UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREŞTIFACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE CRAIOVASPECIALIZAREA FINANŢE BĂNCI, ANUL IIIDISCIPLINA: INSTITUŢII FINANCIAR BANCARE INTERNAŢIONALE

Sinteze la disciplinaINSTITUŢII FINANCIAR BANCARE INTERNAŢIONALE

CAPITOLUL 1CARACTERISTICI GENERALE ALE SISTEMUL FINANCIAR MONETAR

INTERNAŢIONAL

Practica relaţiilor economice internaţionale se concretizează prin încadrarea raporturilor între state şi chiar dintre societăţi prin instituţii economice internaţionale.

Modul de dispunere şi de organizare a componentelor sistemelor economice şi sociale ca şi natura relaţiilor reciproce ce se stabilesc între aceste componente definesc ordinea economică mondială care cuprinde nu numai configuraţia economiei mondiale ca sumă de economii naţionale, dar şi calitatea acestor componente la care se adaugă şi instituţiile economice internaţionale.

Instituţiile economice internaţionale fie ele mondiale, regionale sau subregionale au cunoscut o expansiune nemaiîntâlnită după cel de-al doilea război mondial.

Instituţiile economice internaţionale, care au fost înfiinţate în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial au stat la baza prosperităţii ulterioare, în mai multe ţări ale lumii. Relaţiile politice internaţionale şi situaţia economică mondială au influenţat major formele de cooperare internaţională din ultimii ani. După perioada anilor 70, nefavorabilă din punct de vedere economic, caracterizată prin mari dezechilibre şi inflaţie galopantă, a urmat o revigorare economiă în lumea industrializată. În climatul economic favorabil din anii 80, încurajat de eliberarea şi integrarea pieţelor financiare, statele lumii au devenit din ce în ce mai capabile să-şi ia în considerare interesele reciproce. Slăbirea tensiunii politice dintre Est şi Vest a mărit considerabil grupul ţărilor interesate de cooperarea reciprocă.

Procesul caracteristic pentru perioada actuală constă în mondializarea sau globalizarea economiei, a pieţelor de aprovizionare şi desfacere, a celor financiar-monetare şi creşterea ponderii investitorilor străini în economiile statelor. Schimburile economice bi şi multilaterale dintre state se multiplică dar, în acelaşi timp se înmulţesc acordurile încheiate între ele, constituind vaste sisteme, interconectate într-o reţea planetară, prin care se schimbă bunuri şi valori cu utilitate reciprocă. Acordurile, la rândul lor favorizează apariţia unor diversităţi de forme de asociere între agenţii economici din diverse state sau grupări de state.

Sfârşitul de secol şi începutul de mileniu se caracterizează din punct de vedere al activităţii economice - cu implicaţii în plan social şi politic - prin:

reculul până aproape de colaps al economiilor strict planificate, dirijiste în favoarea economiei capitaliste de orientare neo-liberală;

tranziţia spre economia de piaţă în fostele ţări socialiste, marcată de dificultăţi generate de tensiuni şi conflicte sociale ca urmare a distrugerii vechilor echilibre şi raporturi de proporţionalitate între sectoare;

creşterea ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii în crearea PIB şi a venitului naţional al tuturor ţărilor, în condiţiile menţinerii şi chiar a dezvoltării structurilor multinaţionale, generate de globalizarea activităţii economice productive şi de comercializare;

formarea zonelor economice dominante prin volumul activităţii şi de inovare, începută în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, care se va consolida la începutul secolului al XXI-lea, ca urmare a ascensiunii zonei Pacificului, dominată de Japonia şi de China, paralel cu Uniunea Europeană şi SUA, dominată în cadrul NAFTA;

1

preocuparea permanentă pentru perfecţionarea metodelor manageriale şi a cadrului de exercitare a funcţiilor conducerii la nivel macro şi microeconomic, pentru a face faţă cât mai bine ritmului accelerat al schimbării.

În noul context al economiei mondiale acest rol poate fi evidenţiat de următoarele: sunt implicate în consolidarea cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice

internaţionale şi stabilizării economice a statelor participante; sunt cele care organizează consultările la nivel economic şi monetar-financiar între

statele membre; aceste instituţii dau dovadă de o mare flexibilitate pentru a face faţă în mod

corespunzător problemelor economiei mondiale privite într-o viziune mondo-globală (depăşirea subdezvoltării, satisfacerea necesităţilor populaţiei globului, dezvoltarea durabilă, problema alimentaţiei, dezarmarea ş.a.);

importanţa acestor instituţii a crescut şi va creşte ca urmare a succesului politicilor de coordonare internaţională a politicilor economice, cu prioritate pentru politica bugetară sănătoasă şi o politică monetară tinzând spre stabilizarea preţului;

implicarea instituţiilor financiar-monetare internaţionale în ţările foste comuniste în realizarea economiei de piaţă libere.

Apariţia şi dezvoltarea unor acţiuni de un anumit gen determină, ca şi în alte domenii ale activităţii umane, formarea unui cadru instituţional cu scop de reglementare, fundamentare, conducere, perfecţionare a activităţilor care i-au impus constituirea. Dezvoltarea fenomenului financiar-monetar sub forma activităţilor economice de repartiţie şi monetare a impus structurarea acestuia şi completarea sa cu instituţii şi idei, creându-se la un moment dat baza pentru apariţia şi funcţionarea unui sistem financiar-monetar internaţional.

Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli înregistrate cu privire la instituţionalizarea, realizarea şi circulaţia banilor la scară internaţională.

Aceste reguli trebuie să definească: un regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede; aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă progresului comerţului internaţional; un sistem de rezerve care conferă statelor ce participă la schimb mijloacele de plată necesare acoperirii dezechilibrelor temporare între cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară; mecanisme de reajustare în situaţia în care se manifestă dezechilibre ale balanţei de plăţi curente conservate pe termen mediu sau lung.

În evoluţia relaţiilor monetare internaţionale se pot distinge patru perioade: secolul al XIX-lea, în care se manifestă instalarea şi apogeul etalonului-aur, a cărui funcţionare este perturbată de inflaţia cauzată de primul război mondial; reântoarcerea la aur în perioada interbelică generează etalonul de schimb-aur (Gold Exchange Standard), a cărui prăbuşire este determinată de criza din anii 30; reconstrucţia pe baze noi, după al doilea război mondial, a sistemului monetar internaţional (Gold Exchange Standard care este centrat pe dolar); prăbuşirea, la începutul deceniului opt, a acordurilor de schimburi fixe stabilite la Bretton Woods ca urmare a dezechilibrelor comerciale care făceau imposibilă menţinerea parităţii în aur a dolarului.

La începutul secolului XIX-lea, când are loc o intensificare a schimburilor comerciale, a fost introdus etalonul-aur fără a fi oficializat printr-o conferinţă internaţională. Aceasta a funcţionat începând din anii 1870 (când are loc abandonul bimetalismului aur-argint în majoritatea ţărilor) până la primul război mondial.

În cadrul acestui sistem, aurul avea o dublă funcţie: mijloc de plată utilizat pentru lichidarea debitelor şi creditelor în conturi străine şi mijloc de circulaţie şi de plată pe piaţa internă. Teoretic, etalonul-aur trebuia să îndeplinească două funcţii esenţiale: să asigure menţinerea cursurilor de schimb în benzi de fluctuaţie foarte înguste şi să ofere posibilitatea reechilibrării balanţei de plăţi curente prin fluxuri de capital. În practică, însă, mecanismele de reajustare nu au funcţionat automat.

Cu toate virtuţile indiscutabile ale etalonului aur - monedă, mecanismele sale stabilizatoare au putut funcţiona doar în condiţiile pieţei liber concurenţiale şi libertăţii efective a transferurilor internaţionale de capital. Dar aceste condiţii nu au fost întrunite niciodată într-o formă ideală iar cu

2

timpul au devenit tot mai anacronice. Etalonul aur-monedă a favorizat ţările dezvoltate facilitând concentrarea aurului în câteva dintre acestea şi permiţându-le să furnizeze lumii drept lichiditate internaţională propria lor monedă. Celelalte ţări au fost constrânse să efectueze devalorizări repetate, fapt ce a condus la subordonarea lor faţă de marile centre financiare şi bancare ale lumii.

Primul război mondial a generat necesităţi financiare enorme care puteau fi satisfăcute numai prin emisiune monetară. Aceasta a determinat în ţările respective o puternică inflaţie, accentuată de o distanţare tot mai mare între nivelul cererii şi al ofertei, ca urmare a faptului că sectorul productiv era orientat spre economia de război. Supremaţia lirei sterline a fost zdruncinată, vechile parităţi nu mai corespundeau situaţiei manifestate iar repartizarea stocului mondial de aur devenise prea inegală. Pentru a preîntâmpina efectele negative ale acestei situaţii asupra pieţelor interne, multe state au procedat la anularea regulilor de funcţionare ale etalonului-aur.

După primul război mondial, rezultatele macroeconomice ale statelor europene s-au caracterizat prin divergenţă (variaţii mari între nivelurile inflaţiei), mecanismele de formare a preţurilor şi a veniturilor au suferit puternice transformări ,iar asimetria manifestată în repartiţia stocului mondial de aur a devenit mai pregnantă (în favoarea S.U.A.). Soluţii pentru remedierea efectelor crizei ce a urmat războiului au fost propuse la Conferinţa de la Geneva din 1922. Participanţii au solicitat garantarea monedelor prin aur sau prin rezerve de devize, convertibile la rândul lor în aur. Însă, se făcea distincţie între ,,devizele cheie” pe de o parte, direct convertibile în aurul statului (care devine centru-aur), şi ,,devizele periferice” ale ţărilor care nu pot raporta în mod direct moneda lor în aur, pe de altă parte. Specialiştii au propus o convertibilitate a bancnotelor limitată la lingouri (Gold Bullion Standard).

Manifestarea unor fenomene cum sunt speculaţiile, criza economică, puternice devalorizări şi protecţionismul exacerbat a zguduit puternic sistemul monetar internaţional. Criza financiară internaţională şi conflictul armat au redat aurului un rol central.

Devalorizarea lirei sterline şi abandonarea etalonului-aur în Marea Britanie marchează prăbuşirea Sistemului Monetar Internaţional. O serie de ţări urmează calea prefigurată de aceasta, menţinând un curs fix al monedei lor în raport cu lira sterlină. În mod progresiv, are loc o divizare a lumii în blocuri monetare (blocul dolarului, al lirei, al francului) care s-au transformat după al doilea război mondial în zone monetare. De asemenea, criza din 1929-1933 a determinat guvernele multor ţări să introducă controlul valutar.

În anii ce au urmat crizei economice au mai existat o serie de tentative de cooperare în domeniul monetar (Conferinţa monetară de la Londra din iunie 1933, Acordul tripartit din septembrie 1936 semnat de Anglia, S.UA. şi Franţa) care au militat pentru reîntoarcerea la parităţi stabile, eliminarea barierelor vamale, diminuarea ratei dobânzilor, dar fără succes.

În ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial, ca o reacţie la dezordinile ce au caracterizat perioada 1930-1940, reprezentanţii principalelor state din coaliţia antihitleristă au avut mai multe contacte diplomatice care s-au concretizat într-o serie de principii de cooperare ce reglementau relaţiile comerciale şi monetare. Acestea au generat Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (octombrie 1947), acordurile de la Bretton-Woods (iulie 1944), de constituire a F.M.I. şi a Băncii Mondiale.

La Conferinţa Financiară şi Monetară a Naţiunilor Unite din 1944, a fost abordată pentru prima dată problema constituirii unui sistem financiar-monetar internaţional bazat pe principiile etalonului aur-devize şi în cadrul acestuia pe dolar ca principală monedă de rezervă. În acest cadru s-au confruntat cele două proiecte susţinute de Marea Britanie şi S.UA.

Proiectul britanic prevedea înfiinţarea unei Uniuni Internaţionale de Compensaţie (Internaţional Clearing Union) ce ar fi trebuit să realizeze schimbul creanţelor bilaterale ale diferitelor ţări membre şi să acorde în mod automat credite băncilor centrale debitoare. Aceasta trebuia să creeze o monedă internaţională - ,,bancaurul” (care nu era însă definită în totalitate în raport cu acest metal preţios).

Planul american promova libertatea tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale, eliminarea practicilor discriminatorii şi stabilirea cursului de schimb. El prevedea instituirea unui Fond de ajutor mutual (International Stabilisation Fund) alimentat prin subscrierile ţărilor membre din care

3

30% trebuiau vărsate în aur. Monedele ţărilor membre trebuiau definite în ,,unitas”, paritatea neputând fi modificată decât cu acordul fondului, cu o majoritate de ¾ din voturi, după o procedură de vot ponderată .

În final, în baza discuţiilor au fost stabilite câteva elemente caracteristice sistemului valutar internaţional: fixitatea parităţilor, cu o marjă de fluctuaţie de ± 1% în jurul unei parităţi centrale definită în raport cu dolarul; schimbarea parităţilor este posibilă numai în urma consultării cu F.M.I. pentru corectarea unui ,,dezechilibru fundamental” al schimburilor; garantarea convertibilităţii dolarului în aur (acesta era singura monedă convertibilă în aur cu 35dolari per uncie), fiind instaurat etalonul de schimb-aur; convertibilitatea reciprocă a monedelor, respectiv desfiinţarea restricţiilor asupra plăţilor curente; realizarea unui volum de lichidităţi internaţionale suficiente pentru finanţarea schimburilor comerciale dintre state şi instituirea mecanismului de echilibrare a plăţilor internaţionale.

Constituirea sistemului valutar pe baza principiilor stabilite la Bretton Woods a reprezentat un succes remarcabil al ideii de cooperare internaţională în domeniul financiar-monetar. Sistemul a propulsat dolarul în comparaţie cu celelalte valute ale lumii, acesta fiind utilizat ca monedă de referinţă în tranzacţiile internaţionale şi servind băncilor centrale ca activ de rezervă.

Revalorizările (1961, marca vest-germană şi guldenul olandez) şi devalorizările (1967, lira sterlină) care s-au produs pe scena monetară au exercitat o presiune mare asupra aurului. Deţinătorii străini de creanţe au început să convertească dolarii în aur. Pierderile de aur au determinat băncile să abandoneze pool-ul în 1968.

În perioada noiembrie 1967-august 1971, criza sistemului monetar s-a accentuat, toate încercările de salvgardare eşuând. În august 1971, valoarea rezervelor în aur de la Fort Knox s-a diminuat sub pragul de 10 miliarde dolari. Partea S.U.A. în stocul de aur total al băncilor centrale a scăzut de la 80% în 1949, la 59% în 1958, atingând un prag de 31% în 1971. Ca urmare, în 1971, preşedintele Richard Nixon a decis suspendarea convertibilităţii dolarului în aur, fapt care a determinat înlăturarea conţinutului sistemului instituit la Bretton Woods.

În decembrie 1971, în cadrul unei reuniuni la Washington, primele 10 ţări, cele mai bogate din lume, au încheiat Acordul Smithsonian prin care se aproba devalorizarea dolarului şi creşterea valorii monedelor europene şi japoneză. De asemenea, s-a decis reinstituirea parităţilor fixe cu lărgirea marjelor de fluctuaţie la 2,25%. Preţul unciei de aur a crescut la 38 dolari însă moneda americană a rămas neconvertibilă. Redresarea balanţei de plăţi nu s-a realizat, fapt ce a determinat administraţia americană să devalorizeze dolarul pentru a doua oară în 1973 cu 10%. Nici această măsură nu a avut efectul scontat şi, ca urmare, cursurile fixe au fost abandonate definitiv, generalizându-se regimul cursurilor flotante. Astfel, sistemul de la Bretton Woods a încetat să mai existe.

Profundele transformări economico-sociale de la sfârşitul acestui secol au demonstrat necesitatea creşterii preocupărilor pentru realizarea unui nou sistem internaţional monetar, care să analizeze şi să ia în considerare mutaţiile survenite în structura economică a statelor. Convulsiile monetare repetate înregistrate în ultimii ani (criza francului în 1993, cea a pesou-lui mexican în decembrie 1994, a celui argentinian din decembrie 2001, ianuarie 2002 ş.a.) au determinat O.N.U. şi organizaţiile financiare internaţionale să preconizeze ,,o nouă ordine politico-economică mondială”.

Instituirea unui sistem monetar-valutar cu vocaţie internaţională prin acordurile încheiate la Bretton Woods, accentuarea interdependenţelor politice şi economice dintre state au generat tendinţa tot mai puternică a diferitelor economii naţionale de a conlucra sub variate forme de integrare economică internaţională, respectiv constituirea unor forme de organizare şi ordonare a relaţiilor economice internaţionale.

Instituţionalizarea relaţiilor dintre state este determinată de raportul dintre independenţele globale şi independenţa ţărilor participante la viaţa internaţională, de necesitatea democratizării raporturilor dintre state, de mutaţiile înregistrate în raporturile de forţe pe plan mondial, precum şi de dinamica acestora. Acest proces a început încă din secolul trecut (sub forma unor congrese şi conferinţe internaţionale) şi a continuat în secolul nostru, în special după cel de-al doilea război

4

mondial, când au fost înfiinţate organizaţiile internaţionale cu caracter permanent care se ocupă de diverse probleme economice, politice, financiare, tehnice, social-culturale ş.a..

Extinderea raporturilor economice au impus realizarea unui cadru de organizare propriu, asigurat prin mecanisme instituţionale cu competenţe sectoriale care să acopere diverse segmente de interes major. Organizarea relaţiilor economice postbelice au urmărit colaborarea între state în direcţia mobilizării resurselor economice şi a reconstrucţiei zonelor afectate de război, asigurarea suportului instituţional monetar-financiar de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale, precum şi evitarea reîntoarcerii la protecţionismul comercial antebelic. Acest scop s-a realizat prin instituirea unor mecanisme şi principii care să permită derularea în mod liber şi ordonat a schimburilor economice internaţionale.

Un rol important în derularea şi orientarea fluxurilor financiare internaţionale a revenit instituţiilor internaţionale create de-a lungul timpului în scopul promovării cooperării financiare internaţionale, a facilitării accesului la resursele financiare a tarilor mai puţin dezvoltate sau a celor care se confrunta cu dezechilibre interne temporare, al promovării investiţiilor străine private sau al stimulării dezvoltării economice şi sociale a tarilor membre. Odată cu extinderea şi adâncirea procesului de globalizare şi pe pieţele financiare internaţionale, rolul acestor instituţii internaţionale a crescut semnificativ. În prezent exista un număr însemnat de asemenea organisme financiare internaţionale cu obiective şi mecanisme de finanţare diferite: Fondul Monetar Internaţional, Grupul Băncii Mondiale(B.I.R.D., I.D.A., C.F.I.), Banca Europeana de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeana de Investiţii, sau Banca Reglementelor Internaţionale. Fiecare dintre aceste instituţii s-au dezvoltat în permanenţă de-a lungul timpului, mărindu-şi în permanenţă forţa financiară de care dispun, încercând practic să-şi asume un rol cât mai activ în finanţarea internaţională.

CAPITOLUL 2SISTEMUL FINANCIAR MONETAR DUPĂ BRETTON WOODS

După cum era evident, lunga istorie a omenirii nu este altceva decât o continua lupta pentru resurse şi, implicit, putere. Multe populaţii destul de dezavantajate la acest moment, sau chiar unele deosebit de avantajate, lansează apeluri de ura, dezordine s.a. pe baza unor urmări directe ale "Momentului Bretton Woods" îndreptate fie asupra Statelor Unite, fie asupra Marii Britanii, fie asupra Germaniei, etc. Totul, dar absolut totul, nu este decât inconştienţa neputinţei şi inconsecventei celor care acuza.

Cert este ca, pentru prima data, s-a adoptat un Sistem Monetar cu vocaţie mondiala şi s-a organizat cadrul institutionalizat pentru sprijinirea şi supravegherea aplicării acestui sistem, mai ales ca urmare a creării Fondului Monetar Internaţional (FMI).

Sistemul Monetar Internaţional preconizat la Bretton Woods a facilitat crearea unui mecanism efectiv de decontări multilaterale, s-au liberalizat într-o măsura importanta mişcările de capital, s-au asigurat pentru un timp mijloacele de plata şi credit, facilitându-se pe aceasta baza dezvoltarea economica în tarile participante şi a schimburilor comerciale internaţionale. Principiile pe care s-a clădit acest sistem au fost:

Etalonul aur-dolar (rolul internaţional al dolarului american). Într-un sistem monetar, rolul esenţial îl deţine etalonul, elementul fundamental de referinţa pentru monedele naţionale, la Bretton Woods stabilindu-se ca etalon monetar aurul şi dolarul american, dar, treptat, unicul etalon rămânând dolarul. Dolarul devine un ban naţional de credit, convertibil iniţial în aur, dar numai în relaţiile oficiale externe, fiind declarat "de facto" "la fel de bun ca aurul" iar, ulterior, ca fiind "mai bun ca aurul", ceea ce i-a consacrat ascensiunea ca moneda internaţionala. Rolul internaţional al dolarului însemna ca, în moneda naţionala a SUA se constituie rezervele valutare ale altor state, se exprima preturile mondiale, se derulează cea mai mare parte a plaţilor internaţionale, se acorda credite externe sau se efectuează investiţii în străinătate, ceea ce reprezintă un considerabil avantaj pentru economia şi pentru firmele americane. Economia americana, folosind moneda proprie, atât pe plan intern cat şi pe plan extern, nu cunoaşte restricţiile lipsei de valuta şi poate promova pe arena mondiala o politica expansionista prin intermediul monedei. Acest lucru a permis ca SUA să

5

îşi permită sa menţină aceste deficite (comparativ cu celelalte state pentru care acest lucru este un semn de alerta, fiind necesare eforturi de corectare şi de achitare a datoriilor) şi sa consume mai mult decât produc pentru a "asigura" dolarii utilizaţi în schimburile internaţionale (acest lucru a fost descris ca fiind "secretul deficitului fără lacrimi, care permite sa iei fără sa dai, sa acorzi credite fără sa te împrumuţi şi sa primeşti fără sa plăteşti", tarile lumii trebuind sa aleagă "sau lichiditate internaţionala sau echilibrul balanţei americane".).

Principiul universalităţii - Acest principiu care trebuie sa stea la baza sistemului, consta în aceea ca orice stat trebuie sa adere la FMI , deci la Sistemul Monetar . Acest principiu nu a fost respectat niciodată, o serie de tari, inclusiv cele cu un vast potenţial natural si economic, cu un rol important în arena internaţionala, cum ar fi fosta URSS şi altele, nu au aderat niciodată la Fondul Monetar Internaţional şi nu au devenit membre ale sistemului. În realitate, pana în anii '60, Sistemul valutar a funcţionat ca un club al tarilor capitaliste dezvoltate în care poziţia privilegiata a SUA a fost suportata de alte tari membre care erau angajate puternic în refacerea economiei după război. Începând mai ales cu anii '70, divergentele de interese dintre tarile dezvoltate, precum şi între acestea şi cele în curs de dezvoltare (fără a mai lua în calcul blocul monetar al rublei), trec pe primul plan în domeniul monetar, astfel încât vocaţia de universalitate a Sistemului s-a confirmat a fii realizabila.

Crearea unei rezerve echilibrate de plaţi. Acest principiu urma sa aibă un rol deosebit de important în asigurarea echilibrului financiar global, iar în realizarea lui un rol esenţial urma sa îl deţină FMI, mai ales prin credite pentru echilibrarea balanţelor de plaţi externe. Astfel, în primii ani de activitate, FMI s-a lovit de o lipsa acuta de rezerve pentru ca, apoi sa se ajungă la un exces inflaţionist de rezerve în dolari care a indus dezechilibrele monetare care au debutat în anii '60. Sesizarea acestor dezechilibre internaţionale a rezervelor a dus la adoptarea în 1967 a Drepturilor Speciale de Tragere (DST) de către FMI, "moneda" care se spera ca va oferi o baza stabila de compensare (instrument de rezerva). În realitate nici a acest instrument nu şi-a atins scopul în special datorita politicii SUA care se opunea ideii de lărgire a rolului DST în relaţiile internaţionale, fapt care, evident, afecta poziţia dolarului.

Accentuarea procesului de nerespectare a principiilor pe care a fost clădit Sistemul Monetar de la Bretton Woods, ca urmare a dezechilibrelor din economia mondiala, s-a soldat cu o puternica criza a acestui Sistem care a dus la incapacitatea reala de manifestare. Momentul decisiv l-a constituit "ruperea" dolarului de aur, precum şi trecerea la flotarea cursurilor valutare, când s-a trecut de la cursurile fixe dar ajustabile tip Bretton Woods la cursurile centrale ajustabile iniţiate de Acordul Smithsonian (cu o perioada "atribuibilă" cuprinsa între 1971 - 1973).

În ceea ce priveşte perspectivele Sistemului Monetar International, acestea continua sa fie incerte şi axate pe doua mari categorii. Pe de o parte se cere întoarcerea la cursurile fixe iar pe de alta parte, se cere perfecţionarea sistemului cursurilor flotante.

Susţinătorii flotării libere consideră că aceasta ar avea o serie de avantaje reprezentate de: - un instrument suplimentar al stabilităţii - este preferabil sa se înregistreze modificări mai

mici chiar daca se realizează la perioade scurte, comparativ cu modificările la intervale îndelungate dar cu efecte de amploare, cum este cazul cursurilor fixe, argumentându-se suplimentar ca flotarea nu presupune instabilitate şi dezordine ci "un alt fel de stabilitate" dictata în special de relaţiile de piaţă;

- flotarea contribuie la echilibrarea automata a balanţelor de plaţi - stabilirea cursurilor prin ajustări repetate pe piaţa valutara, la punctul de echilibru al cererii şi ofertei este un factor de corectare automat al balanţelor de plaţi.

- costurile reduse ale rezervelor valutare - în cazul cursurilor flotante apar "garantat" costuri scăzute, mai ales atunci când autorităţile nu intervin pe piaţa pentru a menţine o rata de schimb prestabilita, menţinerea rezervelor fiind inutila ("se evita sterilizarea inutila a rezervelor");

- dezvoltarea unor politici economice naţionale mai puţin costisitoare şi, implicit, reducerea costurilor sociale ale acestora - existenta unor deficite în sistemul cursurilor fixe determina mai întâi utilizarea rezervelor valutare, după care, în condiţiile persistentei deficitului, trebuie dezvoltate

6

politici deflaţioniste cu scopul de a reduce costurile naţionale de producţie şi a stimula competitivitatea produselor exportate;

- cursurile flotante permit stabilirea unor rate de schimb adevărate, în funcţie de cererea şi oferta de valuta, devenind un factor stabilizant al economiei - caracterul stabilizant al cursului flotant apare atunci când ele permit în mod automat asanarea deficitelor sau a excedentelor;

- procesele inflaţioniste sunt mai uşor de controlat - în sistemul cursurilor flotante, comportamentul monetar al unei tari este dictat de menţinerea parităţii oficiale declarate. Astfel, politica monetara a statului respectiv, adică oferta sau restrângerea masei monetare în circulaţie, nu are la baza menţinerea stabilităţii interne a preturilor (o rata a inflaţiei redusa).

Cu toate acestea exista mai multe "elemente" ale cursurilor flotante care nu se verifica în practica, cum sunt:

- modificarea ratelor de schimb; - analiza rezervelor valutare ale statelor; - evoluţia economica şi politica actuala; - instabilitatea pieţelor. Astfel, principalele consecinţe ale flotării generalizate a monedelor sunt următoarele: Mutatii în nivelele de competitivitate - Creşterea sau scăderea brusca, frecventa, a

cursurilor valutare a produs mutaţii în nivelele de competitivitate între diferite firme şi economii naţionale, fapt care a dus la transferul speculativ al câştigurilor în comerţul internaţional, a afectat situaţia conturilor curente, nivelul preturilor, inclusiv al celor interne, precum şi cererea şi oferta de mărfuri.

Incertitudini cu efecte asupra investiţiilor şi balanţelor externe - Schimbările exagerate ale ratelor de schimb contribuie la crearea şi accentuarea unui climat de incertitudine în care investitorii refuza sa îşi asume riscuri, apt care se reflecta în slăbirea creşterii economice.

Efecte asupra comerţului exterior - Ele se reflecta sub mai mute aspecte din care cele mai importante sunt imobilizarea unor importante resurse umane, materiale şi financiare pentru acoperirea riscurilor monetare şi comerciale, precum şi inducerea revirimentului protecţionismului comercial, cu deosebire a celui nevamal..

De reţinut este faptul ca trebuie sa se aibă în vedere faptul ca raporturile de interconditionare sunt mult mai complexe, ca evoluţia comerţului internaţional depinde de mulţi alţi factori din domeniul producţiei, al politicilor economice, cu deosebire al celor comerciale, etc. Deci, ca urmare a incertitudinilor care planează asupra posibilităţilor de finanţare, la nivelul dobânzii şi al cursurilor de schimb, a marilor dezechilibre externe şi a capacităţii menţinerii in continuare a inflaţiei sub control se poate vorbi despre faptul ca economia mondiala este confruntata cu riscul major de stopare al fazei de creştere economica sau, chiar mai mult, de trecere la regres economic.

CAPITOLUL 3FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

După al doilea război mondial, situaţia dificila cu care se confruntau toate statele lumii a impus organizarea de reuniuni internaţionale care să găsească soluţii în vederea relansării economiei mondiale. Desfăşurată între 1 şi 22 iulie 1944, conferinţa de la Bretton Woods a rămas în amintirea participanţilor ca una dintre cele mai strălucite reuniuni internaţionale consacrate vreodată unor scopuri specifice. Aceasta conferinţă internaţională s-a ţinut în staţiunea estivală Bretton Woods, din statul New Hampshire (SUA), şi la ea au participat câteva mii de specialişti în probleme economice, politice şi financiare, doctrinari, experţi, jurişti, reprezentanţi ai 44 de state. Astfel, prin acordurile încheiate Conferinţa monetara din iulie 1944 a prevăzut înfiinţarea a doua instituţii: Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). În conformitate cu acordurile de la Bretton Woods, F.M.I. urma să deţină rolul principal în cadrul noului sistem monetar internaţional. In acelaşi timp, s-a făcut precizarea ca o „ţara nu poate deveni membra a BIRD, atâta timp cât nu este membra a F.M.I".

Potrivit Articolului 1 din statutul său, F.M.I. are următoarele obiective majore:

7

- să promoveze cooperarea monetara;- să faciliteze expansiunea comerţului internaţional;- să înlăture restricţiile valutare din calea comerţului internaţional şi a fluxurilor

financiare internaţionale; - să acorde ţărilor membre credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii

dezechilibrelor temporare din balanţa de plaţi externe provocate de cauze imprevizibile, fără ca aceste ţări să recurgă la masuri care ar putea impieta asupra prosperităţii naţionale şi internaţionale;

- să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenta internaţionala ;

- să scurteze durate şi să micşoreze dezechilibrul balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre.

F.M.I. are doua categorii de membri: membri originari şi alţi membri. Membrii originari sunt considerate acele ţări care au ratificat acordul de creare a F.M.I. până la intrarea lui în vigoare (27 decembrie 1945). Alţi membri sunt socotite toate celelalte ţări care au aderat la F.M.I. după intrare în vigoare a acordului. Aceasta delimitare a membrilor F.M.I. în membri originari şi alţi membri are, în principal, caracter onorific, dar uneori se ţine cont de acest lucru în desfăşurarea activităţii F.M.I. Conform statutului F.M.I, orice ţara membra se poate retrage oricând de la Fond, pe baza unui aviz scris. Totodată, orice ţara membra poate să fie privata de drepturile sale de a folosi resursele F.M.I, daca nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin semnarea acordului.

Pentru constituirea, la dispoziţia F.M.I., a unei rezerve de aur şi devize, potrivit statutului iniţial, fiecare membru este obligat să subscrie o suma (cota), vărsata integral la aderare, din care 25% se varsă în aur şi 75% în moneda naţionala. Aurul este depus la unul dintre cei patru „depozitari" acreditaţi: Banca (Sistemul) Federal de Rezerve din New - York, Banca Angliei, Banca Franţei şi Banca Indiei, iar moneda naţionala este păstrată într-un cont special la Banca centrala sau o alta banca a ţării emitente, la dispoziţia F.M.I. Acest nivel de 75% din cota are o importanta deosebita în activitatea Fondului. El reprezintă “ poziţia neutra “ sau “ ideala “ a unei ţări faţă de Fond, în care ţara nu este nici creditoare nici debitoare a Fondului. În aceste condiţii, sumele în moneda naţională cu care disponibilităţile Fondului depăşesc nivelul de 75 % din cota, reflecta datoria ţării membre faţă de Fond, iar sumele cu care disponibilităţile sunt inferioare acestui nivel reflecta datoria Fondului faţă de ţara membra. Aceasta din urma provine din creditele pe care FMI le-a acordat în aceasta moneda la solicitarea ţărilor membre. Mărimea cotei fiecărei ţări membre, exprimata în dolari, a fost stabilita iniţial în funcţie de o formula, bazata pe: mărimea P.I.B., mărimea rezervelor oficiale de aur şi devize convertibile şi volumul comerţului exterior. Stabilirea cotelor ţărilor care au aderat după 1963 s-a făcut după criterii mai elastice, prevalând comparaţia cu cotele ţărilor membre care au aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare. Prin prevederile celui de-al doilea amendament al F.M.I. (1978), „transa-aur" s-a transformat în „transa-rezerva" şi ea poate fi vărsata, la alegere, în: Drepturi Speciale de Tragere (DST) sau valute acceptate de Fond. Cota de participare a unei ţări care prezintă cerere de admitere la FMI este determinata după o formula cu variabile financiar-economice, cum ar fi, PIB contul curent al balanţei de plăţi şi mărimea rezervelor oficiale. Atunci când o ţara adera la FMI experţii calculează cota şi o compara cu mărimea cotelor pentru celelalte ţări de acelaşi nivel economic.

Serviciile FMI propun o cota parte iniţiala într-un document pe care îl supun examinării unui comitet emanat din Consiliul de Administraţie. După ce ţara a acceptat condiţiile de aderare la FMI şi cota-parte, Consiliul de Administraţie examinează recomandările Comitetului şi după ce le-a aprobat, întocmeşte un proiect de hotărâre de admitere către Consiliul Guvernatorilor. O data aprobata de către Guvernator şi îndeplinite formalităţile aferente, ţara semnează Statutul şi devine membra a FMI. Mărimea cotei de participare este hotărâtoare pentru poziţia unei ţări în cadrul F.M.I: de ea depinde numărul voturilor de care dispune ţara respectiva, precum şi capacitatea să de împrumut de la Fond.

Cotele cele mai mari le au ţările dezvoltate, care deţin 3/4 din cotele de participare şi, deci, din voturi. Statele Unite ale Americii, singure, deţin o cota de participare de aproximativ 20% din resursele totale ale F.M.I. (aproape jumătate din cota de participare totala a ţărilor în dezvoltare),

8

având astfel putere de veto asupra deciziilor importante, luate în cadrul Fondului cu o majoritate de 4/5. Dreptul de a primi credite în valuta şi alocaţii de DST de la FMI este şi el proporţional cu cotele-parţi vărsate Fondului.

În cadrul F.M.I. se aplica un sistem de vot ponderat cu cota de participare. Fiecărei ţări membre îi sunt acordate 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot suplimentar pentru fiecare fracţiune de 100 000 dolari din cota de participare a ţării respective; astfel ca participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporţionala cu numărul total de voturi. Totuşi, pentru anumite hotărâri de importanta deosebita pentru ţările membre (de exemplu modificarea cotelor de participare) este necesara unanimitatea.

Organele de conducere ale F.M.I. sunt reprezentate de: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de Administraţie şi Directorul General. Forul conducător al F.M.I. este Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţara membra este reprezentata de un guvernator, care, în general, este preşedintele Băncii Centrale sau Ministrul de Finanţe, şi un supleant, numiţi de ţara respectiva pe o perioada de 5 ani. În atribuţiile exclusive ale Consiliului Guvernatorilor intra: primirea de noi membri, retragerea membrilor, modificarea statutului F.M.I., stabilirea şi revizuirea cotelor de participare, încheierea de aranjamente de cooperare cu alte organizaţii internaţionale s.a.

În ceea ce privesc deciziile politice curente, acestea sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din 24 de directori executivi. Ei primesc rapoartele de la nivel guvernamental.

În funcţie de obiectivele sale şi de mijloacele de care dispune F.M.I. pentru realizarea lor, se pot distinge următoarele segmente mai importante ale activităţii sale:

a) acordarea de credite membrilor săi pe baza de garanţii (în moneda naţională),astfel încât, pe de o parte, aceştia să fie sprijiniţi la nevoie în eforturile proprii de echilibrare a balanţelor de plăţi, iar, pe de alta parte, să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral al decontări, care să faciliteze tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale. în principiu, ţara membra a F.M.I. care a primit un credit de la Fond este obligata să-1 folosească numai pentru echilibrarea balanţei sale de plăţi;

b) limitarea cât mai mult posibil a restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea comerţului internaţional;

c) menţinerea parităţii monedelor naţionale ale ţărilor membre şi urmărirea stabilităţii cursului de schimb. Potrivit prevederilor statutare iniţiale ale F.M.L, cursul de schimb al monedei unei ţări membre putea să oscileze în raport cu valutele celorlalţi membri în cadrul unei marje înguste, de ± 1% faţă de paritatea oficiala.

Tragerile asupra F.M.I. se efectuează strict în funcţie de mărimea cotei de participare a ţării membre care le efectuează, avantajând din start ţările dezvoltate, cu cote mari la Fond. Termenul de răscumpărare a monedei naţionale (adică termenul de rambursare) este stabilit în funcţie de posibilităţile de echilibrare a balanţei de plăţi, dar, de regula, nu depăşeste 5 ani. Asupra „creditelor" astfel acordate, F.M.I. percepe un comision bancar de 0,50%, aplicat o singura data asupra sumelor date de şi o dobânda ce variază între 1 şi 5% pe an, în funcţie de mărimea creditului şi de perioada de folosire a acestuia. Tragerile obişnuite pot fi efectuate în doua mari categorii: transele propriu-zise şi facilităţile de finanţare. Primul mecanism, destinat finanţării deficitelor generale ale balanţelor de plăţi, prevede 5 transe, fiecare de mărime egala cu 25% din cota de participare a ţării solicitatoare. Tragerea în prima transa, denumita „transa rezerva" (fost „transa-aur") se face automat, în momentul în care doreşte ţara membra. În plus, faţă de aceasta transa, exista 4 „transe de credit", în care tragerile în cadrul lor se pot face succesiv, după epuizarea disponibilităţilor din „transa rezerva" şi după examinarea situaţiei concrete din ţara solicitatoare de către experţii F.M.I. în acordarea transelor de credit, F.M.I. aplica principiul „condiţionalităţii": cu cât sumele trase cumulativ de o ţara membra sunt mai mari comparativ cu cota sa, cu atât F.M.I. va trebui să se asigure ca politica dusă de statul respectiv este de natura să echilibreze balanţa de plăţi şi să ramburseze fondurile împrumutate. Prin mecanismul transelor, o ţara poate obţine maxim 125 % din cota să de participare, dar transele de credit superioare se obţin cu condiţionalitate sporita.

9

Mecanismul lărgit de credit - a fost instituit în 1974 permiţând Fondului să furnizeze statelor ajutoare echivalente cu un procent mai mare din cota lor parte şi pentru o perioada mai lunga decât prin mecanismul transelor de credit. Durata acordului lărgit este în mod normal de 3 ani ( în cazuri excepţionale ajunge la 4 ani ). Tragerile în mecanismele tranşelor se pot face fie sub forma cumpărării directe şi imediate cu moneda naţională a sumei corespunzătoare, fie sub forma unor aranjamente speciale, pe baza cărora ţara solicitatoare poate să obţină sumele cuvenite, atunci când are nevoie, într-un interval stabilit de 1-3 ani (aranjamente sau credite „stand - by"). în prezent, majoritatea creditelor acordate de F.M.I. se efectuează în baza aranjamentelor „stand - by" încheiate de statele membre, acestea prezentând şi avantajul ca, pentru perioada convenita, condiţiile stabilirii transelor de credit se stabilesc o singura data.

Spre deosebire de mecanismul „transelor", tragerile în cadrul „facilitaţilor de finanţare" pot fi obţinute numai în anumite cazuri, bine specificate, de deficite ale balanţelor de plăţi, în special de către ţările în dezvoltare, după cum urmează:

1)Facilitatea de finanţare compensatorie, creata în 1963, permite ţărilor membre care înregistrează scăderi bruşte şi importante ale încasărilor valutare din exporturi (în special de materii prime semifabricate din acestea) şi, în consecinţa, majorări ale deficitelor balanţelor de plăţi, să tragă asupra F.M.I. până la 75% din cota de participare.

2)Facilitatea de finanţare a situaţiilor neprevăzute consta în faptul ca ţările pot obţine în contul acestui mecanism 30 % din cota-parte pentru deficitul încasărilor din export, 30 % pentru situaţii neprevăzute. In plus, se acorda ţării o transa de credit facultativa de până la 20 % din cota-parte. In total, dreptul de tragere în contul. este de 80 % din cota-parte. Atunci când situaţia balanţei de plăţi este satisfăcătoare, accesul la credite nu poate fi mai mare de 65 % din cota-parte.

3)Facilitatea de finanţare a stocurilor tampon - este destinata ţărilor care au dificultăţi ale balanţelor de plăţi cauzate de participarea lor la acorduri sau aranjamente internaţionale privind formarea şi funcţionarea stocurilor de materii prime. Tragerile în aceasta facilitatea pot atinge 50% din cota;

4)Facilitatea petroliera - a funcţionat temporar în anii 1974-1975 şi a fost destinata să finanţeze ţările membre care au înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi ca urmare a majorării preţului ţiţeiului, consecinţa a primului „soc" petrolier (octombrie 1973);

5)Facilitatea de finanţarea pe termen prelungit, este destinata ţărilor membre care înregistrează deficite importante şi de structura ale balanţelor de plăţi. Tragerile în cadrul acestei facilităţi pot atinge 140% din cota de participare, iar rambursarea se face într-o perioada de 4-8 ani. Pentru a beneficia de aceasta facilitate, ţara solicitatoare trebuie să dovedească şi să aplice im program adecvat de masuri de corectare a dezechilibrului;

6)Facilitatea „ Witteveen" - a fost înfiinţata în 1980 (după numele directorului general al F.M.I. din acea perioada) şi este destinata să acorde asistenta financiara suplimentară acelor ţări membre care înregistrează deficite ale balanţelor de plăţi şi care au epuizat celelalte posibilităţi de tragere asupra F.M.I.

7)Facilitatea de ajustare structurala ( FAS ) şi facilitatea de ajustare structurala extinsă ( FASE ). Aceste credite contribuie la modificarea structurala a economiei. Sunt credite acordate pe o perioada de 10 ani, din care 5,5 ani este perioada de gratie, iar dobânda ce trebuie plătita de ţările debitoare este de 0,5 % pe an. Eşalonarea plăţilor şi criteriilor de realizare sunt compatibile cu cele ale acordului stand - by, chiar daca vărsămintele pot fi semestriale. Cuantumul total al unui credit F.A.S. este echivalent cu 50 % din cota-parte a ţării, plătibila în 3 anuităţi.

8)Facilitatea pentru Transformare Sistemică (F.T.S.) a fost o facilitate înfiinţata special pentru a răspunde nevoilor ţărilor în tranziţie. A funcţionat între aprilie 1993 şi decembrie 1995. A avut ca obiect asigurarea asistentei financiare ţărilor membre cu dificultăţi ale balanţei de plăţi datorate gravelor perturbaţii ale sistemului lor tradiţional de comerţ şi de plăţi.

9)Facilitaţi concesionale sunt credite propriu-zise pe care F.M.I. le acorda ţărilor membre foarte sărace. Sunt credite condiţionate şi sunt destinate numai rezolvării unor dezechilibre ale balanţei de plăţi externe. Creditele se acorda în condiţii de favoare. Pentru aceste credite se plătesc dobânzi, nu comisioane.

10

In scopul sporirii lichidităţii monetare internaţionale, cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului Guvernatorilor al F.M.I, din luna septembrie 1969, a fost hotărâta crearea de „drepturi speciale de tragere" asupra Fondului. Noul activ de rezerva creat în cadrul F.M.I. sporeşte posibilităţile ţărilor membre de tragere asupra Fondului. El a fost denumit „drepturi speciale de tragere" („Special Drawing Rights"), întrucât – spre deosebire de drepturile de tragere obişnuite asupra F.M.I. - sumele care sunt utilizate în cadrul noilor drepturi de tragere urmează să fie rambursate în proporţie de 30%, restul de 70% fiind alocate cu titlul nerambursabil, iar folosirea D.S.T. se face fără îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor care însoţesc drepturile obişnuite de tragere.

Tranzacţiile şi operaţiile în D.S.T. pot fi grupate în doua categorii:1) tranzacţii şi operaţii între deţinătorii de D.S.T.: tranzacţii de desemnare ,tranzacţii prin

acord direct şi alte utilizări;2) tranzacţii şi operaţii între ţările membre şi Contul de Resurse Generale al F.M.I..Tranzacţiile de desemnare constituie mecanismul iniţial de utilizare al D.S.T.. In cadrul

acestui mecanism, ţărilor membre li se asigura posibilitatea de a cumpăra D.S.T în schimbul valutelor liber-convertibile numai daca exista un dezechilibru al balanţei de plăţi. F.M.I. este cel care decide daca una dintre ţările membre va primi D.S.T. şi va da în schimb, echivalentul în valuta liber-convertibila. Tranzacţiile cu desemnare reprezintă mecanismul principal de utilizare al D.S.T. de către ţările membre ale F.M.I.. Totuşi, din septembrie 1987 nu a avut loc nici o tranzacţie cu desemnare.

Tranzacţiile prin acord de credit sunt prevăzute în noul statut al F.M.I.. Acesta prevede ca ţările membre şi ceilalţi deţinători acceptaţi prin acord direct, fără a mai fi nevoie de intermedierea Fondului. Prin aceste tranzacţii ţările membre şi deţinătorii acceptaţi pot să schimbe D.S.T. contra oricărei monede pentru care Fondul a stabilit un curs reprezentativ, printr-un acord mutual.

Alte utilizări ale D.S.T - urmărind ameliorarea caracteristicilor D.S.T ca unitate de rezerva internaţionala, F.M.I. a autorizat pe deţinătorii de D.S.T. să le utilizeze şi în alte operaţii. Aceste utilizări suplimentare sunt efectuate tot pe baza de acord direct între participanţi. In prezent exista următoarele modalităţi de utilizări de acord:

a) în acordurile de swap, în cadrul cărora o ţara poate transfera D.S.T. altei ţări în schimbul echivalentului în alta moneda sau în alt activ monetar, altul decât aurul;

b)în operaţiile la termen, statele membre sau alţi deţinători pot cumpăra sau vinde D.S.T. cu livrare la o data ulterioara, în schimbul unei monede sau a altui activ monetar la un curs convenit mai înainte cu un alt deţinător;

c) pentru efectuarea de împrumuturi în D.S.T., însoţite de dobânda şi scadenta convenita intre părţi; pentru reglementarea obligaţiilor financiare;

CAPITOLUL 4GRUPUL BĂNCII MONDIALE

Creată în timpul celui de-al doilea război mondial la Bretton Woods, în New Hapshire. Banca Mondială a ajutat iniţial la reconstrucţia Europei după război. Primul său împrumut, de 250 milioane dolari a fost acordat Franţei în 1947, pentru reconstrucţia de după război. Reconstrucţia a rămas un obiectiv important al activităţii Băncii, având în vedere catastrofele naturale, crizele de natura umanitară si nevoile de reabilitare după un conflict care afectează economiile în curs de dezvoltare si de tranziţie.

Totuşi Banca de azi se concentrează si mai mult asupra reducerii sărăciei, scopul principal al tuturor activităţilor sale. Înainte avea un personal omogen, format din ingineri si analişti financiari, aflat în totalitate la Washington, DC. Astăzi are un personal divers si multidisciplinar, care include economişti, experţi în politici de interes public, experţi pe sectoare si specialişti în ştiinţe sociale. 40 la suta din personalul sau se afla acum în birourile din respectivele tari.

Banca în sine este mai mare, mai cuprinzătoare si mai complexa decât era. A devenit un Grup, care cuprinde cinci instituţii de dezvoltare strâns legate între ele:

-Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie, şi Dezvoltare (BIRD)

11

-Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (IDA)-Corporaţia Financiară Internaţională (IFC)-Agenţia de Garantare Multilaterală a Investitorilor (MIGA)-Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din domeniul investiţilor (ICSID).Grupul Băncii Mondiale este format din cinci instituţii strâns legate, fiecare instituţie joacă un

rol distinct în misiunea de lupta contra sărăciei si îmbunătăţirea standardelor de viaţă pentru populaţia din ţările în curs de dezvoltare. Termenul "Grupul Băncii Mondiale" cuprinde toate cele cinci instituţii. Termenul "Banca Mondială" se refera în mod specific la doua din cele cinci instituţii, Banca Internaţională pentru Reconstituie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională (IDA).

Ţările care doresc să adere la Banca Mondială trebuie să fie mai întâi membre ale FMI. Din cei aproximativ 180 de membri ai Băncii Mondiale aproape toţi sunt şi membri CFI şi ADI. Structura Băncii Mondiale este similară cu cea a FMI.

Autoritatea cea mai înaltă a Băncii Mondiale este Consiliul Guvernatorilor. Fiecare ţară membră a Băncii numeşte un guvernator şi un membru supleant în acest Consiliu, de obicei ministrul de finanţe, ministrul planificării şi conducătorul băncii centrale. Consiliul se întruneşte o dată pe an, de obicei în septembrie sau octombrie, când are loc şi o şedinţă comună cu Consiliul Guvernatorilor FMI.

Consiliul Directorilor Executivi (Consiliul de Administraţie) conduce efectiv toate instituţiile membre ale Grupului BIRD, CFI şi ADI. Primii cinci acţionari (Statele Unite, Japonia, Marea Britanie, Germania şi Franţa) numesc câte un director executiv; ceilalţi 19 directori reprezintă fiecare câte un grup de ţări. La fel ca şi la FMI, drepturile de vot sunt proporţionale cu capitalul investit. De aceea, Banca este considerată de ţările bogate drept o cale convenabilă pentru a acorda ajutor altor ţări în vederea dezvoltării. Consiliul Directorilor Executivi este condus de un preşedinte, numit pe cinci ani, care este totodată şi şeful întregului personal. Preşedinţia Băncii Mondiale este rezervată, prin tradiţie unui american.

1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Obiectul BIRD este reducerea sărăciei în ţările sărace solvabile şi cu venituri medii , promovând o dezvoltare durabilă, prin împrumuturile pentru finanţarea proiectelor de reconstrucţie şi dezvoltare în ţările membre. Aceasta reiese şi din afirmaţia lui Robert Ne Namara ( unul dintre preşedinţii de seamă ai BIRD ) : „nu este o instituţie filantropică sau un organism de investiţii în vederea dezvoltării . Politica noastră privitoare la împrumuturi se întemeiază pe două principii de bază : un proiect trebuie să fie rentabil şi împrumutul să fie solvabil”.

BIRD nu îşi maximizează profilul , dar , din 1948 încoace , a deţinut în fiecare an un venit net. Din profiturile sale se finanţează mai multe activităţi de dezvoltare şi se asigură puterea financiară care permite împrumuturile cu cost redus de pe pieţele de capital şi bune pentru clienţii săi debitori .Proprietate a ţărilor membre, BIRD asociată puterea de vot cu subscrierile de capital ale membrilor , care la rândul lor se bazează pe puterea economică relativă a ţării respective .

Sursele de finanţare sunt constituite din fondurile proprii şi din împrumuturile contractate împrumuturile contractate pe pieţele financiare internaţionale. Mijloacele proprii sunt formate din cotele de participare ale ţărilor membre care sunt stabilite în funcţie de potenţialul economico-financiar al ţării respective şi de cota de participare la FMI . Aceasta se varsă la BIRD în proporţie de 10% din care 1% în aur sau dolari şi 9% în moneda naţională , iar restul de 90% rămâne în ţara membră la dispoziţia BIRD. Împrumuturile contractate la această bancă sunt mai avantajoase în sensul că termenul de rambursare este cuprins între 15-25 % , perioada de garanţie este de 5-7 ani , iar dobânda este mai mică cu 1-2 % faţă de nivelul dobânzilor practicate de pieţele internaţionale de capital .

Finanţarea proiectelor de investiţii din ţările membre este precedată de examinarea acestora în detaliu de către experţii băncii şi deplasarea acestora la faţa locului. De obicei, sunt finanţate proiecte de investiţii naţionale sau internaţionale majore.

12

Activitatea BIRD a fost afectată în ultimii ani de insuficienţa capitalului propriu şi împrumutat. Manifestarea acestei situaţii a fost determinată de diminuarea considerabilă a fondurilor alocate de ţările dezvoltate şi mai ales de SUA (care deţine un rol dominant în funcţionarea şi controlul operaţiunilor conferite de cota mare de participare) pe considerentul că activitatea desfăşurată de BIRD şi afiliate ei s-a dovedit a fi ineficientă.

2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)

La sfârşitul anilor ’50 a devenit evident faptul că, pentru ţările în curs de dezvoltare mai sărace, condiţiile de împrumut impuse de Banca Mondială erau peste puterile lor economice.

A fost înfiinţată în anul 1960, având rolul de a sprijini ţările cele mai sărace cu împrumuturi pe termen lung, până la 40 de ani. Aceste împrumuturi se acordă fără dobândă, existând numai o mică taxă de administraţie. Există şi o perioadă de garanţiei de 10 ani. AID nu are un capital propriu, dar primeşte donaţii pentru a finanţa împrumuturile, din partea ţărilor industrializate, de asemenea o parte din venitul net al BIRD este transferat la AID. În prezent AID numără 160 de membri.

Din AID fac parte două grupuri de membri: primul grup este format din 22 de ţări industrializate şi bogate, iar grupul al doilea din toate celelalte ţări membre. Această împărţire pe grupe este foarte importantă în ceea ce priveşte obligaţiile financiare faţă de asociaţie. Ţările din primul grup efectuează donaţiile lor în valută convertibilă, mărimea acestora fiind proporţională cu participaţia la Banca Mondială, dar există şi alte criterii care constituie obiectul unor lungi negocieri. Aceste donaţii provin din bugetele de ajutor pentru dezvoltare. Ţările din al doilea grup plătesc 10 % din primul depozit în valută convertibilă şi 90 % în monedă naţională. AID este condusă şi administrată în acelaşi fel ca şi Banca Mondială. Preşedintele, guvernatorii şi directorii băncii au funcţii similare şi în cadrul AID. Ţările în curs de dezvoltare au mai multă putere de votare în cadrul AID, decât în cadrul Băncii Mondiale.

Deşi împrumuturile BIRD şi creditele AID se acordă în condiţii financiare diferite, evaluarea proiectelor se face după aceleaşi criterii. Astfel, alegerea pentru finanţarea BIRD sau AID depinde numai de capacitatea şi solvabilitatea ţării respective şi nu de caracteristicile proiectului. Pentru creditele AID, criteriul de selecţie este venitul pe cap de locuitor, care în prezent este limitat le 740 de dolari. Acesta nu este un criteriu absolut deoarece nu prezintă suficientă solvabilitate. Majoritatea celor 60 de ţări care au primit împrumuturi aveau venitul pe cap de locuitor mai mic de jumătate din limita impusă de AID. Acestea sunt ţări din Africa (sudul Saharei), care au primit aproape jumătate din resursele AID.

Pentru unele ţări, precum China şi India, au fost acordate împrumuturi mixte BIRD şi AID. Scopul AID în acordarea creditelor este combaterea sărăciei, controlul naşterilor şi îmbunătăţirea condiţiei femeii în societate.

Aspectele de mediu formează un domeniu aparte al proiectelor finanţate de AID.

3. Asociaţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI/MIGA)

AGMI a fost fondată în anul 1988 cu scopul de a sprijini investiţiile din ţările în curs de dezvoltare. În acest sens, ea oferă asigurări pentru riscuri politice firmelor care investesc în ţările în curs de dezvoltare. Aceste riscuri sunt în general riscuri politice, cum ar fi naţionalizarea şi restricţiile valutare, complet diferite de riscurile comerciale, de care se ocupă orice antreprenor din domeniul economic.

Investiţiile străine sunt de o mare importanţă pentru ţările în curs de dezvoltare. Ele pot ajuta la extinderea exporturilor şi astfel se obţine valuta necesară achitării datoriei, fără a contacta şi alte împrumuturi adiţionale. Astfel, AGMI completează activităţile Băncii Mondiale.

Ideea creării unei asemenea instituţii nu a fost nouă. Prima iniţiativă de înfiinţare a unui organism internaţional pentru garantarea investiţilor în ţările în curs de dezvoltare, datează din anii 50’, dar la acea dată ea nu a putut fi pusă în practică. Principalul motiv a fost acela că multe ţări în

13

curs de dezvoltare se temeau de influenţa pe care ar fi avut-o o astfel de organizaţie multinaţională asupra economiei lor: investiţiile străine directe nu erau foarte agreate în acea perioadă. AGMI se străduieşte să ţină seama în mod echilibrat de interesele ţărilor în curs de dezvoltare. Agenţia oferă consultanţă membrilor despre felul în care se poate crea un climat favorabil investiţiilor şi atrage capitalul străin. De asemenea, asigură contracte firmelor private. În acest fel, agenţia lucrează atât cu oficialităţile ţărilor membre cât şi cu investitorii.

Capitalul iniţial al AGMI, estimat la 1 miliard DST, a fost constituit prin contribuţia ţărilor membre, în funcţie de posibilităţile fiecăreia. Asociaţia este deschisă tuturor ţărilor membre ale Băncii Mondiale. Membrii sunt împărţiţi în două grupe: ţări exportatoare de capital şi ţări importatoare de capital. Contribuţia financiară este împărţită intre cele două grupe, astfel încât ţările importatoare de capital participă cu 40 % la fondul asociaţiei.

Există intenţia de a-şi acoperi toate cheltuielile asociaţiei din primele de asigurare şi din rezervele care se creează în timp. Valoarea totală a asigurărilor AGMI poate ajunge la 5 ori valoarea capitalului şi a rezervelor.

Sistemul de votare în cadrul AGMI este similar celui de la băncile regionale de dezvoltare. El combină sistemul de votare proporţional cu cel de egală reprezentare pentru cele două grupuri de ţări. Pe măsură ce toţi potenţialii membrii vor adera la asociaţie, voturile se vor echilibra între ţările exportatoare şi cele importatoare de capital. Pentru deciziile deosebit de importante este nevoie de majoritatea voturilor. În prezent, AGMI are 120 ţări membre, inclusiv majoritatea ţărilor din America Latină, astfel acestea au depăşit temerile privind subminarea suveranităţii.

4. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI/IFC)

Corporaţia Financiară Internaţională a fost înfiinţată în anul 1956 cu scopul de a dezvolta sectorul privat în ţările în curs de dezvoltare, completând activităţile BIRD care se desfăşoară cu precădere la nivel guvernamental.

Un alt motiv a fost acela că afacerile din sectorul privat nu se află sub supravegherea şi supervizarea guvernului, aşa cum se întâmplă în cazul împrumuturilor acordate de Banca Mondială care conform statutului trebuie garantate de guvernele naţionale.

Promovând investiţiile private, CFI stimulează creşterea economică în ţările în curs de dezvoltare. CFI împrumută şi în acelaşi timp dobândeşte o participare directă la capitalul social al firmelor din ţările în curs de dezvoltare, fără a cere garanţii guvernamentale. Totuşi, CFI nu poate prelua majoritatea acţiunilor în cadrul firmelor, ea se limitează la a asigura finanţarea a 25% din costul proiectului.

Capitalul CFI este evaluat la un total de 2,3 miliarde dolari şi este un capital vărsat integral. Din anul 1984, CFI a putut împrumuta de pe pieţele internaţionale de capital şi de la băncile

comerciale. În anul 1989 a avut loc prima cotaţie, care a obţinut calificativul triplu. Conform statului există o limită a creditului acordat, care nu poate depăşi de patru ori capitalul. Pentru a-şi proteja poziţia de pe piaţă internaţională de capital limitat practicată este de 3.3 miliarde dolari.

Împrumuturile de la Banca Mondială reprezintă ultima sursă de finanţare totalizând până în prezent 0.9 miliarde dolari.

CFI urmează o procedură foarte atentă în evaluarea potenţialelor împrumuturi şi participaţii. Aceasta în consideraţie atât veniturile financiare normale, cât şi efectele economice asupra venitului naţional din ţara respectivă. Având în vedere faptul că, în ţările în curs de dezvoltare sistemul de preţuri este distorsionat de numeroasele protecţii şi subvenţionări, pentru a cuantifica efectele economice cât mai obiectiv posibil se folosesc preţuri artificiale (shadow prices) calculate pe baza preţurilor de pe piaţa mondială.

Participarea CFI consolidează statutul firmei respective. Ea oferă încredere altor posibili investitori acţionând ca un catalizator în obţinerea de capital pentru firmele private. Corporaţia însăşi depune un efort susţinut pentru a obţine resurse din trei părţi sub formă de investiţii, co-finanţări şi subscripţii.

14

CFI a înfiinţat multe fonduri de investiţii, la care deţine acţiuni şi care sunt folosite pentru a obţine participare la întreprinderi. Aceste fonduri sunt folosite şi pentru a susţine dezvoltarea burselor în ţările în curs de dezvoltare mai avansate. CFI nu se implică activ în managementul afacerilor, dar ţine un loc în Consiliul de Administraţie. În concordanţă au obiectivul de a deţine numai temporar o cotă de capital din firmele private, CFI vinde acţiunile pe care le deţine, de îndată ce firma respectivă este suficient de solidă pentru a se descurca singură. Vânzarea se face adesea cu un beneficiu pentru corporaţie. CFI caută, pe cât posibil, să vândă acţiunile pe care le deţine unor cetăţeni din ţara respectivă, susţinută astfel consolidarea sectorului privat în ţările în curs de dezvoltare.

Mandatul CFI este extinderea dezvoltării economice prin sectorul privat. Lucrând cu partenerii de afaceri, CFI investeşte în întreprinderile particulare viabile din ţările în curs de dezvoltare şi oferă împrumuturi pe termen lung, garanţii şi servicii de gestionarea a riscului şi consultanţă pentru clienţii săi. CFI investeşte în proiecte din regiuni şi sectoare deservite insuficient de investiţiile private şi găseşte modalităţi noi de a dezvolta oportunităţi promiţătoare pe pieţele considerate prea riscante de către investitorii comerciali în absenţa CFI.

5. Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investiţiilor

Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investiţiilor a fost înfiinţat în 1966, şi prezenta 134 de membri. ICSID contribuie la încurajarea investiţiilor străine oferind cadre internaţionale de conciliere şi arbitraj pentru conflicte din domeniul investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere reciprocă între state şi investitorii străini.

Multe acorduri internaţionale din domeniul investiţiilor fac apel la forurile de arbitraj ale ICSID. ICSID întreprinde şi servicii de cercetare şi publicare în domeniul legii arbitrajului şi legii investiţiilor străine.

Operaţiuni ale Grupului Băncii Mondiale

Banca Mondială oferă fonduri cu dobânzi scăzute, fără dobândă sau sub formă de subvenţii care nu au acces, sau au un acces nefavorabil la pieţele internaţionale. Banca Mondială este doar unul dintre numeroşii participanţi la furnizarea de fonduri ţărilor în curs de dezvoltare; finanţarea sa reprezintă 7% din fluxul de capital. Restul – circa 93% - constă dintr-o serie de surse, ce mai importantă fiind investiţiile din sectorul privat şi contribuţiile bilaterale, precum şi împrumuturile.

Banca Mondială oferă diferite tipuri de finanţare pentru proiectele menite să reducă sărăcia şi să faciliteze obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Acestea includ împrumuturi de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), precum şi credite şi subvenţii prin Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (IDA). Mai există şi o serie de alte mecanisme de subvenţie. Tipul de finanţare disponibil unei ţări în curs de dezvoltare este determinat de nivelul nevoilor sale.

BIRD este finanţată prin vânzarea de obligaţiuni ale Băncii Mondiale.În anul fiscal 2003, a strâns 23 miliarde dolari pe pieţele de capital.Totuşi, spre deosebire de

instituţiile financiare, Banca nu operează în scopul maximizării profitului, ci îşi foloseşte cota de solvabilitate ridicată pentru a transfera clienţilor săi, ţări în curs de dezvoltare, dobânda scăzută pe care o plăteşte ea.

Beneficiarii împrumutului BIRD sunt, în general, din ţări cu venituri medii. BIRD oferă împrumuturi în condiţii asemănătoare cu condiţiile pieţei, aceşti beneficiari au acces într-o oarecare măsură la pieţele de capital privat. Banca facilitează în esenţă , accesul la capital în volum mai mare, în condiţii mai bune pe termene mai lungi şi într-un mod mai sutenabil decât ceea ce oferă piaţa. Şaptezeci şi cinci la sută din populaţia cea mai săracă a lumii – cei care trăiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi – locuiesc în ţări care primesc împrumuturi BIRD .

Împrumuturile fără dobândă ale IDA au un termen de rambursare de 35-40 ani, cu o perioadă de graţie de 10 ani. IDA ,care oferă în mod tradiţional credite fără dobândă , a început să ofere tot

15

mai mult şi subvenţii pentru ţările cele mai sărace. În prezent, pentru a fi elegibilă pentru asistenţa IDA, o ţară trebuie să aibă un venit naţional brut pe cap de locuitor de cel mult 185 de dolari.

IDA este finanţată de o asociaţie de donatori, care se întrunesc o dată la 3 ani pentru a decide suma noilor resurse necesare pentru a finanţa viitoarele programe de împrumuturi ale IDA şi pentru a discuta politicile şi priorităţile de împrumut.

Creditele şi subvenţiile IDA formează circa un sfert din asistenţa financiară a Băncii. În afară de IDA o porţiune foarte mică din venitul Băncii este furnizat de ţările membre. 5% din fondurile BIRD provin din contribuţiile ţărilor bogate, plătite la înscrierea în Bancă.

Co-finanţarea permite Băncii Mondiale să-şi sporească resursele cu finanţări suplimentare, de multe ori fără dobândă, sau sub formă de subvenţii, în avantajul ţării beneficiare.

Mecanismele de co-finanţare şi fondurile sunt puse la dispoziţia proiectelor prin parteneriate. Co-finanţarea descrie fonduri alocate de parteneri bilaterali oficiali, parteneri multilaterali, agenţii de acordare a creditelor de expert sau surse private pentru proiecte speciale finanţate de Bancă.

În anul fiscal 2003, la finanţarea BIRD şi IDA în valoare de 19.5 miliarde de dolari s-au adăugat 4,7 miliarde de dolari proveniţi din alte surse.

Iniţiativa Ţărilor Sărace cu Datorii Mari (HIPC) lansată în 1966 de către Banca Mondială şi de Fondul Monetar Internaţional (FMI) este primul răspuns internaţional la problema poverii datoriilor. Iniţiativa a îndepărtat povara datoriilor pentru o serie de ţări, disponibilizând fonduri care să fie cheltuite pentru servicii sociale.

Banca oferă două tipuri de bază de împrumuturi: credite de investiţie în bunuri, lucrări şi servicii în sprijinul proiectelor de dezvoltare economică şi socială într-o arie largă de sectoare. Împrumuturile de ajustare oferă finanţare rapidă distribuită în sprijinul politicilor şi reformelor instituţionale. După de debitorul identifică şi pregăteşte o propunere de proiect, Banca îi examinează viabilitatea. În timpul negocierii împrumutului Banca şi debitorul cad de acord asupra obiectivelor de dezvoltare, a componentelor, a rezultatelor, indicatorilor de performanţă, planului de implementare şi a unui calendar de distribuire a fondurilor împrumutului. După aprobarea împrumutului de către bancă şi intrarea sa în vigoare, debitorul implementează proiectul sau programul conform termenilor conveniţi cu Banca.

Banca supraveghează implementarea fiecărui împrumut şi evaluarea rezultatelor acestuia. Trei sferturi din împrumuturile acordate sunt administrate de directorii pe ţări aflaţi în afara sediului central al Băncii din Washington DC. Aproape 30% din personalul Băncii se află în aproape 100 de birouri ale ţărilor din întreaga lume.

Toate împrumuturile sunt guvernate de politicile de funcţionare ale Băncii Mondiale, care au drept scop asigurarea faptului că operaţiunile finanţate de Bancă sunt stabilite din punct de vedere economic, financiar, social şi al mediului înconjurător. Folosirea fondurilor alocate pentru proiecte, mai ales pentru procurarea de bunuri şi servicii, este guvernată de proceduri fiduciare.

Politicile de protecţie contribuie la prevenirea efectelor adverse neintenţionate asupra terţelor persoane şi a mediului înconjurător. Departamentul juridic al Băncii şi al Serviciilor sale de Consultanţă privitoare la Dezvoltarea Durabilă din punct de vedere Social şi Ambiental.

Pentru a fi aprobate, toate proiectele Băncii trebuie să arate că nu sunt dăunătoare pentru populaţie sau pentru mediul înconjurător. În plus faţă de Evaluarea Mediului Înconjurător efectuată pentru toate proiectele, Banca are politici oficiale privitoare la habitaturi, controlul dăunătorilor, proprietatea culturală, dizlocare involuntară, populaţii indigene, păduri, siguranţa barajelor, proiecte legate de căile navigabile internaţionale şi proiecte în zone de conflict.

Deşi Banca Mondială este născută, în primul rând, ca organism de finanţare, unul din rolurile sale cele mai importante este oferirea de analize şi consultanţă pentru a realiza îmbunătăţiri durabile ale politicilor.

Grupul de Dezvoltare al Economiei din Bancă, condus de economistul său principal, întreprinde activitatea de cercetare care reprezintă sursa de informaţii în activitatea Băncii, în probleme generale, cum ar fi mediul înconjurător, sărăcia, comerţul şi globalizarea.

În fiecare ţară, personalul Băncii întreprinde analize economice care reprezintă baza multora dintre programele ţării respective. Această activitate economică şi de sector examinează

16

posibilităţile economice, inclusiv, de exemplu, sectoarele sale financiare sau bancare şi comerţul, sărăcia şi problemele unei reţele de protecţie socială. Analiza Băncii este disponibilă în:

Evaluarea sărăcie; Analiza cheltuielilor publice; Referate economice asupra ţărilor; Analize structurale şi sociale; Rapoarte pe sectoare; Împărtăşirea cunoştinţelor.Dezvoltarea capacităţii diverselor ţări de a menţine programele de reducere a sărăciei este o

funcţie de bază, deşi mai puţin cunoscută, a Băncii Mondiale. Cantităţi crescânde de resurse sunt dirijate către această zonă, pentru că ea sa dovedit a fi cheia unor rezultate durabile.

Cunoscut sub numele de Împărtăşirea cunoştinţelor, mare parte a acestui efect se realizează prin Institutul Băncii Mondiale (WBI), care coordonează programele de consolidare a capacităţilor şi de dezvoltare a clienţilor, personalului şi partenerilor. Acestea se desfăşoară nu numai sub formă de cursuri, ci şi de consultaţii asupra politicii, parteneriate cu instituţii de pregătire şi cercetare din lumea întreagă şi crearea şi susţinerea unor reţele de cunoştinţe legate de dezvoltarea internaţională.

WBI este sediul uneia dintre cele mai vaste reţele de învăţământ din lume.Servicii de consultanţă sunt disponibile pentru informaţii şi cunoştinţe pe diverse teme – cum

ar fi dezvoltarea durabilă din punct de vedere social şi al mediului înconjurător, sănătate, nutriţie şi populaţie, sectorul financiar, legislativ sau judiciar. În anumite cazuri, există seturi de instrumente care pot fi folosite de către cei implicaţi în dezvoltare – de exemplu, în conceperea proiectului, management şi monitorizare; cerinţe juridice, financiare şi de procurare; sexe; hrană şi nutriţie şi politici de protecţie socială în cazul dizlocărilor.

CAPITOLUL 5BANCA REGLEMENTELOR INTERNAŢIONALE (B.R.I.)

Cea mai veche dintre instituţiile financiare internaţionale este Banca Regelementelor Internaţionale (BRI). A fost fondată în 1930 prin decizia Conferinţei de la Haga care s-a ocupat de plata reparaţiilor de război germane după primul război mondial în cadrul Planului Young. Principalele ţări implicate în război au căzut de acord cu guvernul Elveţiei neutre să fondeze o bancă la Basel la care să fie membre numai bănci centrale şi care să aibă imunitate efectivă în raport cu legile naţionale ale statelor membre. BRI urma să răspundă de reglementarea reparaţiilor de război germane, de unde şi denumirea de reglemente din numele instituţiei.

Scopul principal al băncii a fost să promoveze cooperarea dintre băncile centrale. Ca bancă centrală a băncilor centrale, la care puteau să participe şi ţări neimplicate în primul război mondial, viitorul BRI era asigurat chiar când plata reparaţiilor va fi întreruptă de Germania.

BRI urma să joace un rol important în restabilirea cursului normal de plăţi în Europa postbelică. Când dolarul american a fost supus unei presiuni descrescânde, tendinţă care va duce în cele din urmă la prăbuşirea sistemului ratei fixe de schimb - BRI a organizat linii reciproce de credit (cunoscute sub denumirea de swap arrangements - aranjamente de schimb) între băncile centrale, acestea au putut fi folosite pentru a sprijini ratele de schimb şi preţul aurului.

BRI este o companie pe acţiuni cu răspundere limitată, ai cărei treizeci şi trei de acţionari cuprind aproape toate băncile europene centrale, precm şi băncile centrale ale Australiei, Canadei şi Africii de Sud. BRI este, astfel, una dintre puţinele instituţii financiare internaţionale în care sunt reprezentate de mult timp multe ţări est-europene. Unele bănci centrale, inclusiv Rezervele Federale ale SUA au vândut din acţiunile lor iniţiale la BRI, băncilor comerciale, astfel încât aproximativ 15 % din acţiuni sunt deţinute de acţionari particulari, în principal din Europa. Motivul l-a constituit aversiunea larg răspândită de a participa la organisme internaţionale în acea vreme. Totuşi, prevederile stipulează că drepturile de vot sunt păstrate de banca centrală care a deţinut iniţial acţiunile.

17

Banca este condusă de un Comitet de directori care cuprinde în mod curent şaptesprezece membri din ţările G 10. Ca fondatori Belgia. Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit au câte două locuri fiecare, dintre care unul este ocupat ex officio de guvernatorul în funcţie al băncii centrale. Sunt aleşi de asemenea trei guvernatori de bănci centrale din alte ţări membre tradiţional aceştia sunt guvernatorii băncilor din Olanda, Suedia şi Elveţia. Din 1994, două locuri au fost ocupate de Statele Unite - preşedintele Rezervelor Federale şi preşedintele Băncii Federale de Rezerve din New York - şi două de Japonia şi Canada. Aceasta înseamnă că managementul BRI şi-a pierdut caracterul european din trecut.

Principalele departamente ale BRI sunt: departamentul monetar şi economic (au specialişti de înaltă valoare unde este analizată situaţia monetară internaţională) şi departamentul bancar care realizează tranzacţiile financiare de piaţă.

BRI a fost înfiinţată ca o bancă a băncilor centrale şi în multe privinţe funcţionează ca o bancă comercială. Băncile centrale depozitează o parte a rezervelor lor de monedă oficială la BRI, care le reinvesteşte pe piaţa eurodevizelor sau pe pieţele naţionale. Pentru cele aproximativ nouăzeci de bănci centrale care au depozite la BRI - totalizând aproape 10% din rezervele valutare mondiale, peste 100 de miliarde de dolari - avantajul unei bonităţi ridicate şi discreţia totală ce caracterizează BRI cântăreşte cu mult mai mult decât diferenţa mică de dobândă între investiţiile pe piaţă şi depozitele la BRI. BRI asigură un manageriat flexibil al resurselor încredinţate, care pot fi în consecinţă mobilizate rapid. Deoarece BRI nu face publicitate tranzacţiilor sale, dispoziţiile băncilor centrale rămân anonime şi aceasta poate oferi avantaje în momente de tensiune ale ratei de schimb.

Funcţia îndeplinită de BRI este consacrată structurii financiare, iclude de asemenea furnizarea de credite băncilor centrale care nu dispun de lichidităţi. Aceasta este o consecinţă directă a celei mai importante funcţii a BRI şi anume promovarea cooperării între băncile centrale. Această cooperare este în întregime voluntară, nu există un transfer oficial de autoritate către BRI.

BRI elaborează numeroase statistici pentru băncile centrale, îndeosebi asupra pieţelor internaţionale de capital şi de credit. A alcătuit cea mai mare bază de date statistice din lume. Pe baza analizelor acestor date, facilitată de faptul că BRI însuşi este un operator iportant de piaţă, BRI întocmeşte rapoarte cu privire la tendinţele semnificative şi indică deficienţele şi perturbaţiile potenţiale. Aceste rapoarte, dintre care multe sunt publicate, sunt discutate de Comitetul Permanent al Eurodevizelor, cuprinzând experţi ai Grupului celor Zece.

Comitetul Permanent al Eurodevizelor discută implicaţiile politicii macroeconomice ale evoluţiilor din activitatea bancară internaţională şi de pe pieţele internaţionale de capital.

Obiectivele Băncii sunt: să promoveze cooperarea băncilor centrale şi să asigure posibilităţi suplimentare operaţiunilor financiare internaţionale; să acţioneze ca mandatar sau agent în privinţa reglementărilor financiare internaţionale ce i-au fosrt încredinţate prin acorduri între părţile interesate.

Extinderea enormă a împrumuturilor internaţionale în anii 70 a atras atenţia asupra creşterii vulnerabilităţii băncilor la şocuri internaţionale. În 1974 autorităţile de monitorizare bancară ale Grupului celor zece - în cele mai multe cazuri băncile centrale - au înfiinţat Comitetul de la Basel pentru supravegherea autorităţilor bancare, având ca scop compararea şi, dacă este posibil, armonizarea regulilor naţionale de supraveghere în vederea stablirii unor acorduri clare menite să menţină încrederea în sistemul bancar. Unul din rezultatele acestor consultări este Concordatul de la Basel, convenit în 1975 şi devenit mai stringent în 1983, definind răspunderea pentru supravegherea sucursalelor străine ale băncilor. Din 1984 s-a realizat o examinare anuală a provizionului constituit de băncile comerciale ale Grupului celor Zece pentru riscul suveran al împrumuturilor către ţările debitoare.

Ca instituţie financiară cu orientare europeană, BRI asigură multiple servicii pentru băncile centrale ale Grupului celor Zece şi ale Uniunii Europene. Aceasta se reflectă cel mai bine în cea de-a doua ipostază a ei - nu este numai o bancă propriu-zisă ci şi o instituţie prestatoare de servicii pentru băncile centrale cu funcţii de administrator (depozitar) sau de agent. Din 1986, BRI a organizat decontarea (clearing) tranzacţiilor private ECU de către băncile comerciale. Făcând acest

18

lucru ea trebuie să evite să dea impresia că decontarea este garantată de băncile centrale. Ca urmare, lipsurile temporare de lichidităţi trebuie înlocuite de băncile comerciale participante prin sistemul de clearing. În cadrul sistemului de clearing sunt patruzeci şi cinci de bănci comerciale, organizate în Asociaţia Bancară ECU.

O funcţie importantă a BRI este organizarea de credite de sprijin pentru băncile centrale. Deoarece resursele BRI constau aproape exclusiv din depozite voluntare de aur şi rezerve valutare care pot fi mobilizate rapid, facilităţile de împrumut ale BRI sunt restrânse şi numai pentru situaţii excepţionale. Forma creditului poate varia de la un caz la altul.

De la constituirea ei, BRI a oferit avansuri financiare băncilor centrale, folosite de acestea pentru stabilizarea monedei lor sau pentru finanţarea unor deficite temporare ale balanţei de plăţi. Aceste avansuri sunt deseori asigurate cu aur. În cazul unor sume mari, împrumutul este deseori cofinanţat de BRI împreună cu o serie de bănci centrale. În principiu, acesta ia forma sprijinului de lichidităţi şi împrumuturile despre care în general nu se face publicitate, sunt ca atare pe termen scurt.

O dată cu izbucnirea crizei datoriilor din 1982, când un număr mare de ţări în curs de dezvoltare n-au mai fost în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile de rambursare şi de plată a dobânzilor la împrumuturi, rolul Fondului Monetar Internaţional în asigurarea sprijinului temporar pentru balanţa de plăţi a crescut enorm. Sub asuspiciile BRI, băncile centrale ale unor ţări creditoare au aranjat un număr de facilităţi de credit pentru FMI care au furnizat Fondului resurse financiare suplimentare pentru sprijinirea politicii sale tot mai extinse de împrumut.

O formă specială de împrumut care a jucat un rol important din 1982 încoace este acordarea de împrumuturi de compensare (pe termen scurt), organizată de BRI în funcţie de disponibilitatea împrumuturilor FMI şi/sau ale Băncii Mondiale.

Capitalul autorizat al BRI este de 1,5 miliarde franci aur, divizat în 600.000 de acţiuni. Peste două treimi din acestea au fost emise şi 25 % plătite complet. Acţiunile neemise încă ar putea fi plasate la băncile centrale în cazul în care BRI s-ar decide să-şi extindă grupul de acţionari. Bilanţurile financiare ale BRI sunt exprimate în franci aur, una dintre valutele artificiale.

Celelalte valute sunt convertite în franci aur la paritatea lor de piaţă cu dolarul SUA. Totuşi, în afacerile curente BRI nu foloseşte francul aur. BRI poate tranzacţiona pe cont propiru sau în numele băncilor centrale în aur. titluri de valoare pe termen scurt, obligaţiuni, şi aşa mai departe şi poate lua împrumuturi de la băncile centrale sau să le acorde împrumuturi (dar nu guvernelor). BRI acceptă, de asemenea, depozite de rezerve valutare ale băncilor centrale pe care le reinvesteşte pe piaţă. Tranzacţiile BRI pe pieţele monetare şi de capital naţional nu trebuie să fie în conflict cu politica monetară din ţările respective şi în consecinţă băncilor centrale trebuie să li se ofere ocazia să-şi exprime orice obiecţie. BRI poate face tranzacţii cu bănci comerciale şi alte instituţii internaţionale.

Structura financiară a BRI se caracterizează printr-un grad înalt de lichidităţi . Băncile centrale care îşi depozitează o parte a rezervelor de aur şi valuta la BRI trebuie să fie sigure că în caz de nevoie, depozitele lor pot fi disponibilizate imediat la cerere. Bilanţul arată că majoritatea pasivului BRI, este pe termen scurt şi că investiţiile BRI sunt în mod corespunzător foarte lichide. Tranzacţiile BRI produc un profit, parţial datorită existenţei unor marje mici de dobândă, aşa că BRI nu are nevoie de ajutor financiar. Ca urmare, BRI are o poziţie unică şi foarte independentă printre instituţiile financiare internaţionale.

CAPITOLUL 6SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ŞI UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Procesul de formare a Uniunii Economice şi Monetare, lansat la 1 iulie 1990, s-a soldat în 2002 cu finalizarea formării zonei euro. Scenariul creării propriu-zise a zonei euro a fost definit la Madrid în decembrie 1995 de către Consiliul European. Acest scenariu a prevăzut trei etape, şi anume:

19

Etapa lansării procesului de creare a zonei euro, la începutul anului 1998, cu o durată de un an;

Etapa demarării efective a Uniunii Economice şi Monetare, de la 01.01.1999, cu o durată de trei ani;

Etapa generalizării monedei unice de la 01.01.2001, cu o durată de maximum 6 luni.Prima etapă de lansare a procesului de constituire a zonei euro a fost precedată de o serie de

activităţi pregătitoare de către Comisie, Institutul Monetar European (IME), precursor al BCE şi Consiliul Comunităţii, elaborându-se acte normative privind BCE şi Sistemul European al Băncilor Centrale (SBCE), precum şi introducerea monedei unice. De asemenea, s-a definit de către IME cadrul reglementar, organizatoric şi logistic, destinat să permită îndeplinirea de către BCE şi SEBC a atribuţiilor lor privind trecerea la moneda unică.

Totodată, statele membre ale Uniunii Europene au procedat la armonizarea legislaţiei lor naţionale cu procedurile privind Uniunea Economică şi Monetară, inclusiv relative la BCE şi SEBC.

Obiectivul principal al SEBC compus din BCE, cu sediul la Frankfurt, şi băncile centrale ale statelor membre ale UE, este de a menţine stabilitatea preţurilor. Fără a prejudicia acest obiectiv, SEBC sprijină politicile macroeconomice generale în Comunitate, spre a contribui la atingerea obiectivelor UE. SEBC acţionează conform principiului unei economii de piaţă deschise, unde concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficace a resurselor şi respectând principiile preţurilor stabile, finanţelor publice şi condiţiilor monetare sănătoase şi a balanţei de plăţi stabile.

Atribuţiile fundamentale ale SEBC sunt următoarele: Să definească şi să pună politica monetară a Comunităţii; Să concure la reglementarea operaţiunilor de schimb valutar; Să deţină şi să gestioneze rezervele valutare oficiale ale statelor membre; Să promoveze buna funcţionare a sistemelor de plăţi.BCE şi băncile centrale naţionale beneficiază de independenţă. Instituţiile şi organele

comunitare, precum şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte independenţa lor. Această independenţă este asigurată şi prin durata mandatelor conducerii SEBC, care depăşeşte, de regulă, durata unui ciclu electoral, precum şi independenţa financiară a SEBC (bugetul acestuia nu este aprobat de alte organe, grila de salarii este proprie, conturile sunt verificate de persoane externe şi independente, agreate de Consiliu).

SEBC este condus de către organele de decizie ale BCE (Consiliul guvernatorilor şi Consiliul executiv).

Consiliul executiv al BCE este compus dintr-un preşedinte, numit pe o perioadă de opt ani, un vice preşedinte numit pentru o perioadă de patru ani şi patru alţi membri, numiţi pe perioade variabile între 5 şi 8 ani. Consiliul executiv nu poate fi revocat de către Consiliul UE, dar mandatul componenţilor Consiliului executiv nu este reînoibil. Fiecare membru al acestui Consiliu dispune de un vot, iar deciziile se adoptă cu majoritate simplă. Consiliul guvernatorilor BCE este compus din Consiliul executiv şi guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor participante la Uniunea Monetară. Fiecare membru al Consiliului guvernatorilor dispune de un vot, iar cele mai multe decizii sunt luate cu majoritate simplă. În ceea ce priveşte deciziile privind mărirea capitalului BCE sau constituirea de rezerve, numai guvernatorii băncilor centrale participă la vot, potrivit unui sistem de majoritate ponderată în raport de partea fiecărei ţări la capitalul BCE.

Consiliul guvernatorilor defineşte orientările politicii monetare, iar Consiliul executiv pune în aplicare politica monetară, conform orientărilor stabilite de Consiliul guvernatorilor. BCE are personalitate juridică şi dispune de un capital subscris de către băncile centrale ale statelor participante la Uniunea Monetară.

Fără a prejudicia independenţa SEBC, se prevăd diferite forme de colaborare între instanţele politice şi monetare comunitare (preşedintele Consiliului şi un membru al Comisiei pot participa, fără drept de vot, la reuniunile Consiliului guvernatorilor BCE; preşedintele Consiliului poate supune o moţiune la deliberările Consiliului guvernatorilor BCE; preşedintele BCE este invitat să participe la reuniunile Consiliului, atunci când acesta dezbate probleme relative la obiectivele şi

20

atribuţiile BCE; Parlamentul european poate organiza o dezbatere generală privind raportul anual de activitate al SEBC şi asupra politicii monetare a anului precedent şi în curs; preşedintele BCE şi alţi membri ai Consiliului executiv pot, la cererea Parlamentului european sau din propria lor iniţiativă să fie auditaţi de comisiile competente ale Parlamentului european).

Independenţa SEBC este justificatã prin postulatul cã autoritãţile monetare independente sunt mai bine plasate decât instanţele politice pentru a lupta împotriva inflaţiei şi pentru asigurarea stabilitãţii preţurilor.

Reglementarea CE nr.1103/97 a Consiliului din 17 iunie 1997 a înlocuit, începând de la 1 ianuarie 1999, ecu care era unitatea de cont a UE, stabilitã printr-un coº al monedelor ţãrilor membre, cu euro, la o ratã de un euro pentru un ecu. Aceastã reglementare precizeazã cã instaurarea euro nu constituie un eveniment care ar fi de naturã sã punã sub semnul întrebãrii continuitatea contractelor. Pãrţile contractante nu pot invoca trecerea de la moneda unicã pentru a obţine rezilierea unui contract. Dupã 1 ianuarie 2002, contractele exprimate în unitãţi monetare naţionale se executã în unitãţi euro, conversiunea fãcându-se la rata oficialã.

Tratatul privind Comunitatea Europeanã a definit patru criterii de convergenţã, care trebuie satisfãcute pentru ca o ţarã sã adopte moneda comunã (aºa numitele criterii de la Maastricht), ºi anume:

1. Criteriul de stabilitate a preţurilor, ceea ce semnificã cã un stat membru are o stabilitate durabilã a preţurilor şi o ratã medie a inflaţiei, care în cursul unei perioade de un an, înainte de examinare, nu o depãºeºte cu mai mult de 1,5% pentru cea a celor trei state membre având performanţele cele mai bune în materie de preţuri (inflaţia se calculeazã pe baza mediei indicelui preţurilor la consum, ţinând seama de diferenţele în definiţiile naţionale).

2. Criteriul situaţiei finanţelor publice , ceea ce presupune cã un stat membru nu face obiectul, în momentul examinãrii, a unei decizii a Consiliului privind existenţa unui deficit excesiv în statul respectiv. Se considerã deficit excesiv, dacã deficitul public prevãzut sau efectiv depãºeºte 3% din PIB la preţurile pieţei şi datoria publicã este mai mare de 6 % din PIB, la preţurile pieţei. Articolul 104 al Tratatului privind Comunitatea Economică Europeană permite însă o oarecare marjă de manevră: se permit deficite mai mari de 3% din PIB, dacă acestea scad în mod substanţial şi constant şi ating un nivel apropiat de valoarea de referinţã sau dacã depãºirea valorii de referinţã este excepţionalã ºi temporarã; de asemenea, se permite o datorie guvernamentală mai mare de 60% din PIB, dacă această datorie se diminuează suficient şi să se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător.

3. Criteriul participării la mecanismul de schimb valutar al sistemului monetar european, ceea ce înseamnă că un stat membru a respectat marjele de fluctuaţie, prevăzute de mecanismul de schimb valutar al sistemului monetar european, fără a cunoaşte tensiuni grave, în cursul a cel puţin doi ani precedând examinarea. (În speţă statul membru nu a devalorizat din proprie iniţiativă, rata centrală bilaterală a monedei sale în raport cu moneda altui stat membru, în cursul aceleiaşi perioade).

4. Criteriul de convergenţă a ratei dobânzilor în cursul unei perioade de un an precedând examinarea ceea ce înseamnă ca un stat membru a avut o rată medie nominală a dobânzii pe termen lung, care nu a depăşit cu peste 2% pe cea a celor trei state membre având cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor. (ratele dobânzilor sunt calculate pe baza obligaţiilor de stat pe termen lung sau a titlurilor comparabile, ţinând seama de diferenţele în definiţiile naţionale).

Tratatul privind Comunitatea Europeană nu comportă alături de criteriile de convergenţă monetară şi financiară, sus-menţionate, şi criterii de convergenţă reală, cum ar fi rata şomajului sau rata de creştere economică. Criterii de convergenţă de la Maastricht au favorizat adoptarea de politici de austeritate, acordând prioritate luptei contra inflaţiei, precum şi reducerii deficitelor publice şi interzicând devalorizările competitive.

În vederea menţinerii unor finanţe publice sănătoase, ca un mijloc de consolidare a condiţiilor propice pentru stabilitatea preţurilor şi o creştere puternică şi durabilă, Consiliul european a adoptat un „Pact de stabilitate şi creştere “.

21

În cazul în care se constată că o ţară membră s-a abătut sensibil de la program, ceea ce pune în pericol situaţia bugetului ei, Consiliul adresează o recomandare statului membru respectiv, în vederea adoptării de către acesta a măsurilor corective necesare. În situaţia în care un stat membru persistă în a nu da curs recomandărilor Consiliului vizând eliminarea unui eventual deficit excesiv sau a pericolului producerii unui astfel de deficit, acest stat poate face obiectul unor sancţiuni din partea Consiliului, inclusiv sub forma unor amenzi. Potrivit „Pactului de stabilitate şi crestere “, regula care limitează deficitul administraţiilor publice la 3% din PIB trebuie să fie respectată şi după intrarea în Uniunea Monetară. Pactul precizează condiţiile în care poate fi depăşit acest prag: o recesiune puternică de 2% sau mai mult permite depăşirea pragului, iar o recesiune slabă mai mică de 0,75% nu autorizează depăşirile, între aceste două limite Consiliul apreciază, dacă o ţară poate depăşi pragul de 3%.

Trecerea la moneda unică a necesitat o întărire a supravegherii şi a coordonării de către Comunitate a politicilor economice ale statelor membre ale zonei euro, întrucât aceste politici influenţează situaţia monetară din această zonă. În acest proces sunt implicate şi ţările membre UE neparticipante la zona euro, dat fiind interdependenţa economică şi monetară puternică între cele două categorii de state membre ale UE. În acest context s-a adoptat Rezoluţia Consiliului European din 13 decembrie 1997 privind coordonarea politicilor economice în cursul celei de-a treia faze a Uniunii Economice şi Monetare.

Rezoluţia prevede, în esenţă, următoarele: Examinarea evoluţiilor şi politicilor economice la nivel naţional, care sunt de natură să

influenţeze situaţia monetară şi financiară din ansamblul zonei euro sau afectează buna funcţionare a pieţei interne (evoluţia macroeconomică în statele membre, politicile bugetare şi structurale ale acestor state, tendinţele privind costurile şi preţurile, etc.);

Stabilirea marilor orientări ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Comunităţii, ca instrumente eficace în serviciul unei convergenţe sporite între statele membre;

Asigurarea conformităţii politicilor economice naţionale cu marile orientări stabilite ale politicilor economice şi cu buna funcţionare a Uniunii Economice şi Monetare;

Adresarea de către Comisie de recomandări statelor a căror politică economică nu este conformă cu marile orientări economice, state care trebuie să ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a da curs recomandărilor Consiliului.

În prima etapă de lansare a procesului de creare a zonei euro, s-a stabilit lista statelor membre care au îndeplinit condiţiile necesare pentru adoptarea monedei unice. Aceste condiţii se referă la compatibilitatea legislaţiei naţionale cu sistemul european al băncilor centrale şi satisfacerea celor patru criterii de convergenţă. Potrivit Deciziei Consiliului din 3 mai 1998, au îndeplinit condiţiile pentru adoptarea euro la 1 ianuarie 1999 următoarele 11 state: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda. În acelaşi timp, Grecia şi Suedia nu îndeplineau la data respectivă aceste condiţii, făcând obiectul unei derogări, conform art.122 al Tratatului privind Comunitatea europeană, iar Marea Britanie şi Danemarca au declarat că nu participă deocamdată la zona euro. Grecia a îndeplinit ulterior condiţiile necesare, aderând la zona euro la 1 ianuarie 2001.

Menţionăm că statele membre ale UE, care au adoptat euro la 1 ianuarie 1999 au avut o rată medie a inflaţiei între 1,1% şi 1,8% şi o rată a dobânzii pe termen lung între 5,5% şi 6,7%, adică inferioare valorilor de referinţă. Aceste state nu au făcut obiectul unei decizii a Consiliului constatând existenţa unui deficit public excesiv şi au participat la mecanismul de schimb valutar în cursul celor doi ani precedenţi, fără ca moneda lor să cunoască tensiuni grave şi fără să devalorizeze, din proprie iniţiativă, moneda lor în raport cu moneda celorlalte state membre.

Comunitatea a stabilit mecanismul european al cursului de schimb valutar pentru faza a treia de punere în aplicare a Uniunii Economice şi Monetare, în vederea asigurării stabilităţii durabile a acestui curs, ceea ce impune implementarea de politici monetare şi riguroase, orientate spre stabilitatea preţurilor şi politici bugetare şi structurale sănătoase. Rezoluţia Consiliului European privind stabilirea unui mecanism al cursului de schimb pentru etapa a treia privind Uniunea

22

Economică şi Monetară, care a început la 1 ianuarie 1999 (Amsterdam, 16 iunie 1997), a legat de euro monedele statelor membre care nu au participat la zona euro.

Acordul din 1 septembrie 1998 între BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre neparticipante la zona euro a fixat modalităţile de funcţionare a mecanismului cursului de schimb pentru etapa a treia a Uniunii Economice şi Monetare, denumit MCE II (în franceză) sau (ERM II, în engleză), care a înlocuit Sistemul Monetar European existent. MCE II vizează evitarea compromiterii pieţei unice prin dezalinierea ratelor de schimb reale sau prin fluctuaţii excesive ale ratelor de schimb nominale între euro şi alte monede ale UE, ceea ce ar perturba fluxurile comerciale între statele membre. Acest mecanism al cursului de schimb orientează politica statelor neparticipante la zona euro spre stabilitate, sprijinind astfel eforturile lor pentru adoptarea euro.

Principalele caracteristici ale MCE II sunt următoarele: Participarea la MCE II este facultativă pentru statele membre care nu aparţin de zona euro,

dar totuşi se aşteaptă ca aceste state să participe la acest mecanism; Un curs pivot în raport cu euro se stabileşte pentru fiecare stat membru neparticipant la zona

euro, dar participant la MCE II; Marja standard de fluctuaţie faţă de cursul pivot este de +/-15%; Intervenţia pentru nerespectarea marjei de fluctuaţie se face, în principiu, în mod automat şi

nelimitat, cu finanţare pe termen scurt; totuşi BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre neparticipante la zona euro, pot să suspende intervenţia, dacă acesta ar fi contrară obiectivului de menţinere a stabilităţii preţurilor, ţinând însă seama de imperativul asigurării credibilităţii MCE II;

Cooperarea în materie de politică a cursului de schimb poate fi încă întărită, de exemplu, prevăzând posibilitatea unei legături de schimb mai strânse între euro şi alte monede participante la MCE II, în măsura în care acest lucru apare oportun cu progresele realizate în materie de convergenţă;

BCE şi băncile centrale naţionale, care nu aparţin de zona euro pot decide să procedeze la intervenţii intramarginale coordonate, în paralel cu alte măsuri corespunzătoare, inclusiv prin utilizarea suplă a ratelor dobânzii de către băncile centrale naţionale, neparticipante la zona euro;

Acordul din 1 septembrie 1998 nu exclude stabilirea pe o bază bilaterală de marje suplimentare de fluctuaţie şi încheierea de acorduri în materie de intervenţie între statele membre care nu aparţin de zona euro.

Potrivit prevederilor la 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda unică a celor 12 ţări care au adoptat-o. În perioada 1999-2001 a intervenit o fază tranzitorie, în cursul căreia coexistau euro şi unităţile monetare naţionale. În cursul acestei perioade, euro era numai o monedă scriptică, întrucât încă nu erau disponibile bancnotele şi monezile în euro. În cadrul fazei tranzitorii, agenţii economici au putut utiliza euro, fără a fi obligaţi să facă acest lucru. De asemenea, folosirea euro în operaţiile administraţiilor publice nu era obligatorie. Euro putea fi folosit pentru plăţile prin cec sau pentru transferuri monetare. Începând de la 1 ianuarie 1999, noile titluri negociabile ale datoriei publice au fost emise în euro.

De la 1 ianuarie 2002, s-a trecut la generalizarea utilizării monedei unice în ţările participante la zona euro de la această dată, bancnotele şi monezile metalice în euro au devenit disponibile la bănci, birouri poştale, comercianţi. Conturile bancare în monedele naţionale din zona euro au fost convertite automat fără comision în conturi în euro. Până, cel mai târziu 28 februarie 2002, fostele monede naţionale au putut fi folosite în ţările din zona euro pentru plăţi în numerar.

CAPITOLUL 7INSTITUTUL MONETAR EUROPEAN ŞI BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Analizând în mod cronologic datele, se constată că în 1964 a fost constituit Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale ai Comunităţii Europene. Acesta avea să devină Agenţia centrală pentru coordonarea politicii monetare din Comunitatea Europeană. Ca rezultat al poziţiei speciale instituţionale a băncilor centrale în sistemul naţional, unele bucurându-se de un înalt grad de autonomie, acest comitet a fost un membru independent al organismelor CE. Pentru a evidenţia

23

poziţia lor specială, reuniunile lunare s-au ţinut la BRI, la Basel, Elveţia, pe teren neutru, dar foarte aproape de Germania şi Franţa. O consideraţie şi mai importantă a fost faptul că guvernatorii băncilor centrale se reuneau oricum la Basel în fiecare lună pentru întâlnirile obişnuite ale BRI şi ale G10. Astfel, orientările politicii monetare convenite pentru Europa puteau fi discutate cu americanii şi japonezii; această coordonare a fost crucială în lumina independenţei pieţelor internaţionale monetare şi de valută forte.

Când prima etapă a Uniunii Economice şi Monetare a început la 1 iulie 1990, momentul liberalizării circulaţiei capitalului, în cele mai multe state membre, poziţia Comitetului s-a întărit. Printre altele, i s-a încredinţat mandatul de a sfătui guvernele sau Consiliul de Miniştri, atrăgându-le atenţia la tendinţele în curs, într-un climat de mobilitate crescândă a capitalurilor, care ar putea periclita stabilitatea monetară din Europa.

Odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht s-a decis instituţionalizarea şi mai accentuată a cooperării monetare, prin constituirea Institutului Monetar European care este amplasat în centrul financiar din Frankfurt, în Turnul Euro. De la începutul celei de-a doua etape a Uniunii Economice şi Monetare la 1 ianuarie 1994, Institutul a pregătit condiţiile pentru constituirea Băncii Centrale Europene preconizate, preluând în acelaşi timp funcţiile Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale. De asemenea, s-au făcut pregătiri pentru cele trei aranjamente ale ultimei etape a Uniunii Economice şi Monetare, care implica ceva mai mult timp şi includea stabilirea unei noi bancnote EURO şi instituirea unei reţele europene integrate de plăţi.

Organul de decizie al Institutului Monetar European (IME/EMI) este Consiliul, format din guvernatorii băncilor centrale ai CE. Consiliul este prezidat de preşedintele IME care nu provine de la băncile centrale naţionale. Unul dintre guvernatorii băncilor centrale naţionale acţionează ca vicepreşedinte al IME. Consiliul IME se întruneşte de cel puţin zece ori pe an. Fiecare membru al Consiliului are un vot, aşa că, în teorie, guvernatorul lui Bundesbank are acelaşi vot ca şi guvernatorul Băncii Naţionale a Finlandei sau Greciei. Acest sistem de "un om, un vot" nu se va aplica şi la Banca Centrală Europeană. Cele mai multe decizii se iau prin consens, deşi în general o majoritate de voturi este suficientă. IME elaborează un raport anual care se trimite Consiliului de Miniştri, Parlamentului European şi Comisiei. Parlamentul European poate cere Preşedintelui IME să prezinte poziţia acestuia în comitete.

Organizarea IME se structurează în jurul unui departament economic bine echipat şi a unui secretariat general, care răspund împreună de pregătirea sistemului european de bănci centrale. Acest sistem,constituit din Banca Centrală Europeană şi celelalte bănci centrale participante, a reuşit în ultima etapă a Uniunii Economice şi Monetare să conducă la politica monetară unică şi să realizeze moneda europeană unică.

Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992 defineşte funcţiile Institutului Monetar European, astfel:

să întărească cooperarea între băncile centrale naţionale; să asigure coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării

stabilităţii preţurilor; să monitorizeze funcţionarea Sistemului Monetar European ; să organizeze consultări referitor la probleme de competenţa băncilor centrale naţionale şi de

natură să afecteze stabilitatea instituţiilor financiare şi a pieţelor; să preia funcţiile Fondului European de Cooperare Monetară; să faciliteze folosirea ECU şi să supravegheze dezvoltarea sa. IME va trebui să specifice cadrul sistemului european al băncilor centrale; proiectul a fost

gata la 31 decembrie 1996 când IME a trebuit: să pregătească instrumentele şi procedurile necesare îndeplinirii politicii monetare unice în

etapa a treia; să promoveze armonizarea, dacă este necesară, a regulilor şi practicilor ce guvernează

strângerea, prelucrarea şi distribuirea statisticilor în funcţie de domeniul de competenţă; să pregătească regulile de funcţionare care să fie preluate de băncile centrale naţionale în

cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale;

24

să promoveze eficienţa plăţilor peste frontiere; să supravegheze pregătirile tehnice pentru bancnotele EURO. Cooperarea între băncile centrale este promovată prin consultări regulate în cadrul IME. Ca

parte a aşa-numitului exerciţiu ex ante se realizează de regulă în fiecare toamnă o analiză cu privire la obiectivele politicii monetare pentru anul următor.

Analiza permite băncilor centrale să-şi pună de acord obiectivele astfel încât să fie reciproc compatibile, deşi îşi menţin răspunderea finală în privinţa politicii monetare interne. După prima jumătate a anului, printr-un exerciţiu ex-post de supraveghere sunt examinate evoluţiile politicii monetare pentru că acestea sunt în conformitate cu obiectivele stabilite.

Institutul Monetar European, în conformitate cu Tratatul de la Maastricht a fost succedat de Banca Centrală Europeană la începutul celei de-a treia şi ultime etape a Uniunii Economice şi Monetare. Această etapă a început la 1 ianuarie 1997, cu majoritatea statelor membre care să realizeze condiţiile preconizate.

Etapa finală a început la 1 ianuarie 1999: au participat statele membre care s-au încadrat potrivit criteriilor de convergenţă; lansarea unui grup conducător nu a mai putut fi împiedicată de statele membre care nu se încadrează criteriilor stabilite. Astfel, Tratatul a prevăzut explicit posibilitatea unei Europe cu "viteze multiple", prin care grupul conducător să preia obligaţii multilaterale suplimentare, în timp ce celelalte state membre să se alăture mai târziu.

Banca Centrală Europeană este instituţia care a înlocuit Institutul Monetar European. Este o instituţie independentă atât faţă de guvernele statelor participante la UM, cât şi faţă de organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmărind exclusiv atingerea obiectivelor sale aşa cum acestea au fost formulate prin statut.

Capitalul social al băncii centrale europene este de 5 milioane Euro. Acest capital s-a format prin contribuţia băncilor centrale ale celor 11 ţări membre precum si a cotelor părţi subscrise de către băncile centrale ale unor ţări nememhre. Calculul acestor contribuţii s-a făcut in funcţie de PIB si mărimea populaţiei şi urmează a fi plătit în întregime.

Stabilitatea preţurilor este obiectivul principal al BCE, aşa cum a fost acesta stabilit prin statut, si se defineşte ca o creştere anuală a Indicelui Armonizat al Preţurilor de Consum (HICP) pentru zona euro de sub 2% pe termen mediu . O asemenea formulare nu exclude oscilaţii ale preţurilor pe termen scurt, dar cu o încadrare în tendinţa de stabilitate prevazută.

La mijlocul anului 1998, au fost nominalizate statele care îndeplinesc condiţiile de participare la viitoarea uniune monetară, ţinându-se seama atât de gradul îndeplinirii criteriilor economice prevăzute, cât şi de opţiunea acestora privind participarea sau neparticiparea la Uniunea Monetară. Ţările care au fost selectate pentru uniunea monetară sunt: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Spania, Portugalia. Din 15 state ale UE, patru nu au fost incluse pe lista iniţială fie deoarece au optat pentru a nu participa la uniunea monetară (Danemarca, Suedia, Regatul Unit), fie deoarece nu îndeplineau condiţiile privind performanţa economiei (Grecia). De la 1 ian. 2001, Grecia a intrat în uniunea monetară.

Banca Centrală Europeană (BCE) reprezintă o instituţie singulară şi complexă.a) Singulară deoarece nici o altă bancă centrală modernă nu a mai fost creată prin voinţa

politică a 15 state dezvoltate în cadrul unui tratat;b) Complexă datorită faptului că reprezintă vârful sistemului European al Băncilor Centrale

(SEBC), care influenţează băncile centrale naţionale.Banca Centrală Europeană trebuie analizată prin prisma a două caracteristici de bază: este o

bancă centrală şi o instituţie supranaţională. Este bancă centrală deoarece: administrează începând cu 1 ianuarie 1999 sistemul monetar în euro; joacă un rol important în conducerea politicilor economice; se poate implica în menţinerea stabilităţii preţurilor şi a resurselor umane.Instutuţie supranaţională pentru că: organizează relaţiile monetare între mai multe ţări cum a făcut şi Sistemul Monetar

European (SME) lansat in 1979 şi care a supravieţuit până la apariţia euro. este banca centrală a 11 state din Uniunea Europeană

25

este instanţă federală în UE.BCE pune bazele unei cooperări economice şi monetare între statele membre şi reprezintă o

etapă spre o integrare politică.Sistemul European al Băncii Centrale este format din:- Banca Centrală Europeană (BCE)- Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre Uniunii Europene chiar dacă

aparţin sau nu zonei euro.S-au creat astfel două zone:a) Eurosistemul care cuprinde statele în care circulă euro ;b) SEBC ce cuprinde Eurosistemul şi se extinde pe teritoriul acestuia.Principii generale de fucţionare :a) Federalismul reprezintă sistemul SEBC şi este un sistem de tip federal unde deciziile sunt

luate în mod colegial şl central în cadrul Băncii Centrale Europene;b) Independenţa; de aici rezultă că SEBC este independent faţă de puterea politică şi anume:- Independenţa instituţională care interzice acceptarea de in- strucţiuni ce nu aparţin sferei

SEBC- Independenţa personală ce decurge din statutul decidenţilor;- Independenţa funcţională de unde rezultă obligaţia de a stăpâni inflaţia;- Independenţa financiară provine din capitalul şi din resursele proprii ale SEBC-ului.c) Obiectivul de stabilitate a preţurilor;d) Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiţie a competenţelor între Uniunea

Europeană şi statele membre;e) Transparenţa ce arată independenţa Sistemului European al Băncii Centrale îi conferă o

obligaţie de transparenţă vis-a-vis de statele membre;f) Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a preţurilor pe care Tratatul le-a fixat;g) Cooperarea în sânul Uniunii Europeneh) Comunicarea spre exterior a Băncii Centrale Europene Organismele oficiale ale B.CE.Banca Centrală Europeană, înfiinţată la 1 iunie 1998 şi devenită operaţională la 1 ianuarie

1999 cu sediul la Frankfurt are următoarele structuri:• Consiliul guvernatorilor reprezintă organ de decizie suprem, şi are în alcătuirea sa şase

membrii ai Băncilor Centrale Naţionale care apartin Eurosistemului iar în anul 1999 numărul membrilor s-a mărit, ajungând la 17.

Responsabilităţi:- defineşte politica monetară a Eurosistemului- ia deciziile privind obiectivele monetare intermediare şi a aprovizionărilor în rezerve a

Eurosistemului- decide recursul la alte metode operaţionale de control monetar- reglementează limita rezervelor obligatorii- autorizează emisiunea de bilete de bancă în euro şi a volumului acesteia- decide asupra regulilor contabile şi de informaţii ale operaţiunilor Băncilor Centrale

Naţionale- adoptă regulamentul interior al BCE şi a organelor de decizie.• Consiliul director se compune din preşedinte, vice-preşedinte şi alţi patru membrii, care

sunt aleşi pe un mandat de opt ani care nu se poate reînnoiResponsabilităţi:- pun în practică politica monetară adoptată de Consiliul guvernatorilor;- transmite instrucţiuni necesare Băncilor Centrale Naţionale;- pregăteşte întrunirea Consiliului guvernatorilor;- are responsabilitatea afacerilor curente a BCE.• Preşedintele prezidă ansamblul organelor ale Băncii Centrale Europene şi o reprezintă în

exterior.

26

• Consiliul general al Băncii Centrale Europene se compune din preşedinte şi vice-preşedintele BCE şi guvernatorii tuturor Băncilor Centrale Naţionale (BCN).

Resursele Băncii Centrale Europene- Capitalul BCE la creare a avut un fond de 5 miliarde de euro- Rezervele de schimb în afară de moneda euro, aceasta mai are rezerve şi în cadrul FMI-ului

şi DST-ului în valoare de 50 de miliarde de euroContribuţia fiecărui membru este fixată în mod proporţional în funcţie de capitalul subscris.

Fiecare BCN primeşte din partea BCE în contrapartidă o creanţă echivalentă acestei contribuţii. Rolul Comitetului economic şi financiarAcesta nu este un organism al SEBC, dar are o funcţie importantă în politica monetară a UE.

A fost creat la 1 ianuarie 1999 şi succede Comitetul Monetar. Misiuni ale acestuia:- formează propriile iniţiative în faţa Consiliului Ecofin şi a Comisiei;- organizează situaţia în materie a mişcărilor de capital şi libertăţii plăţilor;- Contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului Ecofin în domenii ca: afacerile bugetare,

financiare şi plăţile internaţionale.

CAPITOLUL 8BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE (BERD)

În 1989 pe 18 noiembrie preşedintele francez Mitterrand a invitat şefii de guverne din CE la un dineu de lucru unde a lansat ideea înfiinţării unei bănci europene care să sprijine transformările din Europa Răsăriteană.

După pregătirile necesare în cadrul Grupului celor Şapte (G7), negocierile au fost încheiate şi pe 29 mai 1990 lua fiinţă Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD/ERBD).

Ca şi în cazul celorlalte instituţii financiare internaţionale, autoritatea supremă în cadrul BERD revine Consiliului Guvernatorilor. Ei decid asupra admiterii unor noi membri, asupra valorii capitalului bănci şi în alte probleme importante. Conducerea băncii revine Consiliului Directorilor. El este prezidat de preşedintele băncii, care este numit pe o perioadă de 4 ani. Sediul central al BERD este la Londra, ceremonia de inaugurare a avut loc pe 15 aprilie 1991, la sediul Organizaţiei Maritime Internaţionale, până atunci singura instituţie multilaterală din Londra.

Structura complexă a băncii, cu cei 57 de acţionari împărţiţi în 4 grupe a dus la alcătuirea unui Comitet Executiv relativ mare. El cuprinde 23 de directori, 9 din ţările UE şi câte unul pentru Uniunea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii (BEI/EIB), care de asemenea sunt acţionari. Grupurile care reprezintă Europa Centrală şi Răsăriteană, restul Europei şi alte ţări numesc fiecare câte 4 directori.

Participarea BEI în cadrul BERD a întâmpinat rezistenţă din partea ţărilor care nu sunt membre UE; ele se temeau să nu se creeze un precedent şi nu puteau înţelege de ce nu pot participa şi alte instituţii internaţionale. Argumentul european a fost experienţa şi Know-how-ul BEI, care ar putea fi de folos şi în cadrul BERD. În Acordul de Constituire al BERD, este specificat faptul că ţările UE împreună cu Uniuea Europeană şi BEI vor deţine majoritatea acţiunilor în cadrul băncii. După presiuni puternice ale americanilor în cadrul Grupului celor 7, Statele Unite au devenit acţionarul individual cel mai mare (10%), urmate de Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Japonia, fiecare cu 8,5% din capital. Acţiunile fostelor republici sovietice reprezintă 6%, iar ţările din Europa Centrală şi de Răsărit au împăreună puţin peste 6%. Numărul de voturi direct proporţional cu acţiunile în cadrul băncii. Pentru luarea deciziilor importante este nevoie de o majoritate de voturi.

Obiectivul Băncii Europene este de a promova tranziţia la economia de piaţă în ţările care anterior erau planificate centralizat şi de a susţine dezvoltarea sectorului privat în cadrul acestei transformări. Activitatea băncii este strâns legată de condiţiile politice, ceea ce îi conferă un caracter unic: împrumuturile pot fi acordate numai ţărilor cu o democraţie pluripartită.

Ca şi în cazul băncilor regionale de dezvoltare, rolul principal al BERD este de a finanţa proiecte. Unul din aspectele îndelung discutate a fost implicarea băncii exclusiv în finanţarea

27

sectorului privat, după modelul CFI (părere împărtăşită de Anglia şi SUA) sau implicarea ei şi în susţinerea proiectelor de infrastructură guvernamentală.

Acordul de Constituire al BERD conţine o clauză prin care împrumuturile acordate de bancă sectorului public nu trebuie să depăşească 40% din totalul împrumuturilor. Pentru a satisface obiecţiile Statelor Unite, împrumuturile către guverne sunt explicit limitate. Ele sunt acordate pentru orice întreprindere de stat pentru a-i facilita tranziţia spre controlul şi proprietatea privată. În acest fel banca are un mandat ferm în ceea ce priveşte sectorul privat.

În ultimii ani, banca a elaborat un Raport anual privind impactul activităţilor sale asupra mediului. Acesta este foarte importnt, deoarece industriile de stat din blocul estic sunt caracterizate prin risipă de energie. Mai mult, uzinele energetice nucleare şi proiectele de irigaţii pe scară largă constituie ameninţări serioase la adresa mediului.

Capitalul iniţial al BERD a fost de 10 miliarde ECU, din care 30% reprezenta capitalul achitat, iar restul capitalului garantat. Mărimea resurselor de capital este revizuită la fiecare cinci ani. Deşi toate ţările membre au acceptat ECU drept valoarea standard a BERD, americanii au insistat să-şi plătească contribuţia în dolari americani. Motivul invocat de anmericani în sprijinul acestei condiţii non-negociabile a fost acela că Congresul nu va accepta decât angajamentele în dolari. În cele din urmă, această problemă a fost abordată în cadrul convorbirilor secrete ale Grupului celor 7 şi s-a hotărât acceptarea dolarului, ECU şi yen-ului pentru plata contribuţiei de capital.

Banca poate acorda împrumuturi, poate participa la capitalul social şi poate acorda garanţii. Totalul acestor angajamente nu poate depăşi capitalul plus rezervele; rata fiind de 1:1. Din acest motiv, banca angajează împrumuturi pe pieţele internaţionale de capital; la fel ca şi celelalte bănci de dezvoltare, ea are o cotaţie triplu A. Banca administrează o serie de fonduri speciale, inclusiv unul pentru ţările baltice, finanţat de ţările scandinave.

Banca şi-a orientat acţiunile dinspre finanţarea împrumuturilor spre o mai mare deschidere în ceea ce priveşte investiţiile de participare la caital social şi la finanţările globale. Ca urmare a politicii sectorului financiar, de susţinere a privatizării şi restructurării, banca a investit în bănci comerciale locale, preluând participări la capital social, în bănci precum Wielkopolski Bank din Polonia şi Tokobank din Rusia şi asigurând financiar pregătirea profesională a personalului băncii. Împrumuturile între bănci şi investiţiile directe de participare la capital social în intermediari financiari, cum ar fi fondurile de investiţii, totalizează în prezent peste 20% din totalul portofoliului angajat. Aceste activităţi au permis băncii să-şi îndeplineasă cu uşurinţă una din sarcini şi anume aceea de a garanta, cu peste 60% din rezerve, sectorul privat.

Datorită mandatului pe care îl are în sectorul privat, banca operează în acelaşi domeniu ca şi Corporaţia pentru Finanţare Internaţională, ajungând uneori în situaţia de a concura pentru finanţarea unui proiect atractiv. BERD este în avangardă în ceea ce priveşte asistenţa acordată tranziţiei la economia de piaţă, dar se pune întrebarea dacă şi până când, banca are dreptul să rămână o entitate separată, în condiţiile în care piaţa forţează câştigarea unui loc sigur în Europa de Est.

Ţările occidentale pot repartiza mai multe funcţii Băncii Europene: una dintre ele este administrarea Fondului pentru Siguranţa Nucleară, înfiinţată din iniţiativa Grupului celor 7. Acest fond are ca scop realizarea de modernizări şi consolidări la centralele nucleare periculoase din Europa de Est şi din fosta Uniune Sovietică. Banca în special pentru accesul liber pe pieţele din Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă aproximativ 60% din totalul exporturilor din regiune.

CAPITOLUL 9BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (BEI)

Atunci când obiectivul unei pieţe comune europene a fost prevăzut în Tratatul de la Roma una din preocupările majore au fost consecinţele acesteia asupra dezvoltării regionale. În acest context s-a decis constituirea unei instituţii de credit independente, Banca Europeană de Investiţii (BEI/EIB) cu scopul partajării costurilor reconstrucţiei între regiunile Europei, prin

28

acordarea de împrumuturi pe termen lung în vederea integrării în Europa. În acest scop, banca finanţează proiecte de investiţii de importanţă deosebită pentru dezvoltarea Comunităţii Europene. BEI are ca obiectiv să asigure ca toate regiunile Europei să beneficieze de posibilităţile oferite de piaţa comună.

Decizia de a constitui o bancă, care poate să selecţioneze proiecte şi să decidă asupra condiţiilor de credit şi astfel să poarte responsabilitatea menţinerii bonităţii, a fost deosebit de semnificativă. Acest lucru a însemnat că banca se va comporta cu răspundere în tranzacţiile ei de afaceri şi va investi banii în proiecte de investiţii sănătoase.

Poziţia independentă a BEI în cadrul UE în raport cu instituţiile Comunităţii poate fi comparată cu poziţia similară a instituţiilor de la Bretton Woods în raport cu Naţiunile Unite; ca urmare statutul BEI este foarte asemănător cu articolele Acordului Băncii Mondiale.

Instituirea BEI nu a fost în întregime fără dispute, în măsura în care Banca Mondială funcţiona deja eficient în sfera de activitate care se avea în vedere şi pentru BEI. Cu toate acestea, consideraţiile politice au prevalat: recâştigându-şi forţa economică, europenii voiau să se distanţeze de ceea ce se considera o instituţie dominată de americani.

În principiu, Banca Europeană de Investiţii este o instituţie autonomă la care participă toate statele membre ale UE. Funcţionează ca o bancă independentă juridic. Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European nu exercită vreun control direct asupra BEI. Oficial ea trebuie să ceară sfatul Comisiei cu privire la proiecte, dar Comisia n-a creat niciodată greutăţi. Întrucât statutul ei face parte intengrantă din Tratatul de la Roma, nu poate fi amendat decât cu aprobarea şi ratificarea statelor membre.

Autoritatea supremă este Consiliul Guvernatorilor în care statele membre sunt reprezentate în mod normal de miniştrii de finanţe. Consiliul, care se reuneşte o dată pe an, stabileşte liniile directoare generale ale politicii de credit. Decide normal cu o majoritate de voturi, care trebuie să reprezinte cel puţin 45% din capitalul subscris, dar se cere unanimitate pentru decizii importante, ca de exemplu o creştere a capitalului. Preşedenţia se deţine prin rotaţie. Comitetul director este organismul care decide în privinţa alocării împrumuturilor şi garanţiilor, strângerea de fonduri şi fixarea ratei dobânzii. Ţările mari au câte trei directori (Spania are doi) şi celelalte ţări câte unul fiecare. Toate au voturi egale. Comitetul managerial are, prin urmare, o poziţie puternică, şi este constituit dintr-un preşedinte şi şase vicepreşedinţi şi răspunde nu numai de afacerile curente, dar şi de pregătirea şi implementarea deciziilor directorilor. În acest fel, sunt făcute propuneri la iniţiativa comitetului managerial. Aceasta este foarte important pentru funcţionarea efectivă a BEI, întrucât presupune că propunerile de împrumut sunt formulate de bancă şi nu impuse de sus de politicieni. BEI are sediul la Luxemburg. Are de asemenea birouri la Atena, Bruxelles, Lisabona, Londra, Madrid şi Roma.

Sarcina Băncii Europene de Investiţii este să contribuie, recurgând la pieţele de capital şi folosind propriile resurse, la dezvoltarea echilibrată şi continuă a pieţei comune în interesul Comunităţii. În acest scop Banca, funcţionând pe bază de nonprofit, acordă împrumuturi şi garanţii care facilitează finanţarea următoarelor proiecte în toate sectoarele economice:

a) proiecte pentru dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate;b) proiecte pentru modernizarea, reprofilarea unor obiective sau pentru dezvoltarea unor

activităţi noi reclamate de instaurarea progresivă a pieţei comune, în care aceste proiecte sunt de o asemenea amploare sau natură încât nu pot fi finanţate în întregime cu ajutorul diverselor mijloace aflate la dispoziţia fiecărui stat membru în parte;

c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care sunt de o asemenea amploare sau natură încât nu pot fi finanţate în întregime cu mijloace disponibile în fiecare stat membru în parte.

Banca acordă împrumuturi în primul rând pentru proiecte în statele membre ale UE şi ţările asociate, dar în situaţii excepţionale pot fi finanţate de asemenea şi proiecte în alte ţări. Cu toate acestea, partea leului din împrumuturi merge spre ţările UE: aproximativ 95%. Nu are nici o importanţă pentru bancă dacă proiectele sunt propuse aprobării de companii particulare sau instituţii (cvasi) guvernamentale.

29

Proiectele din cadrul UE trebuie să îndeplinească una din condiţiile următoare: trebuie să contribuie la dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate şi să faciliteze modernizarea întreprinderilor de interes comun pentru două sau mai multe state membre.

Pentru împrumuturi la BEI nu există vreun sistem de cote pe ţări sau sector economic. Împrumuturile se acordă pe baza selecţionării proiectelor bune şi disponibilităţii resurselor. Dacă analizăm împrumuturile BEI pe o perioadă mai lungă, este clar că acestea s-au concentrat la numai câteva ţări. Se remarcă îndeosebi Italia, care a primit împrumuturi substanţiale pentru dezvoltarea Mezzogiorno-ului.

Împrumuturile băncii pot acoperi numai o parte din costurile totale ale proiectului: maximum 50%, dar în practică cofinanţarea băncii n-a depăşit în medie 25%. Ca urmare, banca este în esenţă o sursă financiară suplimentară şi cooperează intens cu alte instituţii financiare private şi publice.

Extinderea UE, ca să includă şi ţări a căror prosperitate este sub nivelul mediu al UE, ca Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania, a sporit enorm sfera de activităţi a BEI. Această bancă este de asemenea foarte activă în Regatul Unit, unde încearcă să insufle din nou viaţă în zonele vechi industriale cu industrii tradiţionale.

De mulţi ani, BEI finanţează activ energia nucleară, evidenţiindu-se în punerea unor standarde stringente de securitate. În ceea ce priveşte mediul înconjurător, banca s-a implicat cu uzine de tratare a reziduurilor şi proiecte de operare mai curată a rafinăriilor. Proiecte recente, în care BEI este sau a fost implicată, acoperă toată gama de la construcţia tunelului Canalului Mânecii, un terminal automat de containere în portul Rotterdam sau trenul francez de mare viteză şi construcţia navei aeriene Airbus.

Unele din împrumuturile acordate de BEI sunt "împrumuturi globale" care merg la bănci şi alte instituţii financiare care pot da la rândul lor fondurile cu împrumut pentru proiecte mici şi mijlocii ce corespund criteriilor BEI. Aceasta înseamnă că poziţia privilegiată a BEI pe pieţele internaţionale de capital se îmbină cu o bună cunoaştere a condiţiilor locale de către partenerii financiari aleşi. Acest avantaj - ce caracterizează modul eficient, cu costuri reduse în care operează BEI - a devenit tot mai important în ultimii ani.

Toate statele membre ale UE participă la BEI cu un capital proporţional cu puterea lor economică.

Împrumuturile pe care le acordă banca pot depăşi capitalul subscris cu maximum 250%. În această privinţă, BEI se deosebeşte de Banca Mondială şi celelalte bănci regionale de dezvoltare, care fiecare are un raport de manevră maxim de 1:1 (raportul dintre împrumuturile acordate şi capital). Motivul acestei posibilităţi financiare mai largi este că proiectele finanţate de bancă sunt amplasate în principal în ţări industrializate în timp ce capitolul de garanţie este de asemenea deţinut exclusiv de aceleaşi ţări europene puternice financiar. Cu toate acestea, creşterea privatizării în Europa înseamnă că guvernele sunt acum mai puţin pregătite decât în trecut să garanteze împrumuturi ale BEI: numai 50% din împrumuturi sunt susţinute acum de garanţii guvernamentale, faţă de 80-90% la începutul anilor 1980.

În Europa, BEI funcţionează ca un mijloc important de canalizare a capitalului de la ţările care înregistrează un surplus în balanţa de plăţi spre ţările cărora le lipsesc asemenea resurse de capital. În ultimii ani, pieţele de capital germană şi olandeză au furnizat în medie aproximativ 15% din resursele necesare. Acest transfer nu numai că depăşeşte economiile, dar şi contribuie la sprijinirea stabilităţii monetare în Europa. Ca operator major de piaţă, BEI a contribuit la dereglarea pieţelor de capital naţionale şi la crearea unei pieţe de capital unice, integrate. Ea ajută, de asemenea, dezvoltarea pieţelor de capital interne în ţările mai puţin dezvoltate, ca Portugalia şi Grecia, fiind primul mare emitent de obligaţii pe termen lung.

Din ianuarie 1981, conturile băncii au fost ţinute în ECU, iar de la 1 ianuarie 1999 în EURO. În acel an, banca a devenit, de asemenea, prima instituţie comunitară care a emis un împrumut în EURO. Potrivit statutului ei, banca trebuie să menţină rezerve totalizând 10% din capitalul subscris, aceasta nu este o problemă deoarece a fost întotdeauna foarte profitabilă. Împreună cu rezervele speciale, provizionul pentru fluctuaţiile ratei de schimb a EURO şi capitalul achitat, capitalul şi

30

rezervele însumează peste 10 miliarde EURO. Soliditatea financiară este un factor important pentru bonitatea băncii pe pieţele financiare. Pentru a sublinia şi mai mult independenţa ei de instituţiile UE, menţionăm că revizia contabilă nu este realizată de Curtea de Revizori a UE ci de contabili externi.

Creşterea puternică a fondurilor structurale ale UE pentru îmbunătăţiri în regiunile mai puţin dezvoltate reprezintă un vast transfer de resurse. Între 1993 şi 1999 în medie 25 de miliarde de ECU pe an au fost acordate din aceste fonduri, 60% - fondul de coeziune - în beneficiul celor patru ţări cele mai sărace: Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania. Există temerea ca subvenţiile din aceste fonduri să nu înlocuiască împrumuturile BEI ci să fie suplimentare, deoarece cu subvenţii există riscul că se va acorda mai puţină atenţie calităţii: există o presiune enormă ca banii să se cheltuiască.

În acest caz, efectele, macroeconomice dispar curând. O îmbinare bună de subvenţii şi împrumuturi este prin urmare esenţială. BEI va trebui să aibă grijă ca filosofia ei antreprenorială - realizarea obiectivelor Comunităţii prin mijloace de piaţă - să nu fie periclitată de redistribuirea excesivă a resurselor în cadrul Europei.

Solicitant şi important pentru BEI este dezvoltarea pieţei interne. Noile strategii în privinţa proiectelor europene pentru a opera pe această piaţă internă înseamnă o sferă de activitate interesantă pentru bancă. Având în vedere că guvernele sunt sub o presiune crescândă să-şi reducă deficitele bugetare, BEI primeşte tot mai multe cereri de finanţări de proiecte.

Activităţile BEI sunt extinse în continuare, îndeosebi prin preluarea proiectelor majore, mai tradiţionale, de infrastructură cum ar fi construirea unei reţele de cale ferată de mare viteză în Europa Vestică. În fine, dezvoltarea unei infrastructuri moderne în partea de est a Germaniei reprezintă o nouă sferă de activităţi.

CAPITOLUL 10BĂNCILE REGIONALE ŞI SUBREGIONALE DE DEZVOLTARE

1. Consideraţii generaleÎn contextul în care activitatea Băncii Mondiale se dezvolta, s-a constatat tot mai mult nevoia

existenţei unor instituţii financiare cu caracter regional şi subregional. Astfel în anul 1959 a fost înfiinţată Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID), urmată

după câţiva ani de Banca Africană de Deezvoltare (BAID). Aceste instituţii financiare au avut ca obiectiv suplimentarea activităţilor Băncii Mondiale prin consolidarea economiilor mai slabe ale ţărilor membre şi prin promovarea integrării economice în regiune, prin acordarea de credite şi asistenţă tehnică, În anul 1990 pe aceleaşi cosiderente ca şi băncile pentru dezvoltare regională a luat fiinţă Banca Europeană pentru Reconstrucţie Şi Dezvoltare (BERD/EBRD), având ca principal scop sprijinirea tranziţiei la economia de piaţă în ţările din Europa de Est şi în republicile fostei Uniuni Sovietice, la care se adaugă înfiinţarea Băncii Europene de Investiţii. Deşi băncile regionale sunt create ca instituţii conduse de ţări din regiunea respectivă, ele sunt deschise şi ţărilor neregionale, din afara continentului.

În structura financiară a băncilor de dezvoltare trebuie făcută distincţie între resursele ordinare şi fondurile speciale.

Resursele ordinare constau în principal, din finanţele obţinute de pe pieţele internaţionale de capital, pe baza capitalului garantat de ţările membre. Băncile de dezvoltare au şi rezerve substanţiale, între 15 şi 30% din împrumuturile acordate. Resursele obţinute de bănci sunt folosite pentru a acorda împrumuturi ţărilor membre în curs de dezvoltare, cu o dobândă egală cu cea pe care banca trebuie să o plătească , la care se adaugă o taxă redusă, de 0,5% pentru acoperirea cheltuielilor. Regulamentele stipulează faptul că împrumuturile acordate nu pot depăşi capitalul plus rezervele, raportul fiind 1:1.

Fondurile speciale sunt formate din contribuţii ale unor membri sau ale unor terţe ţări care permit băncilor de dezvoltare să acorde finanţare cu dobânzi joase pentru ţările cele mai sărace. În general, aceste contribuţii vin de la bugetele ţărilor bogate, în scopul dezvoltării cooperării. Pentru a

31

preveni tranzacţiile riscante, care ar afecta credibilitatea băncilor regionale de dezvoltare pe pieţele internaţionale de capital, aceste fonduri sunt gestionate separat din resursele ordinare. Pentru unele ţări, care nu se numără printre cele mai sărace, se pot acorda împrumuturi mixte, atât din resursele ordinare cât şi din fonduri speciale.

În afară de cele patru bănci regionale de dezvoltare operează şi bănci subregionale de dezvoltare care promovează cooparea la o scară mai mică. Exemple în acest sens sunt băncile pentru dezvoltare din America Centrală, din regiunea Caraibilor şi Africa de Est, la fel ca şi Banca Islamică pentru Dezvoltare .

Banca Nordică pentru Investiţii (BNI), cu sediul la Helsinki, aparţine Danemarcei, Finlandei, Norvegiei, Suediei şi Islandei. Ea finanţează proiecte în regiunea scandinavă şi în alte 15 ţări în curs de dezvoltare. În ultima perioadă BNI a activat şi în ţările din Europa Centrală şi Răsăriteană mai ales în domeniul ecologic. De asemenea, BNI a elaborat un program de investiţii special, destinat ţărilor baltice, cu scopul de a susţine firmele mici şi mijlocii din această regiune. Eficienţa acestor bănci este diferită, parţial ca urmare a mondului în care situaţia politică din fiecare regiune este propice cooperării.

În principiu, politica băncilor este de a finanţa proiecte de dezvoltare, iniţiate de guverne. Unii acţionari, printre care şi Statele Unite consideră că în multe ţări în curs de dezvoltare rolul guvernelor este şi aşa prea mare şi au sugerat schimbarea centrului de interes.

2. Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID)Banca Inter-Americană de Dezvoltare (BID) a fost înfiinţată în 1959, la iniţiativa

Organizaţiei Statelor Americane (OAS), de către 19 ţări din America Latină, Caraibe şi Statele Unite. Sediul este la Washington DC. Din anul 1976, au putut deveni membre ale băncii şi ţări din afara continentului american. În prezent banca are 46 de membri: 28 regionali şi 18 neregionali, inclusiv majoritatea ţărilor OCDE.

Regulamentul băncii stipulează faptul că împrumuturile nu trebuie să depăşească capitalul total (achitat şi garantat) şi rezervele. Pentru ţările Împrumutătoare, se acordă împrumuturi pe termen lung de 15-25 ani. Banca estimează că invetiţia totală asociată în proiecte este de trei ori mai mare. Până în prezent, Japonia este cel mai mare cofinanţator al BDI. Ţările împrumutătoare se împart în patru categorii, după mărime şi după venitul pe cap de locuitor. Primele două grupe sunt formate din: Argentina, Brazilia, Mexic şi Venezuela (grupa A) şi Chile, Columbia şi Peru (grupa B). În medie, două treimi din împrumuturile BID sunt destinate acestor ţări: cealaltă treime este rezervată celor mai sărace ţări din celelalte două grupe.

De câţiva ani, banca nu se mai ocupă exclusiv de finanţarea proiectelor, ci se concentrează şi asupra ajustărilor structurale. În acest sens, mai mult de un sfert din împrumuturi sunt destinate reformelor economice şi îmbunătăţirii eficienţei acesteia. Iniţial, aceste împrumuturi erau acordate în colaborare cu Banca Mondială, care are Know-how-ul necesar utilizării eficiente a acestor bani. Pe măsură ce BID-ul a acumulat experienţă în domeniu, a preluat singur acest sector de împrumuturi.

Iniţiativa Preşedintelui Bush, Acţiunea pentru cele două Americi a dus la o reducere a poverii datoriei şi la o revitalizare a investiţiilor pe cotinentul latino-american. Ca urmare a creşterii încrederii în proiectele economice din ţările latino-americane, s-a făcut simţit un aflux tot mai mare de capital în aceste ţări. BID-ul a sprijinit cu împrumuturi sectoarele cu şanse de redresare. În acest timp, banca a acordat o atenţie sporită combaterii sărăciei, mai ales în rândul populaţiei indigene, dând astfel posibilitatea capitalului privat să fie direcţionat spre America Latină.

BID administrează câteva fonduri speciale destinate împrumuturilor în condiţii soeciale, fonduri constituite prin constribuţii de la bugetele de dezvoltare ale ţărilor industrializate sau contribuţii ale celor mai bogate ţări din regiune. Una din facilităţile BID este Fondul pentru Operaţii Speciale (FOS/FSO) care acordă împrumuturi pe termen lung (20-40), cu perioade mari de graţie. Împrumuturile se acordă cu dobândă, dar la un nivel redus. Fondul finanţează cu precădere proiecte de infrastructură socială. În 1994, resursele fondului au crescut la 1 miliard dolari, în parte

32

pentru a compensa ţările latino-americane pentru pierderea majorităţii de votare în procesul decizional.

În anul 1986 a fost înfiinţată Corporaţia Inter-Americană pentru Investiţii (CII/IIC), ca filială de acelaşi tip ca şi Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), cu un capital achitat de 200 miliarde dolari, având drept scop susţinerea intreprinderilor private, prin participare la capitalul de risc şi prin împrumuturi. În sectorul privat BID se axeaxă pe investiii echilibrate în firme de export mici şi mijlocii, prin împrumuturi pe termen de 20 de ani, în valoare de 30-50 % din costurile proiectelor.

În momentul de faţă, se manifestă o deschidere deosebită din partea băncii în ceea ce priveşte acordarea de împrumuturi pentru sectorul privat, deoarece multe ţări din America Latină sunt în curs de privatizare a întreprinderilor de stat.

3. Banca Africană de Dezvoltare (BAD)Banca Africană de Dezvoltare (BAD) s-a înfiinţat în anul 1963 prin participarea a treizeci

de ţări africane independente. Ea şi-a început activitatea în anul 1966 şi are sediul central la Abidjan (Coasta de Fildeş). Iniţial numai ţările africane puteau fi membre ale băncii, dar începând cu anul 1982 au fost acceptate şi ţări neregionale, la fel ca în cazul Băncilor Inter-Americane şi Asiatice.

Poziţia ţărilor împrumutătoare din regiune în cadrul băncii s-a menţinut mult mai puternică decât în cazul celorlalte două bănci de dezvoltare, datorită faptului că statutul Băncii Africane impune ca două treimi din acţiuni să fie deţinute de ţările africane. Puterea de vot a membrilor depinde în principal, de contribuţia lor la capitalul băncii. În prezent, banca are 76 de membri: 51 sunt ţări africane şi 25 ţări din alte regiuni. Banca este condusă de 12 directori regionali şi 6 directori neregionali, aleşi prin vot pe grupe de ţări. Din cauza localizării sale, Banca Africană de Dezvoltare este parţial francofonă.

BAD este fără îndoială, cea mai mică dintre băncile de dezvoltare. În anii de început, împrumuturile erau modeste, deoarece era foarte dificil să se obţină finanţare de pe pieţele de capital internaţionale în lipsa garanţiilor de capital din partea ţărilor bogate. Mai târziu, banca a putut obţine resurse, fie prin credite bilaterale de la guvernele occidentale, fie împrumuturi de pe pieţele internaţinale de capital. Abia în a doua jumătate a anilor ‘70, banca a majorat semnificativ împrumuturile angajate. În prezent, împrumuturile acordate efectiv sunt mult sub nivelul celor angajate, semn al problemelor cu care se confruntă guvernele în derularea proiectelor. Începând cu anul 1987, în cooperare cu Banca Mondială, Banca Africană de Dezvoltare a acordat împrumuturi destinte unor programe de schimbare structurală şi împrumuturi suplimentare pentru proiectele tradiţionale. În primii ani, politica ţărilor membre a fost puternic rezervată în privinţa cotroluui de stat, dar recent atenţia s-a îndreptat spre dezvoltarea sectorului privat. Banca administrează o serie de fonduri speciale destinate finanţării de împrumuturi în condiţii deosebit de avantajoase pentru ţările cele mai sărace. Fondurile sunt finanţate prin donaţii pe termen lung de la bugetele ţărilor industrializate occidentale şi ale ţărilor arabe exportatoare de petrol, donaţii pe termen lung. În trecut, în perioada de creştere excesivă a preţului ţiteiului Nigeria, care este o ţară bogată în petrol. Cel mai important dintre aceste fonduri este Fondul African de Dezvoltare similar fondului ADI, înfiinţat în anul 1973.

Caracterul băncii este tipic african, aşa cum rezultă şi din structura şi organizarea managementului. În trecut, acest caracter a generat o lipsă de încredere la adresa băncii din partea membrilor neregionali. Ţările occidentale insistă asupra unui management financiar solid în cadrul băncii. Totodată trebuie înlăturate barierele dintre ţările africane. Din iniţiativa BAD, în anul 1993 a fost înfiinţată Banca Africană de Export-Import, cu scopul de a revigora comerţul între ţările africane, care atinge în prezent un procent de 5% din totalul comerţului Africii, acelaşi ca nivel, ca acum douăzeci de ani.

Banca Africană de Export-Import, cu un capital iniţial de 750 milioane dolari s-a separat de BAD; contribuţia BAD la noua bancă a fost modestă, de numai 25 milioane dolari. Relansarea economică în Africa are nevoie de o reducere a birocraţiei, de abolirea sau diminuarea reglementărilor şi o atitudine mai puţin xenofobă faţă de investiţia străină directă. Acest proces

33

poate fi susţinut printr-o atentă expertiză tehnică, prin imputuri analitice şi prin împrumuturi de la Banca Africană de Dezvoltare

4. Banca Asiatică de Dezvoltare (BAD)Banca Asiatică de Dezvoltare (BAD) a fost înfiinţată în anul 1966. Capitalul iniţial a fost

filipinez, iar sediul central al băncii este la Manila. BAD este o bancă de dezvoltare pentru ţările în curs de dezvoltare din Asia şi de pe ţărmurile Pacificului.

Împrumuturile acordate de bancă au fost orientate spre producţia de energie (30%), infrastructura din transporturi şi dezvoltarea agriculturii şi industriei. În medie, BAD plăteşte cam 45% din costul total al proiectului. Împrumuturile băncii sunt corelate cu strategia de dezvoltare în ţările asiatice 95% din împrumuturi merg spre instituţiile guvernamentale, proiectele fiind cofinanţate în multe cazuri împreună cu băncile naţionale de dezvoltare.

Din anul 1974, banca administrează Fondul Asiatic de Dezvoltare (FAD/ADF) care acordă împrumuturi în condiţii deosebite (dobândă 1%, perioadă de 40 de ani) ţărilor cele mai sărace incluzând Bangladesh (30%), Nepal, Sri Lanka şi Myanmar. Ţările asiatice mai bogate nu pot beneficia de resursele fondului, exemple fiind China şi India care sunt atât de mari încât ar desfiinţa resursele limitate ale fondului; ele trebuie să împrumute de la bancă.

O atenţie deosebită se acordă combaterii sărăciei, rolului femeii în procesul de dezvoltare şi problemelor demografice.

Cadrul economic al BAD s-a schimbat mai mult ca al oricărei alte bănci regionale de dezvoltare. Coreea de Sud, Taiwanul, Hong Kong-ul şi alte ţări din regiune au economii înfloritoare şi au stabilit legături strânse cu ţările industrializate occidentale. Multe dintre ţările care erau iniţial creditate au devenit în prezent ţări creditoare. Iniţial, politica băncii viza creşterea împrumuturilor; în spatele acestei politici se afla dorinţa Japoniei ca BAD să joace un rol mai mare în Asia, decât Banca Mondială dominată de Statele Unite. Această politică nu a fost încununată de succes parţial din cauza noilor economii în curs de dezvoltare ale Coreeo de Sud şi Taiwanului, care au obţinut singure acces pe pieţele internaţionale de capital, uneori chiar în condiţii mai avantajoase şi parţial datorită faptului că ţările asiatice mai sărace au capacitate de absorbţie limitată, iar nevoia lor principală o reprezintă resursele concesionabile, care sunt la rândul lor limitate. Debuşeele tradiţionale, băncile naţionale de dezvoltare au fost, de asemenea, satisfăcute. Astfel, banca a rămas cu lichidităţi importante şi fiind sub presiune pentru a cheltui banii şi-a îndreptat finanţarea spre proiecte de o calitate mai puţin satisfăcătoare la opinia statelor membre occidentale. Plecând de la aceste premise, principalele ţări donatoare au făcut presiuni îndelungate pentru elaborarea unui studiu fundamental, despre rolul pe care banca ar trebui să-l joace în perioada anilor 90. S-a luat în discuţie şi oportunitatea schimbării zonei de interes, de la sectorul guvernamental spre cel privat. Contribuind la fondurile speciale, Japonia asigură aproximativ o treime din resurse şi doreşte în schimb, să aibă o poziţie pe măsură în cadrul băncii. Pe de altă parte, firmele japoneze sunt cele care beneficiază într-o măsură excesivă de proiectele finanţate de BAD. Această situaţie a condus la o tensionare a managementului BAD, bazat în mod tradiţional pe consens.

BAD poate avea o contribuţie semnificativă la dezvoltarea pieţelor asitice de capital. O primă iniţiativă de a aduna capital direct de pe pieţele asiatice a fost încununată de succes; în anul 1991 a fost plasat un împrumut de 300 milioane dolari simultan în Taiwan, Hong Kong şi Singapore. De atunci au urmat mai multe emisiuni de obligaţii dragon: se numesc astfel după dragonii asiatici. BAD se concentrează pe dezvoltarea unei pieţe secundare de capital, ceea ce necesită stabilirea unui sistem de clearing între pieţele asiatice de capital. Aceasta va permite crearea unei pieţe de caopital cu lichidităţi comparabile cu cele ale altor pieţe financiare. BAD se axează de asemene şi pe deregularizarea sectorului financiar din ţările asiatice care, din cauza controlului statului şi a regulilor stricte a împiedicat adesea distribuirea eficientă a resurselor.

De asemenea, există problema ţărilor care vor solicita în viitor împrumuturi de la BAD. Funcţionarii băncii au primit, în cele din urmă, decizia politică de a acorda împrumuturi Vietnamului. Alte ţări din zonă, au cunoscut o creştere economică rapidă şi nu mai au nevoie de serviciile băncii. Astfel, China împrumută cu uşurinţă în termeni comerciali. De aceea, ţările

34

occidentale consideră că BAD ar trebui să se concentreze mai mult asupra calităţii împrumuturilor decât asupra cantităţii lor.

II. Bibliografie

1. Matei V., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004;

2. Matei V., România şi Uniunea Europeană – perspective ale integrării, Editura Eficient, Bucureşti, 2002;

3. www.spiruharet.ro/facultate - Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative Craiova, biblioteca virtuală, anul III Finanţe Bănci, disciplina Instituţii financiar bancare internaţionale, Note de curs(sinteze).

35