Buna-credinta in general

Buna credință (în latină Bona fide) este un concept juridic, care a fost fundamentat de juristul roman Marcus Tullius Cicero și este definit în diverse moduri în doctrinele moderne de drept.

Noțiunea de „bună-credință" nu este definită în legislație, iar în literatura juridică, ea este privită ca un grup de elemente, și anume intenția dreaptă, diligența, liceitatea și abținerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc onestitatea (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului. Prin urmare, elementele bunei-credințe reprezintă valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității. Vor constitui izvoare ale bunei-credinţe faptele psihologice conforme cu normele morale specifice oricărei organizări socio-economice care au avut la origine onestitatea, loialitatea, prudenţa şi temperanţa (cumpătarea, chibzuinţa).

Onestitatea este acel concept moral ce reflectă o însuşire personală de a urmări, în mod constant, idealul etic; loialitatea este faptul psihologic ce se reflectă într-un comportament social cu reprezentarea riguroasă a îndatoririlor morale, în realizarea unei conduite drepte, astfel încât să rezulte încredere între membrii societăţii: prudenţa constă în acea însuşire a conştiinţei unei persoane ce-şi conduce activitatea cu intenţia de a prevedea şi a evita greşelile şi pericolele; în fine, temperanţa este însuşirea caracteristică persoanei de a se manifesta moderat, cumpătat, în urma unor procese deliberative care să aibă în vedere nu numai interesele unei persoane, ci şi cele ale societăţii în ansamblu - care constituie, în fapt, limita libertăţii indivizilor.

Dezvoltarea acestor concepte moral-juridice dau conţinutul conceptului de bună-credinţă (astfel cum a fost fundamentat încă din dreptul roman): sinceritate în cuvinte şi fidelitate în angajamente. Astfel, va exista buna-credinţă atunci când se constată o dublă concordanţă: conformitatea între ceea ce persoana gândeşte şi ceea ce afirmă şi conformitatea între afirmaţiile sale şi angajamentele sale; ambele stări trebuie apreciate din punctul de vedere al conduitei adoptate în realizarea scopului ce se subscrie unei intenţii drepte, oneste ceea ce înseamnă respectarea riguroasă a datoriilor morale şi juridice. Aplicarea acestor dezvoltări ale noţiunii în materia vânzării lucrului altuia, face ca buna-credinţă să fie considerată convingerea eronată a dobânditorului că transmiţătorul este proprietarul veritabil al bunului dobândit. Concepţia obiectivă expusă a bunei-credinţe – rezultând în special din constatarea prudenţei şi chibzuinţei – impune dobânditorului obligaţia de a face toate verificările necesare cu privire la calitatea de proprietar al transmiţătorului, inclusiv a documentelor în baza cărora înstrăinătorul încearcă să justifice dreptul său.

Noul Cod Civil, prevede in art. 14 ca:(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.(2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară.

Având în vedere că buna-credință se prezumă totdeauna, rezultă că sarcina probei relei-credințe îi revine celui ce afirmă existența ei. Pentru a cunoaște dacă o persoană a acționat cu bună credință, trebuie avute în vedere toate acțiunile care se referă la diligența la data încheierii actului juridic, respectiv informarea asupra situației juridice a imobilului.

Conceptul de buna-credinta mai este amintit in Noul Cod Civil si in art. 901 (Dobandirea cu buna-credinta a unui drept tabular), care prevede ca: (1) Sub rezerva unor dispozitii legale contrare, oricine a dobandit cu buna-credinta vreun drept real inscris in cartea funciara, in temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului inscris in folosul său, chiar daca, la cererea adevaratului titular, dreptul autorului sau este radiat din cartea funciara.(2) Tertul dobanditor este considerat de buna-credinta numai daca, la data inregistrării cererii de inscriere a dreptului in folosul sau, sunt indeplinite urmatoarele conditii:a) nu a fost inregistrata nicio actiune prin care se contesta cuprinsul cartii funciare;b) din cuprinsul cartii funciare nu rezulta nicio cauza care sa justifice rectificarea acesteia in favoarea altei persoane;c) nu a cunoscut, pe alta cale, inexactitatea cuprinsului cartii funciare.(3) Dispozitiile prezentului articol sunt aplicabile si tertului care a dobandit cu buna-credinta un drept de ipoteca in temeiul unui act juridic incheiat cu titularul de carte funciara ori cu succesorul sau in drepturi, dupa caz.(4) Dispozitiile prezentului articol nu pot fi insa opuse de o parte contractanta celeilalte si nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, dupa caz.

Prezumtia bunei-credinte in materia cartilor funciare opereaza numai in favoarea tertilor dobanditori cu titlu oneros ai drepturilor reale imobiliare si a tertilor dobanditori ai ipotecii conventionale, in situatia in care dreptul tabular apartine in realitate unei alte persoane decat antecesorul acestor terti.

Buna-credinta este creatoare de drept, adica dobanditorul cu titlu oneros al unui drept real imobiliar sau dobanditorul unui drept de ipoteca, pe care l-a inscris in cartea funciara, va fi considerat titularul acelui drept chiar daca, ulterior inscrierii dreptului in favoarea sa, s-a dispus radierea dreptului autorului sau tabular. In astfel de cazuri, instanta de judecata va dispune, la cererea adevaratului titular al dreptului, numai radierea dreptului antecesorului tabular, nu si a dreptului tertului dobanditor. Pentru a produce acest efect, buna-credinta a tertului dobanditor trebuie sa existe la data inregistrarii cererii sale de inscriere a dreptului in cartea funciara.

Prezumtia bunei-credinte nu poate fi invocata de catre partile actului juridic de constituire sau transmitere a unui drept tabular, una impotriva celeilalte, si nici de succesorii lor universal sau cu titlu universal.

De asemenea, art. 938 se refera la (1) Este de buna-credinta posesorul care nu cunostea si nici nu trebuia, dupa imprejurari, sa cunoasca lipsa calitatii de proprietar a instrainatorului.(2) Buna-credinta trebuie sa existe la data intrarii in posesia efectiva a bunului.

In materia contractelor, Noul Cod Civil prevede in art 1170: Partile trebuie sa actioneze cu buna-credinta atat la negocierea si incheierea contractului, cat si pe tot timpul executarii sale. Ele nu pot inlatura sau limita aceasta obligatie.

In materia contractelor, pentru a putea determina intinderea raspunderii antrenate in sarcina celui care are initiativa, continua sau rupe negocierile contrar bunei-credinte trebuie inteleasa notiunea de "buna-credinta" pe parcursul negocierilor.Cu privire la etapa negocierilor, conform art. 1183 al.2, partea care se angajeaza intr-o negociere este tinuta sa respecte exigentele bunei-credinte, si partile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligatii. In art. 1183 al.3 e mentionata doar una din situatiile in care partile actioneaza contrar exigentelor bunei-credinte: este contrara exigentelor bunei-credinte, intre altele, conduita partii care initiaza sau continua negocieri fara intentia de a incheia contractul.

In masura in care se poate face dovada ca una dintre parti a actionat pe parcursul negocierilor "contrar exigentelor bunei-credinte" atunci aceasta poate fi trasa la raspundere pe temei delictual si obligata la plata prejudiciilor cauzate.