UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI AFACERI

BUNURILE COMUNE ALE SOŢILOR

COORDONATOR:

Lect. Univ. Dr. Anca-Monica ARDELEANU

ABSOLVENT:

BUCUREŞTI

2008

Cuprins

Abrevieri.......................................................................................................................4

I. Introducere................................................................................................................5

II. Bunurile comune.....................................................................................................7

II.1. Art. 30 din Codul familiei, dispune ca "bunurile dobândite în timpul căsătoriei

de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor"......7

II.2. Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soţi si cele dobândite

cu împrumutul făcut de unul din soţi sunt bunuri comune.........................................8

II.3. Bunurile devin comune dacă sunt dobândite “în timpul căsătoriei”, ceea ce

înseamnă că dobânditorul are calitate de “soţ”.........................................................9

II.4. Bunurile dobândite în timpul separaţiei în fapt a soţilor..................................10

II.5. Bunurile dobândite de concubini......................................................................10

II.6. Data dobândirii bunurilor.................................................................................11

II.7. Aplicarea în timp a dispoziţiilor Codului familiei............................................11

III. Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească..........................12

III.1. Stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia din soţi privind bunurile comune. . .12

III.2. Criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soţ cu privire la

bunurile comune.......................................................................................................13

III.3. Cazul separaţiei în fapt a soţilor......................................................................14

III.4. Proba contribuţiei soţilor.................................................................................15

III.5. Determinarea cotelor-părţi..............................................................................15

III.6. Legea privind procedura împărţirii bunurilor comune....................................15

III.7. Masa bunurilor comune supusă impărţirii.......................................................15

III.8. Actele de administrare, folosinţă şi dispoziţia asupra bunurilor comune.......17

III.9. Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţiri şi reparaţii...........................18

III.10. Situaţia locuinţei construită sau cumpărată prin credit bancar......................19

2

III.11. Construcţiile efectuate de către soţi pe terenul unuia dintre ei.....................19

III.12. Construcţii efectuate de către soţi pe terenul-proprietate a unui terţ.............20

III.13. Terenurile dobândite prin împroprietărire.....................................................20

III.14. Sumele plătite cu titlul de pensie de întreţinere ori pentru altă datorie

personală..................................................................................................................21

IV. Studiu de caz........................................................................................................22

Bibliografie..................................................................................................................29

3

Abrevieri

Art. = articol

alin. = alineat

art. = articolul

C.D = Culegere de decizii ale tribunalului Suprem pe anii ...

C. civ = cod civil

C. proc. civ. = Cod procedură civilă

C. proc. pen. = Cod procedură civil

D. = dreptul

Dec. civ. = decizia civilă

Hot. = hotărâre

H.G. = Hotărârea Guvernului

J.N. = justiţia nouă

Jud. = judecătoria

Jud. Sec. = Judecătoria sectorului

L. P. = legalitate populară.

M. of. = monitorul oficial

nr. = numărul

ord. = ordonanţă

op. cit. = opera citată

p. = pagina

pp. = paginile

R.R.D. = revista română de drept

Trib. = tribunal

Trib. Superm. Tribunalul Superm

4

I. Introducere

Familia, ca formă specifică de comunitate umană, constituie obiectul de

cercetare a numeroase ştiinţe, fiind o realitate socială prin care se realizează o

comunitate de viaţă între cei ce o compun.

Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită la baza căreia se află

încrederea şi dragostea reciprocă dintre soţi, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat

şi femeie şi unitatea dintre interesele personale şi cele sociale. Constituind o uniune

liber consimţită între bărbat şi o femeie, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii.

Naşterea, dezvoltarea şi consolidarea raporturilor de familie constituie conţinutul

căsătoriei, motivul determinant şi necesar încheierii acesteia.

Din punct de vedere social, familia constituie nucleul primar reunit prin

căsătorie, legătură de sânge şi adopţie. În zilele noastre familia este considerată o

unitate sociologică şi psihologică şi se caracterizează prin raporturi de rudenie între

persoanele ce o alcătuiesc.

Familia oferă identitate socială, dispune de un anumit buget comun şi un

sistem de convieţuire, relaţii de dependenţă afectivă, spontană, intimitate, dar şi de

distanţe psihologice nuanţate, distribuţie a coparticipării şi responsabilităţii educative

şi de întrajutorare.

Familia dă naştere la o serie de relaţii patrimoniale între membrii ei, care

constituie bază materială a existenţei şi consolidării familiei, consecinţa raporturilor

personale dintre ei.

Regimul matrimonial, regulile ce conduc raporturile patrimoniale dintre soţi,

precum şi relaţiile dintre ei şi terţele persoane, reflectă noile principii ce stau la baza

familiei şi anume egalitatea bărbatului şi a femeii precum şi creşterea şi educarea

copiilor minori în bune condiţii.

Întrucât familia stă la baza societăţii, statul trebuie să participe în mod activ la

legalizarea, normalizarea şi controlul efectiv al aspectelor umane, sociale şi

patrimoniale prin determinarea de principii care, traduse în legi, să asigure buna

dezvoltare a relaţiilor de familie. Apărarea drepturilor personale şi respectarea lor face

ca şi în cadrul căsătoriei, principalul drept, cel de proprietate, să fie acordată o atenţie

deosebită, susţinută normativ. Deoarece forma de proprietate specifică căsătoriei este

5

proprietatea în devălmăşie, stingerea drepturilor în cauză se face prin procesul de

partaj, doar prin câteva căi şi nu în orice moment, acesta fiind determinat de situaţia

matrimonială a soţilor: în timpul căsătoriei şi numai pentru motive temeinice.

6

II. Bunurile comune

II.1. Art. 30 din Codul familiei, dispune ca "bunurile dobândite în

timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor,

bunuri comune ale soţilor".

Art. 31 din C. familiei stabileşte bunurile ce sunt proprii fiecărui soţ, bunuri

care deci nu intră în masa bunurilor comune. Un bun este comun dacă sunt

îndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei

b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii

Bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate bunuri comune, în

condiţiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soţi au o contribuţie la această

dobândire.

Contribuţia poate fi directă, constând în muncă sau mijloacele ambilor soţi, ori

indirectă, prin economisirea unor mijloace comune.

Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei şi deci bunul dobândit

de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre

ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Prin urmare, contribuţia soţilor la dobândirea

bunurilor comune este presupusă de lege, dar nu este o condiţie pentru considerarea

bunurilor ca fiind comune.

De această contribuţie se ţine seama pentru determinarea părtilor ce se cuvin

soţilor în cazul împarţirii bunurilor.

Noţiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale, adică lucrurile mobile

şi imobile, cât şi bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturile de creanţă şi

acţiunile privind drepturile patrimoniale.

Bunurile pot deveni comune fără a distinge dacă sunt mobile sau imobile, corporale

sau incorporale.

Nu pot deveni bunuri comune acelea care nu sunt susceptibile de apropriere

individuală, fiind numai obiect al dreptului de proprietate publică, precum şi acele

bunuri imobile privitor la care există interdicţia legală a dobândirii lor cu titlu de

proprietate prin anumite moduri de dobândire.

7

Bunul devine comun fie că a fost dobândit printr.un mod de dobândire originar

(accesiunea, uzucapiunea, dobândirea fructelor de către posesorul de bună credintă),

fie printr-un mod de dobândire derivant (contractul, tradiţia, succesiunea testamentară

-în conditiile ar 31. lit.b C.fam- hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi).

Bunurile devin comune fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia

bunurilor dobândite prin acte cu titlul gratuit care devin comune numai dacă

dispunătorul a prevazut în mod expres sau tacit că vor fi comune.

Bunurile devin comune fără a deosebi dacă în actul de achiziţie au fost trecuţi

ambii soţi sau numai unul dintre ei1.

Bunul devine comun şi în cazul în care actul de dobândire este transcris sau

înscris în cartea funciară numai pe numele unui soţ dacă dobândirea a avut loc în

timpul căsătoriei.

De asemenea, bunurile devin comune dacă a fost dobândit prin munca ambilor

soţi sau numai prin munca unuia dintre aceştia2.

În cazul în care în actul de dobândire a unui imobil, încheiat în timpul căsătoriei ,

figurează ambii soţi, iar actul ar fi transcris în cartea funciară cu indicarea părţii

cuvenite fiecăruia dintre soţi, respectivul imobil este comun , şi nu proprietate de

cote-părţi3.

II.2. Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soţi şi

cele dobândite cu împrumutul făcut de unul din soţi sunt bunuri

comune.

De asemenea, fructele provenite de la bunurile comune sunt bunuri comune.

Uzucapiunea de 30 de ani constituie mod de dobândire a bunurilor comune, daca data

de când termenul prescripţiei achizitive a început să curgă se situează în timpul

căsătoriei, deoarece uzucapiunea retroactivează şi uzucapantul este considerat că a

devenit proprietarul bunului din momentul când a facut primul act de posesiune cu

intenţia de a dobândi proprietatea lui4.

1 Trib. Suprem, dec. civ. Nr.674 din 1958,in L.P.. nr. 2, 1958, p. 96 si Trib. Suprem, dec. civ. R. 245 din 1958. in J.N., nr. 4, 1958, p. 739. Vz. si N.H. Angelescu, Intocmirea inscrisurilor materiale referitoare la unele drepturi patrimoniale ale sotilor, in R.R.D., nr. 7, 1967, p. 28 si urm.2 Trib. Galati, dec. civ. Nr. 378 din 1955, in L.P, nr. 2, 1956, p. 217.3 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul..., Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 188. I.P. Filipescu, Drep civil, Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Bucureşti 1997, p. 87.4 Trib.Suprem, dec.civ. nr.493 din 1968 , in R.R.D, nr.8, 1968, p. 1721,.I.P.Filipescu, p.87.

8

Uzucapiunea de 10 păna la 20 de ani este mod de dobândire a bunurilor

comune dacă data titlului care serveşte de bază prescripţiei, se situează în timpul

căsătoriei, datorită efectului retroactiv al uzucapiunii.

II.3. Bunurile devin comune dacă sunt dobândite “în timpul

căsătoriei”, ceea ce înseamnă că dobânditorul are calitate de “soţ”.

Sunt comune bunurile dobândite separat de unul dintre soţi si cele dobândite

de soţi impreună.

Bunurile dobândite înainte de încheiera căsătoriei si cele dobândite după data

încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune. Locuinţa construită total sau parţial

în timpul căsătoriei, cu bani imprumutaţi devine bun comun.

Însă, s-a decis că viitorii soţi pot conveni că un imobil construit pe numele

unuia dintre ei, dar cu contribuţia ambilor, să intre în regimul comunităţii de bunuri, la

data încheierii căsătoriei, considerându-se că simpla convenţie încheiată este

suficientă pentru recunoaşterea caracterului comun al apartamentului , dacă se încheie

căsătoria, indiferent că predarea-primirea apartamentului s-a făcut anterior datei

încheierii căsătoriei părţilor, asemenea condiţie fiind considerată sub condiţie.

Creanţele dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune

Căsătoria durează între momentul încheierii sale şi data desfacerii sau încetării

căsătoriei.

Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă

constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi.

În ceea ce priveşte data desfacerii sau încetării căsătoriei, deosebim:

a) Căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, fizic constatat. Bunurile

dobândite de soţul supravieţuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în

timpul căsătoriei.

b) Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi, declarată judecatoreşte.

Bunurile dobândite pană la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, vor

fi comune, iar cele dobândite după această dată vor fi proprii.

c) Căsătoria se desface prin divorţ. În acest caz, bunurile sunt comune dacă sunt

dobândite pană la data când hotărârea de divorţ rămâne definitivă, deoarece

căsătoria se consideră desfacută la această dată. Dacă s-au dobândit bunuri în

9

intervalul dintre data pronunţării hotărârii şi data rămânerii ei definitive,

acestea sunt comune.

d) Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare. În acest caz căsătoria este

desfiinţata cu efect retroactiv, astfel că soţii se consideră că nu au fost

căsătoriţi între ei.

II.4. Bunurile dobândite în timpul separaţiei în fapt a soţilor

Bunurile devin comune şi în cazul în care sunt dobândite în perioada de timp

în care sunt despartiţi în fapt.

a) separaţia în fapt a soţilor nu atrage după sine încetarea sau desfacerea

căsătoriei, astfel încât bunul achiziţionat în perioada separaţiei în fapt a soţilor

este dobândită în timpul căsătoriei.

b) în privinţa acestor bunuri, legea nu face nicio derogare, într-adevăr, legea nu

distinge în cazul când soţii sunt împreună şi cel cănd locuiesc separat, de unde

rezultă că bunul dobândit în ambele situaţii este comun.

c) Dacă nu s-ar da această soluţie, ar însemna că soţii ar avea posibilitatea să

răstoarne normele legale privind bunurile comune, separându-se în fapt înainte

de dobândirea unor bunuri.

II.5. Bunurile dobândite de concubini

Regimul comunităţii de bunuri nu foloseşte concubinilor, deoarece

concubinajul este în afară de lege iar statul ocroteşte numai căsătoria5. În raporturile

patrimoniale dintre concubini sunt aplicabile dispoziţiile din dreptul comun care

reglementează proprietatea pe cote-părti, în măsura în care este dovedită existenţa

unei asemenea proprietăţi6.

Astfel. în cazul concubinilor, bunurile devin proprietate comună pe cote-părti

pentru fiecare în proporţia în care a contribuit la achiziţionarea lor, indiferent pe

numele căruia dintre ei s-a făcut actul de cumpărare, iar dovada cu martori este

admisibilă pentru a se dovedi contribuţia concubinului la achiziţionarea unui bun.

5 Fostul Trib.Banat, dec.civ., nr.1132 din 26 iunie 1954, in L.P.,nr.4, 1955, p.397.6 Trib.Suprem, dec.civ., nr.830, din 7 aprilie 1972, in CD 1972, p.76, şi Trib.Suprem, dec.civ, nr,1559 din 3 iulie 1974, in I.G.Mihuţa, Repertoriu…, 1969-1975, p.97.

10

II.6. Data dobândirii bunurilor

Această dată trebuie sa fie în timpul căsătoriei pentru ca bunul să devină

comun. Data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soţi devine titularul

dreptului respectiv, chiar dacă acel soţ ar intra în cazul drepturilor reale, în posesia

bunului mai târziu sau, în cazul drepturilor de creanţă, acestea s-ar realiza efectiv mai

târziu.

II.7. Aplicarea în timp a dispoziţiilor Codului familiei

În această privinţă deosebim urmatoarele situaţii:

a) Căsătoriile încheiate după punerea în aplicare a Codului familiei (1

februarie 1954). Regimul juridic al bunurilor soţilor, în acest caz, este cel stabilit de

Codul familiei.Bunurile vor fi comune în condiţiile arătate.

b) Căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului familiei.

Deosebim dupa cum aceste căsătorii au fost în fiinţă la data intrării în vigoare a

Codului familiei, ori au încetat să existe înainte de această dată.

În prima situaţie soţii sunt supuşi, în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, de la

data intrarii în vigoare a Codului familiei, dispoziţiilor acestuia, indiferent care a fost

regimul lor matrimonial, legal sau conventional (articolul 4, alineatul 1, Decretul

numarul 32 din 1954).

În cea de-a doua situaţie, relaţiile patrimoniale dintre soţi nu sunt supuse

prevederilor acestui Cod, ci regimului legal al separaţiei de bunuri.

III. Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre

judecătorească

Aceasta se poate face, în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi

sau la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi cu îndeplinirea

anumitor condiţii prevăzute de lege.

11

Pentru împărţirea bunurilor comune trebuie să existe motive temeinice.

Existenţa motivelor temeinice este apreciată de instanţa judecătorească (de

exemplu: abandonarea forţată a domiciliului comun din cauza relelor

tratamente, a alungării; vârsta avansată şi starea de boală a unuia din soţi).

Împărţirea bunurilor comune se face în timpul căsătoriei, adică în intervalul

cuprins între momentul încheierii căsătoriei şi momentul în care oricare din soţi

a introdus o acţiune de divorţ.

Împărţirea bunurilor comune se poate face, dacă există motive

temeinice, numai prin hotărâre judecătorească

Dacă soţii nu se înteleg cu privire la împarţirea bunurilor comune, atunci

la cererea oricăruia dintre soţi, va decide, în această privintă, instanta de

judecată. Cererea pentru împarţirea bunurilor comune se poate introduce fie

după desfacerea căsătoriei, prin divorţ, pe calea unei acţiuni principale, fie odată

cu acţiunea de divorţ sau în orice alt moment după aceea (cererea incidentală

sau accesorie), potrivit art.17 C.proc.civ.

III.1. Stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia din soţi privind bunurile

comune

Împărţirea bunurilor comune se face în felul următor:

a) dacă există o învoială a soţilor cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre

soţi în bunurile comune, atunci impărţirea se face potrivit cotelor-părţi astfel

stabilite.

b) în caz contrar, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ în bunurile comune

se face prin hotărâre judecătorească, împarţirea făcându-se potrivit acestor

cote.

12

III.2. Criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui

soţ cu privire la bunurile comune

Determinarea acestui criteriu este în funcţie de temeiul juridic al comunitaţii

de bunuri. Dacă asemenea temei l-ar forma numai existenţa relaţiilor de căsătorie,

atunci, având în vedere principiul egalităţii dintre bărbat si femeie, bunurile comune

ale soţilor ar trebui să fie impărţite între ei în mod egal. În această concepţie, fiecare

dintre soţi ar avea dreptul la jumătate din bunurile comune. Instanţa de judecată ar

urma numai să determine, în concret, bunurile care intră în fiecare jumătate prin

împarţirea lor în fapt. Dacă însa temeiul juridic al comunităţii de bunuri îl formează

nu numai existenţa căsătoriei, ci şi dobândirea şi conservarea bunurilor comune,

atunci împărţirea acestor bunuri nu se poate face în toate cazurile în părţi egale.

Codul familiei nu arată în mod expres cum trebuie să se facă împărţirea

bunurilor comune, anume în părţi egale sau în părţi variabile, adică în sensul primei

sau celei de-a doua concepţii cu privire la temeiul juridic al comunităţii de bunuri.

Literatura juridică si practica juridică s-au stabilit în sensul potrivit căruia

cota-parte ce se cuvine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport cu contribuţia sa la

dobândirea şi conservarea bunurilor comune7. Soluţia se impune pentru a nu se

ajunge la situaţii inechitabile, căci soţul care a contribuit mai mult la dobândirea

bunurilor comune nu poate fi tratat la fel cu celălalt, ceea ce ar duce la slăbirea

simţului de răspundere faţă de sarcinile căsătoriei.

Cotele-părţi ale soţilor pot fi neegale, dacă aportul acestora la dobândirea

bunurilor comune este diferit8. Această inegalitate poate merge pană la inexistenţa

oricărui drept al unuia dintre soţi, asupra bunurilor comune, dacă se dovedeşte că

acesta nu a avut nicio contribuţie la dobândirea bunurilor şi la susţinerea sarcinilor

căsătoriei9.

Când nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ în dobândirea bunurilor

comune, atunci instanţa poate împărţi bunurile comune în părţi egale între soţi.

7 Vz.Gh.Nedelschi, Cu privire la împarteala bunurilor comune ale soţilor, in L.P., Nr.3, 1955, p.288;; D.Rizeanu , D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Bucureşti Editura: Ştiinţifică, 1963, p.55,si urm; C.Oprişan, Salariul fiecăruia dintre soţi este un bun comun sau propriu?, în L.P. nr. 10, 1957, p.51; M.Eliescu, op.cit, p.342-343; I.P.Filipescu, op.cit., p.127.8 Trib.Suprem, dec.civ, nr.403, din 28 iulie 1956, in C.D.1956, vol.1, p.382; Trib.Suprem, dec.civ.624 din 6 mai 1964, in J.N., nr.1, 1965, p.164.9 Maria Marini, nota la dec.civ.nr.1403 din 28 iulie 195, a Trib.Suprem, in L.P., nr.11, 1956, p.1367; M.Eliescu, op.cit., p.342 si urm; I.P.Filipescu, op.cit., p.127.

13

În stabilirea aportului fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune se va lua în

considerare şi munca femeii depusă în gospodărie si pentru creşterea copiilor.

Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înteleasă nu în sesnsul de

contribuţie la dobândirea tuturor bunurilor comune. Această soluţie se întemeiază pe

următoarele argumente:

a) existenţa dificultăţilor în stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea

fiecărui bun în parte, mai ales cand este vorba de o perioadă îndelungată;

b) bunul dobândt în timpul căsătoriei prin contribuţia exclusivă a unui soţ este

comun, dacă nu se încadrează în categoriile de bunuri exceptate de la

comunitate, ceea ce ar însemna, în soluţia contrară, că asemenea bunuri să fie

atribuite prin împarţirea numai a soţului ce le-a dobândit;

c) dat fiind că munca femeii în gospodărie si pentru creşterea copiilor nu este

direct producătoare de venituri, ar insemna ca aceasta să nu fie luată în

considerare ca o contribuţie la dobândirea bunurilor comune.

III.3. Cazul separaţiei în fapt a soţilor

În stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, dacă este

cazul, se va ţine seama de împrejurarea că o anumită perioadă au locuit separat, dacă

aceasta a avut importanţă pentru stabilirea contribuţiei soţilor la dobândirea şi

păstrarea avutului comun.

În acest sens, s-a decis că perioadele de timp în care viaţa în comun a fost

întreruptă trebuie avute în vedere numai în măsura în care această stare de fapt este de

natură să contribuie la determinarea cotei de participare a fiecărui soţ la dobândirea

bunurilor comune.

III.4. Proba contribuţiei soţilor

Stabilirea contribuţiei fiecărui soţ, la dobândirea bunurilor comune, se poate

face prin orice mijloc de probă, deoarece este vorba de dovedirea unei situaţii de fapt.

14

III.5. Determinarea cotelor-părţi

La stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecărui soţ în bunurile comune nu se ţine

seama de bunurile sale proprii ori de importanţa acestora. Prin urmare, faptul că unul

dintre soţi nu are bunuri proprii nu îl îndreptăţeşte la o cotă-parte cu privire la

bunurile comune mai mare decât aceea care este corespunzătoare contribuţiei sale la

formarea si conservarea acestora.

III.6. Legea privind procedura împărţirii bunurilor comune

Împărţirea bunurilor comune, atât în timpul căsătoriei, cât şi la desfacerea

acesteia se face după procedura prevazută din Legea nr. 603 din 10 noiembrie 1943,

pentru simplificarea procedurii împarţelilor judecătoreşti. După ce se stabileşte masa

bunurilor comune care urmează să se împartă se vor determina, cotele-părţi ce revin

soţilor în bunurile comune, în raport de care se face impărţirea.

Această împărţire trebuie să se facă astfel încât, pe cât posibil, să revină

fiecărui soţ bunuri în natură şi numai în cazul când împărţirea în natură nu este

posibilă să se procedeze la vânzarea bunurilor comune prin buna învoială sau, în cazul

de neinţelegere, prin licitaţie publică, ori să se atribuie unuia dintre soţi, urmând ca

celălalt să primească echivalentul cotei sale parţi în alte bunuri sau bani.

La împărţirea în natură a bunurilor comune se vor avea în vedere interesele

soţilor si cele ale copiilor, fiecărui soţ atribuindu-i-se acele bunuri de care are mai

mare trebuintă.

III.7. Masa bunurilor comune supusă impărţirii

Sumele din veniturile provenite din muncă plătite cu titlu de pensi de

întreţinere sau pentru o altă datorie personală ori cheltuite de către soţ în afara

sarcinilor căsătoriei, adică risipite, nu se includ în masa bunurilor comune supuse

împărţirii, dar se ţine seama de ele pentru a se determina cota-parte ce revine fiecăruia

dintre soţi în bunurile supuse împarţirii.

Pentru această soluţie se pot invocă următoarele argumente:

15

a) Echitatea nu se opune legalităţii, ci face pate din aceasta, iar principiul

egalităţii sexelor trebuie privit în limitele dispoziţiilor legale, care se aplică deopotrivă

ambelor sexe.

Determinarea masei de bunuri partajabile şi stailirea cotelor-părţi ce revin

soţilor sunt aspecte diferite, dar care au o anumită legătură.

Dacă veniturile din muncă pe care le avem în vedere nu se includ în masa de

bunuri supusă împărţirii, în schimb se ţine seama de ele în determinarea contribuţiei

soţului respectiv la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, deoarece cu aceste

venituri cheltuite nu s-a putut contribui la masa de bunuri comune. Trebuie subliniat

că nu este corect ca veniturile din muncă menţionate să fie incluse în masa de

împarţit. Dar totodata să nu fie luate în considerare pentru stabilirea unei contribuţii

mai mari a soţului respectiv la dobândirea şi conservarea tuturor bunurilor comune, în

cazul plăţii unor datorii personale, ori mai mici, în cazul risipirii unor venituri din

muncă.

Cota-parte a soţilor depinde nu atât de mărimea veniturilor din muncă, ci de

contribuţia soţilor, cu aceste venituri, munca lor ori alte mijloace, la dobândirea şi

conservarea bunurilor comune. Numai în acest fel se realizează echitatea şi egalitatea

soţilor în materia comunităţii de bunuri.

b) Includerea în masa bunurilor comune de împărţit, sumelor achitate cu titlu

de pensie de întreţinere ori pentru o altă datorie personală a soţului plătitor, nu se

poate justifica pe ideea lipsei de bună-credinţă în raporturile juridice, pe ideea

limitelor exercitării mandatului prezumat ori pe ideea de abuz de drept.

c) Principiul care rezultă din practica judiciară este acela că partea fiecărui soţ

în bunurile comune se determină potrivit contribuţiei sale, efective, reale, la

dobândirea şi conservarea bunurilor comune.

d) Unele împrejurari au fost luate în considerare pentru determinarea

contribuţiei soţilor la dobândirea şi conservarea bunurilor comune. Astfel, s-a decis că

bunurile comune chiar dacă sunt dobândite de către soţi în perioada de timp în care ei

sunt separaţi în fapt10, dar că această împrejurare are importanţă pentru determinarea

întinderii părţii care se cuvine fiecăruia dintre ei asupra bunurilor comune11.

10 Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr.19 din 8 septembrie, 1960, în CD 1960, p.30-31.11 Trib.Suprem, dec.civ.nr.497 din 15 martie 1963, în J.N., nr.6, 1964, p.166; Trib.Suprem, dec.civ. nr. 261 din 20 febr.1967, în CD 1968, p. 145; Trib.Suprem, dec.civ. nr.1241 din 16 sept. 1970, ăn R.R.D., nr.6, 1971, p.150.

16

e) Ceea ce este valabil pentru veniturile din muncă se aplică şi muncii pe care

un soţ o prestează în cadrul gospodăriei.

f) Concepţia dualistă cu privire la natura juridică a veniturilor din muncă

justifică, sub un anumit aspect, soluţia propusă.

Ceea ce se poate împărţi între soţi sunt numai bunurile existente în patrimoniul

lor la data partajului, nu şi cele ce s-ar putea realiza, eventual, în viitor. În masa

partajabilă urmează a fi inclusă şi contravaloarea bunurilor comune pe care unul

din soţi le-a înstrăinat în mod nelegal până la data partajului. În astfel de situaţii,

copărtaşul care se consideră păgubit va trebui să facă dovada înstrăinării

nelegale a bunului comun. Dacă unul din soţi a săvârşit infracţiunea de furt ori

de abuz de încredere şi prejudiciază pe celălalt soţ, pretenţiile civile vor fi

soluţionate în sensul că se va dispune restabilirea situaţiei anterioare, în cazul în

care bunul nu a fost înstrăinat, iar dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia

urmează să fie avută în vedere la împărţirea bunurilor comune. Când soţul

contribuie numai cu o parte din veniturile sale din muncă la dobândirea

bunurilor comune, cota lui la aceste bunuri se determină potrivit acestei

contribuţii, fără a se considera că cealaltă parte a veniturilor din muncă,

cheltuită în scopuri personale, se include în masa bunurilor comune. 

III.8. Actele de administrare, folosinţă şi dispoziţia asupra bunurilor

comune

Potrivit principiului egalităţii dintre soţi, ei hotărăsc de comun acord şi

în deplină egalitate cu privire la administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra

bunurilor comune.

Această regulă este valabilă şi în cazul separaţiei în fapt, în cazul

dispariţiei unuia dintre soţi, în cazul punerii sub curatelă sau al punerii sub

interdicţie. În cazul celui care beneficiază de curatelă sau care este pus sub

interdicţie, drepturile se exercită prin intermediul curatorului, respectiv

tutorelui.

Oricare dintre soţi este prezumat relativ a avea mandat tacit din partea

celuilalt soţ în îndeplinirea actelor de administrare, folosinţă şi dispoziţie cu

17

privire la bunurile comune. Totuşi, dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, această

prezumţie nu funcţionează. De asemenea, prezumţia de mandat tacit nu

funcţionează în cazul actelor de dispoziţie cu privire la imobile sau a donaţiilor.

Încălcarea limitelor mandatului tacit se sancţionează cu nulitatea relativă, soţul

interesat având şi posibilitatea acţiunii în revendicare.

Acţiunea în constatare, precum şi acţiunile în conservare cu privire la un

bun comun pot fi introduse de unul din soţi, chiar şi împotriva voinţei celuilalt

soţ, pe când acţiunea în revendicare poate fi introdusă de unul din soţi în

limitele mandatului tacit.

Dacă persoana căsătorită, declarată moartă pe calea unei hotărâri

judecătoreşti, reapare, hotărârea judecătorească este anulată iar toate actele

încheiate de celălalt soţ sunt considerate ca fiind încheiate în timpul căsătoriei.

III.9. Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţiri şi reparaţii

Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţirile sau reparaţiile ce se

fac unui imobil, care este bun propriu al celuilalt soţ, nu duce la schimbarea

naturii juridice a bunului, decât dacă l-au transformat în aşa măsură încât în fapt

el a devenit un bun nou.

Dacă nu a avut loc schimbarea naturii juridice a bunului, ceea ce

constituie bun comun al soţilor este numai sporul de valoare pe care l-a dobândit

bunul propriu ca urmare a îmbunătăţirilor efectuate în timpul căsătoriei. În

cazurile în care printre bunurile supuse împărţelii se găseşte şi un autoturism,

care, după despărţirea în fapt a soţilor a fost folosit în mod exclusiv de unul din

ei, valoarea care trebuie luată în considerare este cea de la data despărţirii în fapt

a soţilor şi nu cea de la data partajării sau înstrăinării ulterioare a autoturismului

după despărţirea în fapt, însă înainte de împărţeală. Instanţele de judecată au

obligaţia să prevadă în hotărârea judecătorească criteriile avute în vedere la

atribuirea în natură a bunurilor, iar în alegerea modalităţii de împărţeală, ele vor

ţine seama de voinţa copartajanţilor, deoarece în cazul în care părţile nu sunt de

acord asupra modalităţii de împărţeală, instanţa nu poate să atribuie toate

bunurile unui copartajant cu obligaţia de a plăti celorlalţi echivalentul în bani al

18

cotelor acestora, chiar dacă până la judecată el a folosit singur toate bunurile

supuse partajului.

III.10. Situaţia locuinţei construită sau cumpărată prin credit bancar

În cazul în care locuinţa este construită ori cumpărată cu credit se

identifică mai multe situaţii, şi anume: Când numai o parte din rate au fost

achitate în timpul căsătoriei, locuinţa este bun comun numai în măsura achitării

acestor rate. Dacă toate ratele au fost achitate în timpul căsătoriei, locuinţa este

bun comun. Dacă soţii s-au înţeles ca o locuinţă construită pe numele unuia

dintre ei dar cu contribuţia ambilor (predarea locuinţei făcându-se anterior

încheierii căsătoriei) să devină bun comun, atunci locuinţa respectivă

dobândeşte acest caracter în momentul celebrării căsătoriei.

III.11. Construcţiile efectuate de către soţi pe terenul unuia dintre ei

În cazul construcţiilor efectuate de soţi pe terenul, proprietate al unuia

dintre ei se deosebesc mai multe situaţii: Dacă un soţ ridică o construcţie cu

mijloace sau bunuri comune pe terenul celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia

(sau construcţia este ridicată de ambii soţi), construcţia este bun comun, iar

soţul-constructor dobândeşte drept de superficie asupra terenului. Dacă

constructorul nu a avut permisiunea soţului, proprietar al terenului, el poate fi

obligat la dărâmarea construcţiei cu plata de daune-interese sau soţul, proprietar

al terenului, poate deveni proprietar exclusiv al construcţiei invocând

accesiunea. Dacă soţul-constructor foloseşte mijloace proprii, devine proprietar

exclusiv al construcţiei şi superficiar al terenului numai dacă are

consimţământul soţului, proprietar al terenului. Dacă nu are acest consimţământ,

este posibil să fie obligat să suporte consecinţele indicate în paragraful anterior

pentru constructorul de rea-credinţă.

19

III.12. Construcţii efectuate de către soţi pe terenul-proprietate a unui

terţ

În acest caz se vor aplica regulile accesiunii imobiliare artificiale: Dacă

soţii-constructori au fost de bună-credinţă (au permisiunea proprietarului

terenului, chiar dacă a fost obţinută ulterior), ei devin proprietari ai construcţiei

şi superficiari asupra terenului. Dacă nu au permisiunea proprietarului terenului,

acesta din urmă poate invoca accesiunea imobiliară artificială şi astfel poate

deveni proprietar asupra construcţiei cu obligaţia de a plăti constructorilor

valoarea manoperei şi a materialelor sau sporul de valoare al fondului. De

asemenea, poate cere dărâmarea construcţiei şi plata de daune-interese. Dacă

proprietarul terenului nu este cunoscut sau manifestă dezinteres, el nu poate fi

considerat proprietarul construcţiei întrucât el dobândeşte această calitate în

momentul în care invocă accesiunea imobiliară artificială. În cazul în care

terenul a fost atribuit de stat în folosinţa soţilor pentru ridicarea locuinţei,

construcţia este bun propriu iar dreptul de folosinţă asupra terenului este

accesoriu faţă de construcţie, existând pe durata acesteia. În ceea ce priveşte

dreptul de folosinţă asupra unui asemenea teren, este bun comun sau bun parţial

comun şi parţial propriu, urmărind prin corespondenţă calificarea juridică a

construcţiei. În cazul partajului locuinţei comune sau numai parţial comune,

dreptului de folosinţă i se va aplica aceeaşi soluţie ca şi dreptului asupra

locuinţei.

III.13. Terenurile dobândite prin împroprietărire

În cazul terenurilor dobândite prin împroprietărire, bunul dobândit este bun

propriu, dacă împroprietărirea s-a făcut doar în considerarea meritelor deosebite

în muncă. În celelalte cazuri de împroprietărire bunul devine comun dacă este

dobândit în timpul căsătoriei. Sunt bunuri comune şi remuneraţiile încasate în

timpul căsătoriei chiar dacă au fost depuse la CEC, bursa dobândită de către

unul din soţi, veniturile încasate de membrii cooperatori sau pensiile plătite de

asigurările sociale, chiar în condiţiile unei perioade de contribuţie anterioare

căsătoriei.

20

III.14. Sumele plătite cu titlul de pensie de întreţinere ori pentru altă

datorie personală

Cuprinderea în masa bunurilor comune a sumelor cheltuite cu titlu de

pensie de întreţinere ori pentru o altă datorie personală a soţului plătitor, nu se

poate justifica pe ideea lipsei de bună credinţă în raporturile juridice, pe ideea

limitelor exercitării mandatului prezumat, ori pe ideea de abuz de drept. Nu se

poate spune că sumele plătite cu titlu de pensie de întreţinere ori pentru altă

datorie personală se află "juridic" în patrimoniul comunitar, deoarece realitatea

nu este în acest sens numai pe motivul că dacă nu s-ar fi plătit sumele

respective, ele ar fi făcut parte din bunurile comune. Criteriul pentru împărţirea

bunurilor comune existente este contribuţia soţilor în achiziţionarea şi

conservarea acestora. Ele se impută soţului respectiv, ceea ce presupune

determinarea ei în prealabil şi această soluţie se poate aplica atunci când soţii au

bunuri comune existente, iar partea fiecărui soţ este mai mare decât bunurile

care au fost risipite, în situaţia în care nu sunt bunuri comune, dacă partea care

ar reveni fiecărui soţ este mai mică decât bunurile care au fost risipite, teoria

abuzului de drept şi depăşirea mandatului prezumat nu justifică, de asemenea,

soluţia.

Sancţiunea acestora este o problemă de răspundere, nu una de împărţire

a bunurilor comune. Exercitând dreptul de dispoziţie asupra bunurilor comune,

fiecare soţ acţionează atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant convenţional

al celuilalt soţ. Partea fiecărui soţ nu este determinată, urmând să se aplice

regulile de drept comun în materia mandatului, în măsura în care sunt

compatibile cu dispoziţiile Codului familiei. Distingem două categorii de

raporturi juridice dintre soţi, care ridică o problemă de răspundere, şi, dintre

aceştia şi terţul care a încheiat actul de dispoziţie, care implică o problemă de

validitate a actului.

21

IV. Studiu de caz

Bunuri comune. Împărţeală. Stabilirea contribuţiei soţilor

la dobândirea bunurilor numai pe baza mărturisirii soţului

urmărit de creditori

Pentru evitarea fraudării creditorilor unuia din soţi, mărturisirea soţului

datornic, conform căruia a avut o contribuţie minimă la dobândirea bunurilor comune

trebuie susţinută de probe pertinente şi concludente care să confirme această stare de

fapt.

Secţia civilă, decizia nr.2643 din 18 iunie 2003

Reclamanta M.E. a chemat în judecată pe soţul său M.C. pentru a se dispune

împărţirea bunurilor comune, dobândite în timpul căsătoriei, reclamanta susţinând că

are o cotă de contribuţie la achiziţionarea acestora în procent de 90%.

            În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că pârâtul M.C. a  fost 

condamnat  pentru  săvârşirea infracţiunii  de  vătămare corporală din culpă, cu

obligarea la plata de despăgubiri către partea civilă M.R.D. şi, pe cale de consecinţă,

pârâtul-debitor urmează să răspundă cu bunurile proprii în vederea acoperirii  creanţei

de 25.000 dolari S.U.A. Masa bunurilor de împărţit dobândită de soţi în timpul

căsătoriei se compune din casă de locuit cu terenul aferent în suprafaţă de 125 mp.,

situat în Comuna Focuri, Judeţul Iaşi, în valoare de 25.000.000 lei, precum şi din

bunuri mobile în valoare totală de 11.500.000 lei.

  În cursul litigiului pârâtul M.C. a recunoscut că reclamanta a avut o contribuţie

la dobândirea bunurilor comune în procent de  90%.

            Judecătoria Hârlău, Judeţul Iaşi, prin sentinţa civilă nr.955 din 19 iunie 2001, a

admis acţiunea  şi a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei  bunurile

prevăzute în hotărâre, în valoare de 36.500.000 lei,  reclamanta având o contribuţie de

90%, iar pârâtul de 10% la dobândirea acestor bunuri. S-a dispus ieşirea din

indiviziune prin atribuirea tuturor bunurilor mobile şi imobile reclamantei, care a fost

obligată la plata sumei de 3.650.000 lei cu titlu de sultă  către pârât.  În motivarea

22

sentinţei judecătoria a apreciat că sunt întrunite cerinţele art.33 alin.1 şi art.36 alin.2

din C.fam..Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă la 12 august 2001, prin

neexercitarea căii de atac a apelului.

  Împotriva sentinţei a declarat recurs în anulare Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a susţinut că hotărârea

judecătorească atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a

determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că, totodată, sentinţa este şi vădit

netemeinică.       

  În dezvoltarea recursului în anulare s-a susţinut că instanţa a încălcat

prevederile art.30-31 C.fam. şi art.5 din Decretul nr.32/1954, că a dat o valoare 

probatorie absolută mărturisirii judiciare pe care pârâtul a făcut-o cu privire la cota de

contribuţie pe care reclamanta a avut-o la dobândirea bunurilor comune, procedeu

care a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D. şi că se impune reluarea

judecăţii pentru a se stabili corect contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor şi pentru

ca, pe cale de expertiză tehnică, să se determine valoarea de circulaţie a bunurilor

supuse împărţelii judiciare.

   Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art.30 C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre

soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie

contrară este nulă.  În virtutea prezumţiei de comunitate, instituită prin textul citat,

bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune de la

data achiziţionării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia celor

primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a

prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum şi a bunurilor prevăzute de

art.31 din C.fam., care sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ.

            Calificarea unui bun al soţilor ca fiind comun sau propriu prezintă interes atât

în relaţiile dintre soţi, cât şi faţă de cei de al treilea, deoarece, în cazul acţiunii de

partaj a bunurilor comune, fiecare dintre soţi are – în principiu -, interesul să

dovedească faptul că unele bunuri sunt proprii şi ca atare nu fac obiectul împărţelii.

23

            Pe de altă parte, potrivit art.5 din Decretul nr.32/1954,  în măsura în care

caracterul de bun propriu  nu rezultă din act juridic, dovada se poate face nu numai

prin înscrisuri, ci şi prin martori ori prezumţii, prin mărturisire judiciară sau

extrajudiciară, derogându-se de la dispoziţiile art.1191 şi art.1205 C.civ.. În ceea ce

priveşte forţa probantă a mărturisirii,  după abrogarea art.1200 pct.3 C.civ. (care

considera mărturisirea judiciară ca o prezumţie legală ce face deplina dovadă în contra

celui care a mărturisit), acest mijloc de probă a fost trecut în rândul dovezilor de drept

comun, putând fi combătută prin orice alt mijloc de probă admis de lege, iar

judecătorul  poate să înlăture motivat recunoaşterea unei părţi dacă din ansamblul

probelor administrate în cauză îşi formează convingerea că mărturisirea respectivă nu

corespunde adevărului.

           Referitor la mărturisirea judiciară se impune a se distinge după cum aceasta

constituie un fapt probator, caz în care urmează a fi privită ca valabilă sau reprezintă,

ca în speţă, o renunţare parţială sau totală la comunitatea de bunuri, situaţie în care

mărturisirea nu poate fi considerată decât nulă pentru că ea este contrară prevederilor

art.30 C.fam.

            Mai mult, s-a apreciat că, în cazul în care mărturisirea reprezintă o fraudă  la

lege sau la  dreptul  terţilor,  întrucât  unul  din  soţi  recunoaşte unor bunuri comune

calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soţ, pentru a le sustrage de la executarea silită,

ca urmare a condamnării pentru săvârşirea unei infracţiuni, o atare mărturisire nu

poate fi considerată decât nulă.

            În speţă, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite de soţi în

timpul căsătoriei pe motiv că prin decizia penală nr.338 din 19 aprilie 2001 a Curţii de

Apel Iaşi pârâtul M.C. a fost obligat să plătească părţii civile M.R.F. suma de 25.000

dolari S.U.A., sau echivalentul în lei, cu menţinerea măsurii sechestrului asigurator

instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în vederea reparării

pagubei săvârşite prin infracţiunea de vătămare corporală din culpă.

            Pârâtul a recunoscut în timpul procesului că imobilul supus partajului este bun

propriu al reclamantei, dobândit  în timpul căsătoriei, dar cu bani primiţi de la părinţii

acesteia, precum şi contribuţia majoră a soţiei la achiziţionarea bunurilor mobile

24

dobândite în timpul căsătoriei, fără însă ca mărturisirea să fie susţinută de probe

pertinente şi concludente care să confirme această stare de fapt.

    Singurul act depus la dosarul cauzei, respectiv adeverinţa nr.1165 din 10 iunie

2001 a  Primăriei Comunei Focuri, prin care se precizează că părţile figurează în

registrul agricol cu o casă de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 125 mp., precum

şi cu un autoturism marca Dacia 1300,  nu este de natură să confirme pretenţiile

reclamantei cu privire la contribuţia sa  majoră la dobândirea acestor bunuri.

Din contră, înscrisul întăreşte convingerea, ignorată de   instanţa   de  

judecată,  că   bunurile  au  fost achiziţionate în timpul căsătoriei prin contribuţia

ambilor soţi, fiind, ca atare, bunuri comune    Întinderea drepturilor soţilor se

stabileşte în raport de contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor în timpul

căsătoriei, soţii neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile

comune, fiind astfel necesară administrarea de probe prin care să se determine aportul

fiecăruia la dobândirea lor. În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul dintre

soţi a avut o contribuţie mai mare la  achiziţionarea bunurilor dobândite în timpul

căsătoriei, se prezumă că ambii soţi au avut contribuţii egale şi deci împărţirea acestor

bunuri urmează a se face, de asemenea, în părţi egale.

            În cauză, este fără putinţă de tăgadă că, mărturisirea judiciară obţinută în

cursul judecăţii prin interogatoriul luat pârâtului M.C., a avut ca scop fraudarea

drepturilor creditorului M.R.D.deoarece nu s-a administrat nici o altă probă care să

confirme cota de constribuţie a reclamantei la dobândirea bunurilor comune în

procent de 90%.

            Faţă, de cele ce preced, recursul în anulare se priveşte ca fondat şi ca urmare a

fost admis, s-a casat sentinţa Judecătoriei Hîrlău, cu consecinţa reluării judecăţii şi a

refacerii partajului judiciar în vederea stabilirii, pe bază de dovezi, a contribuţiei

fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.

25

Bunurile comune ale soţilor. Bunuri dobândite in timpul concubinajului.

Regim legal.

Secţia civilă a Tribunalului Suprem

Decizia nr. 131/1980 din 23/01/1980

   Prin acţiunea introdusă la data de 3 ianuarie 1978, D.I. a chemat în judecată pe

M.0., fosta D., cu acelaşi domiciliu, solicitând a se dispune partajarea atât a bunurilor

comune, dobândite în timpul căsătoriei, cât şi a celor achiziţionate împreuna în timpul

concubinajului.

   Judecătoria Satu Mare, prin sentinţa civila nr. 3044 din 26 iunie 1978, a admis

acţiunea şi a constatat că părţile, în timpul căsătoriei, au achiziţionat, în cote egale,

bunuri în valoare de 215.756 lei. Partajul a fost dispus prin atribuire de loturi,

reclamantului revenindu-i imobilul situat în Satu Mare, investiţiile făcute pe terenul

din comuna Traian, familiile de albine si diverse obiecte de uz casnic (toate in valoare

de 108.137 lei), iar pârâtei bunuri în valoare de 107.619 lei, anume investiţiile făcute

în imobilul proprietatea părinţilor acesteia, din comuna Traian, şi diverse bunuri de uz

casnic.

   Echilibrarea valorică a loturilor s-a făcut prin acordare de sultă, reclamantul

fiind obligat să plătească pârâtei, cu acest titlu, suma de 259 lei.

   Tribunalul judeţean Satu Mare, investit cu soluţionarea recursului pârâtei,

prin decizia civilă nr. 590 din 16 septembrie 1978, l-a admis, modificând sentinţa

primei instanţe în sensul eliminării din masa partajabilă a investiţiilor făcute în casa

proprietate a părinţilor pârâtei şi reconsiderării sultei de la 259 lei la 15.621 lei, sumă

la care a fost obligat reclamantul către pârâtă.

   Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut, în ce priveşte imobilul situat în

oraşul Satu Mare, că în masa de impărţit nu se include decât valoarea de 48.386 lei,

cât reprezintă construcţiile executate în etapa a II-a, deoarece probele administrate

demonstrează că reclamantul a executat singur construcţiile din etapa I, înainte de a se

recăsători cu pârâta. Referindu-se la bunurile mobile, instanţele au reţinut că valoarea

26

lor rezultă din procesul-verbal de inventariere întocmit de executorul judecătoresc şi

că numărul familiilor de albine este cel existent la data efectuării expertizei.

   Prin recursul extraordinar declarat în cauză, procurorul general critică

ambele hotărâri ca fiind vădit netemeinice şi pronunţate cu încălcarea esenţială a legii,

susţinând, în esenţă, că instanţele nu au clarificat, pe baza de probe convingătoare,

care este perioada de concubinaj a părţilor şi cota de contribuţie a fiecăruia la

achiziţionarea imobilului, care este valoarea reală a bunurilor mobile.

   Criticile sunt întemeiate.

   Regimul comunităţii de bunuri este aplicabil numai bunurilor dobândite în

timpul căsătoriei, adică de la încheierea căsătoriei şi până la desfacerea ei.

   Bunurile dobândite anterior căsătoriei raman bunuri proprii ale soţului

respectiv, dar în condiţiile concubinajului prelungit şi urmat de căsătorie pot exista

bunuri proprii, precum şi alte bunuri care să constituie proprietate comună sub forma

proprietăţii indivize. Existenţa concubinajului nu implică însa în mod necesar o avere

comună.

   În cazul unor soţi care, anterior căsătoriei sau posterior acesteia, au trăit in

concubinaj, pentru bunurile existente în patrimoniul lor înainte de căsătorie sau după

desfacerea ei nu funcţionează prezumţia de comunitate înscrisă în art. 30 alin. 3 din

codul familiei.

   De aceea, pentru o corectă caracterizare juridică a bunurilor, ca fiind bunuri

ce au aparţinut în exclusivitate uneia sau alteia dintre parţile în proces ori bunuri

proprietate comună în stare de indiviziune sau devalmaşie, este necesar a se stabili

mai întâi dacă momentul dobândirii fiecărui bun se situează înăuntrul perioadei

concubinajului sau căsătoriei. Pe de altă parte, cel ce afirmă că bunurile dobândite în

timpul concubinajului formează proprietate comună sub forma proprietaţii indivize va

trebui sa facă dovada contribuţiei sale.

   În speţă, se reţine că reclamantul, prin acţiune, a solicitat partajul, atât al

bunurilor comune, dobândite în timpul căsătoriei, cât si al celor dobândite în perioada

27

de concubinaj, cu motivarea că s-a căsătorit cu pârâta în anul 1950, au divorţat în anul

1956, apoi s-au recăsătorit în anul 1960 şi au divorţat din nou în anul 1976.

   Potrivit expertizei efectuate în cauză, casa situată în orasul Satu Mare, a fost

construită în perioada 1960-1961.

   Pârâta, pe tot parcursul judecăţii, a afirmat că înca înainte de a se recăsători

cu reclamantul, s-a împăcat cu acesta şi au trăit o perioadă de timp în concubinaj şi că

atât terenul, cât şi construcţia au fost achiziţionate în comun cu o contribuţie egala.

   În raport de cele reţinute mai sus, instanţele aveau îndatorirea de a dispune

completarea probelor pentru stabilirea exactă a perioadei de concubinaj, precum şi a

cotei de contribuţie a fiecăruia în această perioadă, la achiziţionarea imobilului.

   În consecinţă, recursul extraordinar declarat în cauză, fiind întemeiat,

urmează a fi admis, casându-se hotărârile criticate, cu trimiterea dosarului, spre

rejudecare, la Judecătoria Satu Mare.

 

28

Bibliografie

C. Oprişan, Salariul fiecăruia dintre soţi este un bun comun sau propriu?, în

L.P. nr. 10, 1957

D.Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina

Codului familiei, Bucureşti Editura Ştiinţifică, 1963

Fostul Trib. Banat, dec.civ., nr. 1132 din 26 iunie 1954, in L.P., nr.4, 1955

Gh.Nedelschi, Cu privire la împarteala bunurilor comune ale soţilor, in L.P.,

nr.3, 1955

I.P. Filipescu, Drep civil, Dreptul de proprietate si alte drepturi reale,

Bucureşti, 1997

I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a V-a, Bucureşti, ed. All back,

2000

M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul..., Bucureşti,

Editura Academiei, 1966

Maria Marini, Nota la dec. civ. nr. 1403 din 28 iulie 195 a Trib.Suprem, in

L.P., nr. 11, 1956

N.H. Angelescu, Intocmirea inscrisurilor materiale referitoare la unele

drepturi patrimoniale ale sotilor, in R.R.D., nr. 7, 1967

Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 19 din 8 septembrie, 1960, în CD

1960

Trib. Galati, dec. civ. nr. 378 din 1955, in L.P, nr. 2, 1956

29

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 245 din 1958. in J.N., nr. 4, 1958

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 261 din 20 febr.1967, în CD, 1968

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 403 din 28 iulie 1956, in C.D.1956, vol.1

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 493 din 1968 , in R.R.D, nr.8, 1968

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 497 din 15 martie 1963, în J.N., nr.6, 1964

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 624 din 6 mai 1964, in J.N., nr.1, 1965

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 674 din 1958, in L.P.. nr. 2, 1958

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 830 din 7 aprilie 1972, in CD 1972

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1241 din 16 sept. 1970, în R.R.D., nr.6, 1971

Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1559 din 3 iulie 1974

Alte surse: www.avoconsult.ro/linkuri.html

30