POLITICA DE DIVIDEND

Dividendele reprezintă parte din profitul unei societăţi pe acţiuni pe care o primesc posesorii de acţiuni în funcţie de valoarea nominală a acestora.

DIVIDEND

FIX

- se acordă deţinătorilor de acţiuni preferenţiale;

- este în sumă fixă, determinată odată cu emiterea acţiunilor;

- nu se modifică în funcţie de mărimea profitului firmei.

VARIABIL

- se acordă deţinătorilor de acţiuni obişnuite;

- mărimea dividendului depinde de mărimea profitului şi de politica de dividend al firmei

Politica de dividend vizează:

1. – reinvestirea parţială sau totală a profitului net

2. – distribuirea parţială sau totală a profitului net sub formă de dividende

sau

Politica de dividend este echivalentă cu politica de investiţii.

Argument: Profiturile acumulate reprezintă una din sursele principale de finanţare a creşterii întreprinderii, în timp ce dividendele reprezintă fluxuri de numerar acordate acţionarilor, “ieşite” din întreprindere. Ca urmare, creşterea proporţiei profiturilor distribuite sub formă de dividende va determina scăderea profiturilor acumulate şi implicit a capacităţii de finanţare a investiţiilor din surse proprii.

Teze legate de politica de dividend:- teoria irelevanţei (neutralităţii) politicii de dividend;

- teoria distribuirii de dividende ca factor de creştere a valorii întreprinderii;- teoria reziduală a dividendului.

1. Teoria neutralităţii politicii de dividend

- politica de dividend nu are efecte asupra valorii de piaţă a acţiunilor unei firme şi nici asupra costului capitalului;

- politica de dividend se constituie de fapt doar într-o politică de finanţare, de alegere între o finanţare din surse proprii interne (autofinanţare sau reinvestirea profitului net) şi finanţarea din surse proprii externe (aporturi noi de capital social);

- principalii exponenţi ai acestei teorii sunt Franco Modigliani şi Merton Miller (M.M.);

- conform teoriei M.M. valoarea unei întreprinderi este dependentă doar de venitul generat de activele sale, nu şi de felul în care acest venit este repartizat între dividende şi profiturile acumulate. Dacă cresc dividendele acordate acţionarilor existente în defavoare profitului net rămas, pentru consolidarea capitalurilor proprii întreprinderea va fi pusă în situaţia să emită capital social suplimentar (emisiune de noi acţiuni) pentru a finanţa bugetul de investiţii stabilit anterior. Ca urmare va creşte numărul de acţiuni deţinute de investitori, ceea ce înseamnă o reducere, în viitor, a ratei de creştere a dividendelor pe o acţiune deţinută de acţionarii existenţi. Creşterea dividendului pe o acţiune la un moment dat (t0) este neutralizată de o rată de creştere estimată mai mică şi în consecinţă preţul pe piaţă al acţiunilor rămâne neschimbat.

1 – nu există impozit pe profitul întreprinderii sau pe profitul personal (lipsă fiscalitate);

2 – nu există costuri de emisiune sau de tranzacţii pentru noile acţiuni emise;

3 – mediul economic este cert, investitorii şi managerii au aceleaşi informaţii despre perspectivele întreprinderii;

4 – levierul financiar nu are nici un efecte asupra costului capitalului;

5 – împărţirea profitului net în dividende şi profituri acumulate nu are nici-o influenţă asupra costului capitalului propriu (rs);

6 – politica de dividend nu influenţează bugetul de investiţii.

Valabilitatea acestor

ipoteze nu este

recunoscută de practica financiară!

Ca şi în celelalte teoreme elaborate, cei doi cercetători, Modigliani şi Miller, pornesc de la următoarele ipoteze:

2. Teoria distribuirii de dividende ca factor de creştere a valorii întreprinderii

Miror J. Gordon şi John Lintner: rata costului capitalului propriu (rs) creşte odată cu reducerea dividendelor, deoarece investitorii sunt mai puţin siguri de câştigurile viitoare ce vor fi generate de profiturile prezente reinvestite decât de încasarea dividendelor prezente

3. Teoria reziduală a dividendului

- plasează satisfacerea nevoii de autofinanţare (finanţarea proiectelor de investiţii din profiturile acumulate) înaintea plăţii dividendelor;

- acţionarii preferă ca întreprinderea să reinvestească profiturile realizate în loc să le distribuie ca dividende cu condiţia ca rata de rentabilitate pe care întreprinderea o poate obţine prin reinvestirea profiturilor să fie mai mare decât rata de rentabilitate pe care investitorii ar putea să o obţină din altă investiţie;

Politica de dividend este de fapt o politică de autofinanţare.

Factori de influenţă a politicii de dividend:

- existenţa numerarului pentru plata dividendelor; - fiscalitatea; - necesitatea de rambursare a datoriilor poate duce la reducerea, amânarea sau chiar anularea plăţii dividendelor; - restricţii impuse prin contractele de credit, de exemplu:

a) plata dividendelor viitoare să se facă numai din profitul realizat după semnarea contractului de credit nu şi din profiturile acumulate în trecut;

b) nu se pot plăti dividende atunci când capitalul de lucru net este mai mic decât o anumită suma specificată.

- capacitatea de menţinere a flexibilităţii financiare a întreprinderii şi accesul pe pieţele de capital;

- controlul. Reticenţa faţă de emisiunea de noi acţiuni (noi investitori) determină păstrarea profitului în vederea autofinanţării şi scăderea dividendelor.

- reglementări juridice. Acestea se referă în general la următoarele reguli:

a) regula profitului net conform căreia dividendele pot fi plătite numai din profitul net prezent sau din trecut;

b) regula referitoare la capital protejează creditorii interzicând plata dividendelor din capitalul împrumutat;

c) regula insolvabilităţii interzice plata dividendelor la întreprinderile aflate în stare de insolvabilitate sau dacă, prin plata dividendelor, întreprinderea intră în stare de insolvabilitate, prevenindu-se astfel folosirea fondurilor care aparţin de drept creditorilor.

Tipuri ale politicii de dividend:

1. Politica de participare directă care presupune stabilirea unei cote de participare directă la profit ceea ce face ca mărimea dividendului să fie dependentă de mărimea profitului.

2. Politica de stabilitate sau de prudenţă care presupune asigurarea unui dividend constant, eventual corectat în fiecare an cu o rată de creştere (g). În acest caz mărimea profitului nu este o mărime determinativă, ca în primul caz, deşi creşterea dividendelor nu poate fi făcută pentru limita admisibilă determinată de mărimea profitului net obţinut.

3. Politica reziduală conform căreia mărimea dividendului este determinată în primul rând de oportunităţile de investiţii care vor fi acoperite prin autofinanţare. Ca urmare, dividendele se vor distribui în limita sumelor rămase din profitul net, după echilibrarea bugetelor de investiţii.