Caderea Constantinopolului

1. Înaintarea turcilor în imperiu și stabilirea capitalei lor la Adrianopol

(1365). Ioan al V-lea Paleologul cere disperat ajutor, și chiar îmbrățișează în 1369

ritul latin, împreună cu familia sa. În 1371 ajunge vasal turcilor, plătind tribut.

Manuil al II-lea Paleologul, urmașul lui, a plecat să cerșească ajutor pe la curțile

din Apus, dar fără rezultat. Sultanul Murad al II-lea asediază în 1422

Constantinopolul, dar se retrage. Încercarea disperată a împăratului Ioan al VIII-lea

Paleologul de a obține, prin unirea de la Ferrara-Florența (1438 – 1439), ajutor

militar din Apus, a dat greș. În 1446, Murad al II-lea pustii cea mai mare parte a

ținuturilor grecești, robind peste 60.000 de creștini. După înfrângerea de la Varna

(1444), a urmat cea de la Cossovopolie, din 1448, unde armata creștină condusă de

Iancu de Hunedoara a fost învinsă. În 1449 este încoronat ultimul împărat bizantin,

Constantin XI Dragases, care repurtase în Moreea și centrul Greciei succese

răsunătoare, dar și în tabăra turcilor vine în 1451 tânărul Mahomed al II-lea, în

vârstă de 21 de ani, energic și bun tactician, cu o aleasă pregătire militară.

2. Ca să-i fie mai ușor la împresurarea Bizanțului, Mahomed a construit pe

țărmul european al Bosforului fortăreața Rumeli-Hisar, în formă de triunghi, având

în cele trei unghiuri și câte un turn. Nicio corabie nu mai putea intra în port fără să

nu fi fost vămuită de sultan. Acesta face inofensive și armatele creștine din

Moreea, pentru a preveni trimiterea de ajutoare din partea despotului

Peloponezului, Dimitrie Paleologul, fratele împăratului. Mahomed cheamă

specialiști pentru pregătirea asaltului, printre care și tunarul Orban, care-și oferise

inițial serviciile bizantinilor, dar pentru că aceștia nu aveau bani, a trecut la turci.

Tunul cel mare va ajunge în fața zidurilor Constantinopolului tras de 70 de perechi

de boi și de 2000 de bărbați. Ghiulelele lui cântăreau între 600 – 900 kg.

3. Ajutoarele din Apus nu au venit. Papa nu voia să trimită nimic până nu se

confirma unirea, ajutoarele cu alimente din partea regelui Aragonului nu au mai

ajuns la timp. În locul lor apăru cardinalul Isidor cu bula de unire, care mai mult

întărâtă spiritele. Occidentul nu era interesat de salvarea Imperiului bizantin, pe

care îl cucerise deja economic, îndeosebi prin Veneția și Genova, înainte ca turcii

să cucerească teritoriul său. Singurul ajutor au fost două vapoare cu 700 de oameni

aduși de genovezul Giovanni Giustiniani Longo, care au intrat în Cornul de Aur

înainte de a începe asediul.

4. Populația capitalei se ridica la aproape 50.000, și dintre aceștia numai

vreo 5000 erau în stare să poarte arme. La acțiunea de apărare au participat în

diferite forme chiar și femeile și copiii. Turcii, în jur de 200.000, au luptat atât pe

uscat, unde au distrus ultimele construcții creștine din jurul zidului lung de 7 km în

vestul orașului, cât și pe apă. Stricăciunile produse de tunuri întimpul zilei erau

refăcute noaptea de creștini. Șase săptămâni au durat atacurile. Asaltul din noaptea

de 18 aprilie a fost respins de bizantinii conduși de Giustiniani Longo, având ca

rezultat peste 200 de morți din partea turcilor și niciunul dintre creștini. După două

zile, patru vase genoveze reușesc să spargă blocada sutelor de vase inamice și să

incendieze cu foc grecesc multe dintre ele, întorcându-se înapoi nestricate, sub

ochii furioși ai sultanului. Dar în noaptea de 21 spre 22 aprilie, turcii transportă 70

de vase pe colina din Pera, cu ajutorul unui sistem de scripeți, făcându-le apoi să

alunece în Cornul de Aur, de unde puteau controla toate manevrele bizantinilor.

Intrarea în port era blocată însă de bizantini cu lanțuri metalice. Dar după alte trei

atacuri nereușite, în seara de 23 mai lanțurile din portul orașului nu au mai fost

pentru turci o piedică. Îngrijorat de zvonurile pregătirii unei cruciade creștine,

Mahomed a hotărât asaltul general pe data de 29 mai. În noaptea de 28 spre 29 mai

autoritățile civile și religioase ale Constantinopolului, în frunte cu împăratul, au

participat la o Liturghie solemnă, ultima din catedrala Sfânta Sofia, s-au împărtășit

cu toții și au plecat la apărarea orașului. Între orele 1 și 2 noaptea, turcii au atacat

în trei locuri deodată. Lângă poarta Sfântului Roman, unde lupta împăratul, a fost

rănit și scos din luptă Giustiniani Longo. Prima intrare, drumul spre Adrianopol, a

cedat. Deși rugat să se retragă pentru a recuceri ulterior orașul, împăratul nu a vrut

să-și părăsească soldații. Nu se va ști niciodată dacă poarta Sf. Roman a rămas ori

nu deschisă în urma unei ieșiri a apărătorilor contra turcilor. Împăratul a luptat

alături de soldații săi până la sfârșit. Trupul său nu a mai fost găsit.

5. În zorii zilei de 29 mai 1453, marți, după Rusalii, turcii și-au făcut apariția

în oraș. Istoricul Ducas, amintind cuvintele spuse de Lucas Notaras în 1452 în fața

cardinalului Isidor, mai bine să vedem în mijlocul orașului domnind turbanul

turcilor decât mitra latinilor, afirmă că nici în aceste momente tragice grecii nu ar fi

primit unirea cu latinii. Au pierit atunci în Constantinopol peste 4000 de creștini,

iar alte mii au fost înrobiți și vânduți ca sclavi. O mulțime mare de oameni se

adăpostiră în Sfânta Sofia. Istoricii Sphrantzes și Critobul spun că în momentul în

care au văzut pe turci îndreptându-se asupra lor, unii din preoții care slujeau Sfânta

Liturghie în catedrala Sf. Sofia au luat Sfintele Taine și s-au îndreptat spre peretele

de miazăzi, care s-a deschis și i-a cuprins, și acolo vor rămâne până ce clădirea va

fi iarăși biserică sfințită. Sultanul a intrat în Sfânta Sofia a doua zi, și, după ce

mustră aspru un turc ce strica mozaicul, se îndreptă cu fața spre Mecca, și punând

un imam să rostească predica în numele profetului Mahomed, declară catedrala

moschee (în 1924 Kemal Atatürk a declarat-o muzeu național).

6. Astfel a luat sfârșit Imperiul bizantin, care, în existența lui de mai bine de

o mie de ani, a răspândit creștinismul în lume, l-a apărat de erezii prin stabilirea

dogmelor în cele șapte sinoade ecumenice, a fost un centru de cultură și civilizație

pentru popoarele din răsărit, cărora le-a lăsat ca moștenire tradiții și principii de

viață creștine ce se vor dovedi salvatoare în vremurile ce vor urma.

7. Au fost istorici care au afirmat că turcii au fost mai puțin duri cu Bizanțul

decât fuseseră cruciații (Uspenski). Mahomed al II-lea a protejat Biserica Sfinților

Apostoli de jaf, lăsând-o în seama creștinilor, la fel și bisericile din cartierul

mănăstirii Studion, precum și cele din Fanar. El s-a gândit să stabilească un statut

juridic Bisericii creștine în cadrul noului Imperiu turc, astfel încât le ceru

ortodocșilor să-și aleagă un patriarh (ultimul, Grigorie III Mammas, unionist,

părăsise orașul în 1450 din cauza opoziției populației față de unirea cu latinii).

8. În 1454 va fi ales ca patriarh Ghenadie Scholarios (fost participant la

sinodul unionist din Ferrara-Florența ca secretar al împăratului Ioan VIII

Paleologul, devenit, după moartea mitropolitului Marcu Eugenicu al Efesului,

conducătorul ortodocșilor antiunioniști. El condamnase falsa unire în lucrarea sa

Despre purcederea Sf. Duh, spunând: Nicio nenorocire nu a fost pentru noi mai rea

decât aceasta. Ea este mai rea decât foametea, chinurile și decât mii de morți. Iar

unioniștilor le spusese: Iau martor pe Dumnezeu că faceți o unire rea: veți fi

pierduți).

9. Catedrala patriarhală a fost la început biserica Sf. Apostoli, (zidită de

Constantin cel Mare și restaurată de Justinian cel Mare, jefuită însă de cavalerii

cruciadei a IV-a în 1204), apoi din 1455 mănăstirea Pammakaristos (a Prea

Fericitei Fecioare), până în 1587 (în 1591 devine moschee). Din 1600 catedrala

patriarhală s-a mutat in biserica Sf. Gheorghe, în cartierul grec al Fanarului.

10. Sultanul a fixat prin porunci scrise (Berat) statutul juridic al Bisericii

Ortodoxe în Imperiul otoman. Patriarhul era scutit de impozite și devenea Etnarh –

conducător religios și politic al creștinilor din Imperiu, putând să judece pe

creștini. (Mai târziu, din cauza rivalităților, unii patriarhi au ajuns să ofere

sultanului un dar sau peșcheș, care pe la mijlocul secolului al XVI-lea ajunsese la

4000 de ducați, ceea ce a dus la sărăcirea Scaunului ecumenic). Bisericii ortodoxe i

s-a lăsat libertatea cultului și organizării, precum și locașele de cult (deși ulterior

multe vor deveni moschei). În urma unor discuții pe care Mahomed al II-lea le-a

avut cu patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios, acesta din urmă a scris pentru

sultan, la cererea lui, o scurtă Mărturisire sau expunere a credinței creștine, cu titlul

Despre calea mântuirii oamenilor, împărțită în 12 capitole și socotită de unii

teologi ca cea dintâi scriere simbolică a Bisericii ortodoxe, după Simbolul niceo-

constantinopolitan.

11. Patriarhul ecumenic se substitui astfel împăratului bizantin, și pe măsură

ce Imperiul otoman creștea, autoritatea patriarhului se întindea tot mai mult,

Biserici din Peninsula Balcanică ce se bucuraseră înainte de semi-independență sau

autocefalie reintrând în sfera de conducere a Patriarhiei Ecumenice (de la care

primeau acum Sfântul Mir, pe care mai înainte și-l pregăteau singure). Astfel,

Patriarhul ecumenic devenea căpetenia politică și pentru creștinii din Patriarhiile

Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, patriarhii respective păstrându-și numai

drepturile religioase. (Această situație privilegiată a patriarhului ecumenic a durat

până în 1923, când Turcia a devenit republică sub Kemal Atatürk).

12. În schimbul privilegiilor acordate patriarhului, creștinii nu aveau voie să

combată credința musulmană, nici să înființeze biserici noi, iar pe cele vechi le

puteau repara numai cu acordul turcilor. Crucile de pe turle au fost scoase, tragerea

clopotelor interzisă. Creștinii (numiți ghiauri, adică necredincioși) nu erau

acceptați în funcții publice sau în armată, decât renunțând la credința lor. În schimb

li se cereau numeroase biruri (haraci), dintre care cel mai greu a fost birul sau

darea sângelui (luarea cu forța a copiilor creștini pentru trupele de ieniceri, sau a

fetelor în haremuri).