bunurile proprii ale soŢilor Şi dovada acestora

CUPRINS

1. EFECTELE CĂSĂTORIEI..................................................................................................... 2

2. REGIMUL MATRIMONIAL................................................................................................. 2

2.1. Felurile regimurilor matrimoniale..................................................................................................2

2.2. Regimurile matrimoniale în dreptul român anterior.......................................................................3

2.3. Noţiune şi categorii de bunuri ale soţilor........................................................................................32.3.1. Caractere juridice.....................................................................................................................................3

3. CATEGORII DE BUNURI PROPRII...................................................................................43.1.1. Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a C.fam.)..................................................................43.1.2. Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie (art. 31 lit. B C.fam.)............................................43.1.3. Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c C.fam.)..............................53.1.4. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d C.fam.).........................................63.1.5. Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei .................................73.1.6. Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoarea ).....7

4. DOVADA................................................................................................................................. 7

5. BUNURILE PROPRII IN NOUL COD CIVIL.....................................................................9

6. BIBLIOGRAFIE................................................................................................................... 11

BUNURILE PROPRII ALE SOŢILOR ŞI DOVADA ACESTORA

1. EFECTELE CĂSĂTORIEI

Încheierea căsătoriei dă naştere la un complex de drepturi şi obligaţii, atât de natură personală cât şi de natură patrimonială. Codul familiei consacră capitolul III, intitulat „Efectele căsătoriei”: secţiunea I (art. 25–28) reglementează drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor, iar secţiunea a II-a (art. 29–36), drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.

De asemenea, sunt consacrate drepturi şi obligaţii ale soţilor şi în alte capitole ale codului – obligaţia de întreţinere între soţi (art. 86, alin. 1, art. 89, litera a, art. 41, alin. 1, Codul familiei), drepturile şi obligaţiile soţilor privind copilul minor (art. 97, Codul familiei).

Unele drepturi şi obligaţii ale soţilor îşi au izvorul în norme aparţinând altor ramuri de drept: interdicţia contractului de vânzare-cumpărare între soţi (art. 1037, Cod civil); vocaţia succesorală reciprocă între soţi (art. 1–5, Legea nr. 319/1944). Totodată unele dispoziţii referitoare la numele soţilor şi comuniunea de bunuri se completează cu dispoziţii din Legea nr. 119/1996 şi dispoziţiile Codului civil.

2. REGIMUL MATRIMONIAL

În timpul căsătoriei iau naştere între soţi numeroasele relaţii patrimoniale care pot fi clasificate în trei categorii:

relaţii care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei; relaţii cu privire la bunurile lor; relaţii privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.

Aceste relaţii patrimoniale sunt reglementate, în general prin normele Codului familiei dar există şi acte juridice pe care soţii le încheie şi îşi găsesc reglementarea în Codul civil.

Relaţiile patrimoniale cu cea mai mare pondere sunt cele privitoare la bunurile soţilor. Regimul matrimonial constă în ansamblul normelor legale care reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi referitoare la bunurile lor, drepturile reale şi de creanţă precum şi raporturile patrimoniale în care intră cu terţii în calitatea lor de soţi.

2.1. Felurile regimurilor matrimoniale

După izvoarele lor există: regimuri matrimoniale legale regimuri matrimoniale convenţionale

După structura lor există: regimuri matrimoniale de separaţie regimuri matrimoniale de comunitate

După cum pot fi sau nu modificate: regimuri matrimoniale modificabile regimuri matrimoniale imutabile

2


2.2. Regimurile matrimoniale în dreptul român anterior

Codul civil român din anul 1865 a reglementat regimul separaţiei de bunuri în art. 1283 cu titlul de regim matrimonial legal, care se aplica obligatoriu ori de câte ori soţii nu adoptaseră înainte de celebrarea căsătoriei, prin convenţie matrimonială, un alt regim.

În art. 1233-1284 era reglementat regimul dotal cu titlul de regim matrimonial convenţional, pe care soţii îl puteau adopta cu sau fără modificări.

În regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ îşi păstra drepturile asupra bunurilor sale având obligaţia de a contribui la suportarea cheltuielilor căsniciei. Soţia trebuia să verse o parte din veniturile sale în mâinile soţului care era obligat să o întreţină.

În regimul dotal, femeia transfera în administrarea şi folosinţa bărbatului o parte din bunurile sale cu titlu de dotă în schimbul căreia bărbatul trebuia să o întreţină.

2.3. Noţiune şi categorii de bunuri ale soţilor

Din analiza prevederilor art. 30 şi 31 C.fam. rezultă că legiuitorul a instituit două categorii de patrimonii legate de persoana soţului: pe de o parte, categoria bunurilor comune ambilor soţi, iar pe de altă parte, categoria bunurilor proprii fiecăruia.

Regula este, deci, că bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, însă, prin excepţie, soţii au, cum rezultă din prevederile art. 31 C.fam., şi bunuri proprii.

Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi: a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară

numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune; c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi; d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau

literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii1, precum şi alte asemenea bunuri;

e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut

această valoare1.

2.3.1. Caractere juridice

Regimul comunităţii de bunuri este: legal – consacrat în Codul familiei; imperativ;unic – este exclus alt regim (regimul separaţiei de bunuri sau al comunităţii

convenţionale); imutabil – nu poate fi schimbat sau modificat pe durata căsătoriei.

În literatura juridică, comunitatea matrimonială a soţilor a fost consacrată prin noţiunea de proprietatea comună în devălmăşie. Aceasta se caracterizează prin următoarele:

are izvorul în actul juridic al căsătoriei;este legată exclusiv de calitatea de soţ;

1 Alexandru Bacaci, Dreptul Familiei, Note de curs pentru forma de învăţământ ID, Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu, p.

54

3


oricare dintre soţi poate face singur acte juridice de administrare şi conservare asupra bunurilor comune, chiar şi acte de dispoziţie cu privire la bunurile mobile, prezumându-se că are mandat de la celălalt soţ;

cota-parte a fiecăruia dintre soţi din bunurile comună nu poate fi determinată, aceasta stabilindu-se cu ocazia unei eventuale împărţiri a bunurilor comune;

soţii nu pot dispune prin acte juridice de dreptul asupra bunurilor comune, deoarece acesta nu este determinat;

în cazul împărţirii bunurilor comune, aceasta se va face în funcţie de contribuţia fiecărui soţ la achiziţionarea bunurilor.

soţii nu pot intenta unul faţă de celălalt acţiune posesorie sau acţiune în revendicare, întrucât nici unul nu exercită o posesie exclusivă.

În timpul căsătoriei oricare dintre soţi poate solicita constatarea, prin hotărâre judecătorească, a faptului că unul sau mai multe bunuri sunt comune şi nu proprii celuilat soţ sau că, dimpotrivă, deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei, sunt bunuri proprii şi nu comune ambilor soţi. Acţiunea este admisibilă, deoarece se clarifică situaţia unui drept aflat în incertitudine.

Acţiunea în constatarea întinderii drepturilor soţilor asupra masei bunurilor aflate în proprietatea lor devălmaşă e inadmisibilă, fiindcă ar avea drept consecinţe transformarea dreptului de proprietate comun devălmaşă în proprietate comună pe cote-părţi. Pentru motive temeinice, conform art. 36, alin. 2, C. fam, bunurile comune se pot împărţi şi în timpul căsătoriei.

3. CATEGORII DE BUNURI PROPRII

Art. 31 C.fam. determină şase categorii de bunuri care sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre cei doi soţi. Enumerarea acestor bunuri are caracter limitativ şi este de strictă interpretare, orice act juridic prin care soţii sau o terţă persoană ar tinde să lărgească sfera acestor bunuri atrage sancţiunea nulităţii absolute (art. 30 alin. 2 C.fam.).

Fac parte din patrimoniul propriu al fiecăruia dintre soţi următoarele bunuri:

3.1.1. Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a C.fam.).

Din prevederile art. 30 C.fam., potrivit cărora sunt considerate bunuri comune cele dobândite în timpul căsătoriei, rezultă cu claritate că bunurile dobândite înainte de căsătorie dar şi bunurile dobândite după desfacerea sau încetarea căsătoriei fac parte din categoria bunurilor proprii.

3.1.2. Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie (art. 31 lit. B C.fam.).

Datorită caracterului personal al dobândirii, bunurile primite prin moştenire, legat sau donaţie sunt proprii ale soţului gratificat, dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel. Trebuie precizat că, atunci când legiuitorul vorbeşte de bunuri dobândite prin moştenire, se referă la moştenirea legală, iar atunci când vorbeşte de legate se referă atât la legatele universale, cât şi la cele cu titlu universal sau cu titlu particular, cu alte cuvinte la moştenirea testamentară.

În literatura de specialitate se apreciază că voinţa dispunătorului, în sensul caracterului comun al bunurilor nu trebuie să fie neapărat expresă, ea poate fi tacită, cu

4


condiţia să rezulte în mod neîndoielnic2. Dovada manifestării de voinţă a dispunătorului se poate face prin orice mijloc de probă din care să rezulte fără dubiu că s-a urmărit gratificarea ambilor soţi. Prin lipsa unei atare dovezi bunul va fi considerat propriu, în temeiul art. 31 lit. b C.fam. Bunurile dobândite prin moştenire legală vor fi în toate cazurile proprii ale soţului moştenitor întrucât dispunătorul, nelăsând testament nu a determinat, prin voinţa sa o altă calificare juridică.

În privinţa darurilor de nuntă în practica judiciară s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soţilor, cu motivarea să sunt dobândite în timpul căsătoriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun necesar soţilor la începutul căsătoriei3.

În cazul donaţiilor efectuate prin înscris autentic sau al legatelor din cuprinsul unui testament, voinţa dispunătorului va fi cea care va stabili şi natura de bun comun sau propriu.

În practică pot apărea următoarele situaţii:- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi cu menţiunea expresă ca bunul să devină

comun; bunul intră în comunitatea devălmaşă a soţilor;- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, însă fără menţiunea expresă ca bunul să

devină comun; acesta devine, de asemenea, comun în devălmăşie;- liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soţi, dar cu menţiunea ca bunul să

devină comun; bunul va intra în comunitatea de bunuri a soţilor;- liberalitatea s-a făcut numai unuia dintre soţi, fără nici o altă menţiune; bunul va fi

considerat propriu al soţului gratificat, însă cu posibilitatea recunoscută celuilalt soţ de a dovedi că voinţa tacită a autorului liberalităţii a fost ca bunul să devină comun.

3.1.3. Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c C.fam.).

Aceste două categorii de bunuri sunt calificate astfel de legiuitor datorită afectaţiunii lor uzului personal al unuia sau altuia dintre soţi.

Bunurile de uz personalPentru a fi considerate bunuri proprii, aceste bunuri trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:Bunul să fie dobândit de unul dintre soţi. Dacă bunul a fost

dobândit de unul dintre soţi, dar este folosit pentru uzul personal al celuilalt soţ, nu este bun propriu al acestuia din urmă.

Bunul devine propriu soţului care-l foloseşte, fără a deosebi între modurile de dobândire, afară de cazul în care, potrivit modului de dobândire, bunul devine propriu în temeiul altei dispoziţii a art. 31 din Codul familiei decât cea privitoare la bunurile de uz personal.

Bunul dobândit de soţul care-l foloseşte pentru uzul său personal devine propriu, chiar dacă a fost procurat cu bunuri comune. Este însă necesar ca procurarea bunului să se fi făcut în acest scop, iar nu pentru investirea unor economii realizate în timpul căsătoriei.

2 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006, p. 118;

3 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 786/1979, în C.D., 1979, p. 141-143.

5


Bunul trebuie să fie afectat în mod efectiv uzului exclusiv şi personal al unuia dintre soţi.

Numai destinaţia bunului, după natura sa, nu este suficientă ca acesta să fie bun propriu, fiind necesară şi folosinţa exclusivă a acestuia de către unul dintre soţi.

Uzul personal poate fi fizic sau intelectual.Bunuri de uz profesional (destinate exercitării profesiei unuia

dintre soţi)Sunt asemenea bunurile cele destinate exercitării efective a profesiei soţilor.Nu intră în această categorie bunul afectat unor activităţii

vremelnice şi întâmplătoare.Când unul dintre soţi exercită concomitent două sau mai multe profesii, bunurile

destinate exercitării fiecăreia dintre acestea sunt proprii. Trebuie să fie vorba de îndeletniciri cu caracter profesional4.

În situaţia profesiunilor succesive, toate bunurile sunt proprii, chiar dacă soţul a abandonat temporar ori definitiv una din profesiuni, deoarece caracterul bunurilor nu se schimbă.

Dacă soţii au aceeaşi profesie, bunurile destinate exercitării acesteia sunt bunuri proprii, sub forma proprietăţii comune pe cote-părţi, afară de cazul în care, spre exemplu, au aparţinut unuia dintre soţi înainte de căsătorie ori au fost dobândite de unul dintre soţi prin donaţie.

3.1.4. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d C.fam.).

Aceste bunuri sunt proprii în considerarea caracterului excepţional al muncii care le-a creat, şi care reclamă un efort deosebit şi calităţi intelectuale aparte.

Se disting două categorii de bunuri:- Premiile şi recompensele.Bunurile dobândite cu titlu de premiu şi recompensă sunt proprii ale acelui soţ care a

fost răsplătit ocazional pentru eforturi remarcabile.Dacă veniturile sub forma premiilor sau recompenselor au caracter periodic, fiind

incluse în salariu vor urma regimul juridic al salariului, adică vor fi considerate comune ambilor soţi5.

- Manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii – au ca trăsătură comună faptul că reprezintă materializarea capacităţii creatoare artistice, literare sau ştiinţifice a unuia dintre soţi.

Legiuitorul nu are în vedere însăşi opera de creaţie intelectuală sau drepturile cu caracter personal nepatrimonial, nici drepturile patrimoniale de autor, ci exclusiv obiectul material care încorporează opera de creaţie intelectuală. Sumele dobândite cu titlu de remuneraţie cuvenită autorului şi încasate în timpul căsătoriei constituie, potrivit practicii

4 I.P. F i l ipescu , A.I. F i l ipescu , Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 71.5 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 72.

6


judiciare, bun comun iar nu bun propriu al soţului autor, chiar dacă opera de creaţie intelectuală a fost realizată înainte de încheierea căsătoriei.

3.1.5. Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31 lit. e C.fam.).

Sumele de bani care au fost încasate de către un soţ cu un asemenea titlu sau creanţele cu privire la acestea sunt bunuri proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci.

Indemnizatia de asigurare este considerată bun propriu, chiar dacă primele de asigurare n–au fost plătite de soţul asigurat şi indiferent de suma banilor.

3.1.6. Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoarea (art. 31 lit. f C.fam.).

Prin această reglementare s-a urmărit evitarea confuziunii între cele două mari categorii de bunuri aflate în patrimoniul soţilor. Astfel bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal.

În temeiul textului de lege menţionat mai sus, devin bunuri proprii, următoarele: bunurile obţinute în schimbul altor bunuri proprii; preţul încasat din vânzarea unui bun propriu; creanţa preţului de vânzare a unui bun propriu; sulta obţinută în caz de schimb a unui bun propriu; bunul cumpărat din suma obţinută ca preţ de vânzare a unui bun propriu; indemnizaţia de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu; despăgubirea acordată pentru paguba cauzată unui bun propriu.

4. DOVADA

Dat fiind că bunurile proprii reprezintă o excepţie de la regula comunităţii de bunuri, calitatea de bun propriu trebuie dovedită.

Prin instituirea prezumţiei de comunitate a bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, legiuitorul a răsturnat sarcina probei, întrucât „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită” [art. 30 alin. (3) C.fam.], prin urmare, în cazul în care unul dintre soţi susţine că un anumit bun este propriu, trebuie să facă şi dovada în acest sens. Prezumţia de comunitate având un caracter iuris tantum, dovada contrară, respectiv a calităţii de bun propriu, este admisibilă prin orice mijloc de probă (art. 5 din Decretul nr. 32/1954).

Se poate considera „că este în afară de orice îndoială faptul că, prin dispoziţia analizată, legiuitorul a voit să faciliteze dovada, între soţi, a calităţii de bun propriu, înlăturând unele restricţii existente în dreptul comun, de vreme ce toate bunurile dobândite de aceştia stau sub semnul prezumţiei de comunitate. Stabilirea înţelesului art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu trebuia făcută, în opinia noastră, printr-o interpretare strict literală şi rigidă a termenilor utilizaţi, ci având în vedere atât normele dreptului probator comun, cât şi cele

7


privitoare la existenţa specifică a categoriilor de bunuri proprii, stabilite de legiuitor, cu care se interferează în mod necesar”6.

În privinţa acelor bunuri a căror calitate de bunuri proprii rezultă din fapte juridice stricto sensu, prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu aduc nici o derogare dreptului comun, căci faptele juridice se pot dovedi şi în dreptul comun prin orice mijloc de probă.

Libertatea deplină în materie de probă se păstrează şi cu privire la acele bunuri a căror calitate de a fi proprii unuia din soţi izvorăşte din principiul subrogaţiei reale [art. 31 lit. f) C.fam.]. Această substituire de bunuri, care are drept scop conservarea valorică a patrimoniului propriu al fiecărui soţ, se înfăţişează tot ca un fapt juridic stricto sensu, a cărui dovadă este permisă prin orice mijloc de probă.

Nu mai puţin se cuvine a se observa disocierea făcută şi în literatura juridică între dovada acestei substituiri valorice, pe de-o parte, şi dovada actelor juridice prin intermediul cărora astfel de bunuri se dobândesc sau se înstrăinează, pe de altă parte. Împrejurarea că din cuprinsul înscrisului ce atestă actul juridic prin care bunul a fost dobândit rezultă că bunul este comun sau că preţul a fost plătit de ambii soţi nu constituie un impediment în administrarea oricărui mijloc de probă pentru a se dovedi că bunul este propriu ca urmarea subrogaţiei reale, chiar dacă înscrisul este autentic7.

Dovada actului juridic de dobândire sau de înstrăinare nu se poate face însă decât în condiţiile dreptului comun.

Dacă dobândirea bunurilor este legată de îndeplinirea unor solemnităţi cerute ad validitatem, nu se pune problema dovedirii aparte a caracterului propriu al bunului, dacă actul juridic în sine nu a fost întocmit potrivit legii, fiindcă nu s-a realizat condiţia prealabilă dobândirii acestora.

Atunci când legiuitorul admite că, între soţi, dovada că un bun este propriu se poate face prin orice mijloc de probă, el se referă, neîndoielnic, şi la mărturisire.

Articolul 2 din Decretul nr. 32/1954, îi priveşte nu numai pe soţi, ci şi pe cei care le înfăţişează drepturile, adică pe succesorii lor universali sau cu titlu universal, pe moştenitorii, pe legatarii sau pe donatarii de bunuri viitoare şi pe creditorii chirografari, în afară de situaţia în care invocă un drept propriu. Relativ la modalităţile procedurale de administrarea probelor, nu credem că legiuitorul a voit să aducă vreo derogare prin prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954, astfel că aceasta se va face de către instanţele judecătoreşti cu respectarea prevederilor art. 189 C.proc.civ.

Dovada bunurilor proprii prezintă o importanţă practică deosebită. De exemplu: în cazul unei acţiuni de împărţire a bunurilor comune, fiecare soţ are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii şi deci nu fac obiectul împărţirii; de asemenea, oricare dintre soţi poate cere şi obţine constatarea că unul sau mai multe bunuri sunt proprii; sau, în cazul în care creditorul personal al unuia dintre soţi a pornit urmărirea silită a bunurilor acestui soţ, celălalt soţ are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii ale sale şi deci nu pot fi urmărite.

6 Alexandru Bacaci, Dreptul Familiei, Note de curs pentru forma de învăţământ ID, Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu, p.

897 V. Panţurescu, notă la decizia civilă nr. 120/1962 a Trib. reg. Argeş, J.N. nr. 11/1963, p. 117-120

8


5. BUNURILE PROPRII IN NOUL COD CIVIL

Noul Cod civil (Legea 287/17 iulie 2009, publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie 2009) reglementează relaţiile de familie în Cartea a II-a, intitulată „Despre familie” (art. 258-534), marcând revenirea, din punctul de vedere al tehnicii legislative, la tradiţia încorporării reglementării relaţiilor de familie în Codul civil, soluţie pe care, iniţial, o consacra şi Codul civil de la 1864.

Pe cale de consecinţă, prin legea pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil (în continuare N.C.civ.) s-a abrogat Codului familiei.

Noua reglementare a relaţiilor de familie valorifică soluţiile şi propunerile „de lege ferenda” conturate în doctrină şi jurisprudenţă, având ca surse principale de inspiraţie Codul civil francez, Codul civil din Quebec, Codul civil elveţian. De asemenea, Noul Cod civil integrează principii şi reglementări care se regăsesc în prezent la nivelul unor reglementări speciale, precum cele din materia protecţiei drepturilor copilului.

Cele mai numeroase modificări au fost aduse în materia regimurilor matrimoniale, prin reglementarea convenţiilor matrimoniale, a divorţului (prin posibilitatea conferită soţilor de a divorţa prin acordul lor pe cale administrativă sau notarială), a filiaţiei (prin modificarea regimului juridic al acţiunilor în filiaţie), a protecţiei copilului (printr-o nouă reglementare a autorităţii părinteşti).

a) Din punctul de vedere al structurii, regimul comunităţii legale a fost şi rămâne un regim de comunitate parţială. Aceeaşi structură se menţine şi în noul Cod civil, prin reglementarea bunurilor comune (art.339) şi a bunurilor proprii (art. 340).

b) In Noul Codul civil, regimul comunităţii legale, deşi îşi menţine caracterul legal, dobândeşte un caracter flexibil şi mutabil. Caracterul imperativ al comunităţii legale de bunuri se menţine, în anumite limite, fiind vizibil atenuat de posibilitatea încheierii convenţiilor matrimoniale, astfel încât se poate vorbi de temperarea caracterului imperativ al acestui regim.

c) Referitor la bunurile comune , art. 339 din N.C.civ., „Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.” După cum se poate observa, deosebirea principală dintre cele două texte constă în faptul că textul din noul Cod civil califică în mod expres proprietatea comună a soţilor ca fiind una în devălmăşie.

d) Conditiile pentru calificarea unui bun ca fiind comun se menţin şi sub imperiul noului Cod civil, cu precizarea că art. 339, spre deosebire de art. 30 alin. (1) C.fam., nu mai are în vedere dobândirea bunului în timpul căsătoriei, ci „în timpul regimului comunităţii legale”.

e) Referitor la dovada bunurilor comune , Soluţia a fost conservată în Noul Cod civil. Potrivit art. 343 alin. (1), „Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.”

f) In definirea categoriilor de bunuri proprii , Noul Cod civil, nu aduce modificari majore, fiind menţinute în esenţă, aceleaşi categorii.

Astfel, potrivit art. 340, „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi:

bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

9


bunurile de uz personal; bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente

ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri; drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi

asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat; bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice

sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri; indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau

moral adus unuia dintre soţi; bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu,

precum şi bunul dobândit în schimbul acestora; fructele bunurilor proprii.”Din comparatia textelor art. 31 C.fam. si a art. 339 N.C.civ., se remarca urmatoarele

deosebiri: nu s-a mai prevăzut expres categoria de bunuri dobândite înainte de căsătorie;

după cum s-a arătat în literatura de specialitate, această categorie de bunuri „nu constituie o excepţie veritabilă de la regula statornicită prin art. 30 alin. (1) C.fam.” Sub imperiul noului Cod civil, natura juridică a acestora, de bunuri proprii, rezultă indubitabil din interpretarea per a contrario a art. 339, care prevede că sunt bunuri comune în devălmăşie ale soţilor bunurile dobândite în timpul comunităţii legale. De altfel, în condiţiile consacrării principiului mutabilităţii regimului matrimonial (art. 369 din N.C.civ.), reperul temporal oricum nu ar mai putea fi data încheierii căsătoriei, ci momentul în care regimul comunităţii legale de bunuri va începe să producă efecte, fiind evident că durata de funcţionare a regimului comunităţii legale de bunuri nu se suprapune în toate cazurile cu durata căsătoriei.

la lit. a), spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, s-a instituit condiţia ca dispunătorul să fi prevăzut „în mod expres” că bunurile vor fi comune, ceea ce înseamnă o schimbare în ceea ce priveşte soluţiile prin care în prezent se accepta că voinţa dispunătorului poate fi şi implicită, rezultând în mod neechivoc din anumite împrejurări de fapt.

la lit. c), cu privire la bunurile destinate exercitării unei profesii, s-au exceptat bunurile comune care sunt elemente ale unui fond de comerţ. Aceasta înseamnă că elementele unui fond de comerţ, care sunt dobândite în timpul căsătoriei cu bunuri comune, sunt tot bunuri comune, chiar dacă sunt destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, spre deosebire de alte bunuri destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, care sunt bunuri proprii, chiar dacă au fost dobândite cu bunuri comune.

la lit. d) s-a precizat expres că sunt bunuri proprii şi drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat. Precizăm faptul că această categorie de bunuri se distinge de cea prevăzută la lit. e), dar şi de bunurile la care se referă art. 341, respectiv veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală, acestea din urmă fiind calificate expres de legiuitor drept bunuri comune. Lit. d) are în vedere drepturile patrimoniale de autor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 12-13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare61. Prin urmare, deşi aceste drepturi patrimoniale sunt

10


bunuri proprii, veniturile încasate din exploatarea operei sunt bunuri comune, urmând regimul asemănător salariului.

la lit. h) s-a precizat că sunt bunuri proprii fructele bunurilor proprii.g) Dovada că un bun este propriu , potrivit art. 343 alin. (2) N.C. civ. se

poate face între soţi prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a) N.C. civ., adică al bunurilor dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, dovada se face în condiţiile legii. Prin urmare, se consacră expres soluţia în sensul că derogarea de la dreptul comun nu priveşte şi forma cerută de lege ad validitatem.

De asemenea, alin. (3) al art. 343 N.C. civ. instituie o regulă nouă în materia probaţiunii bunurilor proprii, în sensul că, pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.

Se remarcă, astfel, o tendinţă de penetrare a regulilor din materia regimului separaţiei de bunuri, căruia îi este specific inventarul întocmit înainte de căsătorie. Soluţia este judicioasă, fiind de natură să faciliteze probaţiunea caracterului de bun propriu al bunurilor mobile, în condiţiile în care, dat fiind traiul în comun al soţilor, adeseori bunurile mobile proprii ale unuia dintre soţi sunt utilizate în comun, astfel încât este dificil de utilizat criteriul posesiei pentru a stabili care dintre soţi este proprietarul.

6. BIBLIOGRAFIE

Alexandru Bacaci, Dreptul Familiei, Note de curs pentru forma de învăţământ ID, Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu

I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006Noul Cod civil

11

bunurile proprii ale soŢilor Şi dovada acestora

Documents