Catherine Millet Lumină cernută

ColecţiaDesenul din covor

CATHERINE MILLET s-a născut în 1948, la Bois-Co-lombes, în Franţa, şi este critic de artă, curator şi scriitoare franceză.

Fondatoare a revistei art press, de mai mult de trei de-cenii joacă un rol important în domeniul criticii de artă contemporană din Franţa. Autoare a mai multe lucrări de spe cialitate (L’art contemporain en France, Flammarion, 1998; Dalí et moi, Gallimard, 2005; L’art contemporain: histoire et géographie, Flammarion, 2006), Catherine Millet a devenit cunoscută publicului larg prin eseul autobiografi c Viaţa sexuală a Catherinei M. (2001), o carte controversată, tradusă în peste 30 de limbi şi vândută în milioane de exemplare. Pentru Jour de souffrance (Lumină cernută), volum apărut în 2008, autoarea a primit Premiul Le Prince Maurice du Roman d’Amour.

Catherine Millet

Luminăcernută

Traducere din limba franceză

şi note deMădălin Roşioru

Redactare: Mădălina Vatcu Tehnoredactare: Angela ArdeleanuCopertă: Alexandru Daş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MILLET, CATHERINELumină cernută / Catherine Millet; trad. şi note

de Mădălin Roşioru. – Bucureşti: Art, 2013

ISBN 978-973-124-837-0

I. Roşioru, Mădălin (trad.)

821.133.1-31=135.1

Catherine Millet

Jour de souffrance

Copyright © Flammarion, 2008

© Editura ART, 2013, pentru prezenta ediţie

Jour de souffrance1:

„Ochi de geam (de preferinţă translucid)ce poate da spre proprietatea unui vecin,

cu condiţia să nu se deschidă.“

LE ROBERT. DICŢIONAR ISTORIC AL LIMBII FRANCEZE

1 Titlul original al cărţii mizează pe ambiguitatea dintre „zi de suferinţă“ (traducere literală) şi „luminator“ (termen tehnic din domeniul construcţiilor şi catahreză emblematică pentru descrierea geloziei, întrucât oferă şi refuză, în acelaşi timp, posibilitatea de a „trage cu ochiul“ spre „celălalt“). Am optat pentru titlul Lumină cernută, în acelaşi timp „tehnic“ şi metaforic, de altfel preluând, „din cadrul uşii“, o sintagmă a autoarei.

Rezumat

Cine nu crede în predestinare trebuie să admită că îm prejurările unei întâlniri, pe care le punem cu uşurinţă pe seama întâmplării, sunt de fapt rezul-tatul nenumărator decizii luate la fi ecare răscruce din viaţa noastră şi care ne-au îndrumat, în taină, spre ea. Nu că ne-am fi căutat sau măcar dorit, fi e şi din străfundurile inconştientului nostru, toate întâlnirile, chiar şi pe cele mai importante. Mai degrabă fi ecare dintre noi acţionează asemenea unui artist sau scri-itor care-şi construieşte opera într-o succesiune de alegeri; un gest sau un cuvânt nu determină neapărat gestul sau cuvântul următor, ci, dimpotrivă, îşi pune autorul în faţa unei noi alegeri. Un pictor care a tra-sat o tuşă de roşu poate alege s-o stingă alăturându-i o tuşă de violet; sau, făcând o altă alegere, o poate face să vibreze printr-o tuşă de verde. La urma urmei, degeaba s-a apucat de treabă având în minte o anumită idee despre cum îşi va fi naliza tabloul, suma tuturor deciziilor pe care le va fi luat, fără să le fi prevăzut pe toate, va ajunge la un alt rezultat. Aşa ne ducem viaţa, printr-o înlănţuire de acte mult mai deliberate decât suntem gata să recunoaştem – şi asta pentru că ne-ar veni prea greu să ne asumăm, deschis, povara între-gii responsabilităţi – şi care, totuşi, ne scot în cale

14 Catherine Millet

societatea familială şi cea a artiştilor? Acea lipsă de reacţie m-a intrigat peste măsură. Ea mi-a dat apă la moara întrebărilor pe care fără îndoială mi le puneam despre rolul pe care urma să îl am în societate şi pe care căutam, vag, să-l schiţez, ca şi despre felul în care aveau să mă privească toţi ceilalţi.

Unii oameni, autori fi e de lucrări de imaginaţie, fi e de refl ecţie, au fost, poate, îndrumaţi spre acest gen de muncă din pură dragoste de carte. Nu e şi cazul meu. La mine, această dragoste n-a fost niciodată absolută. Ea e amestecată cu dorinţa de a trăi într-o altă lume decât mediul în care m-am născut şi care mi-a hrănit orga nismul, şi a cărui unică extensie era pe potriva celei a mesei din sufragerie, ce se putea prelungi, ca pentru prima mea comuniune sau a fratelui meu, sau cu ocazia celor câteva recepţii, de Revelion şi de sărbătorirea câtorva zile de naştere – în jurul că rora orbitau conversaţiile adaptate evenimen tului. Nu-mi permit să iau în derâdere clişeul legat de puterea de evadare a literaturii. Strada Philippe-de-Metz din Bois-Colombes, unde m-am născut şi unde mi-am petrecut copilăria, are strania confi guraţie a unei fortăreţe în linie dreaptă în mijlocul unei periferii de tip pavilion. Scurtă, strâmtă, ea este alcătuită din clădiri înalte şi robuste, din cărămidă, aproape iden-tice. Din fericire, cea de-a doua locuinţă a noastră se afl a la al şaptelea şi ultimul etaj, iar eu citeam la o fereastră care dădea înspre o curte fără nimic de partea cealaltă. Evadarea spre alte ţinuturi şi în alte vremuri trece prin capacitatea de a adopta mobili-tatea eroilor şi uneori pe cea a autorilor. Ceea ce cap-tam dinspre mediile artistice şi literare, la nivelul etajului şapte al meu, trecea prin Lectură pentru toţi şi Paris Match, iar unul din mo delele contemporane la care aveam acces era Françoise Sagan, tânără,

10 Catherine Millet

corpul de valul fl uctuant al celorlalţi trecători şi se apropie de terasa cafenelei unde îl aşteaptă un întreg grup, în care sunt şi eu. Mi se pare că tocmai în acel moment îi remarc dreptunghiul foarte uşor alungit, destul de simetric, al feţei, care sare în ochi cu atât mai mult cu cât e tuns scurt şi a început să chelească. Această geometrie e completată de pătratul bustului – umerii, talia, burta par să aibă aceeaşi măsură – accentuat de cămaşa lălâie. Altfel spus, pentru ca trăsăturile sale să se înscrie în mine am avut nevoie de timp şi de distanţare, la propriu, ca pictorii care lucrează în stil vechi, dându-se înapoi câţiva paşi pentru a-şi aprecia mai bine modelul, proporţional cu ambientul şi cu efectele sale de contrast.

Deci n-am avut un laser în locul ochilor, cu care, pătrunzând ceţurile lumii, să fi decupat pe dată figu ra lui Jacques Henric. Degeaba îmi păstrasem din copilărie obişnuinţa de a visa cu ochii deschişi, imagi naţia mea îşi cunoştea bine limitele şi nu mi-aş fi importat niciodată în viaţă imaginea ideală a unui bărbat pe care imaginaţia ar fi conceput-o, iar eu aş fi proiectat-o peste trăsăturile unui bărbat întâl-nit. Aveam douăzeci şi patru de ani; mă născusem la pe ri feria Parisului într-un mediu fără mult potenţial, din care mă extrăsesem la optsprezece ani fără alt bagaj în afara lecturilor mele; aveam, deci, nevoie să împing mai departe limitele realului şi eram foar-te încântată de descoperirea unor medii noi, la fel cum alţii, în aceeaşi perioadă, plecau la drum, cu un rucsac în spinare. Drumeţii nu şi-au lăsat rucsacul jos de îndată. Şi ochiul meu avea nevoie „să fotogra-fi eze“ mai multe grupuri înainte să apară dorinţa de a focaliza pe unul dintre capetele din mulţime. Formulele romantice nu erau stilul meu; nici acum nu sunt şi n-o să spun niciodată că l-am recunoscut pe Jacques din-tr-o mie; nu, mai degrabă trebuia să cunosc o mie ca

Lumină cernută 11

să-mi dau seama că pot avea cu el o relaţie ancorată într-un sentiment de o natură şi de o trăinicie incom-parabile cu altele. Aşa cum se face în faţa unui tablou care ascunde o anamorfoză şi care, la prima vedere, pare banal, doar ne intrigă, căutând punctul de vedere exact din care va ieşi la iveală, din mai multe elemente disparate şi graţie legilor optice, un obiect coerent ce va deveni prilej de minunare, trebuia, mai întâi, să-mi stabilesc anumite repere în viaţă înainte de a pune laolaltă diferite viziuni ale unui bărbat în împrejurări care nu-l evidenţiau în mod deosebit şi de a vedea cum mi se profi lează în cale cel ce mă va bulversa ca nimeni altul.

Din partea lui Jacques a existat acel gest, atât de puţin demonstrativ, mângâierea abia perceptibilă a degetului său îndoit. Din partea mea, nu-mi amin-tesc de vreo mişcare anume. După cină, l-am urmat la el acasă. A trebuit oare să se arate mai explicit ca să mă simt invitată? Nu e sigur. Aşa trăiam pe-a tunci. N-am păstrat nicio amintire despre drumul de la apar-tamentul prietenului care ne invitase la garsoniera în care locuia. Oare drumeţii sunt întotdeauna atenţi la jumătatea traseului lor? În aceste prime pagini, în pro-iectul meu de a-mi aminti cum s-a petrecut în tâlnirea cu bărbatul cu care îmi împart viaţa, îmi vine în minte începutul călătoriei, foarte îndepărtat în timp. Începu-tul viu al mişcării faţă de care faptul de a-l fi însoţit pe Jacques în acea seară este o undă îndepărtată: o alergare printr-o grădină, ale cărei împrejurări iată-le.

Eram adolescentă. Cum am mai spus, îmi plăcea să citesc, dar eram o elevă foarte slabă la mate şi mă trimiteau la meditaţii, la o colegă care întâmpina aceleaşi difi cultăţi. S-a întâmplat că tânărul nostru meditator scria poeme, ba chiar înfi inţase, împreună cu un grup de prieteni, o mică revistă. Când a sosit ziua ultimei lecţii, ne-am luat rămas-bun în pragul

Lumină cernută 15

celebră, care semăna cu personajele sale, conducea maşini sport, şi pe care o văzusem într-o zi la televi-zor explicând, într-un interviu, cum se disimula un căscat la o serată mondenă, bând o gură de whisky sau trăgând un fum de ţigară.

N-am ieşit niciodată cu poetul care, în realitate, dădea meditaţii la matematică pentru că era căsătorit şi tată al unei fetiţe. Dar l-am revăzut; ne întâlneam într-o cafenea şi, cu aceeaşi atenţie doar un pic dis-tantă, aprecia ceea ce îi dădeam să citească, făcea mici recomandări şi refl ecţii. Într-o zi în care n-a avut timp, sau aşa a preferat să pretindă, a trimis un prieten să-l scuze. Poate că a doua decizie importantă a vieţii mele a fost să accept invitaţia celui din urmă, dar de această dată ignorând cu desăvârşire consecinţele. Prietenul său nici nu arăta bine, nici poet nu era, dar era liber. Din grupul care se reunea în jurul revistei de poezie, el era cel mai lipsit de obligaţii faţă de constrângerile universitare şi familiale şi era independent din punct de vedere fi nanciar; era un băiat întreprinzător, rolul lui în grup era să distribuie exemplarele revistei în librării şi să recupereze banii din vânzări. Când a fost vorba de a completa activitatea revistei cu o galerie de artă, Claude s-a trezit, în mod fi resc, desemnat drept cel mai disponibil şi mai apt să se ocupe cu acest lucru. Revista a încetat să mai apară, în timp ce galeria se dezvolta. În această galerie am petrecut cele câteva ore cu corectura catalogului alături de Jacques. Trăiam cu Claude de patru ani şi jumătate.

Albumul de imagini din amintirea noastră se or -ganizează după o ordine, nişte proporţii şi anumite recurenţe care adesea ne surprind, iar uneori ne pun într-o situaţie nesigură faţă de construcţia povestirii vieţii noastre. Silueta lui Claude, aşa cum s-a oferit ea privirii mele prima dată, este în mod clar mai precisă decât cea a lui Jacques. Ţinuta lui este puţin rigidă,

12 Catherine Millet

pavilionului în care locuia familia prietenei mele. Îmi bănuiesc memoria că a exagerat timpul de care el a avut nevoie să ajungă, pe aleea din grădină, până la grilajul porţii, deoarece şi în ziua de azi mi se pare că atunci am avut întâia mare dilemă a vieţii mele. O dilemă dilată timpul. E o tortură care găseşte vreme să scoată la iveală, dintre cutele conştiinţei, şi să exami-neze argumente contradictorii, revenind pe îndelete asupra unora sau altora pentru a le da forţă. Pentru prima oară eram pe punctul de a putea spune cuiva care înţelegea semnifi caţia vitală a mărturisirii că şi eu scriam; sufl ul acestui cuvânt urca în mine, iar elibe-rarea sa devenea atât de necesară, că, rămasă multă vreme în apnee, trebuia să-mi recapăt, imperios, respi-raţia. Eram credulă, convinsă că un destin se joacă, după cum citisem şi poate chiar fusesem învăţată, pe cartea întâlnirii fortuite dar decisive a cuiva mai în vârstă, pe un cuvânt al acestuia, care s-ar dovedi pro-fetic; aveam în minte acel gen de povestiri mitice ale căror resorturi retorice şi recurenţe istorice nu mi le va dezvălui decât mult mai târziu lucrarea savantă şi deli-cioasă a lui Ernst Kris şi Otto Kurz, Imaginea artis-tului… În acelaşi timp, mă reţinea o ruşine puberă. Aveam să mă fac de râs în ochii băiatului şi ai prietenei mele. Amândoi ar crede că ticluisem acea stratagemă ca să rămân în legătură cu el: pe lângă faptul că era tare la mate şi poet, arăta şi foarte bine. Prejudecăţile ar pretinde că eram animată mai mult de dorinţa de a ieşi cu el decât de gustul pentru literatură. Sau, mai rău, aveam să fi u luată drept o liceancă îndrăgostită căreia i se pare şic să-şi toarne efuziunile în ver suri. Desigur, eu una ştiam că acel gust al meu data cu mult înainte să-l cunosc şi că tot ce scriam n-avea nicio legătură cu persoana lui, dar fără îndoială exista deja în mine un fel de luciditate subliminală (cea care apare foarte devreme la cine îşi doreşte să scrie – şi care

Lumină cernută 13

prezidează, poate, această dorinţă –, ca să fi e de la bun început într-o postură de martor, inclusiv al sinelui propriu) datorită căreia simţeam că acea bănuială nu era nici ea complet neîntemeiată. Voinţa mea de a găsi în cărţi, în operele de artă, accesul către un alt mod de viaţă decât cel oferit de mediul meu familial era bine călită, dar o clarviziune pe punctul de a se naşte îmi indica deja punctul în care seducţia exercitată de proful de matematică o afecta încetul cu încetul. Cel puţin aceasta era interpretarea mea, la vârsta la care mai ţinem încă la puritatea propriilor mele aspiraţii.

Dar e şi vârsta la care viitorul e încă visat, iar visele îşi au punctul de plecare în oportunităţi miraculoase pe care ni le rezervă imaginarul, când viaţa n-a avut încă vreme să ne înveţe că o putem ghida în ocazii mai puţin desăvârşite, dar mai numeroase şi mai diverse. Nu-mi închipuiam că aş mai putea da vreodată peste o şansă la fel de extraordinară. Când a pus mâna pe clanţa porţii de fi er, l-am strigat şi m-am repezit spre el.

Faptele şi-au urmat cursul. Am întrebat dacă îl puteam revedea ca să îi dau ceva de citit. El mi-a fi xat o întâlnire. Părea atent şi deloc surprins. Fapt pe care l-am luat drept o uşoară lehamite, ca şi când şi-ar fi dat seama dinainte ce aveam de gând şi, cu bunăvoinţă, îmi reproşa că-i risipesc, cu ezitările mele, o părticică din timpul său. M-am întors spre prietena mea, care nici ea nu părea uimită şi nu mi-a pus nicio întrebare. Astfel, iată că puteam lua într-un interval foarte scurt de timp, cu preţul unei frământări lăun-trice cu atât mai intense, decizia cea mai importantă a vieţii mele, iar anturajului meu nici că-i păsa. Tre-cuse oare neobservată? Sau, pentru că fusesem aşa de des auzită făcând pe interesanta, venind cu idei năstruşnice, extravagante, sau pentru că îmi stătea în obicei să împodobesc poveştile, fusesem deja ca te-gorisită drept originală, în acea zonă-tampon dintre

16 Catherine Millet

aproape solemnă şi, deşi îl văd în contre-jour, îi percep expresia în timp ce se prezintă: „Nu mă cunoaşteţi, sunt un prieten al lui Patrick care…“ Mă scanează cu privirea. Mă vede într-o lumină puternică, aurită, de primăvară, şi care pătrunde printr-un luminator cât toată casa scării de înalt. Claude are maşină, poate decide, dacă are chef, să conducă până la mare. Mi-am pierdut virginitatea după o astfel de escapadă. În de cursul primilor noştri ani petrecuţi împreună, Claude a condus foarte mult: mergeam să vedem Bie nala de la Veneţia, Documenta la Cassel, Prospect la Düsseldorf. Existau expoziţii în toată Europa: la Berlin, la Köln, la Roma, la Torino, la Na poli, ne deplasam pentru o expoziţie la Wide White Space Gallery din Anvers sau la Konrad Fischer în Düs-seldorf. În 1972, Claude a deschis o a doua galerie la Milano, unde îl în soţeam deseori, deoarece colaboram cu Flash Art, revistă al cărei director era unul dintre acei priete ni-amanţi de care mă legam puternic la vremea aceea. Îmi plăcea să trăiesc între două oraşe, la fel cum îmi plăcea să trec de la un bărbat la altul.

Cea de-a treia decizie a fost un act de angajament luat pentru vreme îndelungată, chiar dacă atunci a părut poate improvizată sau a semănat cu o provo-care acceptată din mers. Cochilie uşoară ajunsă la suprafaţă deoarece i-au fost brusc răscolite străfun-durile multă vreme rămase nemişcate, un cuvinţel oarecare, lipsit de orice importanţă, de genul celor rostite fără să te gândeşti, dar după care se trece pes-te multe inhibiţii, are legătură cu un detaliu pro zaic şi cotidian, dar care ne va decide tot cursul vieţii. Trăiam cu Claude dinainte de a-mi fi acordat răgazul de a-mi trece examenul de bacalaureat. Autonomia morală pe care o conferă imediat primele raporturi sexuale, dar şi incursiunile într-un mod de viaţă în

Lumină cernută 17

care descopeream că viitorul se putea improviza de pe o zi pe alta, mă sustrăseseră, simultan şi de facto, disciplinelor din familie şi şcoală. Fireşte că mama se arăta îngrijorată de modul în care aveam să-mi câştig existenţa. Într-o zi în care trecusem pe la adresa din strada Philippe-de-Metz să-mi iau vreo caserolă Tup-perware, sau poate nişte lenjerie curată, i-am răspuns spontan, fără ca înainte să mă fi gândit vreodată la asta, şi doar pentru că-mi închipuiam că răspunsul meu o poate mulţumi, până una-alta, că aveam să le propun revistelor articole despre artă. Ea s-a prefăcut că-mi dă crezare. Eu, una, ştiam bine că asta nu putea să-mi aducă sufi cienţi bani, şi totuşi, fără să fi prevăzut acest lucru, m-am trezit angajată de acel răspuns, în-fi erbântată cum eram de îndrăzneala mea. Pentru prima oară aduceam în discuţie dorinţa mea de a scrie în faţa altcuiva decât acei tineri idealişti ce publicau o revistă de poezie confi denţială, şi mergeam chiar din-colo de încredere, înscriindu-mi această voinţă într-o perspectivă socială: asta-mi va fi meseria. Ceea ce tre-buia să nu fi e nimic mai mult decât o vorbă oarecare, destinată să liniştească o mamă îngrijorată, încât s-o lase pe fi ica ei să-şi vadă de viaţă, nerăbdătoare de a se reîntâlni cu tânărul ei amant, obiectiva o dorinţă, poate la fel de puternică precum cea care o împingea pe fată spre amantul ei, una rămasă ascunsă, pe cât mai enigmatică, pe atât mai greu de exprimat. Cu ani înainte, pentru a-mi da încredere, transcrisesem o frază din Balzac1: „Nimic nu făureşte caracterul mai

1 Citat aproximativ din Honoré de Balzac, O afacere te-ne broasă (Editura Polirom, Iaşi, 2001, traducere în limba română de Laurenţiu Zoicaş). În citatul original (Rien ne forme l’âme comme une dissimulation constante au sein de la famille – op. cit., p. 64), autoarea a înlocuit forme l’âme („modelează sufl etul“) cu forge le caractère („făureşte caracterul“).

18 Catherine Millet

bine decât o permanentă disimulare în sânul familiei.“ Ceea ce disimulam pe atunci erau tocmai carnetele în care îmi notam citate, poeme din producţia proprie, începuturi de roman. De-acum înainte, scrisul meu nu va mai fi o activitate secretă, aproape ruşinoasă, ci asumată în ochii tuturor – şi una curioasă, originală, mai mult decât normală. Când aş fi întrebată cu ce mă ocup, aş răspunde: „Cu critica de artă.“ Ar fi ceva surprinzător şi lumea m-ar lăsa în pace.

La deschiderea galeriei, Claude se dusese în re-dacţia săptămânalului condus de Aragon, Les lettres françaises, pentru a se prezenta, şi se împrietenise cu câţiva colaboratori, printre care şi Georges Bou-daille, care coordona paginile de „artă“. Lui i-am dus întâia mea dare de seamă asupra expoziţiei. Redacto-rilor-şefi le plac mult debutanţii, cărora le pot încre-dinţa micile sarcini cu care ceilalţi ziarişti nu mai vor să se împovăreze, dar care şi pândesc subiecte noi. Iată cum am ajuns, nu doar în paginile acestei reviste, ci şi în numeroase alte reviste înfi inţate în acea peri-oadă, specialista în artă conceptuală, pe care specu-laţiile intelectuale o prindeau de minune. Vreme de câţiva ani, Claude a împărtăşit acest interes cu mine, iar catalogul căruia a trebuit să-i corectez şpalturile în tovărăşia lui Jacques era cel al absolut celei dintâi expoziţii de artă conceptuală prezentate la Paris.

Desigur, în ziua în care îmi trăisem atât de dra-matic ezitarea înainte de a mă adresa seducătorului profesor-poet, îmi lipsea maturitatea pentru a înţelege că intuiţia mea era întemeiată. Căile pe care o apucă avânturile noastre lăuntrice, pasiuni intelectuale şi sexuale, se pot atinge şi întrepătrunde. Nu se întâm-plă întotdeauna, dar nici foarte rar. Dacă atunci aş fi putut să mă întorc cu câţiva ani înapoi, poate mi-aş fi

Lumină cernută 19

dat seama că imaginarul meu era deja impregnat de acest amestec.

În timpul vacanţelor, maică-mea, care nu con-ducea, ne înscria adesea în excursii cu autocarul. În decursul uneia dintre acestea, ne-am oprit, la sfârşitul zilei, în tr-unul din satele pitoreşti transfor-mate în decor teatral al vieţii de artist pentru turiştii care cumpără de-acolo obiecte ceramice de un mai mult sau mai puţin bun gust. Am intrat într-o cafenea. La capătul sălii boltite, un grup de tineri îl asculta pe unul dintre ei cum cântă la chitară; printre ei era şi o fată. În naivitatea mea, am crezut că văd acolo preafericita boemă care sălăşluia în sat şi care se pregătea să-şi petreacă o seară, poate chiar o noapte, cântând, ascultând muzică, intrând într-un interval de timp lipsit de constrângeri tocmai când eu aveam să-mi reiau locul din autocar. În timp ce-i observam, m-a străbătut visul că unul dintre ei mă remarcase şi că, după nu ştiu ce semn de pe chipul meu, ghi-cise că eram, prin aspiraţii, una de-a lor şi avea să mă invite printre ei. Ce speranţe să-ţi mai faci când cercul familial nu are nici relaţiile sociale, nici măcar capacitatea de a avea în vedere mijloacele ce-ar putea ajuta la realizarea unei ambiţii intelectuale sau artis-tice – din motivul foarte simplu că nu se concepe că există anumite activităţi, anumite modalităţi de a-ţi ocupa viaţa, ba chiar şi mai puţin de a ţi-o câştiga –, când tu însăţi n-ai ieşit încă sufi cient de mult din acest cerc pentru a avea o idee despre demersurile de urmat şi eşti încă departe de a fi produs obiectul care le va justifi ca? Visezi, în aşteptarea fabuloasei întâlniri la o răscruce de drumuri. În ce mă priveşte, cultura din care-mi extrăgeam modelele pornind de la care fabu-lam era romanescă. Nu-mi puteam închipui altă ieşire din periferia mea în afară de cea care ar trece, poate, prin privirea providenţială a unui necunoscut întâlnit

20 Catherine Millet

în sala gării Saint-Lazare, şi care avea să mă scoată din somnul mulţimii. Nu era decât o intuiţie cuibărită în mine, dar nu încăpea îndoială că, femeie fi ind, aveam să fi u salvată de un bărbat care, bineînţeles, îmi va descoperi aspiraţiile şi darurile (despre care nu mă îndoiam!), dar care m-ar recunoaşte, mai întâi, după fi zionomie. În rest, detaliile aventurii încă îmi scăpau.

Îmi păstrasem pentru mine gândurile legate de acel grup, dar maică-mea remarcase, pesemne, atenţia pe care i-o acordam. Pe când ieşeam din cafenea, ea a decretat, apropo de fată, că mai mult ca sigur „se culca cu toată lumea“. În mai multe rânduri, de-a lungul copilăriei mele, am auzit-o pe maică-mea califi când drept „curvă“ o actriţă de cinema sau orice altă femeie care se afi şa şi, de fi ecare dată, ceea ce mă şoca nu era atât vulgaritatea cuvântului, cât erupţia sa, fără ca, de exemplu, să-i fi cerut careva părerea despre femeia în chestiune, ca şi ura cu care o pronunţa. În acele momente, mi-era ruşine cu maică-mea, ca şi când ea însăşi s-ar fi comportat indecent.

Nu încăpea, în reveriile mele, scenariul cel mai probabil, care s-a şi întâmplat efectiv, şi anume că vom fi doi debarcând din aceeaşi periferie deservită de gara Saint-Lazare, care să ne ajutăm unul pe celălalt de-a lungul traseului şi să ne facem împreună educaţia sentimentală şi profesională. În schimb, ceea ce a urmat întocmai urzeala povestirii originare a fost legătura strânsă dintre emanciparea socială – strădaniile mele şi ale lui Claude de a gândi şi de a munci în afara convenţiilor – şi eliberarea sexuală.

Ne-o trăgeam împreună, amândoi cu alţii, cu alţii fi ecare în parte. Odată lansată această mecanică, nicio lege n-a mai intervenit vreodată să o reglementeze. Vreau să spun că nu a existat în niciun moment vreun contract verbal încheiat între noi şi, după cum nici fap-tul de a forma un cuplu nu fusese gândit, n-am pierdut

Lumină cernută 21

niciodată timp să defi nim ce acte individuale excludea această situaţie, iar asta chiar şi după ce am resimţit, uneori foarte dureros, că totuşi trebuiau să existe, în anumite momente pe care nu le puteam controla, ceea ce n-am fi îndrăznit să numim interdicţii şi care trebuie că erau, în orice caz, insuportabile. Nu-mi amintesc să fi existat, între mine şi Claude, mari declaraţii de dra-goste înainte să mă mut cu el într-un mic apartament unde existau două scaune dar masă încă nu, nici să fi discutat prea mult despre mijloacele prin care aveam să contribui la plata chiriei. În acelaşi fel, în anii care au urmat, când venea rândul loviturilor şi al plânsetelor zgomotoase, după ce incidentul trecea, nici incidentul însuşi, nici violenţa uneori extremă nu făcea obiectul vreunor comentarii. Nici măcar nu sunt sigură că ne-a trecut vreodată prin minte cuvântul „gelozie“.

Unele situaţii erau deci intolerabile, dar nu aceleaşi pentru amândoi. Astfel, se putea să-l anunţ pe Claude că plecam în călătorie şi că mă întâlneam cu un pri-eten. Se întâmpla să mă întorc cu o zi mai târziu decât prevăzusem. Atunci se isca în el, pesemne, o anumită suferinţă, ţinută însă sub tăcere. Poate că ea preexista întârzierii mele şi nu aştepta decât acest pretext pen-tru a se arăta, sau poate nu. Fie că era din cauza unei rezistenţe inconştiente la libertatea noastră, a unei greşeli pe care aş fi comis-o într-adevăr prin acea întârziere sau dintr-o altă cauză, încălcasem un con-tract ai cărui termeni nu fuseseră niciodată stabiliţi. Se presupunea că libertatea este regula, dar niciun acord, nici explicit, nici tacit, nu-i defi nise limitele. Aşa că motivele suferinţei încercate de Claude nu erau niciodată lămurite. El nu o putea exterioriza decât aducând atingere persoanei mele fi zice, cu răceală, în mod aproape calculat; nu i-am văzut niciodată chipul mânios. Mai curând se concentra, evaluând loviturile aproape la milimetru, în funcţie de ce era, poate, un

22 Catherine Millet

fel de tablou de echivalenţă al durerilor morale şi cor-porale pe care îl consulta lăuntric. Dar, în alte dăţi, la aceeaşi reacţie puteau conduce împrejurări cu totul diferite. Astfel, interdicţia pe care se presupunea că o încălcasem rămânea, în ochii mei, greu de reperat şi părea că nu ţine decât de arbitrarul lui. La urma urmei, scenele în care ne aruncaserăm unul altuia, în faţă, vorbe şi gesturi care se voiau imposibil de iertat de către celălalt nu aveau mai multe consecinţe decât dacă le-am fi suspendat brusc, supunându-ne vocii unui regizor care ar fi ţipat „tăiaţi!“ – şi niciodată nu mi-au infl uenţat conduita ulterioară.

În ce mă priveşte, l-am văzut pe Claude cel puţin de două ori încercând o dorinţă foarte violentă pentru o altă femeie. Crizele de lacrimi şi recriminările pe care asta mi le-a suscitat nu au exprimat niciodată teama că relaţia noastră ar fi fost ameninţată. Din nou, comportamentul său a rămas pentru mine misterios, mai ales când s-a întâmplat ca dorinţa să-i fi e contra-riată. Eram stupefi ată că se dovedea fragil, el care de obicei era plin de încredere în sine, şi chiar de faptul că durerea i se exprima, în mod parado xal, printr-o muţenie şi mai profundă. Spectatoare incredulă, aş fi asistat cu aceeaşi reacţie la un spectacol de vră-jitorie: nu numai că nu-i cunoşteam regulile, dar, ori-cum, spectacolul nu mi se adresa mie. Fie că obiectul dorinţei lui Claude eram eu sau o alta, tot nu eram mai aptă să-i interpretez comportamentul şi nu vedeam în el decât o voinţă de posedare, unul din sentimentele primare făurite în fragedă pruncie, dar care pot dura oricât de mult şi care îi încearcă încă pe mulţi tineri. De altfel, ele îmi structurau la fel de mult şi propria mea psihologie. Fiindcă tot ce încercam eu însămi să comunic în crizele mele de nervi, de isterie, în timpul cărora corpul meu era cu siguranţă un teren bruscat

Lumină cernută 23

de sentimente cărora nu le găseam expresia verbală justă, era o frustrare esenţial narcisiacă.

De fi ecare dată, Claude s-a oprit la fete deosebit de drăguţe. Or, beţia libertăţii sexuale dezvoltase în mine sentimentul unui potenţial nelimitat al corpului meu. Eram sigură că-i pot exploata toate resursele, în toate felurile de situaţii, cu oricâţi parteneri îmi puteau ieşi în cale. Dacă mi-ar fi fost dat să realizez că această certitudine nu era de la sine înţeleasă, poate mi-aş fi comparat experienţa cu jocul pe care am văzut că-l practică anumiţi pianişti de free jazz, ca Cecil Taylor sau Sun Ra, care nu se mulţumeau cu vibraţia coar-delor din instrumentele lor, ci făceau să sune şi lemnul, asociindu-l cu obiecte neaşteptate, şi cereau participa-rea publicului… Acest corp putea să nu întâlnească niciodată pietrele de hotar de care se ciocneau cele-lalte componente ale persoanei mele. El îmi compen-sa, provizoriu, timiditatea în relaţiile sociale şi ţinea locul unui proiect intelectual încă foarte vag. Desigur, fără să-mi fi formulat niciodată acest lucru, credeam pesemne într-un fel de atotputernicie a acestui corp, atinsă de o megalomanie care nu afecta decât felul în care îmi gândeam corpul. La care se adăuga faptul că libertatea mea mă proiecta într-un spaţiu relativ puţin frecventat de celelalte femei, mai ales de vârsta mea, iar eu înţelegeam, prin asta, să-mi prelungesc statutul privilegiat de care te bucuri în copilărie, de a fi în cen-trul atenţiei tuturor. Când am fost nevoită să recunosc că într-unul din aspectele sale corpul meu ajunsese la limită, şi anume că, nefi ind cea mai drăguţă, mi se putea prefera o alta – fapt pe care nu eram sufi cient de proastă să-l ignor, dar o femeie, mai ales una foarte tânără, are o mie de resurse pentru a dizolva această evidenţă în iluzionismul jocurilor seducţiei –, iar când asta mi s-a arătat cu claritate pentru prima dată, am muşcat ţărâna. Am muşcat cearşafurile patului în care

8 Catherine Millet

persoane către care n-am fi crezut că ne îndreptăm de atâta amar de vreme.

Oare în cel fel s-a înscris prima dată figura lui Jacques în câmpul meu vizual? Habar nu am. Am afi rmat în altă parte că, ascultându-i vocea cu dublu ecou, şi de la banda magnetică (era vorba de o înregis-trare…), şi de la telefon (prin intermediul căruia ascul-tam înregistrarea), mi se treziseră toate simţurile. Însă nu am păstrat în amintire vreun portret de-al lui ca epifanie a sa în viaţa mea. Lucru cu rios, pentru că am o excelentă memorie vizuală, dar n-am pic de ureche muzicală. Poate tocmai pentru că urechea mea nu e foarte exersată am reuşit să izolez una dintre puţinele dăţi în care a fost sensibilă; în schimb, vederea mea este atât de solicitată şi distinge cu mare uşurinţă atât de multe detalii, uneori parcă fără discernământ, încât mi se întâmplă să mă compar cu oameni înnebuniţi că nu sunt în stare să-şi trieze şi să-şi ordoneze sem-nalele vizuale care le parvin dinspre lumea exterioară. Astfel, prima mea imagine legată de Jacques este o Gestalt, cu prezenţa lui ca o masă întunecată, densă, strâns legată de un spaţiu mai deschis la culoare, alb sau mai degrabă crem, strâmt, delimitat în profun-zime – de acest lucru îmi amintesc perfect – de un panou de lemn fi xat pe perete, servind ca plan de lucru, şi de o uşă ce dădea înspre baie.

Trebuie spus că eram obligaţi să ne concentrăm asupra unei pagini din catalogul în care apărea un text de-al lui şi să-i corectăm, de mână, greşelile de tipar. Am lucrat mai multe ore, aşezaţi unul lângă celălalt în încăperea îngustă. Revăd pagina, textul tipărit cu ca rac-tere ce le imită pe cele ale unei maşini de scris. De asemenea, revăd, la prietenul unde m-a dus să cinăm după şedinţa aceea plictisitoare, patul pe post de cana-pea unde continuase întrunirea; îmi amintesc încă şi

24 Catherine Millet

mă înfundam pentru a plânge, iar anumite răspunsuri ale lui Claude constau în a mă trânti pe mochetă.

Eram şi unul, şi altul firi prea puţin vorbăreţe. Iar lipsa noastră de experienţă explică în mare parte imposibilitatea de a ne ţine sub control pulsiunile sau de a ne descifra sentimentele. Eliberarea corpurilor şi a dorinţelor era un proces esenţial expansiv căruia nimic nu i se opunea; cea mai mică blocare a mecanis-mului ne arunca într-o stare de stupoare. Totuşi, o altă forţă ne susţinea în determinarea noastră mută.

Tranziţia nu fusese prea lungă şi barierele de depăşit nu prea înalte ne-au transportat din lumea foarte micii burghezii de la periferia estică a Parisului în lumea artei din cartierul Saint-Germain-des-Prés. Fără ani de studii şi nici examene de trecut, cunoştinţe de demonstrat sau garanţii de oferit, doar cu câteva predispoziţii, pentru Claude – spiritul întreprinzător şi perseverenţă, pentru mine – munca intelectuală şi la fel de multă perseverenţă. La început, nu câşti-gam prea mulţi bani, dar asta nu ne împiedica nici să ne vedem de treabă, nici să întâlnim oameni cu care voiam să ne desfăşurăm activităţile, fi e ei şi persona-lităţi recunoscute. După câţiva ani, am părăsit odaia de slujnică în care locuiam, pe strada Bonaparte, pentru un apartament spaţios, burghez, în cartierul Beaubourg. Apoi a fost apartamentul din Milano. Nu că am fi devenit bogaţi, dar faptul de a-mi putea ridica ochii spre un plafon foarte înalt deasupra capului sau de a-mi auzi paşii răsunând pe marmura unui hol de bloc îmi oferea o mare satisfacţie. Nu aveam nevoie de mai multă realitate, ci doar de a-mi apropria semne reperate în reviste sau la cinema. Fetiţa care visa cu ochii deschişi cu cartea în faţă sau la fereastră, sau care n-ar fi pierdut un episod din Iluzii pierdute adap-tate pentru un serial de televiziune, putea crede, după

Lumină cernută 25

ce a devenit tânără femeie, că a trecut pragul scenei la care doar visase, fără mai multă difi cultate, ca şi cum acesta ar fi avut grosimea unei uşi de carton presat, iar ea ar fi aşteptat pur şi simplu, în culise, să-i vină rândul. Copilăria şi adolescenţa alcătuiesc o perioadă îndelungată de somnolenţă în care tot ce elaborează mintea nu exercită încă o infl uenţă veritabilă asupra vieţii, deoarece mediul familial şi educativ îi frânează extinderea; gesturile noastre nu devin efective decât după ce ieşim din acest amnios; în ce mă priveşte, a fost sufi cient să-mi deschid ochii. De asemenea, viaţa aceea lipsită de constrângeri, într-un mediu social care era, atunci, unul dintre cele mai primitoare şi mai puţin conformiste cu putinţă, ne părea nu atât un statut obţinut cu preţul unor strădanii îndelungate, cât pura emanaţie a dorinţei noastre. La mine, acel senti-ment a fost consolidat de faptul că ştiam de asemenea foarte bine cum să cad la pace cu ceea ce fuseseră convingerile mele religioase de până în adolescenţă.

Adorasem cărticelele de rugăciune cu cotor aurit, ale căror pagini se agăţau unele de altele ca nişte şuviţe de păr când voiai să le răsfoieşti, şi coperta lor de piele matlasată în care degetul mare lăsa o adâncitură mică şi suavă. Cea care îmi fusese oferită pentru confi rma-rea religioasă avea paginile ca un evantai, din cauza imaginilor înluminate pe care le strecurasem înăun-tru, adunate de pe la botezuri şi prime comuniuni, şi în care Iisus i se adresa direct celei care-l contempla, tutuind-o. În formarea gustului meu pentru cărţi, acelea îşi ocupaseră locul lor, printre altele, la fel cum catehismul fusese un izvor de minunate povestiri din care reţinusem că, dacă aveai credinţă de neclintit, profundă – singura difi cultate fi ind să-i măsoare fi e-care sinceritatea –, speranţele ţi se împlineau in e vi tabil cu asupra de măsură, ca atinse de o baghetă magică…

Lumină cernută 9

fi gura unuia sau a doi dintre ceilalţi invitaţi. Dar ceea ce distinge la acel moment persoana lui Jacques tot nu e chipul său, ci un gest discret pe care l-a făcut, felul în care mi-a atins, uşor, încheietura mâinii cu exteri orul arătătorului. Condiţiile acestei amintiri îmi îngăduie să constat un fenomen pe care l-am observat în momentele de alertare a plăcerii carnale: privirea mea pare mai interesată de decor decât de obiectul însuşi al dorinţei mele. De fapt, e un refl ex pe care îl are toată lumea în societate când se preface şi care adaugă la plăcerea contactului pe cea a disimulării: îţi afunzi privirea în ochii interlocutorului din dreapta pentru a ascunde mai bine că vecinul din stânga îţi mângâie coapsa pe sub masă. Dar nu-i aşa că încânta-rea unui simţ te face generos şi că, în împrejurarea dată, în timp ce pielea mea experimenta o mână de bărbat de o blândeţe nemaiîntâlnită vreodată, ochii mei îşi puteau dedica întreaga curiozitate prietenilor săi?

Imaginea apare lent pe fundul cuvei de developare a amintirilor. Îmi amintesc fără şovăire poziţia trupu-rilor noastre a doua zi dimineaţa în patul lui, în vreme ce, aşa cum se întâmplă adesea în asemenea situaţii, o expunere volubilă a persoanelor noastre sociale con-tinua expunerea precipitată a persoanelor noastre fi zice, şi, deşi pot încă să evaluez nivelul luminozităţii din cameră din timpul conversaţiei, abia în amintiri de mai târziu văd cum i se conturează silueta şi i se desenează trăsăturile feţei.

În mod semnifi cativ, amintirile care ţin de o pe rioadă în care relaţia noastră era deja stabilă, ordonată, acea imagine nu e o vedere de aproape, cum ar fi desenul chipului său, cu expresia ochilor sau a gurii, ci mai întâi un plan de ansamblu: de exemplu, îl zăresc cum îşi opreşte motocicleta pe trotuarul din faţă şi-l observ tot timpul cât traversează strada, cum îşi desprinde

26 Catherine Millet

Cât am crezut în Dumnezeu, nu mă îndoiam că mă învestise cu o misiune anume. Aveam, de exemplu, ideea confuză a unei vaste acţiuni de reconciliere. Cum părinţii mei se ciorovăiau întruna, aveam sar-cina de a readuce iubirea între ei şi, dincolo de asta, de a mă dedica atât de mult celorlalţi, că le-aş fi îndreptat şi lor paşii pe calea bunăvoinţei şi a com-pasiunii; iată de ce îmi reprezentam viitorul într-un mediu pe de-a-ntre gul pacifi cat. Dar vocaţia de sfântă nu era, desigur, decât o modalitate, printre altele, de a-mi pregăti o viaţă de eroină aidoma celor ilustrate de lecturile mele profane.

Mai târziu, prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea s-a estompat. Probabil că, în mintea mea, certitudinea de a fi fost desemnată de El pregătise, prefi gurase fantas-ma evocată mai sus, a acelei priviri a unui necunoscut capabil să distingă, în mijlocul tuturor, persoana al cărei talent potenţial îi va permite să scape de condiţia ei obişnuită. După aceea, când am pătruns, din una şi aceeaşi mişcare, în viaţa mea de femeie şi în cea profesională, dacă nu prin lucrarea Sfântului Duh sau prin magie, cel puţin fără ca realitatea să-mi stăvileas-că visurile, când am văzut distanţa, imensă în ochii mei, între viitorul pe care l-aş fi avut dacă aş fi deve-nit profesoară de istorie, geografi e sau literatură, după dorinţa mamei mele, ceea ce i s-ar fi părut deja o pro-movare faţă de propria ei situaţie, şi acel mediu în care nu doar că mă afl am în contact cu artiştii, dar unde libertatea de gândire şi moravurile care aveau căutare păreau să-mi deschidă perspective nelimitate – de ce n-aş fi continuat să cred în destinul meu?

Chiar când fi inţa omenească nu crede sau nu mai crede că trebuie să se supună legii lui Dumnezeu, dacă vede că viaţa i se conformează destinului înscris pe cele dintâi pagini ale imaginarului ei, nu are mai multe motive să judece calea pe care a apucat-o decât i-ar

Lumină cernută 27

fi trecut prin minte să ia la întrebări voinţa divină. De oricâte greutăţi şi suferinţe am avut parte în toţi aceşti ani, n-am ajuns niciodată la concluzia că trebuia să-mi schimb viaţa. Certurile cu Claude – în acelaşi fel cu angoasele legate de scadenţa obligaţiilor băneşti la tipograful unde scoteam art press, revista pe care o înfi inţaserăm împreună – erau depăşite cu anduranţa alergătorului de fond, în întregime tensionat de necesi-tatea de a menţine ritmul şi de a termina cursa. Dacă împreună cu Claude începusem să-mi realizez visurile cu care mă alintam de când îmi fusese dat să gândesc, nu vedeam de ce m-aş fi despărţit de el, câtă vreme aceste visuri găseau de cuviinţă să se prelungească în viaţă – şi câtă vreme puteam continua să visez.