie independenta de medici legisti numita de catre procuratura (vezi paragraful 33 de mai sus), care in opinia reclamantului a confirmat gravitatea leziunilor corporale cauzate lui. Ca rezultat al batailor care i-au fost aplicate el a devenit surd si incapabil de a munci, fiind inca minor. Conform reclamantului, tratamentul aplicat lui constituie tortura. 53. In observatiile sale cu privire la admisibilitatea si fondul cauzei prezentate in septembrie 2004, Guvernul a reiterat argumentele din decizia procuraturii din Lapusna, adoptata la 20 iunie 2001 (vezi paragraful 41 de mai jos). In observatiile sale suplimentare cu privire la fondul cauzei prezentate in noiembrie 2005 Guvernul a notat faptul ca declaratiile reclamantului sunt nefondate si ca in orice caz tratamentul aplicat fata de el nu a depasit limitele impuse de articolul 3 al Conventiei. El s-a referit la constatarile procuraturii din Lapusna continute in decizia sa din 20 iunie 2001 si a notat faptul ca toate leziunile care reclamantul sustine ca i-au fost aplicate au

fost cauzate din vina reclamantului. Conform opiniei Guvernului, ofiterii de politie s-au conformat tuturor prevederilor legii. Guvernul a mai notat faptul ca reclamantul nu a putut dovedi existenta unei legaturi cauzale dintre actiunile ofiterilor de politie si invaliditatea sa. In opinia Guvernului, deteriorarea sanatatii reclamantului ar fi putut fi rezultatul faptului ca sanatatea sa era deosebit de vulnerabila sau din cauza unui tratament medical inadecvat, precum ar fi medicamentele inadecvate. Aruncarea reclamantului la pamint i-a cauzat acestuia leziuni corporale usoare, dar nu invaliditate de gradul II. B. Evaluarea Curtii1. Cu privire la pretinsa aplicare a unui tratament rau 54. Dupa cum Curtea a constatat in numeroase cazuri, articolul 3 cuprinde una din cele mai fundamentale valori ale unei societati democratice. Chiar si in cele mai dificile circumstante, cum ar fi lupta impotriva terorismului si a crimei organizate, Conventia interzice in termeni absoluti tortura si tratamentul inuman si degradant sau pedeapsa inumana si degradanta. Spre deosebire de cele mai esentiale clauze ale Conventiei si ale Protocoalelor sale nr.1 si 4, articolul 3 nu contine nici o prevedere care sa permita exceptii sau derogari, chiar si in stare de urgenta publica care ar ameninta viata populatiei (vezi Selmouni v. Franta [GC], nr.25803/94, §95, CEDO 1999 V, si Assenov si altii v. Bulgaria hotarire din 28 octombrie 1998, Rapoartele hotaririlor si deciziilor 1998-VIII, p.3288, §93). 55. Curtea reaminteste faptul ca daca unei persoane i se aplica leziuni corporale in perioada aflarii acesteia in detentie sau in controlul politiei, orice astfel de leziune ar da o prezumtie puternica ca acea persoana a fost supusa unui tratament rau (vezi Bursuc v. Romania, nr.42066/98, §80, 12 octombrie 2004). Tine de datoria statului sa prezinte o explicatie plauzibila despre cum leziunile corporale au fost cauzate, in cazul in care statul omite sa faca acest lucru poate exista o situatie care sa cada sub incidenta articolului 3 al Conventiei (vezi Selmouni v. Franta, §87). Nu este suficient ca statul sa se refere numai la achitarea ofiterilor de politie invinuiti pe parcursul perioadei de urmarire penala. In consecinta, achitarea ofiterilor de politie acuzati de cauzarea unor leziuni corporale unei persoane nu va exclude sarcina probatiei care apartine statului, in conformitate cu articolul 3 al Conventiei; statul trebuie sa dovedeasca ca leziunile corporale suferite de catre acea persoana pe parcursul aflarii acesteia sub controlul politiei, nu au fost cauzate de catre ofiterii de politie (Ribitsch v. Austria, hotarire din 4 decembrie 1995, Seria A nr.336, §§34, 38). (a) Constatarile Curtii cu privire la faptele cauzei56. Nu poate fi disputat faptul ca in perioada intre arestul sau la 9 iulie 1998 si seara de 10 iulie 1998 reclamantul s-a aflat sub controlul politiei. De asemenea, nu poate fi disputat si faptul ca reclamantul a sustinut ca pe parcursul acelei perioade lui i-au fost cauzate leziuni corporale. 57. Esenta declaratiilor Guvernului este ca leziunile corporale au fost cauzate reclamantului cind el a fost aruncat la pamint la 9 iulie 1998 in drum spre sectia de politie (vezi paragraful 53 de mai sus). 58. Curtea nu este convinsa de argumentele prezentate de catre Guvern si considera ca acesta a omis sa prezinte o explicatie plauzibila despre modul cum reclamantului i-au fost cauzate leziuni corporale. Ea noteaza ca expertiza medicala din 28 februarie 2000, intocmita de catre

o comisie independenta constituita din 4 medici legisti cu experienta, numita de catre procuratura, in mod clar precede faptul ca leziunile corporale ale reclamantului nu puteau fi cauzate printr-o cadere a acestuia, dar prin lovituri cu un obiect contodent (vezi paragraful 33 de mai sus). Ea mai noteaza de asemenea ca, constatarile comisiei medicale nu au fost puse la indoiala in procedura nationala si ca Guvernul nu a prezentat nici o proba Curtii, care sa puna la indoiala concluziile clare ale comisiei medicale. Prin urmare, Curtea considera ca acest raport are o valoare probatorie puternica in ceea ce priveste modul in care reclamantului i-au fost cauzate leziunile corporale. 59. Suplimentar constatarilor ca leziunile capului reclamantului au fost cauzate prin lovituri cu obiecte contodente si ca nu ar fi putut fi cauzate ca urmare a unei caderi, trebuie de asemenea notat faptul ca in expertiza comisiei medicale din 28 februarie 2000 este o constatare clara a faptului ca reclamantul avea rani la talpa piciorului sting care, de asemenea, puteau fi cauzate numai prin lovituri cu un obiect contodent. Aceasta constatare este conforma plingerii reclamantului ca el a fost batut cu un baston la talpi pentru a fi fortat sa-si recunoasca vina. Totusi, autoritatile nationale nu au luat in consideratie constatarile comisiei medicale si au ajuns la concluzia ca toate leziunile corporale ale reclamantului au fost rezultatul lovirii acestuia de pamint cu capul, o concluzie pe care Curtea nu o considera credibila. 60. In baza tuturor materialelor prezentate, Curtea conchide ca Guvernul nu a reusit sa prezinte probe care sa dovedeasca faptul ca leziunile corporale au fost cauzate reclamantului intr-un alt mod decit aplicarea unui tratament rau pe parcursul aflarii sale in arest. 61. Expertiza medicala arata ca reclamantul a fost batut cu obiecte contodente in cap si la talpa piciorului sau sting. Se pare ca in rezultatul acestor batai reclamantul a suferit o trauma acuta la cap si o contuzie; el avea numeroase vinatai pe fata, in jurul urechii drepte si pe talpa piciorului sau sting; el a avut o perforare a membranei timpanului ca rezultat al leziunilor corporale aplicate (vezi paragraful 33) care i-au cauzat surzenie brusc instalata si care a avut drept rezultat scaderea capacitatii de auz (ibidem). Se pare ca, leziunile cauzate reclamantului s-au deteriorat pina la invaliditate de gradul II, care in conformitate cu legislatia Republicii Moldova corespunde pierderii capacitatii de munca in volum de 50-75%. 62. Cu referire la faptul ca plingerea reclamantului conform careia el a fost amenintat cu arma este disputata de catre parti si ca nu a fost prezentata nici o proba in acest sens de catre reclamant, Curtea considera ca este incapabila de a formula o concluzie in acest sens. (b) Caracterizarea tratamentului in conformitate cu articolul 3 al Conventiei63. Curtea in continuare va determina forma tratamentului rau aplicat reclamantului. La determinarea faptului daca o anumita forma de tratament rau ar trebui calificata drept tortura, trebuie sa fie luata in consideratie distinctia existenta in articolul 3 intre aceasta notiune si cea a tratamentului inuman sau degradant. Asa precum a fost notat in alte cauze, se pare ca a existat intentia ca prevederile Conventiei, prin aceasta distinctie, sa atribuie un stigmat special tratamentului inuman intentionat care ar cauza suferinta foarte serioasa si cruda (vezi Irlanda v. Anglia, hotarire din 18 ianuarie 1978, Seria A nr.25, pag.66-67, §167). Faptul ca durerea sau suferinta au fost cauzate intentionat pentru a obtine o recunoastere a vinovatiei este un factor care trebuie luat in consideratie atunci cind se decide

daca tratamentul rau aplicat constituie tortura (Aksoy v. Turcia, hotarire din 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996 VI, § 64; Salman v. Turcia, [GC], nr.21986/93, §114, CEDO 2000 VII). 64. In prezenta cauza Curtea noteaza, in special, intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, in rezultatul carora el a suferit leziuni corporale foarte grave (vezi paragraful 61 de mai sus). In rezultatul acestor leziuni, reclamantul s-a aflat aproximativ 70 de zile in spital in diferite perioade intre luna iulie si noiembrie 1998 (vezi paragraful 18 de mai sus). Un element important care trebuie luat in consideratie este consecintele pe care tratamentul rau le-a avut asupra sanatatii reclamantului (vezi paragraful 61 de mai sus). Curtea de asemenea acorda o mare importanta virstei fragede a reclamantului (17 ani la momentul desfasurarii acestor evenimente) fapt care l-a facut deosebit de vulnerabil in fata agresorilor sai. 65. Totusi, elementul decisiv pentru determinarea formei tratamentului rau este practicarea asa zisei falaka (lovirea talpilor) la care a fost supus reclamantul. Aceasta este o forma de tratament rau deosebit de grava care presupune intentia de a obtine informatii, intimida sau aplica o pedeapsa. Curtea reaminteste faptul ca in cauza Salman v. Turcia, citata sus, §115) ea a constatat faptul ca folosirea practicii falaka, insotita de lovituri in zona pieptului a constituit tortura. 66. In astfel de circumstante, Curtea considera ca violenta aplicata fata de reclamant este de natura deosebit de grava, capabila sa provoace dureri severe si suferinte crude, care pot fi considerate ca acte de tortura in sensul articolului 3 al Conventiei. 67. In lumina celor expuse Curtea constata o incalcare a articolului 3 al Conventiei. 2. Cu privire la pretinsa lipsa a unei investigatii adecvate68. Curtea noteaza faptul ca atunci cind o persoana face o afirmatie credibila ca el a suferit un tratament care ar constitui o incalcare a prevederilor articolului 3, aflindu-se sub controlul politiei sau al altor functionari similari ai statului, acea prevedere, analizata impreuna cu obligatia generala a statului, in conformitate cu articolul 1 al Conventiei “de a garanta tuturor persoanelor aflate sub jurisdictia sa drepturile si obligatiile definite de Conventie”, implica in sine desfasurarea unei investigatii oficiale efective. Ca si o investigatie in conformitate cu articolul 2 al Conventiei, o astfel de investigatie trebuie sa permita identificarea si pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea legala generala a torturii si tratamentului si pedepsei inumane si degradante contrar importantei sale fundamentale ar fi inefectiva in practica si ar crea posibilitatea in unele cazuri pentru functionarii statului sa abuzeze de drepturile celor aflati sub controlul lor fara ca ei sa fie eventual pedepsiti (vezi, printre altele, Labita v. Italia [GC], nr.26772/95, §131, CEDO 2000-IV). 69. Investigatia trebuie, de asemenea, sa fie efectiva astfel incit sa existe posibilitatea de a determina daca forta folosita de politie a fost sau nu justificata in circumstantele date (vezi Kaya v. Turcia hotarire din 19 februarie 1998, Rapoarte 1998-I, §87). Investigatia unor alegatii grave de aplicare a tratamentului rau trebuie sa fie completa. Acest lucru inseamna ca autoritatile trebuie intotdeauna sa depuna eforturi considerabile pentru a afla ce s-a intimplat si nu trebuie sa se bazeze pe anumite concluzii nefondate sau pripite pentru a inceta investigatia sau a adopta decizii (vezi Assenov si altii v. Bulgaria, hotatire citata mai sus, §103). Autoritatile trebuie sa intreprinda toate actiunile rezonabile aflate la dispozitia lor pentru

a asigura probe cu privire la incident, care sa includa, printre altele, depozitii ale martorilor oculari si expertize, (vezi Tanr?kulu v. Turcia [GC], nr.23763/94, CEDO 1999-IV, §104 si Gul v. Turcia, nr.22676/93, §89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfasurarii investigatiei care ar putea submina capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile risca sa nu corespunda unor astfel de standarde. 70. In fine, investigatia trebuie sa fie rapida. In cauze care cad sub incidenta articolelor 2 si 3 ale Conventiei, cind se analiza eficienta investigatiei oficiale, Curtea deseori a evaluat daca autoritatile au reactionat prompt la plingerile adresate de catre persoane in perioada respectiva (vezi Labita v. Italia, citata mai sus, §133). 71. Curtea noteaza ca investigatia a durat mai mult de trei ani, perioada in care ea a fost incetata si re-deschisa de cel putin douasprezece ori. Toate deciziile care au respins plingerile au avut aceeasi concluzie: ca singura cauza a leziunilor corporale ale reclamantului a fost lovirea sa de pamint cu capul, atunci cind a fost aruncat de catre ofiterii de politie pentru a-l deposeda de cutit. De asemenea, aceste decizii au indicat ca ofiterii de politie au fost in drept sa utilizeze forta, deoarece cutitul pe care reclamantul il avea asupra sa a prezentat o amenintare pentru viata si sanatatea lor si ca ei au actionat in limitele legii. 72. In continuare, Curtea noteaza faptul ca autoritatile nationale nu au oferit nici o explicatie cu privire la discrepanta dintre concluziile expertizei comisiei medicale din 28 februarie 2000, care in mod clar au indicat ca leziunile corporale au putut fi cauzate doar ca rezultat al batailor si versiunea circumstantelor faptei prezentata de catre ofiterii de politie A.Tulbu si V.Dubceac. 73. Trebuie de asemenea notat ca investigatia nu a incercat sa ofere o explicatie logica a cauzei vinatailor de pe talpile reclamantului, ignorindu-le. 74. Curtea mai noteaza ca autoritatile nationale nu au reactionat in nici un fel la plingerea reclamantului cu privire la amenintarea de a fi impuscat in cap, de la data de 10 iulie 1998, desi reclamantul a inaintat alegatii foarte clare in aceasta privinta. 75. In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca investigatia a fost caracterizata printr-un numar de omisiuni grave si inexplicabile. Ea s-a incheiat cu adoptarea unor decizii care contineau contradictii si concluzii nefondate pe o analiza detaliata a circumstantelor faptei. Autoritatile au ignorat anumite fapte si au omis sa faca referire in deciziile lor la fapte ingrijoratoare. 76. In aceste circumstante Curtea constata o incalcare a articolului 3 al Conventie si in aceasta privinta. II. PRETINSA INCALCARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENTIEI 77. Reclamantul se plinge de faptul ca nu a avut un remediu efectiv in fata autoritatilor nationale pentru a invoca incalcarea articolului 3 al Conventiei si pretinde incalcarea articolului 13 care prevede: „Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cind incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale ». A. Declaratiile partilor

78. Reclamantul a declarat, printre altele, ca datorita rezultatului urmaririi penale cu privire la tratamentul rau aplicat in privinta sa, el nu a putut sa inainteze o actiune civila de incasare a prejudiciului cauzat impotriva ofiterilor de politie. 79. In opinia Guvernului, pentru a-i oferi reclamantului un remediu efectiv, la 7 noiembrie 2005 Procuratura Generala a dispus redeschiderea urmaririi penale cu privire la pretinsul tratament rau aplicat de catre ofiterii de politie A.Tulbu si V.Dubceac. El considera ca nu a existat o incalcare a articolului 13 al Conventiei. B. Evaluarea Curtii80. Dupa cum s-a constatat mai sus, dreptul reclamantului de a nu fi supus torturii si de a beneficia de o investigatie efectiva a plingerilor sale cu privire la aplicarea torturii a fost incalcat de catre stat. Plingerile reclamantului in aceasta privinta au fost, prin urmare, relevante in scopul articolului 13 (vezi Boyle si Rice v. Marea Britanie, hotarirea din 27 aprilie 1988, Seria A nr.131, p.23, §52). 81. In conformitate cu Codul Civil al Republicii Moldova, in vigoare la momentul in care au avut loc evenimentele in cauza (vezi paragraful 47 de mai sus), reclamantul ar fi putut pretinde compensatii pentru cauzarea prejudiciului material si moral, numai daca prejudiciul ar fi fost cauzat prin actiuni ilegale, deoarece urmarirea penala, desfasurata de autoritatile nationale a conchis ca actiunile ofiterilor de politie A.Tulbu si V.Dubceac au fost legale, orice actiune civila inaintata impotriva lor ar fi fost inefectiva. 82. In aceste circumstante, Curtea conchide ca reclamantul nu a avut un remediu efectiv in conformitate cu dreptul national de a pretinde compensatie ca urmare a aplicarii in privinta sa a unui tratament rau, si prin urmare constata o incalcare a articolului 13 al Conventiei in ceea ce priveste plingerea inaintata de reclamant in conformitate cu articolul 3 al Conventiei. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENTIEI 83. Articolul 41 al Conventiei prevede: „Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a Protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decit o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila". A. prejudiciul moral 84. Reclamantul a pretins 20.000 Euro in calitate de prejudiciu moral suferit ca rezultat al aplicarii torturii si al omisiunii autoritatilor nationale de a investiga in mod corespunzator cazul sau. El a declarat ca a suferit durere, angoasa, stres si frica pentru viata sa. El a devenit invalid dupa ce a fost supus torturii si a pierdut din capacitatea de a lucra. El a primit tratament medical pe parcursul unei perioade mai mari de un an de zile in spitale si continua sa fie dependent de medicamente. 85. Guvernul a declarat, printre altele, ca luind in consideratie faptul ca reclamantul nu a fost supus vreunei forme de tratament care sa fie contrara prevederilor articolului 3 al Conventiei, el nu este in drept sa primeasca vreo compensatie. Leziunile corporale ale reclamantului, care au fost initial caracterizate drept usoare, au evoluat in invaliditate de gradul II, iar starea sanatatii reclamantului s-a deteriorat. Acest lucru a fost in atentia Procuraturii Generale, care a redeschis investigatia. Totusi,

redeschiderea investigatiei nu a insemnat faptul ca ofiterii de politie au fost vinovati. Acest lucru ar fi contribuit numai la determinarea corecta a modului in care leziunile corporale au fost cauzate, precum si pentru a determina daca tratamentul medical permanent necesar domnului Corsacov a fost rezultatul batailor ofiterilor de politie sau altor circumstante. Guvernul a ajuns la concluzia ca reclamantul nu a reusit sa demonstreze existenta unei legaturi cauzale intre prejudiciul invocat de catre el si pretinsa incalcare a Conventiei. In orice caz, in eventualitatea in care Curtea ar constata o incalcare, o atare constatare ar reprezenta in sine o satisfactie echitabila suficienta. 86. Curtea noteaza gravitatea deosebita a incalcarilor suferite de catre reclamant. De asemenea, ea noteaza ca inainte de a fi agresat de catre politie, reclamantul era minor si nu avea careva probleme de sanatate. Dupa ce a fost agresat el a petrecut o perioada lunga de timp in spital, primind tratament medical si si-a pierdut partial auzul. Mai tirziu, starea sanatatii sale se pare ca s-a deteriorat considerabil. O importanta deosebita trebuie acordata modului in care autoritatile nationale au desfasurat investigatia alegatiilor reclamantului de tortura si faptului ca in rezultatul acestei investigatii, reclamantul nu a avut posibilitatea de a solicita o compensatie in fata instantelor judecatoresti. 87. In aceste circumstante, Curtea considera ca suferinta si frustrarea reclamantului nu pot fi compensate printr-o simpla constatare a unei incalcari a Conventiei, asa precum a sugerat Guvernul. Luind in consideratie jurisprudenta sa precedenta cu privire la articolul 3 (vezi in special Selmouni v. Franta, citat mai sus, Dikme v. Turcia, nr.20869/92, CEDO 2000 VIII; Khudoyorov v. Rusia, nr.6847/02, CEDO 2005 ... (extrase)) si facind evaluarea sa in baza echitabila, Curtea acorda reclamantului intreaga suma pretinsa plus orice taxa care ar putea fi incasata. B. Costuri si cheltuieli88. Avocatul reclamantului a solicitat 5.042,67 Euro in calitate de costuri si cheltuieli. Ea a pretins ca aceasta suma a acoperit cheltuielile de secretariat, cheltuielile de traducere si de reprezentare. Ea a prezentat o lista detaliata a tuturor cheltuielilor in conformitate cu care ea a petrecut 39 de ore asupra acestei cauze la doua rate diferite de 50 si de 150 de Euro. 89. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsa, declarind, printre altele, ca reclamantul nu a demonstrat cheltuielile de reprezentare pretinse. In opinia sa, suma pretinsa este prea mare in comparatie cu salariul mediu lunar in Republica Moldova. 90. Curtea reaminteste ca pentru ca costurile si cheltuielile sa fie incluse in suma acordata in conformitate cu articolul 41 al Conventiei, trebuie stabilit faptul ca acestea au fost suportate in mod real si necesar si au fost rezonabile ca cuantum (vezi, de exemplu, Nilsen si Johnsen v. Norway [GC], nr.23118/93, §62, CEDO 1999-VIII). 91. In aceasta cauza, luindu-se in consideratie lista prezentata de catre reclamant, criteriile de mai sus si performanta avocatului, Curtea acorda reclamantului 1.000 de Euro in calitate de costuri si cheltuieli. C. Penalitati92. Curtea considera ca este cazul ca penalitatea sa fie bazata pe rata marginala de imprumut a Banca Centrale Europene, la care sa se adauge trei procente.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA IN UNANIMITATE1. Constata o incalcare a articolului 3 al Conventiei referitor la temeiurile tratamentului aplicat reclamantului; 2. Constata o incalcare a articolului 3 al Conventiei referitor la omisiunea de a desfasura o investigatie eficienta a plingerilor reclamantului conform carora in privinta sa a fost aplicat un tratament rau din partea politiei; 3. Constata o incalcare a articolului 13 al Conventiei ca urmare a lipsei unor remedii efective cu privire la plingerile reclamantului de aplicare a unui tratament rau; 4. Decide (a) ca statul pirit sa achite reclamantului, in decurs de trei luni de la data la care hotarirea devine definitiva in conformitate cu articolul 44 §2 al Conventiei 20.000 Euro (douazeci de mii de Euro) in calitate de prejudiciu moral si 1.000 Euro (o mie de Euro) in calitate de costuri si cheltuieli, care sa fie convertite in valuta nationala a statului pirit la rata aplicabila la data executarii hotaririi, plus orice taxa care ar putea fi incasata; (b) ca dupa expirarea celor trei luni mentionate mai sus pina la executarea hotaririi va fi achitata o dobinda la sumele de mai sus la o rata egala cu rata minima de imprumut a Bancii Centrale Europene pe parcursul perioadei de penalitate plus trei procente; 5. Respinge restul pretentiilor reclamantului de satisfactie echitabila. Intocmita in limba engleza si notificata in scris la 4 aprilie 2006, in conformitate cu articolul 77 §§2 si 3 al Regulamentului Curtii. Presedinte Nicolas BRATZA Grefier Michael O’BOYLE

Traducere din limba franceză

Consiliul Europei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a treia

Cauza MELINTE împotriva ROMÂNIEI

(cererea nr. 43247/02)

Hotărâre

Strasbourg

9 noiembrie 2006

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al

Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.

În cauza Melinte contra României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:

Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,

J. HEDIGAN,

C. BIRSAN,

Doamna A. GYULUMYAN,

Domnii E. MYJER,

DAVID THOR BJORGVINSSON,

Doamna I. BERRO-LEFEVRE, judecători

şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,

După ce a deliberat în camera de consiliu din 19 octombrie 2006,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 43247/02) îndreptată împotriva

României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Ciprian-Petru Melinte

(“reclamant”), a sesizat Curtea la data de 30 noiembrie 1999 în temeiul articolului 34 al

Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).

2. Reclamantul este reprezentat de Domnul G. Onofrei, Preşedintele Centrului de

asistenţă şi de dezvoltare regională, o organizaţie neguvernamentală situată la Iaşi.

Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna Beatrice

Ramaşcanu, directoare la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a invocat în special, din punctul de vedere al articolului 3 al

Convenţiei, relele tratamente pe care le-ar fi suferit în închisoare din partea gardienilor şi

lipsa unei anchete efective asupra acestor acţiuni din partea agenţilor statului.

4. La data de 11 martie 2005, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice

cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi

examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

5. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei

(articolul 59 § 1 al regulamentului).

DE FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

6. Reclamantul s-a născut în 1977 şi locuieşte la Iaşi.

1. Procedura penală împotriva reclamantului

7. Pe 3 decembrie 1998 reclamantul a fost arestat preventiv pe o perioadă de

treizeci de zile de un procuror de la Judecătoria Iaşi. În ordonanţa redactată cu acest prilej

procurorul releva că reclamantul era bănuit de violarea unei minore, infracţiune pedepsită

cu închisoare de la cinci la cincisprezece ani de articolul 197 § 2 al codului penal. El

nota între altele că existau probe convingătoare împotriva reclamantului şi că menţinerea

sa în libertate ar pune în pericol ordinea publică.

8. Reclamantul a fost închis în penitenciarul din Iaşi. La data la care mandatul său

de depunere a expirat instanţele competente au prelungit ulterior durata arestului cu încă

treizeci de zile, prin sentinţe preliminare pronunţate în şedinţe publice şi supuse căilor de

atac.

9. Printr-un rechizitoriu din 18 decembrie 1998 parchetul a trimis reclamantul şi

pe alţi doi tineri în faţa judecătoriei Iaşi sub acuzarea de violare a unei minore, în temeiul

dispoziţiilor citate anterior ale codului penal.

10. Printr-o sentinţă din 15 februarie 2000, adoptată la sfârşitul unei şedinţe

publice la care reclamantul şi avocatul său au asistat şi în timpul căreia au prezentat

argumentele pe care le considerau pertinente, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la

şapte ani de închisoare pentru violarea unei minore şi a obligat-o să plătească victimei,

care s-a constituit parte civilă, în solidar cu ceilalţi coinculpaţi, 20 milioane de lei (adică

în jur de 1.002 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.

Judecătoria a relevat că reclamantul şi ceilalţi doi inculpaţi au susţinut varianta

consimţământului victimei pentru a-şi justifica acţiunea faţă de ea şi a calificat drept

“surprinzătoare” unele mărturii audiate la cererea apărării. Ea a dezvăluit de asemenea

unele contradicţii în mărturiile justificative, ceea ce demonstra, în opinia sa, intenţia

coinculpaţilor de a o induce în eroare.

Ea a considerat, în fine, că probele administrate la dosar demonstrau fără îndoială

că victima fusese într-adevăr ameninţată de coinculpaţi şi forţată astfel să întreţină relaţii

sexuale cu fiecare dintre ei. Pentru a atrage răspunderea penală a reclamantului,

judecătoria s-a bazat în special pe declaraţiile victimei, pe cele ale martorilor şi

coinculpaţilor, precum şi pe raportul medical redactat de medicul de la spitalul unde

minora a fost spitalizată după incident, care atesta că relaţiile sexuale au fost într-adevăr

întreţinute şi traumatismele psihice ale victimei.

11. Reclamantul şi ceilalţi condamnaţi au înaintat apel, cerând o reducere a

pedepsei lor. Partea civilă a înaintat apel în partea civilă a sentinţei, cerând o mărire a

sumei ce i s-a acordat cu titlu de prejudiciu moral.

12. Printr-o hotărâre din 13 iulie 2000 pronunţată la sfârşitul unei şedinţe publice

la care reclamantul şi avocatul său din oficiu şi-au putut susţine oral motivele de apel,

Curtea de apel Iaşi a confirmat temeinicia părţii penale a sentinţei judecătoriei. Ea a

admis în schimb apelul părţii civile şi a mărit la 45 milioane de lei (în jur de 2.255 euro)

cifra sumei acordată pentru prejudiciul moral.

Curtea a relevat în special că victima a suferit un traumatism psihic grav, că a fost

internată, de mai multe ori de la comiterea faptelor atribuite condamnaţilor în spitale de

psihiatrie cu diagnosticul de “melancolie anxioasă interpretativă” şi că exista o legătură

directă de cauzalitate între infracţiunea comisă de condamnaţi şi afecţiunea sa psihică,

ceea ce justifica acordarea unei sume mai ridicate cu titlu de prejudiciu moral.

13. Printr-o hotărâre definitivă din 24 noiembrie 2000, pronunţată la sfârşitul unei

şedinţe publice la care au asistat reclamantul şi avocatul său din oficiu, Curtea Supremă

de Justiţie a confirmat temeinicia hotărârii Curţii de apel. Ea a considerat că instanţa

inferioară a făcut o individualizare corectă a pedepsei aplicate, interpretând cu justeţe

elementele de probă administrate la dosar care demonstrau cinismul condamnaţilor şi

dispreţul lor faţă de dreptul victimei de a a avea liber şi fără constrângere propria sa viaţă

sexuală.

2. Relele tratamente pe care le-ar fi suferit reclamantul în penitenciarul din Iaşi

şi plângerile sale penale pentru reţinere abuzivă şi rele tratamente

14. La data de 2 iunie 1999 reclamantul a înaintat la Parchetul militar Iaşi o

plângere împotriva ofiţerului de poliţie G., acuzându-l de reţinere abuzivă. S-a deschis un

dosar de către Parchetul militar de pe lângă tribunalul teritorial Bucureşti. După mai

multe acte de instrumentare, printre care confruntarea reclamantului cu partea vătămată şi

audierea mai multor martori, s-a luat o hotărâre de neîncepe a urmării penale faţă de

ofiţerul de poliţie G. la data de 10 mai 2000. Plângerea reclamantului împotriva acestei

hotărâri a fost respinsă la 24 aprilie 2003 ca neîntemeiată.

15. La data de 29 mai 2001, Parchetul militar teritorial Bucureşti a constatat că

reclamantul s-a plâns, pe 7 septembrie 1999, împotriva colonelului B., invocând relele

tratamente pe care acesta l-ar fi făcut să le sufere în perioada 1 – 7 iulie 1999. La

Parchetul militar Iaşi s-a deschis un dosar.

16. La data de 3 octombrie 2001 reclamantul, audiat de un procuror militar al

respectivului parchet, şi-a retras plângerea penală împotriva colonelului B., menţionând

următoarele:

La 1 iulie 1999, în urma unei cereri de întrevedere cu colonelul B., comandantul

penitenciarului din Iaşi, căruia intenţiona să i se plângă de ilegalitatea prelungirilor

ulterioare a arestului său preventiv, reclamantul a fost primit de căpitanul D., care i-a

explicat că din documentele prezentate la dosarul penitenciarului reieşea că reclamantul

fusese informat aşa cum trebuie asupra deciziilor ulterioate de prelungire a duratei

depunerii sale, decizii pe care el însuşi le semnase. Reclamantul a contestat că ar fi văzut

şi semnat aceste documente. Se pare că atunci ar fi fost lovit şi înjurat de patru gardieni la

ordinul căpitalului D. După o jumătate de oră i s-au pus cătuşele şi a fost dus în biroul

colonelului B., căruia i-a spus din nou că nu luase cunoştinţă de deciziile de prelungire a

arestului său preventiv şi l-a informat că va cere la Parchetul militar o anchetă şi o

expertiză grafologică asupra semnăturilor pe care se susţine că le-ar fi aplicat pe

documentele de la penitenciar.

Conform declaraţiilor reclamantului, comandantul B., uimit de curajul său, ar fi

ordonat atunci gardianului P. să-l ducă în celula destinată prizonierilor care se

autoflagelau şi să-i pună cătuşe la mâini şi la picioare. Se pare că a fost lipsit de apă, de

hrană şi de aer curat. Nu a fost dus la toaletă decât o dată pe zi şi nu a avut dreptul să-şi

primească corespondenţa, în special un pachet sosit din străinătate.

Pe 7 iulie 1999 reclamantul a fost readus în celula sa. În ciuda stării sale de

inconştienţă, nu a fost examinat de un medic. Cu toate acestea colegii săi de celulă l-au

îngrijit şi l-au ajutat să-şi revină.

17. La data de 4 octombrie 2001 dosarul a fost trimis la Parchetul militar teritorial

Bucureşti, competent să instrumenteze cauza ţinând cont de gradul de colonel al

persoanei acuzate de reclamant.

18. După ce a audiat pe colonelul B. şi pe ceilalţi membri ai personalului din

penitenciar precum şi pe deţinuţii care au ocupat aceeaşi celulă cu reclamantul la data

faptelor denunţate în plângerea sa penală şi în urma unei examinări a fiişei sale medicale

întocmite de medicii închisorii şi a registrelor penitenciarului, Parchetul militar a

pronunţat la 13 decembrie 2001 o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, considerând

că faptele denunţate de reclamant nu se confirmau.

19. Reclamantul a fost pus în libertate la o dată neprecizată.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

20. Dispoziţiile şi practica interne pertinente asupra statutului procurorilor militari

sunt descrise la § 40 al hotărârii Barbu Anghelescu contra României (nr. 46430/99, § 70,

5 octombrie 2004).

21. O lege nr. 293 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial din 30 iunie

2004, a reglementat reorganizarea Direcţiei generale a penitenciarelor, instituţii care au

fost demilitarizate şi subordonate Ministerului Justiţiei. Personalul Administraţiei

naţionale a penitenciarelor a dobândit calitatea de “funcţionar public”, toate eventualele

urmăriri penale împotriva sa ţinând de-acum de competenţa parchetelor şi tribunalelor

ordinare.

DE DREPT

I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

22. Reclamantul se plînge că a suferit tratamente rele cu ocazia întemniţării sale în

penitenciarul din Iaşi şi că nu a beneficiat de o anchetă efectivă în urma plângerii sale

penale împotriva gardienilor închisorii, în ciuda articolului 3 al Convenţiei, care dispune

astfel:

“Nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau

degradante”.

A. Asupra admisibilităţii

Curtea constată că această plângere, care conţine două părţi distincte, dar legate

direct, nu este clar neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea consideră

de altfel că nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să fie

declarată admisibilă.

B. Asupra fondului

1. Aspra părţii procedurale a articolului 3

23. Reclamantul denunţă lipsa unei anchete efective pe tema plângerilor sale

privind relele tratamente comise de agenţii statului. Guvernul contestă această opinie,

indicând că o anchetă efectivă şi aprofundată a fost efectuată în cazul în speţă de către

Parchetul militar teritorial, care a considerat că faptele denunţate de reclamant nu erau

confirmate.

24. Curtea aminteşte că, atunci când un individ afirmă în mod susţinut că a suferit,

din partea poliţiei sau altor servicii similare ale statului tratamente contrarii articolului 3

al Convenţiei, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă de stat prin

articolul 1 de “a recunoaşte oricărei persoane ce ţine de jurisdicţia [sa] drepturile şi

libertăţile definite (...) [în] Convenţie”, cere, implicit, să se facă o anchetă oficială

efectivă. Această anchetă, pe baza celei cerute de articolul 2, trebuie să poată conduce la

identificarea şi pedepsirea vinovaţilor (Labita contra Italiei [GC], nr.26772/95, § 131,

CEDO 2000-IV şi Pantea contra României, nr. 33343/96, § 199, 3 iunie 2003).

25. Curtea constată că o anchetă chiar a avut loc în prezenta cauză: în urma

plângerii reclamantului care invocă relele tratamente suferite la ordinul colonelului B.,

cadru militar la penitenciarul din Iaşi, procurorii militari ai parchetelor de pe lângă

judecătoria Iaşi şi tribunalul terirorial Bucureşti au instrumentat plângerea sa, audiind

reclamantul, persoanele acuzate de el precum şi colegii de celulă şi ajungând la concluzia

unei neînceperi a urmăririi pe motiv că faptele atribuite nu au avut loc.

26. Dacă este adevărat că nici-unul din documentele oferite de părţi nu permit să

se îndoiască de temeinicia unei asemenea decizii, nu e mai puţin adevărat că pentru ca o

anchetă condusă pe tema faptelor de omor sau rele tratamente comise de agenţi ai statului

să treacă drept efectivă, este necesar ca persoanele însărcinate cu ancheta şi cele care

efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente (a se vedea,

de exemplu, hotărârile Güleç contra Turciei in 27 iulie 1998, Culegere de hotărâri şi

decizii 1998-IV, §§ 81-82 şi Öğur contra Turciei [GC] nr. 21954/93, CEDO 1999-III, §§

91-92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale ci

şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, hotărârea Ergi contra Turciei din 28

iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit al

Marii Britanii, nr. 30054/96, § 114, 4 mai 2001).

27. Ori independenţa procurorilor militari care au condus ancheta poate fi pusă la

îndoială în privinţa reglementării naţionale în vigoare la data faptelor. În cauza Barbu

Anghelescu contra României, Curtea a considerat deja că s-a încălcat partea procedurală a

articolului 3 din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă

ancheta în urma unei plângeri penale pentru acuzaţia de rele tratamente îndreptată

împotriva ofiţerilor de poliţie (Barbu Anghelescu contra României, nr. 46430/99, § 70, 5

octombrie 2004). Ea a constatat că aceştia din urmă erau, la vremea aceea, cadre militare

active, la fel ca procurorii militari, având deci grade militare, beneficiind de toate

privilegiile în materie, fiind răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militare şi

făcând parte din structura militară, constituită pe principiul subordonării ierarhice (Barbu

Anghelescu citat anterior, §§ 40-43). Curtea reiterează constatarea sa anterioară şi nu

vede nici-un motiv pentru care s-ar îndepărta de la ea în prezenta speţă.

28. Curtea constată de altfel că statutul cadrelor ce fac parte din administraţia

penitenciară a fost recent reformulat de legea nr. 293 din 28 iunie 2004: personalul din

penitenciar are de-acum calitatea de “funcţionar public”, eventualele urmăriri penale

îndreptate împotriva sa ţinând de-acum de competenţa parchetelor şi tribunalelor ordinare

(paragraful 21 de mai sus).

29. Având în vedere legislaţia naţională în vigoare la vremea comiterii faptelor,

Curtea consideră că în cazul în speţă ancheta efectuată de autorităţi în urma plângerilor de

rele tratamente făcute de reclamant în faţa autorităţilor naţionale a fost lipsită de

efectivitate din cauza lipsei de independenţă instituţională a celor ce erau însărcinaţi să se

ocupe de ea faţă de cadrele militare ale respectivului penitenciar.

30. Prin urmare, s-a încălcat articolul 3 în privinţa părţii sale procedurale.

2. Asupra părţii materiale a articolului 3

31. Reclamantul se plânge de tratamente rele pe care gardienii de la penitenciarul

din Iaşi i le-ar fi aplicat în perioada 1-7 iulie 1999. În special, el afirmă că a fost lovit de

gardieni la ordinul colonelului B., că i s-au pus cătuşe şi apoi a fost legat de pat şi lipsit

de hrană, de apă şi de aer proaspăt timp de mai multe zile. El menţionează că în urma

violenţelor exercitate de către gardieni nu a primit nici-un tratament medical, nici nu a

fost examinat de medicul penitenciarului.

32. Guvernul contestă aceste acuzaţii bazându-se pe fişele medicale întocmite de

medicii care l-au consultat pe reclamant cu regularitate şi care nu au menţionat nici-o

atingere adusă integrităţii sale corporale decurgând dintr-o eventuală agresiune în

condiţiile descrise de reclamant. El face de asemenea referire la declaraţiile date de

colegii de celulă ai reclamantului care nu menţionează nici-o agresiune pe care ar fi

suferit-o din partea gardienilor închisorii.

33. Curtea aminteşte că, atunci câmd un individ este privat de libertate, folosirea

în privinţa sa a forţei fizice atunci când nu se dovedeşte necesară datorită

comportamentuui său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o

încălcare a dreptului garantat de articolul 3 (Tekin contra Turciei, hotărârea din 9 iunie

1998, Culegere 1998-IV, pag. 1517-1518, §§ 52 şi 53 şi Labita citat anterior, § 120).

34. Nu e mai puţin adevărat că plângerile de tratamente rele trebuie să fie

prezentate în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (a se vedea, mutatis mutandis,

hotărârea Klaas contra Germaniei din 22 septembrie 1993, seria A nr.269, pag.17, § 30).

Pentru stabilirea faptelor invocate, Curtea se foloseşte de criteriul probei “dincolo de

orice îndoială rezonabilă”; o asemenea probă poate rezulta totuşi dintr-o serie de indicii

sau de presupuneri necombătute, suficient de grave, precise şi în concordanţă (Irlanda

contra Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25,

pag. 65, § 161 in fine, Aydin contra Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere

1997-VI, pag. 1889, § 73, şi Selmouni contra Franţei [GC], nr.25803/94, § 88, CEDO

1999-V).

35. Ori Curtea nu descoperă nimic printre elementele oferite de părţi care să fie

susceptibil să susţină plângerea inspirată din articolul 3 şi să demonstreze caracterul real

al tratamentelor rele invocate: interesatul nu a oferit nici-un început de probă care ar fi

putut face plauzibile invocările sale; în special, el nu a prezentat nici-un certificat medical

care să indice că ar fi suferit răni sau că nu i s-ar fi acordat îngrijiri medicale adecvate în

închisoare.

36. Prin urmare, nu reiese nici-o încălcare a articolului 3 din această acuzare.

II. ASUPRA ALTOR ÎNCĂLCĂRI INVOCATE

37. Citând articolele 5, 6 şi 8 ale Convenţiei, reclamantul se plânge că nu a luat

cunoştinţă de motivele care au făcut ca autorităţile să prelungească arestul său preventiv

de la 1 ianuarie la 1 iulie 1999, că nu a putut înainta un recurs împotriva deciziilor prin

care arestul său preventiv a fost prelungit, de felul în care instanţele naţionale au

interpretat şi aplicat elementele de probă pe baza cărora l-au considerat vinovat de viol,

precum şi de o atingere adusă dreptului său la respectarea corespondenţei din cauza

refuzului autorităţilor din penitenciar de a-i înapoia un lanţ.

38. Guvernul contestă că ar fi existat vreo încălcare a drepturilor garantate de

articolele invocate de reclamant. El menţionează că reclamantul a omis să epuizeze căile

de atac interne în privinţa plângerilor din punctul de vedere al articolului 5 şi nu şi-a

prezentat deloc invocările din punctul de vedere al altor articole citate.

39. Ţinând cont de ansamblul de elemente aflate în posesia sa şi în măsura în care

era competentă să cunoască invocările formulate, Curtea nu constată nici-o încălcare

aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele sale.

Reiese că această parte a cererii este clar neîntemeiată şi trebuie să fie respinsă cu

aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

40. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,

“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi

dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet

consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie

echitabilă”.

41. Reclamantul cere 9.500 euro (EUR) pentru paguba materială corespunzătoare

leziunilor pe care le-ar fi suferit în penitenciarul din Iaşi. El cere de asemenea 15.000

euro cu titlu de pagubă morală pentru repararea relelor tratamente pe care i le-ar fi cauzat

agenţii de stat. El cere, în fine, 500 euro cu titlu de cheltuieli şi taxe, pentru a acoperi în

special cheltuielile de telefon, copii xerox şi poştale ocazionate de procedura în faţa

Curţii. El nu prezintă nici-un act doveditor, în ciuda cererilor clare ale grefei în acest

sens.

42. Guvernul cere respingerea cererii de reparaţie echitabilă a reclamantului, fiind

vorba despre pretenţii care nu au nici-o legătură de cauzalitate cu plângerile

reclamantului şi care nu sunt dovedite.

43. Curtea relevă că în cazul în speţă nu s-a constatat nici-o încălcare a articolului

3 în privinţa părţii materiale şi prin urmare respinge cererea reclamantului cu titlu de

pagubă materială. Ea consideră că constatarea încălcării, de către Curte, a părţii

procedurale a articolului 3 constituie o reparaţie suficientă a eventualului prejudiciu

moral pe care l-ar fi suferit interesatul din cauza lipsei de independenţă a persoanelor

însărcinate să instrumenteze plângerea sa penală. Ea nu acordă, în fine, nici-o sumă

pentru cheltuieli şi taxe, fiind vorba despre pretenţii care nu au fost prezentate şi însoţite

de actele doveditoare necesare.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii inspirată de articolul 3 al Convenţiei şi

inadmisibilă pentru restul;

2. Decide că s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei în privinţa părţii procedurale;

3. Decide că nu s-a încălcat articolul 3 al Convenţiei în privinţa părţii materiale;

4. Decide că constatarea încălcării constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă

pentru dauna morală invocată de reclamant;

5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.

Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 9 noiembrie 2006 cu

aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.

Vincent Berger Boštjan M. Zupancic

Grefier Preşedinte