căutarea lui harap alb - pe tărâmul unui joc v.ii., autor nick sava

8/20/2019 Căutarea lui Harap Alb - Pe tărâmul unui joc V.II., autor Nick Sava

1/227

Nick Sava

PE TĂRÎMUL UNUI JOC - V. II

CĂUTAREA LUI HARAP ALB


2/227


3/227

CĂUTAREA LUI HARAP ALB

PE TĂRÎMUL UNUI JOC

Nick Sava

Volumul II


4/227

Copyright © Nick Sava, 2015

Toate drepturile rezervate. Orice reoroducere totalăsau parţială a acestei lucrări fără acordul Autorului estestrict interzisă .i se pedepseşte conform legii dreptuluide autor.

ISBN

Tipărit în România prin intermediul Editurii PIM, Iaşi

Această carte este una de cţiune. Personajele sausituaţiile prezentate au tot atât de multă legătură

întâmplătoare cu realitatea istorică, precum oricare altă

mărturie, cţiune sau evocare, e ea chiar inspirată deSfîntul Duh. Autorul

Mariei

Ilustraţia copertei:Nick Sava - Copacul Vieţii , tehnică mixtă pecarton, 2008Copyright © Nick Sava, 2008


5/227

8

Călătorii notri se ridicaseră să plece. Tamar îl întrebă ceva peToman, după care schimbă cîteva cuvinte cu el. Toman o privi

uimit, după care se întoarse cître ceilali, pregătii de plecare:- Stai puin, se pare că Tamar ar avea ceva de zis despre

Rai. Îmi dai voie să vorbesc cu ea, să-i dezvălui taina voastră?Îmi pun viaa chezăie pentru ea!

- Întreab-o, prietene, zise pictorul privind spre Tamar.Aceasta îi zîmbi.

După o discuie de cîteva minute, Toman se întoarse spre eii începu să vorbească:

- Vă traduc ce mi-a spus Tamar. Cînd a ajuns în port i începuse să întrebe despre mine, a auzit un schimb de vorbe între doi oameni, slujitori după îmbrăcăminte. Unul a zis căvrăjitorul cel nou sosit ar vrut să ajungă bibliotecar, că ar cîiva consilieri care îl susin. Celălalt l-a contrazis, vrăjitorulcică doar voia să cerceteze în bibliotecă. Cică în mîna lui aajuns, cine tie cum, un obiect de minune, chiar Cheia Raiului.Celălalt a început să rîdă, a zis că povestea despre Rai i despreCheie este chiar asta, o poveste de copii, pe care doar copiii opot crede – i de aici erau să se ia la păruială. Dar a fost un altom din mulime care i-a arătat Tamarei unde este biblioteca.

29

(în care, cheia spre fericire numaiprin sacriciu se obine)


6/227

10 11Căutarea lui Harap Alb Pe Tărîmul unui Joc

Aa a ajuns ea aici. Asta e povestea ei. Cu ce vă ajută ea, nutiu...

- Poveste pentru copii, zici? rîse Zulna. Tu ce zici, Copile,tu crezi povestea asta?

Copilul dădu serios din cap. Ceilali îl priviră uimii.- Vedei, documentul vorbea despre ea, le destăinui el.- Documentul? Ziceai că nu are nimic de-a face cu noi.- Nu, este legat de cheie. V-am spus că nu înelesesem

niciodată ultima parte a mesajului despre Boldur. Credeam căeste, cumva, legat de acesta. Dar acum îneleg că îmi spunecum poate furată Cheia, că documentul îmi era adresat mie!

- Poi să ne spui ce scria în el? Poate înelegem mai bine...

- N...nu. Mi se spune să nu-l spun nimănui, că urechidumane stau la pîndă... Atîta vă pot spune: în el vorbetedespre o cheie minunată, fără de care nu se poate intra în Loculde Vis – aa îi zice. Această cheie este în mîna unui duman ică toată călătoria va zadarnică dacă „cel mic nu o va scoatedin mîna duşmanului, cu ajutorul celui mai mic. Şi se vaface cu mare pericol şi cu pierdere de viaă...”

- Nu, nu se poate, se împotrivi librarul. Nu poate aa,poate ai îneles tu greit. Spune-ne exact cum scria, poateexistă o altă interpretare.

- Nu poate altă interpretare. V-am spus exact cum scria.Eu, ajutat de Pisic, trebuie să fur Cheia din mîna unui duman.Fără Cheie, Căutarea voastră ar zadarnică, nu vei putea intra

în Rai. Dar o viaă va pierdută.Călătorii se uitară unul la celălalt, îngrijorai- Nu se poate să meargă altul în locul tău? încercă Toman o

altă cale. Tu eti tînăr, ai toată viaa în faă. Ar păcat!- Cine i-ar da viaa pentru mine? întrebă trist Copilul.- Eu mi-a da-o! strigă librarul, dar se opri uimit de propriile-i

cuvinte.- Cum rămîne cu Tamar? îl întrebă optit Valida, parcă

încercînd să îneleagă sensul cuvintelor acestui necunoscut.- Ea va înelege, zise trist Toman.- Cum va rămîne cu biblioteca? întrebă Ichim, la fel de

emoionat.- Va avea Tamar grijă de ea, găsi librarul o soluie de moment.- Cum va rămîne cu fericirea ta, atunci? întrebă Zulna. La

această întrebare librarul căzu pe gînduri înainte de a răspunde.- Poate că tocmai în aceasta constă fericirea, zise el într-

un tîrziu. Fericirea mea va faptul că voi ti, în clipa morii,că ceilali pot fericii prin jertfa mea. Cum pot fericit, dacăDumanul va distruge Viaa? Cum pot fericit tiind că, stînddeoparte, am lăsat o ină nevinovată să meargă la moarte? Nuvoi fericit, iubito, îi opti el Tamarei, iar aceasta încuviină,parcă înelegînd cuvintele lui.

- Îi mulumesc, zise Copilul emoionat de ofertă, dar nu potprimi. Nici nu te cunosc.

- Ba ne cunoatem, zise Toman zîmbindu-i. În tine simt rede librar, eti neam din neamul nostru. O voi ruga pe Tamar să

te ia de suet, să te crească.- Dar el e Călător, se împotrivi Zulna. Îi are rostul lui în

Căutare.- Vedei? zise Toman. El nu poate muri. Eu însă nu fac parte

dintre voi, eu nu trebuie să ajung la inta călătoriei voastre.- Nu se poate, tată, opti Copilul. Cel ce fură cheia trebuie

să e ho, să reuească...- Aici ar prins bine Cîrnul, zise foarte serioasă Zulna.- ...i trebuie să e „cel mic”, continuă Copilul. Nu numai în

vîrstă. Calea pe care se poate ajunge este foarte îngustă, doareu mă pot strecura pe ea.

- Pisica nu o poate face? spuse Pictorul, stîrnind mîniaacesteia. Tot am cărat-o degeaba cu noi...

- „Cel mic ajutat de cel mai mic.” Aa zice documentul.- Să-l ia naiba de document! înjură Ichim înfuriat. Nu

putem lăsa un copil să meargă la moarte. Mergem cu toii iluăm dumanul de gît!

- Dacă acel duman este un diavol, degeaba îl luăm de gît,zise Zulna, tristă. Nimeni nu o contrazise.

- Nu i triti, zise Copilul. Eu nu am pentru ce trăi. Nu ampe nimeni – doar Pisicul. Să avei grijă de ea, zise cu noduri înglas.

- Pisica va trăi în casa mea! jură librarul. i tu la fel, dacăMarele Zeu te va trece cu bine prin această încercare. Jur că tuvei ul meu! Promii că vei avea grijă de tine?

- Promit. Poate că dacă voi urma întrutotul sfaturile dindocument, voi reui. Important este să ies cu cheia, să o dau


7/227


unuia dintre voi. Ce va după aceea, vom vedea.- Nu te putem opri, zise tristă Valida. Ori încercăm să furăm

cheia, ori ne întoarcem acasă. Nu le putem avea pe amîndouă.Dar nu-mi place!

- Venim cu tine, zise Zulna. Te ateptăm undeva unde nuatragem atenia dumanului. Cine tie cu ce te putem ajuta?...

** *

Spre seară erau cu toii la poalele unui deal , pe care segăsea o clădire singuratică. Călătorilor li se alăturaseră Altîm,

călare, i Toman inînd-o de mînă pe Tamar. De fapt, Tomanle arătase calea. Întrebînd în vecini, aase locul în care stăteamagul cel străin.

- De aici mergem doar cîiva, hotărî Valida, care preluasecomanda grupului. Eu, prinul, begul i... i... i pictorul,acceptă ea în nal.

- Crezi că de mine nu ai nevoie? o întrebă Zulna, mieros.- Am nevoie de cineva de nădejde aici, să aibă grijă de

cei rămai, se grăbi Domnia să spună. tia de-acum că vorbamieroasă a vrăjitoarei ascundea pericol...

- Aha. Bine, dragilor, stai în jurul meu. O să vă port grija cao mămică... Dar pictorul stă cu mine.

- Eu? se miră Ichim. Ce ai cu mine?- Cu cît suntei mai puini pe deal, cu atît mai bine. Iar pe

Altîm l-a pune pe partea cealaltă a dealului, să ne dea de vestedacă se apropie cineva. El are cei mai ageri ochi.

- Bine, aa să e, acceptă Domnia.- Dar voi vei numai doi! se împotrivi Pictorul.- Dragule, tu mai mult îi încurci. Dacă iese dumanul i e

diavol, tu nu ai cum îi ajuta. Dacă ies nite oameni, Prinul eprea de-ajuns. Domnia e doar aa, de decor. Poate să-i deaceva încurajări, îi zîmbi ea dulce Validei. Aceasta nu comentă.

- in Pisica pînă vă întoarcei, dori totui să se facă utilIchim.

- Am nevoie de ea, v-am spus doar, răspunse Copilul, careatepta cu pisica în brae. Apropierea momentului aciunii îllinitise, parcă.

Nimeni nu se împotrivi. Însoit de Valida i gipanghez, Copilulse strecură în tufele, care se căărau pe coasta dealului, pînă laun pîlc de pomi fructiferi - probabil o grădină în jurul casei. Ceirămai se aezară pe iarbă, în timp ce Altîm porni spre dreapta,spre culmea indicată de Zulna.

Ajuni în vîrful dealului, cei trei cu pisica dădură, într-adevăr,de o grădină. Pîlcul de pomi era înconjurat de un gard viu, dinmărăcini dei.

- Voi rămînei aici, opti Copilul. De aici trebuie să mergsingur.

- Cum o să intri? întrebă optit Valida.- Este aici o piatră – uite-o. Ajutai-mă să o trag la o parte.

De aici pornete un tunel, care ajunge sub casă. Sunt mai multetuneluri, un adevărat labirint, dar documentul îmi zice pe undesă o iau. La întoarcere, Pisicul mă va conduce, nu mai am timpsă caut semnele...

- Aha, de aceea îl iei cu tine...- i să-mi dea de veste dacă sunt străini în preajma mea.

I se înfoiază blana, eu îi cunosc semnul chiar i pe întuneric.Ateptai-mă, sper să ies pînă în zori...

Copilul dispăru în gaură, iar cei doi se puseră pe ateptat:domnia culcată la poala zidului de mărăcini, Hitaiori aezat cupicioarele sub el, după obiceiul lui. Trecură aa cîteva ore pînăcînd, deodată, din gaură îni pisica, grăbită. La o clipă în urmaei apăru i copilul.

- Să fugim! zise el cu răsuarea tăiată. Ceilali nu-l întrebarănimic, ci îl luară de mîini i se repeziră spre vale, purtînd-laproape pe sus.

În lumina palidă a zorilor, prima care îi zări fu Tamar, care sesmuci din mîna librarului i se ridică în picioare, arătînd cătrecele trei siluete care coborau grăbite dealul. Săriră cu toii înpicioare.

- Sper că nu-i nimic rău, zise Ichim.- Eu sper că Altîm ne vede i vine i el repede, să nu ateptăm

după el, îi răspunse vrăjitoarea.Deodată, o pală de vînt uriaă îi făcu să se clatine. Un nor

negru acoperi dintr-o dată cerul, aruncîndu-i într-o pîclă neagră.Fulgere imense nu reueau să lumineze ci, mai degrabă, îiorbeau pe călători. Norul de deasupra lor păru să se deschidă


8/227


i apa se revărsă din el ca din găleată. Într-o clipă valea dintredealuri fu inundată de apă, cei patru reuind cu greu să seurce pe coasta dealului, refugiindu-se din faa potopului. Cei cecoborau dealul dispăruseră în întuneric.

Vîntul se dezlănui cu toată furia, aruncîndu-i la pămînt.Luată de vînt, Zulna fu aruncată în lacul format dintr-o dată lapoalele dealului. Pictorul sări după ea i reui să o tragă la mal.Cu greu, tîrîndu-se, ajunseră la adăpostul unui bolovan imens,

în care furtuna se spărgea furioasă. Yulgur găsise între timp oadîncitură în coastă, ferită de vînt – dei pe jumătate inundatăde apa care se scurgea. Lîngă el îl trăsese pe librar, care sezbătea de mama focului. Văzînd că nu poate scăpa din mîna

trogloditului, îi apropie buzele de capul de sub glugă, i strigădin răsputeri, încercînd să acopere uieratul vijeliei:

- Tamar! A dispărut!Yulgur înelese. Ridică nările spre cer i începu să tragă aerul

zgomotos în piept.- Undeva, colo! arătă el spre deal.- Mergem! urlă din nou Toman.- Ateptam! Pierdeam la furtun!Apărură i ceilali doi, uzi leoarcă. Încercară să se

adăpostească i ei, alături de troglodit i librar.- Cred că suntem pe dealul opus, strigă Ichim să acopere

vijelia. Ceilali sunt dincolo. Or să trebuiască să treacă iazul...- Tamar e i ea acolo, zise Toman. O încercat să le iasă în

cale.- Nu avem ce face, trebuie să ateptăm să se lumineze, zise

Zulna. Oricum, această furtună nu este naturală. Simt în ea, la lucru, puteri întunecate.

- O magul? I-or prins pe ceilali...Zulna dădu din umeri a neputină.Furtuna se opri tot atît de brusc. Odată cu trecerea norului,

o lumină purpurie le permise să vadă în jur. Chiar dincole deiazul, ce scădea văzînd cu ochii, scurgîndu-se printr-un pîrîiaformat între dealuri, stătea sub un bolovan Hitaiori i copilul cupisica în brae.

- Unde-i Valida? strigă la ei Ichim, ridicîndu-se în picioare.- Nu tiu, răspunse Copilul. A smuls-o furtuna de lîngă

mine, noroc că Hitaiori m-a inut bine i a găsit acest loc să ne

adăpostim. Nu am mai văzut-o de atunci.- Yulgur? se întoarse pictorul îngrijorat către troglodit.- Estem la deal, zise acesta după ce mirosi cu grijă.- i Tamar? întrebă bibliotecarul, la fel de îngrijorat.Dar Yulgur nu trebui să răspundă, aceasta apăruse pe malul

părîului. Se repezi la pieptul lui Toman i începu să vorbeascăanimată.

- Pe Valida a prins-o dumanul, le traduse el celorlali. Tamarreuise să o găsească la lumina fulgerelor, dar a apărut deodatălîngă ele un fel de negură i a luat-o pe domniă. Pe Tamar a

împins-o la vale, abia acum i-a revenit. Zice că e aproapesigură că este un diavol, crede că i-a văzut corniele i botul de

ap...- Mă duc după ea, zise hotărît Ichim. Ceilali se ridicară

să-l urmeze.- Nu, voi stai aici, le zise el poruncitor. Cineva trebuie să

moară i se vede că acela nu este Copilul, nici pisica. Iar eu nuvreau ca victima să e Valida. Eu merg la casă, voi ateptai-ope Valida.

- Să nu vă ucidă diavolul pe amîndoi, spuse bibliotecarul.- Nu, „o viaă va pierdută” zice documentul i eu cred ce

scrie în el! Dacă e numai o viaă, să e a mea!- Rolul tău în căutare este vital, îi zise Zulna. „i pictorul

va deschide Poarta” - Îmi pare rău, îi ceru iertare Ichim. Dar viaa Validei mi-e

mai dragă decît întreg pămîntul! Cine tie dacă interpretareaproorocirii nu este greită?

Acestea ind zise, o porni grăbit la deal, parcă temîndu-sesă nu se răzgîndească. În cîteva minute ajunse la gardul deghimpi, răsuînd din greu. Fără a se opri, începu să ocoleascăgrădina, căutînd o intrare. O găsi tocmai pe culmea dealului,unde un drum pietruit venea erpuind dinspre oraul ce sezărea în vale, pe malul mării.

Poarta era deschisă, aa că Ichim pătrunse neîmpiedicat într-o curte i apoi, urcînd trei trepte, într-un atrium deschis sprecer, cu un bazin umplut de ploaia căzută. Casa era construită

în stilul unei vile romane. Mirosea a proaspăt. Valida era legatăde unul din cei ase stîlpi din piatră ce susineau acoperiul. Înpartea opusă intrării, pe un tron, stătea magul.


9/227


- Hihihi, a mai venit unul, rîse acesta. Părea om ca toioamenii – numai ochii îi avea roii. După înfăiare ai zis că-idin neamul lui Zildir. De ce ai venit?

- Să te rog să-i dai drumul domniei Valida, îi spuse pictorulpăsul.

- Da? Hihihi. i ce te face să crezi că-i voi îndeplini dorina?Te pot lua i pe tine prins.

- Mă poi lua, recunoscu Ichim. Dar dacă moare Valida,mă voi lăsa i eu să mor. Vei avea doi mori în mînă – iardocumentul vorbete doar de o viaă irosită!

- i ce-mi pasă mie de document?- La lucru sunt puteri mai mari decît mine i tine, spuse cu

hotărîre Ichim. Nici chiar tu nu poi încălca cele hotărîte.- Îhîm... Aa să e. Mi-ai furat Cheia. Drept este să vă iau

viaa! Îmi dai cheia înapoi?- Nu tiu unde-i cheia, spuse cu sinceritate pictorul. Nu eu

am furat-o.- tiu că nu. Probabil copilul a furat-o, aa cum mi-a spus

Stăpînul că se va întîmpla. Al dracului ho! Nu mă ateptam...Eram pregătit, i tot mi-a terpelit-o! Nu tiu cum a reuit, darnu cred că îi va folosi prea mult, zîmbi cu răutate.

- ie la ce îi trebuie cheia? întrebă Ichim privind spreDomniă. Aceasta atîrna în legături, fără cunotină. A păitceva, îl întrebă îngrijorat pe diavol.

- Nu. Dacă o caui bine, îi găseti un cucui. Cred că a avutcea mai mare surpriză din viaa ei cînd l-a căpătat. Nici eunu cred că i-l puteam face pe neateptate. Iute femeie! zisediavolul cu admiraie în voce.

- Ai avut, deci, ajutoare...- Stăpînul are multe slugi, zise magul vag.- Nu ai răspuns, la ce îi trebuie cheia?- Cheia? Dar nu-mi trebuie deloc. Nici nu-i a mea, mi-a dat-o

Stăpînul. Cînd se termină treaba asta i-o ia înapoi, probabil.- i atunci de ce o vrei?- Păi, ca să vă încurc pe voi, îi zîmbi cu răutate, cu ochii

roii sticlind. Nu că a avea ceva împotriva voastră, dar aa eporunca. Să vă împiedic cu orice pre să intrai în Rai! Cel maiuor ar fost să păzesc cheia, dar iată că mi-ai furat-o! Deci,trebuie să iau viaa unuia dintre Călători. De aceea Javila, sora

Stăpînului, mi-a adus-o pe Domniă, hihihi. Ea este la fel debună ca oricare alt călător.

- Ce-ar atunci să-i dai drumul i să-mi iei mie viaa? Dacătot nu contează pe cine ucizi...

- Vorbeti serios? se miră diavolul. Eu tiu ce înseamnădragostea, dar parcă nici eu nu mi-a da viaa pentru ea...

- Hm, cred că am auzit undeva povestea asta. A zice că tueti... căută pictorul numele în memorie ... Cilipir, diavolul de-l

întîlniră ceilali prin hrube.- Hihihi, m-ai ghicit, recunoscu Cilipir, căpătînd forma lui de

diavol. Pielea lui neagră se iea straniu prin materialul azuriu alcaftanului.

- Lume mică, mormăi Ichim. Credeam că te-ai dus pepustii... denitiv.

- M-a dus, dar Stăpînul i-a zis că prea am stat degeaba în ultima vreme... Aa că m-a trimis aici. Uite ce este, voi m-aiscăpat de blestem. Diavolii nu cunosc sentimentul recunotinei,dar mie nu-mi este străin... Poate unde am ajuns să iubesc,căzu diavolul pe gînduri.

- i propui ceva? întrebă pictorul, simind cum un or desperană i se strecoară în inimă.

- Hmm, îmi place să risc. Uite ce facem – primesc oferta ta.Îi dau drumul domniei i te iau pe tine.

- Vorbeti serios? se bucură Ichim.- Da. Îi dau voie să o dezlegi, se arătă Cilipir mărinimos.Pictorul nu-i dădu timp să-i schimbe gîndul, ci se repezi

i începu s-o dezlege pe Valida. Trebui să o sprijine, picioarelenu o ineau. Odată dezlegată i aezată pe dalele de piatră,Pictorul înmuie năframa ce o purta legată la gît în apa din bazini i-o puse fetei pe cucuiul din ceafă. Valida gemu, pe urmădeschise ochii înceoai.

- Pictorul, gemu ea din nou, i Ichim nu putu ti dacă dedurere sau exasperare.

- Eti liberă, se grăbi s-o anune.- Da?... Cineva m-a lovit... Ochii îi căzu pe diavol. El m-a

lovit?- Nuuuu... Eu nu dau în doamne, îi zise acesta cu un glas

glume. De fapt, nu minea, nu lovise în viaa lui o femeie.- Cine e? Un diavol?


10/227


- E Cilipir, diavolul din Templu de care ne-au povestit ceilali,o lămuri Pictorul.

- Aha. Credeam că am scăpat de el...- Dacă mai spune asta cineva chestia asta, îl muc de nas!

se burzului diavolul. Noroc că suntei doar voi doi...Ajutată de Ichim, Valida se ridică în capul oaselor.- Nici n-am apucat să scot sabia, constată aceasta. M-a lovit

pe la spate... Tamar! spuse deodată.- Tamar? se miră pictorul. Ce avea ea cu tine?- La naiba! mormăi Cilipir. Se pare că iese altfel decît mi-am

propus. Îmi iau prea multe riscuri...- Tamar este Javila! se lumină deodată Ichim. Sunt sigur

de asta.Cilipir nu negă, ci spuse:- Bine, înelegerea noastră cade. Nu vă mai pot da drumul

acum, vei dezvălui prezena ei.- Dar ai promis, se rugă Pictorul. Ai spus că-i dai drumul

Domniei nevătămată.- Aa am zis? Am minit. Ce bază poi pune pe promisiunea

unui diavol, hihihi? Am zis că-i las viaa. Îi pot lua limba, îicomunică linitit lui Ichim.

- Nu umbla cu drăcii că mă supăr! Dacă te atingi de Domniă,eu nu mai fac tîrgul. Nu ai decît s-o ucizi. O să le spun eucelorlali cine-i Tamar!

- Păi, i pe tine te pot lăsa fără limbă.- Da? Atunci mă las să mor din vătămătură. Cum s-ar zice,

am murit de mîna ta. O să ai două mori în cîrcă!- Hm, se scărpină diavolul între cornie, căutînd o ieire din

impas.- Ce tot vorbii acolo? nu înelese nimic Valida din schimbul

de replici.- O viaă trebuie luată. Numai una – conform proorocirii, o

lămuri pictorul. De aceea te-a adus Tamar aici, ca să mori.- Să mor? se miră Valida. Nu ar păcat?...- Ar foarte mare păcat, Domniă. Aa că am venit i i-am

propus diavolului un tîrg: viaa mea pentru a ta.- Asta nu se poate, se împotrivi Valida. Nici nu mă cunoti

bine...- Am ajuns să te cunosc, zise pictorul. i-a făcut portretul

– nu o dată, ci de mii de ori. De cîte ori te privesc eti alta...Cînd femeie, cînd copilă, cînd mamă, cînd îneleaptă, cîndneajutorată, cînd vitează... Nu m-a sătura să te privesc o viaă

întreagă!Domnia îl privi cu ochii mari, simind cum i se topete ceva

cald în inimă.- Hm, hm, porumbeilor, îi întrerupse Cilipir. Trebuie să luăm o

decizie importantă aici, nu avem timp de prostii. Cum rezolvăm încurcătura în care m-am băgat singur?

- Uite, cred că trebuie să facem alt tîrg, zise Ichim simindcă îl are pe diavol la înghesuială. Cred că trebuie să ne daidrumul la amîndoi.

- Da? i cum rămîne cu viaa la care am dreptul? Uite, am o întrebare: ce ai tu cel mai drag pe lume?

- Valida! zise pictorul fără ovăială, i Valida îi duse degetelela buze, parcă speriată.

- Bine, asta am îneles-o. După aceea?- Pictura, zise la fel de neovăitor Ichim.- Atunci, vă las viaa la amîndoi. Dar îi voi lua pictura!

i asta numai dacă îmi jurai amîndoi că nu vei spune nimicdespre Tamar. Acesta este ultimul meu cuvînt!

- De ce pictura?- Pentru că proorocirea spune că pictorul va deschide calea.

Dacă nu mai ai pictura, înseamnă că nu mai eti pictor, eh?Hihihi! Deci, alegei una din trei: ori cheia, ori o viaă, oripictura. Am zis!

Cei doi se priviră în tăcere, temîndu-se să spună ceva.- Fie, pictura, oftă Ichim, simind că nu are încotro. Cum

avea de gînd diavolul să-i ia acest dar?Cilipir se ridică de pe tron i se apropie de ei.- Dă-mi sabia, întinse el mîna spre domniă. Aceasta o

scoase i i-o întinse, ovăitoare.- Întinde mîna dreaptă! îi porunci Cilipir lui Ichim.Acesta întinse mîna la orizontală, privind-o pe Valida în ochi.

Păru să nu simtă tăiul sabiei trecîndu-i prin carne i oase,tăindu-i braul în două, dar domniă ipă îngrozită, sărind să-lstrîngă la piept.

- Documentul zice o viaă, rînji diavolul. Poate pierde sîngemult i moare. Poate îi obrintete rana, i moare... Nu mai e


11/227


vina mea. Eu mi-am inut partea mea de înelegere Vedei săvi-o inei i voi. Acum plecai, dacă vine Stăpînul vă stingeviaa la amîndoi, lui nu-i este frică de proorociri...

Valida ridică de jos năframa umezită de pictor i i-o strînse în jurul braului, deasupra tăieturii, încercînd să-i opreascăsîngele. Cu greu, porni cu el spre ieire, după ce îi ridicase de

jos sabia năclăită de sînge.- Cu sabia mea, diavole! scrîni ea spre Cilipir. Să-i vină

moartea din mîna iubitei! îl blestemă ea.Iei din vilă sprijinind cu greu pe pictorul care îi pierdea

puterea vîzînd cu ochii. Ieiră din curte i porniră la vale, pecoasta dealului. Le luă mult timp să coboare, Ichim atîrna

tot mai greu pe umărul fecioarei. Sîngele îi picura din rană,mînjindu-le hainele, iar ocul trecuse, făcînd loc durerii. Gemea

încet la ecare pas.- Nu mai e mult, încercă Valida să-i dea curaj. Uite, deja îi

văd pe ceilali.Într-adevăr, tovarăii adunai la poalele dealului îi zăriseră

i priveau spre ei.- Hei, venii! strigă ea cu glas slăbit. Simea cum o lasă ipe ea puterile. Ajutor!Ridică un bra i făcu semne grabnice, chemîndu-i. Ceilali

priviră o clipă, după care se repeziră în fugă spre cei ce coboraudealul. Toi, mai puin Tamar.

- Ah, diavole, m-ai trădat! urlă aceasta.- Tamar, bîigui Toman, oprindu-se din fugă i întorcîndu-se

spre ea.- Tu să taci! ipă Tamar la el, făcînd un gest cu mîna. Parcă

lovit de un pumn de aer, Toman se rostogoli cîiva pai. Ceilalio priveau uimii Sub ochii lor Tamar se transformă, căpătînd

înfăiare de diavol.- Cilipir! urlă ea din nou. Ce ai crezut, diavole, că o să te

iert?! Eu nu iert niciodată. Cu un gest dipăru, pentru a apare peculmea dealului.

- Frate! strigă ea din nou, glasul rostogolindu-se pestedealuri ca un tunet. Călătorii din vale ajunseră la Domniă i îlluară pe Ichim în brae, culcîndu-l în iarbă. Zulna îngenuncheimediat lîngă el, încercînd să-i oprească sîngele.

- Să facem vrăji, frate! bubui din nou glasul diavoliei. Într-

un rîs drăcesc, care le băgă groaza în vine, furtuna se năpustidin nou asupra lor. De data asta de zece ori mai puternică. Deo sută de ori!


12/227

23Pe Tărîmul unui Joc

Copilul se trezi simind limba aspră a pisicii lingîndu-i faa. Seridică cu greu în capul oaselor i privi în jur. Spre mirarea lui,

se aau nu departe de zidul oraului. Nici nu părea să trecutmult timp – dei urmele ploii începuseră să dispară. Oameniizgribulii i uzi pînă la piele săreau peste băltoacele din drumulerpuind, ce ducea spre poarta oraului.

- Unde-or ceilali? îl întrebă el pe Pisic. În singurătatealui, se învăase să vorbească pisicii ca unui prieten, fără a seatepta să primească răspuns. De data asta primi însă unul:

pisica i se zbătu în brae. Cunoscîndu-i obiceiurile, băiatul opuse jos, în iarbă. Pisica porni spre dreapta, întorcînd capulspre el să vadă dacă o urmează. Copilul se ridică i o urmă,curios.

După nite tuuri dădu de un trup: bibliotecarul. Zăcea cufaa în iarbă, dar cînd îl atinse gemu i se ridică singur.

- Credeam că te-a lovit rău, zise Copilul. Mă mir că nu aipăit nimica...

- Tamar, zise trist Toman.- Nu cred că era Tamar, îl contrazise Copilul. Era o diavoliă!

i tu, jigodie, de ce nu ne-ai dat de veste? se stropi el la

30

(în care, ce nu se împrătie în vînt,se spulberă în furtună)

pisică. Aceasta îi trase capul între umeri i se rostogoli în iarbăcu burtica în sus. Ei, hai, te iert! se arătă putiul mărinimos.

- Cum putea ea s-o recunoască, dacă nu am recunoscut-oeu? îi luă apărarea librarul. Îmi vibra inima la atingerea ei, laoapta ei, la răsuarea ei... Retrăiam parcă zilele din trecut,cînd eram tineri i fericii. Două lacrimi grele i se rostogolirăpe obraji. Mare păcat este să-i bai joc de dragostea altuia,băiete!

Negăsind cuvinte, Copilul îl mîngîie pe mînă. Gestul părusă-l linitească pe bărbat. Ridică ochii spre Copil.

- Dar poate mi-am găsit un u, spuse plin de sperană. Cezici, Copile? Văzîndu-i privirile luminoase, îl trase la piept i

îl strînse cu putere, dar i cu duioie. Un zăgaz păru să cadăi Copilul începu să plîngă icnit, dar fără să se ruineze. Maipotolit, bărbatul lăsă propriile-i lacrimi să se amestece cu celeale copilului. Uimită, pisica se apropie, apoi îi vîrî capul întreei.

- Dar pisica poate sta cu noi? întrebă Copilul cu glas gîtuit.- Fără ea nici nu se poate! hotărî Toman. E vremea ca cineva

să ne păzească de oareci i obolani. Ce zici? o întrebă pepisică. Aceasta începu să toarcă, mulumită.

- Să mergem, ule! se ridică el cu părere de rău, silit să întrerupă îmbrăiarea. Ce nume ai, nu l-am auzit.

- Nu am nume, mărturisi copilul. Toi îmi spuneau aa, „Copilul”. Mama îmi spunea uneori „ule”...

- Hm, se scărpină în cretet Toman, privind în jos spremogîldeaă. Ce ar să-i spun Rustam? E nume de mare eroula poporul meu. Nu se prea potrivete unui bibliotecar, dar tueti cel mai viteaz bibliotecar care va trăit pe pămînt! Nu osă uit niciodată că ai fost gata să-i dai viaa pentru o cauzănobilă. Mă bucur că eti în viaă! îi terse el o lacrimă tîrzie.

- i eu mă bucur, spuse copilul uimit, fericit. Cred că am îneles greit cele scrise în document. Vorbea despre o viaă,nu despre viaa hoului. Îi aminti ceva i spuse cu glas scăzut:Nu voi mai fura niciodată! Te rog să mă crezi.

- Te cred, ule. Dar cum ai furat cheia?- Nici nu a fost aa de greu. Documentul îmi spunea ce semne

să aleg pentru a merge pe drumul cel bun. Cînd am ajuns laieirea din labirint, pisica a stat înfoiată, aa că am ateptat cu


13/227


răbdare. Cînd s-a linitit, am intrat iute. Cheia era legată de unlănior, prinsă într-un cui în cămin. Nimeni nu s-ar gîndit săcaute acolo... Dacă nu mi-ar spus documentul... dar cum ampus mîna pe ea, a început un zgomot de credeam că vor cădeapereii! Abia am apucat să sar în tunel i, cu ajutorul pisicii,am fost afară în cîteva clipe. Zgomotul se linitise, aa că am

început să coborîm în vale...- Da, unde te atepta Tamar!- Nu, nu Tamar. Nu-i găsi vină. Era un diavol.- Aa e, zise Toman trist. Tamar o în Parga, măritată poate...

Nu-i nimic, să e ea fericită! Aa cum i noi vom încerca să mfericii. Noi doi i pisica. Vom fericii, nu-i aa?

- Aa-i! încuviină copilul fericit.- Dar unde-i cheia? Nu mi s-a părut să o dat cuiva.- Am dat-o, zîmbi tainic băiatul. E în drumul ei spre Poarta

Raiului!- Măi să e! se bucură bibliotecarul. E bine că n-ai spus

nimic. Cine tie care dintre ei este un alt diavol?Între timp intraseră în ora i acum se apropiau de bibliotecă,

părînd a nu băga de seamă îmbulzeala de pe ulie. DeodatăToman se opri, eapăn. Copilul ridică privirea spre el, mirat.

- Diavolia! E în faa bibliotecii...- Care diavoliă?Bibliotecarul îl ridică în brae i împreună priviră spre

femeia scundă i puin plinuă, în haine de călătorie, ce ateptarăbdătoare pe treptele care duceau spre pridvor.

- Tamar! se bucură dintr-o dată putiul.- Tamar? se miră Toman, parcă speriat de acest gînd.- Da, diavolia nu mai are nevoie de noi. Călătorii sunt în

drum spre Rai, acolo e treaba ei.- Aa, aa... Să mergem atunci.Văzînd bărbatul apropiindu-se cu un copil în brae, femeia

se ridică în picioare, emoionată.- Toman, opti ea, apoi zise din nou, cu voce mai puternică:

Toman, tii...- tiu, zise acesta cuprinzînd-o în brae cu dragoste. Să

intrăm, asta e casa noastră.- Am atîtea să-i spun...- O să-mi spui. Avem o viaă întreagă înainte. El e ul nostru!

i-l prezentă pe Copil. Îl cheamă Rustam. E viteaz, cinstit iiubete cările!

Femeia privi bucuroasă băiatul, cu lacrimi în ochi.- El e Pisicu, opti Rustam. De fapt, e pisică...- Bine v-am găsit, zise cu glas tare femeia. i pe tine, Pisicule

care eti de fapt pisică. i pe tine, ule cu nume de viteaz. i petine, lumină a ochilor mei! Să intrăm în casa noastră, atunci...

** *

Zulna privi curioasă la pomii din jur. Se aa în grădina vilei

de pe culmea dealului, se gîndi îngrijorată. Ar bine să-i iatălpăia pînă nu prinde cineva de veste... Dar gardul înalt demărăcini o obligă să înconjoare vila pînă ajunse la ieire. Primulpeste care dădu acolo fu chiar magul – stătea rezemat de unuldin stîlpii porii. Auzind paii pe pietriul aleii, deschise cu greuochii.

- Hm, hm, păru să o recunoască pe vrăjitoare. Doftoroaiacea guralivă...

- Tu cine eti? Te tiu de undeva?- Cilipir, diavol păcătos... care îi trădează pînă i propriul

neam... Dar la ce te poi atepta de la un diavol?Tui înfundat.- Am auzit de tine. Erai blestemat, te-au eliberat tovarăii

mei.- Nu a ajutat prea mult... Documentul nu minte, pînă la

urmă, mormăi el cu voce stinsă. Mi-ar pare rău să moară iPictorul... Caută-l! Tu poi să-i scapi viaa....

- Unde să-l caut? întrebă Zulna.- Dacă a ti unde, i-a spune... Se pare că despre viaa

mea era vorba... Ce curios se învîrte viaa, în funcie de deciziilepe care le luăm. Dacă îmi atîrnam cheia de gît, aa cum mi-aporuncit Stăpînul... Dacă o ucideam pe Domniă, aa cum mi-aporuncit Javila... Dacă îl ucideam pe Pictor, aa cum făcusemtîrgul...

- De ce nu ai ucis-o pe Domniă? îl întrebă Zulna, aezîndu-se alături de el. Se vedea că puterile îl părăseau încet, încet.

- Nu am ucis niciodată o femeie. Parcă nu-mi venea să fac


14/227


i drăcia asta... mai ales dacă nu era nevoie...- i pe Pictor?- Hihihi, rîse el sfîrit, rîsul drăcesc transformîndu-i-se în

tuse. M-a prins la înghesuială. Iste pictorul vostru... Se tot zicecă omul la nevoie păcălete i pe dracu’, dar noi nu credem ide ecare dată o păim... Da, i viteaz. i-a dat mîna pentrudomniă, nici nu a clipit. Cred că i eu mi-a dat-o pentruJavila! În schimb, ea mi-a luat viaa toată... Rîse din nou, trist.

- tiam că voi nu murii, diavolii.- Nu murim, ne stingem. Uneori ne stinge Marele Zeu, alteori

Stăpînul... Nu tiam că i Javila are această putere. La naiba,mă sting, hihihi.

- Te pot ajuta cu ceva?- Nu prea cred. Poate te ajut eu cu ceva, hihihi... Am fost

blestemat să stau în Templu nu pentru drăciile mele...- Ci pentru o taină, tiu.- Da, am aat Taina Stăpînului. Ia spune, n-ar păcat ca

Taina să moară odată cu mine? Un zîmbet drăcesc îi încreibuzele. Eu zic că ar păcat! La multe se atepta Dumanul – îispuse pentru prima dată pe numele dat de muritori, i nu celfolosit de slugile lui – numai la asta nu. Se pare că Marele Zeunu ne-a uitat de tot... Ascultă!

i încet, cu glasul tot mai slab, Cilipir îi spuse atunci Zulneimarea Taină.

- Ai grijă, să nu ae nimeni, pînă în ultimul moment, că tiitaina, îi opti el. Unul dintre voi este o iscoadă, am aat astade la Javila. i vă va trăda, cînd vei la greu. Va de tot rîsulsă vă dai de gol, hihihi... Rîsul lui drăcesc căpătase inexiuniumane, îi zise Zulna, ridicîndu-se.

- Trebuie să-l caut pe Pictor. Avem nevoie de el.- Da. I-am tăiat mîna, dar are încă talentul. I-o prinde bine...

Du-te, du-te... Ce frumos e cerul... Ce frumoasă e lumea asta...Din poartă Zulna mai privi o dată în urmă. Trupul lui Cilipir

devenise transparent i părea să se topească în razele soarelui.- Hihihi, rîse piigăiat vrăjitoarea. Teme-te, Dumane, de

drăciile pe care i le vor face oamenii!Porni grăbită la vale, rugîndu-se Marelui Zeu. Avea mare

nevoie de ajutor pentru a-l găsi pe pictor pînă nu era prea tîrziu.

** *

„De mirare cum e viaa asta”, gîndi Domnia. „Dintre toi,tocmai peste Ichim să dau!”

Dăduse întîmplător peste el, rătăcind pe cîmpia litorală.Undeva spre nord se bănuiau zidurile Trebindei. Răsăritul era

închis de munii înali ai Aramatului, iar înspre Apus se întindeanemărginirea mării. Spre sud, nu prea departe, începea inutuldeluros, în spatele căruia se ridicau ali muni.

Pictorul nu era bine, îi putea da singură seama. Era galbenla faă, ca urmare a pierderii sîngelui. Mîna i se umase, garoul

improvizat oprind circulaia sîngelui. tia că sîngele oprit preamult timp nu mai aducea viaa, ci moartea. Sîngele adunat înacel bra umat risca să se învenineze...

- Mi-ai salvat viaa, îi opti mîngîindu-i fruntea erbinte. i-ai pus propria viaă chezăie, fără să-i pese ce gîndesc despreasta. Ce pot gîndi despre tine eu, ică de Mare Postelnic? Tueti un simplu pictor fără nume, fără bani, fără faimă, fărăucenici, fără comenzi... Viaa ne-a adus împreună, dar tot viaane poate despări. Sau moartea... Ce să fac cu tine, pictore fărănoroc? Eu vreau să devin un viteaz de legendă, să mi se ducăfaima... Acestui gînd i-am dedicat toată viaa mea. i fără tineviaa asta s-ar irosit, fără faimă, fără urmări, ca un semn penisipul ărmului spălat de valuri... i fără să cunoscut fericireasimplă a vieii.

Elina este mai deteaptă decît mine, îi aminti ea de Prinesă.Ea nu voia nimic de la viaă decît o dragoste romantică. Pentrua o avea s-ar măritat i cu blegul ăla...

Încercă să-i amintească numele lui, dar renună, dînd dinmînă ca după o viespe. Nu era important. Cu trupul lui Ichim

în brae, trup din care viaa se scurgea clipă de clipă, parcănimic nu mai avea importană.

- Ce să mă fac cu tine, dragul meu pictor? Te-am avutalături în cea mai importantă parte a scurtei mele viei. Mereucredincios, mereu cu un sfat bun pe buze, mereu cu un surîsăgalnic în priviri... Nu o dată mi-a fost greu, dar te-am simitmereu alături... Cînd tu nu vei mai , pe umărul cui mă voisprijini? Cine îmi va mai zîmbi, cine îmi va mai vorbi ăgalnic?


15/227


Cine mă va iubi ca tine? îi opti ea speriată. Pentru că ai spus-o,tu ai spus-o! Îi sunt dragă, mai dragă decît arta!

Îi mîngîie din nou fruntea i lacrimi grele începură să-i curgăpe obraz.

- Cine mă va picta, Pictorule? Cine îmi va face miile deportrete promise?! Încercă să-i stăpînească hohotele, dar peurmă renună i le lăsă să se reverse.

- Nu pare mort de tot, auzi ca prin vis glasul piigăiat alvrăjitoarei. Sări speriată în picioare, privind în jur. Aceasta seapropia grăbită, cu sudoarea-i curgînd pe faă. Cămaa îi eraudă, iar pelerina o ducea în mînă, să nu o încurce.

- Salvează-l! sări Valida în întîmpinarea ei.

- De aceea am venit, îi zise Zulna linitită, fără a-i încetinipasul. Lăsă pelerina din mînă i căzu în genunchi alături detrupul pictorului.

- Hm, hm, privi ea încruntată la braul lui umat. Asta nu-ibine, trebuie să-i tăiem braul.

- Dar e tăiat, se împotrivi Valida.- Îi e tăiata mîna, o corectă Zulna. i a obrintit. Dacă vrem

să-i salvăm viaa, trebuie să-i tăiem braul din sus de cot. Spercă nu s-a întins stricăciunea prea sus. Uite aici, spuse, pipăindbraul umat.

Se duse i adună lemne uscate de pe plajă. Cu ajutorul unuiamnar aprinse un foc. Cînd ăcările începură să se ridice, îi făcusemn Domniei să se apropie.

- Avem nevoie să punem sabia în foc, să o ardem. Nu vremsă înveninăm din nou rana.

Valida scoase sabia plină de sînge uscat i o trecu prin ăcări,pînă se înroi. Vrăjitoarea se duse i ridică braul pictorului.

- Ei, ce faci? o întrebă pe Domniă după cîteva clipe detăcere. Cine crezi că-l taie?

Valida simi cum i se usucă gura.- Doar nu vrei să i-l tai eu?!- Păi, cine altul? Cine-i războinicul pe-aici? Cine are sabia?- Da... da... eu nu de aceea am sabie..- Nuuu? Atunci, de ce? De ce te-ai pregătit ani i ani în

arta luptelor? Nu numai să tai dumanii, ci i să aperi viaaprietenilor! Acum ai acest prilej. Dacă i-e dragă viaa lui. Să taidintr-o singură lovitură!

Valida se apropie cu sabia a cărei lamă strălucea, dar ovăidin nou.

- Uite ce este, Domniă, îi pierdu răbdarea Zulna. tiu cănu i-e uor să dai în el. Nici mie nu mi-ar . Dar dacă ai măcaro fărîmă de dragoste pentru el, măcar din prietenie, nu-l lăsasă moară! Chiar fără un bra, el tot Ichim-Pictorul va rămîne.

- Fărîmă de dragoste...- Da, de dragoste. Să dai cu toată inima i dragostea de-i

pori. Lovitura trebuie să e curată!Domnia se aplecă i îi lipi stîngace buzele de buzele reci

ale pictorului – primul ei sărut înorat de fată. Apoi se ridică,prinse sabia în ambele mîini i, cu un icnet, tăie braul dintr-o

fulgerare. Partea umată sări cît colo, urmată de un uvoi desînge rou, sănătos. Dar Zulna era acolo, începu să-i legerepede vasele de sînge, să pună pe rană prafuri i ierburi...Valida se lăsă în iarbă i ridică grumazul bărbatului, inîndu-icapul în poală.

Cînd termină de legat feele albe în jurul ciotului, vrăjitoarearidică privirile strălucitoare.

- Mi-e tare teamă că a scăpat cu viaă, hihihi! rîse eabucuroasă, i domniei i se păru cel mai frumos rîs auzit în viaaei. Întinse mîna i vrăjitoarea se aplecă, luîndu-i degetele reci,trîngîndu-le cu putere. Atît de deosebite, cele două tinere sesimeau mai apropiate decît două surori.

- Nu ar bine să ne întoarcem în ora? întrebă Validaovăitoare. Poate că acolo se însănătoete mai repede.

- Poate că da, poate că nu... Poate că dumanii sunt peurmele noastre... Eu simt că e mai bine să o luăm cît mai repedespre sud.

- Ce putem face noi două, două femei cu un rănit în braelenoastre? Cai nu avem, provizii nu... Trebuie să trecem munii.

- Cred că asta va rezolva problema, zise Zulna, arătîndspre drumul ce erpuia nu departe de ele. „Asta” era un grupde cărue cu coviltir, ecare trasă de cîte patru cai mari iputernici, mînai de femei îmbrăcate în straie înorate. Un grupde bărbai însoeau atra, călare.

Zulna iei grăbită în drum, strigînd de departe:- Hei, hei, oameni buni! Ne luai i pe noi cu voi?- Noi nu luăm oameni străini, zise un bărbat negricios, ce


16/227


părea să conducă atra. Suntei i femei... Locul vostru este îniatac.

- Am rătăcit iatacul, rîse Zulna. Avem bani să ne plătimdrumul. Noi două i un om rănit.

- O să îmbătrîneti înainte ca o atră să te ia pentru bani,rîse crunt bărbatul.

- Sunt deja bătrînă, hihihi. Am aproape o sută de ani.Aproape vîrsta de măriti...

- Haal, strigă o femeie de pe loitre. O vrăjitoare! Cred că vatrebui să o luăm, iubitul meu. Nu uita proorocirea!

- Luai-ne, insistă vrăjitoarea. Mă pricep la multe, suntbună doftoreasă, tiu să învîrt toiagul... Tovarăa mea e bună

luptătoare, vă putem de folos.- Ai limba dulce, recunosc Haal. Dar două femei... i un

rănit!Zulna nu apucă să răspundă. Valida se apropie mînioasă.- Uite ce este. Mă leg să mă bat cu doi dintre voi, cu cine

vrei voi, cu ce armă vrei voi... Dacă sunt învinsă, vă dau toatăaverea noastră. Dacă înving, ne luai cu voi. Tovarăul nostruare nevoie de ajutorul vostru, nu poate călări.

Haal o privi pe femeia de pe loitre, după care izbucni în rîs.- Tu ce zici, Piruna?- Eu zic să îi luăm. Eu o cred pe femeia asta. i are mare

nevoie, nevoie venită din dragoste.- Atunci bulibaa hotărăte! Suntei binevenii în atra

noastră!- Încotro mergei? o întrebă Valida pe Piruna, după ce îl

culcaseră pe Ichim în cărua acesteia. Stătea i ea în căruă,tergînd cînd i cînd fruntea pictorului de sudoare.

- Peste muni... peste Tigran i dincolo de deert... pînătocmai în Sinam!

- Atunci o să avem timp să ne povestim, zise Zulna zîmbind.Cred că venim cu voi pînă la capătul drumului...

** *

Yulgur i Hitaiori nu se pierduseră. Îi găsiră refugiu chiarde la începutul furtunii într-o grotă adîncă i ateptară oprirea

furtunii. În zgomotul ploii, reuiră să adoarmă. După ore desomn, se treziră.

- Ar trebuit să treacă ploaia de-acuma, zise Yulgur în gî-pangu. Să ieim.

Apropiindu-se de ieirea peterii, zgomotul de ploaie dispăru.Pasămite dormiseră lîngă un izvor subpămîntean. Afară răsărisesoarele, iar natura nu mai păstra nici o urmă a furtunii.

- Unde or dispărut ceilali? întrebă Hitaiori.Yulgur mirosi aerul proaspăt al dimineii. După o vreme

spuse:- Copilul este în ora, cred. Cu pisica. Pare a la bibliotecar.

Cred că Marele Zeu a fost bun: Copilul i-a găsit un tată, iar

Toman un copil!- Pisica o casă, completă Prinul.- Da, pisica o casă. i poate Copilul i-a găst i un nume.

E bine să-i lăsăm în bucuria lor, poate drumul nostru nu-i idrumul lor.

Prinul aprobă grav.- Ceilali sunt spre sud, departe. Merg repede.- Hitaiori i Yulgur îi vor ajunge, zise Prinul. Altîm?- Nu tiu, nu îl pot mirosi. Poate tot spre sud... Nu o pot

mirosi nici pe femeia, care s-a dat Tamar, diavolia.- Atunci să mergem după tovarăii notri.Porniră printre dealuri spre sud. Undeva spre sud, departe,

în ceaa dimineii, se bănuiau zidurile Trebindei. Trogloditulmergea parcă fără grabă, dar cu pai mari. Prinul îi micapicioarele rapid, mergînd drept, cu mîna pe katană. Aveaudrum lung în faă, dar la capătul lui îi ateaptau nite prieteni.


17/227

33Pe Tărîmul unui Joc

Eroul deschise ochii. Se simea odihnit, înviorat, doar foamea-iscurma pîntecul. După zdruncinături, ar zis că se aă într-o

căruă. Într-adevăr, deasupra lui un coviltir îi închidea orizontul.- Te-ai trezit? îi sună în ureche vocea piigăiată i tremurătoare

a vraciului. Îmi e foame. Mă întrebam cînd o să faci ochi...- Ce are una cu alta? întrebă Eroul încă ameit de somn.- i-or băgat de vreo trei ori capul sub coviltir. Văzînd că

dormi, nu au spus nimic.- Ce voiai să zică?

- Să mă întrebe dacă nu cumva mi-e foame...- Aoleo, gemu Eroul. Sper să ne dea ceva de mîncare, altfel

nu mai scap de tine. Cine i-or băgat capul?Nu mai fu nevoie de răspunsul vraciului. Poalele coviltirului

se ridicară i două fee – tipic alimane – se arătară.- Hm. Trezim, zise unul dintre ei, pocind graiul albin.- Mîncam? îl imită Zildir. Străinul îl fulgeră din priviri, dar

încuviină din cap.- Popas făceam.Se dovedi că acel popas se făcu mai pe seară, pe cînd Eroul

se jura că-l va arunca pe Zildir din căruă dacă mai deschide

31

(în care, nite păcătoi ajung într-un ora sfînt)

gura. Tîrziu, dar cărua se opri totui, coviltirul se ridică dinnou, iar alimanul le făcu semn să coboare.

Se aau în curtea unui han, se pare: o curte închisă întrei pări de clădiri cu odăi de dormit, judecînd după numărulmare de ferestre. A patra latură era închisă de un gard înalt depalisadă, cu o poartă dublă la mijloc – ce tocmai se închidea înurma unei cărue. Clădirea din faă părea să aibă o crîmă lanivelul solului.

Curtea era plină de oameni, animale i cărue. Mai alesanimale – nu numai cai, asini i cămile, ci i tot felul de animalei păsări de curte, alergînd printre picioarele călătorilor. Oameniistăteau în jurul focurilor; cîiva ridicaseră mici corturi.

- Serai, se bucură Zildir. Aici e mîncare, trase el aerul penări.

Însoitorii lor se dovedeau a o ceată de vreo doisprezece- cinsprezece călărei, păzind patru cărue. Din celelalte căruefură coborîi mai muli călători, mai ales femei, tinere i copii.Erau legai de mîini destul de lejer, legăturile ind prinse de unlan, care îi unea în grupuri – cîte un grup de ecare căruă.Pînă să apuce să zică ceva, cei doi se treziră înfăcai i legaica i ceilali. Eroul se apucă să protesteze, dar se trezi cu opalmă peste gură.

- Eu nu a zice nimic în locul tău, îl povăui Zildir cam tîrziu.Ătia-s alimani, jefuitori. Bine că ne-au scăpat din deert, dardin ghiara lor nu am auzit să scape cineva...

- Ce vor face cu noi? întrebă Eroul, pipăindu-i buza care începea să se ume.

- Nu sunt răi cu prizonierii. Vor să ne vîndă; dacă ne bat, nufac bani. Nu ne taie decît dacă-i supărăm.

- Se supără uor? Mda, exact cum mi-am închipuit, zisevăzînd încuviinarea vraciului.

- Or să ne dea i mîncare din belug, continuă acesta spunîndce-l doare. Dacă suntem în putere, fac bani mai muli.

Spusele vraciului se dovediră în zilele ce urmară a adevărate.Alimanii nu se arătau a cruzi. În afară de fecioare – care eraupăzite cu grijă – celalalte femei avură, toate, parte de ateniilelor – cu voie sau fără de voie. Dacă la început încercară să se

împotrivească, ipînd i mucînd – mai ales că alimanul, caresimea pofte carnale o făcea cu ele legate, sub privirile celorlali


18/227


prizonieri - în zilele i serile ce urmară acestea căzură cu toate într-o apatie indiferentă. După spusele lui Zildir, asta chiar le vaajuta, într-un fel. Urmau să accepte mai uor viitoarea viaă deroabe. Fecioarele i copiii nu avură însă nimic de pătimit, deiunii dintre călărei priviră pofticios în direcia lor.

Mîncare i apă li s-a dat îndestulător, mai ales lui Zildir.Probabil alimanii doreau să pună ceva carne pe oasele lui.Pînă la sfîritul călătoriei – care a durat vreo săptămînă – nu-i dădură seama de zădărnicia efortului lor: dacă nu altceva,vraciul arăta chiar mai slab! Îl i spălară de cîteva ori, atuncicînd drumul lor îi duseră prin orae care aveau vreo baie publică.Asta mai ales după ce se convinseseră că mirosul greu care îi

însoea venea din cărua unde călătorea slăbănogul, i mai alesdinspre picioarele lui. Îl puseră să-i spele i cizmele de ecaredată – aa că vraciul se lăfăise tot drumul descul în fînul dincăruă, povestind Eroului cîte-n lună i în stele. E drept, trăindcît trăiesc vracii, avea ce povesti – văzuse destule la viaa lui.

În a aptea zi, mica trupă făcu popas la marginea oraului.- Sambula! zise Ibrahem, singurul care tia limba ghiaură,

făcînd un gest larg i mîndru spre oraul ce se vedea la picioarelelor.

Vederea era într-adevăr impresionantă. Mii de case înconjurau golful îngust, care intra adînc în tărm i malul mării, de un azur minunat. Multe urcau, îngrămădite, dealurile caremărgineau golful înspre interior – ei înii se aau pe un astfelde deal. Nu departe de ei, ziduri înalte i groase, întreruptede zeci de pori i sute de turnuri, înconjurau oraul la destulde mare distană, din mal în mal, călărind toate dealurile i

închinzînd între ele nu numai oraul, ci i grădini, livezi i vii.Deasupra caselor destul de asemănătoare ca formă, spoitetoate în alb i avînd acoperiuri din olane cenuii, se ridicauminaretele a sute de moskei, ca i clădirile palatelor, seraiurilori ale altor clădiri mari, pe care Eroul le bănuia a băi publice,cazarme, clădiri administrative, sau chiar biblioteci i coli.Printre case se vedeau numeroase zone verzi i ochiuri de ape –probabil grădini publice i private. De asemenea, multele zonecolorate de pe la intersecii de străzi puteau bazare. Mareaera străbătută de sute, mii de ambarcaiuni de diferite mărimi,de la cele mai simple caice pînă la corabii mari, cu două i trei

catarge. Undeva în zare se bănuia un alt ărm, ba chiar nitemuni pierdui în ceaă.

- Hm, de mult doream să văd Sambula, se bucură Zildir.Ultimul care a văzut-o e unchiul Zidomir, dar el a trecut pe aici

înainte să fost ocupată de alimani.- Pare foarte... aliman, zise Eroul.- Normal, au trecut peste o sută de ani de cînd au ocupat

oraul.Se odihniră toata noaptea. Dimineaa au fost din nou spălai.

Lui Zildir îi aruncară cizmele i-l încălară în papuci frumoi, dincatifea azurie.

- Cum de nu ne-a trecut prin cap? fu tot ce comentă Eroul.

Odată cu cizmele aruncară i caftanul azuriu i pătat alvraciului, înlocuindu-l cu altul nou-nou, de o calitate multsuperioară. Se pare că tiau ce aveau în mînă... Eroului nu-ischimbară decît tricoul – ros i pătat – cu o cămaă roie, dinmătase. Blugii, ca i pantoi de tenis i-i lăsară, după ce lecercetară uimii.

Pe fecioare le îmbrăcară cu alvari din mătase transparentă,la fel ca i bluzele de altfel, veminte, care le lăsau mai multgoale decît îmbrăcate. Copiii i femeile fură îmbrăcai în hainecurate i cuviincioase.

Plecară cu noaptea în cap totui, astfel încît primii zori îiprinseră intrînd printre case. Călătorind pe jos în ir, legai întreei cu o funie de mătase i înconjurai de călărei, străbăturănumeroase ulie coborînd tot mai jos, spre malul mării. Pe lamijlocul dimineii ajunseră într-o piaă – destinaia lor după cumaveau să constate. Spre deosebire de alte bazaruri străbătute,această piaă nu avea tarabe, ci un podium din lemn. Caseledin jur aveau, desigur, magazine la nivelul uliei, mărfurilerevărsîndu-se mult pe stradă. Copertine colorate se întindeaudeasupra acestora – e pentru a le adăposti în caz de ploaieneateptată, dar mai ales de soarele arzător, e pentru ai apărade soare pe proprietari. De acolo, negustorii se luau la întrecere

în a chema eventualii muterii sub propriile lor canopii, la aobserva marfa i a gusta o cafea alături de stăpînul mări.Aceste strigăte, ca i tîrguielile făcute pe voci mai joase saumai înalte, se uneau pentru a se transforma într-un zumzetcontinuu, ca de bondar uria.


19/227


Alături de podium erau ridicate arcuri din lemn. Într-unuldin acestea fură împini i închii prinii din ceata călătorilornotri.

- Foarte neplăcut, comentă Eroul. Nu mă ateptam să ajungaici pentru a vîndut ca o mobilă...

- Mobilele se vînd? se miră vraciul. Adică, bănuiesc că da...Nici eu nu am mai fost vîndut, recunoscu el, dei am cîtevarude care au fost. De obicei stăpînii lor s-au prăpădit după untimp, din cîte tiu doar Zilar mai este rob. O familie de hipanila care motenirea este sfîntă. E la a treia generaie...

- Eu nu am viaa atît de lungă, se plînse Eroul. Tu ai timp săatepi. i apoi, eu am venit cu altă treabă aici.

- Da? Adică, da. O să găsim noi o cale între timp, încercăsă-i dea ceva curaj. Ar trebui să apară i ceilali, ne potrăscumpăra....

- Dacă n-or i ei robi, se arătă Eroul pesimist. Vraciul numai răspunse – le venise, de fapt, rîndul să se suie pe podiumalături de ceilali. Unul dintre alimanii care-i luaseră prini seurcă i el, începînd să-i laude marfa.

- Ce ne facem dacă ne despart? îi rosti Eroul îngrijorarea cuglas tare. Citise despre sclavi, despre vînzarea lor, dar pînă înacest moment nu realizase ce impact va avea asupra lui acestlucru. Mintea refuza să accepte să îneleagă. Îi dădea seamacă e real – atît cît de reală putea prezena lui în această lume– dar îi dorea totui să se trezească. Vraciul părea împăcat cusituaia.

- Nu cred că ne putem împotrivi, zise i el puin îngrijorat.Dar poate se va ivi o ocazie, ceva... Nu părea prea optimist.

Primii fură vîndui copiii, nu fără îndelungă tîrguială. asedintre ei fură cumpărai de un otean – probabil pentru a antrenai ca oteni. Ultimii doi fură cumpărai de doi negustori,după o aprigă concurenă între ei – ceea ce aduse alimanilorun cîtig frumuel, mai mult aur decît primiseră pe primii ase.

Urmară la rînd femeile. Preul lor nu se ridică la cel alcopiilor. Fiecare fu mînată cu indiferenă într-o altă direcie –una singură fu luată cu blîndee de un bărbat trecut de zenitulvieii, fără braul stîng. Îi cumpăra o iitoare, poate o soiechiar – sau poate era un stăpîn milos cu slujitorii.

Urmară fecioarele. Preul lor fu mare, mai ales tiindu-se că

sunt albiane. Cele mai frumoase fură cumpărate, la indicaiaunor femei acoperite cu voaluri, pentru a făcute, poate,odalisce. Restul ajunseră în haremuri.

Rămaseră doar ei doi. Vraciul se prefăcea nepăsător, înschimb Eroului privirile oamenilor i se păreau o jivină scîrboasăumblîndu-i pe piele. Uh! Îi venea să vomite, îi venea să searunce asupra spectatorilor cu unghiile i cu dinii... Cînd văzucă nimeni nu se arată interesat i preul cerut pe el – neruinatde mare, după spusele lui Zildir – începu să scadă, umilina numai cunoscu margini. Dar urmară i alte încercări: i se cerusă-i deschidă gura să i se vadă dinii (proteza era perfectă),să cînte, să joace, alimanul chiar îl întrebă pocit ce se pricepe

să facă („Să scriu”, spuse Eroul mîndru. „Frumoz?” „Aaa, nu-scaligraf. Nu tiu scrisul aliman...”) Pînă la urmă, toi îl privirăscîrbii i fără interes, indiferent de pre. Cu mîinile ne i fărăpic de muchi, burtos i trecut de anii tinereii, se prevestea unrob lene i neîndemînatic.

Vraciul însă atrase atenia de la început – în ciuda preuluifoarte mare. Vînzătorul cerea pe el preul cerut pentru toirobii vîndui – copii, femei i fecioare, la un loc! E drept, rarse întîmpla să apară un vraci adevărat în piaa de robi... Darasta îi făcea pe cumpărători să-i ină gura. Unii îl întrebarăunde lucrase pînă atunci i în ce calitate (Zildir recunoscu faptulcă era doar ucenic pe lîngă unchiul său; Ibrahem nu insistă,nu uitase ce efect avusese vraja simplă încercată de vraci laporuncă...). Altora le lipsea curajul de a poseda un vraci – cecontrol putea avea un simplu pămîntean împotriva vrăjilor lui?

Într-un tîrziu se apropie de podium un bătrîn cocîrjat,pleuv, cu nasul mare i ochii apoi, îmbrăcat într-un caftan dinlînă nă colorată în benzi mari verticale, în două culori diferite.Primele vorbe le spuse în alimană, arătînd cu toiagul spre Zildir,dar pe urmă continuă în albenă.

- He, he, tu eti din Albia?- Da, recunoscu Zildir. De la Curtea lui Albin...- Ce s-a întîmplat cu Zivnir?- Nimic, din cîte tiu eu...- i-e rudă?- Mi-e unchi.- He, he. Ucenic?


20/227


- Mda...- He, he, cum de te-au luat alimanii rob?- Ăăă... Eram în deert, a dat o furtună peste noi... Ne-am

trezit robi.- He, he, cum de nu ai scăpat?- Păi...- Aha. Nu poi.Se pare că răspunsurile îi fură de ajuns, continuă să se

tîrguie cu alimanii în limba lor. Tîrguială ajunse la o înelegere,o pungă dolofană schimbă mîinile (aară mai tîrziu că bătrînelulplătise exact jumătate din preul cerut iniial) i Ibrahem seapucă să-l dezlege pe vraci.

- Cum rămîne cu tovarăul meu? întrebă Zildir pe bătrîn.- Tovarăul tău? se miră acesta. Ce este el la mine să-mi

pese? Eu am nevoie de tine, am dat bani pe tine.- Suntem împreună.- He, he, asta nu mă interesează. Din cîte îmi pasă mie,

poate să-i ia i gîtul.Eroul înghii în sec. După privirile, pe care i le aruncau

alimanii, posibilitatea nu era departe. Podiumul se plătea cuora, se pare, de ce s-ar mai chinui să-l vîndă?

- Am nevoie de el, se bîlbîi vraciul. Nu tia să mintă – dar separe că bătrînul nu tia asta.

- Da? He, he, la ce?- N...nu-mi... nu-mi... reu... reu... ies vrăjile fă... ră el!reui să termine vraciul fraza.Bătrînul îl privi încruntat, dar începu să se tîrguie cu alimanii.

Se lumină imediat la faă (spre ruinea lui, Eroul aă în drumspre casa bătrînului că alimanii îl dăduseră gratis, numai săscape de el...)

Aa se face că cei doi păeau acuma în urma bătrînului, legai împreună cu o funie. Funia o trăgea stăpînul după el.Noroc că mergea cătinel, onticăind, astfel că i ei mergeaualene prin mulimea de trecători. Eroul nu-i amintea să văzut vreodată o asemenea îmbulzeală – poate doar stînd lacoadă la bilete de concert, îi zise. Parcă toi locuitorii orauluise grăbeau într-o direcie anumită – toate diferite – cu un scopfoarte clar în mintea lor, fără a mai avea timp să privească

în jurul lor, ba chiar fără a mai feri obstacolele ivite în cale.

Cum acele obstacole erau chiar cei trei, bătrînul nu fusese încădoborît doar pentru că izbiturile îl aruncau în cei doi robi, care

îl urmau supui.- He, he, eu sunt Johanam ben Zohar, zise el printre izbituri.

Filozof, astrolog i alchimist. Voi o să lucrai în laboratorul meu,am ajuns într-o fază extrem de importantă, he, he, i singur numai fac faă. Un vraci ar putea ajuta, he, he...

„Sau strica”, gîndi Eroul, bucuros totui că rămăsese alăturide Zildir. Nu era tovarăul preferat de el – i-ar plăcut caacesta să e Pictorul, de exemplu, sau chiar Geambaul celtăcut i trist. Bucătarul? Parcă nu, totul ieea pe dos în prezenaacestuia. Chiar i alături de fete n-ar fost rău – dei acum îi

părea bine că acestea nu căzuseră în mîna alimanilor. Bine ivraciul, se convinse singur, cu el nu e chiar atît de rău ca alăturide bucătar. Iar cu trogloditul i Hitaiori... Unul prost, celălalt...Izbucni, fără să vrea, în rîs. Noul stăpîn îl privi curios, dar Zildir

îl întrebă:- Ce-i veni?- Mi-am închipuit pentru o clipă că în locul tău ar fost

Yulgur. Ce-ar zis alimanii de asta? Cum l-ar prezentatcumpărătorilor?

Zildir nu răspunse, dar pufni i el în rîs.- Pot ti i eu de ce rîdei? întrebă Johanam, curios. Poate

nu de mine...- Hm... Tovarăul nostru de care amintete... Eroul, aa îl

cheamă pe burtosul ăsta...- Eroul? se miră heberul. Curios nume. Eti erou?- Nu prea, recunoscu Eroul.- He, he, ca i cum eu m-a numi Darnicul. Credei că sunt

darnic?- N... n-a crede, zise Zildir, înghiînd în sec.- Chiar i numele dat mie de părini – Johanam. tii ce

înseamnă pe limba noastră?- Nu...- „Cel ce împrătie darurile Domnului”, he, he... Pe scurt,

Darnicul. He, he, credei că am împrătiat ceva în viaa mea?- N-a crede, zise de această dată Eroul.- Sper că ceva mîncare vei „împrătia”... îi mărturisi Zildir

îngrijorarea.


21/227


- Mîncare? He, he... Am împrătiat o pungă de aur chiaracum pe voi, i nu tiu de ce am făcut-o! Poate degeaba. Darnu o să vă las să-mi murii de foame, ar prost gheeft. He,he... Cum e cu tovarăul vostru? Un vraci care nu-i vraci, unerou care nu-i erou... El ce este fără a , he, he?

- Un om ce nu-i om, zise Eroul. Un troglodit.- Troglodit... L-a cumpărat i pe acela. Îl arătam pe bani,

poate mai recuperam din banii dai degeaba pe voi. He, he!Aici începu să rîdă cu adevărat, de-l apucă tusea. Cei doi

săriră să-l bată peste ceafă, ajutîndu-l să-i revină.- A zice că-i pare bine de banii irosii pe cumpărarea

noastră, zise vraciul.

- Nu, hr, hr... Nu-mi place cînd fac afaceri proaste, nu-mi potpermite faliment chiar acum! Nu, mi-am închipuit ce surprizăar avut alimanii găsind un trup verde i bubos, he, he, substraie... Îl apucă din nou rîsul, terminat într-un nou acces detuse. Cei doi îl sprijiniră de brae, luîndu-l aproape pe sus. Nupărea rău stăpînul pe care li-l dăduse Soarta.

Se opriră în faa unei case din partea de jos a oraului, nudeparte de mare. Dei aceasta nu se zărea, prezena i se simeadatorită mirosului iodat de alge i a ipătului pescăruilor cepluteau pe deasupra ulielor pline de gunoaie.

- Aici e casa mea provizorie, le zise bătrînelul. Vom sta aicicîteva zile, pînă pregătesc plecarea.

- Unde mergem? întrebă Eroul.- Acasă la mine la Jerulabad, he, he, dei nu e cel mai potrivit

moment, răspunse heberul descuind ua i poftindu-i în casă.Am auzit că o mulime de cavaleri pruncini din Varuna i alteări apusene vor să elibereze Mormîntul Sfînt. Sper că Domnulle vor da gîndul cel bun, să aleagă pacea asupra războiului.Altfel, multă suare va pieri degeaba!

„Din nou o întorsătură a soartei”, gîndi Eroul. „Ce întîmplare,să ajung aici pe timpul cruciadelor...”

- Alimanii vor sări să apere Jerulabadul? întrebă el cu vocetare.

- Alimanii? se miră bătrînul heber, desfăcîndu-le funia. He,he, ce treabă au ei cu Mormîntul i cu oraul Marelui Zeu?L-ar cucerit ei de mult, dacă semnele arătate nu ar fost

înfricoate. Ani de zile au stat pe malurile sfîntului Joram,

gata să năvălească – dar de ecare dată le-a apărut în cale unheruvim cu palo de foc. Aa se zice cel puin, he, he... Pînă laurmă au pornit spre nord i au cucerit Sambula.

- Chiar să apărat Marele Zeu oraul? se miră Eroul.Jerusalimul lumii lui nu rezistase niciodată vreunui atac... Bada, al asirienilor, plătind bir.... Doar Dumnezeu îl putea apăra.

- Jerulabadul este cu adevărat Oraul Marelui Zeu, he, he,zise Johanam punînd de un ceai. Cine i s-a închinat i a venitcu mîinile goale, fără arme, a fost primit în pace i i s-a pututalătura. Oamenii trăiesc într-însul în bună pace - moslani,heberi, pruncini, ba chiar i închinătorii focului. Nici de crimenu se pomenete acolo...

- Înseamnă că singura violenă în Jerulabad a fost cea împotriva Pruncului, bănui cu voce tare Eroul.

- Ce vorbeti? se holbă la el Zildir, iar heberul clătină dincap.

- De unde ai scos treaba asta? îl întrebă pe Erou cu glasaprins. „Se pare că-l chinuie patriotismul”, îi zise acesta,regretînd totui faptul că nu-i inuse gura.

- Unde a murit Pruncul? îndrăzni să întrebe.- La Varuna, ziseră ceilali doi într-un glas. Filozoful completă:

Bineîneles!- Cum de Mormîntul este la Jerulabad?- Toată lumea tie asta, zise Johanam. Tu de pe ce lume vii?

He, He? se întoarse spre vraci, care i se părea în acel momentmai plin de încredere.

- Ăăăă... De... de.. de...parte! găsi el un răspuns la care nutrebuia să se bîlbîie.

- He, he... Mama sfîntă i-a dus trupul la Jerulabad dupămoarte i acolo l-au înmormîntat. Doar era oraul Domnului,acolo se născuse i Pruncul, acolo învăase Cuvîntul, Paceai Dragostea... E drept, pruncinii cred că el nu a fost pus înmormînt, ci s-a ridicat la cer. Aa că nu îneleg ce caută ei laJerulabad...

- Ziceai de Pace i Dragoste... zise Zildir. Cunoti semnicaiaacestor cuvinte pruncine?

- He, he! Cum să nu le cunosc?! se zburli heberul. Aaaa, i-efoame, îl pricepu el. Las’ că-i(-i)dau imediat de mîncare. Osă dau poruncă la bucătari să pregătească ceva. Între timp le


22/227


turnă cîte o cupă de ceai erbinte. În el turnă ceva lichid dintr-osticluă – probabil un înlocuitor de zahăr, îi zise Eroul.

- Ai bucătari buni? îl întrebă pe bătrîn. Peste cuvintele lui, seauzi întrebarea vraciului:

- Ai bucătari muli?Văzînd rînjetul Eroului, bătrînul dădu amărît din cap:- Oi, oi, Johanam, ai avut cap zevzec astăzi. În loc să te duci

în bazar să faci afaceri proaste, mai bine mergeai la Templu sădai ceva jertfă Domnului, să-i ajute în drum spre casă. MareleZeu mănîncă o singură dată pe zi! îi spuse vraciului, cu intenie.

*

* *

Dar Marele Zeu le ajută în drumul lor spre Jerulabad. Seurcară pe o corabie, care îi duse în doar ase zile pînă într-unport mare i frumos, Acona. De aici, străbătînd cîmpii mănoasestrăjuite de muni nu prea înali, acoperii cu păduri de cedriifrumoi i înali, ieiră în alte cinci zile la zidurile formidabileale Cetăii Snte, Jerulabad. În mijlocul Cetăii strălucea, ca obijuterie, un deal complet alb, pe care se zărea clădirea unuitemplu imens.

- Oraul Domnului, opti cu reverenă bătrînul heber. Vraciulse aplecă cu umilină i chiar i Eroul se simi cuprins de oemoie puternică.

Pătrunseră pe sub una din porile oraului, poate cea maimare poartă văzută de Erou în viaa lui – chiar recunoscu acestlucru cu voce tare.

- N-am văzut niciodată o poartă atît de mare i de frumoasă!- Da, mare i frumoasă, i... greu de apărat, spuse cuprins

de îngrijorare Johanam. Doar marele Zeu o poate apăra.- Ce te face să te îndoieti că îi va apăra i de data asta

Oraul? încercă să-l încurajeze vraciul. În cele două săptămînide cînd erau împreună, ajunseseră să se împrietenească, într-un fel curios. Heberul le era stăpîn iar ei îi erau robi, dar relaiadintre ei era una de apropiere, aproape de egalitate.

- Multele noastre păcate... He, he, poate pentru voi e maibine să vină războiul. Suntei pruncini, doar. Cavalerii vă vorelibera... Dacă eu mor, voi suntei oricum liberi.

Cei doi ajunseră să îneleagă modul particular în care heberiipriveau instituia sclaviei. Moartea stăpînului elibera sclavii.Copiii născui de către sclavi erau i ei liberi, de la natere.Creteau în libertate pe lîngă casa stăpînului părinilor lor i,dacă munceau, erau plătii. În schimb, sclavii nu aveau dreptde proprietate, tot ce deineau aparinea stăpînului. i totui,nu era rar cînd un sclav sau o sclavă se căsătorea cu un stăpîn,stăpînă, sau cu un copil al acestora, devenind liber la nuntă...

„Dar nu-i doresc moartea”, gîndi totui, Eroul.- Nu-i dorim moartea, zise cu voce tare Zildir, parcă simind

gîndurile Eroului.- He, he, rîse Johanam cu rîsul lui uscat. tiu că sunt iubit de

către robi. Să vedem ce vei spune cînd o să vă pun la muncă...Cei trei erau însoii de ali apte oameni – toi robi sau

slujitori ai heberului. Slujitorii erau toi heberi – se pare căera interzis să e robi unii altora. Erau patru femei i treibărbai. Un bărbat i două femei erau bucătarii, altă femeieavea grijă de gospodărie i de hainele lor, iar a patra era unfel de administratoare a gospodăriei lozofului. Ceilali doibărbai erau un fel de învăăcei–ucenici, dei sclavi. Erau chiari scribi, notînd grăbii spusele lozofului cînd acesta le cerea.Cumpărau i aveau grijă de tot felul de substane necesareexperienelor acestuia, ba chiar îl ajutau în experiene – dupăspusele bătrînului, deoarece de cînd cei doi ajunseseră înstăpînirea lui Johanam încă nu intraseră într-un laborator. Totei aveau în grija lor cările.

Se pare că Johanam era destul de cunoscut în Cetate, nuo dată fu salutat cu prietenie de către trecători. Cîiva chiar îlopriră în cale să schimbe binee i vorbe. Aară mai tîrziu că seaau în cartierul heber, ba chiar în zona în care locuiau familiile

învăailor, alchimitilor, astrologilor, medicilor i preoilor. Erade la sine îneles ca toată lumea să se cunoască între ei. Din

întrebări, se dovedi că mai toi erau îngrijorai de vetile venitedinspre apus. Cea mai des pusă întrebare era: „Este adevăratce se aude? Cavalerii pruncini vor să ne atace?”

Johanam trăia într-o casă cu etaj i curte interioară, destulde asemănătoare celor din jur. Spre deosebire de arhitecturaapuseană, casele aveau ziduri groase – cel mai adesea dincărămizi din lut uscate la soare i nu arse în foc – lucru de


23/227


îneles pentru o ară în care lemnul era rar i scump. Ferestreleerau înguste i situate chiar sub tavan, ind folosite numai caluminatoare i nu pentru privit peisajul. Nici nu ai avut ce săpriveti – decît cel mult pereii casei de alături. Se aprecia maiales linitea i discreia.

În schimb, curtea interioară era destul de mare, îngrijităi luminoasă. Deschideri mari permitea luminii să pătrundă în

încăperile dinspre curte. Un bazin mare aduna apa ploilor –destul de rare, de altfel – dar i apa unui izvor, care izbucneachiar de sub bazin. Bazinul folosea atît spălării rituale zilnicepracticate de heberi, cît i udării grădinii, adăpării animaleloradăpostite într-o latură a casei, ba chiar i la gătit. Un sistem

de canalizare scotea surplusul de apă i apa folosită într-unmic pîrîu deschis – i destul de mirositor – care curgea nu preadeparte de gospodărie.

Familia lui Johanam era una cu oarece importană socială.Atît tatăl bătrînului, Zohar, cît i bunicul lui, făcuseră parte chiardin consiliul director al cartierului heber i, alături de consilieridin alte cartiere, din Consiliul de Juzi ai Cetăii. Un frate al luiJohanam le călcase pe urme, dar bătrînului îi plăcuseră maimult tiinele. Ali doi frai erau negustori, unul din ei trăind înTebana. Cu acesta trăia i unul dintre ii lui Johanam – alii doiind pierdui prin lume, prin Hipana pre cît se zvonea.

Odată ajuni acasă, alchemistul se scufundă în muncă. Citeadin cările aduse, amesteca substanele cumpărate în drumurilelui – i altele, adunate într-o viaă de om. Cele două ajutoareale lui îl ajutau pe cît puteau... Doar cei doi robi abia aduipierdeau timpul degeaba! Pur i simplu nu tiau ce se ateaptăde la ei i se fereau să facă ceva fără a li se cere să facă.După ce văzuseră vreo cîteva explozii – din care una lăsasepe unul dintre ucenici fără două degete! – se fereau chiar sămai intre în încăperea folosită drept laborator. i nu greiră: oexplozie mai puternică îl făcu pe Johanam să mute laboratorul

în altă încăpere – în timp ce fostul laborator primi vizita unorzidari. Cînd cei doi îl întîlniră pe bătrîn, abia de-l recunoscură înhainele zdrenuite i bărbua rară pîrlită.

- De ce ne-o cumpărat? se întreba Eroul, ruinat cămănînca din pîinea casei fără a face nimic. Vraciul, care mîncade cîteva ori mai mult decît Eroul, nu avea astfel de scrupule.

- Vom aa, poi sigur de asta. Stăpînul e prea strîns lapungă să dea degeaba banii de-a dura...

- Zgîrcit? Cînd te îndoapă ca pe-un clapon?!- Poate de aceea mă i îndoapă, încercă să glumească Zildir

– parcă mai slab ca oricînd – fără a prea lămurit ce înseamnă „clapon”. „Un fel de porc”, îi zise, singurul animal despre caretia că se îngraă pentru tăiere...

Într-adevăr, cam după o altă săptămînă aară. În urma uneinoi explozii - care îl făcu pe Johanam să se mute înapoi înlaboratorul iniial i să cumpere noi instrumente, iar pe cei doiucenici îi băgă în spital – stăpînul, încă plin de funingine, îichemă pe cei doi robi puturoi.

- He, he, destul am aruncat bani pe voi degeaba. E timpul săvăd dacă tîrgul făcut trebuie scris la cîtiguri sau la pierderi...Ce-ai făcut în ultimele zile?

- Ăăăă... nu prea multe, recunoscu Eroul.- Aa, aa... Tu nici măcar nu ai pus carne pe tine, se burzului

stăpînul la vraci. Zic vecinii că vă in ămînzi i vă muncesc dingreu. Ai fost ămînd în casa mea vreodată?!

- A mînca ceva chiar acum... recunoscu Zildir cu jumătatede gură. Johanam ridică ochii spre cer. Pentru a se ruga, fusigur Eroul. „Dacă s-ar obinui la heberi, sunt sigur că i-ar facecruce...”

- Bun. Aa nu mai merge! După cum ai auzit, nătăeii meide ucenici sunt în spital. Nevătămai de-ar , ei nu mai calcă înlaborator! Mi-au stricat bunătate de alambic – preul a doi robilenei, he, he... Voi îi vei înlocui!

- Noi? se holbă Zildir de parcă nu auzise bine. Cei doi nătă...ăăă... ucenici ai tăi măcar tiau ce fac. Au lucrat cu tine ani dezile. Noi îi stricăm laboratorul în primul ceas i ajungem toitrei la spital, dacă nu chiar mai rău!

- Nu vă gîndii la rele, he, he, îi liniti într-un fel alchemistul.Nici ei nu tiau ce fac. Nici eu nu tiu, de altfel – recunoscusenin.

Fu rîndul lui Zildir să ridice ochii spre tavan, în timp ce Eroulpuse în aplicare obiceiul de acasă: îi făcu cruce.

- Să nu mai faci semnul acela aici! se supără lozoful. Aducenenorocire. Începînd de mîine, după ce ne mutăm, mă ajutai.Azi trebuie să-mi cumpăr un nou alambic.


24/227


- i ce anume avem de făcut? întrebă Eroul, încercîndsă-i împrospăteze amintirile vagi din coală – pe cînd făceaexperiene în laboratorul de chimie. Parcă îi amintea că unmetal ardea cu o lumină puternică, iar ceva lichid se albea dacăturnai ceva în el. i o hîrtie ba se înroea, ba se înalbăstrea...

- Eu tiu, se bucură Zildir. L-am ajutat de cîteva ori peunchiu-meu. Eram foarte tînăr pe-atunci, e drept...

- Acum cîteva zeci de ani, completă Eroul, iar lozoful dădulămurit din cap.

- i ce anume îi aminteti? întrebă acesta totui.- Ăăăă... stăteam ascuns după o masă mare, din lemn. În

caz că experiena ieea rău i exploda ceva, îi lămuri pe ceilali

doi. Zîmbi fericit că-i amintise ceva. Eroul se luă cu mîinile decap...

- A explodat? întrebă curios alchemistul.- Da, sigur. Odată masa ne-a azvîrlit pînă-n perete. Era

groasă, eapănă...- Aha. He, he, eu nu am mese epene.- Nu? se miră vraciul. Cum ai scăpat pîn-acum?- Avem ferestre mari, he, he... Încercăm să sărim pe ele -

dacă avem timp. Eroului îi veni să-i facă din nou cruce, dar îiaminti la timp de dorina stăpînului.

- Ce anume cercetezi? îl întrebă pe Johanam.- Elixirul, desigur! răspunse acest de parcă vorbea unui

copil. „Sigur unui copil”, îi zise Eroul. Cuvîntul „idiot” i se păreacam tare...

- Toată lumea caută Elixirul, zise i Zildir. Unii caută i Piatra,desigur...

- Desigur, încuviină alchemistul.- Să m serioi, astea sunt tîmpenii! protestă Eroul, dar îi

înghii limba sub privirile celorlali doi.- He, he, vrei să spui că eu îmi pierd timpul cu tîmpenii?!

Poate chiar sunt tîmpit, he, he?!- Sau că unchiul Zimnir e tîmpit?!- Nu, nu, se grăbi Eroul să retracteze cele spuse. Bineîneles

că este o căutare... ăăă... nobilă...ăăă... grea... Nimeni nu le-adescoperit, nu?

- He, he, este o chestiune de timp. Sunt pe calea cea bună,formulele mele sunt impecabile!

„Am văzut”, zise – din fericire în gînd – Eroul.- i noi ce facem? încercă să e practic, schimbînd i vorba

din zona cam alunecoasă.- Păi, îmi măcinai materialele pe care vi le dau pînă le

prefacei în pulbere. Amestecai lichidele – totul sub indicaiilemele. Măsurat totul cu grijă.

- Cînd ne apucăm? întrebă Zildir frecîndu-i palmele, apucatdeodată de febra cercetării. După ce mîncăm, nu? îi schimbăgîndul.

- Mîine dimineaă, he, he, v-am zis. Trebuie să cumpăr unnou alambic. E unul nou în ora, adus tocmai din Prana! He, he,alchemitii de acolo sunt vestii în toată lumea! Au dezvoltat

zeci de formule speciale.- Au descoperit ceva? întrebă nevinovat Eroul.- Nu, din fericire! strigă vraciul optimist. Pentru că noi nu

am mai avut ce căuta acuma!Aa că Johanam porni spre ora, iar cei doi se aezară la

masă; Eroul mai mult să-i ină companie vraciului. Cei treibucătari îi tiau de-acuma ca pe nite cai breji pe cei doi i i-ar privit cu prietenie – dacă nu ar trebuit să muncească dinzori pînă noaptea tîrziu pentru ei.

- Despre ce fel de Elixir e vorba? protă Eroul de faptul căerau singuri pentru a-i lămuri nite lucruri.

- Hm, nu tiu care dintre ele, recunoscu vraciul. Este unElixir care te face venic tînăr. Altele care te fac învingător,puternic peste măsură, nemuritor...

- A venic tînăr nu înseamnă să i nemuritor?- Ăăă... da, într-un fel. Dei se pare că sunt două elixire, cu

formule complet diferite...- Ce folos ai avea să i nemuritor, dar bătrîn ca vremea?- Nici unul, e drept. Nu m-am gîndit la asta. Cred că nimeni

nu s-a gîndit, admise el. Noi, vracii, nici nu ne batem prea multcapul cu astfel de elixire. Noi trăim destul de mult, nu mai vremnemurirea. Uneori ni se pare chiar că trăim prea mult. UnchiulZimuldan a încercat chiar să se sinucidă!

- Toi îi sunt unchi?- Toi? Care toi?- Toi vracii. Vorbeti numai despre unchi.- Oh, nu. Este i tata, bineîneles.


25/227


- Cîi frai a avut tatăl tău? încercă Eroul să ae răspunsulpe altă cale.

- Doar unul, bineîneles! La noi rar se întîmplă să e maimult de un copil vraci în familie. Rar de tot doi, niciodată trei.Unchiul Zulmad a avut doi frai...

- i surori?- Surori? Niciuna. La noi nu se nasc fete!- Dar parcă Zulmad avea i două surori...- Oh, nu, ele erau vrăjitoare.- Dar voi cu cine vă căsătorii?- Cu vrăjitoarele, bineîneles. „E cam slab la minte”, îi zise

Zildir, cu părere de rău.

- Aha. Dar vrăjitoarele din ce se nasc?- Din vrăjitoare. „Unde vrea să ajungă?” Vrăjitoarele nu vor

nate decît vrăjitoare.- Iar vracii doar vraci.- Exact, văd că ai îneles! spuse, cu satisfacie Zildir. „Nu e

chiar atît de nătărău...” - Stai că nu mai îneleg nimic! îl contrazise Eroul. Mama ta

a fost vrăjitoare?- Bineîneles, nici nu se putea altfel.- Chiar acum ai spus că vrăjitoarele nu nasc vraci! strigă

Eroul exasperat.- Aaa, da, dar eu sunt ul tatălui meu, care este vraci. Este

simplu.- Dar născut din vrăjitoare!Asta îl puse pe vraci pe gînduri.- Stai că mă încurci. Deci, eu sunt din familie de vraci, nu de

vrăjitoare. E normal să mă nasc vraci. i fratele meu tot vracieste.

- i atunci, vrăjitoarele?- Ce e cu vrăjitoarele?- Cine le sunt taii?- Taii? Vracii, bineîneles! „Tîmpit! Dacă nici acum nu

a-neles...” „Doamne, tîmpit e”, îi zise Eroul, privind compătimitor spre

prietenul său.- De ce nu se nasc atunci vraci? întrebă cu voce tare.- Cine?

- Vrăjitoarele. Dacă tatăl lor este vraci, nu trebuie să senască vraci?

- Păi, mamele lor sunt vrăjitoare! Zildir începuse să seenerveze. Doar toate erau cît se poate de simple!

- Aha... căzu de data asta Eroul pe gînduri. „L-am lămurit”,se bucură slăbănogul.

- Hai să zicem că te însori cu Zulna, zise deodată Eroul.Zildir se lumină la faă, dar tui încurcat.

- Să zicem, de ce să nu zicem?...- E posibil?- Ăăă... probabil, mai curînd. Dacă i-a intrat ceva în cap

Zulnei, de obicei se împlinete.- Tu nu prea vrei...- Ba vreau... ăăă.. tii, eu încă nu sunt vraci, mărturisi el

ruinat. Pînă nu fac vrăji... Nu vreau ca restul vrăjitoarelor sărîdă de Zulna că i-a luat un neputincios...

- Bine, să zicem că ajungi să faci vrăji – care îi i reuesc!i te însori cu Zulna. Aa e bine?

- Aa e bine, zîmbi faa vraciului.- Buuun. i o să avei un copil. Da?- Sper, zise Zildir. „Unde vrea să ajungă?” se întrebă iarăi,

privind cu îndoială spre farfuria goală. Cratia era la fel degoală...

- Ce va copilul?- Cum? Băiat, bineîneles. Vraci.- De ce „bineîneles”? Poate fată, nu?- Fată? Vrăjitoare, adică? Nici vorbă!- Mama e Zulna. Dacă vrea să aibă fată? Sau trebuie să se

mărite cu altcineva?- Cu altcineva? De ce să se mărite cu altcine? se supără

vraciul.- Păi, dacă vrea o fată. Cu cine trebuie să se mărite?- Cu mine, bineîneles. Aa cred...- Poate cu un pămîntean? Un om obinuit...- Nuuu, nici vorbă! O vrăjitoare nu poate avea copii cu

muritorii, este lucru dovedit. Unele se mai mărită, dar foarterar. De ce ar face-o? În cîteva zeci de ani rămîn singure, încătinere...De aceea, nici vracii nu se căsătoresc cu muritoarele.Dacă dragostea e mare, se mai întîmplă, dar foarte rar. Muritorii


26/227


se feresc, în primul rînd...- Bine, atunci să ne întoarcem. Ce o va face pe Zulna să

nască o fată i nu un băiat? O vrăjitoare i nu un vraci?- Voina. Caracterul. Dacă vrăjitoarea are un caracter mai

puternic, va nate fete, dacă vraciul e mai puternic, va natevraci.

- Aha, înelese în sfîrit Eroul. „Atîta vorbă degeaba...” Deci,tu o să ai fete, trase el concluzia. Zildir se înnecă în cana cu vin.

- Ce? Ce zici? Voi avea băiat!- Vrei s-o-ntreb pe Zulna care dintre voi are un caracter

mai puternic? întrebă Eroul nevinovat.- Oh, nu... mormăi Zildir. De fapt, nici nu-mi pasă, încercă

el să găsească o ieire onorabilă. i fetele sunt frumoase...Zulna e frumoasă, nu?

- Da, e frumoasă, recunoscu sincer Eroul. „Cel puin privitădin faă...” se corectă în gînd. Ce alte Elixire mai sunt?

- Cel ce te face nevăzut, de exemplu. Pentru o perioadădestul de scurtă. Cel ce te face invulnerabil... Cel ce te ajută săzbori... Sunt multe, nici alchemitii nu le tiu pe toate.

- Bine, să sperăm că-l vom găsi pe cel ce ne va face nevăzui.Sau pe cel ce ne va ajuta să zburăm. Ne vom lua tălpăia...

- tii la ce mă gîndeam? Oare de ce nu om plecat pînăacum? Nimeni nu ne păzete, nimeni nu ne bagă în seamă...

- Să tii că ai dreptate. Nici nu mi-a trecut prin cap pînăacum... O să-l întreb pe Johanam. Dar cu Piatra cum e?

- Cu Piatra e mai simplu. E o piatră pură, minunată. Pusă,chiar i o parte inmă din ea, într-un metal topit, îl preface înaur curat. Cînd se întărete, ai un lingou de aur!

- i ce faci cu el? întrebă Eroul.- Cum ce faci? Faci bijuterii. Sau bani. Te îmbogăeti!- În primul rînd, aurul curat nu e bun de nimic, e moale. În

al doilea rînd, dacă crete cantitatea de aur pe piaă, valoareaaurului scade. Dacă va tot atîta aur cîtă aramă, va avea preularamei. În al treilea rînd, dacă se aă că avem Piatra, ne taiegîtul să ne fure Piatra!

- Hm... cam ai dreptate. Nimeni nu s-a gîndi

căutarea lui harap alb - pe tărâmul unui joc v.ii., autor nick sava

Documents