CAPITOLUL II

MEMBRII CABINETULUI CONSERVATOR – REPERE BIOGRAFICE

Caracterizat de Titu Maiorescu ca fiind „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în

limitele constituţiei de la 1866”1 guvernul conservator era format din: Lascăr Catargiu –

Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Ministrul de Interne -, Generalul Ioan Em. Florescu –

Ministrul de Război -, Generalul Christian Tell – Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice -,

Nicolae Kretzulecu – Ministrul de Justiţie şi ad-interim la Lucrări Publice -, Petre Mavrogheni

– Ministrul de Finanţe -, Gheorghe Costaforu – Ministrul de Externe şi ad-interim la Culte şi

Instrucţiune Publică2.

De-a lungul celor cinci ani de guvernare au avut loc modificări parţiale ale cabinetului:

Manolache Costache Epureanu şi apoi Alexandru Lahovary la Justiţie, Vasile Boerescu şi Ion

Bălăceanu la Externe, Gheorghe Cantacuzino şi Ion Strat la Finanţe, Theodor Rosetti la

Lucrări Publice, Ttu Maiorescu şi apoi Petre P. Carp la Culte3.

Lascăr Catargiu, Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministrul de Interne, a fost:

„unul dintre fruntaţii luptei pentru Unire (...) ales în Comisia Centrală de la

Focşani şi numit ministru de interne în guvernul Moldovei (...) unul din liderii

coaliţiei politice care a acţionat pentru îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza, a

făcut parte din Locotenenţa Domnească de la 11 februarie – 10 mai 18664.

A fost cel dintâi prim-ministru a lui Carol I şi fondator, alăruri de 80 de oameni

politici, al Partdului Conservator, al cărui lider a fost între 1880-1881 şi 1884-1899; fire

autoritară a fost un bun organizator şi un duşman declarat al demagogiei5. Acesta era

considerat de către Ion Bălăceanu un „excelent patriot”6, iar de către principe o persoană

1 Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866-1900), Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2002, p. 29.2Neagoe Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 47.3 Ibidem, p. 48-49.4Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne și Guvernanți, Editura Silex, București, 1994, p. 179.5 Doru Dumitrescu, Personaje şi personalităţi ale istoriei: dicţionar enciclopedic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009, p. 175.6 Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice (1848-1903),Traducere din limba franceză, introducere, note şi comentarii de Georgeta Filitti, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2002, p. 171.

24

extrem de binevoitoare şi demnă de toată încrederea, care inspiră calm, prudenţă şi spirit

pragmatic7.

Era, nota Titu Maiorescu:

„un om de bun simţ, totdeauna demn în puterea sa, onest şi de o neobosită

activitate în amănunţile administraţiei; acestor însişiri şi curajului său le

datoreşte autoritatea de care s-a bucurat în Partidul Conservator”8.

Născut la 1 noiembrie 1823 la Iaşi, Lascăr Catargiu, descendentul unei vechi familii de

boieri moldoveni, fiul lui Ştefan Catargiu9, învaţă în pensionatele private din ţară fără a fece

însă studii superioare. Era unul dintre puţinii oameni politici din ţară care nu făcuse studii în

străinătate10. Instrucţia lui era sumară, deşi prietenii îl apreciau ca fiind „un bărbat de o mare

inteligenţă”. Adversarii politici îl considerau „incult”, în timp ce calomniatorii „ignorant în

toată puterea cuvântului, fără de nici o cultură intelectuală şi fără de nici o creştere”11, „fără a

fi inteligent, era viclean, un vulpoi de o ignoranţă crasă”12; acestea erau însă exagerări.

Deşi lipsit de pregătire intelectuală a făcut parte din administraţia ţării de tânăr: a fost

ispravnic al judeţului Neamţ (1845) şi Iaşi (1853), în 1854 a condus judeţul Covurlui (Galaţi).

În timpul lui Grigore Ghica13 a fost „agă” al Iaşului, echivalent cu funcţia de ministru de

interne14. A participat la lupta pentru Unirea Principatelor, fiind ales membru în Comitetul

Electoral al Unirii (februarie 1857)15 şi a contribuit la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza prin

renunţarea la tronul Moldovei ce i se oferea16. Conservator convins, întră în conflict cu

7 Memoriile regelui Carol I, de un martor ocular, Vol. I, (1866-1869), ediţie şi prefaţă de Neagoe Stelian, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, p. 64-65. (se va cita Memoriile regelui Carol I)8 Titu Maiorescu, op. cit., p. 31.9 Om politic, fost ministru şi caimacam de trei, înainte de alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. Octav-George Lecca, Familiile boereşti Române. Istoric şi Genealogie (după izvoare autentice), Bucureşti, 1899, p. 158.10 Titu Maiorescu, op. cit., p. 32.11 Iordache Vulpescu, Spionul prusian sau principele Carol de Hohenzollern domn al României, p. 31.12 Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între unire şi independenţă (1859-1877), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 417.13 1807-1857 fost domn al Moldovei. A intrat de foarte tânăr în oştire, în 1826 comandant general al miliţiilor, apoi a fost numit secretar de stat la 1842, ministru de finanţe la 1843. După căderea lui Mihail Sturdza a fost numit de Poartă domn al Moldovei la 1849 în urma convenţiei de la Balta-Liman. După ocuparea ţării de către ruşi acesta a fost nevoit să plece în 1853. Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor, Ediţia I, Editura Lito-Tipografiei „Populară”, Bucureşti, 1897, p. 86.14 Vistian Goia, Destine parlamentare de la Mihail Kogălniceanu la Nicolae Titulescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 35.15Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia şefilor de guvern ai României 1862-2006, Editura Meronia, Bucureşti, 2006, p. 100.16 Petre Dan, Preşedinţii Adunării Deputaţilor şi ai Senatului României 1862-2004 – mică enciclopedie, Editura Meronia, Bucureşti, 2004, p. 59.

25

domnitorul Cuza şi participă direct, prin „Monstruoasa Coaliţie”, la lovitura de stat ce s-a

sfârşit cu abdicarea acestuia17. A făcut parte din Locotenenţa Domnească din partea Moldovei,

împreună cu Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie până la 8 aprilie 1866 când

soseşte principele Carol de Hohenzollern în ţară18 şi preia preşidenţia Consiliului de Miniştri şi

Portofoliul Ministerului de Interne până pe 15 iulie 186619.

Carol I considera că alegerea lui Lascăr Catargiu drept prim-ministru a fost una dintre

cele mai bune: „Întreg felul de a fi al acestui bărbat de stat, nicidecum înaintat în vârstă,

respira linişte şi prudenţă, deoarece a trăit mai mult în cuibul său propriu, decât în centrele

apusului european”20. Liderul conservator era foarte deosebit în convingeri faţă de liderul

liberalilor, Ion C. Brătianu, deşi ambii erau inspiraţi de aceleaşi sentimente patriotice. Însă

„pe când liberalul Brătianu, conform ideilor parlamentarismului modern

francez, aşteaptă toată mântuirea de la hotărârea poporului însuşi asupra soartei

sale şi voeşte să conceadă influienţa asupra guvernului ţărei unor straturi cât se

poate de largi ale poporului, Catargiu, mai liniştit şi mai practic, pune temeiul

de căpetenie pe înfiinţarea unei administraţii sistematice organizate”21.

Împiedică abdicarea lui Carol I în noaptea de 10 spre 11 martie 1871 şi formază un

nou cabinet conservator ce va guverna până la 4 aprilie 187622, fiind cea mai lungă guvernare

conservatoare de până atunci. În iulie 1876 este dat în judecată de camera liberală, dar

acuzaţiile au fost retrase datorită intervenţiei principelui ce „nu va permite niciodată să se

atingă măcar de un fir de păr din capul foştilor miniştri conservatori”23. În 1884, împreună cu

Dimitrie Brătianu24 şi George Vernescu25 a format „Opoziţia Unită”. În 1891 preia preşidenţia 17 Vistian Goia, op. cit., p. 36.18 Lascăr Catargiu, Bucureşti, 1907, p. 7.19 Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 73.20 Memoriile regelui Carol I, p. 82.21 Ibidem, p. 83.22 Lascăr Catargiu, p. 8.23 Ibidem, p. 30.24 1818-1890, a fost unul dintre conducătorii revoluţiei române de la 1848, iar apoi lider al Partidului Liberal. După revoluţie, a fost membru al Comitetului Central Democratic European, cu sediul la Londra. Deputat, ministru al cultelor şi al lucrărilor publice în 1867. De la 10 aprilie până la 9 iunie 1881 a fost prim-ministru, după care avea să fie ales preşedinte al Adunării Deputaţilor. Trece în tabăra adversarilor fratelui său, Ion C. Brătianu, formând, împreună cu Lascăr Catargiu şi cu alţi oameni politici, în special conservatori, Opoziţia Unită, care avea ca scop răsturnarea guvernului condus de Ion C. Brătianu. Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 35.25 Avocat şi om politic, aliat cu partdul liberal, a făcut parte din coaliţia de la Mazar-Paşa. Preia portofoliul Internelor în cabinetul Manolache Costache din 1876 şi îl păstrează şi în cabinetul Ion C. Brătianu până la 27 ianuarie 1877. Acum se desparte de liberali, spre a forma un grup separat, „Sincerii liberali”, întemeind ziarul „Binele Public”. A fost unul din cei trei lideri ai Opoziţiei Unite. După 1888 a fost ministru al justiţiei şi finanţelor în mai multe rânduri. Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 193.

26

cabinetului şi împreună cu Petre P. Carp a organizat al doilea mare guvern conservator în

fruntea căruia a fost până la 3 octombrie 189526.

S-a stins din viaţă la 30 martie 1899 la Bucureşti, rămânând în istoria

parlamentarismului românesc drept „salvatorul” monarhiei de la 1871 şi primul

„administrator” priceput al statului27.

Generalui Ioan Em. Florescu a fost Ministru de Război în guvernul conservator în

perioada 15 martie 1871 – 30 martie 1876, timp în care contribuie la formarea cavaleriei

uşoare, măreşte numărul regimentelor de infanterie, a introdus, în mod obligatoriu, instrucţia

militară de la cursul primar la universitate; a fost autorul proiectului de lege care asigura

ordinea şi disciplina şi garanta, totodată, poziţia ofiţerilor în cadrul armatei28. Carol I spunea

că „lui i se datoreşte mult din punctul de vedere al dezvoltării armatei române”29.

S-a născut pe 7 august 1819 în Râmnicu Vâlcea şi a fost fiul marelui vornic Manolache

Florescu30 şi viitorul ginere al domnului Gheorghe Bibescu31, prin căsătoria cu fiica acestuia,

Ecaterina. Şi-a făcut studiile la Colegiul „Sf. Sava” pe care-l absolvă în 1832, apoi le-a

continuat, prin grija domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica32, la Paris (1836) unde a învăţat

patru ani la liceul „Louis le Grand” şi la Şcoala militară de Stat Major pe care o termină în

184233.

Reîntors în ţară cu gradul de locotenent, a avut parte de o ascensiune rapidă: adjunct al

domnului cu gradul de căpitan (1843), maior (1845), a fost însărcinat de domnul Bibescu cu

organizarea oştirii Ţării Româneşti, a contribuit la fondearea şcolii militare din Bucureşti

(1847). În timpul revoluţiei a demisionat din armată şi l-a urmeat pe domnul Gheorghe

26 Lascăr Catargiu, p. 9.27 Vistian Goia, op. cit., p. 42.28 Petre Dan, op. cit., p. 105.29 Memoriile regelui Carol I, p. 162.30 Vornic, fiul vornicului Ion Florescu şi fratele lui Iordache, însurat cu Tinca Faca. Octav-George Lecca, op. cit., p. 233.31 Principe al Munteniei între 1842-1848. Debută în viaţa politică ca sub-secretar la departamentul dreptăţii, apoi ca secretar de stat al afacerilor străine, sub administraţia ocupaţiei ruseşti a contelui Kiseleff. La 20 decembrie 1842, după ce a condus opoziţia faţă de domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica, a fost ales domnitor în locul acestuia. Sub domnia lui s-au făcut numeroase căi de comunicaţii, ţiganii au fost dezrobiţi, s-a suprimat vama între moldova şi Ţara Românească. Octav-George Lecca, op. cit., p. 74-76. 32 Fost domn şi caimacam al Ţării Româneşti, fratele mai mic al domnului Grigore Ghica. Cu sprijinul lui Kiseleff în 1834 a fost numit domn. La începutul domniei sale a înfiinţat numeroase şcoli rurale, a încurajat formarea societăţii filarmonice, a început dezrobirea ţiganilor, ajută la întocmirea partidului liberal. În 1842 a fost silit să părăsească tronul. Din 1857-1858 a ţinut loc de domn, fiind caimacam al Munteniei. Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 84-85.33 Petre Dan, op. cit., p. 104.

27

Bibescu în exil34. A participat la Războiul Crimeei cu gradul de colonel, fiind ofiţer de

ordonanţă la Cartierul General rus35.

După înfăptuirea unirii a fost de mai multe ori Ministru de Război (30 septembrie-12

octombrie 1863), de Interne şi Lucrări Publice (14 iunie 1865-30 ianuarie 1866), apoi iar de

Război (14 martie 1871-27 aprilie 1876) în cabinetul Lascăr Catargiu, unde lucrează pentru

reorganizarea şi înzestrarea armatei române şi prim-ministru 4-27 aprilie 1876 şi 20 februarie-

27 noiembrie 189136.

A fost dat în judecată alături de colegii săi din cabinetul Lascăr Catargiu şi împiedicat,

de guvernul Ion C. Brătianu, să participe la războiul ruso-român împotriva Turciei la 1877.

După ce au fost retrase acuzaţiile reintră în viaţa politică ca Ministru de Război în 1889 şi

Preşedinte al Senatului în 1890. A murit la 10 mai 1893 la Paris37.

Generalul Christian Tell, Ministrul Cultelor şi a Instrucţiunii Publice, era considerat

de Nicolae Ionescu ca fiind „omul din popor care se înalţă însufleţit de ideea revendicărilor

naţionale până la cele mai înalte dregătorii, totdeauna rămânând credincios acelor idei ale

emancipării poporului”38.

Născut pe 12 ianuarie 1808 la Braşov, într-o familie de origine modestă, a învăţat la

şcoala „Sf. Sava” din Bucureşti39. A servit în corpul dorobanţilor cu gradul de căpitan, apoi a

intrt în armata Ţării Româneşti la înfiinţarea ei în 1830. Atunci când a izbucnit revoluţia s-a

unit cu capii mişcării revoluţionare şi a pus trupele sale la dispoziţia lor, semnând cu Ştefan

Golescu40 şi Eliade Rădulescu41, Proclamaţia de la Islaz42. După înăbuşirea revoluţiei a stat 8

ani în Turcia, primind pensie de la Sultan. Reîntors în ţară (iulie 1857) a făcut parte din

mişcarea unionistă fiind ales deputat în Divanul ad-hoc muntean43.

34 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 193.35 Nicolae C. Nicolescu, op. cit., p. 137.36 Predescu Lucian, Enciclopedia româniei – Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuir, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1999, p. 345.37 Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 108.38 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 240.39 Ibidem.40 Om politic, adjutant al principelui Alexandru Ghica. A luat parte la mişcarea revoluţionară din 1848. La abdicarea lui Bibescu a fost membru al guvernului provizoriu. A fost exilat întorcându-se în ţară în 1857. A fost preşedinte al consiliului de miniştri şi ministru de interne şi externe între 1867-1868. Octav-George Lecca, op. cit., p.257. 41 Poet şi scriitor născut la Târgovişte la 1802. A fost unul dintre conducătorii revoluţiei din 1848 cu Golescu, Magheru, Tell, Scurtu, făcând parte din Locotenenţa Domnească. Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 158.42 Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 241. 43 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 240.

28

Sub domnia lui Al. I Cuza a făcut parte din guvernul Nicolae Kretzulescu ca Ministru

al Cultelor (30 decembrie 1862-26 mai 1863), apoi s-a retras din viaţa politică militantă până

în 1871 când reintră în cabinetul Lascăr Catargiu din care demisionează în 1874. La 4 aprilie

1876 reintră în cabinetul generalului Ioan Florescu ca Ministru de Finanţe când elaboreză

legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor şi pentru constituirea Sf. Sinod (după

prototipul rusesc)44.

Nicolae Kretzulescu, Ministru de Justiţie şi ad-interim la Lucrări Publice între 1871 şi

1873, a fost caracterizat de A. D. Xenopol ca fiind:

„unul dintre sufletele cele mai arzătoare ale generaţiunii măreţe care a visat şi a

îndeplinit unirea Principatelor, punând temelia României de astăzi, apărător al

demnităţii şi dreptului la autonomie al ţării şi al neamestecului străinilor în

treburile ei”45.

S-a născut pe 1 martie 1812 la Bucureşti fiind al treilea fiu al marelui logofăt

Alexandru Kretzulescu şi al Anicăi46. Studiază în Franţa unde urmează cursurile Facultăţii de

Medicină până în 1839 când îşi obţine doctoratul. Reintors în ţară a fost numit medic în

Bucureşti (februarie 1840); a organizat o şcoală de „mică chirurgie” la spitalul Colţea (1841),

apoi a profesat la Spitalul Pantelimon (1847). A fost autorul primului manual de anatomie în

limba română în 184347.

După ce a luat parte la mişcarea revoluţionară din 1848 din Ţara Românească a fost

exilat la Constantinopol unde a fost numit medic-şef la spitalul militar Kuleli. S-a întors în

ţară în iulie 1849 şi a intrat în politică fiind de mai multe ori Ministru de Interne, Instrucţie şi

Preşedinete al Consiliului, atât sub domnia lui Barbu Ştirbei48 cât şi sub căimăcămia lui

Alexandru Ghica49.

A sprijinit acţiunile de unificare a instituţiilor administrative şi politice, de creare a

unor instituţii ştiinţifice şi culturale (Arhivele Statului, muzeele): constituirea Ministerului

Afacerilor Străine prin contopirea Ministerelor de Externe ale Moldovei şi Ţării Româneşti50. 44 Predescu Lucian, op. cit., p. 823.45 A. D. Xenopol, Nicolae Kretzulescu. Viaţa şi faptele lui. 1812-1900, Editura Socec, Bucureşti, 1915, p. 24.46 Nicolae C. Nicolescu, op. cit., p. 217.47 Ibidem, p. 218.48 Fost domn al Munteniei între 1849-1853 şi 1854-1856, frate cu principele Bibescu. A fost numit în 1831 secretar de stat, în 1834 a devenit ministrul învăţământului, iar în 1837 ministrul jstiţiei. Sub domnia fratelui său, în 1844, a primit portofoliul Ministerului de Interne. Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 175.49 Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 150.50 Nicolae C. Nicolescu, op. cit., p. 219.

29

A fost agent diplomatic al României la Berlin (15 decembrie 1873-1 mai 1876), ministru

plenipotenţiar la Roma - unde a avut iniţiativa de a copia documente ce se aflau în Arhiva de

Stat din Veneţia referitoare la relaţiile Moldovei şi Ţării Româneşti cu Republica Veneţiană –

apoi la Sankt Petersburg şi Paris51. S-a retras în 1888 din viaţa politică după care a fost ales

membru şi preşedinte al Academiei Române52.

Petre Mavrogheni, pe care Mihail Kogălniceanu l-a numit „cel mai capabil bărbat de

finanţe al României”, iar Maiorescu spunea că „e totdeauna fertil în idei financiare”53 a fost

Ministru de Finanţe între 11 martie 1871-7 ianuarie 1875.

S-a născut în 1819 la Iaşi într-o familie avută, ca fiu a lui Petre Mavrogheni şi

Ruxandrei Sturdza, sora lui Mihail Sturdza54. A fost educat la Paris la întoarcere ocupând

funcţii în administraţia ţării sub domnia lui Sturdza55. A luat parte la răsturnarea Principelui

Cuza în 1866 şi a intrat în primul minister de la 11 februarie sub preşidenţia lui Ion Ghica, la

Finanţe. Apoi a trecut la Externe în iulie sub preşidenţia lui Lascăr Catargiu, spre a lua din nou

portofoliul Finanţelor de la 15 iulie 1866 până la 2 martie 186756.

Maiorescu spunea că „Mavrogheni, cu expierienţa sa financiară şi cu fineţea

inteligenţei sale, era omul situaţiei şi dacă ar fi rămas până la sfârşit în minister, cabinetul L.

Catargiu de la 1871 ar fi avut poate destulă coeziune şi putere pentru a îndeplini mai toate

cerinţele”57.

Gheorghe Costaforu, Ministru de Externe şi ad-interim la Culte şi Instrucţiune

Publică între 1871 şi 1873, era considerat de Constantin Bacalbaşa „un profesor eminent şi un

mare partizan al drepturilor evreilor”58.

S-a născut la 26 octombrie 1820 la Bucureşti intr-o familie de negustori. A urmat

colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti (absolvit în 1838), apoi şi-a făcut studiile judiciare la Paris

de unde întorcându-se este numit profesor la Facultatea de drept din capitală, iar din 1871

51 Petre Dan, op. cit., p. 149.52 Predescu Lucian, op. cit., p. 487.53 Titu Maiorescu, op. cit., p. 31.54 Fost domn al Moldovei, a fost fiul marelui logofăt Grigore Sturdza. A fost numit domn al Moldovei în 1834 cu sprijinul Rusiei. În 1849 în urma convenţiei de la Balta-Liman tronul a fost încredinţat nepotului său Grigore Ghica. S-a retras la Paris unde a încetat din viaţă în 1884. Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 179.55 Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 171.56 Ibidem.57 Titu Maiorescu, op. cit., p. 30.58 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit.,. p. 185

30

până în 1873 a fost decan al acestei facultăţi59. Încadrat în mişcarea unionistă, împreună cu

Constantin Bosianu60 a încercat să creeze (octombrie 1857) un club în vederea susţinerii

fostului domnitor Alexandru Dimitrie Ghica. După Unire, a devenit profesor de drept civil la

Facultatea de Drept din Bucureşti, a fost numit Ministru de Interne în guvernul Ţării

Româneşti, senator şi rector, apoi decan al Facultăţii de Drept61. Între 1874-1875 a fost Agent

Diplomatic la Viena unde semnează împreună cu contele Andrassy62 Convenţia comercială

între România şi Austro-Ungaria. A fost dat în judecată (iulie 1876), dar a murit înainte de

retragerea acuzaţiilor63.

Manolache Costache Epureanu, Ministru de Justiţie din 28 octombrie 1872 până în

31 martie 1873, era „om bun, cinstit, dar fără mare statornicie şi ca toate naturile de artist, uşor

se entuziasma şi uşor se descuraja. La cea mai mică dificultate el se da înlături, părăsind

situaţiuni excelente, care ar fi putut să le păstreze”, spunea Nicolae Gane64.

A fost născut la 22 august 1820, fiind descendentul unei familii boereşti cu strămoşi

pomeniţi în vremea lui Ştefan cel Mare, fiul vornicului Ioan Epureanu şi al Catincai Costache

Negel. A studiat la Berlin, Göttingen şi Jena în urma cărora obţine doctoratul în drept (1839),

apoi a pleacat la Paris65.

A participat la mişcarea revoluţionară din 1848 fiind unul din redactorii Petiţiei-

proclamaţie din 28 martie 1848. Arestat fiind şi trimis sub excortă în Imperiul Otoman, a

reuşit să scape, cu ajutorul consulului englez din Brăila, şi s-a refugiaat în Transilvania unde a

participat la Adunarea Naţională de la Blaj (3-5 mai 1848); aici a semnat programul

„Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”66. A făcut parte din administraţia şi guvernele

Principatelor în mai multe rânduri, a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în două rânduri

20 aprilie-14 decembrie 1870 guvern supranumit Cloşca cu pui, datorită faptului că Epureanu

59 Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 86.60 1815-1882 jurisconsult şi bărbat politic. În 1865 formează un guvern al cărui preşedinte a fost deţinând în acelaşi timp şi portofoliul internelor şi lucrărilor publice. A fost profesor al Facultăţii de Drept de la1863-1874 şi decan al acesteia între 1865 şi 1872. Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 34.61 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 183.62Bărbat de stat ungur, în 1848 a fost maiorîn garda naţională. După terminarea revoluţiei în 1851 a fost exilat la Paris de unde s-a întors în 1858. În 1861 s-a alăturat partidului lui Deák. După încheierea pactului dualist (1867) a fost numit prim-ministru ungar, iar în 1871 ministru austro-ungar de externe şi ministru al casei imperiale şi a rămas în funcţie până la 1879. Corneliu Diaconovich, Enciclopedia Română, Vol. I: A-Copenhaga, Editura şi Tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1898, p. 167.63 Predescu Lucian, op. cit., p. 178.64 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 189.65 Ibidem..66 Nicolae C. Nicolescu, op. cit., p. 133.

31

era în vârstă, iar miniştrii tineri şi 27 aprilie-23 iulie 1876 al primului guvern al „Coaliţiei de

la Mazar-Paşa”67.

A fost ezitant în conduita sa politică, mai întâi liberal-moderat până la abdicarea silită

a lui Al. I. Cuza, apoi conservator disident până în 1875 (s-a alăturat coaliţiei de la Mazar-

Paşa în semn de protest faţă de semnarea de către guvernul român a Convenţiei comerciale cu

Austro-Ungaria), liberal până în 1876 (ales membru în Comitetul Executiv al P.N.L.) şi apoi

din nou conservator (a fost unul din fondatorii şi primul preşedinte al Partidului Conservator

februarie-septembrie 1880).68

Alexandru Lahovary, Ministru de Justiţie între 25 octombrie 1873 şi 30 martie 1876,

s-a distins prin „adâncimea cugetării, corectitudinea judecăţii, varietatea şi întinderea

cunoştinţelor, ştiinţa cumplită a dreptului” (George Bengescu).69

S-a născut pe 16 august 1841 la Bucureşti într-o familie originară din Vâlcea. Şi-a

făcut studiile liceale şi universtiare la Paris, unde a obţinut doctoratul în drept (1865). După ce

s-a întoars acasă a intrat în politică în gruparea conservatoare, deputat şi senator s-a distins ca

orator remarcabil70. A fost dat în judecată alături de colegii săi din cabinetul Lascăr Catargiu,

de Camera liberală. A făcut parte dintre fondatorii şi fruntaşii Partidului Conservator şi din

„Opoziţia Unită” îndreptată împotriva guvernării lui Ion C. Brătianu.

Alexandru Lahovary nu a prezidat nici un guvern, ci s-a situat mereu în spatele şefului

său Lascăr Catargiu, mulţumindu-se cu departamentele ce i se ofereau şi cu participarea activă

la dezbaterile din parlament. De aceea Anton Bacalbaşa spune despre el:

„Alexandru Lahovari n-a făcut independenţa, nici regalitatea, nici instituţiile de

credit, nici biserica, nici şcoala, nici România modernă, nici măcar Divanul ad-

hoc. Însă el a imprimat politicii nota lui caracteristică, adică i-a învăţat pe

colegii din Cameră cum se discută aici problemele ţării şi cum se pot rezlova

cu onestitate şi adevăr”71.

Vasile Boerescu, Ministru de Externe (28 aprilie 1873-7 noiembrie 1875), a fost

caracterizat de Nicolae Iorga ca fiind „om învăţat, deprins a vorbi, nu ca avocat, ci în cea mai

67 Petre Dan, op. cit., p. 97.68 Nicolae C. Nicolescu, op. cit., p. 135.69 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 213.70 Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 151.71 Vistian Goia, op. cit., p. 57.

32

mare parte, mai ales ca profesor de drept; cugetător politic vrednic de acest nume, om de

răspundere şi de caracter”72.

Fiul pitarului Constantin Boerescu, s-a născut la 1 ianuarie 1830. A studiat la colegiul

„Sf. Sava” din Bucureşti, unde l-a surprins revoluţia la care ia parte fiind colaborator la ziarul

„Pruncul Român”. După o perioadă pregătitoare în cadrul şcolii de drept inaugurată la

Bucureşti, a urmat studii juridice la Paris, dobândind licenţa şi doctoratul în drept (1857)73.

Întors în ţară a fost numit profesor de drept comercial la colegiul „Sf. Sava” până în 1859,

apoi, împreună cu Constantin Bozianu şi Gheorghe Costaforu, a înfinţat Facultatea de Drept la

Universitatea din Bucureşti, unde a fost profesor până în 1882. A făcut parte din delegaţia care

reprezenta guvernul român pe lângă marile puteri reunite la Conferinta de la Paris (1866),

susţinând alegerea prinţului străin. Cât a fost ministru de externe în cabinetul Lascăr Catargiu

a încheiat prima Convenţie comercială cu Austro-Ungaria, afirmând astfel drepturile de

egalitate ale României faţă de celelalte puteri74.

A fost un parlamentar moderat, făcând parte cand din partidul liberal, când din cel

conservator. În 1876, împreună cu Dimitrie Ghica, a pus bazele unei efemere grupări politice

de centru, apoi alături de George Vernescu a constituit Partidul Liberarilor Sinceri (ianuarie

1880)75.

Un alt Ministru de Externe în gruparea conservatoare Lascăr Catargiu a fost Ion

Bălăceanu, ministru între 30 ianuarie-30 martie 1876, fiind „unul dintre cei mai vechi

diplomaţi ai noştri carele,după ce a luat parte însemnată la toate faptele măreţe ale renaşterii

României de la 1848 încoace, a reprezentat ţara cu dibăcie şi strălucire”, spune George

Bengescu76.

Născut la 25 ianuarie 1828 la Bucureşti a făcut parte dintr-o familie boerească de prim

rang, ca fiu a lui Constantin Bălăceanu (fost mare hatman, mare vornic, Ministru Cultelor în

1838 şi Ministru Justiţiei în 1856) şi al Mariei Al. Văcărescu77. Şi-a făcut studiile în Franţa

(1845), unde a urmat cursurile liceului „Louis le Grand”; întors în ţară a luat parte la mişcările

revoluţionare din 1848 fiind apoi exilat. În timpul lui Al. I. Cuza a fost făcut prefect de poliţie

72 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 169.73 Ibidem, p. 168.74 Vistian Goia, op. cit., p. 44-45.75 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 169.76 Ibidem, p. 166.77 Ibidem, p. 165.

33

al Capitalei, dar de la 1866 s-a consacrat mai ales diplomaţiei fiind astfel agent diplomatic al

României la Paris, apoi la Constantinopol (1870-1871). A fost trimis extraordinar şi ministru

plenpotenţiar la Viena (până în 1882), Roma(1882-1884) şi Paris (1884-1885), fiind primul

diplomat al ţării noastre investit cu aceste titluri. Cariera diplomatică o încheie la Londra, în

calitate de ministru între 1893-190178.

Gheorghe Gr. Cantacuzino, Ministru Lucrărilor Publice (16 decembrie 1873-7

ianuarie 1875) şi Ministru de Finanţe (7 ianuarie 1875-30 ianuarie 1876) în cabinetul Lascăr

Catargiu, „a fost întruchiparea adevăratului ‹conservatorism› boeresc” (Ioan C. Filitti)79.

Născut pe 22 septembrie 1832 la Bucureşti, fiul lui Grigore Cantacuzino a fost

supranumit „Nababul” datorită averii imense pe care o deţinea. A studiat la Paris unde a

obţinut licenţa şi doctoratul în drept (1858). Reîntors în ţară a fost numit judecător la

Tribunalul Ilfov, apoi consilier la Curtea de Apel Bucureşti până în 186480. În 1866 a revenit

în magistratură ca preşedinte al secţiei Curţii de Apel, a fst ales deputat şi membru al Comisiei

de redactare a Constituţiei României, promulgate în iulie 1866. A fost membru al Comitetului

marilor propietari care pune bazele primei instituţii bancare cu capital românesc, Creditul

Funciar Rural (1873)81.

A devenit şeful Partidului Conservator după moartea lui Lascăr Catargiu, iar în iulie

1900 a aprobat şi a prezidat fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Constituţional

(junimist), ce s-a menţinut până în 1901. În 1907 a demisionat după fuziunea celor două mari

grupări conservatoare: conservatorii „puri” şi junimiştii, cedând totodată şefia Partidului

Conservator lui Petre P. Carp82.

Ion Strat, Ministru de Finanţe între 30 ianuarie şi 30 martie 1876, a fost caracterizat

de Carol I ca fiind „un bărbat de stat de talent”83. Născut în 1836 la Roman a făcut parte dintr-

o familie de boieri moldoveni, fiind fiul lui Dimitrie Strat. A studiat la Paris şi Berlin dreptul.

Întors în ţară a fost numit şef de cabinet la Ministerul de Interne al Moldovei şi profesor de

78 Mihai Dimitrie Sturdza, Familiile boereşti din Moldova şi Ţara Românească – Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I, Abaza-Bogdan, Editura Simetrie, Bucureşti, 2004, p. 175.79 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 175.80 Ibidem, p. 174.81 Nicolae C. Nicolescu, op. cit., p. 90.82 Ibidem, p. 91.83 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 236.

34

economie politică şi finanţe la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi în 1860, s-a

transferat apoi la Universitatea din Bucureşti 84.

A fost membru al Consiliului de Stat în 1864, iar în 1866 Ministru de Finanţe în

cabinetul Constantin Bosianu, apoi în cabinetul Ion Ghica, Ministru al Cultelor până în 1867.

A intrat în diplomaţie, fiind Agent diplomatic al României la Paris (1868-1871),

Constantinopol (1871-1872) şi din nou la Paris (1872-1875)85.

Theodor Rosetti, Ministru al Lucrărilor Publice de la 7 ianuarie 1875 până la 30

martie 1876, s-a născut pe 5 mai 1837 în Iaşi sau Soleşti judeţul Vaslui, fiind fiul postelnicului

George Rosetti şi al Caterinei Sturdza, cumnat al domnului Al. I. Cuza. A studiat la Viena

economie politică şi finanţe, iar la Paris a obţinut licenţa în drept. Revenit în ţară a intrat în

magistratură unde a ocupat funcţiile cele mai înalte până la Curtea de Casaţie, unde a a fost

membru86.

A foost unul din întemeietorii societăţii „Junimea” precum şi a grupării politice cu

acelaşi nume. Agent diplomatic al României la Berlin (1872-1873), apoi consilier la Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie (până în ianuarie 1875). Între 1889 şi 1890 a fost Ministru al

Justiţiei atunci a redactat Legea inamovibilităţii magistraţilor. În 1891a fost numit guvernator

al Băncii Naţionale, funcţie pe care o părăseşte în 1895, pentru a o accepta pe cea de director

al Băncii Agricole87.

Nicolae Iorga spunea despre acesta că: „a fost poate ultimul boier al ţării

noastre. Boier de rasă în ţesătura uriaşă a corpului său, boier de rasă în

chipzuiala perfectă a acţiunilor sale, dar mai ales în ceea ce a caracterizat

această spiţă, azi dispărută, în exemplarele ei cele mai bune: cea mai mare

demnitate personală unită cu cea mai desăvârşită simplicitate”88.

Titu Maiorescu, Ministru Cultelor între 7 aprilie 1874 şi 30 ianuarie 1876. I. G. Duca

spunea despre acesta că „rosteşte cuvinte izolate, le leagă între ele prin gesturi, prin inflexiuni

ale degetelor lui şi obţine, astfel, rezultate pe care cuvântul singur, cu preciziunea lui limitată,

e incapabil să ţi le asigure”89.

84 Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 235.85 Ion Mamaina, Ion Bulei, op. cit., p. 236.86 Dimitrie R. Rosetti, op. cit., p. 183.87 Petre Dan, op. cit., p. 238.88 Ion Mamaina, Ion Bulei, op. cit., p. 231.89 I. G. Duca, Portrete şi amintiri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1934, p. 113.

35

S-a născut la 15 februarie 1840 la Craiova, tatăl său, Ioan Maiorescu – descendent al

unei familii ţărăneşti de lângă Blaj, înrudită cu Petru Maior -, a fost profesor şi inspector

şcolar. A absolvit în iulie 1858 Academia Theresiană din Viena, şi-a susţinut doctoratul la

Gissen (Germania) în 1859, a fost licenţiat în litere şi filosofie la Sorbona în decembrie 1860,

iar după un an şi-a luat, tot la Paris, licenţa în drept90.

A fost un însemnat om de cultură al României moderne, critic şi teoretician literar,

fondator al „Junimii”, profesor universitar de istorie, filosofie şi lagică şi rector la Iaşi şi

Bucureşti, jurist şi avocat, membru al Academiei Române, un remarcabil om politic, prim-

ministru al ţării între 1912-1914 şi şef al Partidului Conservator 1913-191491.

Petre P. Carp, Ministru al Cultelor din 30 ianuarie până pe 30 martie 1876, era, după

cum îl descrie M. Kogălniceanu, un „bărbat vioi, inteligent, energic şi voluntar în aprecierile

şi faptele sale”92.

Născut la Iaşi la 29 iunie 1837, a fost descendentul unei familii boeiereşti vechi, fiul

stolnicului Petre Carp. A studiat la Berlin unde a obţinut bacalaureatul în 1858, apoi la

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bonn, preocupându-se şi de

economie politică, filosofie, literatură şi istorie93.

Întors la Iaşi a contribuit la punerea bazelor societăţii „Junimea” în primăvara anului

1864 (s-a manifestat ca traducător din Shakespeare şi critic literar). A Intrat în activitatea

politică în 1865, fiind numit auditor la Consiliul de Stat, înfiinţat de Cuza, dar s-a alăturat

coaliţiei politice ce a dus la îndepărtarea acestuia94.

Era considerat de Anastasie Iordache unul din cei mai reprezentativi oameni politici

conservatori datorită atitudinii de rezistenţă faţă de „alte cerinţe ale spiritului vremii”95. A fost

şef al grupării junimiste şi apoi, între 1907-1912 al Partidului Conservator, prim-ministru al

ţării între 1900-1901 şi 1910-1912. După declanşarea primei conflagraţii mondiale, mereu

preocupat de politica expansionistă a Rusiei, se pronunţă în Consiliile de Coroană din 1914 şi

1916 pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale96.90 Nicolae C. Nicolescu, op. cit., p. 221.91 Marin Nedelea, Istoria României – Compediu de curente şi personalităţi politice, Editura Niculescu, Bucureşti, 1994, p. 76.92 Ibidem, p. 63.93 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 178.94 Ibidem.95 Anastasie Iordache, Originile conservatorismului politic din România şi rezistenţa sa contra procesului de democratizare (1821-1882), Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 267-268.96 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 179.

36

Ioan Petrovici spunea despre el:

„era logicianul în exces. Pentru dânsul logica nu era numai instrumentul de

organizare al realităţii, faţă de care rămâne întotdeauna un ideal, - ci realitatea

se confunda cu logica. De aici tendinţa de a simplifica enorm realitatea, de-a

neglija nenumăratele ei nuanţe care se sustrag formulelor raţionale, de-a mişca

bogăţia ei concretă în schema rigidă a unui sistem”97.

97 Ibidem.

37