calitatea produselor în evoluţia ecosistemelor antropizate pe exemplul produselor electronice

8/18/2019 Calitatea produselor în evoluţia ecosistemelor antropizate pe exemplul produselor electronice

http://slidepdf.com/reader/full/calitatea-produselor-in-evolutia-ecosistemelor-antropizate-pe-exemplul-produselor 1/40

43

Capitolul 2 - Evoluţia ecosistemelor antropizate

2.1. Crizele dezvoltării

La începutul unui nou mileniu, omenirea se vede confruntată cu noi şi

complexe probleme, a căror rezolvare pare a condiţiona major însăşi

supravieţuirea sa. În fapt, aşa cum au subliniat o serie de specialişti, ne aflăm în

faţa unui mare paradox: avem de rezolvat o criză globală a dezvoltării, ce

rezultă nu din eşecurile acţiunilor umane în diverse domenii ale practicii

(tehnologie, producţie, cunoaştere, consum, acţiunea asupra mediului, folosirearesurselor pentru a crea noi şi tot mai multe produse etc.), ci tocmai din succesul

acestora, mai exact din punerea în aplicare eficientă şi corespunzătoare a

scopurilor propuse [41], [60].

Nu este o criză de eşec, de insucces al mijloacelor folosite, căci aceste

mijloace au generat efectele directe propuse. Este însă o criză a scopurilor, mai

exact a modului în care oamenii şi-au elaborat şi promovat aceste scopuri.Crizele (sau macrocriza globală) în care se află omenirea nu sunt primele

în istoria sa. Pentru a înţelege ce au ele caracteristic, se cuvine a face o scurtă

prezentare a crizelor dezvoltării survenite pe parcursul timpului, evidenţiindu-se

izvorul, natura şi modul de rezolvare a acestora.

Criza dezvoltării exprimă situaţia în care a ajuns o colectivitate umană ca

urmare a epuiz ării unui model socio-cultural în cadrul căruia ea şi-a conceput şirealizat dezvoltarea şi a căut ării altor modele capabile să asigure continuarea

dezvoltării şi plasarea ei pe un nivel superior [4], [43]. Ca atare, criza

dezvolt ării este o criz ă de model socio-culturală, ce rezultă din dezvoltare,

concepută într-un anumit mod şi impune găsirea de noi soluţii pentru

dezvoltare. De aceea, nu trebuie confundate crizele dezvoltării cu crizele de

eşec, de exemplu: criza în care se află societatea românească de astăzi ca urmare



44

a eşecului modelului socialist (comunist) ce nu a fost niciodată în măsur ă să

asigure o dezvoltare benefică a societăţii.

Crizele dezvoltării constituie momente deosebit de fertile şi benefice

societăţii tocmai prin aceea că pun o colectivitate în faţa necesităţii de a inventa

un nou model, mai bun, pentru a scoate societatea din criză şi a asiguracontinuarea, pe un plan mai avansat, a dezvoltării.

Perioadele dintre două crize au un caracter mai puţin transformator,

schimbările petrecându-se în cadrul aceluiaşi model. Criza presupune păr ăsirea

vechiului model şi pune societatea în faţa unor mari şi complexe probleme ce

impun căutări, soluţii creatoare, invenţii de noi modele, experimentări, evaluări,

corectări, eforturi de a înţelege bazele crizei şi modalităţile depăşirii sale. Deaceea dezvoltarea are şi un caracter de discontinuitate (ruperea vechilor tendinţe

rezultate din continuarea modelului şi introducerea de noi principii generatoare

de noi tendinţe) şi preponderen ţă calitativă (trecerea de la un nivel socio-

cultural la altul).

Din această perspectivă, se vor analiza pe scurt crizele dezvoltării,

surprinzând, prin aceasta, principalele modele de dezvoltare folosite de-a lungultimpului de omenire şi mecanismele prin care ele au intrat în criză [15].

a. „Societ ăţ ile ecologice” şi primele crize ale resurselor naturale

Societăţile denumite „primitive” (în sensul istoric de a fi constituit

primele tipuri de organizare socială) au fost cele ce au fundamentat modul de

viaţă al colectivităţii pe folosirea nemijlocită a ceea ce le oferea natura (hrana în primul rând, prin cules, vânătoare şi, de la caz la caz, pescuit, precum şi alte

elemente ale pădurii pentru construirea locuinţelor – când s-a trecut de la

adă postul natural oferit de peşteri, locuri îngr ădite etc. la locuinţa ca produs al

activităţii umane – pietrele pentru unelte etc.). De aceea, aceste societăţi au mai

fost caracterizate şi prin termenul „societăţi pr ădalnice” [4], deoarece ele doar

consumau ceea ce natura le oferea. Mai corect, ele au fost individualizate prin



46

au ştiut să facă faţă acestei mari crize, adică nu au ştiut să depăşească vechiul

model şi au pierit prin foamete. Alte triburi creative au conştientizat problema

(necesitatea altui model de viaţă) şi au găsit soluţia: trecerea la agricultur ă.

Ce concluzii se pot trage din aceast ă primă situa ţ ie de criz ă ?

- Nici o colectivitate umană nu poate să-şi fundamenteze principiiledezvoltării f ăr ă a-şi asigura reproducerea resurselor pe care se clădeşte modul

său de viaţă.

- O dezvoltare este sigur ă doar dacă îşi poate reproduce resursele sale de

existenţă (resursele proprii modului său de viaţă).

- Dezvoltarea implică capacitatea de a găsi permanent noi resurse

reproductibile.- O dezvoltare bazată doar pe consum şi nu şi pe producerea de noi

resurse, nu este reproductibilă, sigur ă, viabilă.

- Orice existenţă umană (implicit orice dezvoltare) presupune anumite

echilibre între societate şi resursele sale, dar, în acelaşi timp, orice existenţă

umană generează nonechilibre prin consumul de resurse şi producere de noi

resurse, inclusiv produsele direct consumabile.- Dezvoltarea ce nu creează echilibrul este blocată şi condamnată, dar în

acelaşi timp, dezvoltarea ce nu creează noi nonechilibre şi nu mută aceste

nonechilibre în alte zone este şi ea blocată.

- Dezvoltarea ne apare ca un tip de generare de nonechilibre pentru a

putea asigura echilibrele de bază ale naturii, societăţii, individului. Este ceea ce

s-a denumit prin termenii de „nonechilibre funcţionale” şi „stare departe deechilibru şi generatoare de echilibre funcţionale”. Există deci un sistem

funcţional al echilibrului şi nonechilibrelor ce caracterizează o dezvoltare

sigur ă, nereproductibilă, viabilă.

- Rezolvarea crizelor dezvoltării implică valorizarea şi valorificarea

permanentă de noi tipuri de bogăţii naturale şi transformarea lor, în felul acesta,

în resurse. Conceptul de resurse naturale are un caracter istorico-cultural,



47

exprimând măsura în care o anumita bogăţie naturală devine aptă de a fi folosită

în cadrul modului de viaţă al unei colectivităţi umane.

b. Societ ăţ ile agricole şi noile crize

Apariţia agriculturii, ca model de viaţă ce a presupus numeroasedescoperiri şi invenţii, a oferit oamenilor o sursă nouă de viaţă mai sigur ă,

posibil de a creşte constant şi mult mai variată ca tipuri de produse şi folosinţe.

Ca urmare populaţia cunoaşte o creştere spectaculoasă, o adevărată

explozie demografică. Creşterea populaţiei a generat noi necesităţi de hrană,

îmbr ăcăminte, locuinţe etc., ceea ce a impus extinderea practicării agriculturii,

defri şarea constant ă a noi şi noi păduri, prin tăiere sau incendiere. Modul de

practicare a dezvolt ării de tip agrar purta în sine germenii propriei sale crize:

epuizarea de noi terenuri, epuizarea fertilităţii terenurilor folosite, epuizarea

lemnului, ca material de încălzire în primul rând.

A apărut o criza combinat ă: o criză alimentar ă, demografică, ecologică,

tehnologică. Un fapt exogen a jucat un rol important: r ăzboaiele purtate de

Anglia cu Spania pentru supremaţia mărilor au dus la masive defrişări de păduriîn Anglia pentru a construi marea flotă engleză. Anglia s-a văzut confruntată cu

o mare criz ă energetică , prima din istoria omenirii, din lipsa lemnului. A apărut

o nouă problemă: găsirea unei noi surse energetice. Aşa au început să fie tot

mai mult exploatate minele de cărbuni. Dar pentru a scoate cărbunele la

suprafaţă trebuia rezolvată o problemă tehnică: scoaterea apei din mină. O

invenţie tehnologică exista (se pare că for ţa aburilor a fost cunoscută chiar înGrecia Antică, înainte de a fi „descoperită” de Papin [25]), şi anume pompa

acţionată de for ţa aburilor, dar ea nu era folosită practic pentru că nu existase

necesitatea socială. Acum a apărut problema şi s-a găsit şi soluţia: motorul cu

aburi ce scoate apa din mine. Dar, din moment ce s-a inventat motorul cu aburi,

el a început să fie folosit şi în alte domenii, trecând în zona producţiei textile.

Aşa începe revoluţia industrială, trecerea la civiliza ţ ia industrial ă.



48

Ce concluzii se pot trage din aceast ă nouă situa ţ ie de criz ă şi rezolvare

de criz ă?

- Trecerea la societăţile de tip industrial nu s-a produs de la sine, automat.

Doar acele colectivităţi care au sesizat problema (cerinţa găsirii unui alt model

de dezvoltare) şi au avut capacitatea de a găsi soluţii (mobilizarea resurselorumane, financiare, tehnologice, de cunoaştere etc. pentru schimbarea modului

de viaţă) au putut rezolva criza şi schimba modul de viaţă. Alte colectivităţi

umane au r ămas într-un stadiu agricol stagnant (la aceasta s-au adăugat şi cauze

exogene generate de sistemul dominaţiei coloniale).

- Rezolvarea crizelor dezvoltării se dovedeşte a fi un proces socio-

cultural global şi nu doar de natur ă economico-tehnologică. Aşa cum au ar ătatmulţi cercetători [4], revoluţia industrială, începută în Anglia în jurul anilor

1750, nu a folosit descoperiri ştiinţifice noi (după cum am mai spus elemente

cognitive de bază existau încă în Grecia Antică), mai mult ea s-a realizat „în

afara ştiinţei”, prin activitatea unor practicieni.

- Rezolvarea crizei societăţilor agrare a implicat inventarea unui alt mod

de viaţă, cel industrial şi, în final, a unei alte structuri socio-economice(capitaliste). A apărut un model de civilizaţie bazat pe „producerea lucrurilor

artificiale” (adică a ceea ce natura nu produce direct) şi prin atragerea în

circuitul economico-productiv a noi bogăţii naturale transformate în resurse ale

dezvoltării (folosirea bogăţiilor subsolului, a for ţei apelor, vântului etc.).

- Depăşirea unei crize a dezvoltării implică, pe de o parte, o eliberare de

dependenţa nemijlocită faţă de mediul natural prin diversificarea tipurilor decaracteristici şi bogăţii ale mediului apte de a fi folosite, iar, pe de alta parte, o

dependenţă indirectă tot mai mare prin corelarea modului de viaţă de tot mai

diverse aspecte ale mediului. Prin aceasta, dezvoltarea nu poate niciodat ă să se

"elibereze" de natur ă, ci, dimpotrivă, se leagă tot mai mult de natur ă, prin relaţii

complexe generate de ştiinţă şi tehnologie.



49

O problemă esen ţ ial ă trebuie pusă şi rezolvată. Trecerea de la societăţile

de tip agricol (dezvoltate în special în zonele din Asia) la cele de tip industrial

(în Europa Occidentală) arată că rezolvarea crizei a fost însoţită de schimbarea

centrului de promovare a dezvolt ării. Aceasta a fost posibil deoarece Anglia a

fost ţara care, din punct de vedere socio-cultural, a avut agentul social cel maifavorabil noului tip de activitate: întreprinzătorul capitalist, particular, interesat

şi motivat în inovarea economico-socială.

O concluzie de baz ă a experienţelor practicate de omenire în procesul

rezolvării crizelor de dezvoltare constă şi în aceea că această rezolvare

presupune un tip de agent social specific, capabil să sesizeze problema şi să o

"transcrie" în termeni acţionali pe baza propriilor sale interese şi motivaţii şiconform acestora.

Crizele dezvoltării se adresează unei comunităţi umane în general, dar ele

implică agenţi sociali diferenţiaţi în a găsi soluţii sau a le bloca.

c. Societ ăţ ile industriale şi crizele actuale ale dezvolt ării

Societăţile (civilizaţiile) de tip industrial au la bază un model socio-cultural specific, rezultat din contextele istorice şi nu din tehnologiile practicate.

Modul de viaţă al societăţilor industriale s-a generat ca urmare a unui complex

de factori legaţi în special de sistemul de acţiune al agenţilor sociali ai

economiilor de piaţă (capitaliste) în condiţii socio-culturale deosebite de cele de

astăzi.

Din punct de vedere economic-tehnologic, civilizaţiile industriale clasice,cele din secolul 18 – prima jumătate a secolului 20, se bazează pe:

- utilaje de for ţă, acţionate cu un consum energetic mare care produc

schimbări ample în mediu;

- un proces tehnologic foarte rapid, aducând permanent schimbări la

intervale de timp tot mai reduse;

- un proces tehnologic generat, începând cu a doua jumătate a secolului19, direct din descoperirile şi realizările ştiinţei;



50

- trecerea la producerea lucrurilor artificiale în zone tot mai diverse ale

vieţii umane;

- inducerea unor modificări ample în mediul natural ce nu mai pot fi

corectate spontan de natur ă prin procesele sale de autoreglare.

Din punct de vedere socio-cultural – şi acest aspect este esenţial – modulde intervenţie al societăţii în mediul natural şi social poartă amprenta unui

sistem de valori, norme, principii şi tipuri de comportamente care au jucat un rol

important, pozitiv la început, dar care treptat şi-a epuizat potenţele benefice,

ceea ce a generat noua criză [36]. Acest model socio-cultural, generat nu de

tehnologie ci de factori socio-culturali, conţine :

- agentul social particular al economiilor de piaţă „libere”, adică nereglementate prin norme ale societăţii civile şi ale statului;

- un model filosofico-ştiinţific fragmentar de a studia şi interpreta lumea,

ce a rupt societatea de natur ă şi a tratat natura pe „compartimente”;

- un sistem de valori dominat de eficienţa economică imediată care a dus

la folosirea defectuoasă a sistemului tehnologico-productiv;

- acţiunea fragmentar ă, urmărind scopuri particulare şi izolate, f ăr ă a selua în consideraţie contextele şi efectele de sistem;

- acţiunea de „folosire în risipă” a resurselor naturale neregenerabile ca

urmare a urmăririi prioritare a eficienţei economice imediate;

- acţiunea proiectată pe intervale de timp şi spaţii reduse, pe principiul

„acum şi aici”, ce a dereglat echilibrele naturii, neasigurând raportul funcţional

dintre echilibre şi dezechilibre;- acţiunea pe suprafeţe tot mai extinse ale globului, în sensul că efectele

noilor procedee tehnologice se repercutează pe toată suprafaţa pământului;

- acţiunea în ritm tot mai alert dereglând sinergismul ecosistemelor şi

nelăsând timp pentru refacerea naturii.

Ca urmare a acestor aspecte, în a doua jumătate a secolului XX încep să

apar ă semnale de alarmă grave care au cuprins segmente din ce în ce mai mariale comunităţii omeneşti [79]. Astfel, procesul de conştientizare a



51

responsabilităţii speciei umane în legătur ă cu proliferarea armamentului de tip

nuclear a început încă din anii '50. În anii '60 au fost semnalate primele efecte

negative majore ale procesului de industrializare asupra sănătăţii omului şi a

mediului înconjur ător, datorate poluării. Problemele majore ale anilor '80 au

fost cele legate de limitarea resurselor de hrană, energie şi materii prime,cazurile de risc în exploatarea amenajărilor industriale (în special energetica

nuclear ă) şi problemele legate de poluarea planetar ă (efectul de ser ă şi subţierea

stratului de ozon).

Este interesant de observat că, pe durata de aproape o jumătate de secol,

semnalele de alarmă s-au mutat din zone ale acţiunii umane cu efecte de tip

catastrofic, dar cu probabilitate mică de realizare (r ăzboiul nuclear total), înzone ale acţiunii umane care se refer ă la activitatea zilnică, cu o mare

probabilitate de realizare, cu o balanţă a efectelor negative şi pozitive pe termen

lung şi scurt, a cărei amploare nu a fost încă estimată.

Satisfacerea nevoilor unei populaţii în creştere şi cu exigenţe tot mai

sporite, pe de o parte, şi nevoia creşterii profitului producătorilor şi

comercianţilor, pe de altă parte, au determinat apariţia explozivă, în ultimii 50de ani, a unităţilor industriale şi de agricultur ă intensivă. Acestea, din motive de

eficienţă economică, s-au constituit, de multe ori, în platforme industriale sau

agricole, care au ocupat păr ţi însemnate din mediul înconjur ător.

Dezvoltarea explozivă a sistemelor industriale şi de agricultur ă intensivă a

determinat, în egală măsur ă, apariţia unor noi tipuri de aşezări umane. De

asemenea, traficul rutier a crescut mult în intensitate datorită necesităţilor de adeplasa oameni, materiale şi mărfuri, la şi de la locurile de producţie.

Datorită relaţiilor strânse dintre aşezările umane şi mediul înconjur ător,

procesul de dezvoltare a indus modificări importante în structura acestuia. Au

fost afectate, pe rând, calitatea aerului şi apelor, a solului şi a biosferei, mai întâi

zonal şi apoi la scar ă planetar ă.

Efectele negative ale procesului de dezvoltare au fost resimţite de om, laînceput, în calitate de participant la anumite procese industriale sau agricole şi



52

s-au manifestat prin afectarea stării de sănătate. Aria celor afectaţi s-a extins,

într-o primă fază, datorită unor produse care afectau starea de sănătate şi, într-o

a doua fază, datorită efectelor poluării de tip global (efectul de ser ă, subţierea

stratului de ozon şi ploile acide).

Criza politică din Orientul Mijlociu, din anii '70, a pus în evidenţă, mai pregnant decât jocul de interese politice din zonă, situaţia resurselor energetice

[79]. Dintr-o dată acestea au apărut aşa cum erau la începutul procesului de

dezvoltare, adică limitate. Această constatare a determinat rapid o reconsiderare

a anumitor factori ai procesului de dezvoltare. Dinamica acestui proces,

considerată până atunci ca rezultatul unei optimizări între posibilităţile

tehnologice, umane şi de capital, pe de o parte, şi piaţa accesibilă, pe de alt[ parte, a devenit rezultatul unui proces de optimizare în care limitarea resurselor

energetice şi materiale erau pe primul loc în ierarhia parametrilor proceselor de

optimizare.

Figura 9 prezintă modul şi evoluţia utilizării resurselor de energie în

ultimii 250 de ani [95].

Figura 9 - Dinamica utilizării surselor de energie în societatea industrială Sursa: Vădineanu A. - Dezvoltarea durabil ă, Editura Universităţii, Bucureşti, 1998

1750 1850 1900 1950 20001800

?

maşini cu aburcentraletermice

motoarecombustie

internă

transportaerian

creşterea populaţiei

globalizare

micro- procesoare



53

Această reconsiderare nu a fost suficientă. Estimările asupra parametrilor

procesului de dezvoltare, realizate la sfâr şitul anilor '70 în condiţiile de mai sus,

au fost infirmate destul de repede. Dinamica acestui proces este în continuă

scădere, iar principalul efect benefic al procesului de dezvoltare, nivelul calităţii

vieţii, este în scădere chiar şi în ţările dezvoltate.Modificările induse în mecanismele proceselor din mediul înconjur ător

s-au constituit într-o nouă limită, care trebuia luată în considerare în

dimensionarea procesului de dezvoltare.

Impunerea acestei noi limite s-a f ăcut mai întâi datorită conştientizării de

către oameni a cauzei modificării stării lor de sănătate, de transformările din

mediu, atitudine care a luat repede o formă politică, prin apariţia unororganizaţii ce au reuşit să îşi impună punctul de vedere la nivel legislativ.

Dimensiunea planetar ă a efectelor poluării a apărut clar odată cu

evidenţierea efectului de ser ă, a ploilor acide şi a subţierii stratului de ozon.

Această situaţie a surprins ştiinţa, par ţial, nepregătită. Prelevarea de date

experimentale şi măsur ători legate de efectele poluării este bine servită de

multitudinea de metode fizico-chimice de analiză, dar interpretarea acestora presupune modele fizice şi de acţiune care nu se pot dezvolta în cadrul îngust,

superspecializat al disciplinelor ştiinţei actuale. Este necesar să se dezvolte o

nouă metodologie de acţiune în ştiinţă, bazată pe globalitate şi

interdisciplinaritate.

Ca urmare, modelul socio-cultural al industrialismului clasic s-a epuizat

generând un tip nou de crize :- crizele globale afectând întregul domeniu;

- crizele mondiale, afectând întreaga populaţie a globului;

- crizele complexe (megacrizele).

Pentru rezolvarea acestor crize mutarea acţiunii în altă sfer ă nu mai este

posibilă, deci se cere un alt tip de dezvoltare.

Înlocuirea „industrialismului clasic” a început, societatea experimentândde pe acum, diverse modele cum ar fi: societatea de tip post-industrial,



54

societatea informatizată „centrată pe om” (modelul Comunităţii Europene),

societatea industrial-agrar ă modernă, societatea „culturală” etc. Pentru a reuşi

însă, aceste modele impun rezolvarea crizelor actuale, iar acest fapt necesită alt

tip de dezvoltare.

Criza modelului „industrialismului clasic” este totodată o criză a întregii practici de până acum ce s-a realizat empiric şi prin mutarea crizelor potenţiale

dintr-o zonă în alta. Caracterul global, mondial şi complex al actualei crize face

ca această „mutare” să nu mai aibă unde să se facă. Încercarea de a depăşi

actuala criză printr-un model nou dar bazat tot pe principiile empirice şi ale

„mutării” crizelor potenţiale în alte domenii, va prelungi şi adânci starea

prezentă.Ceea ce este specific, constă în faptul că s-a creat un context ce permite

aceast ă trecere, căci există:

- o conştiinţă a "sor ţii comune" a întregii omeniri;

- agenţi sociali capabili a genera un nou tip de dezvoltare (grupuri sociale

ale societăţii civile, noul rol al statului ce se constituie în reprezentant al

"interesului public" ce intervine în reglementarea normativă a pieţelor,dezvoltarea unor relaţii internaţionale între state apte a favoriza cooperarea);

- elementele unei noi viziuni despre lume, care să fundamenteze o nouă

practică societalo-globală.

Trecerea de la dezvoltările spontane, bazate pe modele limitate, spre o

dezvoltare coordonată pe modele proiectiv elaborate, a născut problematica

dezvolt ării durabile (viabile, reproductibile).

2.2. Demersuri în înţelegerea evoluţiei ecosistemelor antropizate -

noi concepţii privind dezvoltarea

Problemele dezvoltării apte a fi promovate continuu au devenit subiect al

dezbaterilor oamenilor de ştiinţă de la începutul anilor 1970. Câteva lucr ări au



55

devenit clasice: The closing circle [11], Can we survive our future [93], studiile

lui A.Toymbee [92], D.Gabor [35], J.Ellul [28] etc.

În mod deosebit, se cuvine menţionată lucrarea lui E.F. Schumacher,

Small is Beautiful. Une société á la mesure de l’homme [78].

Această lucrare a dat o critică teoretică fundamentului practiciidezvoltării de până atunci, schiţând liniile unei noi gândiri şi acţiuni de

dezvoltare. Cităm câteva idei din lucrare: "Una din erorile fatale ale timpului

nostru este de a considera rezolvată problema producţiei ... Omul modern nu se

concepe pe el însuşi ca o parte integrantă a naturii, ci ca o for ţă exterioar ă,

destinată a o domina şi cuceri. El vorbeşte chiar de lupta contra naturii, uitând

că, dacă va câştiga această luptă, se va găsi în tabăra celor ce pierd ... Risipindresursele noastre fosile, facem să apese o ameninţare asupra civilizaţiei dar

risipind capitolul pe care-l reprezintă natura vie ce ne înconjoar ă, creăm o

ameninţare pentru viaţa însăşi ... Economia durabilului implică o reorientare

profundă a ştiinţei şi tehnologiei, care trebuie să se deschidă înţelepciunii şi

chiar să integreze înţelepciunea în propria sa structur ă. Soluţii ştiinţifice sau

tehnologice care otr ăvesc mediul sau degradează structura socială şi omul însuşinu sunt de nici un profit, independent de concepţia lor str ălucitoare sau de

marea lor atracţie superficială" [78].

Un moment important în formarea conştiinţei critice a omenirii a constat

în apariţia lucr ării „The Limits of the Growth” [59], reprezentând primul raport

al Clubului de la Roma. Meritul principal al raportului a constat în semnalul de

alarmă tras asupra pericolului unui colaps global al civilizaţiei ca urmare a uneicreşteri exponenţiale a economiilor ce duce la pericolul epuizării resurselor

naturale. Viziunea limitată, teoretică şi metodologică, apropiată de

neomalthusianism, omiterea factorului de inovaţie ştiinţifico-tehnologică în

calitate de sursă a sporirii resurselor umane a condus pe autori la teza creşterii.

Următoarele două rapoarte ale Clubului de la Roma [60], [77] au adus

unele corecţii.



56

Punctul crucial în fixarea şi dezvoltarea concepţiei despre dezvoltarea

durabilă este socotit a fi legat direct de raportul Comisiei Brundtland (World

Commission on Environment and Development), comisie ce a început să

lucreze în 1983 şi care şi-a publicat rezultatele în lucrarea „Our Common

Future” [8]. Modul de gândire şi rezolvare a problemei este diametral opus faţă de soluţiile oferite de Meadows şi Randers, în The Limits of The Growth [59].

Raportul Brundtland a precizat trei obiective [8]:

1. analizarea problemelor critice ale mediului şi dezvoltării;

2. formularea de scenarii realiste pentru tratarea acestor probleme;

3. sugerarea de noi forme de cooperare internaţională.

In acest sens, raportul conţine trei aspecte:- o bază ideologică, sau o paradigmă privind mediul şi dezvoltarea bazată

pe conceptul cheie al dezvoltării durabile („sustainable development”);

- o analiză a problemelor globale ale mediului şi dezvoltării;

- sugestii pentru acţiuni internaţionale.

Deşi problematica dezvoltării durabile a izvorât nemijlocit din

confruntarea societăţilor cu crizele ecologice, punând în plan imediat raportuldezvoltare-mediu, dezvoltarea durabilă nu poate fi decât o acţiune la nivelul

întregii societăţi înglobând problematica mediului în contextul general al

societăţii. În acest sens, raportul accentuează tocmai faptul că dezvoltarea

durabilă înseamnă, în esenţa sa, a satisface necesităţile generaţiilor prezente f ăr ă

a afecta negativ posibilităţile generaţiilor viitoare de a satisface necesităţile lor.

Astfel, se atrage explicit atenţia că principiile ecologice ale dezvoltăriitrebuie integrate în procesele economice şi societale globale, ceea ce presupune:

- realizarea unui sistem economic mai echitabil;

- asigurarea unei bune politici referitoare la resursele umane;

- asigurarea rezolvării problemelor hranei;

- asigurarea unei evoluţii a oraşelor care să ofere securitate socială;

- rezolvarea problemelor energiei;- reducerea agresivităţii industriei faţă de mediu;



57

- asigurarea unei agriculturi care să protejeze solul şi produsele;

- realizarea unei noi politici de cooperare internaţională.

De la raportul Brundtland [8] problematica dezvoltării durabile a devenit

din ce în ce mai mult un obiect comun de analiză şi decizii. Formulată la început

numai în perspectiva protecţiei mediului înconjur ător şi a sănătăţii omului,dezvoltarea durabilă a că pătat repede importante conotaţii politice [101]. La

Conferinţa ONU asupra relaţiei dintre mediu şi dezvoltare care a avut loc la Rio

de Janeiro în perioada 3-14 iunie 1992 şi la cea de la Bangkok din 1994, asupra

stratului de ozon, au participat nu numai oamenii de ştiinţă din domeniu, ci şi

politicieni din cele mai înalte sfere ale puterii.

În contextul preocupărilor internaţionale de identificare a noi căi dedezvoltare, în România s-au manifestat curente de idei şi acţiune care, pornind

de la realităţile concrete ale ţării noastre, au investigat şi propus soluţii

specifice.

Definirea şi implementarea în România a procesului de dezvoltare

durabilă prezintă aspecte particulare care măresc dificultatea rezolvării

problemelor şi aşa destul de ridicată, datorită unei politici de dezvoltare lipsită de responsabilitate civică desf ăşurată atât înainte cât şi după 1989.

Pornind de la această realitate, încă de la începutul anilor ’80 Grupul

Interdisciplinar de Studii şi Consulting de pe lângă Academia de Studii

Economice şi Asociaţia Română de Marketing au dezvoltat un curent de gândire

care se ocupă în mod global şi într-o manier ă interdisciplinar ă de tip integralist

de problemele dezvoltării. Această teorie şi-a propus construirea unorinstrumente metodologice de analiză şi acţiune în timp real care să abordeze

relaţiile complexe generate între nivelele realităţii economice, sociale,

ecologice, politice etc. în cadrul procesului de dezvoltare.

Studii de caz ale unor probleme de dezvoltare la nivel microeconomic,

desf ăşurate în cadrul Întreprinderii de Materiale de Construcţii Berceni-Ploieşti,

Platformei Industriale Ghencea Bucureşti, Platformei Industriale Jilava



58

Bucureşti şi Platformei Industriale Dâmboviţa Bucureşti, au permis îmbogăţirea

şi validarea acestor instrumente.

În cadrul Universităţii din Bucureşti şi Politehnicii, există în prezent

preocupări susţinute de elaborare a unui model de dezvoltare durabilă a

României şi de construire a suportului metodologic, tehnic şi instituţional pentru tranziţia socio-economică către un model de dezvoltare durabilă.

Urmare a acestor preocupări s-au elaborat lucr ări de referinţă [7], [95] în

domeniu.

Preocupări similare există în cadrul instituţiilor de învăţământ superior

din Timişoara, Arad, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi etc. şi, în scurtă vreme, aceste

eforturi se vor concretiza într-un model coerent de dezvoltare care să permită înţelegerea şi abordarea reformei şi tranziţiei sistemului socio-economic din

România pe baze durabile.

2.3. Evoluţia ecosistemelor antropizate şi dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă reprezintă o orientare generală, globală şi

sistematică, vizând conceperea, promovarea şi asigurarea unei asemenea

dezvoltări care să permită satisfacerea tot mai mare a trebuinţelor şi

necesităţilor generaţiilor prezente, f ără a afecta negativ posibilităţile de

satisfacere a trebuinţelor şi necesităţilor generaţiilor viitoare [61].

}n acest sens, scopul dezvoltării durabile este omul în armonie cu natura,

toate mijloacele sale fiind corespunzătoare acestui scop.Dezvoltarea durabilă presupune o viziune globalist-sistemică, ceea ce a

condus la conceptul de sistem social durabil, ce presupune [50]:

- existenţa tuturor subsistemelor sociale ca subsisteme durabile;

- relaţiile din sistem (par ţiale şi sinergetice) să fie în măsur ă să susţină

durabilitatea sistemului global şi a subsistemelor componente;

- un management de tip nou, capabil a promova sistemele durabile.



60

Dezvoltarea durabilă implică o nouă concepţie filozofică (raportul intern,

de armonie între om-societate-natur ă), politică (raportul stat-societate-

economie), morală (raportul între individ-colectivitate), economică (noua

fundamentare valorică a eficienţei şi a preţului), ecologică etc., care să asigure

un nou comportament societal apt a promova restricţiile şi rigorile cerute denoul tip de dezvoltare.

Din acest motiv dezvoltarea durabilă este un exerciţiu greu de realizat,

implicând riscuri, eforturi, renunţări, mari investiţii cu câştiguri recuperabile

uneori pe termen lung etc. Toate aceste exigenţe nu mai pot fi asigurate de

politicile de tipul „laisser-faire”. Pieţele r ămân libere, dar condiţiile competiţiei

capătă restricţii valorico-normative impuse de societatea civilă şi stat.Pe piaţă, fiecare concurent (producător şi consumator) este liber în

acţiunile sale, cu condiţia să nu producă sub anumite standarde de calitate

(produse, procese tehnologice, folosirea resurselor etc.).

Societatea civilă şi statul (ca organism de gestiune şi administraţie) devin

garanţii intereselor publice şi naţionale prin folosirea unor pârghii capabile să

asigure ca o grilă de selecţie doar acele acţiuni care nu contrazic cerinţele uneidezvoltări durabile.

În acest scop, instituţiile societăţii civile şi ale statului [15]:

- stabilesc pârghiile economice (prin impozite, taxe, sancţiuni, stimulente

etc.) care să asigure o competiţie liber ă, dar nu sub un standard fixat de calitate

(pentru produse, producţie, folosirea resurselor etc.);

- stabilesc reglementări juridice care să interzică acţiuni potrivnice uneidezvoltări durabile;

- stimulează şi participă direct la subvenţionarea şi promovarea

învăţământului, cercetării şi dezvoltării tehnologice, sănătăţii, protecţiei

mediului etc.;

- stabilesc unele baremuri de calitate pentru produse şi procese de

producţie (poluare, afectarea sănătăţii);- asigur ă protecţia consumatorilor;



61

- generează cadrul juridic al cooper ărilor internaţionale.

Prin aceasta, dezvoltarea durabilă reprezintă o politică activă de orientare

şi stimulare a pieţei. Politicile de „comandă şi control” (prin reglementări

directe, standarde obligatorii, monitorizare şi control administrativ etc.), pot fi şi

ele folosite, dar pârghiile principale trebuie să fie cele din zona stimulării pieţelor.

Mai mult, avându-se în vedere că problemele afectând dezvoltarea

durabilă au un caracter global şi internaţional, rezolvarea lor presupune nu

numai o intervenţie directă a instituţiilor societăţii civile şi ale statului, ci o

cooperare internaţională, o participare a unor instituţii internaţionale (prin

programe de cooperare) în orientarea, promovarea, susţinerea acestui tip deacţiune pentru dezvoltare.

Ultimele două decenii s-au caracterizat printr-o creştere explozivă a

preocupărilor legate de degradarea mediului. Printre aceste probleme, cele mai

frecvente sunt cele care privesc eroziunea solului, dispariţia unor habitate şi

specii, contaminarea apei şi solurilor cu pesticide, reducerea cantitativă a

resurselor neregenerabile, precum combustibilii fosili, scăderea veniturilorfermierilor ca urmare a scăderii preţurilor şi a costurilor ridicate ale fluxurilor

de intrare (maşini şi utilaje, îngr ăşăminte chimice, ierbicide etc.).

Dezvoltarea durabil ă se bazeaz ă pe abord ări legate de reducerea

degrad ării mediului, conservarea resurselor şi asigurarea unor venituri

decente pentru fiecare persoană dintr-o comunitate [61], [15]. Această idee,

aplicată, de exemplu, la gospodărirea terenurilor implică strategii care să armonizeze utilizarea terenurilor cu procesele naturale, să evite introducerea

unor substanţe cu efecte negative asupra mediului, să îmbunătăţească raportul

dintre folosirea terenurilor şi resursele acestora, să promoveze utilizarea mai

ridicată a potenţialului genetic şi biologic al plantelor şi speciilor de animale.

La nivel global, trei elemente sunt de interes major [95]: reducerea

biodiversităţii, degradarea solului şi distrugerea stratului de ozon. În ceea ce priveşte reducerea biodiversităţii se estimează că 5-10% din numărul total al



62

speciilor vor dispărea în următoarele câteva decenii, datorită distrugerii

habitatului lor şi, în primul rând, din cauza extinderii agriculturii. Degradarea

solului este deosebit de accelerată, încât astăzi se apreciază că circa 35% din

terenul cultivat se află într-un stadiu avansat de „deşertificare”. Aproximativ 20

milioane ha de teren cultivat sunt abandonate în fiecare an datorită proceselorde salinizare, excesului de umiditate, alcalinizării etc. Distrugerea stratului de

ozon, existenţa unor „găuri” în acesta, favorizează creşterea cantităţii de raze

ultraviolete care ajung la suprafaţa pământului şi, în consecinţă, numeroase

implicaţii: riscul crescând al cancerului pielii, întârzierea creşterii plantelor de

cultur ă, schimbări în sistemul imunitar al omului. Problema acestor efecte,

generate de distrugerea stratului de ozon este tot mai acută în emisfera sudică,unde deja cancerul pielii este foarte frecvent (Australia, Noua Zeelandă).

Pierderile estimate în agricultur ă [95] sunt prezentate în tabelul 3.

Tabelul 3Estimarea pierderilor anuale din producţia mondială de cereale determinate de practicarea

agriculturii intensive şi de alte cauze asociate

Nr.

crt.

Tip de impact Pierderi estimate

- 106 tone -

1. Eroziunea solului 9

2. Salinizarea şi băltirea 1

3. Reducerea aportului de materie organică şi

compactarea solurilor

2

4. Poluarea aerului şi creşterea stratului de ozon 1

5. Inundaţii, acidifierea solului, incidenţa radiaţiilor UV 1

T O T A L 14

Sursa: Vădineanu A. - Dezvoltarea durabil ă, Editura Universităţii, Bucureşti, 1998

Toate aceste elemente au o cauză comună, reprezentată de stresul

puternic exercitat de creşterea populaţiei (cu întreg arsenalul de procese legate

de producţia curentă, creşterea consumului şi acutizarea efectelor specifice

asupra mediului). Populaţia lumii s-a dublat în ultimii 36 de ani, ajungând de la



63

2,5 miliarde la peste 5,0 miliarde, urmând a avea în continuare o creştere

semnificativă [95], conform tabelului 4.

Tabelul 4Dinamica populaţiei în 12 regiuni geografice

milioane persoane

Nr. crt. Regiunea geografică 1990 2010 2030 20501. Africa de Nord 140 215 322 541

2. Africa Sub Sahariană 502 854 1499 1800

3. America de Nord 277 332 376 389

4. America Centrală 147 207 289 300

5. America de Sud 294 397 516 539

6. Asia Centrală şi de Vest 197 312 442 553

7. Asia de Sud 1191 1817 2428 26738. China şi Hong Kong 1159 1396 1722 1612

9. Asia de Sud-Est 518 607 937 851

10. Japonia, Noua Zeelandă şi Australia 144 152 160 139

11. Europa de Est 345 304 380 289

12. Europa de Vest 377 425 416 389

1’ Regiuni în curs de dezvoltare 4149 5819 8167 8624

2’ Regiuni dezvoltate 1142 1213 1333 1208

TO T A L 5285 7032 9500 9833

Sursa: Vădineanu A. - Dezvoltarea durabil ă, Editura Universităţii, Bucureşti, 1998

În aceeaşi perioadă, producţia de bunuri şi consumul de combustibili

fosili au crescut de circa 4 ori. Concomitent însă, circa 800 milioane de locuitori

tr ăiesc în condiţii de malnutriţie, iar aproximativ 10% din copii născuţi în

fiecare an mor de foame.

În aceste condiţii, dacă în secolul următor va avea loc o dublare a

populaţiei, creşterea activităţilor economice va fi de 5-10 ori mai mare, pentru a

satisface toate nevoile şi aspiraţiile întregii lumi. Creşterea aceasta va fi f ăr ă

precedent în istoria omenirii şi nu va putea fi susţinută prin continua distrugere

a resurselor naturale de bază.



64

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost lansat sub forma actuală în anul

1981 în World Conservation Strategy. Acesta a fost însuşit apoi în Brundtland

Report [8], devenind astfel un concept central al dezvoltării. La întâlnirea la

vârf de la Rio de Janeiro din iunie 1992 s-a stabilit o Comisie de Dezvoltare

Durabilă, care să sistematizeze informaţiile în domeniu, să coordonezeactivitatea de cercetare şi să elaboreze strategii de acţiune.

Conceptul de "durabil" a apărut de la ideea că fiinţele umane sunt cele

care folosesc şi consumă mediul cu o rată care curând va afecta serios nivelul

resurselor utilizabile ale acestuia. Chiar dacă astăzi se cunosc câteva dintre

consecinţe, precum efectul de ser ă sau distrugerea stratului de ozon, totuşi

numeroase consecinţe r ămân încă neprevăzute. Prin urmare, se impuneanalizarea comportamentului societăţii în raport cu resursele şi corectarea

acestuia, încât să se evite periclitarea generaţiilor viitoare şi chiar a vieţii pe

planetă.

În general, toate discursurile referitoare la dezvoltarea durabilă sunt încă

puternic influenţate de dezvoltarea economică tradiţională. Noţiunile de progres

şi de creştere par a fi totdeauna imperative, ocupând un loc central în toateabordările. În contrast, noţiuni cum ar fi gestiunea resurselor, conceperea

teritoriului ca habitat pentru om sunt prea puţin prezente în cercetările privind

dezvoltarea durabilă. În fond, aplicarea conceptului de dezvoltare durabilă ar

însemna nu numai o realiniere a for ţelor economice şi politice la nivel naţional

şi internaţional, dar mai ales o schimbare fundamentală a relaţiilor omului cu

mediul său [16].Conceptul de dezvoltare durabilă poate realiza o legătur ă între cei care se

ocupă cu probleme de amenajare-dezvoltare şi cei cu probleme de mediu, între

economişti şi ecologişti. Termenul de „dezvoltare durabilă” este tentant pentru

cercetarea academică, având în vedere că abordarea sa implică o colaborare

interdisciplinar ă, ce permite integrarea unor ştiinţe ca ecologia, geografia şi

biologia cu ştiinţele pur sociale.



65

Din acest motiv obiectivele dezvoltării sunt oarecum diferite în viziunile

ecologiştilor şi economiştilor [80]. O comparaţie sintetică este prezentată în

tabelul 5.

Tabelul 5Obiectivele dezvoltării în viziune ecologică şi economică

Obiective Abordare

ecologică

Abordare

economică

Economice Creştere

Echitate

Eficienţă

Creştere

Eficienţă

Sociale Participare

Mobilitate socială

Coeziune socială

Identitate culturală

Dezvoltare instituţională

Echitate

Reducerea săr ăciei

Ecologice Integritatea ecosistemelor

Capacitatea de autorefacere

Biodiversitatea

Probleme globale

Managementul resurselor

naturale

Sursa: Serageldin I., Steer A. - Making Development Sustainable. From Concepts to Action,The World Bank, Washington D.C., 1994

În raportul Brundtland [8] dezvoltarea durabilă este concepută ca fiind

dezvoltarea ce asigur ă nevoile prezentului, f ăr ă a compromite capacitatea

generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi. În acelaşi timp, aceasta este

considerată un proces în care exploatarea resurselor, direcţionarea investiţiilor,

orientarea dezvoltării tehnologice şi schimburile internaţionale sunt în armonie

pentru a asigura nevoile şi aspiraţiile omului.

Un punct de vedere interesant, preluat din [61], exprima în 1989 Barbier,

care, referindu-se la dezvoltarea economică durabilă, o concepea ca pe un nivel

optim al interacţiunii sistemelor biologic, economic şi social, nivel realizat

printr-un proces dinamic şi adaptiv al cererii şi ofertei. Economiştii, în general,



66

maximizează beneficiile nete ale dezvoltării, în condiţiile menţinerii serviciilor

şi resurselor naturale peste timp.

În raportul Brundtland [8], accentul în definirea dezvoltării durabile se

pune mai puţin pe nevoile umane şi mai mult pe relaţiile dintre sistemele

economice şi biologice. Astfel, dezvoltarea durabilă „este asigurarea nevoilorumane sau menţinerea creşterii economice sau conservarea capitalului natural

sau chiar toate trei la un loc”.

Chiar dacă există unele nuanţe legate de definirea acestui concept, se

poate constata că există o noţiune cu care se poate opera. Problemele principale

care se pun sunt însă următoarele:

- care nevoi trebuie să fie durabile, cele calculate la populaţia actuală saula cea viitoare?

- care este nivelul minim de nevoi şi care ar fi structura acestora?

- trebuie acordată atenţie nivelelor la care se doreşte asigurarea

„durabilităţii”, întrucât ceea ce este considerat durabil pentru unul nu este

durabil pentru altul (spre exemplu, nivelele următoare: sat, oraş, regiune,

naţiune etc.);- conceptul este aplicat de unii autori la nivele de producţie, iar de alţii la

nivele de consum. Este clar că nu poate fi realistă generalizarea la scar ă globală

a nivelelor de consum realizate astăzi în ţările bogate şi, din aceasta cauză, cele

mai multe preocupări se axează pe producţia orientată.

- de la ce praguri intervenţiile actuale sau chiar nivelele de dezvoltare pun

în pericol obiectivele dezvoltării durabile?Relaţia dintre creşterea economică şi degradarea mediului nu este una

simplă, cum sunt tentaţi să creadă ecologiştii. Frecvent aceştia abuzează de

concept, solicitând fonduri financiare nejustificate. În acelaşi timp, este cert că

în mod curent creşterea economică este cea care cauzează probleme ecologice

majore, prin activităţi ce degradează mediul, consumându-i resursele.



67

Pentru a măsura raportul dintre activitatea economică şi mediu, E. Kula

[53] introduce coeficientul de impact asupra mediului (environmental impact

coefficient), reprezentând cantitatea de resurse ale mediului consumate printr-ocreştere exagerată a venitului naţional.

Impactul asupra resurselor mediului sau bunurilor naturale, în contextul

dezvoltării durabile, va fi unitatea de măsur ă a activităţilor economice. În

general, se apreciază că funcţiile economice vor fi în mod necesar corectate cu

patru caracteristici importante: aprovizionarea cu inputuri de resurse naturale,

asimilarea producţiei de deşeuri, conservarea sistemelor suport ale vieţii şiasigurarea condiţiilor de viaţă prin aprecierea naturii.

După câte se cunoaşte, structura resurselor naturale relevă existenţa a trei

categorii distincte: resurse nelimitate (cu caracter continuu), resurse reînnoibile

şi resurse neregenerabile. Din prima categorie fac parte tipurile de energii

neconvenţionale provenind din energia solar ă, energia vântului sau energia

mărilor şi apelor, în general. Utilizarea acestora şi consumul lor nu ridică probleme deosebite, ele fiind nelimitate cantitativ şi puţin folosite. Din

categoria resurselor reînnoibile fac parte cele reprezentate de plante, animale,

aer şi apă, resurse dependente în mare măsur ă de cele nelimitate. Cele mai mari

probleme sunt ridicate de utilizarea resurselor neregenerabile (combustibili

fosili, minerale etc.), care, pe lângă faptul că se epuizează prin folosirea lor,

generează mari cantităţi de deşeuri.Ideea de bază în ce priveşte această categorie de resurse este cea a

păstr ării unui stoc în funcţie de trei activităţi: descoperirea de noi rezerve

exploatabile economic, de reciclarea deşeurilor şi de reducerea cererii în astfel

de resurse sau înlocuirea lor cu altele.



69

Figura 10 – Corectarea avuţiei naţionale cu elementele ce caracterizează scăderea resurselor şi degradarea mediului

Sursa: Jan van Tongeren , Integrated Environmental and Economic Accounting. A case Study

for Mexico, publicată de Ernst Lutz Editor în Toward Improved Accounting for Environment,An UNSTAT World Bank Symposium, Washington DC, World Bank 1993

Pentru a estima impactul scăderii resurselor şi a degradării mediului,tabelul 6, preluat din comunicarea domnului Jan van Tongeren , Integrated

Environmental and Economic Accounting. A case Study for Mexico, publicată

de Ernst Lutz Editor în Toward Improved Accounting for Environment, An

UNSTAT World Bank Symposium, Washington DC, World Bank 1993,

prezintă calculul realizat în anul 1985 pentru Mexic.

Avuţia

naţională

convenţională

A

Impact fizic

(nevaloric)

- Scăderearesurselor

- Degradareamediului

B

Impacturile

asupra

sănătăţii şi

productivităţii

- Scăderea

resurselor


C

Impactul în

termeni

valorici

- Scăderearesurselor


Avuţia naturală

Funcţii de evaluare Calcul economic

Ajustarea avuţiei naţionale

Avuţia

naţională reală

=

Avuţia

naţională convenţională

- Scăderearesurselor - Degradareamediului



70

Tabelul 6Studiu de caz pentru Mexic, estimări pentru anul 1985

x 10

9

pesos ProcentAvuţia naţională convenţională 42060 100Scăderea resurselor:

- petrol- lemn- schimbarea destinaţiei terenurilor

1470164764

3,50,41,8

Reducerea avuţiei naţionale datorită scăderii

resurselor

39662 94,3

Degradarea mediului:- eroziunea solului- deşeuri solide- inundaţii- poluarea apei- poluarea aerului

449197191662

1656

1,10,50,51,63,9

Avuţia naţională reală 36507 86,7

Sursa: Jan van Tongeren , Integrated Environmental and Economic Accounting. A case Study

for Mexico, publicată de Ernst Lutz Editor în Toward Improved Accounting for Environment,An UNSTAT World Bank Symposium, Washington DC, World Bank 1993

2.4. Dimensiuni şi principii ale dezvoltării durabile în contextul

evoluţiei ecosistemelor antropizate

Pentru a stabili un cadru conceptual adecvat este necesar ă identificarea

principalelor dimensiuni ale dezvoltării durabile. Printre cele mai importante,

considerate prioritare, se număr ă dimensiunile politică, economică şi

epistemologică [15].

Dimensiunea politică a dezvoltării durabile presupune câteva elemente

distincte, dintre care se detaşează menţinerea unei anumite ordini economice,

greutatea de a ataşa agentului uman ideea de gospodărire a mediului şi raportul

dintre cunoaştere şi putere în abordarea unui punct de vedere global asupra

mediului şi resurselor.



71

În ceea ce priveşte primul aspect, chiar dacă nu este declarată, ideea de a

menţine diferenţierea actuală dintre state în legătur ă cu nivelul de viaţă rezultă

din deviza conservării ecosistemelor naturale din ţările slab dezvoltate şi

limitarea accesului acestora la propriile resurse. Schimbul ar fi echitabil dacă întermeni de echivalenţă statele bogate ar oferi în schimbul aerului şi apei curate,

asigurate de statele sărace, tehnologia şi resursele pentru creşterea calităţii vieţii

în aceste state.

Al doilea aspect este dependent de crearea unui comportament al

agentului uman, astfel încât acesta să nu se mai considere în afara mediului, ci

chiar în interiorul lui şi integrat în acesta.Legat de cel de-al treilea aspect, adoptarea unui punct de vedere global

asupra mediului şi resurselor este întârziată de anumite tipuri de rezistenţă de

grup. Este vorba de ţăranii din mediile profund rurale care se opun la noile

forme de exploatare agricolă, de grupurile etnice mai puternice care tind să

domine celelalte grupuri etnice, inclusiv cu viziunea lor asupra mediului, de

ţările sărace care se opun la punctele de vedere globale legate de mediu, promovate de ţările bogate. În fond, toate aceste tipuri de rezistenţă au ca

obiectiv conservarea mediului şi revenirea la modul de viaţă tradiţional.

Dimensiunea economică este dată de raportul dintre creşterea economică

şi factorii de mediu. Încă de la sfâr şitul secolului trecut s-a exprimat ideea de

conservare a naturii în condiţiile dezvoltării economice accelerate, dacă se

doreşte salvarea vieţii pe această planetă. Revenirea la activităţile economicetradiţionale ar putea constitui astăzi o alternativă la tendinţele existente.

Gândirea malthusiană şi neomalthusiană a pus pe primul plan raportul dintre

populaţie şi resursele naturale, demonstrând caracterul limitat al acestora din

urmă. În opoziţie cu aceasta, gândirea ricardiană, care a dominat aproape în

totalitate primele 8 decenii ale secolului trecut, a avut un punct de vedere

optimist asupra raportului dintre creşterea economică, populaţie şi resurse.Această viziune s-a bazat pe spiritul novator al omului şi ingeniozitatea sa, pe



72

avantajele ce decurg din dezvoltarea ştiinţei, viziune care a accelerat utilizarea

resurselor. Practic, acest spirit optimist a fost stopat de publicarea lucr ării

Limitele cre şterii [59], care prin noi argumente a demonstrat caracterul restrictiv

al resurselor planetei.

Dimensiunea epistemologică rezultă din necesitatea integr ării noţiunii dedezvoltare durabilă într-un sistem conceptual. Chiar dacă nu este încă foarte clar

definit, conceptul de dezvoltare durabilă se afirmă ca având o conotaţie

ştiinţifică relativ clar ă, care se încadrează într-un sistem epistemologic

universal. În deplină concordanţă cu realitatea teritorială tot mai complicată,

acest concept dă un sens dezvoltării viitoare, cu toate că ar putea fi inclus în

categoria unei cunoaşteri tradiţionale abstracte. Valenţele sale interdisciplinareîl fac viabil în abordările actuale, mai ales în societăţile în care nu se face o

distincţie netă între ştiinţă şi cultur ă.

United Nations University a propus în 1989 trei principii de bază:

1. fiecare generaţie trebuie să conserve diversitatea naturală şi culturală

astfel încât să nu restricţioneze pe nedrept opţiunile generaţiilor viitoare;

2. fiecare generaţie este îndreptăţită la o diversitate comparabilă cu cea ageneraţiilor trecute;

3. fiecare generaţie trebuie să asigure membrilor săi drepturi echitabile de

acces la moştenirea de la generaţiile trecute [61].

Aceste idei sunt cuprinse şi în primul, şi în al treilea principiu al

Declaraţiei de la Rio [101] privind mediul şi dezvoltarea: „fiinţa umană este în

centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă; aceasta înseamnă o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura” şi „dreptul la dezvoltare trebuie

exercitat astfel încât să se rezolve echitabil necesităţile de dezvoltare şi de

mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare”.

Celelalte principii ale Declaraţiei de la Rio [101], [15], [16] pot fi grupate

astfel:

1. principii ce definesc durabilitatea dezvoltării;2. principii privind implementarea dezvoltării durabile.



73

Principii ce definesc durabilitatea dezvolt ării

1. Primum non nocere

În sens larg, mediul asigur ă trei funcţii economice majore: furnizează

utilităţi directe pentru indivizi, furnizează input-uri proceselor economice şi

servicii care susţin viaţa. În îndeplinirea acestor trei funcţii mediul se prezintă

ca un tot unitar cu intercondiţionări şi corelaţii încă insuficient cunoscute.

Degradarea mediului într-o zonă poate fi nu numai ireversibilă (dispariţia

speciilor de plante şi animale), dar poate avea consecinţe negative la mari

distanţe de locul unde s-a produs.

Reconstrucţia mediului este deci uneori imposibilă, iar în cele mai multe

cazuri foarte costisitoare, implicând şi pierderea funcţiilor mediului pe perioade

mai mari de timp. De aceea, regula principală a conceptului dezvoltării durabile

este primum non nocere.

Păstrarea pe cât posibil a stării iniţiale a mediului prezintă idealul acestui

concept, fapt imposibil în condiţiile aspiraţiilor oamenilor pentru dezvoltare.

Mediul natural are chiar propria sa traiectorie evolutivă, a cunoscut chiar

imense transformări de-a lungul istoriei. De aceea, important este nu păstrarea

unui status-quo considerat „ideal”, ci menţinerea flexibilităţii mediului, a

capacităţii sale de adaptare şi evoluţie. Oprirea schimbărilor ecologice prin

maximizarea biomasei şi a bioproductivităţii este prudentă din multe motive şi

este cea mai puţin costisitoare opţiune. Anticiparea şi prevenirea sunt

întotdeauna mai puţin costisitoare decât acţiunile post factum.

2. P ă strarea şi cre şterea biomasei, biodiversit ăţ ii şi bioproductivit ăţ ii

Stocul valorilor de mediu reprezintă un aspect larg: fertilitatea solului,

biodiversitatea, capacitatea de asimilare a deşeurilor, resursele naturale,

ciclurile biologice. Strategiile durabile nu înseamnă în mod necesar sacrificarea

prezentului în favoarea viitorului. Faptul că o cantitate dată de resurse naturale



74

cunoscute poate fi folosită pentru a crea mai multă bunăstare şi a mări stocul de

cunoştinţe folositoare cu care se pot găsi, extrage şi folosi alte resurse mai

eficiente sau să se substituie mai multe materii prime folosite în prezent,

înseamnă că resursele prezente nu numai că nu au fost sacrificate pentru viitor,

dar opţiunile viitoare sunt, de fapt, îmbogăţite.Toate produsele tehnologiei sunt esenţial convertoare de energie care

accelerează şi cresc degradarea energetică. Generarea deşeurilor este un rezultat

inevitabil, un indiciu vizibil al degradării energiei. Orice proces tehnologic

creează dezordine, orice tehnologie afectează mediul.

Biomasa şi bioproductivitatea sunt indicatori ai bunăstării şi sănătăţii

resurselor naturale ale pământului.Conservarea biodiversităţii nu necesită prezervarea tuturor speciilor, nici

menţinerea condiţiilor de mediu curente. Un sistem evoluţionist reclamă

menţinerea unui nivel de biodiversitate care să garanteze elasticitatea

ecosistemelor de care depinde consumul şi producţia, deci bunăstarea umană.

Dezvoltarea durabilă reclamă compensare pentru oportunităţile pierdute

de generaţiile viitoare, pentru că activitatea economică schimbă nivelul saucompoziţia biodiversităţii într-un fel care afectează fluxul serviciilor ecologice

viitoare vitale şi îngustează coridorul opţiunilor disponibile chiar dacă rata

pozitivă a creşterii economice indică o creştere a valorii opţiunilor disponibile.

3. Folosirea durabil ă a resurselor economice

Practic, abordarea cea mai utilă politicienilor şi publicului este conceptulmaximizării beneficiilor nete ale dezvoltării economice şi sociale, ceea ce

permite menţinerea în timp a stocului resurselor naturale şi a serviciilor

dezvoltate pe baza acestora. În acest caz resursele reînnoibile, în special dacă

sunt sărace, vor fi utilizate mai puţin sau în mod egal cu rata naturală de

regenerare.



75

Eficienţa cu care resursele reînnoibile sunt folosite trebuie să fie

optimizată la substituibilitatea dintre aceste resurse şi progresul tehnologic.

Deşeurile trebuie să fie generate la rate mai mici sau egale cu capacitatea

asimilativă a mediului, iar eforturile trebuie să fie f ăcute pentru a protejaechitatea intra- şi intergeneraţii.

Pe termen lung, bunăstarea speciei umane depinde de cum îşi gestionează

profitabil resursele sale. Durabilitatea resurselor poate fi definită ca fracţie

consumată sau produsă în fiecare an, sau inversul timpului necesar pentru a

epuiza sau dubla acea resursă la rata de consum curentă. Resursele care sunt

secătuite vor avea un indice de durabilitate negativ, iar pentru o resursă strictdurabilă valoarea indicelui ar fi zero.

Factorul de legătur ă între activităţile economice şi diferiţi factori politici,

sociali, culturali şi instituţionali îl reprezintă folosirea durabilă a resurselor [76].

Programul „Caring for the Earth” defineşte folosirea durabilă a resurselor

ca „folosirea unui organism, ecosistem sau altă resursă regenerabilă, la o rată

mai mică decât capacitatea ei de reînnoire”.

4. Principiul eficien ţ ei economice

Diferitele utilizări ale mediului natural pot fi incompatibile unele cu

altele. Există conflicte între folosirea resurselor de mediu pentru producţie sau

consum, sau chiar numai pentru scopuri productive, cum ar fi, de exemplu,

pescuitul sau agricultura. Acesta evidenţiază faptul că nu numai mediul naturaleste o parte integrantă a sistemului economic ce furnizează bunuri şi servicii

omului, dar şi omul trebuie să aleagă scopul şi modul în care sunt folosite aceste

resurse. Managementul mediului natural este o parte a problemei generale de

alocare a resurselor economice între scopuri competitoare.

În afara echilibrului de piaţă şi a deplinei utilizări a resurselor productive,

condiţia fundamentală pentru ca o economie să fie eficientă este să existe unîntreg aparat de pieţe [51]. Prin aceasta se înţelege că toate bunurile şi serviciile



76

pe care consumatorii le consider ă valori pentru bunăstare trebuie să aibă un preţ

pe piaţă. Aceasta este valabil şi pentru bunurile şi serviciile folosite în scopuri

productive. Expresia „bunuri şi servicii” trebuie să aibă o interpretare foarte

largă şi să includă şi bunurile şi serviciile oferite consumatorilor şi

producătorilor de mediul natural.Sunt trei fenomene, în afara dezechilibrului şi a neutilizării depline a

resurselor, care sunt, în general, asociate cu ineficienţa economică: folosirea

bunurilor publice, fenomenul larg al externalităţilor şi imperfecta informare.

5. Principiul echit ăţ ii sociale

Una dintre problemele centrale în politica mediului este impactul acestei politici asupra diferitelor grupuri de venit. Este evident că acţiunile de mediu îşi

bazează majoritatea sprijinului pe grupurile de venituri medii şi mari, cele cu

venituri mici sunt adesea neinteresate sau chiar ostile. Aceasta pentru că cei

aflaţi în circumstanţe economice confortabile pot să dedice o propor ţie mai

mare din veniturile lor „luxului” îmbunătăţirii mediului şi alocă mai puţin

pentru bunurile materiale. Naţiunile mai sărace şi indivizii mai săraci trebuie să dea prioritate hranei, îmbr ăcămintei şi gospodăriei.

Apoi, săracii sunt mult mai puţin în stare să se protejeze de orice aspect

pecuniar al măsurilor de mediu. În al treilea rând, se susţine uneori că

beneficiile programelor de mediu merg spre bogaţi, în timp ce povara costurilor

cade dispropor ţionat asupra săracilor.

De aceea, este necesar ca programele de mediu să nu distorsionezerelaţiile sociale. Ele trebuie să se încadreze în politica de împăr ţire echitabilă a

veniturilor în societate. Aceasta nu înseamnă că programele de mediu trebuie

redirecţionate de la scopurile lor centrale, pentru a le transforma în mijloace de

redistribuire a venitului. O asemenea tentativă este un eşec şi nu realizează nici

un obiectiv. Important este ca efectele adiacente ale programelor de mediu să îşi

găsească rezolvare adecvată şi această idee trebuie să însoţească toate programele de mediu.



77

Principii privind implementarea dezvolt ării durabile

1. Pacea, ca fundament al dezvolt ării

Dezvoltarea nu se poate realiza uşor în societăţile în care preocupărilemilitare sunt în sau aproape în centrul preocupărilor. Societăţile al căror efort

economic este destinat într-o măsur ă substanţială producţiei militare îşi

diminuează inevitabil perspectivele de dezvoltare. Absenţa păcii determină

societăţile să îşi dedice un procent mai mare din bugetul lor obiectivelor

militare decât nevoilor de sănătate, educaţie şi locuit.

Realizarea păcii este o problemă în toate stadiile de dezvoltare. Ţărileaflate în tranziţie pot folosi măsurile de realizare a păcii ca o şansă de a-şi plasa

sistemele naţionale pe drumul dezvoltării durabile.

For ţele armate absorb unii dintre cei mai talentaţi membri ai societăţii, ale

căror costuri de şcolarizare sunt considerabil mai ridicate decât media socială şi

ale căror energii sunt orientate spre realizarea de tehnici militare sofisticate.

Producţia de armament utilizează profesii şi specialişti care ar putea fi folosiţi înscopuri civile. Reducerea cheltuielilor militare permite creşterea cheltuielilor

pentru scopuri sociale şi permite folosirea creditelor pentru investiţiile

economice necesare.

2. Dezvoltarea economică , ca motor al progresului

Accelerarea creşterii economice este o condiţie pentru extinderea bazei deresurse şi deci baza pentru transformări economice, tehnologice şi sociale. În

timp ce creşterea economică nu asigur ă repartizarea echitabilă a beneficiilor sau

protecţia mediului, f ăr ă creştere economică resursele materiale pentru abordarea

problemelor degradării mediului nu pot exista, nici nu va fi posibilă realizarea

efectivă a programelor sociale pe termen lung. Avantajul creşterii economice

este că multiplică posibilităţile de opţiune umană.



78

Nu este suficient să se realizeze creşterea economică ca un scop în sine.

Este important ca aceasta să fie susţinută şi durabilă. Creşterea trebuie să

promoveze deplina ocupare a for ţei de muncă, reducerea săr ăciei şi să aducă

modele îmbunătăţite de distribuţie a venitului, printr-o mai mare egalitate a

şanselor.

3. Justi ţ ia, ca pilon al coeziunii societ ăţ ii

Dezvoltarea nu are loc într-un vacuum, nici nu se construieşte pe o

fundaţie abstractă. Dezvoltarea are loc într-un context social specific şi ca

r ăspuns la condiţii sociale specifice. Ea afectează toate aspectele societăţii care,

la rândul ei, favorizează sau împiedică dezvoltarea. Creşterea economică şitransformarea tehnologică afectează relaţiile umane, structura socială, valorile şi

stilurile de viaţă. Resursele sociale şi umane pentru dezvoltare fac relaţiile

sociale şi economice mai armonioase, uşurează coeziunea socială şi creează un

fundament solid şi adaptabil pentru realizarea progresului pe termen lung.

Condiţiile sociale existente sunt punctul de pornire pentru asumarea

eforturilor. În mare măsur ă, ele îi determină priorităţile şi direcţiile. În multe ţăriîn tranziţie, problemele economice ivite pe neaşteptate, decăderea industriei, a

infrastructurii şi profunda dezvoltare socială sunt probleme pe care dezvoltarea

trebuie să le rezolve urgent.

Oamenii sunt principala valoare a unei ţări. Bunăstarea lor defineşte

dezvoltarea. Energia şi iniţiativa lor conduc dezvoltarea. Caracteristicile lor

determină natura şi direcţia dezvoltării umane durabile. Beneficiile investirii înoameni sunt mai mari decât creşterea productivităţii for ţei de muncă şi

facilitează accesul la posibilităţile globale. O civilizaţie sănătoasă, bine educată,

contribuie la coeziunea socială a unei ţări şi confer ă dinamism tuturor aspectelor

vieţii şi culturii.

O societate civilă viguroasă este indispensabilă pentru a crea o dezvoltare

socială durabilă şi de succes. Pentru a dura, dezvoltarea socială trebuie să ianaştere din societate. Guvernul trebuie să conducă şi să uşureze, dar guvernul



79

nu poate fi şi nu trebuie sa fie singura for ţă pentru progresul social.

Organizaţiile neguvernamentale, comunitare, întreprinderi private, organizaţii

ale muncitorilor şi alte grupuri trebuie să fie activ implicate. Dacă societatea

civilă este slabă, realizarea uneia puternice trebuie să fie un scop major al

politicii publice.

4. Democra ţ ia, ca un cadru favorabil de desf ăşurare a ac ţ iunilor

Legătura dintre dezvoltare şi democraţie este intuitivă. Ea r ămâne încă

dificil de elucidat. Empiric, democraţia şi dezvoltarea par, pe termen lung, a fi

inseparabile. Ele sunt legate pentru că democraţia este ataşată inerent

problemelor de guvernare, care au impact asupra tuturor aspectelor eforturilorde dezvoltare, pentru că democraţia este un drept fundamental al omului al cărui

progres este o măsur ă importantă a dezvoltării. Ele sunt legate pentru că

participarea publicului în procesul luării deciziilor care le afectează viaţa este

un principiu de bază al dezvoltării.

Acumularea discrepanţelor economice şi lipsa mijloacelor democratice,

pentru a influenţa schimbarea, au aprins sau accelerat impulsuri violente şidistructive chiar în cadrul societăţilor relativ omogene.

Democraţia este singurul mijloc pe termen lung atât pentru arbitrarea, cât

şi pentru reglementarea multor tensiuni politice, sociale, economice şi etnice

care ameninţă constant să rupă societăţi şi să distrugă state [22]. În absenţa

democraţiei, ca un forum pentru competiţie şi un vehicul pentru schimbare,

dezvoltarea va r ămâne fragilă şi permanent în pericol.

5. Informarea, în ţ elegerea şi consensul, ca instrumente de realizare a

dezvolt ării durabile

Rezolvarea problemelor dezvoltării necesită realizarea unei înţelegeri

comune a multor dimensiuni ale dezvoltării şi o mai bună apreciere a

importanţei diferiţilor factori de dezvoltare. Ridicarea nivelelor de înţelegere şicrearea unui consens general ajută la crearea aşa-numitei culturi a dezvoltării.



80

Definirea unei culturi a dezvoltării implică mai mult decât accesul universal la

reţeaua informaţională. O cultur ă a dezvoltării propune evaluarea tuturor

acţiunilor în relaţie cu dezvoltarea.

Un fundament internaţional sănătos este vital în formularea tuturor

aspectelor politicii economice. Deciziile guvernamentale şi ale sectorului privat pot fi efective numai dacă se sprijină pe date concrete şi la zi.

Participarea publicului în activităţi economice, sociale şi politice nu poate

avea loc dacă nu este bine informat.

Statisticile corecte ce monitorizează activitatea economică a unei naţiuni

sunt esenţiale în procesul luării deciziilor. Ele realizează un fundament necesar

pentru succesul dezvoltării naţionale.Colectarea şi analiza informaţiilor este o condiţie vitală nu numai pentru

susţinerea unor discuţii, dar şi pentru formularea unor soluţii acceptabile şi

operabile. Informaţiile corecte şi standardizate ofer ă un limbaj comun prin care

se poate asigura participarea la cultura dezvoltării. Daca informaţia nu este de

încredere, disponibilă şi prezentată într-o formă utilizabilă, consensul va fi

dificil de realizat şi succesul improbabil.

6. Stabilirea priorit ăţ ilor şi coordonarea, ca modalit ăţ i de ac ţ iune

Resursele limitate şi condiţionările interne şi externe determină alegerea

variantei şi stabilirea priorităţilor. Sunt situaţii când trebuie să se amâne

eforturile pentru realizarea anumitor aspecte ale dezvoltării. Uneori, efectele pe

termen scurt ale reformei economice pot ameninţa stabilitatea politică.Coordonarea activităţilor şi asistenţa sunt esenţiale pentru obţinerea

efectului maxim din folosirea resurselor pentru dezvoltare.

Coordonarea înseamnă o stabilire clar ă a responsabilităţilor, o diviziune

efectivă a muncii între factorii implicaţi în dezvoltare şi o angajare a acestora în

realizarea obiectivelor comune. Indivizii trebuie să-şi unească eforturile în

complementaritate, nu să acţioneze izolat în competiţie. Coordonarea trebuie să ghideze acţiunile fiecărui factor şi interacţiunile dintre ele.



81

7. Cooperarea interna ţ ional ă

Interdependenţa ecologică şi economică este determinată de existenţa,

într-un patrimoniu comun, a întregii planete. În acest caz, o dezvoltare raţională

se asigur ă printr-o cooperare internaţională pentru punerea în valoare şigestionarea acestui patrimoniu. Aceasta înseamnă nu numai dezvoltarea

raţională a ecosistemelor în diviziune, dar şi a tuturor naţiunilor al căror progres

depinde mai mult sau mai puţin de gestionarea durabilă a acestor resurse.

Apariţia şi agravarea problemelor de mediu s-a datorat unei dezvoltări

economice zonale şi mondiale dispropor ţionate şi ireconciliante cu natura.

Ţările dezvoltate trebuie să îşi adapteze structura economică conform cerinţelorabordării integrative mediu - economie, iar cele în curs de dezvoltare,

implementând conceptul dezvoltării durabile, trebuie să acţioneze asupra

actualelor surse de poluare şi degradare a mediului şi să evite greşelile din

procesul industrializării celor dezvoltate [86]. Ele trebuie să-şi întărească

considerabil capacitatea de gestiune a mediului şi a resurselor, în condiţiile în

care capacităţile tehnice şi instituţionale pentru a profita la maximum de noiletehnologii sau pentru a le importa sunt slabe.

Promovarea dezvoltării durabile reclamă un efort organizat şi elaborarea

şi difuzarea noilor tehnologii care protejează mediul. Acest efort se sprijină în

mare parte pe schimbul internaţional de tehnologie prin schimburi comerciale

cu produse perfecţionate, acorduri pentru transfer de tehnologie, punerea la

dispoziţie de exper ţi, colaborarea în cercetare etc. Toate acestea trebuie să fiesprijinite prin proceduri şi politici care să le faciliteze şi să stimuleze inovaţiile.

Investiţiile private au un rol cheie în economie şi în protecţia mediului

prin asigurarea tehnologiilor necesare. Ele domină în egală măsur ă comer ţul

mondial pentru un număr mare de produse. De aceea, organismele şi

organizaţiile internaţionale care sprijină şi facilitează investiţiile private, în

special cele de asigurare şi credite pentru export şi investiţii, trebuie să încorporeze şi criterii de dezvoltare durabilă în politicile şi practicile lor.



Satisfacerea cerinţei fundamentale a conceptului de dezvoltare durabilă şi

anume, realizarea la scar ă planetar ă a unui proces de dezvoltare economică,

socială şi politică care să menţină şi eventual, să dezvolte resursele de evoluţie

ale planetei şi ale speciei umane, impun trei obiective pragmatice:

a. Reducerea poluării generate de activitatea speciei umane în procesul deevoluţie, aşa cum se desf ăşoar ă el în prezent.

b. Reconstrucţia ecologică, adică realizarea unei stări de echilibru, de

stabilitate mare pentru mediul înconjur ător.

c. Formularea şi implementarea, la nivelul speciei, a unui tip de proces de

dezvoltare economică, socială şi politică, care să determine evoluţia speciei

către creşterea nivelului de complexitate, în condiţiile menţinerii vieţii pe planetă.

Dat fiind faptul că fenomenul de poluare a atins deja cote de alarmă,

realizarea obiectivului (a) impune o acţiune în „timp real”, în care măsurile

ferme de optimizare a proceselor economice au un rol determinant.

Complexitatea obiectivelor (b) şi (c) reclamă acţiuni de cercetare

ştiinţifică de durată, în care reconsiderarea ierarhiei disciplinelor ştiinţifice şitransferul de metodologii şi metode între disciplinele ştiinţifice sunt acţiuni de

primă urgenţă. Efectul benefic al unor asemenea acţiuni este acela de a putea

înţelege, într-o manier ă unitar ă, procesele de evoluţie ale sistemelor complexe

structurate pe mai multe nivele de organizare spaţio-temporală.

calitatea produselor în evoluţia ecosistemelor antropizate pe exemplul produselor electronice

Documents