buletinul forŢelor navalesafn.ro/bfn/bfn22_15.pdfgolfului), înc ă de la începutul secolului al...

ROMÂNIA MINISTERUL AP ĂRĂRII NA ŢIONALE

Statul Major al For ţelor Navale

BULETINUL

FORŢELOR NAVALE

NR. 22/2015 – SERIE NOUĂ –

CONSTANŢA – 2015 –

COLEGIUL DE REDAC ŢIE Preşedinte:

Contraamiral de flotilă dr. Constantin CIOROBEA Membri:

Contraamiral de flotilă dr. Gigi-Cristinel UCE Contraamiral de flotilă dr. Dan HĂULICĂ Contraamiral de flotilă prof. univ. dr. ing. Vergil CHIŢAC Contraamiral de flotilă Ioan STĂNCIULESCU Comandor Adrian IORDACHE Comandor Marian SĂVULESCU Comandor Viorel ROMAN Comandor Daniel CĂPĂŢÎNĂ Comandor Vasile NECULA Comandor Vasile CHIRILĂ

Redactor responsabil: Căpitan-comandor Cornel-Marius ABAGIU

Tehnoredactare computerizată: Pcc Elena GÂDEI

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Tehnoredactare realizată la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

TIPOGRAFIA DIREC ŢIEI HIDROGRAFICE MARITIME

CONSTANŢA

B. 0295 comanda ___/2015

______________________________________________________________________________ 1

CUPRINS

GEOPOLITIC Ă, GEOSTRATEGIE

TENDINŢE GEOPOLITICE LA MAREA NEAGR Ă ........................................... 5 Comandor Ionel-Dan CIOCOIU

STABILITATE ŞI SECURITATE

ASPECTE PRIVIND SUPRAVEGHEREA MARITIM Ă MULTISURSĂ ........ 22 Colonel inginer Constantin BÎSCOVEANU Locotenent-colonel Cătălin IVAN

LOGISTIC Ă

GLOBALIZAREA – INFLUEN ŢE ASUPRA FORŢELOR NAVALE ŞI A INDUSTRIEI NA ŢIONALE DE APĂRARE ................................................ 39

Locotenent-colonel ing. Valentin MUNTEANU

INSTRUIRE

IMPORTAN ŢA ACTIVIT ĂŢII DIDACTICE PRIVIND AUTOINSTRUIREA ................................................................................................ 48

Comandor Gheorghe ALBULESCU CONSIDERAŢII PRIVIND CONCEP ŢIA DE INSTRUIRE A STUDENŢILOR DIN ACADEMIA NAVAL Ă „MIRCEA CEL BĂTRÂN” ÎN DOMENIUL LEADERSHIPULUI ....................................... 52

Comandor dr. Octavian TĂRĂBUŢĂ Locotenent Andreea MACOVEI

ARMAMENT ŞI TEHNIC Ă NAVAL Ă

RACHETA ANTINAV Ă CU RAZĂ LUNGĂ DE ACŢIUNE.............................. 57 Locotenent Sorin PRICOP

STUDII, ANALIZE, CERCET ĂRI

DISPOZITIVE UTILIZATE PENTRU ANTRENAREA OPERATORILOR ÎN LUPTA ANTISUBMARIN ................ ............................... 65

Aspirant ing. Andra-Teodora FRÂNCU

CULTURĂ, TRADIŢII ŞI ISTORIE NAVAL Ă

ROLUL OFI ŢERILOR DE MARIN Ă ROMÂNI ÎN SOLUŢIONAREA CRIZEI POTEMKIN – 110 ANI DE LA EVENIMENTE – ................................ 71

Expert dr. Andreea CROITORU

2 ______________________________________________________________________________

TINERE CONDEIE DIN ŞCOALA DE APLICA ŢIE A FORŢELOR NAVALE

COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – THEMISTOCLES – ............................................................................................... 83

Aspirant Laurenţiu ROADEVIN COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – PIERRE ANDRÉ DE SUFFREN –....................................................................... 91

Aspirant Anca-Georgiana MAFTEI COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – YI SUN-SHIN – INVENTATORUL FORMA ŢIEI „ARIPI DE COCOR” – ............................................................................................ 97

Aspirant Ştefana-Mihaela FARCAŞ

______________________________________________________________________________ 3

TENDINŢE GEOPOLITICE LA MAREA NEAGR Ă

Comandor Ionel-Dan CIOCOIU, Statul Major al For ţelor Navale

1. Introducere

Lumea de astăzi se află într-un proces continuu de globalizare, ce se desfăşoară cu o acceleraţie crescândă. Sporirea vitezei de reacţie la stimuli interni şi internaţionali se datorează, atât interconectării, din ce în ce mai accentuate, a economiilor naţionale în cadrul sistemelor economice regionale şi globale, cât şi trecerii de la era nucleară (specifică stadiului avansat al societăţii industriale) la era informaţională (specifică societăţii postindustriale).

Omenirea este în pragul unei noi ere, care a început odată cu noul mileniu. Stimulate de sfârşitul războiului rece, numărul şi importanţa schimbărilor care au avut loc în ultimii ani au fost copleşitoare. Conflictul dintre SUA şi URSS care, practic, a dat substanţa dimensiunilor politice, economice, sociale şi militare internaţionale, timp de o jumătate de secol, a luat sfârşit. Zidul Berlinului a căzut, Uniunea Sovietică s-a destrămat, comunismul s-a prăbuşit, Germania s-a reunificat, iar Uniunea Europeană şi NATO sunt în proces de expansiune şi totul în mai puţin de 20 ani. Mai mult, democraţia de tip occidental a prins rădăcini în tot mai multe ţări din diferite părţi ale lumii, schimbările economice în plan internaţional s-au diversificat şi s-au intensificat, ajungând la un nivel de nebănuit.

În pofida acestor evoluţii, speranţa că lumea de după războiul rece va fi mai pacifistă s-a năruit, multe conflicte izbucnind sau reactivându-se în diferite zone de pe toate continentele. Cea mai recentă mişcare a unui actor statal global de a schimba frontierele stabilite şi statuate de acorduri şi tratate, după terminarea războiului rece, prin anexarea unei regiuni aparţinând unui stat vecin demonstrează fragilitatea păcii şi prefigurează o nouă evoluţie a raporturilor geostrategice.

Intenţia mea este de a încerca să abordez, succint, modul cum putem aprecia mai bine convulsiile politice ale sistemului internaţional şi cum s-ar putea anticipa însemnătatea lor ulterioară. Astfel, pentru a înţelege schimbările dramatice ce au loc în zilele noastre în lumea politică şi felul în care acestea vor modela viitorul, trebuie să le analizăm într-un context mai larg, examinând modul în care sistemul politic internaţional s-a schimbat şi cum au rezistat schimbărilor trăsăturile sale, abordând concepte de geopolitică şi geostrategie.

Demersul meu este doar o introducere, o privire fugitivă asupra câtorva dintre problemele geopolitice şi geostrategice actuale, la nivel global şi cu o viziune personală asupra spaţiului extins al Mării Negre.

Buletinul Forţelor Navale nr. 22/2015 ____________________________________

4 ______________________________________________________________________________

După o scurtă introducere în geopolitica şi geostrategia sistemului internaţional contemporan voi descrie câteva dintre problemele cu care se confruntă statele europene, şi nu numai, cu interese în zona extinsă a Mării Negre.

2. Securitatea sistemului internaţional contemporan Existenţa modernă a naţiunilor şi statelor, a ansamblului planetei noastre,

presupune un permanent avans al cunoaşterii, capacitate de a analiza şi prognoza, spirit de adaptare şi acţiune anticipativă. În acest context, realizarea securităţii în multiplele ei ipostaze reprezintă o condiţie obligatorie a supravieţuirii şi dezvoltării sistemelor social-politice. În mediile academice sau în centrele superioare de decizie, securitatea tinde să fie abordată în termeni asociaţi interesului naţional şi cooperării/concurenţei internaţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării, vulnerabilităţilor, riscurilor, pericolelor, ameninţărilor la nivelurile local, naţional, zonal, regional sau global. Analiza de securitate include, de obicei alegerea politică, capabilităţile şi intenţiile unui actor internaţional, şi tot mai pregnant, ameninţările.

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale existenţei sociale. Războiul Rece s-a sfârşit în anii ’90-’91; URSS şi Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO şi UE s-au extins spre est, în direcţia bazinului Mării Negre, Caucazului şi Orientului Apropiat (de fapt între Marea Baltică şi Marea Neagră). UE se vrea un actor mondial, la rivalitate cu SUA, Federaţia Rusă şi-a reluat atitudinea de putere globală, China şi India aspiră la rangul de superputeri politico-economice. SUA rămân, încă, singura hiperputere, globalizarea înregistrează progrese notabile, se amplifică revoluţiile în informatică, biologie, ştiinţele exacte, tehnologie, în exploatarea spaţiului cosmic, armele devin tot mai puternice şi mai inteligente. Cunoaşterea avansează în ritmuri ameninţătoare, cunoştinţele se difuzează rapid şi pe spaţii extinse, evenimentele se înlănţuiesc ameţitor şi derutant, ritmul istoriei s-a accelerat considerabil. Societăţile tradiţionale pre-industriale, economiile naţionale şi regionale, mentalităţile şi comportamentele sociale se remodelează, civilizaţiile se întrepătrund şi confruntă, totul pare a se mişca inexorabil pe traiectoria statului global. Vechii actori îşi reduc ponderea sau dispar de pe scena internaţională. Alţi actori de tip statal, sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi ONG-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi globale îşi dispută şi împart prima scenă a lumii. La început de mileniu al III-lea, este foarte clar că o nouă lume se naşte, chiar dacă, într-un fel, cel puţin trei lumi continuă să coexiste (în curs de industrializare-modernizare, industrială, postindustrială, în conformitate cu o terminologie deja consacrată). Dar contextul geopolitic al lumii actuale este marcat de numeroase vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări.

2.1. Ameninţări pe termen mediu şi lung Fără a avea pretenţia de a aduce în discuţie întreaga paletă de ameninţări la

adresa securităţii internaţionale în epoca contemporană, aş dori să pun accentul pe

______________________________________________ Geopolitică şi geostrategie

______________________________________________________________________________ 5

câteva, care sunt caracteristice la nivel global, deci şi la nivelul regiunii la care ne referim.

Resursele energetice şi de materii prime sunt, în general, limitate şi repartizate inegal pe suprafaţa planetei. Expansiunea industrială şi globalizarea economică acţionează ca devoratoare de materii prime şi produse energetice. Energetica se bazează pe combustibili fosili şi nucleari, nu pe resurse regenerabile. Cei mai mari consumatori sunt SUA, China şi UE. Consumurile mondiale de ţiţei brut tind spre 50 milioane barili/zi (extracţie de 21 milioane barili/zi din regiunea Golfului), încă de la începutul secolului al XXI-lea; cel de gaze naturale a atins aproximativ 3.500 miliarde m³ în anul 2010, la rezerve estimate de 160.000 miliarde m³; consumul de cărbune solid a evoluat spre 2.800 milioane tone în anul 2010.

În regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul de 10%, Marea Caspică şi Asia Centrală de 7%, iar Federaţia Rusă de aproximativ 5% (51 miliarde barili). Venezuela se detaşează cu 63 miliarde barili, Kuweitul cu 97 miliarde, Iranul cu 94 miliarde, iar Emiratele Arabe Unite cu 80 miliarde. Federaţia Rusă şi Arabia Saudită extrag în jur de 8 milioane barili/zi.

În domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor este condus de Federaţia Rusă cu peste 47.000 miliarde m³, urmată de Iran – 24.000 miliarde m³, Qatar – 17.000 miliarde m³, Arabia Saudită – 6.000 miliarde m³, Emiratele Arabe Unite cu 6.000 miliarde m³, SUA şi Algeria – 5.000 miliarde m³, Venezuela, Nigeria, Irak, Indonezia, Australia, Malaiezia între 4.200 şi 2.200 miliarde m³.

Energiile noi (atomică, eoliană, solară, pe bază de hidrogen etc.) se dezvoltă într-un ritm inferior nevoilor de producţie. Competiţia pentru energie (hidrocarburi) pare a domina începutul de mileniu, cu polarizarea atenţiei pe statele Golfului, Bazinul Caspic, Siberia de Est şi de Vest, Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud şi Canada. Interesant este că şi competiţiile şi conflictele internaţionale se concentrează în spaţiile respective.

Procurarea hranei este o problemă care preocupă, cu precădere, ţările suprapopulate sau sărace în resurse naturale din Africa şi Asia de Sud. Alături de lipsa de educaţie şcolară şi de asistenţă medicală calificată, foametea condamnă şi periclitează viaţa a peste un miliard oameni (din cei peste şase miliarde locuitori ai planetei).

Resursele insuficiente de apă reprezintă o vulnerabilitate care afectează, în special, statele şi societăţile din Africa Sahariană, Orientul Apropiat şi Mijlociu sau Asia Centrală. Cele mai importante resurse de apă se plasează în Canada (2.850 km³), Papua Noua Guinee (810 km³), Norvegia, Noua Zeelandă, R.D. Congo. Resurse minime şi slabe au: Kuweitul (0,02 km³), Emiratele Arabe Unite, Mauritania, Libia, Iordania, Egipt, Yemen, Turkmenistan etc.

Competiţia pentru resurse de apă opune, uneori, în forme violente, ca de pildă în Orientul Apropiat şi Mijlociu – Turcia, Siria, Israelul, Iordania şi Irakul.

Degradarea mediului continuă să afecteze grav echilibrele naturale ale Terrei. Cele mai simple exemple ale transformării decisive în intensitate şi extensiune a problemelor contemporane de mediu sunt cele referitoare la încălzirea globală şi la


6 ______________________________________________________________________________

subţierea stratului de ozon. Încălzirea globală este provocată de acumularea, în atmosferă, a unor cantităţi periculoase de gaze (dioxid de carbon, metan, oxid de azot şi sulf, clorofluorocarbonaţi), ajungându-se, treptat, la producerea unui efect de seră (inclusiv la topirea catastrofală a calotelor polare, ridicarea nivelului mărilor, pierderea fertilităţii solurilor). Subţierea stratului de ozon permite razelor ultraviolete să determine efecte asemănătoare încălzirii globale. Suprafeţe împădurite acoperă 3.856,1 miliarde ha, dar tăierile masive şi abuzive s-au intensificat în America Latină, Africa şi Asia de Sud şi Est.

Suprapopularea se manifestă cu pregnanţă în China, India, Asia de Sud-Est, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Până spre anul 2050, actuala populaţie de şapte miliarde locuitori probabil se va dubla. Expansiunea demografică (cu urmări economice şi şocuri politice şi militare) se intersectează cu îmbătrânirea şi reducerea populaţiei în Federaţia Rusă şi chiar în SUA ori UE.

Suprapopularea unor ţări şi regiuni, coroborată cu accentuarea sărăciei în spaţiile respective, alimentează valurile de emigranţi ce ameninţă să inunde UE şi SUA. Pe de altă parte, există legături directe între expansiunea demografică şi exploatarea sălbatică şi degradarea solurilor, defrişarea pădurilor, conflictele economice şi etno-culturale etc.

Bolile, sărăcia extremă, degradarea educaţiei sunt tot atâtea vulnerabilităţi ale contemporaneităţii. Peste 50 milioane oameni sunt atinşi de SIDA, cu precădere în Africa Subsahariană. Sporirea populaţiei în statele Golfului, teritoriile Palestiniene, India, Bangladesh, Angola, R.D. Congo, combinată cu susţinerea actualelor sisteme de redistribuire a averii va continua să stimuleze instabilităţile locale şi regionale. În mod similar, depopularea unor teritorii întinse şi foarte bogate în resurse (în Siberia, de pildă), plasate în vecinătatea unor state în expansiune demografică (China) generează tot instabilitate politico-militară. Europa de Vest are o tendinţă de reducere şi îmbătrânire a populaţiei ce stimulează afluxul de emigranţi din lumea a treia, cu o multitudine de riscuri. SUA, însă, îşi menţin natalitatea convenabilă şi se preocupă de controlul emigraţiei (populaţia SUA a sporit cu 130 milioane locuitori în 50 ani).

Dezechilibrele dintre statele bogate şi majoritatea statelor sărace afectează, atât economia mondială, cât şi stabilitatea socială în vaste spaţii din America Latină, Africa, Asia etc. în raport cu indicatorul Produs Intern Brut/PIB. Grupul NAFTA (SUA, Canada, Mexic) are o cotă de 35,4% din PIB-ul mondial, Europa Occidentală – 27,6% şi Pacificul de Vest – 24,3%; America Centrală şi de Sud acoperă 4,2%; statele din Europa de Est şi fosta URSS – 2,5%; Maghrebul şi Orientul Mijlociu – 3%; Africa Sub-Sahariană – 1%, Asia de Sud – 1,9%.

Investiţiile străine directe/ISD s-au diminuat într-o oarecare măsură, iar destinaţia lor s-a modificat parţial. La sfârşitul anului 2010, s-a consemnat o sumă de 2.500 miliarde dolari, reducându-se la 534 miliarde dolari în anul 2012. Spre ţările dezvoltate s-au îndreptat, în anul 2010, 1.227 miliarde dolari, spre America Latină, 95,4 miliarde dolari, spre Europa de Est, 26,6 miliarde dolari, spre Africa 8,7 miliarde dolari, iar spre Asia şi Pacificul de Vest 133 miliarde dolari. Peste 50 miliarde dolari au fost rezervate Chinei în anul 2003. În anul 2010, dintr-un total de 534 miliarde


______________________________________________________________________________ 7

dolari ISD, 349 miliarde dolari au luat drumul ţărilor dezvoltate şi numai şase miliarde dolari în Africa.

Repartiţia pe state situează China pe primul loc, Franţa pe locul doi, în timp ce SUA ocupă locul patru. În anul 2010, SUA se plasau pe primul loc cu 17% din totalul ISD, urmate de Marea Britanie, Franţa, Benelux şi China.

Mondializarea, o altă vulnerabilitate majoră a lumii contemporane, rezidă în raportul dintre tendinţele dezvoltării accelerate ştiinţifice şi economice şi sistemele sociale, politice şi instituţionale cu prefacere mai lentă. Se conturează o tensiune majoră la nivelurile culturilor şi mentalităţilor, ideologiilor şi credinţelor religioase, confruntate cu mondializarea. Capacitatea de a gestiona (stăpâni) schimbarea la nivelurile local, naţional, regional sau mondial în economie, societate, politică, în plan spiritual, se conturează drept principalul factor de succes/insucces al acţiunii umane. Promovarea relaţiilor contractuale, a modelelor manageriale în planificarea şi efectuarea celor mai importante acţiuni sociale se dovedesc, treptat, superioare folosirii excesive a puterii şi comenzii strict ierarhizate. Occidentul va trebui să înveţe să construiască împreună cu ceilalţi. Faza terminală a unei evoluţii cu rădăcini vechi zdruncină o organizare a raporturilor mondiale care păruse imuabilă, aceea în care stăpânitorii se comportau ca şi cum erau singuri pe pământ. Unificarea planetei, care se înfăptuieşte astăzi sub egida Occidentului şi pe care o numim mondializare, necesită, în mod paradoxal, ca acesta să inventeze noi limbaje şi noi raporturi cu ceilalţi. Mai mult, trebuie să înceteze a le inventa de unul singur şi să-i lase pe aceştia din urmă să participe şi ei la crearea lor.

2.2. Concluzii La nivelul comunităţii internaţionale s-au cristalizat, în general, puncte de

vedere comune sau apropiate asupra principalelor vulnerabilităţi ale lumii de astăzi şi asupra unor ameninţări majore. Persistă deosebiri, unele marcante, în privinţa unor categorii de pericole şi ameninţări şi în direcţia modalităţilor de contracarare a acestora. Numai o securitate cooperativă, cu roluri şi responsabilităţi bine stabilite va putea garanta stabilitatea, pacea şi prosperitatea în epoca noastră.

3. Zona extinsă a Mării Negre – o analiză a situaţiei de securitate Din păcate, nu există o accepţiune uniformă a delimitării geografice a regiunii

extinse a Mării Negre. Dacă avem în vedere strict criteriul geografic atunci ea include cele şase state riverane (Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia şi Ucraina). Totuşi, termenul de „extins” se referă mai degrabă la o regiune politico-economică, decât la una geografică, astfel încât nu putem să nu luăm în calcul importanţa politică, economică şi strategică a unor ţări precum Albania, Armenia, Azerbaidjan, Grecia şi Moldova. Prin urmare, regiunea extinsă a Mării Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone din perioada post-Război Rece şi post-Uniunea Sovietică. Ea este flancată la vest de Balcani şi la est de Caucaz, două spaţii cu un potenţial conflictual foarte ridicat, ce în


8 ______________________________________________________________________________

anii ’90 erau considerate periferia Europei. De asemenea, nu putem să omitem importanţa coridorului energetic eurasiatic, ce uneşte marii consumatori ai Occidentului de bogatele rezerve energetice din zona Mării Caspice şi din Asia Centrală.

3.1. Perspectiva actorilor globali şi regionali Odată cu intrarea României şi Bulgariei în structurile militare euroatlantice,

ţărmul de vest al Mării Negre, împreună cu cel sudic, au întregit graniţa NATO în această tot mai disputată zonă geostrategică, în care petrolul caspic poate declanşa oricând un „incendiu al intereselor” marilor puteri.

În procesul de redefinire a Europei şi de transformare a Alianţei Nord-Atlantice, zona extinsă a Mării Negre nu numai că dobândeşte noi valenţe geopolitice şi geostrategice, dar reprezintă pentru Occident şi o provocare de a „remodela” această regiune (scop realizat deja în sud-estul Europei), în sensul securizării ei şi racordării la idealurile şi valorile democratice, contribuind astfel la consolidarea păcii şi stabilităţii în lume.

Dinamica cooperării în arealul Mării Negre este puternic influenţată de mutaţiile ce au avut loc în ultimii ani în Europa, Orientul Mijlociu şi Asia. Central şi vest-europenii păşesc cu vigoare spre unitate. Este o soluţie majoră pe care aceştia o întrevăd pentru realizarea interdependenţelor necesare înfăptuirii solidarităţii active în reducerea decalajelor de dezvoltare, afirmării şi funcţionării democratice a statelor, creşterii standardului de viaţă, rezolvării problemelor de mediu şi eliminării ameninţărilor teroriste şi de orice natură la adresa „bătrânului continent”. Locuitorii Orientului se confruntă cu conflictele fratricide, lipsa instituţiilor democratice, sărăcia şi terorismul. Asiaticii au de-a face cu deficitul de unitate, discrepanţe în accesul la materii energetice şi cu unele probleme istorice rămase deschise care le alimentează strategiile de înarmare cu mijloace de nimicire în masă. Totuşi, şi asiaticii caută mecanisme şi forme de cooperare şi de întărire a încrederii. Cele mai frecvente politici şi strategii de gestionare a evenimentelor şi proceselor din spaţiul asiatic sunt cele de parteneriat, acordurile bilaterale şi cele specifice forumurilor şi organizaţiilor din zonă.

Noile structuri şi mecanisme instituţionale din zona extinsă a Mării Negre proiectează şi pun în practică decizii ce stimulează dezvoltarea unor domenii de interes comun, ca: agricultura, transporturile, securitatea, combaterea terorismului şi crimei organizate, a traficului de arme, droguri şi fiin ţe umane, a spălării banilor.

Succesele repurtate reflectă accentul important pus pe amplificarea cooperării şi colaborării pe multiple planuri, a dialogului structurat cu NATO, UE şi alţi actori regionali, continentali şi globali, pe modernitatea conceptelor şi structurilor instituţiilor şi mecanismelor de elaborare şi implementare a deciziilor şi recomandărilor. În anii care vor urma, orice acţiune de cooperare în zona Mării Negre va trebui să ţină cont de complementaritatea rolurilor şi misiunilor tuturor organismelor cu care se conlucrează pentru a nu risipi forţe şi a asigura sinergia acţiunilor comune.


______________________________________________________________________________ 9

Rusia va încerca, în continuare, să îşi afirme statutul de principala putere a spaţiului, căutând să obţină tot ce poate să-i ofere această poziţie. Interesul manifestat de Occident faţă de Moscova îi stimulează aspiraţiile. Specialiştii apreciază că de ea vor depinde livrările sigure şi stabile de energie necesare dezvoltării Europei în următorii zece ani, iar aceasta va conduce Bruxellesul, probabil, la un şir întreg de concesii.

Rusia este foarte atentă la relaţiile cu vecinii, îndeosebi cu cei din fostul spaţiu sovietic. De altfel, una dintre problemele cele mai acute cu care se confruntă încă Rusia este cea a frontierelor cu aceste state. Kremlinul îşi exprimă tot mai des părerea că a venit timpul ca Moscova să-şi revizuiască atitudinea faţă de unii dintre ei. Recunoaşterea oficială a Abhaziei şi Osetiei de Sud, după războiul din anul 2008, împotriva Georgiei ce încerca să-şi impună suveranitatea asupra celor două provincii ce îi aparţin, recunoaşterea Transnistriei în cazul unui traseu proeuropean şi proatlantic al Moldovei şi sprijinul Armeniei în cazul conflictului cu Azerbaidjanul privind statutul regiunii Nagorno Karabah, arată că Rusia va folosi orice mijloc pentru a-şi menţine şi chiar creşte influenţa în spaţiul ex-sovietic. Scenariul a fost deja exersat în cazul Ucrainei, prin anexarea Crimeii şi destabilizarea sudului şi estului prorus al acestei ţări în momentul în care Ucraina se confrunta cu probleme interne generate de alegerea parcursului proeuropean şi proatlantic al elitei politice a ţării. Se consideră că, în condiţiile când interesele de stat ale Rusiei vor dicta, aceasta va forţa conflictele îngheţate pentru a obţine avantajele geopolitice urmărite pentru satisfacerea intereselor sale.

Parteneriatul strategic cu Germania este posibil să-şi crească dimensiunile, după poziţia destul de reţinută a cancelarului german pe durata de până acum a situaţiei din Ucraina, având în vedere dependenţa energetică a Germaniei de resursele ruseşti precum şi de implicarea capitalului german în economia rusească, mai ales în complexul militar industrial.

Contractele de furnizare de nave şi echipamente militare ale Rusiei cu Franţa şi mai ales punerea lor în aplicare în condiţiile conflictului ruso-ucrainean va pune Franţa în situaţia de a alege între sancţiunile pe care o Europă unită ar trebui să le aplice Rusiei pentru comportamentul său, eventual plata unor sancţiuni în cazul nerespectării acelor contracte şi buna tradiţie a relaţiilor franco-ruse.

Din punct de vedere militar, sub steagul luptei împotriva terorismului, apare evidentă dorinţa Kremlinului de a-şi extinde participarea militară dincolo de graniţele Federaţiei.

Ucraina, deşi la nivel oficial va continua demersurile necesare acceptării pe listele de aşteptare ale extinderii NATO şi UE, va căuta o cale de mijloc care să ţină cont de interesele Rusiei, în condiţiile presiunii pe care aceasta o exercită asupra Ucrainei. Reforma în domeniul militar, câştigarea sprijinului opiniei publice şi reducerea nivelului corupţiei vor face ca Ucraina să caute ajutorul Occidentului pentru stabilizarea şi revenirea ţării la normalitate.

Este posibil ca în următorii ani anexarea Crimeii, situaţia din regiunile rusofone estice şi sudice, slabele performanţe economice, lipsa resurselor energetice şi a materiilor prime, a pieţelor de desfacere, precum şi afinităţile tradiţionale de


10 _____________________________________________________________________________

limbă, cultură şi obiceiuri să reţină Ucraina în sfera de influenţă rusească. Incertitudinea existenţei unei flote militare ucrainene şi transformarea Crimeii într-o „fortăreaţă” care să domine Marea Neagră pot naşte situaţii f ără precedent în întreg bazinul Mării Negre.

Turcia , în calitate de stat NATO dar cu şanse mici de viitor membru al UE, posesoare a singurului loc de ieşire din Marea Neagră către oceanul planetar, va fi în anii care vor urma un jucător de seamă în geopolitica ponto-caspică. Modul în care Turcia va reacţiona la noua situaţie strategică prin anexarea Crimeii de către Rusia, deznodământul crizei siriene şi rezolvarea problemei kurzilor va influenţa însă valoarea Turciei în regiune, ca actor geostrategic.

România şi Bulgaria sunt angajate în procesul integrării depline în NATO şi UE. Au iniţiative şi aspiraţii euroatlantice comune, dar acţionează diferit la situaţia zonală. În timp ce România a fost permanent de partea Ucrainei în efortul acesteia de a-şi apăra suveranitatea şi integritatea teritorială şi în deplin acord cu aplicarea de sancţiuni Rusiei, Bulgaria nu a avut o poziţie tranşantă, situaţia ei de dependenţă energetică faţă de Rusia şi recenta hotărâre a Rusiei de a construi gazoductul South Stream prin această ţară, va face ca Bulgaria să se bucure de un statut privilegiat ca actor local aflat în avanposturile intereselor Rusiei în Peninsula Balcanică şi sud-estul Europei.

Posibila desfăşurare a unor baze militare ale SUA pe teritoriul acestor ţări şi amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă american în România va asigura un plus de securitate şi stabilitate în bazinul Pontic.

Georgia este în curs de ancorare la valorile europene, dorind o ştergere totală a imaginii apartenenţei la spaţiul fost sovietic. Dorinţa manifestă a integrării în NATO şi UE este concretizată prin reforme de amploare, dar există un anumit imobilism în punerea lor în operă. Separatismul abhaz şi sud-osetian îi afectează integritatea teritorială, îi macină economiile şi forţele. În măsura în care influenţa rusească asupra deciziilor privind interesele suverane nu este covârşitoare, poate fi considerată un partener credibil în dezvoltarea oricărui proiect de cooperare la Marea Neagră.

Republica Moldova consideră că aderarea la NATO şi UE este un panaceu al tuturor problemelor cu care se confruntă azi ţara. Doreşte rezolvarea grabnică a conflictului transnistrean, conştientă fiind că Transnistria poate împiedica orice fel de traseu european al Chişinăului. Dependenţa energetică de Rusia, lipsa pieţelor de desfacere pentru produsele sale agricole, Rusia impunând în mai multe rânduri embargoul asupra unor asemenea produse şi posibilitatea României de a asigura o mare parte din nevoile energetice ale Moldovei, vor determina modul de manifestare în continuare a interesului în dezvoltarea cooperării regionale, mai ales în domeniile economic şi al securităţii.

Succinta prezentare a principalilor jucători de pe eşichierul scenei geopolitice pontice şi perspectivele probabile ale interesului manifestat pentru realizarea unor proiecte eficiente de cooperare oferă o imagine a trendului general incert al aranjamentelor regionale care vor trebui clarificate în urma noii situaţii create de anexarea Crimeii de către Rusia, în scopul creşterii încrederii şi cooperării în zonă. Acest proces va sta la baza realizării continuului dintre zonele Mediteranei şi Mării


_____________________________________________________________________________ 11

Negre, extins spre spaţiul Orientului Mijlociu, Caucazului şi Asiei Centrale. Implicarea în zonă a noi actori de forţă arată că actuala configurare dimensională a cooperării instituţionale zonale se impune a fi îmbunătăţită, că elaborarea unor noi proiecte de cooperare şi întărire a securităţii devine imperios necesară.

3.2. Viziunea SUA şi NATO În anul 1998, preşedintele în exerciţiu al Diviziei petroliere a gigantului

Halliburton, viitor vicepreşedinte al SUA, Dick Cheney, declara: Nu mă pot gândi la un moment în istorie în care o regiune de pe glob să fi devenit brusc atât de importantă pentru noi din punct de vedere strategic, aşa cum este Caucazul, astăzi. În anul 2001, acelaşi Dick Cheney recomanda în cadrul seminarului pentru elaborarea raportului „Politica naţională pentru energie”, includerea următoarei fraze programatice: Preşedintele face din securitatea energetică prioritatea absolută a comerţului nostru şi a politicii noastre externe.

Bruce Pitcairn Jackson, preşedintele Proiectului pentru Democraţiile în Tranziţie, afirma în anul 2005, în faţa Senatului SUA, că securitatea şi stabilitatea Mării Negre este esenţială pentru securitatea euroatlantică.

Dacă acestor opinii avizate alăturăm punctul de vedere al lui Zbigniew Brzezinski cu privire la Eurasia, pe care o denumeşte „tabla de şah pe care se dă lupta pentru supremaţia mondială”, nu trebuie să mai facem niciun efort pentru a înţelege cât de importantă este, pentru SUA, zona extinsă a Mării Negre. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României şi Bulgariei, a elementelor din scutul antirachetă american reprezintă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securităţii şi democraţiei şi de eradicare a fenomenului terorist la nivel regional şi global.

Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei împotriva traficului de arme, droguri, fiinţe umane etc. Politica Alianţei se confruntă şi cu aşa-zisele conflicte îngheţate, de felul celor din Transnistria, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia de care nu poate face abstracţie în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilităţii în Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului, desfăşurată în Afganistan şi Irak, şi extinderii atribuţiilor NATO în această zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei occidentale. NATO se transformă pentru a răspunde întregii game de ameninţări cunoscute, intervenind cu succes în zona de propagare a lor, oriunde s-ar afla aceasta. Alianţa este interesată de realizarea unui sistem de securitate stabil la Marea Neagră, fapt prezentat explicit în cadrul Summit-ului de la Newport. Aici a fost proiectată o nouă politică a parteneriatelor strategice, pentru a se asigura în viitor o cooperare mai activă cu ţările din Caucaz, Asia Centrală şi cu cele din Orientul Mijlociu. Un nou val de lărgire, prin posibila aderare a Georgiei, poate să readucă Alianţa la contact direct cu Rusia pe ţărmul răsăritean al Mării Negre.

3.3. Viziunea Uniunii Europene Decizia UE de a extinde politica de vecinătate a Europei spre Armenia,

Azerbaidjan şi Georgia face ca ţările din nord-estul Mării Negre să-şi consolideze şi diversifice relaţiile cu Uniunea. Interesul comunităţii europene este transformarea


12 _____________________________________________________________________________

acestor state în societăţi democratice stabile, care, apoi, vor fi capabile să disipeze valorile occidentale către est şi sud. Totuşi, recunoscută fiind dependenţa Uniunii de resursele energetice din Federaţia Rusă şi Orientul Mijlociu, interesele acesteia se referă şi la accesul la sursele de energie. În Europa, oportunităţile pe care le oferă instituţiile UE pentru dezvoltarea durabilă naţională, regională şi globală, bazate pe propagarea unui nou model de funcţionare, bazat pe un grad ridicat de participare şi implicare în viaţa societăţii şi comunităţilor, caută să ofere un răspuns adecvat sfidărilor începutului de mileniu, acordând o şansă în plus reunificării continentului.

Analiza aprofundată a complexului instituţional european subliniază rolul decisiv al funcţionalităţii şi autorităţii, al responsabilităţii structurilor şi funcţiilor comunitare în consolidarea democraţiei şi a progreselor pe plan economic, social, politic, ştiinţific, cultural etc., în exercitarea atribuţiilor şi mandatelor încredinţate. Aportul instituţional comunitar la edificarea proiectului unei „Europe lărgite” are o importanţă majoră pentru extinderea securităţii şi stabilităţii, accelerarea construcţiei şi consolidarea identităţii comune europene, prosperitatea regiunilor şi a zonelor geografice rămase în urmă. Cu toate acestea, în prezent, „capacitatea de asimilare” a UE este pusă sub semnul întrebării, europarlamentarii susţinând că după aderarea României şi Bulgariei, la data de 1 ianuarie 2007, orice nouă extindere este imposibilă fără o reformă a Tratatului de la Nisa, care este, actualmente, în vigoare, în lipsa adoptării Constituţiei Europene.

Implicarea în zonă a unor noi actori statali sau nonstatali impune ca actuala configurare dimensională a cooperării instituţionale continentale să fie îmbunătăţită, elaborarea unor noi proiecte de cooperare şi întărire a securităţii devenind imperios necesară. Europa este angajată astfel într-o fază de „politică mega constituţională” în care o parte substanţială a dezbaterii politice este consacrată problemelor de natură instituţională.

Pornind de la principiile transformării instituţiilor europene „deschidere, transparenţă şi participare” statele situate în zona extinsă a Mării Negre caută modalităţi specifice de creştere a încrederii şi cooperării reciproce în scopul realizării unui sistem de securitate adecvat nevoilor lor concrete. Acest sistem vine să completeze şi să întărească construcţia general-europeană.

Uniunea Europeană continuă procesul de extindere şi îşi pregăteşte strategii şi forţe cu care să gestioneze securitatea continentului şi dincolo de graniţele Uniunii. Nevoia de resurse energetice, fără de care dezvoltarea ei economică s-ar prăbuşi, o apropie tot mai mult de petrolul şi gazele naturale ponto-caspice. Interesul UE pentru zona extinsă a Mării Negre va creşte pe măsură ce se va lega ombilical de câmpurile petrolifere şi gazifere de aici, va intra în impas de mână de lucru ieftină şi calificată, de pieţe de desfacere sigure, legislaţia comunitară în domeniul mediului se va înăspri, determinând translatarea industriei poluante şi energofage către periferia şi, mai ales, exteriorul Uniunii.

3.4. Concluzii Regiunii extinse a Mării Negre i se deschid perspective deosebite pentru

viitorul pe termen mediu şi lung. Malurile sudic şi vestic ale Mării Negre sunt


_____________________________________________________________________________ 13

flancate de membrii Alianţei Nord-Atlantice. Ţări ca Ucraina, Georgia sau Moldova îşi doresc un parcurs de integrare euroatlantică dar sunt încă prinse în zona de influenţă rusească care, din păcate, în ultimul timp, a căpătat aspecte imperialiste cu metode pe care Europa nu le-a mai văzut puse în practică din perioada interbelică. În acelaşi timp, continuă însă procesele de schimbare care au deschis calea capitolului european pentru regiune şi pentru rolul său într-o „Europă Extinsă”. Acest rol presupune mai mult decât simpla cooperare cu Uniunea Europeană. Este nevoie de implicarea în procesul de realizare şi conservare a stabilităţii şi securităţii atât în regiune, cât şi în Orientul Mijlociu, întrucât vecinătatea cu această parte a Asiei constituie un factor de risc pentru zona Mării Negre.

De asemenea, constituind punctul de intersecţie al intereselor NATO, UE şi ale Rusiei, regiunea extinsă a Mării Negre trebuie să îşi dezvolte o identitate care să îi permită crearea unei relaţii de parteneriat viabile cu principalii actori geopolitici. Statele regiunii trebuie să ţină cont atât de importanţa ce li se acordă în lupta împotriva terorismului, cât şi de statutul lor de punte de legătură comercială şi zonă de tranzit între Europa Centrală, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat.

Totuşi, aici există riscul creării unor noi linii de demarcaţie, prin simultaneitatea a două procese ce se desfăşoară în acelaşi spaţiu: pe de o parte integrarea în NATO şi UE, iar pe de altă parte presiunile Federaţiei Ruse de integrare în CSI a fostelor state sovietice. În acest context, cooperarea multilaterală constituie şansa menţinerii stabilităţii şi unităţii regiunii.

În domeniul politic cooperarea regională trebuie să aibă drept principal scop finalizarea tranziţiei de la totalitarism la statul de drept, la democraţie şi respectarea drepturilor omului.

În domeniul economic este necesar ca regiunea să acorde atenţie proiectelor comune care promovează liberalizarea şi privatizarea pieţelor şi crearea unui mediu de investiţii atractiv.

În domeniul securităţii ar trebui să deţină prioritate programele şi proiectele ce au drept scop accelerarea integrării statelor în structurile europene şi euroatlantice, eficientizarea strategiilor de prevenire şi luptă împotriva noilor riscuri, pericole şi ameninţări la adresa regiunii.

4. În căutarea unei soluţii Zona extinsă a Mării Negre constituie veriga de legătură dintre două spaţii

geostrategice, cel euroatlantic şi cel ce cuprinde Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Totodată, este punctul nodal pentru două fluxuri strategice şi energetice majore, reprezentate de fluxul dintre producătorul de energie (Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu, Marea Caspică şi Federaţia Rusă) şi consumatorul de energie (comunitatea euroatlantică), respectiv fluxul dintre producătorul de securitate (comunitatea euroatlantică) şi principalii consumatori de securitate din Orientul Mijlociu (Irak, Afganistan, Iran).


14 _____________________________________________________________________________

4.1. Importanţa politico-economică Situată în proximitatea heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc

politic, diplomatic, economico-militar extrem de complex, zona extinsă a Mării Negre a devenit, în special după 11 septembrie 2001, dar mai ales odată cu extinderea NATO din anul 2002, un spaţiu de complicată întrepătrundere a frontierelor geopolitice şi geo-economice şi un cadru de afirmare a noii comunităţi euroatlantice.

De fapt, noua configuraţie a Mării Negre se anunţa, încă din anii ’90, când s-au trasat primele proiecte ale conductelor petroliere care vor transporta resursele energetice ale Estului, ca semi periferie către zona euroatlantică calificată, sau centrul sistemului mondial modern.

Până de curând, zona extinsă a Mării Negre a fost ignorată. Fiind localizată, geografic, la intersecţia spaţiilor de securitate europene, eurasiatice şi ale Orientului Mijlociu, nu a fost considerată a fi centrul nici uneia din ele. În acest sens, explicaţia occidentală este clară: Când a venit rândul Europei, prioritatea noastră a reprezentat-o ţările care se întindeau de la statele baltice până la cele din Balcanii Orientali. Când a fost vorba de fosta Uniune Sovietică, ne-am concentrat atenţia asupra realizării unei noi relaţii de cooperare cu Moscova. Şi, pe lângă conflictul israeliano-palestinian, interesele şi atenţia din politica noastră pentru Orientul Mijlociu erau limitate, de regulă, la graniţa de sud a Turciei.

La aceste argumente se adaugă faptul că, pe de o parte, conflictul din fosta Iugoslavie a direcţionat, în bună măsură, atenţia spre acest spaţiu, iar conflictele îngheţate (Transnistria, Osetia de Sud, Nagorno Karabah) şi situaţia reziduală lăsată prin destrămarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotită, şi de către occidentali, drept o zonă de străinătate apropiată a Moscovei, în care aceasta din urmă are interese speciale, zona extinsă a Mării Negre a captat foarte puţin atenţia Occidentului.

Astăzi, zona analizată se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-şi proiecta interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO îşi extinde atribuţiile şi se pregăteşte pentru retragerea din Afganistan şi continuarea asumării de responsabilităţi extinse în Irak, zona extinsă a Mării Negre începe să fie privită într-o altă lumină.

Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în zona extinsă a Mării Negre a fost 11 septembrie 2001, moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale faţă de întreaga regiune. Necesitatea creării unei trambuline pentru combaterea terorismului islamic este întărită de o serie de factori structurali prezenţi în această zonă cum sunt existenţa statelor neconsolidate, slaba capacitate administrativă, sărăcia şi disparităţile economice, corupţia şi crima organizată. Extinderea NATO şi UE care acum îşi au graniţele pe ţărmul de est şi sud al Mării Negre şi, mai ales, aspiraţiile globale ale acestor organizaţii determină ieşirea Mării Negre din conul de umbră al periferiei Europei şi afirmarea unei noi realităţi geopolitice, de interfaţă cu alte zone precum Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

Deşi limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum noua importanţă strategică a Mării Negre, este clar că problemele cu care se confruntă regiunea sunt stringente. Astfel, deşi, pe de-o parte, se clamează necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă cu geometrie variabilă prin


_____________________________________________________________________________ 15

implicarea unor actori globali sau regionali cum sunt ONU, OSCE, UE, NATO, Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic/EAPC, Parteneriatul pentru Pace/PfP, Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est/SECI, GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Republica Moldova), şi Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră/OCEMN, iar pe de altă parte, principala dilemă a strategiilor occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, cu cele ale statelor NATO prezente la Marea Neagră. Astfel, după lărgirea organizaţiei nord-atlantice spre est, Occidentul este, încă o dată, confruntat cu faptul că o extindere suplimentară a propriei sfere (autopercepută de stabilitate) la Marea Neagră poate fi recepţionată de mulţi ruşi ca fiind ostilă. De fapt, această teamă difuză nu este fără un substrat real. După reculul Rusiei din Europa Centrală şi de Est, în anii ’90, macrostrategia occidentală multifazată a ajuns la Marea Neagră. Dilema abordării M ării Negre, precum şi faptul că această etapă face parte dintr-un plan mai vast, o panidee creionată cu mult timp înainte, nu mai este un secret. Acest fapt este detaliat, chiar de occidentali, după cum urmează: Pe această cale se poate pune temelia pentru finalizarea celei de-a treia faze a unei Europe lărgite. Prima fază a inclus ancorarea Poloniei şi a ţărilor de la Vişegrad. Cea de-a doua fază a mărit viziunea noastră a unei Europe lărgite prin includerea noilor democraţii de la zona Baltică până la Marea Neagră. Astăzi ne confruntăm cu provocarea de extindere a strategiei cu scopul de a cuprinde o Europă întinsă de la Belarus, în nord, către limita estică a regiunii Mării Negre, la sud. Finalizarea acestei viziuni pentru o Europă unitară şi liberă ar putea fi un avans considerabil pentru cauza democraţiei, integrării şi securităţii în regiunea euroatlantică. Ar reprezenta şi o poziţie mai bună a Statelor Unite şi Europei în abordarea provocărilor din Orientul Mijlociu lărgit. Întrebarea cheie nu este dacă acest lucru este dezirabil, ci dacă este realizabil.

Această viziune geopolitică este, însă, împărtăşită şi de către noii parteneri zonali ai Occidentului, cum este Georgia. Această ţară a devenit una din mărcile occidentale la Marea Neagră care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku–Tbilisi–Ceyhan. Indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de statele occidentale (identitatea de valori, extinderea arealului democraţiei, redescoperirea unor teritorii de cultură europeană) este foarte clar faptul că principala raţiune de a fi (în accepţiunea termenului american de nation building) a unor ţări precum Azerbaidjan sau Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al Occidentului la petrolul caspic. Celelalte dimensiuni, noile ideologii create în laboratoare occidentale şi asumate de autorităţile acestor state emergente, reprezintă suportul ideologic prin care noile elite justifică existenţa statelor pe care le conduc şi care intră în conflict cu viziunea neoimperială rusă.

Zona extinsă a Mării Negre trece prin transformări cu impact asupra situaţiei de securitate. Privită în sens lărgit ea a determinat o sporire a interesului principalilor actori politici globali şi regionali pentru această zonă şi o amplificare a dinamismului proceselor politice, economice şi militare care au loc în zonă.

În plan politic, extinderea NATO, prin includerea României şi Bulgariei, a generat o modificare a raportului de forţe în regiune. Implicarea nemijlocită în


16 _____________________________________________________________________________

Afganistan evidenţiază o deplasare considerabilă către est a sferei de acţiune a Alianţei Nord-Atlantice, fapt confirmat şi de planurile de redislocare a unor baze SUA în Europa de Est. Toate acestea transformă Marea Neagră într-o platformă de proiecţie a intereselor occidentale către Caucaz, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

Includerea a două state riverane în Uniunea Europeană, precum şi extinderea politicii europene de vecinătate la Caucazul de Sud, după includerea Republicii Moldova şi Ucrainei, introduc un nou factor de natură strategică. Arealul Mării Negre devine, astfel, parte a spaţiului Pieţei Unice şi a zonei ce intră sub incidenţa viitoarelor aranjamente de securitate şi apărare comună euroatlantică.

Se evidenţiază întărirea orientării prooccidentale a unora dintre statele regiunii, respectiv Georgia, Republica Moldova, Ucraina, şi amplificarea acţiunilor opoziţiei democratice din unele state precum Armenia şi Azerbaidjan, împotriva regimurilor autoritare de la conducerea acestora.

Pe plan economic, se remarcă creşterea interesului factorilor de putere regionali şi globali şi implicarea sporită a acestora în exploatarea şi transportul resurselor energetice din zonă (Federaţia Rusă, Turcia, statele occidentale). De asemenea, reţelele de transport ale petrolului şi gazelor naturale sunt în dezvoltare: oleoductele Drujba şi Baku (Azerbaidjan)–Novorossiysk (Federaţia Rusă), conductele Tenghiz (Kazahstan)–Novorossiysk, Odessa–Brodi, Baku–Tbilisi–Ceyhan şi Novorossiysk–Samsun (Turcia). Sunt iniţiate proiecte de infrastructură precum: South Caspian Gas Pipeline şi Novorossiysk–Burgas (Bulgaria)–Alexandropolis (Grecia).

Dezvoltarea reţelelor de transport a resurselor energetice şi implicarea, tot mai activă, a unora dintre factorii de putere (SUA, statele Europei Occidentale) alături de statele zonei în exploatarea şi transportul rezervelor energetice regionale, determină o continuă sporire a importanţei economice a zonei extinse a Mării Negre.

4.2. Probleme militare. Conflicte îngheţate Din analiza domeniului militar rezultă o concentrare de forţe militare în bazinul

Mării Negre şi în zonele adiacente, realizată de prezenţa forţelor navale aparţinând statelor riverane, precum şi infrastructuri militare sau civile, de importanţă strategică. Totodată, prezenţa militară străină se menţine la un nivel ridicat, forţele militare ruse fiind prezente în toate statele ex-sovietice din zonă, respectiv Georgia, Armenia, Moldova, Ucraina şi Azerbaidjan.

Din partea Federaţiei Ruse se constată interesul pentru întărirea dispozitivului său militar din zonă la nivelul Flotei Mării Negre, a regiunii militare Caucazul de Nord, prin menţinerea bazelor militare şi forţelor de menţinere a păcii de pe teritoriul Georgiei (Abhazia şi Osetia de Sud), Azerbaidjanului şi Armeniei (Nagorno Karabah) şi Moldovei (Transnistria) precum şi prin întărirea componentei regionale a Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă/OTSC, din care fac parte Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâstan, Rusia şi Tadjikistan. Scopul este de a-şi reface ponderea de forţe în regiune, având în vedere prezenţa NATO în vecinătatea sa, îndeosebi pe direcţiile Marea Neagră–Marea Caspică–Asia Centrală şi respectiv Marea Neagră–Marea Baltică.


_____________________________________________________________________________ 17

Odată cu anexarea Crimeii, Federaţia Rusă va acorda o atenţie deosebită ridicării nivelului capacităţilor şi efectivelor militare în peninsulă prin transformarea ei în „portavionul Mării Negre”, ca o adevărată fortăreaţă militară, prin retehnologizarea şi înzestrarea Flotei Mării Negre, amplificarea importanţei porturilor Anapa, Novorossiysk, Gelendjik şi Tuapse ca locaţii militare şi întăririi prezenţei militare în Marea Azov, în porturile Taganrog şi Temiurk. Avantajul militar pe care Rusia şi l-a creat prin anexarea Crimeii este evident, iar contrabalansarea lui va crea destule probleme NATO, necesitând timp şi eforturi financiare şi materiale considerabile.

Privind modul de abordare a problematicii securităţii zonei extinse a Mării Negre, există două tendinţe fundamentale. Una dintre acestea este aceea de mare deschisă, susţinută de România şi Bulgaria, ceea ce presupune internaţionalizarea spaţiului pontic şi extinderea iniţiativei NATO din Marea Mediterană (ACTIVE ENDEAVOUR) şi Marea Neagră (BLACK SEA TASK FORCE). A doua tendinţă, aceea de mare închisă, este promovată în special de Turcia şi Federaţia Rusă, aceste state opunându-se extinderii Operaţiei ACTIVE ENDEAVOUR în Marea Neagră şi urmărind să acrediteze ideea că iniţiativele regionale de securitate existente la nivelul Mării Negre, respectiv, BLACKSEAFOR şi Operaţia BLACK SEA HARMONY, sunt eficiente şi suficiente pentru asigurarea securităţii în arealul Mării Negre.

Situaţia de securitate se caracterizează prin: - desfăşurarea unor acţiuni politice, militare şi economice concurenţiale, ca

urmare a divergenţelor intereselor şi orientărilor strategice; - potenţial conflictual ridicat, ca urmare a numărului mare de conflicte

îngheţate şi a capacităţii reduse de rezolvare a acestora de către subiecţii implicaţi; - existenţa problemelor de frontieră nesoluţionate; - fragilitatea sistemelor democratice, deficienţele de funcţionare a statului de

drept, corupţia, acestea favorizând proliferarea crimei organizate şi a terorismului; - menţinerea unor regimuri autoritare (Armenia, Azerbaidjan); - amploarea crescândă a riscurilor asimetrice. Conflictele din arealul Mării Negre generează un climat de insecuritate în

regiune din două motive: - reprezintă premise pentru separatism, extremism şi intoleranţă; - regiunile în care se desfăşoară reprezintă un teritoriu prielnic activităţilor

criminale, fapt ce se repercutează negativ asupra statelor membre NATO. Deoarece, până în prezent, nu au fost găsite soluţii viabile, aceste conflicte,

aparent latente, deţin un potenţial conflictual ridicat şi pot fi reactivate în viitor. Acestea creează probleme sociale şi insecuritate, inclusiv pentru statele vecine, şi blochează procesul de dezvoltare economică şi de promovare a democraţiei în zonă.

Rusia este prezentă în toate aceste zone fie ca forţă de menţinere a păcii (Georgia şi Moldova), fie ca membru al echipelor de rezolvare a conflictelor. Aceste conflicte reprezintă instrumente de presiune din partea Moscovei pentru ţările în care se desfăşoară. Rusia este interesată să menţină stările de tensiune, deoarece, astfel, poate justifica prezenţa sa militară şi poate juca un rol important în rezolvarea lor. În acelaşi timp, nu este interesată în inflamarea acestora, deoarece situaţia îi poate


18 _____________________________________________________________________________

periclita propriile interese şi poate determina o participare militară internaţională, împotriva intereselor sale.

Marea Neagră reprezintă punctul de întâlnire a câtorva fluxuri de interese deosebit de importante. Aici se întâlnesc interesele UE şi NATO cu cele ale Federaţiei Ruse, precum şi cele ale statelor riverane şi ale statelor ex-sovietice care şi-au dobândit independenţa. Fiecare dintre actorii regionali este interesat să obţină o poziţie cât mai avantajoasă, din punct de vedere politic, economic şi militar, fapt reflectat în interesele promovate de aceştia. În regiune, chiar dacă nu se reprezintă ca factori cu putere politică, economică sau militară, au interese ce trebuie luate în seamă în ecuaţia de putere din zonă: Georgia, prin apropierea de NATO şi UE, Azerbaidjan, prin punerea în valoare a importanţei sale economice şi Armenia, prin conflictul din Nagorno Karabah şi menţinerea parteneriatului strategic cu Rusia.

4.3. Iniţiative de securitate Potenţialul de insecuritate rămâne foarte ridicat în arealul Mării Negre. În

contextul în care statele riverane nu sunt membre ale aceleiaşi alianţe militare, această regiune se confruntă cu un vid de securitate internaţionalizat.

Tendinţa manifestată de Rusia şi Turcia, state din structuri de securitate diferite, să îşi unească eforturile pentru protejarea unor interese comune în zonă a caracterizat ultima decadă. Evenimentele din Crimeea vor influenţa însă, atitudinea Turciei ca putere regională, şi va deschide calea unor regrupări de forţe şi interese.

La acest moment există iniţiative pentru întărirea stabilităţii şi securităţii zonale. Una dintre acestea este dezvoltarea parteneriatelor individuale ale NATO cu statele membre ale PfP din regiune. Documentul privind Orientarea strategică a PfP spre Caucaz şi Asia Centrală, adoptat la Istanbul, prevede posibilitatea ca, în cadrul PfP, să fie dezvoltate acţiuni în domeniul securităţii maritime şi portuare, complementare iniţiativelor regionale.

O altă iniţiativă care, până la anexarea de către Rusia a Crimeii, părea un succes la nivel regional, este BLACKSEAFOR. Turcia şi Federaţia Rusă, actorii geopolitici principali din zonă, erau interesate de intensificarea activităţii, îndeosebi prin extinderea misiunilor acestora în domeniul prevenirii şi combaterii riscurilor şi ameninţărilor asimetrice. Odată cu anexarea Crimeii, ţările membre BSF susţin căutarea unei noi abordări în cadrul grupului de cooperare care să corespundă tipului de provocări cu care se confruntă zona Mării Negre. Deocamdată, forţa navală nu a mai fost activată din aprilie 2014.

Operaţia BLACK SEA HARMONY este o iniţiativă promovată de Turcia, care se doreşte a deveni o operaţie antiteroristă extinsă, care să includă şi alte state din bazinul Mării Negre prin înţelegeri bilaterale între iniţiator şi statele riverane. Deocamdată, numai Rusia, Ucraina şi România au semnat şi ratificat documentele de participare şi au făcut schimb de ofiţeri de legătură.

Totuşi, pentru moment, nu au fost găsite soluţii comune acceptate pentru rezolvarea problemelor de securitate din regiune, în principal din cauza lipsei de interes al altor state. Atât timp cât actualul nivel al implicării directe în problematica


_____________________________________________________________________________ 19

securizării arealului Mării Negre va rămâne la cote reduse, regiunea va continua să găzduiască o multitudine de interese divergente, acţiuni politico-militare statale şi nonstatale ilegale, într-un perimetru nesecurizat, optim ameninţărilor asimetrice şi perpetuării unor conflicte gata oricând să erupă şi să contamineze spaţiile adiacente. Extinderea NATO, lărgirea UE, precum şi extinderea Politicii Europene de Vecinătate prin includerea Republicii Moldova, Ucrainei, Georgiei şi Azerbaidjanului introduc un nou factor de natură strategică, arealul Mării Negre devenind, astfel, parte a spaţiului ce intră sub incidenţa viitoarelor aranjamente de securitate şi apărare comună euroatlantică.

5. Concluzii

Zona extinsă a Mării Negre este un concept geopolitic relativ recent, care a evoluat în ultimii 20 ani, atât ca urmare a potenţialului reprezentat de statele existente, a poziţiei geopolitice a Mării Negre, care îi conferă şi calitatea de poartă spre Asia şi Orientul Mijlociu, cât şi a interesului SUA pentru această zonă, care, însă, datorită reorientării politicii externe americane către zona Asia–Pacific, a înregistrat o oarecare scădere în ultimii ani. Extinderea spre est a NATO şi UE a făcut ca Marea Neagră să devină o zonă de graniţă pentru cele două organizaţii, cu toate consecinţele ce le implică această situaţie. În acelaşi timp, Federaţia Rusă şi-a refăcut poziţia geopolitică în zonă, dacă avem în vedere că strict geografic a anexat Crimeea, reuşind astfel să elimine Ucraina ca stat riveran relevant în ecuaţia de putere din zonă.

Zonei extinse a Mării Negre i se deschid perspective deosebite pentru viitorul pe termen mediu şi lung. Malurile sudic şi vestic ale Mării Negre sunt flancate de membrii Alianţei Nord-Atlantice, iar restul ţărilor din regiune dezvoltă relaţii strânse cu această organizaţie. Acest rol presupune mai mult decât simpla cooperare cu UE. Este nevoie de implicarea în procesul de realizare şi conservare a stabilităţii şi securităţii atât în regiune, cât şi în Orientul Mijlociu, întrucât vecinătatea cu această parte a Asiei constituie un factor de risc pentru zona Mării Negre.

De asemenea, constituind punctul de intersecţie al intereselor NATO, UE şi ale Rusiei, zona extinsă a Mării Negre trebuie să îşi dezvolte o identitate care să îi permită crearea unei relaţii de parteneriat viabile cu marii actori geopolitici. Statele zonei trebuie să ţină cont atât de importanţa ce li se acordă în lupta împotriva terorismului, cât şi de statutul lor de punte de legătură comercială şi zonă de tranzit între Europa Centrală, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat.

Totuşi, aici există riscul creării unor noi linii de demarcaţie, prin simultaneitatea a două procese ce se desfăşoară în acelaşi spaţiu: pe de o parte integrarea în NATO şi UE, iar pe de altă parte presiunile Federaţiei Ruse de integrare într-o uniune economică şi vamală eurasiatică a fostelor state sovietice. În acest context, cooperarea multilaterală constituie şansa menţinerii stabilităţii şi unităţii regiunii. În domeniul politic, cooperarea regională trebuie să aibă drept scop principal întărirea statului de drept, a democraţiei şi respectarea drepturilor omului. În domeniul economic, este necesar ca regiunea să acorde atenţie proiectelor comune


20 _____________________________________________________________________________

care promovează liberalizarea şi privatizarea pieţelor şi crearea unui mediu de investiţii atractiv. În domeniul securităţii, ar trebui să deţină prioritate programele şi proiectele ce au drept scop accelerarea integrării statelor în structurile europene şi euroatlantice, eficientizarea strategiilor de prevenire şi luptă împotriva noilor riscuri, pericole şi ameninţări la adresa regiunii.

În concluzie, zona extinsă a Mării Negre este o regiune de convergenţă a intereselor marilor actori globali, iar poziţiile unor jucători mai mici trebuie să se configureze prin raportarea permanentă la aceste interese. Menţinerea unui climat de pace şi stabilitate necesar atingerii obiectivelor economice şi de prosperitate propuse, trebuie să fie asigurată de un instrument corespunzător care să fie garantul securităţii regionale.

Bibliografie 1. ASMUS, R.; DIMITROV, K.; FORBRIG, J. O nouă strategie

euroatlantică pentru regiunea Mării Negre. Bucureşti: Editura IRSI „Nicolae Titulescu”, 2004.

2. BĂDESCU, Ilie; DUNGACIU, Dan. Sociologia şi geopolitica frontierelor, Bucureşti: Editura Floarea Albastră, 1995.

3. BRĂTIANU, Gh. Marea Neagră, de la origini până la cucerirea otomană. Bucureşti: Editura Meridiane, 1987.

4. BRZEZINSKI, Zbigniew. Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice., Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2000.

5. BUŞE, Dorel. Geopolitica Rusiei la Dunăre şi Marea Neagră în perioada 182-1878. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2012.

6. COŞCODARU, Ion. „Determinări geopolitice şi geostrategice în bazinul Mării Negre şi în zona adiacentă acestuia”. În Gândirea Militară Românească, nr. 2/2004.

7. COUTAU-BÉGARIE, Hervé. Géopolitique et géostratégie. Economica, 2013.

8. CURPĂN, Vasile-Sorin; BURLEANU, Cosmin-Ştefan. Geopolitica – elemente structurale ale politicii elaborate de statele contemporane. Iaşi: Editura Studis, 2012.

9. DUSSOUY, Gerard. Quelle géopolitique au XXIe siècle? Paris: Editions Complexe, 2001.

10. DOLGHIN, Nicolae. Geopolitica. Dependenţele de resursele energetice. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2004.

11. DUNGACIU, Dan. Geopolitică şi securitate la Marea Neagră – opţiunile strategice ale României şi Moldovei. Bucureşti: Universitatea Bucureşti, 2004.

12. FRUNZETI, Teodor. Paradigme militare în schimbare., Bucureşti: Editura Militară, 2005.

13. GUZZINI, Stefano. Realism şi relaţii internaţionale. Iaşi: Institutul European, 2000.


_____________________________________________________________________________ 21

14. HEIST, Paul; GRAHAME, Thompson. Globalizarea sub semnul întrebării . Bucureşti: Editura Trei, 2002.

15. HLIHOR, Constantin. Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane. Bucureşti: Editura universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2005.

16. MALEŞCU, Simona. Particularităţile geopolitice ale Mării Negre privind gestionarea situaţiilor de criză. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2006.

17. MUREŞAN, M.; VĂDUVA, Gh. Războiul viitorului, viitorul războiului. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004.

18. NICOLAESCU, Gheorghe. Geopolitica securităţii . Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2010.

19. POPA, M. Geocultură şi geoeconomie în regiunea Mării Negre. Consideraţii geoculturale privind interesele economice în spaţiul pontic. vol. Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2005.

20. PURICEL, Ion; ANASTASIEI, Traian. Geopolitică la Marea Neagră – relaţiile dintre Rusia şi Ucraina în contextul extinderii NATO spre est. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2006.

21. KISSINGER, Henry. Diplomaţia. Bucureşti: Editura All, 1999. 22. SARCINSCHI, A.; BĂHNĂREANU, C. Redimensionări şi configurări ale

mediului de securitate regional (zona Mării Negre şi Balcani). Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2005.

23. SEREBIAN, O. Va exploda estul? Geopolitica spaţiului pontic. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1998.

24. VICOL, Sorin. Geopolitică şi geostrategie în regiunea extinsă a Mării Negre. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008.

25. VICOL, Sorin. Geopolitică şi geostrategie europeană în regiunea extinsă a Mării Negre. Bucureşti: Editura Militară, 2010.

26. WALLERSTEIN, Immanuel. Sistemul mondial modern. Bucureşti: Editura Meridiane, 1992-1993.

27. WEISS, Linda. Mitul statului lipsit de putere. Iaşi: Institutul European, 2002.

28. WOLIN, Sheldon, Politics and Vision. Continuity and Innovation in Western Political Thought. Boston: Toronto, Little Brown and Company, 1960.

29. xxx, Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005.

30. xxx, The Russian Federation national security strategy through 2020. approved by Russian Federation Presidential Edict No. 537, 12 mai 2009.

31. http://www.dcnews.ro/stratfor-ucraina-dominata-de-rusia-un-pericol-pentru-romania_418911.html#sthash.YvMoi7g7.dpuf.

22 _____________________________________________________________________________

ASPECTE PRIVIND SUPRAVEGHEREA MARITIM Ă MULTISURSĂ

Colonel inginer Constantin BÎSCOVEANU, Locotenent-colonel Cătălin IVAN

1. Introducere

În contextul actualelor transformări geopolitice ale mediului de securitate din zonă, România este un factor important de securitate şi stabilitate în plan regional şi în alte arii de interes, atât pentru ţara noastră, cât şi pentru aliaţi. Realităţile ultimului deceniu au demonstrat că operaţiile militare au un caracter preponderent multinaţional, iar acţiunile militare convenţionale se întrepătrund cu cele nonmilitare de contracarare a ameninţărilor asimetrice.

Din punct de vedere al situaţiei de securitate, zona bazinului Mării Negre şi a Caucazului a devenit deosebit de complexă, mai ales prin prisma conflictului din Ucraina. Aceasta este caracterizată, pe de o parte, printr-un proces de reafirmare a arhitecturii regionale de securitate euroatlantică, iar pe de altă parte, prin existenţa unui important potenţial conflictual, cauzat atât de menţinerea unor conflicte îngheţate, interstatale sau intrastatale, cât şi de amplificarea ameninţărilor asimetrice, traficul ilegal de droguri şi fiin ţe umane, fenomenul migraţiei şi, nu în ultimul rând, terorismul.

Omenirea se confruntă în prezent cu cinci riscuri majore: instabilitatea sporită, proliferarea armelor de distrugere în masă, mărirea numărului statelor aflate în criză, multiplicarea actelor teroriste şi piratereşti şi creşterea fluxurilor migratoare şi de refugiaţi1.

Pe lângă formele clasice de riscuri şi vulnerabilităţi regionale se adaugă noi ameninţări asimetrice, neconvenţionale şi transfrontaliere, inclusiv forme noi de război – războiul hibrid, aşa cum acesta a fost identificat, mai nou, în acţiunile Rusiei de anexare a Crimeii.

Cheia soluţionării riscurilor, ameninţărilor şi provocărilor din domeniul securităţii maritime o reprezintă cooperarea, interoperabilitatea, schimbul de informaţii şi acţiunea preventivă. În acest context, este esenţială integrarea informaţiilor din domeniul militar şi de la autorităţile civile cu responsabilităţi în domeniul securităţii maritime.

Informaţiile sunt vitale pentru factorii de decizie politico-militari şi pentru sprijinul comandanţilor în procesul de luare a deciziei. Informaţiile sunt fundamentale pentru planificarea şi desfăşurarea operaţiilor, protecţia forţei, obţinerea controlului asupra ameninţării sau situaţiei şi stăpânirea mediului operaţional.

1 Doctrina Forţelor Navale. Ediţia 2010, pagina 12

_________________________________________________ Stabilitate şi securitate

_____________________________________________________________________________ 23

Instituţiile organizate la nivel naţional, cu responsabilităţi pentru asigurarea securităţii maritime sunt: Forţele Navale Române, Garda de Coastă şi Autoritatea Navală Română (care are în compunere Centrul Maritim de Coordonare, Serviciul SAR – poluare şi Serviciul de monitorizare a traficului naval VTS)2.

Informaţiile obţinute din supraveghere maritimă contribuie la asigurarea cu informaţii a factorilor de decizie politico-militară privind riscurile şi ameninţările externe şi interne, militare şi nonmilitare, care pot afecta securitatea maritimă.

Demersul ştiinţific în ceea ce priveşte abordarea aspectelor privind supravegherea maritimă va evidenţia aspectele teoretice şi practice din acest domeniu. Articolul se adresează, prin conţinut şi aplicabilitate, personalului militar şi civil cu atribuţii în domeniul securităţii maritime, studenţilor şi cursanţilor din Forţele Navale.

2. Supravegherea – definiţii, termeni, concepte

Supravegherea reprezintă observarea sistematică a spaţiului aerian, zonelor de suprafaţă, subterane/subacvatice, locurilor, persoanelor sau obiectelor prin mijloace vizuale, acustice, electronice, fotografice sau de altă natură.3

Supravegherea inamicului reprezintă operaţia prin care se urmăreşte obţinerea de informaţii veridice privind potenţialul şi acţiunile inamicului, cunoaşterea pe cât posibil, a stării moralului inamicului şi menţinerea unei stări de tensiune permanentă în rândurile inamicului, precum şi evitarea surprinderii forţelor proprii4.

Pe timpul supravegherii se execută monitorizarea şi controlul traficului fluvial în anumite raioane sau puncte obligatorii de trecere, descoperirea şi capturarea elementelor de cercetare diversiune, grupurilor paramilitare şi elementelor teroriste care încearcă pătrunderea în dispozitivul propriu cu nave/ambarcaţiuni pe braţele fluviului şi canale adiacente sau prin traversarea acestora, descoperirea şi inspecţia navelor suspecte de activităţi ilegale, trafic de persoane, armament şi droguri, descoperirea inamicului la limita aliniamentului/raionului necesar pentru înştiinţarea şi alertarea forţelor proprii, întârzierea inamicului pe diferite aliniamente până la intrarea în acţiune a forţelor principale de lovire.

Supravegherea şi cercetarea reprezintă activităţi maritime de bază ce implică cercetarea, localizarea, recunoaşterea, identificarea şi urmărirea ţintelor aeriene, navelor de suprafaţă sau submarinelor şi, acolo unde este relevant, ţintelor de la litoral. Fiind activităţi implicite în toate operaţiile maritime, supravegherea şi cercetarea sunt activităţile comune pentru o multitudine de operaţii şi misiuni. În anumite situaţii, acestea pot constitui singura misiune pentru forţele maritime. Stabilirea şi menţinerea unei imagini maritime unice recunoscute/RMP este unul din

2 Doctrina Forţelor Navale. Ediţia 2010, pagina II-10 3 AAP-6, ediţia 2010 4 Doctrina Forţelor Navale. Ediţia 2010, pagina III-51


24 _____________________________________________________________________________

principalele scopuri pentru acest tip de acţiune militară. În toate operaţiile maritime, în timp de pace, criză sau război este necesară stabilirea şi menţinerea unei imagini a situaţiei forţelor de suprafaţă, aeriene şi submarine, atât a forţelor proprii, cât şi a celor inamice, a celor neutre şi a celor necunoscute. În timp de pace, aceasta este în mod normal sub responsabilitate naţională. Centrele de coordonare a supravegherii ale statelor NATO fac parte din sistemul de supraveghere al Alianţei şi optimizează informaţia obţinută pentru diseminarea RMP.5

Conceptul de „informaţii, supraveghere, selectarea ţintelor şi cercetare”/ISTAR reprezintă un ansamblu de acţiuni, procedee, măsuri şi resurse (tehnice, umane, financiare etc.) care face legătura între culegerea, procesarea şi diseminarea datelor şi informaţiilor în vederea sprijinirii comandantului pentru atingerea obiectivelor operaţionale din spectrul de conflict. Conceptul ISTAR se referă, cu precădere, la culegerea şi managementul datelor şi informaţiilor pentru a contribui la cunoaşterea mai bună a situaţiei de către comandant şi la optimizarea procesului decizional.6

Din punct de vedere al spaţiului observat, supravegherea este aeriană, maritimă terestră şi electronică.

Supravegherea câmpului de luptă reprezintă observarea sistematică a zonei de luptă în scopul asigurării oportune a informaţiilor şi informaţiilor de luptă.

Supravegherea maritimă reprezintă observarea sistematică a zonelor de suprafaţă sau subacvatice prin toate mijloacele disponibile şi aplicabile, în principal, în scopul localizării, identificării şi determinării deplasărilor navelor, submarinelor şi altor vehicule proprii şi ale inamicului, care acţionează pe şi sub suprafaţa mărilor şi oceanelor lumii.7

Supravegherea maritimă reprezintă observarea sistematică a spaţiului maritim, întrebuinţând toate mijloacele disponibile şi utilizabile, electronice, vizuale sau de alt gen, în scopul descoperirii, determinării poziţiei, a identificării şi determinării deplasării navelor de suprafaţă, submarinelor şi a oricăror altor mijloace, amice sau inamice, precum şi a transmiterii datelor şi elementelor de mişcare ale acestora8. Activităţile de supraveghere maritimă înseamnă acţiuni de culegere de date şi informaţii, în scop informativ, prin observare vizuală şi/sau utilizarea senzorilor dispuşi la bordul platformelor navale, aeriene şi la coastă.

Supravegherea maritimă contribuie la realizarea următoarelor misiuni: - participarea la prevenirea surprinderii unei agresiuni armate care ar putea

pune în pericol integritatea şi suveranitatea statului; - descoperirea şi identificarea ameninţărilor din mediul maritim; - sprijinul informativ al structurilor de comandă-control de la toate nivelurile

ierarhice; - identificarea principalelor ţinte de distrus.

5 Doctrina Forţelor Navale. Ediţia 2010, pagina III-16 6 Doctrina pentru informaţii, contrainformaţii şi securitate a Armatei. Ediţia 2005, pagina 23 7 AAP-6, ediţia 2010 8 Doctrina Forţelor Navale. Ediţia 2010, pagina AI-26


_____________________________________________________________________________ 25

Radarul este senzorul care asigură supravegherea continuă (ziua şi noaptea, indiferent de vreme) a unei zone, cu scopul de urmărire, clasificare şi identificare a unei ţinte.

Radarele sunt dispuse la sol pentru supravegherea de coastă, sau la mare distanţă (radarele OTH/Over The Horizon), pe platforme aeriene (baloane, elicoptere, avioane şi sateliţi), pentru supravegherea unor zone întinse şi pe platforme navale (militare şi civile), pentru supravegherea unor zone restrânse.

Caracteristicile supravegherii maritime şi ale sistemelor şi senzorilor. Supravegherea maritimă este sistematică şi continuă (ziua şi noaptea, în orice condiţii atmosferice). Sistemele de supraveghere reprezintă mijloacele specializate prin care sunt obţinute informaţiile necesare în procesul de luare a deciziei.

Un astfel de sistem trebuie să fie fiabil, să elimine redundanţele, să fie disponibil, să fie rezistent la atacul electronic şi fizic. Costul subsistemului de protecţie la atacul electronic va fi semnificativ mai mare decât costul sistemului de supraveghere.

În general, sistemul de supraveghere maritimă conţine următoarele subsisteme: - de senzori şi platforme active; - de senzori şi platforme pasive; - de fuziune a datelor; - de comunicaţii (data link); - pentru diseminarea informaţiilor. Sistemele de supraveghere maritimă au unele caracteristici, specificaţii şi

limitări, astfel: - pot opera subacvatic, la suprafaţă, în aer, în spaţiu şi în mediul

electromagnetic; - sunt deservite de personal sau sunt automatizate; - detectează şi culeg semnale cu diferite lungimi de undă ale spectrului

electromagnetic şi acustic; - includ unul sau mai mulţi senzori de diferite tipuri; - presupun resurse limitate şi forţe şi mijloace cu valoare mare; - forţele şi mijloacele care compun sistemele de supraveghere diferite se pot

completa atunci când sunt folosite în combinaţii mixte sau întrunite. Principalii parametri ai sistemului de supraveghere maritimă sunt: - zonele de supraveghere stabilite; - zona de acoperire (în km²); - timpul de refresh (de reîmprospătare); - precizia; - timpul de întârziere; - raza de incertitudine (depinde de precizia, timpul de întârziere şi viteza de

deplasare a ameninţării); - probabilitatea de detecţie; - probabilitatea alarmei false; - capacitatea de monitorizare simultană a unui număr de ţinte; - capacitatea de clasificare/identificare;


26 _____________________________________________________________________________

- capacitatea de funcţionare pe timp de pace/război; - gradul de conectivitate a comunicaţiilor; - capacitatea de execuţie. Culegerea datelor şi informaţiilor are la bază atât informaţiile obţinute din

rapoartele echipajelor navelor, realizate prin observare vizuală, cât şi cele rezultate în urma interpretării imaginilor navale furnizate de senzori optoelectronici, radar sau alţi senzori instalaţi la bordul platformelor navale sau aeriene.

Observarea vizuală se face prin detectare vizuală şi acustică, recunoaştere şi identificare.

Principalele caracteristici tehnico-tactice ale senzorilor folosiţi pentru supravegherea maritimă sunt:

- culeg şi înregistrează date pentru utilizări/solicitări repetabile, pe care le transmit pentru scopuri specifice;

- asigură date şi informaţii referitoare la parametrii platformelor purtătoare (viteză, altitudine, autonomie şi timp) sau referitoare la senzorul propriu-zis;

- pot fi folosiţi simultan în diverse configuraţii şi complete; - pot fi programaţi din timp sau dirijaţi de către un operator; - sunt siguri în funcţionare şi pot fi influenţaţi mai puţin de măsurile de

mascare sau dezinformare decât sursele umane; - pot fi deterioraţi de defecţiuni sau erori de operator şi pot fi influenţaţi de

factorii atmosferici sau alţi factori naturali. Principalii senzori de supraveghere maritimă, caracteristicile, avantajele şi

dezavantajele utilizării acestora sunt prezentate în tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1. Principalii senzori utilizaţi în supravegherea maritimă, caracteristicile, avantajele şi dezavantajele utilizării acestora

Tipul senzorului Dispunerea Banda de

frecvenţă Avantaje Dezavantaje

Radar în

impuls

Sol Aer

Spaţiu

Benzile S-X (3-12 GHz), lungimi de undă scurtă şi frecvenţe înalte.

•capacitate de separare (rezoluţie) mare; •supraveghere continuă şi capacitate de refresh mare pentru cele dispuse la sol; •capacitatea de clasificare a ţintelor.

•uşor de descoperit; •influenţat de condiţiile atmosferice; •radarele dispuse pe platforme aeriene sau în spaţiu: - costuri mari ale sistemului; - capacitate de refresh limitată. •sensibil la atacul electronic.


_____________________________________________________________________________ 27



AIS transponder

Teren Mare

•1.8 GHz (de la satelit la receptor); •LW la UHF (de la coastă la navă şi de la navă la coastă)

•acoperire completă; •capacitate de separare mare; •funcţionează în orice condiţii atmosferice; •identificarea automată a navelor.

•restricţionat doar pentru nave care sunt dotate cu transponder; •capacitatea de refresh depinde de numărul de track-uri şi de capacitatea canalului de date; •liniile ţărmului şi geamandurile nu sunt vizibile.

Opto-electronic şi infraroşu

Sol Aer

Spaţiu

Vizibil prin infraroşu (0,4-14 nm)

•capacitate de separare foarte mare; •capacitatea de identificare, •senzor pasiv; •costurile de operare reduse.

•limitat în funcţionare doar în condiţii atmosferice bune; •rezoluţia redusă pe timp de noapte; •capacitatea de urmărire limitată; •zona de acoperire limitată.

Goniometre ESM9

Sol Aer

•LW-UHF (pentru standardul goniometrelor); •frecvenţa radar (pentru radarul ESM).

•distanţa de descoperire este mai mare faţă de radarele în impuls; •senzor pasiv; •capabilităţi de stabilire a identităţii şi clasei ţintei.

•ineficiente când nu sunt emisii electromagnetice; •sensibile la atacul electronic; •rezoluţia limitată; •costul ridicat al echipamentelor; •presupun baze de date ELINT iniţiale.

Radar OTH Sol

HF (3-15 MHz şi 3-10 MHz) pentru unda de suprafaţă.

•detectare OTH la distanţe foarte mari: - 500 km când propagarea se face la nivelul

•capacitate de separare mică; •sensibil la zgomotul ambiental; •necesită

9 Măsuri de suport electronic/Electronic Support Measures.


28 _____________________________________________________________________________



valurilor; - 3.000 km când propagarea se face prin ionosferă. •zonă de acoperire mare; •funcţionează şi pentru tehnologiile stealth.

monitorizarea frecvenţelor; •cost de achiziţie mare; •sensibil la atacul electronic.

Gradul de continuitate sau de întrerupere permis într-un sistem de

supraveghere este stabilit în funcţie de „percepţia ameninţării” în zonă, şi este determinat de condiţia ca intervalul de timp în care zona nu este observată sau imaginea maritimă recunoscută nu este disponibilă sau nu prezintă un anumit grad de încredere, să nu fie mai mare decât durata de desfăşurare a unei situaţii nedorite în zonă.

Pe timpul executării supravegherii, diferenţa (timpul de întârziere) dintre momentul în care apar informaţiile despre detectarea ţintei şi momentul identificării acesteia ar trebui, în mod ideal, să fie extrem de mică. De asemenea, o condiţie suplimentară a sistemului o reprezintă precizia localizării ţintei detectate. Aceasta trebuie să fie de ordinul zecilor de metri sau chiar metri. Radarele pun la dispoziţie informaţii de poziţie şi de clasificare a ţintelor descoperite, cu un anumit grad de precizie, dar nu pot oferi informaţii despre identificarea ţintelor care nu vor să-şi declare identitatea. Informaţiile de identificare şi de poziţie a navelor/aeronavelor pot fi obţinute manual (prin comunicarea cu platforma respectivă) sau automat (prin sistemele de identificare amic-inamic IFF, sistemele de identificare automată AIS, sistemele de radionavigaţie ori sistemele de poziţionare globală – cele mai cunoscute fiind sistemele NAVSTAR/Statele Unite ale Americii şi GLONASS/Rusia). Navele care nu transmit informaţiile de poziţie şi identificare necesită observarea vizuală şi cercetarea semnalelor electromagnetice emise de acestea. Pentru obţinerea informaţiilor suplimentare, pot fi utilizaţi senzori pasivi, senzori optici şi IR.

3. Rolul, locul şi obiectivele supravegherii maritime în cadrul Forţelor Navale

Obiectivul principal al supravegherii maritime îl reprezintă asigurarea oportună a culegerii şi satisfacerea cerinţelor de informaţii.

Supravegherea maritimă se execută pentru: - culegerea datelor şi informaţiilor care, atunci când sunt procesate, analizate

şi integrate cu alte informaţii sprijină factorii de decizie politică şi militară, la nivel


_____________________________________________________________________________ 29

naţional sau la nivel de alianţă; - culegerea datelor şi informaţiilor care sprijină comandanţii în planificarea şi

desfăşurarea campaniilor şi operaţiilor majore; - culegerea datelor şi informaţiilor care sprijină comandanţii în planificarea şi

desfăşurarea operaţiilor şi angajamentelor. Domeniile misiunilor de supraveghere maritimă includ: - asigurarea indicilor de avertizare; - pregătirea informativă întrunită a mediului operaţional; - identificarea compunerii şi organizării de luptă a adversarului/dispunerea

forţelor; - estimarea situaţiei; - monitorizarea situaţiei; - sprijinul pentru protecţia forţei; - sprijinul pentru procesul de selectare şi combatere a ţintelor; - evaluarea efectelor/distrugerilor produse prin luptă. Misiunile de supraveghere se execută pe timpul: - operaţiei de stabilitate; - operaţiilor în sprijinul păcii; - operaţiilor de securitate maritimă; - operaţiilor ofensive la litoral; - operaţiilor ofensive pe comunicaţiile maritime şi fluviale ale adversarului; - operaţiilor defensive la litoral; - operaţiilor de apărare a comunicaţiilor maritime şi fluviale. Pentru a putea desfăşura operaţiile cu eficienţă, Forţele Navale trebuie să

dispună de informaţii. Aceste informaţii trebuie să fie relevante, esenţiale, oportune şi prezentate într-o formă accesibilă, pentru a fi utilizate rapid de către luptător, în scopul de a acţiona optim pentru îndeplinirea misiunilor.

Supravegherea maritimă contribuie cu date şi informaţii pentru îndeplinirea misiunilor specifice Forţelor Navale, cum ar fi:

- supravegherea situaţiei aeronavale şi controlul traficului naval în apele teritoriale, zona contiguă şi ZEE;

- supravegherea comunicaţiilor navale pentru combaterea terorismului naval, a pirateriei şi interzicerea traficului ilicit de substanţe sau mărfuri periculoase;

- supravegherea navală cu sistemul de la litoral şi cu nave, avertizarea timpurie asupra pericolelor şi intervenţia oportună a forţelor în caz de necesitate;

- prevenirea şi interzicerea violării suveranităţii statului român în apele sale teritoriale şi în zona contiguă;

- apărarea căilor de comunicaţii maritime şi fluviale, a porturilor şi navelor de transport cu încărcături importante;

- securitatea funcţionării platformelor maritime de exploatare petrolieră şi a activităţilor de utilizare a resurselor biologice în ZEE;

- intervenţia în comun cu forţele navale ale altor state în cadrul unor acţiuni de căutare şi salvare, schimb reciproc de informaţii privind situaţia navală, protecţia


30 _____________________________________________________________________________

împotriva minelor, asistenţă umanitară, protecţia mediului marin, în cadrul iniţiativelor regionale în domeniul naval şi cooperării cu flotele altor state;

- misiuni de supraveghere în vederea limitării şi înlăturării efectelor dezastrelor sau ale altor situaţii de criză, evacuării pe mare şi pe fluviu, protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor materiale;

- misiuni de căutare-salvare pe mare şi fluviu în sprijinul acţiunilor organizate de autorităţile naţionale sau de către organismele internaţionale de coordonare;

- participarea la combaterea poluării apelor maritime şi fluviale. Supravegherea maritimă poate furniza următoarele tipuri de produse: - rapoarte; - imagini; - date transmise prin legăturile sau reţelele de date în timp real sau aproape

real; - tabele, desene, scheme, diagrame, hărţi, baze de date. Supravegherea maritimă sprijină cu date şi informaţii din mediul

electromagnetic structurile de comandă-control de la toate nivelurile ierarhice. Prin supravegherea maritimă se obţin date şi informaţii din mediul

electromagnetic privind: - caracteristicile sistemului – informaţii de natură operativ-tactică şi tehnică; - localizarea spaţială/geografică; - tehnicile şi procedurile operaţional-tactice; - utilizarea şi potenţialul sistemului în cauză – ameninţarea; - mesajele transmise. În Forţele Navale Române funcţionează un sistem de observare, supraveghere

şi control al traficului de nave la Marea Neagră care este destinat supravegherii maritime, electronice şi vizuale a spaţiului maritim şi aerian la joasă înălţime, în scopul evitării surprinderii şi cunoaşterii în permanenţă a situaţiei navale şi aeriene din zona de responsabilitate a Forţelor Navale. Principalele misiuni ale sistemului sunt:

- cercetarea de la litoral, prin radiolocaţie, hidrolocaţie, radio, optoelectronic, NBC şi vizual, a spaţiului naval şi aerian, pentru descoperirea la distanţa maximă, urmărirea continuă şi determinarea poziţiei, apartenenţei, compunerii şi parametrilor de mişcare ale mijloacelor navale de suprafaţă, submarine şi aeriene la joasă înălţime;

- executarea identificării amic-inamic/IFF; - prelucrarea şi interpretarea imaginilor optoelectronice; - centralizarea, prelucrarea, stocarea şi analiza datelor de cercetare obţinute; - recepţionarea, prelucrarea, analiza şi afişarea datelor de cercetare obţinute

cu mijloace exterioare sistemului (din cooperare); - transmiterea oportună a datelor ce privesc evoluţia situaţiei navale, aeriene,

NBC şi electronice la componentele de comandă şi control şi la componentele de execuţie din Forţele Navale, precum şi la structurile cu care acestea cooperează;

- realizarea accesului utilizatorilor, în timp real, la datele sistemului.


_____________________________________________________________________________ 31

Informaţiile obţinute din supraveghere maritimă, coroborate cu cele din alte surse militare/nonmilitare, contribuie la asigurarea unor informaţii complete şi certe.

Sursele militare care sunt integrate în procesul de realizare a RMP sunt: - informaţii obţinute din analiza semnalelor de comunicaţii şi

noncomunicaţii; - informaţii obţinute din analiza imaginilor; - informaţii obţinute din surse publice; - informaţii obţinute din surse acustice; - informaţii obţinute din analiza tehnică a semnalelor electromagnetice; - date de la nave/aeronave militare ale Forţelor Navale şi aliate. Sursele nonmilitare care sunt integrate în procesul de realizare a RMP sunt: - Garda de Coastă; - Autoritatea Navală Română cu instituţiile subordonate; - nave/aeronave civile; - companii civile de transport maritim.

4. Abordarea multisursă a supravegherii maritime

În general, informaţia militară trebuie să fie veridică, exactă, necesară, completă, oportună şi fiabilă.

Pentru a descrie cu acurateţe spaţiul de supravegheat, datele şi informaţiile culese sunt confirmate/infirmate din toate sursele/senzorii avuţi la dispoziţie. Astfel, supravegherea maritimă va avea o abordare multisursă, reducând riscul de a fi dezinformat de adversar.

Abordarea multisursă a supravegherii maritime presupune integrarea datelor şi informaţiilor de la toate sursele disponibile, militare şi civile, de la toate categoriile de senzori.

Informaţiile sunt verificate şi comparate din mai multe surse/senzori, pentru creşterea nivelului de credibilitate a informaţiei şi a gradului de încredere al sursei.

Valorile standard acceptate pentru evaluarea gradului de încredere al sursei şi credibilităţii datelor şi informaţiilor sunt prezentate în tabelul de mai jos10:

Gradul de încredere al sursei Credibilitatea informaţiei

A Deplin credibilă 1 Confirmată din alte surse B De obicei credibilă 2 Probabil adevărată C Uneori credibilă 3 Posibil adevărată D De obicei necredibilă 4 Îndoielnică E Necredibilă 5 Improbabilă F Gradul de încredere nu poate fi stabilit 6 Adevărul nu poate fi stabilit

10 Doctrina pentru informaţii, contrainformaţii şi securitate a Armatei. Ediţia 2005, pagina 20


32 _____________________________________________________________________________

În cadrul activităţilor de procesare datele şi informaţiile culese din toate sursele sunt validate în postul de fuziune, integrate în RMP şi apoi diseminate în timp oportun prin mijloacele de comunicaţii şi informatică către beneficiari.

Producerea imaginii maritime unice recunoscute – model/variantă. Fuziunea (prelucrarea) multisenzor a datelor este procesul de combinare a informaţiilor în aşa fel încât rezultatul să furnizeze informaţii mai de încredere decât datele obţinute de senzorii individuali. Există două procese de fuziune principale:

- „fuziunea prin parametri” – presupune prelucrarea datelor de poziţie; - „fuziunea categorică” – se referă la fuziunea datelor pentru clasificarea şi

identificarea ameninţării. În centrul de fuziune datele care provin de la mai multe surse şi senzori sunt

filtrate, corelate şi condensate pentru a produce cea mai bună estimare a poziţiei şi vitezei unei ţinte, clasificarea şi identificarea traficul maritim în zonele de interes. Într-un sistem de fuziune a datelor de la mai mulţi senzori distingem două niveluri de procesare:

- la primul nivel, procesarea presupune prelucrarea datelor numerice iniţiale, referitoare la poziţie, viteză, curs şi clasa ţintei, obţinându-se rezultate numerice;

- la cel de-al doilea nivel, procesarea presupune prelucrarea simbolurilor iniţiale, obţinându-se rezultate mai mult abstracte (ameninţarea, intenţia, scopul). Produsul rezultat în urma fuziunii este imaginea maritimă unică recunoscută.

Producerea RMP presupune fuziunea datelor şi informaţiilor specifice surselor şi senzorilor şi se realizează în mai multe etape şi pe mai multe niveluri, conform figurii nr. 1. Fiecare etapă (de iniţiere, corelare, identificare şi urmărire) se derulează pe nivelurile corespunzătoare acesteia.

Etapele se diferenţiază prin stadiul în care se află ameninţarea (plot11, track12, multitrack13), datele (de poziţie, de clasificare şi identificare) disponibile despre aceasta la un moment dat, prin modul de integrare multisursă a datelor şi informaţiilor. Nivelurile sunt determinate de operaţiunile/activităţile, tipurile de senzori, categoriile de senzori (pentru fuziunea datelor şi informaţiilor) şi personalul implicat în operaţiunile de exploatare a senzorilor şi integrare a datelor.

În continuare, sunt explicate etapele şi nivelurile care caracterizează producerea RMP.

În etapa de iniţiere, radarul va determina activarea unui plot, asociat unei ameninţări (platforme) navale/aeriene. Iniţierea se va face manual (de către operatorul senzorului) sau automat (pe baza unor algoritmi specifici de funcţionare a senzorului). Iniţierea are loc la nivelul fiecărui senzor/radar (nivelul 1), care compune sistemul de supraveghere.

La postul de fuziune vor fi transmise datele de poziţie şi clasificare, specifice ameninţării (coordonate geografice, azimut/distanţă raportate la unul/mai mulţi

11 În terminologia navală este o afişare grafică, care prezintă toate datele reunite de la senzorii unei nave (radar,

sonar şi sisteme EW). De asemenea, sunt afişate informaţii din surse externe (rapoarte de la alte nave sau aeronave). 12 Cursul, ruta, drumul navei/aeronavei; 13 Reprezintă totalitatea informaţiilor obţinute prin măsurători ale parametrilor radarelor dispuse la bordul

navelor/aeronavelor şi ale mediului de propagare electromagnetică.


_____________________________________________________________________________ 33

senzori, tipul/clasa ameninţării, în funcţie de suprafaţa de reflexie), de la fiecare radar, de acelaşi tip, sau de tipuri diferite (nivelul 2). Ploturile de la unul sau mai mulţi senzori, specifice unei platforme sau entităţi descoperite, vor fi grupate şi corelate cu track-urile afişate. Track-ul iniţiat, asociat ploturilor, nu conţine informaţii de viteză şi direcţie.

Factorul uman (nivelul 3) are un rol redus în această etapă, stabileşte funcţionarea iniţială a senzorilor, conform misiunii, şi poate iniţia manual plotul. Parametrii stabiliţi pentru funcţionarea senzorilor (frecvenţa de repetiţie, sensibilitatea, puterea, filtrele specifice pentru atenuarea ţintelor fixe, interferenţelor mediului şi atmosferei, corecţia vitezei vântului, rata alarmei false etc.) pot fi aceiaşi sau diferiţi (de la un radar la altul) şi pot fi ajustaţi pentru creşterea eficienţei culegerii datelor.

Figura nr. 1. Schema producerii RMP

În etapa de corelare, track-ul iniţiat în etapa anterioară este confirmat/infirmat

şi de alţi senzori de acelaşi tip sau de tipuri diferite (radar de coastă, radar de distanţă mare etc.). Confirmarea/infirmarea se va face după scanări succesive ale radarului. În acest moment avem trei ipoteze de lucru:

- un set de parametri pentru o ţintă nouă, descoperită pe baza rapoartelor transmise de la mai mulţi senzori, în urma corelării reciproce a acestora şi care nu a fost detectată anterior;

- un set de parametri pentru o ţintă descoperită anterior, pe baza rapoartelor actualizate, după scanări succesive ale senzorilor;

- o alarmă falsă, presupunând că detecţia nu a fost rezultatul scanării unei ţinte reale.


34 _____________________________________________________________________________

După scanări succesive ale radarului, primele estimări brute ale vitezei şi direcţiei vor fi determinate pe baza principalelor direcţii de mişcare şi a numărului de determinări, care se încadrează în aria de incertitudine a track-ului iniţial. Existenţa ţintei este confirmată dacă din scanări radar succesive sunt detectate două ploturi într-o suprafaţă nedeterminată a track-ului iniţial. Pornind de la aceste două valori ale ploturilor sunt determinate estimări ale vitezei şi direcţiei ţintei. În situaţia în care track-ul iniţial este incert, din cauza suprafeţei de reflexie a ţintei sau a zgomotului recepţionat, specific mediului de propagare, atunci track-ul poate fi activat manual de către operatorul radarului.

Track-urile (rapoartele) de la unul sau mai mulţi senzori, pentru o platformă sau entitate descoperită, vor fi grupate astfel încât să existe siguranţa că detecţiile sunt asociate unei singure entităţi fizice, un avion, o navă sau alt tip de platformă/emiţător.

Parametrii asociaţi acestora vor corela/conecta track-urile existente. Aceasta se realizează definind evaluările asocierilor şi stabilind condiţiile de corelare/conectare. De obicei, evaluările asocierilor se fac pe baza coeficienţilor de corelaţie, coeficienţilor asociaţi măsurătorilor de distanţă sau calculelor probabilistice similare.

Multitrack-ul rezultat în etapa de corelare va conţine şi afişa datele de poziţie şi clasificare actualizate, specifice etapei anterioare, şi va furniza datele de evoluţie (curs, viteză) asociate multitrack-ului afişat. Estimarea poziţiei (Target tracking) se realizează la sfârşitul fiecărei scanări, pe baza datelor din rapoartele despre ţintele noi şi cele existente (scanarea anterioară). Calculatorul sistemului presupune un model de comportament dinamic şi de estimare a parametrilor (poziţie, curs, viteză) pe baza măsurătorilor senzorului.

Aceste estimări sunt folosite pentru a prevedea locaţia ţintei în punctul în care senzorul va observa ţinta, la o nouă scanare. Aceste predicţii constituie un feed-back pentru corelarea cu scanările ulterioare.

Rolul factorului uman este în continuare destul de redus, acesta poate vizualiza track-ul, poate confirma/infirma track-ul, de la unul sau mai mulţi senzori şi poate stabili gradul de certitudine/incertitudine în ceea ce priveşte existenţa unei ameninţări, asociată track-ului respectiv.

În etapa de identificare, senzorii au roluri diferite. Radarele continuă afişarea multitrack-ului (date despre poziţia, clasificarea şi evoluţia platformei), fără a furniza informaţii suplimentare privind identitatea acesteia. Aceste informaţii vor fi disponibile în urma integrării datelor provenite de la alţi senzori:

- senzorii de tipul AIS, IFF, sistemele optoelectronice, sistemele de hidrolocaţie, sateliţii şi observarea vizuală vor confirma datele de poziţie, evoluţie şi clasificare şi vor furniza date suplimentare privind identitatea platformei monitorizate: numele, tipul, apartenenţa (pavilion, Callsign, IMO Number etc.), destinaţia, timpul estimat de ajungere la destinaţie/ETA şi caracteristici fizice (dimensiuni, pescaj, culoare, siluetă etc.);

- sistemele de cercetare a comunicaţiilor şi a noncomunicaţiilor vor confirma datele obţinute de la radar şi vor furniza date suplimentare privind identitatea platformei monitorizate, comunicaţiile acesteia şi estimarea mijloacelor


_____________________________________________________________________________ 35

radioelectronice aflate la bordul platformei. Obţinerea informaţiilor de identificare, specifice măsurilor de suport electronic/ESM se bazează pe parametrii distincţi ai semnalelor radar, provenite de la diferite tipuri de nave/aeronave. Aceşti parametri definesc „semnătura radar” a unei ţinte (frecvenţa, amplitudinea şi direcţia semnalului, perioada de repetiţie etc.), care, înregistrate în baze de date la un moment dat, vor fi utilizate ulterior (prin corelarea cu alte surse şi senzori) pentru stabilirea identităţii ţintei.

Rolul factorului uman creşte în această etapă, fuziunea datelor având la bază analiza primară şi interpretarea datelor obţinute din toate sursele.

În ultima etapă de urmărire continuă monitorizarea platformei, utilizând senzorii din etapele anterioare şi completând/corelând datele şi informaţiile de la alte surse militare/nonmilitare: Garda de Coastă, ANR, surse publice, companii civile de transport etc. Vor putea fi obţinute date suplimentare privind echipajul (compunerea, numele, naţionalitatea, funcţia şi elementele de identificare a membrilor), încărcătura, portul de provenienţă, portul de destinaţie, itinerarul platformei, proprietarul etc. Rolul factorului uman în această etapă este esenţial, cooperarea cu alte elemente implicate în sistemul de securitate maritimă constituind factorul cheie al acestei etape.

Datele culese, pe parcursul celor patru etape, vor fi integrate şi afişate gradual, pe măsura obţinerii şi validării acestora şi vor fuziona în sistem, în funcţie de tipurile şi categoriile de senzori şi surse. Sursele/senzorii pot fi parte integrantă a sistemului militar de supraveghere maritimă sau pot face parte din alte sisteme, specifice anumitor entităţi militare sau civile cu care există protocoale de cooperare.

RMP se afişează într-un format accesibil şi va fi diseminată factorilor de decizie, în timp real sau aproape real, crescând foarte mult capacitatea de răspuns a acestora. Aspectul este foarte important în mod special pentru operaţiile de supraveghere maritimă care sprijină operaţiile militare în desfăşurare, unde situaţia poate evolua rapid, iar informaţiile perisabile îşi pot pierde utilitatea în câteva minute sau chiar secunde.

Diseminarea se poate face sub diferite forme: legături de date în timp real sau aproape real, direct de la platforma de culegere la solicitanţi, transmisii radiodifuzate de la platforma de culegere la structuri multiple şi proceduri de raportare standard.

5. Concluzii Fuziunea datelor şi informaţiilor din mai multe surse şi de la mai mulţi senzori

prezintă următoarele avantaje: - creşte calitatea şi cantitatea datelor şi informaţiilor disponibile; - creşte precizia determinărilor despre o ameninţare; - reduce timpul de răspuns al factorilor de decizie; - creşte gradul de valorificare a datelor şi informaţiilor vehiculate. Abordarea multisursă a supravegherii maritime presupune avantaje

considerabile în comparaţie cu supravegherea maritimă dintr-o singură sursă/senzor,


36 _____________________________________________________________________________

şi anume: - creşterea performanţelor supravegherii – un senzor poate să funcţioneze în

parametri, altul poate să fie în această imposibilitate din cauza atacului electronic sau a incapacităţii de supraveghere a unei ţinte la un moment dat;

- creşterea ariei de supravegheat – un senzor poate observa o zonă, în timp ce alt senzor nu poate;

- creşterea credibilităţii (aprecierea informaţiilor se face pe baza unor măsurători relative ale incertitudinii), când datele sunt rezultatul unor măsurători multiple şi independente aplicate aceluiaşi eveniment sau ţintă;

- reducerea ambiguităţii în aprecierea informaţiilor este realizată când informaţiile de la mai mulţi senzori reduc caracteristicile ipotezelor despre o ţintă sau eveniment;

- creşterea performanţelor detecţiei rezultate în urma integrării eficiente a măsurătorilor multiple şi separate pentru acelaşi eveniment sau ţintă;

- îmbunătăţirea capacităţii de rezoluţie, când mai mulţi senzori formează o caracteristică de directivitate ce va determina o mai mare rezoluţie decât un singur senzor;

- creşterea fiabilităţii sistemului; - împărţirea suprafeţei de supravegheat pe arii mai mici destinate fiecărui

senzor poate reduce vulnerabilităţile (privind contramăsurile electronice, atacul electronic, influenţele atmosferice, zgomotul etc.) specifice zonei supravegheate.

Aceste avantaje corespund noţiunilor de redundanţă, complementaritate, promptitudine şi cost al informaţiilor furnizate de către sistem.

Dezavantajele sistemului de supraveghere maritimă multisursă sunt cele legate de costul sistemului, în special cauzate de măsurile privind protecţia la atacul electronic, de realizarea şi mentenanţa bazelor de date specifice şi de necesitatea existenţei unor canale de comunicaţii fiabile şi disponibile.

O problemă fundamentală pentru dezvoltarea sistemelor de fuziune a datelor o constituie combinarea sau procesarea datelor în fluxul de prelucrare de la doi sau mai mulţi senzori. Varianta aleasă va influenţa calitatea rezultatelor fuziunii, natura algoritmilor sau tehnicilor folosite, complexitatea proceselor logice şi banda de comunicaţii necesară între senzori şi postul de fuziune.

Informaţiile furnizate de sistem sunt afişate la diferite centre de comandă şi sunt utilizate în sistemul C4I2 pentru determinarea/evaluarea ameninţărilor.

Eficienţa supravegherii maritime multisursă depinde, în mare măsură, de gradul de interconectare al senzorilor platformelor navale şi aeriene cu sistemele de supraveghere maritimă din structurile Forţelor Navale, de modul de cooperare a Forţelor Navale cu celelalte autorităţi militare/civile cu atribuţii în domeniul supravegherii maritime, la nivel naţional şi internaţional, de soluţia de diseminare a datelor şi informaţiilor la beneficiari.

Se poate aprecia că supravegherea maritimă multisursă este cea mai bună soluţie în abordarea măsurilor de cercetare a unei zone/arii de interes la mare, mai ales când contribuţia senzorilor multipli la realizarea RMP are la bază şi infrastructura conceptului de „război bazat pe reţea”.


_____________________________________________________________________________ 37

Abrevieri AIS Automatic Identification System Sistem de identificare automată

C4I2 Sistem de comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii, interoperabilitate.

ESM Electronic Support Measures Măsuri de suport electronic EW Electronic Warfare Război Electronic FN Forţele Navale IFF Identification Friend/Foe Identificare amic/inamic IR Infra Red Infraroşu RMP Recognized Maritime Picture Imagine maritimă recunoscută

VTS Vessel Traffic Service Serviciul de monitorizare a traficului naval

ZEE Zona economică exclusivă Termeni şi definiţii Culegerea de informaţii – Exploatarea surselor şi agenţiilor de informaţii şi

furnizarea datelor şi informaţiilor obţinute compartimentelor de procesare specializate, pentru a fi analizate, interpretate şi integrate.

Capacitatea de separare – Capabilitatea pe care o are aparatura de a afişa separat două ţinte care sunt foarte apropiate.

Datele – Informaţii neprelucrate de orice natură, cu caracter neechivoc, utilizate pentru elaborarea informaţiilor prelucrate.

Diseminarea informaţiilor – Transmiterea oportună a informaţiilor, într-o formă accesibilă şi prin mijloace adecvate, către beneficiari, în părţile ce-i privesc.

Informa ţia (informaţia prelucrată) – Produsul rezultat din procesarea analitică a datelor (informaţiilor neprelucrate).

Recunoaşterea 1. Misiune ce vizează obţinerea, prin observaţii sau alte metode de detecţie

efectuate în limitele zonei de interes, informaţii despre activităţile şi resursele unui inamic sau potenţial inamic sau pentru a asigura date privind caracteristicile meteorologice, hidrografice sau geografice ale unei zone speciale.

2. Procesul prin care se stabileşte apartenenţa de stat sau alianţă a ţintelor (amic, inamic, necunoscut) descoperite prin sisteme de senzori radar sau observare vizuală. Recunoaşterea se execută cu sistemele IFF (pentru nave, aeronave militare), AIS (în special pentru ambarcaţiunile civile), coduri de pavilioane etc.

Securitatea maritimă – Activitate internaţională şi inter-agenţii, civil ă şi militară, care are scopul de a reduce la minim riscurile şi de a contracara ameninţările reprezentate de activităţile ilegale sau periculoase din domeniul maritim, de a impune legea, de a proteja cetăţenii şi a apăra interesele naţionale şi internaţionale. Securitatea maritimă se va concentra, deci, pe măsurile specifice de contracarare a folosirii ilegale a domeniului maritim.

Zona de acoperire – Spaţiul maritim şi fluvial în care Forţele Navale Române exercită controlul, aplicând conceptul de control al mării, fiind capabile să execute


38 _____________________________________________________________________________

acţiuni sistematice de cercetare, supraveghere, control şi/sau intervenţie cu nave sau aeronave, protecţia căilor de comunicaţii/navelor de transport, de pescuit, a platformelor de foraj marin proprii, să asigure condiţiile de securitate pentru exploatarea şi valorificarea resurselor marine din zona economică exclusivă.

Zona de interes – Spaţiul care are legătură cu obiectivele operaţiilor planificate sau în curs de desfăşurare, inclusiv zonele de influenţă, zonele de operaţii şi/sau de responsabilitate şi zonele adiacente acestora.

Bibliografia selectivă 1. I.P.S.-3, Doctrina pentru informaţii, contrainformaţii şi securitate a

Armatei. Bucureşti: 2005. 2. I.A.-2/3, Doctrina întrunită pentru cercetare şi supraveghere. Bucureşti:

2011. 3. AAP-6, NATO Glossary of terms and definitions. Ediţia 2010. 4. F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale. Bucureşti: 2010. 5. Principiile sistemelor de supraveghere maritimă integrată. Centrul pentru

Studii de Apărare, Fundaţia Universitatea Tehnică. Istanbul, Turcia: 1998.

_____________________________________________________________________________ 39

GLOBALIZAREA – INFLUEN ŢE ASUPRA FORŢELOR NAVALE ŞI A INDUSTRIEI NA ŢIONALE DE APĂRARE

Locotenent-colonel ing. Valentin MUNTEANU, Comandantul Batalionului de Sprijin al Forţelor Navale

1. Introducere Apărarea ţării este o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi. Sistemul naţional

de apărare este în permanentă schimbare şi adaptare la provocările şi modificările geopolitice care apar permanent.

Globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă, atingând diverse domenii ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la un loc. Situaţia cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea tehnologică şi economică, un număr important al activităţilor umane se situează pe o scală atât de mare, încât au depăşit graniţele naţionale, în limitele cărora statele suverane îşi exercită dreptul la guvernare. Efectele globalizării le distingem în fiecare din mediile economice, politice şi culturale.

În această lucrare mi-am propus să abordez efectele produse de Globalizare asupra Forţelor Navale şi a industriei naţionale de apărare, în perspectiva necesităţii modernizării navelor din Forţele Navale Române.

2. Politica naţională privind sistemul naţional de apărare Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea

suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.

Întreaga Strategie Naţională de Apărare/SNAp are în centrul atenţiei instrumentele de lucru prin intermediul cărora, plecând de la nevoia apărării ţării, a intereselor, valorilor şi obiectivelor naţionale de securitate se gestionează riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile. „Carta Albă a apărării” oferă premisele pentru atingerea obiectivelor cuprinse în cadrul Strategiei Naţionale de Apărare. Corelarea obiectivelor cu resursele disponibile este o obligativitate, iar „Carta Albă a apărării” asigură orientările necesare organismului militar pentru continuarea procesului de modernizare şi adaptare la cerinţele noului mediu strategic.


40 _____________________________________________________________________________

În opinia mea, nivelul de ambiţie susţinut prin acest document esenţial al sistemului naţional de apărare este în concordanţă cu responsabilităţile ce decurg atât din SNAp, cât şi din angajamentele asumate faţă de partenerii NATO.

Din păcate, sintagma „deşi nu sunt amplasate în imediata vecinătate geografică”, folosită în anul 2013, an al publicării Cartei Albe a apărării, a fost infirmată de evenimentele declanşate în Ucraina şi Peninsula Crimeea. Consider că multiplicarea riscurilor şi a vulnerabilităţilor, coroborate cu diversitatea acestora, precum şi continuarea efectelor şi altor fenomene economice (criza economică mondială şi globalizarea) impune mijloacelor de răspuns necesitatea dezvoltării eficiente a capabilităţilor de apărare, inclusiv a celor navale.

3. Globalizarea – provocări, riscuri, influen ţe Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată şi, probabil,

nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc. Un aspect cheie al globalizării este schimbarea de tehnologie şi inovaţie, în special în sectoarele transporturilor şi telecomunicaţiilor, despre care se crede că a ajutat la crearea statului global primordial.

Globalizarea este astăzi un factor principal de influenţă al mediului de securitate contemporan, cu efectele sale complexe în zona economico-financiară şi eliminarea frontierelor dintre dimensiunile interne şi cele externe ale securităţii. În România, aceasta a generat noi riscuri la adresa securităţii naţionale: tendinţe negative în plan demografic şi migraţia masivă; instabilitatea socială; accentuarea diferenţelor sociale; fragilul spirit civic şi solidaritatea civică; infrastructura slab dezvoltată; insuficienta alocare a resurselor pentru managementul situaţiilor de criză.

4. Impactul globalizării asupra industriei naţionale de apărare Conceptul de „industrie de apărare” este destul de larg, literatura de specialitate

oferind multiple definiţii. Astfel, în sens larg, se consideră1 că industria de apărare este formată din sectoarele industriale care produc bunuri cu destinaţie militară (ex.: muniţie de artilerie, rachete, submarine), dar şi din sectoarele producătoare de bunuri cu destinaţie civilă, dar care sunt utilizate de către forţele armate (ex.: componente electronice). Industria de apărare este definită2 şi ca înglobând „sectoarele economice care pot fi solicitate pentru a produce bunuri, servicii şi tehnologie având drept consumator final forţele armate”.

1 Daniel Todd. Defense Industries: A Global Perspective. Routledge, London,1988. 2 David Haglund. Defence Industrial Base and the West. Routledge, 1989.

____________________________________________________________ Logistică

_____________________________________________________________________________ 41

Aderarea României la NATO a influenţat sectorul industriei de apărare atât în mod negativ (prin restrângerea accesului la anumite pieţe externe, pierderea unei părţi a pieţei interne datorită imposibilităţii furnizării de tehnică militară compatibilă NATO etc.), cât şi pozitiv (prin oferirea unor potenţiale oportunităţi de colaborare cu producători din alte ţări NATO, accesul mai uşor la know-how şi la tehnologie etc.).

Pieţele produselor militare au o serie de caracteristici specifice, un factor determinant constituindu-l influenţa puternică pe care factorii politici şi interesele de ordin militar o exercită asupra acestui sector.

În cazul României, după anul 1989, intervenţia statului în favoarea industriei de apărare s-a concretizat în special prin acordarea de subvenţii (ce s-au ridicat şi la 1.000 miliarde lei anual3), acordarea de facilităţi fiscale, scutiri de taxe vamale etc., scutiri de datorii etc. în condiţiile unui proces foarte lent de restructurare şi modernizare a sectorului. În ceea ce priveşte achiziţionarea preferenţială de produse ale industriei româneşti de armament, ponderea acestora în totalul achiziţiilor a scăzut constant datorită procesului de restructurare a sectorului de apărare şi diminuarea cererii, dar şi a ofertei interne de asemenea produse, a calităţii reduse a acestora şi a neîndeplinirii de către aceste produse a standardelor NATO. Astfel, dacă în anii ’80, industria de apărare românească asigura în proporţie de peste 85% necesităţile de înzestrare ale armatei, procentul s-a redus foarte mult, până la un nivel de 5%, restul necesarului fiind acoperit prin importuri.4 Dacă înainte de anul 1989 producţia industriei de apărare reuşea să depăşească în anumiţi ani pragul de 1 miliard dolari, cifra de afaceri totală s-a redus continuu, la sfârşitul anului 2005 comenzile pentru industria de apărare fiind de doar 42 milioane dolari 5.

Având în vedere cerinţele în materie de compatibilitate a tehnicii şi echipamentelor militare decurgând din aderarea României la NATO, starea actuală a sectorului industriei de apărare constituie o problemă, procesul de reformă în domeniu nefiind încă finalizat. Sectorul industriei de apărare (cu unele excepţii) este ineficient, depinzând încă de resurse bugetare (prin subvenţii, plăţi compensatorii, anulări de datorii etc.). Chiar dacă aceste resurse nu mai provin de la bugetul apărării (întreprinderile din industria de apărare fiind trecute în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului şi apoi sub autoritatea Agenţiei pentru Valorificarea Activelor Statului), ele reprezintă totuşi o povară pentru bugetul de stat. De asemenea, ţinând cont de cheltuielile mari pe care România le va avea de făcut în viitor pentru achiziţiile de tehnică şi echipamente militare pentru a îndeplini standardele NATO, ar fi de dorit ca măcar o parte din aceste cheltuieli să se reîntoarcă în economia naţională, prin comenzi adresate unor producători autohtoni.

Procesul de redresare a industriei de apărare din România a fost îngreunat şi de dificultăţile cu care se confruntă industria românească în general, la care s-au adăugat şi factori specifici industriei de apărare: dimensiunea redusă a pieţelor pentru multe

3 Cerinţe şi necesităţi pentru conversia CN Romarm SA. Direcţii şi modalităţi de acţiune. Pactul de Stabilitate,

Seminarul Regional de Lucru III, Bucureşti: 4 iunie, 2002. 4 Arms production, exports and decision-making in Central and Eastern Europe – România, iulie 2002, Research

Report, Safeworld Organization UK 5 Agenţia Naţională de Control al Exporturilor/ANCEX, http://www.ancesiac.ro


42 _____________________________________________________________________________

dintre produsele tradiţionale ale industriei de apărare; caracteristicile majorităţii întreprinderilor din industria de apărare sau chiar a unor furnizori civili; lipsa acută de resurse de capital; dificultăţile legate de politica de privatizare. Deşi statul a intervenit permanent şi în diverse forme pentru susţinerea industriei de apărare, inclusiv prin alocarea de fonduri pentru garantarea salariilor unei părţi din personalul industriei de apărare, un număr relativ redus de întreprinderi se află într-o situaţie mai bună (printre care IAR Ghimbav, Aerostar Bacău, Romaero), restul funcţionând la limita supravieţuirii.

Încercând să vedem viitorul industriei de apărare, în general, se pot identifica patru principale direcţii de acţiune:

- renunţarea la sectorul industriei de apărare şi achiziţionarea din import a echipamentelor şi tehnicii de luptă necesare forţelor armate;

- diversificarea, care presupune înfiinţarea unor noi linii de producţie sau conversia unora dintre facilităţile de producţie existente pentru a realiza alte tipuri de produse, inclusiv prin reorientarea spre piaţa civilă;

- concentrarea, care presupune eliminarea capacităţilor de producţie în exces pe o piaţă în scădere, eliminarea firmelor neproductive şi gruparea într-o singură firmă a întreprinderilor cu profil asemănător;

- identificarea de „nişe” de piaţă, situaţie care impune specializarea îngustă pe anumite produse, pentru care firma deţine un avantaj comparativ şi cu care poate deveni competitivă pe piaţa internă sau pe pieţele internaţionale.

Cu excepţia primei opţiuni, toate celelalte pot constitui soluţii pentru eficientizarea sectorului românesc de apărare, de preferat fiind însă o combinaţie între aceste metode.

Aderarea României la NATO a produs mai multe efecte asupra industriei de apărare din România, efecte atât pe termen scurt cât şi termen mediu şi lung.

Pe termen scurt, efectele aderării României la NATO asupra industriei de apărare din România sunt cu preponderenţă negative, în primul rând datorită nefinalizării procesului de restructurare şi a situaţiei economice precare a unora dintre întreprinderile din sectorul de apărare. Unul dintre efectele directe ale aderării la NATO îl reprezintă necesitatea modernizării şi adaptării capabilităţilor militare la standardele alianţei. Imposibilitatea asigurării produselor militare necesare acestei modernizări din surse interne (cu mici excepţii, privind mai ales armamentul uşor şi muniţiile), cât şi marea disponibilitate a firmelor occidentale de a-şi oferi produsele pe pieţele central şi est europene, atrage o concurenţă sporită din partea firmelor străine, în special pentru produse costisitoare cum ar fi: nave, avioane de luptă, echipamente radar etc. Aceste firme de mari dimensiuni, cu putere financiară mare, susţinute de guvernele respective, pot oferi aparent contracte foarte favorabile, la preţuri uneori mai mici decât preţul pieţei, ce pot fi însoţite şi de alte compensaţii.

Un alt efect pe termen scurt al aderării la NATO pentru industria de apărare autohtonă îl reprezintă reducerea comenzilor din partea Ministerul Apărării Naţionale către întreprinderile din industria de apărare românească. Această scădere a comenzilor din partea statului se manifestă având în vedere că în condiţiile actuale, procurarea de pe piaţa internă a tehnicii de luptă, echipamentelor şi muniţiei necesare

____________________________________________________________ Logistică

_____________________________________________________________________________ 43

conform standardelor NATO este posibilă doar pentru o gamă limitată de produse. Cauzele sunt calitatea slabă a produselor româneşti, dar şi imposibilitatea producerii în ţară a anumitor echipamente şi sisteme de armament la standardele cerute de NATO, în special a celor ce presupun tehnologii avansate, sau costurilor foarte mari de dezvoltare şi producţie.

Diminuarea comenzilor statului pentru industria de apărare autohtonă, ca urmare a necesităţii înzestrării cu echipamente şi tehnică de luptă la standarde NATO a avut – şi va avea şi pe viitor, până în momentul finalizării restructurării sectorului industriei de apărare – şi efectul indirect al accelerării reducerii numărului de angajaţi din industria de apărare. Poate că şi din motive sociale, procesul de restructurare a avansat mai lent decât era prevăzut, continuând sprijinirea din surse bugetare a întreprinderilor neviabile, în timp ce măsurile vizând reconversia profesională sau dezvoltarea altor locuri de muncă în aceste regiuni au fost limitate (una din cauze fiind şi lipsa de resurse), rezumându-se doar la plăţi compensatorii.

Implica ţiile pe termen mediu şi lung ale aderării României la NATO asupra industriei de apărare naţionale vor avea o dublă natură, atât negativă cât şi pozitivă.

NATO nu are cerinţe directe privind industriile de apărare ale statelor membre, însă în mod indirect aderarea la NATO influenţează industriile de apărare ale noilor membri, prin deciziile privind achiziţiile ce vor trebui luate, caracteristicile pe care produsele acestei industrii trebuie să le aibă pentru a putea fi achiziţionate în cadrul alianţei (standarde NATO), cât şi datorită intrării în competiţie cu mari producători din ţările membre ale alianţei (în special din SUA şi câteva state europene).

În ceea ce priveşte implicaţiile negative, trebuie ţinut cont de faptul că extinderea NATO a fost privită de către producătorii occidentali ca o mult aşteptată oportunitate de a câştiga noi pieţe de desfacere, în condiţiile necesităţii achiziţionării de către noii membri de echipamente la standarde NATO şi a problemelor grave cu care se confruntau producătorii interni. În acest sens, au existat speculaţii conform cărora marii producători de armament ar fi făcut lobby pe lângă propriile guverne pentru extinderea NATO6, iar producătorii americani, în special, au beneficiat de sprijin puternic din partea propriului guvern (lobby, credite pentru achiziţionarea de armament, finanţare nerambursabilă, donaţii etc.).

Având în vedere experienţa altor state membre NATO se pot identifica, pe termen mediu şi lung, patru mari opţiuni pentru înzestrarea armatei cu echipamente şi tehnică necesară îndeplinirii standardelor alianţei:

- achiziţionarea din surse interne; - cooperare internaţională; - producţia sub licenţă; - importul armamentului şi tehnicii militare necesare, cu sau fără aranjamente

de tip offset. Fiecare dintre aceste opţiuni pot aduce o serie de avantaje de natură economică,

militară şi strategică. Având în vedere complexitatea factorilor de influenţă, este greu

6 HARTUNG, William D. The Hidden Costs of NATO Expansion – Welfare for weapons dealers. Arms Trade

Resource Center Reports, World Policy Institute, 1998.


44 _____________________________________________________________________________

de determinat dacă impactul aderării la NATO asupra industriei de apărare a fost preponderent negativ sau pozitiv.

Din punct de vedere strict economic, menţinerea unei industrii de apărare proprii este mult prea costisitoare comparativ cu potenţialele profituri pe care le-ar putea genera, în condiţiile concurenţei acerbe de pe pieţele internaţionale, având în vedere caracteristicile acestui sector şi a problemelor specifice cu care încă se confruntă industria de apărare românească. Totuşi, decizia de menţinere şi susţinere a industriei de apărare nu poate fi luată doar pe baza considerentelor financiare, trebuind avute în vedere şi considerentele privind securitatea naţională şi costul de oportunitate pe care renunţarea la aceasta l-ar implica. În acest context, se impune găsirea unor soluţii de redresare şi dezvoltare a firmelor cu potenţial din industria românească de apărare, pentru exploatarea la maximum a oportunităţilor şi minimizarea costurilor generate de aderarea la NATO.

5. Modalităţi noi de asigurare a capabilităţilor pentru For ţele Navale Române Aderarea României la NATO pot să o apreciez ca o necesitate geostrategică,

dar în acelaşi timp şi ca o mare responsabilitate. Participarea efectivelor militare româneşti la acţiuni în teatrele de operaţii este o obligaţie asumată şi în acelaşi timp o oportunitate de a dovedi existenţa unei armate profesioniste a României, având un personal foarte bine pregătit să desfăşoare acţiuni de luptă în orice condiţii şi zone geografice alături de militarii NATO, dar şi cu o capacitate ridicată de acomodare. Din păcate, globalizarea a produs pe lângă atâtea efecte benefice şi unele efecte negative care au influenţat industria naţională de apărare.

În această lume globală sunt legitime întrebările, „de unde?” şi „cum dotăm?” forţele luptătoare cu echipamente compatibile NATO. Nu trebuie uitate însă nici aspectele legate de logistică, de asigurarea acestui suport logistic pentru forţele desfăşurate în teatrele de operaţii în general şi pentru navele militare care participă la misiuni internaţionale în special. „Cum?” facem asigurarea logistică a navelor participante în teatrele de operaţii.

Navele militare româneşti au fost construite în anii ’80 (marea majoritate a navelor de la mare) şi în anii ’80-’90 (marea majoritate a navelor de la fluviu), deci au o durată de viaţă apreciabilă. Aderarea la NATO, noile misiuni pe care trebuie să le îndeplinească Forţele Navale Române, noile provocări la care trebuie să răspundă, precum şi noul context de securitate generat mai ales de crizele anului 2014 impun ca o necesitate stringentă modernizarea navelor militare româneşti, pentru a putea fi compatibile cu cele ale statelor membre NATO. Pe lângă această modernizare consider că este necesară şi realizarea programelor strategice de înzestrare a Forţelor Navale Române cu nave noi. Poate paradoxal pentru epoca globalizării în care ne aflăm, dar în prezent, şantierele navale româneşti au capacitatea de a construi nave militare. Nu trebuie să uităm însă că în cvasitotalitatea lor, navele militare româneşti au fost construite în şantierele navale autohtone. Astăzi, în şantierul naval din Galaţi se construiesc nave pentru marina olandeză şi nu numai – nave din clasa corvetelor,

____________________________________________________________ Logistică

_____________________________________________________________________________ 45

nave de patrulare, nave de comandament şi nave logistice. Există posibilităţi similare şi în celelalte şantiere româneşti (Constanţa, Mangalia, Tulcea etc.) pentru a dezvolta capabilităţi de înzestrare a Forţelor Navale, decizia de modernizare fiind însă una strategică, economică şi poate în special, politică. Dezvoltarea programelor strategice de înzestrare cu nave noi şi derularea acestor programe în şantierele navale din ţară ar aduce un suflu nou în industria constructoare de nave, în industria de apărare, dar şi în economia naţională, având în vedere implicaţiile pe orizontală ale acestei decizii. Contractele de tip offset ar putea reprezenta o soluţie economică de luat în calcul.

„Cum?” facem asigurarea logistică a navelor participante în teatrele de operaţii. Aderarea la NATO şi necesitatea de a fi un furnizor de securitate şi nu doar un consumator de securitate a impus participarea navelor militare la operaţii sub mandat NATO, UN sau EU; un exemplu îl constituie participarea fregatelor T-22 la operaţii navale în Marea Mediterană, Golful Aden şi Oceanul Indian – ACTIVE ENDEAVOUR, UNIFIED PROTECTOR; EU NAVFOR ATALANTA. Aceste misiuni au presupus şi asigurarea logistică a navelor în teatrele de operaţii. Cum s-a făcut? În timpul operaţiilor sub mandat NATO, UN şi parţial EU (misiune care s-a desfăşurat la o distanţă de aproximativ 5.000 Mm faţă de portul de bază) asigurarea cu resursele necesare a fost realizată prin NAMSA/Agenţia NATO de Mentenanţă şi Aprovizionare; pe parcursul participării la operaţia EU NAVFOR ATALANTA, asigurarea logistică s-a făcut prin NAMSA (acolo unde zona a permis identificarea unor parteneri) sau prin firme locale.

Creată în anul 1958, NAMSA este principala agenţie logistică a NATO, care furnizează statelor membre, comandamentelor şi agenţiilor NATO şi, în unele condiţii şi statelor partenere, o gamă largă de servicii logistice de tipul aprovizionării cu arme şi echipamente, mentenanţei, gestiunii contractelor. Anul trecut, NAMSA s-a unit cu CEPMA/Agenţia Central Europeană a Conductelor şi NAMA/Agenţia NATO de Gestionare a Transportului Aerian şi a rezultat NSPA/Agenţia NATO pentru Sprijin.

6. Concluzii Cu siguranţă fenomenul globalizării a adus modificări în multe domenii de

activitate. Aderarea la NATO a fost un deziderat atins, dar pe lângă drepturile şi garanţiile de securitate oferite, este necesară sustenabilitatea financiară a SNAp conform responsabilităţilor asumate.

Consider că este necesară analizarea posibilităţii creşterii numărului de capabilităţi necesare SNAp prin uzitarea mai frecventă a contractelor de tip offset, dar în acelaşi timp cu o viziune de revigorare şi dezvoltare a propriei industrii de apărare.

Noile evoluţii ale mediului de securitate internaţional au impus adoptarea unor măsuri în domeniul apărării (programele „Smart Defence”, „Connected Forces Initiative“, „Pooling and Sharing”), care vor fi dezvoltate şi vor avea ca rezultat creşterea securităţii statelor membre şi limitarea efectelor subfinanţărilor sectoarelor de apărare.


46 _____________________________________________________________________________

Aderarea la NATO, noile misiuni pe care trebuie să le îndeplinească Forţele Navale Române, noile provocări la care trebuie să răspundă, precum şi noul context de securitate generat mai ales de crizele anului 2014 impun ca o necesitate stringentă, modernizarea navelor militare româneşti pentru a putea fi compatibile cu cele ale statelor membre NATO. Pe lângă această modernizare consider că este necesară şi realizarea programelor strategice de înzestrare a Forţelor Navale Române cu nave noi, iar contractele de tip offset ar putea reprezenta o soluţie economică de luat în calcul.

În încheiere îl parafrazez pe Marele Sun Tzu: „Nimic nu este mai greu decât arta manevrei. Dificultatea în această privinţă este să faci dintr-o cale întortocheată drumul cel mai direct şi să schimbi neşansa în avantaj.” Chiar dacă el s-a referit iniţial la pura manevră militară, eu cred că în viitor se va putea găsi modalitatea de a părăsi „calea întortocheată” de revigorare a propriei industrii de apărare şi vom avea posibilitatea, aşa cum a făcut permanent poporul român de-a lungul veacurilor, „să schimbăm neşansa în avantaj.”

Bibliografie 1. Strategia Naţională de Apărare a României. Bucureşti: 2010. 2. Carta Albă a Apărării . Bucureşti: 2010. 3. Legea Nr. 45 din 1 iulie 1994, Legea apărării naţionale a României. 4. The Global Century, Globalization and National Securit . Edited by Richard

L. Kuger and Ellen L.Frost, Institute for National Strategic Studies, National Defense University:USA, 2001.

5. TODD, Daniel. Defense Industries: A Global Perspective. Routledge, London: 1988.

6. HAGLUND, David. Defence Industrial Base and the West. Routledge: 1989.

7. Arms production, exports and decision-making in Central and Eastern Europe – România: iulie 2002. Research Report, Safeworld Organization UK.

8. HARTUNG, William D. The Hidden Costs of NATO Expansion – Welfare for weapons dealers. World Policy Institute, 1998.

9. Agenţia Naţională de Control al Exporturilor/ANCEX, http://www. ancesiac.ro

10. UDIS, Bernard; MASKUS, Keith. 11. Offsets as Industrial Policy: Lessons from Aerospace. În: Defence

Economic. Vol. 2, 1991. 12. TZU, Sun. Art of War. 13. MARIN, Dalia; CAVES Richard. Countertrade transactions. Theory and

evidence, Harvard Institute of Economic Research. Disc. Paper 1599, The Economic Journal, 1992.

14. NATO Handbook, p. 308. 15. NATO Logistics Handbook. 16. NAMSA Quality Assurance Regulation, No. 254-01.

____________________________________________________________ Logistică

_____________________________________________________________________________ 47

17. European Defence Agency. The Code of Conduct on Offsets. Brussels: 24 October, 2008.

18. Counter-trade is an indirect offset. As a general introduction to the topic see J. Brauer – J. P. Dunne Arms Trade Offsets and Development, 2005 (Martin, 1996, Udis and Maskus, 1991).

19. „Do offsets mitigate or magnify the military burden?” Lloyd J. Dumas ,in J. Brauer – J.P. Dunne, Arms Trade and Economic Development. Theory, Policy, and Cases in Arms Trade Offset London-New York, 2004.

48 _____________________________________________________________________________

IMPORTAN ŢA ACTIVIT ĂŢII DIDACTICE PRIVIND AUTOINSTRUIREA

Comandor Gheorghe ALBULESCU, Statul Major al For ţelor Navale

1. Introducere

Didactica care, prin înţelesul său etimologic (gr. didaskein – a învăţa pe alţii; didaktike – arta învăţării; didasko – învăţare, învăţământ; didactikos – instrucţie, instruire; lat. didactica – ştiinţa învăţării/predarea învăţării) a fost definită drept teoria generală a procesului de învăţământ, joacă un rol important în proiectarea personalităţii individului şi în delimitarea lui ca fiinţă umană.

Acest termen a fost introdus în teoria şi practica şcolii de celebrul pedagog ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), prin lucrarea sa „Didactica Magna”. El considera, în această lucrare, că „a învăţa pe altul înseamnă a şti ceva ...”. Şi tot el amintea că „arta aceasta de a învăţa pe altul şi de a învăţa singur ... a fost în mare măsură necunoscută veacurilor trecute. De aceea, ... numai cei care erau înzestraţi cu o minte supraomenească puteau să ajungă la o erudiţie temeinică.” Astfel că, întreaga operă a acestui mare pedagog, constituită într-o doctrină pedagogică în care a enunţat metodele şi formele de organizare a muncii instructiv-educative, a dus şi la dezvoltarea personală şi intelectuală a oamenilor cu un coeficient de inteligenţă mai scăzut.

Această doctrină a pus bazele întregii activităţi de învăţare, indiferent de domeniile de pregătire în care este aplicată, oferindu-i cadrului didactic atât orientarea necesară, cât şi instrumentele de lucru.

Dar, înainte de a fi pus în poziţia celui care „învaţă pe altul” şi a pune în aplicare teoria renumitului pedagog, putem admite că primul care trebuie să treacă printr-un proces de instruire este însuşi cadrul didactic. Şi cum va rezolva el această problemă!? Bineînţeles, prin studiu intens, acţiune ce reprezintă principala resursă informaţională a lui.

Plecând de la lucrarea lui Comenius, care a revoluţionat învăţământul, am considerat necesar să emit o părere asupra ajutorului pe care îl oferă activitatea didactică în autoinstruirea persoanelor care vor să evolueze într-un anumit domeniu. Şi aici mă refer, strict, la domeniul militar.

____________________________________________________________ Instruire

_____________________________________________________________________________ 49

2. Rolul activităţii didactice în Forţele Navale Instruirea personalului didactic este o activitate care, printre altele, are şi rolul

de a situa această categorie cu un pas înaintea celor pe care trebuie să îi instruiască. Practic, personalul didactic trebuie să fie puternic angajat în propria sa instruire.

Instruirea presupune îmbinarea activităţilor specifice domeniului respectiv, având la bază elementele definitorii acestui proces: teoria şi practica.

Luându-le separat, fiecare dintre cele două elemente îşi pune amprenta asupra pregătirii unui individ, astfel:

- teoria realizează cunoaşterea ştiinţifică care mijloceşte reflectarea calităţii; - practica manifestă exercitarea unei profesiuni şi punerea în aplicare a unui

întreg ansamblu de idei, de ipoteze, de legi şi concepte care descriu şi explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.

Împletirea lor îi ajută pe indivizi să se identifice ca insideri, caz în care vor depune un efort mediu/mare din proprie iniţiativă.

Într-adevăr, din punctul meu de vedere, cele două elemente au ca obiective principale cunoaşterea aprofundată a domeniului viitoarei profesii şi formarea abilităţilor de gândire şi acţiune specifice, necesare eficientizării activităţilor desfăşurate. În orice meserie, „lucrul bine făcut” se realizează prin eliminarea diferenţei dintre teorie şi practică.

Totuşi, marea majoritate a oamenilor pune un foarte mare accent pe deprinderile acumulate, treptat, de la predecesorii săi şi abordează foarte puţin componenta teoretică a domeniului în care lucrează, din anumite motive: lipsă de timp, activităţi suplimentare etc.

Personal, cred că teoria, în domeniul militar, are un rol bine definit privind însuşirea deprinderilor şi metodelor de învăţare/perfecţionare, în plan profesional. Şi, în acelaşi timp, cred că cea mai bună metodă de acumulare a cunoştinţelor teoretice şi eliminarea motivelor enumerate mai sus este desfăşurarea, într-o perioadă de timp determinată, a activităţii didactice. În plus, acest ansamblu de acte fizice şi intelectuale poate duce la dezvoltarea aptitudinilor de lider, esenţiale pentru a conduce anumite structuri/microstructuri militare în scopul îndeplinirii misiunilor primite.

În altă ordine de idei, impactul activităţii didactice în Forţele Navale, este considerabil şi adaugă noi valenţe profesiei de militar prin desfăşurarea acţiunilor complexe pe care le derulează un cadru didactic, astfel:

- prezentarea unui material; - organizarea şi conducerea unor activităţi; - acordarea de sprijin persoanelor cu care interacţionează pentru a putea

observa, analiza, compara, aplica, sintetiza, abstractiza şi reflecta; - extragerea esenţialului şi fixarea lui în noţiuni, concepte, judecăţi,

raţionamente; - operaţionalizarea cunoştinţelor, prin conceperea şi rezolvarea de exerciţii şi

probleme, de sarcini şi instruire teoretică şi practică, prin organizarea activităţilor de muncă independentă.


50 _____________________________________________________________________________

Prezentarea unui material, în faţa unui auditoriu, poate oferi o situaţie favorabilă viitorului instructor, în evoluţia lui ca lider, prin dezvoltarea abilităţilor în coordonarea activităţilor, comunicare, dezvoltarea relaţiilor interpersonale şi în formarea politicilor diferenţiate de motivare a subordonaţilor. În acelaşi timp, această activitate ajută la exprimarea trăsăturilor asociate cu eficienţa liderilor, şi anume: inteligenţă, onestitate, încredere în sine, spirit dominator, motivaţie pentru a conduce, stabilitate emoţională, energie şi nevoie de realizare.

Fără a o considera cea mai ilustrativă, o definiţie a organizării şi conducerii activităţilor ar putea fi: „un sistem de repartizare şi fixare a sarcinilor, a funcţiilor de decizie, a drepturilor şi îndatoririlor în scopul atingerii ţelurilor organizaţiei”.

Prin această acţiune, instructorul poate să-şi creeze un „cadru stabil” în care toate acţiunile gravitează în jurul a trei axe complementare:

- a sarcinilor şi activităţilor; - a centrelor de responsabilitate şi autoritate; - a comunicării şi a relaţiilor. Acordarea de sprijin cursanţilor/elevilor, pe durata desfăşurării diferitelor

activităţi, îl poate pune pe instructor în poziţia în care este nevoit să examineze fiecare situaţie creată.

Deci, analiza, în urma observaţiilor f ăcute asupra unui subiect, asigură o pregătire importantă în interpretarea de date şi informaţii şi formarea, pe baza acestora, de argumente, decizii, demersuri concrete.

Privind extragerea esenţialului dintr-o formă exterioară a lucrurilor, oamenilor sau temelor analizate, personalul didactic poate pătrunde în adâncul lor cu ajutorul gândirii şi, astfel, acesta poate emite o idee generală care reflectă just realitatea.

În domeniul militar, această acţiune sprijină personalul astfel încât să-şi formeze o opinie în legătură cu eventualele probleme conflictuale, misiuni de îndeplinit etc. şi să găsească rapid o modalitate de rezolvare a lor.

Cunoştinţele teoretice sunt consolidate prin desfăşurarea diferitelor exerciţii şi organizarea activităţilor de muncă individuală.

Această abordare are la bază faptul că, pe lângă dezvoltarea deprinderilor, rezolvarea problemelor/sarcinilor are ca obiectiv şi evaluarea personalului pe care îl instruieşte cadrul didactic. Aşa se face că un comandant poate să-şi formeze deprinderile necesare pentru a determina în ce măsură forţele din subordine sunt capabile să îndeplinească misiunile pentru care s-au pregătit.

3. Concluzii Tot ce am încercat să prezint în acest material este faptul că, pentru a răspunde

cerinţelor specifice de formare şi dezvoltare profesională, precum şi celor legate de cariera militară însăşi, trebuie luate în calcul mai multe aspecte, dintre care cele mai importante sunt:

- nivelul şi potenţialul intelectual; - potenţialul de a deveni un bun lider militar;

____________________________________________________________ Instruire

_____________________________________________________________________________ 51

- starea de sănătate şi capacitate fizică; - trăsăturile psiho-morale specifice carierei militare. Şi aceste aspecte pot fi atinse, într-o foarte mare măsură, odată cu această

provocare denumită activitatea didactică. În fine, intenţia mea nu a fost să elaborez o lucrare academică asupra temei

enunţate şi nici nu m-am erijat în vreun deţinător al adevărului absolut în acest sens, dar am considerat că este necesar să-mi împărtăşesc preocupările privind rolul activităţii didactice în procesul de instruire. Şi mă refer, în special, la recrutarea de instructori militari asociaţi care sunt dispuşi să facă învăţământ la un nivel mediu, dar care, odată cu implicarea în acest proces, pot să-şi mărească orizontul asupra îndeplinirii funcţiei pe care o deţin.

Sunt sigur că cei care au citit acest articol sunt, în subconştientul lor, de acord cu ideile pe care le-am prezentat şi, în acelaşi timp, îi motivează să desfăşoare şi astfel de activităţi (n.r. – didactice).

52 _____________________________________________________________________________

CONSIDERAŢII PRIVIND CONCEP ŢIA DE INSTRUIRE A STUDENŢILOR DIN ACADEMIA NAVAL Ă „MIRCEA CEL B ĂTRÂN”

ÎN DOMENIUL LEADERSHIPULUI

Comandor dr. Octavian TĂRĂBUŢĂ, Prorector pentru programe şi relaţii interna ţionale

Locotenent Andreea MACOVEI, Ofi ţer 3 birou programe şi relaţii interna ţionale

Academia Navală „Mircea cel Bătrân”

MOTTO : „ If your actions inspire others to dream more, learn more, do more and become more, you are a leader.”

John Quincy Adams

1. Introducere

Noţiunea de leadership datează din secolul al XIX-lea, având o dezvoltare constantă până în zilele noastre. Psihologii americani Kurt Lewin, Ronald Lippitt şi Ralph White au pus bazele conceptului în perioada anilor 1938-1952. Teoriile lor au fost experimentate pe adulţi ce aveau în răspundere diverse grupuri de copii, urmând ca în timp acestea să analizeze comportamente din forţele armate americane. Scopul final al studiului leadershipului a fost acela de a identifica principalele trăsături ale persoanelor care îşi pot exercita influenţa asupra celorlalţi.

De-a lungul timpului, s-a constatat – mai întâi intuitiv, iar mai apoi pe baza analizei ştiinţifice – că leadershipul este o structură psihologică bazată pe câteva elemente distincte. Totuşi, chintesenţa acestor elemente defineşte leadershipul ca fiind, în cele din urmă, capacitatea unei persoane de a influenţa şi îndruma o altă persoană sau grup de oameni în scopul atingerii obiectivelor dorite.

Lucrarea de faţă se doreşte a fi o evidenţiere a nevoii de aplicabilitate a conceptului de leadership în cadrul Forţelor Navale Române şi, prin extrapolare, la nivelul tuturor categoriilor de forţe. Autorii consideră că leadershipul specific relaţiilor între militari este piatra de temelie a unei bune funcţionări a organizaţiilor militare, indiferent de tipul, complexitatea şi poziţia lor pe scara ierarhică de comandă şi control. Leadershipul general, de asemenea, asigură viabilitatea oricărei societăţi care doreşte să se dezvolte în ansamblu, la nivel macro, atât în timp, cât şi în spaţiul economic, social, cultural etc.

____________________________________________________________ Instruire

_____________________________________________________________________________ 53

Parafrazându-l pe Lao Tzî, considerăm că primul pas în călătoria de o mie de mile reprezentată de dezvoltarea leadershipului în Forţele Navale trebuie să fie definirea unei concepţii coerente de educaţie şi formare în acest domeniu. Vom încerca în continuare să prezentăm elementele de bază ale acestei concepţii.

Sistemul militar de marină are nevoie de buni lideri, de persoane competente atât profesional cât şi conceptual în punerea în aplicare a actului de comandă şi control. Dacă noţiunea de comandă reprezintă trasarea precisă a unor sarcini, controlul este instrumentul de monitorizare a modului de realizare a acestora. Liderul militar modern trebuie să deţină acele trăsături necesare optimizării şi creşterii eficienţei în acţiunile întreprinse de către subordonaţi.

2. Noţiunea de leadership: definiţie, modele şi obiective Leadershipul militar reprezintă interacţiunea simultană bazată pe un limbaj de

comunicare comun, având drept scop atingerea unui obiectiv caracterizat prin complexitate, dinamism şi un grad variabil de incertitudine.

Obiectivul principal al leadershipului urmăreşte luarea deciziilor optime pentru îndeplinirea misiunii (cultura organizaţională, maturizarea cognitivă/emoţională, rezonanta lider-subordonat). Totodată, leadershipul asigură anumite caracteristici individuale (responsabilitate, curaj, mândrie, disciplina autoimpusă, motivare, moral ridicat) şi colective (comunicare eficientă, controlul complexităţii, recunoaşterea tiparelor, scăderea presiunii, micşorarea dependentei de lider). Din punct de vedere psihologic, mai multe teorii recunosc faptul că liderul are unele trăsături înnăscute, dar majoritatea caracteristicilor necesare unui lider eficient, predictibil, inspiraţional, se obţin prin studiu şi practică.

Dezvoltarea conceptului de leadership militar îşi are rădăcinile în cultura statelor occidentale, ulterior aceste modele fiind abordate şi de către celelalte state. Principalele modele studiate de către autori sunt enumerate în continuare.

Modelul Marinei SUA . Potrivit acestui model de instruire în domeniul leadershipului, liderul trebuie să

exprime în actul de comandă şi control următoarele trăsături principale: - Leader of Character: trăsături psihice comportamentale precum onoare,

curaj şi angajament; - Leading People: comportament axat pe standarde etice şi morale ridicate, în

măsură să asigure dezvoltarea personală şi profesională a fiecărui marinar; - Working with People: construirea şi menţinerea unui climat propice prin

trasarea unor obiective şi asigurarea unui feedback care să încurajeze performanţa pozitivă;

- Resource Stewardship: asigurarea unei viziuni şi a unui management al resurselor eficiente (timp, resurse umane şi echipament) în măsură să genereze responsabilităţi punctuale;

- Leading Change: înţelegerea principiului de conducere şi comunicare eficientă prin acceptarea statutului de factor de decizie;


54 _____________________________________________________________________________

- Accomplishing the Mission: atingerea obiectivelor prin crearea unor ţinte pe termen scurt, dezvoltare sistematică, prioritizarea cerinţelor şi managementul resurselor.

Modelul Marinei norvegiene. Acest model este unul secvenţial ce presupune un leadership centrat pe

misiune şi este caracterizat de: - leadershipul individual, ca metodă de formare a caracterului personal; - leadershipul echipei, destinat formării relaţiilor între membrii echipei şi

conducerii acesteia; - dezvoltarea agilităţii (adaptabilităţii) echipei în mediu dinamic.

Competenţele dezvoltate sunt cele de comportament, limbaj, emoţionale şi de tipare de gândire.

Leadershipul naval în Forţele Navale Române. Referinţe bibliografice. În abordarea în general acceptată la nivel naţional, leadershipul militar/naval

este un leadership situaţional caracterizat prin: complexitate, durata scurtă, informaţii insuficiente, stres fizic şi mental, consecinţe importante. Noţiunea de leadership se regăseşte într-o serie de documente de referinţă cum ar fi „F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale Române”, „F.N.-2, Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor Navale”, „F.N.-23, Manual de leadership pentru comandanţii de serviciu de luptă şi subunităţi din Forţele Navale”, precum şi în Modelul absolventului (navigaţie şi electromecanici). De asemenea, programa analitică de studii din Academia Navală „Mircea cel Bătrân” prevede studiul noţiunilor fundamentale de leadership. Pentru ofiţeri principalul formator de lideri în Forţele Navale Române îl reprezintă Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, dar numai pentru nivelul de studii universitare de licenţă.

În ceea ce priveşte leadershipul actual în Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, conform celor menţionate mai sus, noţiuni fundamentale şi principii caracteristice leadershipului au fost introduse în programa analitică a cursurilor derulate în Academia Navală „Mircea cel Bătrân”. Astfel, începând cu anul 2008, curricula instituţiei de învăţământ a fost reîmprospătată şi completată prin adăugarea cursurilor de leadership. Cursurile menţionate aduc la cunoştinţa studenţilor de marină militară din anii terminali teoriile ce stau la baza conceptului analizat, valorile şi trăsăturile psihologice ale unui lider, precum şi noţiuni teoretice de psihologie aplicată. De asemenea, şi studenţii de marină civilă au în programele lor de studii disciplina Leadership, necesară formării competenţelor IMO.

În detaliu, disciplinele de leadership menţionate mai sus au fost repartizate pe departamente, secţii şi profiluri, în funcţie de specializările şi cerinţele funcţiilor pentru care se pregătesc viitorii ofiţeri de marină, după cum urmează:

- la secţia militară, specializarea Navigaţie, Hidrografie şi Echipamente Navale – în anul 4 de studii, semestrul 8 – două cursuri şi un seminar/lună;

- la specializarea Electromecanică Navală – în anul 4 de studii, semestrul 8 – două cursuri şi un seminar/lună;

- la secţia civilă, specializarea Transport Maritim şi Fluvial – în anul 4 de studii, semestrul 7 – un curs şi un seminar/lună.

____________________________________________________________ Instruire

_____________________________________________________________________________ 55

3. Concluzii. Necesitatea concepţiei unitare de formare a liderilor militari

Complexitatea acţiunilor militare datorate aderării României la structura Nord-Atlantică, precum şi interacţiunile rezultate din acest fapt conduc la necesitatea implementării conceptului de leadership în spaţiul maritim şi naval naţional. Contrar cerinţelor actuale referitoare la înţelegerea şi punerea în aplicare a principiilor de leadership, modelul luptătorului se axează pe obiectivele profesionale standard ale individului şi nu prin capacitatea acestuia de lider. Deşi programele de studiu ale Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” conţin un număr suficient de ore teoretice dedicate învăţării bazelor leadershipului de către ofiţerii pregătiţi pentru prima funcţie, studiul acestei discipline încetează de-a lungul carierei personalului militar şi civil din Forţele Navale. La momentul actual, doar managementul conducerii este bine dezvoltat la nivel naţional, astfel încât competenţele ofiţerului de stat major sunt pe deplin formate. În ceea ce priveşte leadershipul ca viziune, strategie, motivare şi influenţare din partea liderului unei organizaţii militare, acest domeniu este relativ ignorat, atât din punct de vedere al categoriilor de personal care necesită competenţe diferite de leadership, cât şi, pentru aceeaşi categorie, din punct de vedere al învăţării pe tot cuprinsul vieţii (lifelong learning).

Educaţia şi instruirea viitorilor lideri de marină trebuie să presupună, dincolo de asimilarea noţiunilor de bază ale conceptului, aplicarea lor în procesul cotidian de comandă şi control, asigurată de o concepţie integrată la nivelul Armatei României şi de regulamente şi proceduri operaţionale specifice. Totodată, conectarea la spaţiul leadershipului UE şi NATO trebuie realizată prin participarea unor formatori profesionişti în acest domeniu la seminarii, workshopuri şi dezbateri atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Formarea şi promovarea culturii leadershipului va avea un rol esenţial în eficientizarea actului de conducere la nivelul structurilor Forţelor Navale Române.

Bibliografie 1. *** Naval Operational Leadership and Leadership Training. Royal

Norwegian Naval Academy. Bergen: 2009. 2. ENDSLEY, M.R. & JONES, W.M. A model of inter-and intrateam

situation awareness: Implications for design, training and measurement, In M. McNeese, E. Salas & M. Endsley (Eds.), New trends in cooperative activities: Understanding system dynamics in complex environments, CA: Human Factors and Ergonomics Society. Santa Monica: 2001.

3. KENNEDY,C.; ZILLMER, E. Military Psychology. Clinical and Operational Applications. The Guillford Press, A Division of Guillford Publications, Inc., 72 Spring Street, New York, NY10012, 2006.

4. KOZLOWSKI, S.W.J. Training and developing adaptive teams: Theory, principles, and research. In J.A. Cannon-Bowers, & E. Salas, (Eds.), Making decisions under stress: Implications for individual and team training, DC: American Psychological Association, p. 115-153, Washington, 1998.


56 _____________________________________________________________________________

5. *** Division Officer Leadership Course. United States Navy. 2006. 6. Lt.col. Philip W. Gay, Sr. Leadership Core Competences – United States

Army National Guard. 2007. 7. Dr. DUŢU, Petre. Managementul şi conducerea militară strategică în

viitoarele confruntări armate. Bucureşti: Universitatea Naţională de Apărare, 2012. 8. http://www.e-studia.ro/articole/conceptul-de-leadership/

_____________________________________________________________________________ 57

RACHETA ANTINAV Ă CU RAZĂ LUNGĂ DE ACŢIUNE

Locotenent Sorin PRICOP

1. Introducere

LRASM/Long Range Anti-Ship Missile este o rachetă de croazieră care nu poate fi detectată1, proiectată drept înlocuitor al rachetei antinavă Harpoon, folosită în prezent de Forţele Navale ale SUA şi care a intrat în serviciu de luptă în anul 1977. LRASM este considerată un pionier din punct de vedere al capabilităţi de autonomie în modul de achiziţie şi ghidaj către ţintă, comparativ cu capabilităţile rachetelor antinavă utilizate până în prezent.

Pentru a demonstra superioritatea rachetelor tactice din noua generaţie ca parte a pachetului de arme destinate luptei la suprafaţă, DARPA/Defence Advanced Research Projects Agency şi de Forţele Navale ale SUA au asigurat finanţarea contractului pentru racheta LRASM, repartizându-l spre realizare Companiei Lockheed Martin.

LRASM este proiectată ca rachetă cu raza lungă de acţiune, asigurând angajarea ţintelor de la o distanţă considerabilă, aflată în afara razei de lovire ale armamentului antiaerian, existent la această dată în înzestrarea platformelor inamice.

Racheta este proiectată astfel încât să poată fi lansată cu sistemele de lansare verticală, Mark 41 (existente la bordul navelor de suprafaţă ale Forţelor Navale ale SUA), de pe avionul de vânătoare-bombardament supersonic B-1B Lancer (Forţele Aeriene ale SUA) şi de pe avionul de vânătoare-bombardament F/A-18E/F Super Hornet (aflat în înzestrarea Forţelor Navale ale SUA, figura nr. 1).

LRASM înglobează senzori multimodali şi caracteristici de „supravieţuire” ce asigură posibilitatea evitării sistemelor integrate de apărare antiaeriană de ultimă generaţie. Succesul misiunii ce presupune utilizarea LRASM este asigurat de corelaţia dintre raza lungă de acţiune şi gradul ridicat al efectului la ţintă, pe care caracteristicile tehnice şi de folosire tactică ale acestui tip de rachetă îl asigură.

Printre punctele tari ale rachetei LRASM se numără următoarele: - angajarea ţintei din afara zonei de acţiune a focului inamic; - probabilitate ridicată de distrugere a ţintei; - prototipurile LRASM au demonstrat maturitatea tactică a sistemului în

timpul testelor de zbor din intervalul 2013-2014; - tranziţie rapidă pentru a îndeplini nevoile capabilităţilor armelor destinate

luptei la suprafaţă.

1 Tehnologie stealth.


58 _____________________________________________________________________________

Racheta antinavă cu rază lungă de acţiune/LRASM

Tip Rachetă antinavă Origine Statele Unite ale Americii Intrare în serviciul de luptă

Forţele Aeriene ale SUA: 2018 Forţele Navale ale SUA: 2019

Utilizat ă de Forţele Navale ale SUA Producător Lockheed Martin Specificaţii Încărcătur ă de luptă: 450 kg încărcătură

brizant penetrant Rază de acţiune: 500 Mm Viteză: subsonică

Platforme de lansare

- avion de vânătoare-bombardament F/A-18E/F Super Hornet; - avion de vânătoare-bombardament

supersonic B-1B Lancer; - sistem de lansare pe verticală Mark 41

(nave de suprafaţă); - avion multirol F-35 Lightning II.

Figura nr. 1. Racheta antinavă cu rază lungă de acţiune

2. Design

Spre deosebire de rachetele antinavă curente, LRASM va fi capabilă să execute angajarea ţintei, bazându-se pe sistemele proprii de identificare şi achiziţie a acesteia2, fără a fi necesară utilizarea transferului de date de la sisteme satelitare GPS şi/sau al recepţiei pachetelor de date de la aparaturi de tip LINK. Aceste capabilităţi vor permite stabilirea parametrilor iniţiali ai ţintei, identificarea pozitivă a acesteia, inclusiv angajarea cu precizie a navelor în mişcare, independent de caracterul şi gradul de ostilitate al mediului suprafaţă în care evoluează inamicul. Racheta va dispune de capabilităţi tehnice de ultimă generaţie ce vor asigura evitarea contramăsurilor clasice antirachetă lansate de pe platformele achiziţionate de aceasta ca ţintă.

Racheta LRASM are la bază racheta aer-navă cu rază de acţiune extinsă, AGM-158 JASSM-ER3, dar spre deosebire de aceasta, încorporează un senzor de detecţie frecvenţă radio multimodal şi de actualizare a datelor despre ţintă prin

2 Targeting systems 3 AGM-158 JASSM/Joint Air-to-Surface Standoff Missile este o rachetă de croazieră greu detectabilă, realizată în

SUA. Proiectarea rachetei a început în anul 1995, dar o serie de probleme apărute în timpul testelor au întârziat introducerea acesteia în serviciul de luptă până în anul 2009. Din anul 2014, JASSM a intrat în serviciul de luptă al Forţelor Armate ale Australiei şi Finlandei, iar Polonia a făcut şi ea o comandă pentru un astfel de echipament. Tot în anul 2014, a intrat în serviciul de luptă şi o versiune cu raza de acţiune extinsă, AGM-158 JASSM-ER/Joint Air-to-Surface Standoff Missile – Extended Range. www.en.wikipedia.org/wiki/AGM-158_JASSM, accesat la 30.01.2015.

_____________________________________________ Armament şi tehnică navală

_____________________________________________________________________________ 59

intermediul sistemului Data Link propriu. De asemenea, dispune şi de un altimetru mai performant şi un sistem de propulsie îmbunătăţit faţă de tipul de rachetă precizat anterior.

LRASM va avea o alură de zbor către ţintă, plecând iniţial de la o altitudine medie, pentru ca după salt să coboare la altitudine joasă specifică unei abordări sea-skimming4, în scopul contracarării apărării antirachetă (figura nr. 2) a ţintei vizate.

Pentru a asigura integritatea acesteia până la atingerea obiectivului reprezentat de ţinte navale, eficienţa şi eficacitatea efectului la ţintă, racheta a fost echipată de către BAE Systems cu un cap de căutare şi atac care integrează un GPS/INS rezistent la bruiaj, un receptor pasiv de radiolocaţie, capabilităţi automate de selecţie şi recunoaştere a amprentei ţintei în spectrul infraroşu, un sistem Link integrat propriu, senzori pasivi ESM/Electronic Support Measures şi de avertizare timpurie asupra iradierii radar.

Figura nr. 2. Racheta antinavă cu rază lungă de acţiune

4 Sea skimming – o tehnică pe care multe rachete antinavă şi anumite avioane de luptă o folosesc pentru a evita

detecţia radar sau infraroşu în timpul apropierii de ţintă.


60 _____________________________________________________________________________

Achiziţia şi selecţia ţintelor este asigurată de către un software dedicat, destinat să asigure analiza şi selecţia datelor generate de senzorii proprii mai sus menţionaţi, asigurând astfel identificarea şi localizarea navelor inamice chiar şi în zonele de tranzit foarte aglomerate, specifice activităţii navelor comerciale (figura nr. 3).

Analiza automată a emisiilor interceptate asigură atât clasificarea, localizarea şi identificarea precisă, cât şi evaluarea şi selecţia profilului şi a modului de executare al atacului. Sistemul propriu de transmitere date, tip Link, permite integrarea şi fuzionarea inputurilor provenite de la alţi senzori ai rachetei, asigurându-se generarea unei imagini electronice, în timp real, a câmpului de luptă inamic.

LRASM are, de asemenea, capabilitatea constructivă de a realiza prin „comunicarea” cu alte rachete de acelaşi tip, realizarea unui atac simultan asupra ţintei achiziţionate.

LRASM nu emite semnale care să facă posibilă detectarea sa timpurie, iar corpul rachetei (pe modelul JASSM) şi amprenta sa foarte scăzută în spectrul infraroşu o fac aproape nedetectabilă până la impactul cu ţinta.

Spre deosebire de rachetele clasice cu cap de radiolocaţie, care puteau fi deviate sau induse în eroare (înşelate), acest tip de rachetă ce dispune de cap de căutare multimodal asigură capacitatea acestei rachete de a selecta nu numai nava care urmează a fi lovită, dar şi zona specifică în care aceasta va lovi. O rachetă LRASM îşi poate folosi iniţial radarul propriu pentru a descoperi şi localiza o ţintă dedicată, pentru ca apoi, în mod autonom, să ajungă în apropierea ţintei utilizând numai măsurile pasive. La fel ca şi predecesoarea sa, JASSM, racheta LRASM este capabilă să lovească şi ţinte terestre.5

Figura nr. 3. Achiziţia ţintei

5 http://www.defensemedianetwork.com/stories/lrasm/long-range-maritime-strike-for-air-sea-battle, accesat la

05.01.2015


_____________________________________________________________________________ 61

3. Istoric

Programul a fost iniţiat în anul 2009, şi a început pe două direcţii. Una dintre cele două direcţii fiind proiectul LRASM-A, o rachetă de croazieră subsonică, care are la bază racheta AGM-158 JASSM-ER, cu o rază de acţiune de 500 Mm, a celor de la Lokheed Martin, care au primit iniţial contractul pentru dezvoltarea acesteia. Cel de-al doilea proiect, LRASM-B, care urma să fie o rachetă supersonică de mare altitudine, după modelul ruso-indian Brahmos, a fost în cele din urmă o iniţiativă abandonată în ianuarie 2012. Testele de zbor pentru verificarea funcţionării şi a răspunsului senzorilor LRASM au început în luna mai 2012. La începutul anului 2013 a fost planificată lansarea primului prototip al acestei rachete, însă prima lansare pe verticală s-a executat la sfârşitul anului 2014.

În data de 1 octombrie 2012, Lokheed a primit o solicitare de modificare a contractului pentru a asigura îmbunătăţiri care să ducă la reducerea riscurilor identificate în urma testelor de lansare de la bordul avioanelor specifice prototipului LRASM-A. În data de 2 martie 2013, Lokheed a primit un contract pentru a începe realizarea testelor de lansare de pe platforme aeriene şi de suprafaţă. Pentru anul 2013, au fost planificate trei lansări aeriene, una dintre ele fiind de pe avionul de vânătoare-bombardament B-1B Lancer. Pentru anul 2014, au fost planificate două teste de lansări de pe platforme de suprafaţă. Contractul include eforturile pentru reducere a riscurilor privind interferenţele ce pot afecta compatibilitatea electromagnetică a rachetei şi a senzorilor din compunerea acesteia, pe timpul evoluţiei în zbor.6 În acest sens s-au făcut teste de compatibilitate.

În data de 3 iunie 2013, Lokheed a executat cu succes testele cu o rachetă de exerciţiu, lansată de pe sistemul de lansare pe verticală Mk 41. Patru teste au demonstrat capacitatea LRASM de a distruge învelişul frontal al canistrei, fără să producă pagube rachetei.7

În data de 27 august 2013, Lokheed a executat primul test de zbor al rachetei LRASM, lansată de pe avionul de bombardament strategic B-1B Lancer. La jumătatea distanţei până la ţintă, racheta a trecut de la urmărirea unei rute planificate anterior, la ghidare autonomă. A detectat în mod autonom ţinta în mişcare, reprezentată de o navă cu lungimea de aproximativ 80 m, dintr-un total de trei nave ce acţionau în zona de ochire. Rezultatul a demonstrat că această rachetă a fost capabilă să lovească ţinta alocată şi zona din cadrul ţintei stabilită anterior (figura nr. 4). La această testare s-a folosit o rachetă cu încărcătură de lovire inertă. Scopul testului a fost ca să determine completul de senzori să achiziţioneze şi să angajeze din totalul de ţinte din raion numai ţinta care i-a fost dedicată iniţial. În anul 2014, au fost planificate încă două teste de zbor la care s-au avut în vedere monitorizarea evoluţiei rachetei corespunzător unor altitudini diferite, distanţe şi forme alternative ale ţintelor din aria de lovire stabilită. Alte două lansări cu sistemul de lansare verticală au fost

6 http://www.lockheedmartin.com/us/news/press-releases/2013/march/mfc-030413-LM-Receives-71million.html,

accesat la 01.02.2015 7 http://www.deagel.com/news/LRASM-Successfully-Completes-Vertical-Launch-System-Tests_n000011524. aspx,

accesat la 01.02.2015


62 _____________________________________________________________________________

planificate de asemenea în vara anului 20148, când racheta a fost dotată cu un senzor proiectat de BAE Systems destinat să permită atacuri asupra unor ţinte distribuite în cadrul unui grup de nave inamice cu capabilităţi de protecţie împotriva rachetelor navă-navă şi dotate cu sisteme de apărare antiaeriană sofisticate. În urma acestor teste, s-a determinat faptul că racheta localizează şi poate lovi navele de suprafaţă, în mişcare, dedicate iniţial. Senzorul utilizează tehnologii electronice avansate pentru a detecta ţintele într-un mediu electromagnetic complex, iar mai apoi calculează locaţiile precise ale ţintelor pentru unitatea de control a rachetei.9

Figura nr. 4. Lovirea ţintei în timpul testelor

În data de 17 septembrie 2013, Lockheed a executat o testare a rachetei privind

capacitatea de lansare verticală a acesteia dintr-un container al sistemului tip Mark 41. Testul a dovedit că LRASM, dotată cu motorul Mk-114 de la racheta antisubmarin RUM-139 VL-ASROC, poate iniţia lansarea penetrând învelişul containerului, realizând ulterior un profil de zbor dirijat.10

În data de 12 noiembrie 2013, în cadrul celui de-al doilea test de zbor, o rachetă LRASM, de tipul celei specificate anterior, a executat o lovitură directă asupra unei ţinte navale în mişcare. Aceasta a fost lansată de la bordul unui avion de bombardament B-1B Lancer. Racheta s-a deplasat conform traiectului de zbor prestabilit, utilizând „waypoint-uri” (coordonate de schimbare de drum) care i s-au transmis în timpul zborului, premergător trecerii la ghidarea autonomă. Ulterior a fost

8 http://aviationweek.com/defense/darpa-tests-jassm-based-stealthy-anti-ship-missile, accesat la 01.02.2015 9 http://www.asdnews.com/news-51520/BAE_Sensor_Hits_the_Mark_in_Live_Long-Range_Missile_Flight_Test.

htm, accesat la 02.02.2015 10 http://www.asdnews.com/news-51520/BAE_Sensor_Hits_the_Mark_in_Live_Long-Range_Missile_Flight_Test.

htm, accesat la 02.02.2015


_____________________________________________________________________________ 63

capabilă ca, utilizând numai senzorii de la bord, să realizeze selecţia ţintei, trecerea iniţial la profilul „Sea-skimming” şi ulterior de atac, realizând lovirea cu succes a ţintei.11

În ianuarie 2014, Lockheed a demonstrat că LRASM ar putea fi lansată de pe sistemele de lansare pe verticală Mk 41, după o modificare simplă a software-ului echipamentului existent la bord.12

În data de 4 februarie 2015, LRASM a executat cu succes cel de-al treilea test de zbor, realizat pentru a evalua comportamentul rachetei la altitudini joase şi ocolirea obstacolelor. Racheta a fost lansată de la bordul avionului de vânătoare-bombardament B-1B Lancer (figura nr. 5).

Figura nr. 5. Ambarcarea rachetei la bordul avionului de

vânătoare-bombardament B-1B Lancer Bibliografie 1. www.en.wikipedia.org/wiki/AGM-158_JASSM. 2. www.defensemedianetwork.com/stories/lrasm/long-range-maritime-strike-

for-air-sea-battle, accesat la 05.01.2015. 3. http://www.lockheedmartin.com/us/news/press-releases/2013/march/mfc-

030413-LM-Receives-71million.html, accesat la 01.02.2015. 4. http://www.deagel.com/news/LRASM-Successfully-Completes-Vertical-

Launch-System-Tests_n000011524. aspx, accesat la 01.02.2015.

11 http://www.darpa.mil/NewsEvents/Releases/2013/12/03.aspx, accesat la 02.02.2015 12 http://www.deagel.com/news/Lockheed-Martin-Successfully-Tests-LRASM-MK-41-Vertical-Launch-System-

Interface_n000012290.aspx, accesat la 02.02.2015


64 _____________________________________________________________________________

5. http://aviationweek.com/defense/darpa-tests-jassm-based-stealthy-anti-ship-missile, accesat la 01.02.2015.

6. http://www.asdnews.com/news-51520/BAE_Sensor_Hits_the_ Mark_in_Live_Long-Range_Missile_Flight_ Test.htm, accesat la 02.02.2015.

7. http://www.darpa.mil/NewsEvents/Releases/2013/12/03.aspx, accesat la 02.02.2015.

8. http://www.deagel.com/news/Lockheed-Martin-Successfully-Tests-LRASM-MK-41-Vertical-Launch-System-Interface_n000012290.aspx, accesat la 02.02.2015.

_____________________________________________________________________________ 65

DISPOZITIVE UTILIZATE PENTRU ANTRENAREA OPERATORILO R ÎN LUPTA ANTISUBMARIN

Aspirant ing. Andra-Teodora FRÂNCU, Fregata „Mărăşeşti”

1. Generalităţi

Prin destinaţie, caracteristici tehnico-tactice care au în vedere soluţii tehnice, principii de funcţionare, mijloace şi metode de folosire în luptă şi mediul în care acţionează, armele sub apă definesc una din specialităţile Marinei Militare.

Armele sub apă presupun armamentul, instalaţiile şi echipamentele specifice, dintre care enumerăm ca principale elemente: minele marine şi fluviale, bombele antisubmarin, torpilele, materialele şi instalaţiile de dragaj, precum şi încărcăturile explozive pentru lucrările de distrugere sub apă.

Pe baza acestor generalităţi armele sub apă sunt destinate în principal pentru: - avarierea sau distrugerea navelor de suprafaţă şi submarinelor inamice, în

raioane maritime sau fluviale bine stabilite, pe drumurile probabile ale grupărilor navelor inamice şi în cadrul acţiunilor de luptă pe mare ale forţelor navale proprii;

- dragarea şi distrugerea minelor lansate de către inamic în apele teritoriale proprii.

Armele sub apă sunt întrebuinţate în luptă de pe mijloace specializate şi anume: nave de suprafaţă, submarine şi aviaţie.

Odată cu dezvoltarea tehnicii şi aparaturii au apărut noi dispozitive folosite în scopul antrenării echipajelor navelor militare în lupta antisubmarin.

Din cadrul acestor dispozitive amintim următoarele: - CALAS; - CI1 MOD 3; - MK 30 MOD 2 ATS.

2. Dispozitivul CALAS

Dispozitivul de antrenament CALAS este un dispozitiv subacvatic autonom, reutilizabil, cu o greutate redusă. Acest dispozitiv este folosit pentru a optimiza antrenamentul operatorilor de sonar pe mare, în condiţii reale.

Capabilităţile sale de navigaţie subacvatică împreună cu performanţele acustice reale fac ca acest dispozitiv să fie considerat un răspuns ideal pentru aplicaţiile antisubmarin în apele adânci sau mai puţin adânci.


66 _____________________________________________________________________________

De asemenea, acest dispozitiv poate fi folosit pentru aplicaţiile în care sunt întrebuinţate torpile.

Dispozitivul utilizează modele cinematice tridimensionale care nu necesită un alt tip de control extern.

Comportamentul acustic al dispozitivului CALAS se bazează pe reproducerea reală a semnalelor sonarului şi a semnalelor reflectate de către o sursă de sonar.

Tabelul nr. 1. Caracteristicile dispozitivului CALAS

Parametri Valori

Dimensiuni - lungime: 1,98 m (6,6 ft) - diametru: 15 cm (0,6 ft)

Greutate 32 kg – flotabilitate uşor pozitivă Viteză 4-10 Nd Anduranţă 4 ore/4 Nd Adâncime de operare 10 m (66 ft) – 300 m (1.000 ft)

Bandă de semnal - semnal de bandă largă, inclusiv tonuri de frecvenţă [0,3-33] kHz - nivel global maxim: 150 dB

Repetitor activ al ecoului

Repetitor adevărat al ecoului - volum maxim: 150 dB/µPa la 1 Khz, 170 dB/µPa la 1,5 Khz, 175 dB/µPa > 1,5 Khz - durata pulsului: mai mult de 8 secunde - puterea dispozitivului: ±10 dB

Rol 10 segmente programate (durata, adâncimea, direcţia, Activ/Pasiv). Repetă ciclul pentru maxim 10 segmente

3. Dispozitivul CI1 MOD 3

3.1. Urmărirea ţintei cu sonarul CI1 MOD 3 este utilizat în antrenarea echipajului navei pentru detectarea

ţintelor cu ajutorul sonarului şi urmărirea acestora. Dispozitivele acustice ale CI1 MOD 3 sunt compatibile cu toate tipurile de

sonare moderne implementate la bordul submarinelor, navelor de suprafaţă şi aeronavelor.

Figura nr. 1. Dispozitivul CALAS

________________________________________________ Studii, analize, cercetări

_____________________________________________________________________________ 67

3.2. Evaluarea tactică Performanţele ridicate ale

dispozitivului CI1 MOD3 permit utilizarea acestuia pentru:

- a stabili operaţiunile manuale şi tactice necesare angajării torpilei;

- a evalua funcţionarea torpilei şi a cursei acesteia pe timpul aplicaţiilor.

CI1 MOD 3 este folosit pentru misiunile de foc în care se poate utiliza

orice tip de torpilă şi poate fi lansat de pe toate tipurile de platforme de lansare. Dispozitivul atrage torpilele, reproducând comportamentul dinamic şi acustic al submarinului. Softul de programare al misiunii dispozitivului CI1 MOD 3 facilitează reproducerea tuturor fazelor unei misiuni ale unui submarin, astfel încât fiecare exerciţiu să pară cât mai real.

CI1 MOD 3 se comportă ca un submarin din punct de vedere al anduranţei, vitezei, acceleraţiei manevrabilităţii şi performanţelor de scufundare. Acest dispozitiv include un sistem sonar de-a lungul unei linii de teleghidare dotată cu un telefon subacvatic. Cu ajutorul telefonului subacvatic se transmite amprenta acustică a unui semnal submarin, folosind atât moduri active, cât şi pasive. Liniile de teleghidare sunt folosite pentru a simula nave de dimensiuni mici sau foarte mari. Telefoanele subacvatice transmit undele reflectate de către corpul unui submarin care este clasificat de către dispozitivul CI1 MOD3 ca fiind Friendly (Amic), astfel încât:

- este uşor de lansat şi recuperat de orice navă de suprafaţă cu ajutorul macaralelor;

- datele de înregistrare sunt uşor de recuperat; - bateria este uşor de încărcat.

Figura nr. 3. Exerciţiu simulat utilizând CI1 MOD 3

Figura nr. 2. Dispozitivul CI1 MOD 3


68 _____________________________________________________________________________

Tabelul nr. 2. Caracteristicile dispozitivului CI1 MOD 3 Caracteristici generale

Lungime 6 m Diametru 533 mm Greutate 1.000 kg Adâncime >300 m Anduranţă 10 ore/5 Nd Viteză 3-20 Nd

Figura nr. 4. Schiţa dispozitivului CI1 MOD

4. Dispozitivul MK 30 MOD 2 ATS

Dispozitivul MK 30 MOD 2 ATS este folosit în exerciţiile de luptă antisubmarin pentru platforme ale marinei militare precum navele de suprafaţă, submarinele şi aeronavele.

Folosind un vehicul autonom subacvatic cu un grad de fiabilitate şi mentenanţă ridicat, MK 30 simulează amprenta acustică a unui submarin, MAD (magnetic anomaly detection/detectorul de anomalii magnetice) şi caracteristicile de navigaţie pentru senzorii folosiţi în lupta antisubmarin pentru a detecta, clasifica şi urmări într-un mediu de antrenament operaţional cât mai realist.

Figura nr. 5. Dispozitivul MK 30 MOD 2 ATS

________________________________________________ Studii, analize, cercetări

_____________________________________________________________________________ 69

Dispozitivul MK 30 MOD 2 ATS este alcătuit dintr-o gamă variată de echipamente de suport şi testare pentru o simulare completă. Sistemul de control folosit pentru lansare oferă date referitoare la etapa premergătoare lansării, diagnoza şi capacitatea de a salva datele reieşite în urma exerciţiilor.

Beneficiile dispozitivului sunt următoarele: - permisivitatea; - creşterea disponibilităţii pentru misiuni; - reducerea bugetului de operare cu 25%; - extinderea razei de acţiune pentru scenariile de luptă; - asigurarea integrării în sistemul de operare existent şi a celui de recuperare.

Tabelul nr. 3. Caracteristicile dispozitivului CI1 MOD 3 Specificaţii Caracteristici

Viteză 5-20 Nd Anduranţă 12 ore/5 Nd (fără MAD)

Adâncime 50 ft-1.000 ft (15 – 300 m) - flotabilitate ridicată; - capabilităţi de simulare flexibile.

MAD (Magnetic Anomaly Detection)

0,5 gamma la 1.500 ft Fiabilitate, mentanabilitate, şi posibilitatea de testare

Instrumente pasive 16 complet programabile; 160 dB (max.)

Traficul de bandă 140 dB (max.) Sonar activ 160 dB

Torpilă activă 190 dB ACL (Acoustic Command Link)

25 comenzi, >10 moduri

Rolul 3 misiuni pe circuit, utilizări nelimitate pe timpul pregătirii preliminare

Figura nr. 6. Modul de utilizare a MK 30 MOD 2 ATS


70 _____________________________________________________________________________

5. Concluzii

Folosirea pe timpul instrucţiei a unui dispozitiv naval cu un cost ridicat, cum ar fi un submarin, pentru a acţiona ca o ţintă în lupta antisubmarin este ineficientă ca resursă şi cost. Misiunile antisubmarin împotriva ţintelor mobile dispun de acest dezavantaj de instruire.

Pentru a contracara în mod eficient ameninţările subacvatice sau submarine, Forţele Navale trebuie să se instruiască folosind tehnologii noi şi cât mai sofisticate, care simulează condiţii reale şi scenarii de luptă.

Bibliografie 1. www.dcndgroup.com 2. www.raytheon.com 3. http://www.thales7seas.com/html5/products/59/05_CALAS_MK3.pdf

_____________________________________________________________________________ 71

ROLUL OFI ŢERILOR DE MARIN Ă ROMÂNI ÎN SOLUŢIONAREA CRIZEI POTEMKIN

– 110 ANI DE LA EVENIMENTE –

Expert dr. Andreea CROITORU, Muzeul Marinei Române

Revoluţia începuse în Rusia încă din primele luni ale anului 1905, când în rada portului Constanţa, la 19 iulie, a ancorat crucişătorul rus Potemkin din Flota Mării Negre, cu un echipaj la bord de peste 750 persoane, însoţit de Torpilorul Nr. 267. Cu numai cinci zile mai devreme, la 14 iunie, echipajul crucişătorului se revoltase împotriva hranei foarte proaste, refuzând să mai mănânce carne alterată.

Toată Rusia era în acel moment răvăşită de mişcări sociale provocate în mare parte şi de înfrângerea suferită în războiul cu Japonia (1904-1905). În fapt, marele Imperiu Rus stătea pe un ghem de contradicţii, iar revoltele erau la ordinea zilei. Numai că Potemkin era una dintre cele mai puternice nave ale Flotei Ruse, singura mare navă care îi mai rămăsese Rusiei după dezastrul de la Tsushima, din 21-22 mai 1905.

În ceea ce priveşte situaţia de la bordul lui Potemkin, ofiţerii din comanda navei au încercat să stăpânească situaţia, împuşcându-i pe revoltaţi. Întreg echipajul a luat apărarea celor din urmă, aşa încât, sub conducerea şefului de echipaj A. Matuşenco, comandantul navei şi o parte din ofiţeri au fost executaţi şi aruncaţi în mare, alţii au fost închişi, iar nava a arborat drapelul roşu al revoluţiei. Marinarii rebeli s-au străduit să atragă de partea lor şi echipajele celorlalte nave din flota Mării Negre, dar fără succes. Zadarnică s-a dovedit şi încercarea de a provoca o grevă generală la Odessa. Porturile ruseşti le-au rămas închise răsculaţilor, care nu s-au mai putut aproviziona cu alimente, combustibil şi apă. Marinarilor nu le mai rămăsese altă soluţie de supravieţuire decât ancorarea într-un port unde să găsească posibilităţi de aprovizionare chiar ameninţând cu distrugerea (armamentul de la bordul navei ar fi putut distruge nu numai portul ci şi oraşul de lângă acesta). În consecinţă, la 20 iunie, cele două nave ruseşti au intrat în portul Constanţa.

Apariţia navelor de război ce arboraseră drapelul revoluţiei bolşevice, a ridicat probleme cărora guvernul României a trebuit să le găsească soluţii capabile să evite deteriorarea relaţiilor cu Rusia, dar şi să rezolve situaţia în conformitate cu drepturile sale suverane, fără încălcarea normelor de drept internaţional.

În dorinţa de a prezenta o descriere a evenimentelor cât mai pertinentă, am ales, în demersul nostru, declaraţiile martorilor oculari. Şi ne referim aici la ofiţerii care completau zilnic Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare, document original aflat în Fondul documentar al Muzeului Marinei Române, dar şi a relatării pe care o face


72 _____________________________________________________________________________

locotenent-comandorul Constantin Ciuchi în volumul său, Istoria Marinei Române în curs de 18 secole1, lucrare publicată la numai un an de la derularea evenimentelor. Am ales, de asemenea, ca pentru a nu rupe continuitatea expunerii evenimentelor, eventualele comentarii pe marginea acestora să le facem în spaţiul acordat aparatului critic.

*** «„ ... la 19 Iunie (...) Comandantul Diviziei de Mare2 primeşte o telegramă de

la Comandantul Garnizoanei Sulina, prin care face cunoscut că la ora 6 dimineaţa s-a distins venind din largul mărei dinspre Insulă un cuirasat mare cu 3 coşuri şi două catarge însoţit de un torpilor; ambele nave navigă cu viteză mică cam la 8 mile de coasta nordică, îndreptându-se spre Sf. Gheorghe”3.

Locotenent comandorul Constantin Ciuchi relatează că telegrama a fost trimisă de căpitanul Mihail Teodorescu, comandantul canonierei „Griviţa” şi că imediat ce a luat act de ea, comandantul Diviziei de Mare, căpitan comandorul Constantin Bălescu „dădu ordin plutonierului Constantin Tonegaru să urce în gabie şi de acolo, cu ochiul să cerceteze orisontul şi să anunţe îndată ce se va vedea bastimentul”4.

„Cunoscându-se evenimentele revoluţionare din Rusia şi verificându-se datele semnalate cu documentele ce se dispune asupra caracteristicilor bastimentelor streine, s-a stabilit fără dificultate că acest bastiment era Quirasatul „Kneaz Potemkin Tavriceski”5, cel mai mare şi mai puternic vas al Marinei Ruse din Marea Neagră şi al cărui echipaj se revoltase.

În vederea acestei vizite neplăcute pe care acest bastiment o făcea pentru a se reaproviziona, s-a înfiinţat în gabia Crucişetorului6 un post de observaţie şi s-a

1 Locotenent-comandor Constantin CIUCHI. Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. De la împăratul Traian

până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol I. Tipografia „Ovidiu” H. Vurlis, 1906. 2 Căpitan-comandorul Bălescu (1864-1929). A fost încadrat în Corpul Flotilei cu gradul de sublocotenent, în anul

1883. A fost şeful comisiei de supraveghere a construcţiei crucişătorului Elisabeta şi a torpiloarelor Năluca, Sborul şi Smeul. Comandă navele Bistriţa, Mircea (I) şi Elisabeta. Director al Arsenalului Marinei de la Galaţi, funcţie pe care o va îndeplini alternativ cu cea de comandant al Diviziei de Dunăre (1906-1911). S-a remarcat prin măsurile luate în conformitate cu normele internaţionale în legătură cu prezenţa la Constanţa a cuirasatului rusesc Potemkin. Şef al Direcţiei de Marină din Ministerul de Război (1911-1917). Comandant al Marinei Militare cu gradul de viceamiral, conduce operaţiunile Flotei în campaniile din 1917-1918. (Marian Moşneagu (coord.), Andreea Atanasiu, Georgeta Borandă, Mariana Cojoc, Andrei Vochiţu, Statul Major al Forţelor Navale, 1860-2005. Tradiţii şi perspective, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 191-196; vezi şi comandor (r) Anton Bejan (coord.), Dicţionar Enciclopedic de Marină, Editura Societăţii Scriitorilor Marinari, Bucureşti, 2006, p. 61).

3 Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. Anul 1905, p. 39. 4 Locotenent-comandor Constantin Ciuchi, Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. p. 334-335. 5 Prinţul Potemkin de Taurida – navă de linie aparţinând Flotei Ruse a Mării Negre, a cărei construcţie a început în

anul 1846 la şantierul Amiralităţii din Nikolaevsk. Nava avea grosimea blindajului de 226 mm, un tonaj de 12.500 tone, lungimea de 113 m şi lăţimea de 22 m şi putea atinge o viteză de 16 Nd. Echipajul era format din 740 marinari, 12 maşinişti şi 20 ofiţeri. Pentru tunurile de 305 mm, nava avea montată o instalaţie electrică. Crucişătorul dispunea, de asemenea, de căldări acvatubulare şi un sistem de încălzire cu petrol. Bazat la Sevastopol, a fost dotat şi armat, iar la sfârşitul anului 1904, a intrat în exploatare. Potemkin a fost lansat la apă în anul 1905. După revolta din 14-28 iunie 1905, ţarul a ordonat schimbarea numelui în Pantelimon, pentru a şterge din memoria contemporanilor simbolistica sa. După revoluţia din anul 1917 i s-a schimbat din nou numele în Luptătorul pentru libertate. Între 1922-1924, crucişătorul a fost demontat păstrându-se numai catargul din prova care a fost folosit la balizarea canalului Nipru-Bug.

6 Crucişătorul Elisabeta – navă a Flotei Maritime de Război Române, a fost construită de firma engleză Armstrong din New-Castle în anul 1887, în cadrul celui de-al doilea program de dotare cu nave a flotei de război. Crucişătorul avea următoarele caracteristici principale: deplasament de 1.320 tone, lungime 72 m, lăţime 10,25 m, pescaj 4,20 m, puterea

_________________________________________ Cultură, tradiţii şi istorie navală

_____________________________________________________________________________ 73

încunoştinţat şi Comandantul Staţionarului rus „Psezuape”7 care se afla în port ancorat, lângă Crucişetorul „Elisabeta”8.

La 6.15 se recunoaşte din gabie Quirasatul însoţit de torpilor9 venind de la N, şi îndreptându-se spre Constanţa, iar la ora 7.00 ancorează în larg cam 2 ½ km”10.

Ciuchi completează tabloul cu următoarea relatare: „Îndată după ancorare, se ridică un pavilion roş la arborele mare şi Kneaz Potemkin salută cu 21 tunuri, la care nu i s-a răspuns din causă că nu se ridicase pavilionul român după cum e usul maritim” 11.

„În acest timp se trimite în vizită de la Crucişetor un ofiţer care se duce la bord împreună cu Căpitanul Portului12, bastimentele purtând numai pavilionul naţional legal şi Flamura de răsboi regulamentară fără alt semn distinctiv. Sosirea acestor vase cauzează o vie nelinişte în tot oraşul” 13. Se zvonea că toţi ofiţerii de la bordul navei fuseseră asasinaţi, iar detaliile erau înspăimântătoare. Primii au murit ofiţerul şi secundul, apoi comandantul şi alţi 8 ofiţeri din 22, povesteşte Ciuchi, „au avut soarta celor dintâi bastimentul transformându-se într-un abator de oameni; celorlalţi ofiţeri li se dădu voie să se arunce în mare”14.

Prefectul Judeţului şi Primarul15 oraşului vin la bordul Crucişetorului pentru a consulta pe Comandant16 asupra atitudinei ce urmează a se păstra faţă de aceste bastimente şi în acelaşi timp se reîntoarce şi ofiţerul trimis în vizită, împreună cu Căpitanul Portului care confirmă că bastimentele sunt Quirasatul „Potemkin” şi Torpilorul Nr. 267, ambele încăpute pe mâinile revoluţionarilor, ofiţerii au fost bine primiţi şi li s-a spus în parte evenimentele ce au avut loc pe bord; nimeni din echipaj nu purta insigne de grad şi au declarat că scopul venirei lor este de a lua proviziuni

dezvoltată de cele două maşini era de 4.700 CP, iar viteza de la 18 la 22 Nd. Puntea şi bordurile navei erau cuirasate. Blindajul avea diferite grosimi în funcţie de gradul de expunere în faţa artileriei inamice. Armamentul se compunea din 4 tunuri sistem Krupp de 150 mm protejate de semiturele, 4 tunuri de 57 mm sistem Nordenfelt, 2 tunuri revolver sistem Hotchiss de 37 mm, 2 mitraliere cu câte 5 ţevi tip Nordelfelt şi 4 tuburi pentru lansat torpile Whitehead, unul în prova, unul în pupa, iar două situate transversal în borduri. Principalei nave de luptă a Marinei Militare Române, crucişătorul Elisabeta, i-a revenit rolul major în soluţionarea crizei provocate de intrarea neautorizată în rada portului Constanţa a navei Potemkin. Crucişătorul românesc a fost nu numai singura noastră navă de mare pe care se putea baza statul român dar a jucat şi rolul de Stat Major al Marinei Militare în soluţionarea crizei. La bordul Elisabetei s-au întrunit autorităţile militare şi civile şi s-au luat toate hotărârile care au dus la depăşirea momentelor critice.

7 Căpitan-comandorul A. Banov. 8 Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. Anul 1905, p. 39. 9 Torpilorul Flag. 10 Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. Anul 1905, p. 40. 11 Locotenent-comandor Constantin Ciuchi. Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. p. 335. 12 Căpitanul Portului – comandorul Nicolae Negru (1868-1940). Comandant al canonierei Fulgerul şi al puitorului

de mine Alexandru cel Bun (1897), ofiţer în Statul Major al crucişătorului Elisabeta (1898-1899) şi al Companiei Chilia. Detaşat la SMR (Serviciul Maritim Român) în perioada 1901-1902. Revine în Marina Militară unde primeşte noi misiuni: şef al Serviciului de artilerie şi torpile în cadrul CMM (Comandamentului Marinei Militare) în 1904, căpitan al portului Constanţa în 1905, comandant al crucişătorului „Elisabeta” (1907, 1910-1913) şi al bricului Mircea (1908), şef de Stat Major în CMM şi membru în Consiliul de onoare al Marinei Militare (1909). Este numit comandant al Flotei de operaţiuni pe Dunăre (dec. 1916-ian. 1917) şi comandant al Marinei (ian. 1917-iun. 1918). În iunie 1918 preia comanda Diviziei de Mare. După război, cu gradul de contraamiral, este membru în Comitetul Consultativ al Marinei şi comandant superior al Şcolilor Marinei. (Statul Major al Forţelor Navale, 1860-2005..., p. 189-191; Dicţionar Enciclopedic de Marină, p. 358).

13 Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. Anul 1905, p. 40. 14 Locotenent-comandor Constantin Ciuchi. Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. p. 335. 15 Ion Bănescu, (primar al Constanţei între: 7 februarie 1905-11 aprilie 1907). 16 Căpitan-comandorul Constantin Bălescu.


74 _____________________________________________________________________________

de hrană şi materiale pentru maşini în care scop au şi dat o listă Căpitanului de Port, care le-a spus că nu le poate da nici un rezultat până a doua zi şi în nici un caz materiale pentru maşini nu vor putea găsi; în acelaşi timp conducătorul revoluţionarilor17 a încredinţat ofiţerilor un manifest în ruseşte, – în care se arată rostul mişcărei lor, întrebând totodată pe ofiţeri dacă opinia publică străină simpatizează cu opera revoluţionară urmărită de ruşi. Manifestul a fost luat de Domnul Prefect.

Comandantul Crucişetorului convine cu Prefectul, Primarul şi Căpitanul de Port a temporisa chestiunea, a fi fermi faţă de ruşi evitând în acelaşi timp orice măsură care ar avea aerul de provocare dat fiind starea de excitare şi anarchie care domneşte pe bord şi lipsa de răspundere a acestor oameni afară din lege, care dispuneau fără nici un control de o forţă formidabilă şi căreia nimic nu i se poate opune în mod eficace, oraşul fiind lipsit de orice apărare şi „Elisabeta” singurul vas de război fiind o cantitate neglijabilă ca forţă efectivă faţă de quirasat18.

Se dă prima telegramă Ministerului de Război anunţând sosirea vaselor ruseşti şi se stabileşte cu autorităţile superioare de a se anunţa şi ţine în curent reciproc cu ordinele superioare ce ar sosi, cum şi cu evenimentele ce s-ar desfăşura. În urmă vine la bord Comandantul staţionarului rus care se reîntoarce la chiurasat, dânsul comunică Comandantului că a fost bine primit şi că i s-au dat asigurări că nimeni nu se va atinge de persoana lui şi că i-a istorisit măcelul ce a avut loc la bord asupra ofiţerilor.

Pe la ora 9 seara Comandantul Crucişetorului mergând la cheu pentru a comunica cu Prefectul Judeţului, găseşte acolo o şalupă de la chiurasat a cărei mateloţi, prin interpret, îi cer voie a comunica dorinţa lor de a şti dacă în cazul când s-ar hotărâ să părăsească vasul, ar risca să fie extrădaţi. Atitudinea acestor oameni lasă să se vadă că se găsesc într-o stare sufletească foarte deprimată de situaţia teribilă în care se găseau şi de răspunderea grozăviilor ce comiseseră. Ei păreau a implora ca un act de milă din partea autorităţilor permisiunea de a debarca în ţară la noi şi se pare că acest sentiment era împărtăşit de majoritatea echipajului.

Li s-a răspuns acestor oameni, de către Comandant, să se ducă la bord şi să spună Şefului lor să trimită o delegaţie la „Elisabeta” pentru a le da un răspuns şi în caz că s-ar hotărâ să se debarce, să se reguleze luarea în primire a vaselor.

La bord s-a dat ordin de către Comandant a se lua toate măsurile impuse de împrejurări; echipajele şi ofiţerii la posturile de luptă, toate piesele pregătite de tragere, piesele mari încărcate, muniţiuni suficiente pe punte, detaşamente de infanterie armate, porţile etanşe închise, instalaţiunile de incendiu la post, proectoarele explorând rada şi intrarea portului, maşina gata de manevră astfel s-a stat toată noaptea, gata de tras la cel dintâi semnal.

Pe la 10.00 seara s-a presentat la bord delegaţii răsvrătiţilor: Şeful lor Mastuchenko şi doi oameni din care unul român; li s-a spus că Comandantul se însărcinează a cere libera lor trecere prin ţară, însă mai înainte de a se debarca să

17 Şeful de echipaj A. Matuşenco. 18 Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. Anul 1905, p. 40.


_____________________________________________________________________________ 75

predea Comandantului Diviziei de Mare bastimentele, lucru pe care şeful revoluţionarilor l-a refuzat cu energie, a reînnoit cererea de reaprovizionare la care li s-a răspuns că autorităţile nu le va acorda. Atunci au plecat spunând că a doua zi vor părăsi Constanţa19.

Cu puţin înainte venise la bord şi Comandantul staţionarului rus spre a cere Comandantului Crucişetorului atât asistenţa în contra unei eventuale răsvrătiri la bord deşi – la întrebarea ce pusese echipajului asupra intenţiunilor ce are i s-a răspuns în unanimitate că-i vor rămâne supuşi – cât şi în contra unui eventual atac din partea torpilorului căci după cum i se raportase de unii din oamenii săi, echipajele lui „Potemkin” îi ameninţase cu distrugerea dacă nu trec de partea revoltaţilor. A fost asigurat de Comandant că i se va da tot concursul pentru securitatea vasului său şi personalului şi intervenindu-se la Căpitănia Portului s-a dispus mutarea bastimentului în interiorul portului, la cheu, unde a rămas şi în zilele următoare, iar pe cheu s-a postat un detaşament de trupe de infanterie.

În tot timpul nopţei a fost linişte şi nu s-a ivit nici un accident, urmându-se cu supravegherea cea mai întinsă asupra vaselor de la larg.

În cursul nopţei Comandantul primeşte la bord diferite telegrame cu instrucţiuni şi sosesc diferite persoane oficiale pentru a ţine pe Comandant în curent cu mersul evenimentelor.

Ordinul Ministerului de Resboiu sosit la ora 1 noaptea sancţionează toate măsurile ce de fapt fusese luate de Comandant şi care s-au menţinut întocmai. Aceleaşi măsuri au fost ordonate şi lui „Mircea” 20.

La ora 4.35 torpilorul rus se îndreaptă spre intrarea portului. Imediat Comandantul dă ordin pentru deschiderea focului şi se trage cu tunul Nr. 3 Nordenfeld un foc orb de avertisment şi un al doilea cu proiectil încărcat spre larg, după care se dete ordin de începerea focurilor de toate piesele asupra vasului însuşi când se observă că instantaneu torpilorul a pus maşina îndărăt cu toată viteza şi luând largul mărei s-a retras lângă Quirasat de lângă care nu s-a mai deslipit până la plecare.

Nu se poate şti exact intenţiunea ce au avut dar bănuială există, că a avut intenţiunea să ameninţe pe „Psezuape” după cele spuse de Comandantul său seara; mai în urmă revoluţionarii s-au scuzat că au încercat să intre fără o prealabilă permisiune şi au adus ca motiv al încercării lor, starea agitată a mării care fatiga vasul şi personalul ceea ce ar fi admis21.

Asupra acestui incident s-a raportat imediat Ministerului de Resboiu. Restul zilei a fost linişte; din arboradă cu luneta s-a văzut un timp îndelungat tot echipajul

19 Ibidem, p. 41. 20 Prima navă-şcoală cu vele a Marinei Militare Române, de tipul bric (cu doi arbori), construită în Anglia la

Şantierele Navale Thames Iron Works Londra, în cadrul primului program de dezvoltare a flotei române (1880) şi intrată în serviciu în anul 1882. I s-a dat denumirea de Mircea după numele domnitorului Mircea cel Bătrân. Caracteristici: corp de lemn (cu coaste de fier), deplasament de 360 t, dimensiuni: 36 x 7, 6 x 3,6 m, viteză 8-14 Nd şi 14 vele cu o suprafaţă de 490 m2 cu care putea atinge pe vânt favorabil 12 Nd. Tunuri: II x 80 mm, II x 57 mm, 1 tun revolver, o mitralieră 11, 43 mm. Nava a fost martora episodului „Potemkin” având ordin să tragă în situaţia în care acest ordin ar fi venit. Comandant al bricului, la acel moment era locotenent-comandorul Vasile Iorgulescu. (Georgeta Borandă, Nave de luptă româneşti. Breviar, p. 184; Dicţionar Enciclopedic de Marină, p. 336).

21 Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. Anul 1905, p. 42.


76 _____________________________________________________________________________

întins în ordine la pupa Quirasatului în consfătuire probabil. De mai multe ori, şalupa Quirasatului vine în port pentru a comunica cu Căpitănia.

La ora 1 se vede Quirasatul scoţând ancora şi la 1.10 se pune în mişcare cu torpilorul la remorcă. La un moment dat schimbă brusc drumul şi ia capul spre intrarea portului. Imediat am îndreptat toate piesele dintr-un bord asupra lui gata a trage dacă ar fi făcut vreo agresiune, dar după câteva momente schimbă din nou capul şi după mai multe şovăiri ia drumul spre Est.

Astfel s-a terminat acest eveniment extraordinar care a produs o situaţie unică din punct de vedere internaţional, fără nici un incident cu toate că ordinile superioare s-au executat întocmai, graţie în parte fermităţii autorităţilor, dar mai cu seamă moderaţiunei şi dorinţei de ordine faţă cu streinii a acestor oameni, care a fost un obiect de groază pentru guvernul şi conaţionalii lor. Ei au declarat şi au ţinut să probeze că fac tot posibilul să câştige încrederea şi simpatia opiniunei publice europene.

Astfel, în împrejurările disperate în care ei se găseau şi faţă cu slaba noastră forţă de rezistenţă, dacă se decideau a întrebuinţa forţa formidabilă ce o aveau în mâinile lor, s-ar fi produs un dezastru pentru oraş şi ţară, rămânând numai consolaţiunea că cei însărcinaţi a face să se respecte dreptul şi cinstea ţării şi-au făcut datoria în mod conştiincios.

A doua zi, pe la orele 10.55 se semnalează un torpilor rusesc, imediat se dă la posturile de luptă, toate piesele fiind gata de tras foc; în acelaşi timp se trimite şalupa cu un ofiţer pentru a-i recunoaşte calitatea şi intenţiunea deoarece acest vas nu a fost anunţat de sosire. La 11.25 torpilorul intră în port fără a ţine seamă de şalupă şi nici de semnalele ce aceasta îi făcea pentru a se fi oprit. La 11.50 vine la bord Comandantul acestui torpilor care a fost recunoscut a fi „Stremitelyng” însoţit de Comandantul de la „Psezuape” Domnul Comandant al Marinei22 sosind la bord în ajun seara, aceste persoane sunt presintate Domniei Sale23.

Comandantul lui „Stremiteliny”. Curând apoi se poate afla cum că echipajul acestui toriplor e format în mare parte din ofiţeri, ceea ce probează starea de lucruri a echipajelor din marina rusă cum şi greutatea de a putea recruta câţiva oameni pe care să se poată completa în împrejurarea actuală.

La 2 „Stremiteliny” ese din port după ce culege toate informaţiunile asupra vizitei Chiurasatului la Constanţa, luând drumul spre Sud. La 2.15 Domnul General Anghelescu24 soseşte la bord cerând informaţiuni asupra vizitei acestui torpilor.

La 2.30 „Psezuape”, remorcat, ese din fundul portului şi ancorează lângă Crucişetor.

22 Contraamiral Emanoil Koslinski (1853-1909), provine din cunoscuta familie de ofiţeri de marină români, Koslinski, descendenţi dintr-o familie nobiliară din Polonia. A urmat cursurile Şcolii Navale din Brest (Franţa). Între 1875-1877, s-a specializat în Arme sub Apă la Kronstadt (Rusia). În anul 1877, în timpul Războiului de Independenţă, instalează primul baraj de mine din istorie, la Nedeia, destinat să împiedice mişcările monitoarelor turceşti. A organizat Corpul Apărărilor Submarine şi prima Secţie de torpilori din Flotila Română. În anul 1890, devine comandant al bricului Mircea, iar în anul 1894 al crucişătorului Elisabeta. Comandant al Marinei Militare în perioada 1901-1909. (Statul Major al Forţelor Navale, 1860-2005..., p. 182-185; Dicţionar Enciclopedic de Marină, p. 286).

23 Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. Anul 1905, p. 43. 24 Generalul Alexandru Anghelescu (1836-1911), comandantul Diviziei a IX-a Infanterie, care primise misiunea de a

organiza apărarea portului şi oraşului Constanţa în eventualitatea unui atac al navelor de război ruseşti.


_____________________________________________________________________________ 77

La 22 iunie, ora 12.20, ataşatul militar al Rusiei Lt. Colonel Zauchievici soseşte la bord unde se întreţine cu Comandantul Marinei şi Comandantul Crucişetorului asupra evenimentelor ce au avut loc.

În aceeaşi zi se înfiinţează la farul de la dig un post de observaţie din timonierii Crucişetorului care comunică prin semnale convenţionale mişcările din largul mărei. La bord, disposiţiunile de luptă continuă atât ziua cât şi noaptea, toate piesele fiind gata de tras la cel dintâi ordin.

Comandantul lui „Psezuape” precum şi Ataşatul Militar Rus convin, la plecarea de la bord, ca vasele regulate (rămase credincioase) să poarte la catarg un pavilion special alb cu o cruce roşie.

Ziua de 23 Iunie trece liniştită fără a avea ceva important de semnalat. La far se continuă cu postul de observaţie, supraveghind, atât ziua cât şi noaptea, vasele la orizont25.

La 24 Iunie ora 10.40 se semnalează de la far, – un bastiment în vedere, – se trimite imediat o şalupă sub comanda unui Căpitan care ese la larg în cercetare şi puţin după aceea se semnalează de la far fără a fi recunoscut un vas de războiu. Imediat se dă la posturile de luptă, luându-se toate preparativele necesare – ca în rândul trecut – pentru a putea face faţă evenimentelor.

La 11.55 vasul semnalat ancorează în rada de afară cam în acelaşi loc unde a ancorat la 19 c. Se aprind proectoarele şi se recunoaşte a fi Quirasatul „Kneaz Potemkin Tavriceski”.

Se dă ordin pentru aprinderea focurilor la două căldări, iar o şalupă rămâne afară în observaţie.

De la bordul Quirasatului se aud continue urale şi cu binoclul se putea observa cum echipajul bastimentului salută cu bonetele publicul strâns pe cheu şi pe bulevard.

La bord şi în oraş toată lumea împărtăşeşte părerea cum că revoluţionarii fiind urmări ţi de vasele rămase credincioase au venit să-şi găsească aici un adăpost şi probabil vor părăsi vasul predându-l autorităţilor noastre. La 12.55 Comandantul lui „Psezuape” vine la bord cerând asistenţa care i se dă imediat.

La ora 1 soseşte la bord Dl. General Anghelescu şi împreună cu Dl. Comandant al Marinei pleacă la cheu, fiind armaţi, iar în şalupă având trei oameni cu armele încărcate; la cheu urmează a se întâlni cu o delegaţie de la Quirasat spre a parlamenta asupra venirei lor din nou în Constanţa. În timpul acesta staţionarul „Psezuape” e remorcat în fundul portului de către remorcherul „Julietta” al SH.

Dl. General şi Dl. Comandant al Marinei se reîntorc la bord la ora 4 dimineaţa aducând vestea că revoluţionarii au intenţiunea de a se preda şi că vor da ultimul cuvânt la ora 6 dimineaţa.

La bord sosesc diferite persoane oficiale printre cari se poate cita şi Dl. General Grozea Prefectul Judeţului, Primarul Oraşului etc.

La ora 10.05 şalupa de la „Potemkin” soseşte la bord aducând 7 delegaţi ai revoluţionarilor pentru a trata asupra predărei vasului şi debarcarea echipajului, în



78 _____________________________________________________________________________

acest timp armamentul şalupei pleacă cu şalupa la cheul de Sud o leagă şi debarcă părăsind-o şi fugind spre vii, se trimite imediat personalul necesar de la bord, care ridică presiunea şi o aduce la Crucişător cu care ocazie s-a constatat că şalupa era spartă şi făcea apă26.

La 11.05 delegaţii părăsesc bordul după ce li s-au dat toate asigurările celor în drept asupra libertăţii lor în ţară precum şi condiţiunile asupra predării bastimentului.

În scurt timp după aceasta Quirasatul „Potemkin” e adus în port de către Lt. Comandor Negru Nicolae Căpitanul Portului şi pilotul Căpităniei, fiind ancorat şi legat la geamandură în apropiere de intrare (12.45).

După intrarea ciurasatului se trimite 2 ofiţeri şi personalul de la bord pentru a aduce şi torpilorul în port, însă după ce intră în port, echipajul său declară că nu sunt revoluţionari, că ei au fost luaţi cu forţa de Quirasat şi cer provisiuni pentru a se reîntoarce la Sebastopol.

Este ţinut în observaţie strictă sub tunuri până ce se va decide, dând însă comunicaţie cu bărcile pentru personalul nostru aflat la bordul lui.

La 2.40 începe debarcarea echipajului de pe Quirasatul „Potemkin” care sunt transportaţi la cheu cu şalupele SH. Numărul oamenilor de pe bord se ridică la aproape 700. Printre ei se află şi câţiva răniţi (3-4) care sunt transportaţi la Spitalul Militar.

Debarcarea are loc sub supravegherea autorităţilor noastre. Portul şi cheurile sunt pline de public care asistă cu o vie satisfacţie la sfârşitul acestui eveniment. La ora 4.20 se termină debarcarea, iar bastimentul e luat în primire de personalul numit prin ordine anterioare, arborând pavilionul român la ora 4.2427.

La 6 seara se face torpilorului rus o somaţiune prin Comandantul Secund al Crucişetorului care se transportă la bordul său, comunicând echipajului că trebue ori să plece ori să se predea, deoarece proviziuni nu li se pot da. La ora 6.15 torpilorul ese din port luând drumul spre Est.

Seara Quirasatul iluminează portul cu proectoarele. La 26 iunie, orele 7.20 se semnalează în radă la 2 mile două torpiloare care

după ce recunosc situaţia lui „Potemkin”, pe care era arborat pavilionul român, se retrag în larg.

La 7.50 se recunosc spre NE două quirasate; atunci pentru a recunoaşte situaţia şi intenţiunea lor se semnalează prin codul internaţional: Nu încercaţi a intra în port, cu toate acestea un torpilor intră în port fără a lua în seamă şalupa care era postată la intrarea portului spre întâmpinare.

La ora 9.50 primul quirasat „Ceşme” a ancorat în radă, purtând pavilion de Amiral28; apoi al doilea quirasat „Sinope”.

În port intră şi ancorează torpiloarele Nr. 261, 263, 264 şi 265. Imediat se trimite un ofiţer la „Ceşme” pentru a complimenta pe Amiral. În acest timp sosesc la bord: Ataşatul Militar Rus, Dl. General Anghelescu şi Dl. General Grozea29.

26 Ibidem, p. 45. 27 Ibidem, p. 46. 28 Nava era comandată de amiralul Pisarevski.


_____________________________________________________________________________ 79

La ora 10 vasul-Amiral salută uscatul cu 21 focuri de tun la care răspunde „Elisabeta” cu acelaş număr de focuri; apoi imediat salutăm pavilionul Amiralului cu 15 focuri – C.Amiral Comandant Şef, – salutul este imediat întors de vasul Amiral.

Atât prin ataşatul militar cât şi prin ofiţerul ce a fost trimis spre complimentare, Amiralul a obiectat pentru ce s-a ridicat semnalul prin care i se recomanda a nu intra în port – la care obiecţiune s-a răspuns Amiralului că faţă cu situaţia anormală a unora din bastimentele flotei ruseşti era nevoie pentru noi de a opri la larg vasele ce sosesc, până când ofiţerul trimis în întîmpinare cu şalupa va fi cunoscut calitatea şi intenţiunea vaselor sosite30.

Mai mult încă, sosirea acestor vase nu a fost anunţată prealabil şi nici nu purta semnalul distinctiv stabilit cu câteva zile înainte de însuţi reprezentanţii de aici ai Guvernului rus, Comandantul staţionarului şi Ataşatul Militar, pentru ca să le recunoaştem calitatea de bastimente ale guvernului.

La ora 10.30 un ofiţer vine din partea Amiralului pentru a mulţumi pentru complimentare şi, apoi, imediat, Domnul Comandant al Marinei face visită Amiralului unde e salutat la plecare cu 9 focuri de tun.

În acest timp soseşte la bord Dl. Prefect de Constanţa şi notifică telegrama extra-urgentă prin care se ordonă a se preda quirasatul Amiralului, fiind însărcinat cu aceasta Căpitanul Portului.

Acest ordin se transmite Căpitanului de Port de către Dl. Comandant al Marinei, care se duce imediat la Amiral unde se convine a se începe predarea la 2 p.m.

La 12.10 sosesc în port torpiloarele „Zmeul” şi „N ăluca” sub Comanda D-lui Comandor Eustaţiu.

La 1.20 Amiralul Pisarewsky vine la bord pentru a întoarce vizita Dlui. Comandant al Marinei.

D-sa fiind chemat la telegraf pentru primire de ordine lipseşte de la bord şi Amiralul e primit de către Dl. Comandant al Diviziei de Mare şi Crucişetor. La plecare se salută Amiralul cu 15 focuri de tun.

La 1.45 încep să sosească la „Potemkin” bărci cu echipaje şi ofiţeri ruşi pentru luarea în primire a quirasatului.

La 2.20 se coboară pavilionul român cu toate onorurile obiciunite, iar echipajele române încep a debarca.

La ora 3.10 Comandantul Diviziei de Mare pleacă la vasul Amiral pentru a face visita reglementară, care e întoarsă de Comandantul lui „Ceşme” la ora 5.35.

29 Generalul Moise Groza (1844-1919), şi-a început cariera militară ca ofiţer în armata austro-ungară. În anul 1873 i

s-a încredinţat misiunea de stabilire a liniei de frontieră între Imperiu şi România. Datorita priceperii sale topografice, a fost trimis să stabilească linia de frontieră în Munţii Siriului şi acolo s-a întâlnit cu ministrul de Război al României, generalul Florescu. În Munţii Siriului, generalului Florescu i-a propus să treacă în Armata Română, iar acesta a acceptat. În Armata Română, generalul Moise Groza a fost de o probitate şi o corectitudine rare. Cu grad de căpitan şi apoi, de maior a luptat în Războiul de Independenţă, fiindu-i apreciate faptele de vitejie. Datorită lui s-a descoperit că la Griviţa nu reprezenta o singură redută, cum apărea pe hărţi, ci două. După război a ocupat mai multe funcţii în Armata Română ajungând până la gradul de general. Cunoscând bine limba germană, el a fost acceptat şi la Curtea lui Carol I şi a lui Ferdinand, ca şi consilier militar.



80 _____________________________________________________________________________

Cu această ocazie fiind întrebat asupra datei probabile a plecării lor, Comandantul rus spune că vor pleca a doua zi seară din cauză că „Potemkin” face apă pe la o valvulă. Năvălirea apei însă e stăpânită de pompe31.

La 27 Iunie se observă că quirasatul s-a afundat puţin de pupa şi presintă o uşoară bandă în babord, după prânz însă îşi ia aparenţa normală.

Pe la orele 6 seara „Potemkin” începe manevra pentru eşire din port cu ajutorul remorcherelor SMR32 şi SH33 dar pe la 8 el renunţă şi revine la postul său; cercetând cazul, aflăm că nu a putut scoate ancora, nefiind în măsură a obţine voltajul necesar la dinamuri pentru motoarele ancorelor.

La 28 iunie, ora 8.30 „Potemkin” reîncepe manevra de plecare şi la 9.55 acest bastiment e scos afară din port de remorcherele „Sulina” al SMR şi „Julietta” al SH.

Între orele 11 şi 11.30 torpiloarele ruse ies din port în radă; la 24 torpilorul Nr. 261 reintră în port de unde ia 2 şalande cu cărbuni şi apă dulce pentru „Potemkin”, în acest timp se vede în radă că „Potemkin” dă o remorcă lui „Sinope” fără însă a ridica ancora.

Între vasele din radă şi „Psezuape” e o continuă mişcare de bărci. La orele 7 seara escadra se pune în marş; „Potemkin” la remorca lui

„Sinope” ia drumul spre Est. La ora 9.20 seara, „Psezuape” iese din fundul portului unde fusese adăpostit

la sosirea lui „Potemkin” cu revoltaţii şi ancorează lângă „Elisabeta” apoi la 12.30 noaptea pleacă în largul mării 34.

La 24 Iulie ora 6.30 dimineaţa Crucişetorul intră în port35 împreună cu „Grivi ţa” şi ia toate preparativele pentru solemnitatea distribuţiunei decoraţiilor acordate cu ocazia incidentului „Potemkin”.

La 9.30 ofiţerii Diviziei de Mare şi cei de pe torpiloare se întrunesc la bord în ţinută de ceremonie. La 10 se ridică marele pavoaz pe toate vasele.

La ora 10.30 sosesc invitaţii: Dl. Ministru al Lucrărilor Publice36, Dl. Prefect, Dl Primar şi D. Comandant al Brigăzii ţinând loc de Comandant al Divizei, precum şi numeroşi ofiţeri de Garnizoană.

Ceremonia se deschide în faţa echipajelor sub arme de către Directorul Marinei din Ministerul de Răsboiu ca delegat al Ministerului de Răsboi care dă citire ordinului prin care se notifică decorarea şi medalierea celor ce au fost consideraţi de autorităţile superioare că s-au distins cu ocazia evenimentelor sus-menţionate.

Urmează apoi remiterea însemnelor de către Dl. Comandant al Marinei în numele MS Regelui.

În urmă Dl. Comandant al Marinei ţine o caldă cuvântare către cei decoraţi, aducând mulţumiri MS Regelui şi autorităţilor superioare.

31 Ibidem, p. 48. 32 Remorcherul Sulina al Serviciului Maritim Român. 33 Remorcherul Julietta al Serviciului Hidrotehnic. 34 Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. Anul 1905, p. 49. 35 Sosit de la Sulina. 36 Ion C. Grădişteanu.


_____________________________________________________________________________ 81

După aceasta are loc defilarea ofiţerilor şi echipajelor înaintea celor decoraţi care primesc felicitările Dlui Ministru şi a tuturor persoanelor presente la bord37.

Se serveşte apoi şampanie iar Dl. Ministru a binevoit a adresa câteva cuvinte de simpatie pentru marină şi urări pentru prosperitatea ei, adăugând că acum Guvernul recunoaşte importanţa rolului ce trebuie să aibă Marina şi că se vor face sacrificii pentru înfiinţarea materialului necesar.

La plecare i se face salutul cu tunuri. Domnul Comandant al Marinei împreună cu Dl Comandant al Diviziei de

Mare sunt invitaţi a lua dejunul la „România” la Dl Ministru Grădişteanu, unde se aflau şi alte autorităţi din oraş.

La 25 Iulie Domnul Comandant al Marinei debarcă” 38. Am lăsat în mod intenţionat la sfârşit cuvintele aşternute de locotenent

comandorul Ciuchi referitoare la momentul delicat în care s-a tras cu tunul de pe „Elisabeta”. Acesta spune: „Desigur, crucişetorul „Elisabeta” nu se putea compara cu „Kneaz Potemkin”, însă, oricum, în luptă hotărâtă ar fi putut aduce acestuia mult rău prin torpile, înainte de a fi el însuşi dat la fund printr-o ploaie de proiectile ale puternicei artilerii ale chiurasatului rus. Dar, comandantul Divisiei de Mare, căpitan comandorul C. Bălescu, prin loviturile de tun trimise a făcut cunoscut celor ce aşteptau astfel de lecţie, că România e hotărâtă de a pedepsi orice încălcare a drepturilor ei şi că, deşi cu totul inferiori, chiar în afară de orice comparaţie cu un element de luptă ca şi „Kneaz Potemkin” – care constitue prin el însuşi o fortăreaţă chiurasată plutitoare cu o putere de 50 de guri de foc din care 6 de 350 m/m care în câteva minute ar fi transformat oraşul Constanţa şi portul într-un câmp de ruine – cu toate acestea, cunoscători de asemenea urmări, comandantul crucişetorului „Elisabeta” e hotărât să lupte cu acest colos, să întrebuinţeze toate mijloacele de care dispunea şi, tot aşa de hotărât, să piară în luptă, însă cu pavilionul sus şi onoarea ţărei neatinsă” 39.»

*** Comportamentul autorităţilor române în gestionarea acestei crize40 a fost,

categoric, unul diplomatic. România a fost lăudată atât de ţarul Nicolae al II-lea printr-o scrisoare trimisă lui Carol I, scrisoare în care aprecia faptul că nava a fost returnată, cât şi de Vladimir Ilici Lenin pentru azilul acordat marinarilor, care a declarat că reacţia României a fost de aşteptat de la guvernul unei naţiuni care se respectă41.

37 Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare.. Anul 1905, p. 51. 38 Ibidem, p. 52. 39 Locotenent-comandor Constantin Ciuchi. Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. p. 339. 40 Studiul de faţă reprezintă o variantă extinsă a articolului publicat de autoare în „Buletinul Muzeului Militar

Naţional Regele Ferdinand I”, nr. 6, serie nouă, Bucureşti: Editura Alpha MDN, 2008, p. 55-63, cu titlul Episodul „Potemkin” într-un document original – Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare.

41 LENIN, V. I. Opere complete. vol. X, Bucureşti: Editura Politică, p. 344.


82 _____________________________________________________________________________

Bibliografie 1. CIUCHI Constantin. Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. De la

împăratul Traian până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol I. Tipografia „Ovidiu” H. Vurlis, 1906.

2. MOŞNEAGU, Marian (coord.); ATANASIU, Andreea; BORANDĂ, Georgeta; COJOC, Mariana; VOCHIŢU, Andrei. Statul Major al Forţelor Navale, 1860-2005. Tradiţii şi perspective. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005, p. 191-196.

3. BEJAN, Anton. Dicţionar Enciclopedic de Marină. Bucureşti: Editura Societăţii Scriitorilor Marinari, 2006, p. 61.

4. Jurnalul Istoric al Diviziei de Mare. anul 1905, p. 39. 5. CIORBEA, Valentin. „Rolul crucişătorului „Elisabeta” în soluţionarea

crizei Potemkin – 19-28 iunie 1905”. În Anuarul Muzeului Marinei Române-2003. tom VI. Constanţa: Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, 2004, p. 324, p. 338, nota 4).

6. BORANDĂ, Georgeta. „Nave de luptă româneşti. Breviar”. În Noi contribuţii la istoria Marinei Militare Române. Constanţa: Editura Muntenia&Leda, 2001, p. 160.

7. PREDA, Gheorghe; GROZA, Liviu. Un erou bănăţean al Independenţei: generalul Moise Groza. Editura Militară, 1977.

8. Buletinul Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand I. Nr. 6, serie nouă. Bucureşti: Editura Alpha MDN, 2008, p. 55-63.

9. LENIN, V. I.. Opere complete. vol. X. Bucureşti: Editura Politică, p. 344.

_____________________________________________________________________________ 83

COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – THEMISTOCLES –

Aspirant Lauren ţiu ROADEVIN, Cursul de bază, Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

MOTTO : „Am cu mine doi zei, Persuasiunea şi Constrângerea”

1. Introducere

Oricât de mult am încerca să privim înapoi spre

antichitate prin ochii lumii moderne, tindem să îi uităm pe oamenii care au avut un cuvânt greu de spus încă din cele mai vechi timpuri. În continuare îl voi prezenta pe Themistocles, un lider politic atenian, un comandant extraordinar, care a învins Persia pe mare şi a făcut din Atena o forţă la Marea Egee şi care a adus contribuţii importante luptei pe mare, folosind tactici şi mijloace ingenioase la acea vreme, pe timpul războiului cu perşii.

Themistocles (Gloria Legii – în limba greacă) a fost fiul lui Neocles, un simplu atenian din clasa de mijloc, fără niciun titlu. Tucidide afirmă faptul că, deşi îi lipsea educaţia, acesta afişa o capacitate nemaiîntâlnită de a

analiza situaţiile complexe ca un geniu şi de a lua o decizie bună foarte repede. A condus bătăliile de la Artemisia, a organizat evacuarea cetăţenilor atenieni la

Troezen şi Salamina înainte ca perşii să cucerească Atena, a oprit invazia Persiei la Salamina, în anul 480 î.Hr. şi a condus oştenii în timpul Bătăliei de la Plataea, în anul 479 î.Hr., ce avea să fie înfrângerea finală a Persiei. Toate acestea au fost realizate în timp ce transforma Atena într-un imperiu naval, promova o democraţie radicală şi lupta împotriva rivalului său la putere, Aristides.

Cu toate acestea, prea puţin se vorbeşte despre Themistocles în cultura populară sau în istorie şi prea puţine filme s-au realizat despre aceasta. Anumite surse istorice afirmă că acesta a luat parte la înfrângerea perşilor în anul 490 î.Hr., la Marathon, fiind unul dintre cei 10 generali care au condus Atena spre victorie, dar şi la nimicirea flotei acestora în anul 480 î.Hr.. Themistocles a fost adevăratul salvator al democraţiei ateniene, fiind exilat mai târziu chiar de oamenii şi de sistemul pentru care el a luptat şi l-a susţinut atât timp.

Bustul lui Themistocles


84 _____________________________________________________________________________

Herodot îl descrie pe Themistocles ca „un bărbat care manifestă semnele indubitabile ale geniului, stârnind prin aceasta o admiraţie profundă şi fără egal. Prin capacităţile sale native, neformate şi needucate prin studiu, el a devenit cel mai bun arbitru al acestor crize neaşteptate, care nu lasă timp pentru deliberări şi cel mai bun profet al viitorului.”

În anul 481 î.Hr., el a propus un plan de organizare al flotei astfel încât să reziste invaziei persane ce urma să vină, fiind cuprins în Decretul lui Themistocles.

Pe tot parcursul Bătăliilor de la Artemisia şi Salamina, Themistocles a arătat ingeniozitate tactică şi subtilitate politică, reuşind să menţină o alianţă fragilă cu vecinii săi din Sparta şi din Pelopones, în timp ce acesta îşi exercita discret influenţa asupra tacticilor şi strategiilor de luptă.

2. Bătălia de la Artemisia – 480 î.Hr.

În anul 480 î.Hr., armata lui Xerxes începe marşul spre Europa traversând Hellespontul (strâmtoarea dintre Marea Egee şi Marea Marmara) pe un pod de nave (un miracol ingineresc pentru vremea aceea).

Bătălia de la Artemisia

_____________________ Tinere condeie din Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

_____________________________________________________________________________ 85

Invazia persană fusese pornită ca răspuns întârziat la înfrângerea suferită de perşi în prima invazie, terminată cu victoria atenienilor în Bătălia de la Marathon. Xerxes ridicase o armată uriaşă pe care o trimisese, pe uscat şi pe mare, să cucerească Grecia. Generalul atenian Themistocles a propus ca oştile alianţei greceşti să blocheze înaintarea armatei de uscat la Termopile în timp ce flota persană urma să fie blocată în strâmtoarea Artemisia. O flotă de 271 trireme a fost trimisă acolo să aştepte sosirea perşilor.

În marşul ei către Artemisia, flota persană a fost prinsă într-o furtună în largul coastei Magneziei în care s-au pierdut aproape o treime din cele 1.200 nave ale sale. Odată ajunşi la Artemisia, perşii au trimis un detaşament de 200 nave să ocolească Insula Evia, încercând să blocheze flota greacă, dar aceste nave au fost prinse la rândul lor în altă furtună şi au fost distruse. Bătălia principală a confruntării a avut loc după două zile de conflicte minore. Cele două părţi combatante au luptat toată ziua, cu pierderi comparabile, dar flota aliată nu-şi putea permite aceste pierderi.

După bătălia principală, grecii au primit vestea înfrângerii armatei lor terestre la Termopile. Întrucât strategia lor se baza pe oprirea invaziei persane în ambele puncte (Artemisia şi Termopile) şi luând în considerare pierderile deja suferite, aliaţii au hotărât retragerea la Salamina. Perşii au invadat Beoţia şi au cucerit Atena. În ciuda acestor victorii iniţiale, perşii au fost înfrânţi mai târziu în Bătălia de la Salamina, la sfârşitul anului 480 î.Hr.

3. Bătălia de la Salamina – 480 î.Hr.

În timp ce Xerxes adună forţe militare terestre şi navale uriaşe, conducătorul atenian Themistocles, anticipând reluarea luptei, îi convinge pe cetăţenii Atenei să-şi întărească flota.

Cu viziunea sa strategică, Themistocles a înţeles că succesul sau eşecul oricărei invazii persane depinde de capacitatea lui Xerxes de a asigura aprovizionarea armatei sale pe mare. Dacă grecii învingeau flota persană, imensa armată a Asiei devenea vulnerabilă.

Themistocles a ordonat ca toţi cetăţenii Atenei să-şi abandoneze casele şi să fie mutaţi pe Insula Salamina, majoritatea fiind de acord să fie transportaţi pe insulă şi să se adăpostească în colibe improvizate, făcute din paie şi ramuri. Între timp, atenienii cer tuturor grecilor să-şi adune navele în Strâmtoarea Salamina, lângă portul Pireu. Aici era locul potrivit, după părerea lui Themistocles, pentru lupta împotriva flotei persane, deşi mulţi conducători greci l-au dezaprobat, făcând presiuni pentru retragerea la sud de Pelopones.

Perşii au continuat să înainteze, au invadat Atena şi au dat foc Acropolei. Decizia lui Themistocles de a evacua oraşul fusese deci justificată.

Atenţia era îndreptată către mare, unde urmează să aibă loc confruntarea decisivă (pentru că doar învingând forţele navale greceşti, perşii puteau să fie siguri de cuceririle lor). Masiva flotă persană, pe care Herodot o estima la 1.200 nave (majoritatea, trireme cu o lungime de 30 m), suferise deja pierderi în timpul unei


86 _____________________________________________________________________________

furtuni, aproximativ o treime dintre nave se scufundaseră sau eşuaseră. Cu toate acestea era încă o armată puternică, care se baza pe forţa multor marinari experimentaţi.

Bătălia de la Salamina

Flota grecească aliată, care avea la bord mai mulţi soldaţi decât marinari, era

comandată de amiralul spartan Eurybiades. Dintre cele 386 trireme aflate sub comanda sa, 89 erau ale Spartei (sau aliate Spartei), 97 proveneau din insulele greceşti ale Cicladelor, iar 200 erau nave ateniene noi sub comanda lui Themistocles.

La consiliul de război, grecii erau încă divizaţi şi nu se puteau hotărî dacă să lupte la Salamina sau să se retragă în sud. Themistocles s-a adresat lui Eurybiades, comandantul şef, cu următoarele cuvinte: „Depinde de tine, Eurybiades, să salvezi Grecia! Ascultă-mă şi dă lupta cu duşmanul aici şi nu pleca urechea la sfatul acelora dintre noi care vor ca flota să se retragă către istm. Ascultă-mă, te implor şi alege între cele două opţiuni. La istm vei lupta în largul mării, ceea ce este în mare măsură în dezavantajul tău. [...] Dacă vei face aşa cum te sfătuiesc, avantajul pe care ţi-l vei asigura este următorul: deoarece vom lupta într-o strâmtoare, cu nave puţine împotriva unui număr mare de nave, noi vom câştiga o mare victorie, pentru că lupta într-un loc îngust ne este favorabilă nouă, iar în largul mării le este favorabilă lor”.


_____________________________________________________________________________ 87

Themistocles şi-a impus opinia, dar nimic mai mult. Acum trebuia să-i convingă pe inamici să iasă la luptă. Pentru aceasta, el foloseşte un vicleşug, trimiţând un sclav credincios la Xerxes, pentru a-i spune că grecii pierzându-şi curajul, se pregăteau să se retragă la miezul nopţii. Drept urmare, la 22 septembrie, flota persană în dispozitiv semicircular se apropie de Insula Psytaleia, în spatele căreia, între Salamina şi Herakleion, aştepta flota grecească. Xerxes şi impresionanta sa suită se instalează pe coasta muntelui Aegaleos pentru a urmări lupta. Vâslaşii îşi încordează braţele, nu precum sclavii de pe galerele persane, din cauza biciului, ci ca oameni liberi, hotărâţi să-şi apere libertatea cu preţul vieţii. În avangarda flotei greceşti se află cele mai bune nave, pe care se îmbarcaseră hopliţii bine înarmaţi, purtând coifuri, platoşe şi scuturi mari şi rotunde. Aceştia vor fi luptătorii care, cu săbiile şi lăncile lor, vor duce greul luptei împotriva infanteriştilor ambarcaţi ai perşilor, dotaţi cu armament mai uşor.

Îndreptându-se una spre alta, cele două flote încetează toate manevrele şi se angajează într-o încleştare de proporţii. Sute de galere se unesc formând o platformă imensă, pe care mii de soldaţi luptă corp la corp. Pintenii de bronz ai galerelor greceşti distrug carenele navelor persane. Themistocles dă lovitură după lovitură şi reuşeşte să creeze o breşă între navele feniciene cu care se confruntă. Aici s-a hotărât soarta bătăliei, departe de ţărm, cu destul spaţiu de manevră, pentru a nu exista nicio îndoială în privinţa deznodământului. Themistocles i-a forţat pe inamici să intre în strâmtoarea Salamina, iar soldaţii atenieni bine înarmaţi au făcut restul. Perşii îşi judecaseră greşit adversarii. Angajându-se în luptă, ei îşi cedaseră toate avantajele soldaţilor greci foarte bine instruiţi, mult mai buni în lupta corp la corp decât perşii. Conaţionalii lor din Ionia luptau cu aceeaşi abilitate, deşi, în marea lor majoritate, nu luptau din toată inima. O excepţie notabilă a fost episodul în care o galeră greacă a abordat o navă din Samothrace. Înainte ca aceasta să se scufunde, echipajul a sărit pe nava atacatoare şi a ocupat-o prin forţă.

Pe măsură ce sorţii se înclină în favoarea atenienilor, navele persane din ariergardă încearcă să se retragă, dar sunt lovite în flanc de mica escadră de 30 galere egeene ascunsă în Golful Ambelaki. Efectul este devastator. Panica cuprinde navele persane îngrămădite. Fără îndurare, grecii aruncă echipajele de perşi peste bord şi pentru că puţini ştiau să înoate, pierderile sunt enorme.

Xerxes, zguduit de teribila luptă navală purtată chiar în faţa tronului său şi de ţipetele ostaşilor săi de pe Psytaleia, îşi pierde curajul, lasă comanda satrapului1 Mardonius şi ordonă întoarcerea la Hellespont. Ca şi retragerea lui Napoleon din Rusia, întoarcerea lui Xerxes de la Salamina este însoţită de o mulţime de dezastre. Bolile şi foametea răresc şi mai mult rândurile soldaţilor săi, iar vântul avariază atât de mult podul de nave, încât armata trebuie să aştepte întoarcerea a ceea ce mai rămăsese din flotă pentru a traversa Hellespontul. Armata lăsată sub comanda lui Mardonius este zdrobită în anul următor la Plataea de o armată a grecilor uniţi.

Triumful grecilor la Salamina pune capăt dominaţiei navale a perşilor asupra bazinului Mării Egee. Persia nu va mai putea niciodată să trimită o armată mare în

1 Guvernator de provincie din timpul vechilor perşi


88 _____________________________________________________________________________

Grecia, care să-i ameninţe independenţa. În secolul următor, Grecia (unită sub hegemonia macedoneană a lui Alexandru cel Mare) va inversa rolurile cu Imperiul Persan, situaţie care culminează cu victoria lui Alexandru în Bătălia de la Gaugamela.

4. Contribuţiile lui Themistocles, aduse bătăliilor pe mare

Cea mai importantă decizie a lui Themistocles a fost luată înainte de începerea războiului şi anume, întocmirea şi punerea în aplicare a planului de organizare al flotei ateniene, denumit: „Decretul lui Themistocles”, care era codificat şi ţinut secret faţă de inamic.

Conform regulamentelor actuale putem afirma că acesta a folosit unul dintre principiile luptei armate, mai exact, principiul securităţii acţiunilor forţelor prin planificarea din timp şi în secret a acţiunilor militare.

Practic, în acest decret era specificat de câţi marinari era nevoie la bord pentru a manevra nava, numărul soldaţilor şi cel al arcaşilor de la bord şi condiţiile pe care aceştia trebuia să le îndeplinească (de exemplu: vârsta marinarilor să fie cuprinsă între 20 şi 30 ani), să fie câte un comandant pe fiecare navă care „să fie cetăţean atenian, să nu depăşească vârsta de 50 ani şi să aibă copii legitimi”. Ţinând cont de perioada în care Themistocles a trăit, putem afirma că Decretul lui Themistocles a fost primul plan de organizare a unei flote şi că acesta a stat la baza evoluţiei organizării flotelor de mai târziu.

O altă contribuţie importantă a lui Themistocles adusă bătăliilor pe mare este construirea celor 200 trireme ce erau echipate cu un pinten din bronz, situat sub linia de plutire, cu rolul de a străpunge vasele inamice. Putem afirma că legea dependenţei formelor şi procedeelor acţiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă a fost aplicată, atunci când acesta s-a folosit de triremele sale, aplicând tacticile Diekplous şi Periplous pentru nimicirea inamicului.

Tacticile Diekplous şi Periplous, folosite în bătăliile pe mare din

timpul invaziei persane


_____________________________________________________________________________ 89

Cu puterea sa de persuasiune, acesta a reuşit să îi convingă pe toţi ceilalţi că pentru a-l înfrânge pe Xerxes, trebuia să lupte pe mare şi că cea mai bună variantă a fost aceea de a constrânge numeroasa flotă a perşilor să pătrundă în strâmtoarea de la Salamina. Principiul surprinderii inamicului prin concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit a fost pus în aplicare cu succes de către Themistocles. Aceştia având nave mari, greoaie şi cu o capacitate de manevră redusă, mult sub cea a triremelor greceşti, au putut fi surprinşi şi înfrânţi foarte uşor de greci.

O altă contribuţie importantă a lui Themistocles, a fost aceea de a îmbarca la bordul galerelor greceşti soldaţi bine înarmaţi, purtând coifuri, platoşe şi scuturi mari şi rotunde. Aceşti luptători, utilizau o altă tactică ingenioasă, aceea de a manevra cu navele proprii lângă cele inamice, pentru a forma o platformă pe care soldaţii să poată lupta ca pe uscat, încă o dată putând fi observat un alt principiu al luptelor armate, şi anume, manevra.

Şi nu în ultimul rând nu trebuie să uităm de acel vicleşug la care Themistocles a apelat, când şi-a dezinformat inamicul cu privire la o acţiune viitoare, trimiţând pe acel sclav la Xerxes, care, de asemenea a contribuit decisiv la victoria grecilor.

5. Concluzii Oricum l-am privi pe Themistocles, trebuie să admitem că a fost o personalitate

de mare clasă şi un comandant de excepţie. Ordinele sale date pe timpul războiului greco-persan, în special pe parcursul invaziei lui Xerxes, au salvat Grecia de a fi luată sub stăpânire orientală, păstrând modul de viaţă şi sistemul de guvernare din acea vreme intact.

Themistocles a avut abilitatea de a-i convinge pe atenieni prin toate acţiunile şi faptele sale, să îl lase să ia decizii pentru ei, aşa cum nu a mai reuşit niciun alt politician până la vremea respectivă.

Perioada cuprinsă între anii 479-399 î.Hr., este fără îndoială una dintre cele mai măreţe din istoria Greciei Antice, în care au trăit cele mai proeminente personalităţi din acele vremuri.

Themistocles era o persoană directă, calculată şi imparţială, cu putere mare de convingere, un simplu atenian de la sfârşitul secolului al V-lea î.Hr. care nu a plecat niciodată capul în faţa nimănui.

El a participat la cele mai mari bătălii din Antichitate şi a fost forţa motrice din spatele unui sistem democratic pe care încercăm să-l urmăm şi astăzi. Apreciez că a fost unul dintre cei mai mari comandanţi din istorie şi un politician capabil.

Bibliografie Surse antice 1. Herodot, Purvis, Andrea L. (Translator), Strassler, Robert B. (Editor),

Thomas, Rosalind (Introducere) (2009) The landmark Herodot Anchor Books.


90 _____________________________________________________________________________

2. Plutarh, Dryden, Johyn (Traducător) Lehmann, Clayton Miles (Introducere) (2006) Lives the Barnes and Noble Biblioteca de Essential Reading.

3. Tucidide, Crawley, Richard (Translator), Strassler, Robert B. (Editor), Hanson, Victor Davis (Introducere) (2008) The landmark Tucydides Free Press.

Surse moderne 1. Cary, M. (1922) When was Themistocles Ostracised? The Classical

Review Vol. 36, No. 7/8, pp 161-162 Publicat de: Cambridge University Press, în numele Asociaţiei Clasice.

2. Evans, J. A. S. (1993) Herodotus and the Battle of Marathon Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte Vol. 42, No. 3 (3rd Qtr.), pp. 279-307 Published by: Franz Steiner Verlag.

3. Evans, J. A. S. (1982) The Oracle of the „Wooden Wall" The Classical Journal Vol. 78, No. 1 pp. 24-29 Published by: The Classical Association of the Middle West and South.

4. Fornara, Charles W. (1971) Themistocles' Archonship Historia: Zeitschrift für Alte Geschichte Vol. 20, No. 5/6 (4th Qtr.), pp. 534-540 Published by: Franz Steiner Verlag.

5. Frost, Frank J. (1968) Themistocles' Place in Athenian Politics California Studies in Classical Antiquity Vol. 1, pp. 105-124 Published by: University of California Press.

6. Graham, A. J. (1996) Themistocles' Speech before Salamis: The Interpretation of Herodotus 8.83.1 The Classical Quarterly New Series, Vol. 46, No. 2, pp. 321-326 Published by: Cambridge University Press on behalf of The Classical Association.

7. Gruen, Erich S. (1970) Stesimbrotus on Miltiades and Themistocles California Studies in Classical Antiquity Vol. 3, pp. 91-98 Published by: University of California Press.

8. Hale, John R. (2009) Lords of the Sea Penguing Group. 9. http://www.livius.org/person/themistocles/ 10. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/590513/Themistocles 11. http://ro.wikipedia.org/wiki/Temistocle 12. http://en.wikipedia.org/wiki/Themistocles 13. http://www.fordham.edu/halsall/ancient/eb11-themstocles.asp

_____________________________________________________________________________ 91

COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – PIERRE ANDRÉ DE SUFFREN –

Aspirant Anca-Georgiana MAFTEI, Cursul de bază, Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

1. Introducere

Amiralul Pierre André de Suffren de Saint Tropez (17.07.1729-08.12.1788) a fost cel mai bun comandant naval francez al secolului al XVIII-lea, care a luptat în războiul american pentru independenţă. Faima lui Suffren se datorează în mare parte pentru campania sa din perioada 1782-1783, în Indiile de Est.

Făcând parte dintr-o familie de nobili din Provence, tânărul Suffren a intrat în marină ca şi cadet în anul 1743. În anul 1749, acesta a urmat tradiţia multor cadeţi navali francezi din sudul Franţei de a adera la „Ordinul Cavalerilor de Malta”. Dar, spre deosebire de mulţi alţii, care au părăsit ordinul pentru a se căsători, Suffren nu s-a căsătorit niciodată şi a rămas membru toată viaţa sa, obţinând rangul de „Bailli” din partea Ordinului de Malta.

În anul 1746, a mers în expediţia navală a ducelui D'Anville pentru a recuceri Capul Breton, însă navele au fost distruse de naufragiu. În anul 1747, Suffren a fost luat prizonier de către Hawke în acţiunea convoiului francez din Golful Biscaya. În anul 1748, când pacea a fost încheiată, acesta a mers la Malta pentru a efectua voiaje cu galerele Ordinului.

2. Şapte ani de război

În timpul Războiului de Şapte Ani a avut ghinionul de a fi prezent ca

locotenent în Orphee, în lupta cu amiralul Byng, luptă care a fost urmată de predarea garnizoanei engleze din Minorca.

În anul 1759, Suffren a fost luat din nou prizonier, când Boscawen a capturat nava lui, Océan, în Bătălia de la Lagos (1759).

La revenirea păcii din anul 1763, Suffren intenţionează din nou să lucreze în cadrul convoaielor, pentru a fi calificat să deţină funcţiile mai înalte ale Ordinului. El a fost, totuşi, numit la comanda lui Cameleon, o navă Xebec (corabie mediteraneană pentru comerţ) cu care a navigat în zone în care acţionau piraţii „Barbary” (aceştia

Portret

Bailli de Suffren


92 _____________________________________________________________________________

erau piraţi şi corsari care acţionau din Africa de Nord, cu sediul principal în porturile Alger, Tunis şi Tripol).

În perioada 1767-1771, a efectuat propriile voiaje şi a fost promovat de la „Cavaler” la „Comandor al Ordinului”. Din acel moment până la începutul Războiului de Independenţă al Americii acesta a comandat nave din escadrila stabilită de Guvernul Francez, pentru practica ofiţerilor din ţară. Îndemânarea şi priceperea sa în conducerea navelor au fost extrem de apreciate de către comandanţii săi. Acesta a fost numit cel mai bun comandant naval francez al secolului al XVIII-lea.

În perioada 1778-1779, Suffren a făcut parte din escadrila viceamiralului D’Estaing pe tot parcursul operaţiunilor sale de pe coasta Americii de Nord şi în Indiile de Vest.

3. Operaţiunile împotriva britanicilor – 1770-1780

Suffren şi-a stabilit reputaţia pentru manevre îndrăzneţe şi agresive atunci când, cu nava sa Fantasque, plus trei fregate (Aimable, Chimère, Engageante), a forţat intrarea în portul Newport (05.08.1778). Escadrila britanică a fost luată prin surprindere în port şi a eşuat trei fregate şi o galeră, toate acestea fiind arse de către căpitanii acestora. Britanicii şi-au scufundat celelalte nave într-un efort de a bloca intrarea principală a flotei franceze. Cu toate acestea, flota lui D’Estaing a reuşit să intre pe 8 august.

În luna iunie a anului următor, cu viceamiralul D’Estaing în Indiile de Vest, Suffren a condus linia de acţiune franceză cu amiralul John Byron de Grenada şi nava sa, Fantasque (64 membri), unde a pierdut 62 oameni. Suffren a fost răsplătit, fiind pus la comanda a două nave de linie şi trei fregate pentru a efectua controlul convoaielor comerciale.

Deşi Suffren a criticat în mod clar tacticile navale ale viceamiralului D’Estaing, acesta din urmă nu a lăsat acest lucru să îl împiedice să-l recomande pe Suffren pentru a i se acorda comanda unui escadron care avea să plece în anul 1781 să apere posesiunile olandeze, la Capul Bunei Speranţe.

În drum spre Atlanticul de Sud, el a surprins şi a avariat grav un escadron naval

englez la Porto Praya, în Insulele Capul Verde (16 aprilie 1781). Pornind la est, în jurul Capului Bunei Speranţe, Suffren s-a alăturat unui alt escadron francez la Île de France (Mauritius), un port francez important în Oceanul Indian. Flota franceză s-a deplasat la est de Golful Bengal, unde Suffren, pentru aproape doi ani, va manevra şi lupta împotriva formaţiunilor militare britanice.

Singura asistenţă pe uscat a lui Suffren a fost de la liderul indian al revoltei Mysore, Hyder Ali, care, de asemenea, lupta cu britanicii şi utiliza porturile olandeze din Ceylon.

Bătălia de la Porto Praya


_____________________________________________________________________________ 93

Suffren s-a întors în Franţa, erou, şi a fost distins în anul 1781, cu gradul de viceamiral.

4. Campania amiralului Suffren în Oceanul Indian – 1782-1783

Campania pe care Suffren a condus-o împotriva amiralului englez Sir Edward Hughes este renumită pentru numărul, gravitatea şi indecisele întâlniri dintre ei.

Campania lui Suffren în Oceanul Indian 1782-1783

Patru acţiuni au avut loc în anul 1782: Bătălia de la Sadras pe 17 februarie

1782, la sud de Madras; Bătălia de la Providien pe 12 aprilie în apropiere de Trincomalee; Bătălia de la Negapatam pe 6 iulie 1782 şi Bătălia de la Trincomalee aproape de port pe 3 septembrie. Nici o navă nu a fost pierdută în urma acestor bătălii, de către nici una din forţe.

Bătălia decisivă dintre cei doi a fost în Bătălia de la Cuddalore, pe 20 aprilie 1783, unde amiralul Suffren l-a forţat pe amiralul Hughes să se retragă la Madras.

Sosirea veştii că pacea a fost realizată în Europa a pus capăt ostilităţilor, şi Suffren s-a întors în Franţa.


94 _____________________________________________________________________________

5. Contribuţii

Le Baillie de Suffren a fost un erou de necontestat al Regimului Monarhic Francez. Nelson l-a admirat. Marie-Antoinette l-a numărat printre eroii naţionali ai Franţei. Marinarii săi se temeau de el la fel de mult pe cât îl admirau şi l-au poreclit „Amiralul Satan”.

Într-o epocă a personajelor remarcabile, Pierre-André de Suffren de Saint Tropez, Bailli de Suffren, a fost una dintre cele mai remarcabile persoane: excentric, irascibil, neglijent şi dornic de luptă. El a fost, de asemenea, cel mai îndrăzneţ şi inovator tactician din marina prerevoluţionară din Franţa.

Amiralul Suffren a fost un om înţelept, a studiat şi meditat mult asupra marilor campanii navale din trecut, în special pe cele ale amiralului olandez Ruyter. Acesta a avut, de asemenea, un interes în aspectele tehnice ale marinei. El a sprijinit îmbunătăţirea artileriei navelor prin amplasarea de tunuri, bombe, mine, având ca model marina regală şi a susţinut instalarea de bărci suplimentare şi de paratrăsnete la bordul navelor.

Spre deosebire de mulţi alţi ofi ţeri ai epocii, acesta în nici un caz nu a neglijat starea de sănătate a echipajelor sale. La 23 februarie 1773, în timp ce naviga pentru a returna regelui fregata Mignonne, el a menţionat: „Măsurile de precauţie pe care le-am luat pentru a conserva puritatea aerului la bord şi pentru a-mi ocroti echipajul, au fost un adevărat succes şi am avut doar câteva cazuri de îmbolnăviri .”

În numeroase ocazii, Suffren s-a implicat în investigarea anumitor probleme militare. În anul 1762, el a scris o notă către ministrul marinei despre măsurile de apărare ale Gibraltarului şi modalităţile de a le contracara. Aceasta a fost urmată în anul 1765 de un memoriu cu privire la protecţia intereselor franceze în Maroc şi în anul 1770 de către un studiu privind „mijloacele de combatere a corsarilor din Algeria.” Subliniind în acelaşi timp inutilitatea de a bombarda oraşe, el a susţinut organizarea de convoaie şi patrule în zonele expuse, cum ar fi Sardinia şi Provence.

În bătălii, temperamentul său agresiv şi capacitatea acestuia de a sesiza „momentul” (Principiul concentrării efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit) de pe câmpul de luptă, i-au asigurat superioritatea asupra adversarului. Într-un sens, amiralul Suffren şi-a condus propriile bătălii în maniera unei corsar. Bărbatul pe care englezii au început să-l numească „Amiralul Satan” a avut aproape întotdeauna iniţiativă în atac. El a revenit în mod repetat la comandă, în ciuda pierderilor severe şi a pagubelor materiale semnificative. Astfel, putem zice că acţiunile sale se bazau pe „principiul libertăţii de acţiune” (arta de a păstra libertatea de acţiune, adică să fii stăpân pe acţiunile tale fără a fi stânjenit de adversar) care se bazează pe ideea că cel care deţine iniţiativa „dă tonul” pe câmpul de luptă (acţionează) şi are deci libertatea de acţiune, în timp ce adversarul doar „dă răspunsuri”, fiind obligat să facă jocul primului.

Cu toate acestea, este cert că nici una dintre luptele purtate de amiralul Suffren nu au fost decisive. În ciuda încercărilor repetate, el nu a reuşit să distrugă în totalitate sau parţial flota adversă. Este adevărat că în amiralul Hughes a găsit un adversar puternic, care a lucrat în teatrul de operaţii din anul 1773 până în anul 1777.


_____________________________________________________________________________ 95

„Mama Hughes”, cum l-au numit francezii, a evitat riscurile şi a barat loviturile lui Suffren cu o îndemânare rar întâlnită.

Putem spune că amiralul Pierre André de Suffren aplica în luptele sale „Legea unităţii acţiunilor” care exprimă conexiunea (îmbinarea, integrarea) luptei armate pe uscat, în aer şi pe mare şi poate reprezenta un întreg realizat prin coordonarea acţiunilor tuturor forţelor participante în operaţiuni şi luptă. Din această lege rezultă un important principiu al ştiinţei militare şi anume că succesul în desfăşurarea acţiunilor poate fi obţinut numai cu eforturile întrunite ale forţelor participante la realizarea obiectivului comun, în cazul de faţă prin combinarea forţelor terestre cu cele navale.

În amiralul Suffren, francezii au găsit un comandant măreţ, capabil de a improviza, îndrăzneţ, curajos, plin de încredere în forţele proprii, fiind unul dintre cei mai buni amirali ai secolului al XVIII-lea. Însă acestuia i-a lipsit o anumită calitate pentru a putea face parte din grupul marilor marinari. El a ştiut cum să se facă ascultat şi respectat, dar nu a învăţat niciodată cum să se facă plăcut de ceilalţi şi nici cum să creeze un spirit de echipă între locotenenţii săi.

În acest sens, el se situează cu mult sub nivelul lui Ruyter, Nelson şi Halsey. Aşa cum un fost marinar însuşi, Las Cases, a scris în lucrarea memorială Sainte-Hélène: „Domnul Suffren a avut genialitate, originalitate, o mare ardoare, o ambiţie puternică, o voinţă de fier .... Foarte dur, extrem de egoist, greu de înţes, un camarad dezagreabil, el nu a fost iubit de nimeni, dar a fost admirat şi apreciat de către toţi.”

În timpul celebrării a 200 ani de la Războiul American de Independenţă, Marina Franceză a desemnat anul 1983 ca „Anul de comemorare a lui Suffren”. Din anul 1789 până în anul 1962, nouă nave de război franceze au fost numite „Suffren” în onoarea acestui mare marinar.

6. Moştenire

Amiralul Pierre André de Suffren a fost sabotat într-o mare măsură de lipsa de cooperare din partea căpitanilor săi.

Acest lucru s-a întâmplat în mare parte din cauza: intimidării sale şi dispreţului exprimat în mod deschis pentru subordonaţii săi, şi ca urmare aceştia nu i-au acordat sprijinul necesar în luptă, lipsindu-l de succesele pe care, fără îndoială, capacitatea lui tactică şi determinarea le-ar fi făcut posibile. Suffren, lider autoritar, care, în ciuda lipsei de colaborare cu subordonaţii săi reuşea să-şi îndeplinească îndatoririle şi, chiar dacă subordonaţii nu-l agreau pentru modul rece cum îi trata, aceştia îi apreciau modul în care lupta în bătălii.

El avea o capacitate mare de lucru, dispunea de o mulţime de resurse şi de o înţelegere profundă a faptului că succesul pe mare este câştigat de înfrângerea inamicului şi nu prin evitarea lui, iar acest lucru l-a făcut un duşman redutabil.

În bătăliile purtate, amiralul Suffren a aplicat în mod creator „Legea raportului de forţe”, care presupune manevrarea navelor în siguranţă, surprinderea inamicului,


96 _____________________________________________________________________________

conducerea oportună a forţelor şi mijloacelor în scopul îndeplinirii misiunii, asigurarea acţiunilor şi protecţia trupelor proprii.

Politica militară franceză a decis ca acţiunile navale să se subordoneze acţiunilor terestre. Totuşi, Suffren a realizat că în războaiele purtate peste mări, departe de ţara de origine, prima naţiune care controlează marea avea un mare avantaj în susţinerea războiului terestru: „Situaţia militară ... cerea mai întâi înfrângerea flotei ostile, şi apoi capturarea anumitor porturi strategice” . Faptul că acest lucru s-a demonstrat a fi corect, a determinat inversarea politicii militare franceze, care ar fi pus portul ca prim obiectiv şi apoi flota, al doilea obiectiv.

7. Decesul amiralului Pierre André de Suffren

În Franţa Pierre André de Suffren a fost primit cu entuziasm, iar în anul 1781, a fost numit în funcţia de vice-amiral al Franţei. El a fost promovat la rangul de „Bailli” de către Ordinul de Malta în absenţa sa.

Moartea amiralului Pierre André de Suffren a survenit brusc, când a fost pe cale de a lua comanda unei flote aflată în Brest. El a murit de apoplexie (reprezintă pierderea bruscă a cunoştinţei, cauzată de obicei de o hemoragie cerebrală).

O legendă spune că mulţi ani după aceea, servitorul amiralului i-a spus lui M. Jal, istoriograful marinei franceze, că Suffren a fost ucis într-un duel de către Prinţul de Mirepoix. Cauza întâlnirii, legendată de slujitor, a fost că amiralul Pierre André de Suffren a refuzat într-un limbaj foarte puternic să-şi folosească influenţa sa pentru a asigura restaurarea în marină a două cunoştinţe ale prinţului, care au fost demise pentru rea conduită.

Bibliografie 1. http://www.sunderlandmaritimeheritage.org.uk 2. http://en.wikipedia.org/ 3. http://www.xenophongroup.com/ 4. http://books.google.ro/ The Great Admirals: Command at Sea, 1587-1945.

_____________________________________________________________________________ 97

COMANDAN ŢI CARE AU SCHIMBAT R ĂZBOIUL PE MARE – YI SUN-SHIN – INVENTATORUL FORMA ŢIEI „ARIPI DE COCOR” –

Aspirant Ştefana-Mihaela FARCAŞ, Cursul de bază, Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

MOTTO: „Puteţi să mă comparaţi cu Lordul Nelson, dar nu cu amiralul Yi Sun Shin! În comparaţie cu acesta sunt doar un simplu marinar!”

Togo Heihachiro, amiral al Imperiului Japonez

1. Introducere

Yi Sun-Shin, născut pe data de 28 aprilie 1545, aproape de Seul, Coreea, a fost un comandant naval coreean şi erou naţional, renumit pentru bătăliile câştigate împotriva Japoniei din anii ultimului deceniu al secolului al XVI-lea.

Yi Sun-Shin a participat de-a lungul carierei sale la numeroase bătălii, după cum urmează:

- 1592 – Începutul invaziei Japoniei asupra Coreei:

• Bătălia de la Okpo; • Bătălia de la Yeosun; • Bătălia de la Sacheon; • Bătălia de la Insulele Hansan; • Bătălia de la Busan.

- 28 august 1596 împotriva Japoniei – Bătălia de la Chilchonryang (singura bătălie pierdută de amiralul Yi);

- octombrie 1597 – Bătălia de la Myeongnyang; - 15 decembrie 1598 – Bătălia de la Noryang. În continuare vor fi prezentate cele mai importante trei bătălii la care acesta a

participat.

Portret Yi Sun-shin


98 _____________________________________________________________________________

2. Bătălia de la Hansan

Bătălia navală de la Hansan (Hansando), a avut loc pe data de 8 iulie 1592, în apropiere de Insula coreeană Hansan şi a fost una dintre cele mai importante bătălii ale Războiului Imjin (Războiul Coreei împotriva invaziei Japoniei). Amiralul Yi Sun-Shin a scufundat cel puţin 47 nave japoneze şi a capturat alte 12.

Dispunerea forţelor coreene şi japoneze în Bătălia de la Hansan

Flota condusă de amiralul Yi Sun-Shin împreună cu cele şapte nave conduse de

Won Gyun (comandant coreean) au luptat în două campanii de-a lungul coastei sudice a peninsulei coreene. În total, coreenii au scufundat peste 60 nave japoneze.

Având în vedere importanţa aprovizionării pe cale maritimă a armatelor japoneze care avansau în peninsula coreeană şi se pregăteau să invadeze China, comandantul flotei japoneze, Toyotomi Hideyoshi, a ordonat comandanţilor săi să distrugă flota coreeană şi să securizeze rutele de aprovizionare din Marea Galbenă. Comandantului japonez Wakizaka Yasuharu i s-a ordonat să aştepte până la sosirea forţelor aliate conduse de Kato Yoshiaki şi Kuki Yoshitaka (comandanţi japonezi) pentru a căuta şi distruge împreună flota coreeană. Totuşi, pentru că a durat prea mult


_____________________________________________________________________________ 99

ca cei doi comandanţi japonezi să-şi adune navele, Wakizaka a plecat singur cu 73 nave. Flota lui Wakizaka era formată din cele mai moderne nave de război construite până la vremea aceea de japonezi. Din cele 73 nave, 36 erau nave mari, 24 de mărime medie şi 13 nave mici de cercetare.

Amiralul Yi a primit informaţii de la un fermier local, că flota japoneză (navele conduse de Wakizaka) a luat drum spre vest faţă de poziţia navelor coreene şi a ancorat la nord de Strâmtoarea Gyeonnaeryang, un canal îngust între Insula Geoje şi continent. Conform acestui plan, el a poziţionat o parte din navele de război în apropierea Insulei Hansan şi a trimis cinci sau şase nave în Canalul Kyonnaeryang. Văzându-le numărul redus, flota japoneză a ridicat pânzele imediat şi a deschis lupta. Amiralul Yi a ordonat ca cele şase nave să se retragă spre Hansan, unde restul flotei coreene se afla la pândă. După cum era de aşteptat, flota japoneză încurajată de superioritatea numerică le-a urmărit. Amiralul Yi a avut grijă să menţină o distanţă constantă între propriile nave şi cele ale japonezilor. Atunci când au ajuns în apropierea insulei, acesta a ordonat: „Acum, puneţi prova pe duşman! Atacaţi nava comandant!”. Imediat, flota coreeană a girat la drum opus cu faţa spre flota japoneză şi s-a desfăşurat pe un semicerc. Astfel, navele japoneze au fost prinse într-un loc cu puţin spaţiu de manevră şi s-au văzut obligate să rămână acolo, ţinta tunurilor şi săgeţilor navelor coreene. Văzând soarta camarazilor lor, restul flotei japoneze s-a împrăştiat şi a fugit, fiind urmărită de flota coreeană. În urma acestei acţiuni, flota condusă de Amiralul Yi a lăsat inamicul fără 47 nave, din care a capturat 12, flota japoneză Wakisaka rămânând cu doar 14 nave din 73 şi o mie de marinari din zece mii.

Formaţia „aripi de cocor” (dispunerea navelor în „U”) era concepută nu doar pentru a scufunda nave, ci şi pentru a anihila complet inamicul fără pierderi majore. Formaţia avea o formă de „U” cu cele mai grele cuirasate în centru şi navele uşoare pe aripi. Exista o navă „Turtle” (model de navă inventat de Amiralul Yi) la capătul fiecărei laturi, fixând flancurile. Rezervele erau plasate în spatele navelor centrale, acoperind golurile şi formând eşalonul doi.

Navele situate în partea din faţă loveau flancurile pentru a maximiza numărul de tunuri aţintite spre inamic. Mai mult, forma de „U” permitea concentrarea focului astfel încât navele japoneze să fie lovite din unghiuri diferite. În acest sens, formaţia „aripi de cocor” era similară tacticii de război numită, „traversarea T”, care a început să fie folosită abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea.

Tactica japonezilor a fost să pună în avangardă navele cele mai rapide pentru a ţine ocupate navele coreene, iar navele lor mari să încheie lupta cu coreenii. Cu toate acestea, tactica a fost anticipată de către amiralul Yi, iar folosirea ei i-a făcut pe japonezi să intre şi mai adânc în capcană. Volumul şi cadenţa de foc a tunurilor coreene i-a împiedicat pe japonezi să folosească strategia propusă, iar cele două aripi ale formaţiei coreene i-au învăluit şi înghesuit făcându-i să nu mai poată manevra navele şi nici să se mai poată retrage. Astfel, navele japoneze au fost o ţintă uşoară pentru tunurile coreenilor.


100 ____________________________________________________________________________

Dispunerea navelor coreene în formaţia „aripi de cocor”

3. Bătălia de la Myeongnyang

Pe data de 26 octombrie 1597, amiralul Yi a plecat la război cu 13 nave şi un total de 200 marinari. În speranţa că flota lui Joseon nu va fi refăcută după bătăliile anterioare, regele Seonjo a trimis un mesaj amiralului Yi prin care îi solicita să renunţe la război.

Încrezători după victoria lor de la Chilchonryang împotriva flotei coreene, amiralii japonezi au ieşit din Portul Busan cu o flotă de peste 300 nave. Eliminarea flotei amiralului Yi ar fi însemnat nerestricţionarea livrărilor din Japonia spre Hanseong (Coreea) şi invers.

După un studiu al situaţiei de pe front, în octombrie 1597, amiralul Yi a ademenit flota japoneză în Strâmtoarea Myeongnyang, prin trimiterea unor nave militare rapide aproape de baza navală japoneză. Japonezii, nebănuind capcana în care urmau să fie prinşi, au presupus că acestea erau nave din flota Joseon ce i-ar putea conduce spre locul unde se afla amiralul Yi, oferindu-le posibilitatea de a distruge rămăşiţele flotei coreene.

Amiralul Yi alesese această locaţie pentru desfăşurarea luptei datorită avantajului oferit de teren şi de condiţii hidrometeorologice. Strâmtoarea Myeongnyang are curenţi atât de puternici, încât navele pot trece în siguranţă doar pe


____________________________________________________________________________ 101

rând, câte una, lucru pe care comandanţii flotei japoneze nu îl cunoşteau. În ziua aceea era şi o ceaţă densă ce reducea considerabil vizibilitatea în favoarea flotei coreene, care era foarte bine camuflată.

Flota japoneză de aproximativ 333 nave (133 de război, cel puţin 200 de sprijin logistic) a intrat în Strâmtoarea Myeongnyang în grupuri. Curenţii necunoscuţi au făcut ca navele japoneze să se lovească între ele şi să se scufunde.

Navele care reuşeau să treacă cu bine de strâmtoare erau aşteptate de 13 nave din flota condusă de amiralul Yi, camuflate în ceaţă. Lanţuri de oţel au fost întinse pe canal pentru a împiedica mişcarea navelor japoneze care s-au trezit incapabile să lupte eficient împotriva arcaşilor şi tunarilor coreeni; aproximativ 33 din cele 333 nave japoneze care au intrat pe Strâmtoarea Myeongnyang au fost distruse.

Apropierea navelor militare coreene de cele japoneze

Girarea navelor coreene la 180˚, dând impresia de robare

Girarea la drum opus cu prova pe inamic şi constituirea formaţiei

„aripi de cocor”


102 ____________________________________________________________________________

Strategii folosite: - elementul surpriză – folosirea lanţurilor de oţel de-a lungul canalului pentru

a împiedica trecerea navelor japoneze; - avantajul cunoaşterii terenului şi folosirea condiţiilor hidrometeorologice –

vârtejurile şi curenţii puternici din strâmtoare au făcut ca navele japoneze să se ciocnească între ele iar marinarii căzuţi la apă să nu reuşească să ajungă la mal;

- concentrarea forţelor pe direcţia principală – amiralul Yi a folosit toate navele de care dispunea; atacul a început în momentul în care navele trimise în cercetare au ajuns la punctul de întâlnire stabilit cu celelalte nave;

- preluarea iniţiativei şi menţinerea permanentă în ofensivă.

4. Bătălia de Noryang

Pe 15 decembrie, 1598, o imensă flotă japoneză sub comanda lui Shimazu Yoshihiro a apărut la capătul de est al Strâmtorii Noryang. Între timp, amiralul Yi aflase deja despre intenţiile acestuia din informaţiile adunate de la cercetaşi şi pescari locali.

În acel moment, flota Coreei era compusă din 82 nave „Turtle” şi trei nave mici, foarte manevriere cu un număr de 8.000 militari sub conducerea amiralului Yi.

Lupta a început la ora 02.00, în data de 16 decembrie 1598. Ca şi în bătăliile anterioare, japonezii nu au putut să răspundă eficient la tactica coreenilor. Având iar avantajul terenului, care împiedica mişcarea laterală a navelor japoneze, manevrele amiralului Yi au împiedicat flota japoneză să aplice principala lor tactică: debarcarea soldaţilor pe navele inamice.

Cum japonezii s-au retras, amiralul Yi a comandat urmărirea lor. În acest timp, un glonţ tras de la o navă inamică l-a lovit pe amiralul Yi în apropierea inimii. A fost o rană fatală, iar ultimele cuvinte ale amiralului au fost: „Războiul este înălţime! Folosiţi armura mea. Nu anunţaţi moartea mea” şi a murit câteva clipe mai târziu. Chiar şi în ultimele momente din viaţa sa, acesta era preocupat de evoluţia războiului şi îngrijorat că vestea morţii lui ar fi scăzut moralul trupelor coreene, de aceea ordonă fiului său să păstreze secretă moartea sa.

5. Concluzii

Războiul este fenomenul cu cea mai amplă funcţie distructivă, cu cel mai pronunţat caracter homicid, cu cele mai adânci implicaţii asupra prezentului şi viitorului omenirii. Ca orice acţiune, războiul are la bază o serie de principii şi legi, care s-au modificat şi dezvoltat pe parcursul timpului. Totuşi, dacă analizăm legile şi principiile luptei armate din prezent, observăm că acestea îşi găsesc aplicabilitatea încă din cele mai vechi timpuri, inclusiv în Războiul Imjin dintre Coreea şi Japonia.

În continuare voi evidenţia modul în care a aplicat amiralul Yi principiile şi legile luptei armate.


____________________________________________________________________________ 103

Creativitatea amiralului Yi Sun-Shin s-a reflectat în interesul său pentru dezvoltarea unor arme noi, proiectarea navei de război tip „Turtle”, aplicarea unor tactici navale care au rămas în istoria navală a lumii, precum şi modalităţi eficiente de a conduce o armată.

Nava model „Turtle” şi dispunerea tunurilor la bord Amiralul japonez Heihachiuro Togo dedică victoria de la Tsushima, din anul

1905, amiralului Yi, acesta reuşind să combată flota rusească doar dispunând navele în formaţia navală inventată de acesta „aripi de cocor”, care intră în istorie ca „Trecerea T”.

Deşi în toate luptele flota condusă de către acesta se afla în inferioritate numerică, a reuşit să câştige 23 bătălii pe parcursul a şapte ani cât a durat Războiul Imjin, datorită aplicării următoarelor principii:

- definirea clară a obiectivului. Amiralul Yi Sun-Shin avea stabilit foarte clar obiectivul şi scopul luptei: oprirea înaintării flotei japoneze şi nimicirea acesteia;

- concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit. Aflându-se în inferioritate numerică, amiralul Yi ştia că trebuie să îşi concentreze efortul şi forţele în locul decisiv şi în momentul potrivit pentru a combate inamicul. Astfel, dacă analizăm ordinele acestuia date în Bătălia de la Hansan, cât şi în cea de la Myeongnyang, acesta trimite un număr cât mai mic de nave să ademenească inamicul, iar deschiderea focului are loc în momentul în care flota coreeană este reîntregită;

- surprinderea inamicului. Acesta a fost unul din principiile pe care amiralul Yi s-a bazat cel mai mult. În fiecare luptă a sa acesta a avut un „element surpriză” prin care a luat pe nepregătite inamicul. În Bătălia de la Hansan acesta surprinde inamicul aşteptându-l în strâmtoare cu întreaga flotă coreeană, iar în Bătălia de la Myeongnyang foloseşte ca element surpriză lanţurile de oţel, cu care scufundă parte din flota japoneză;

- principiul unităţii acţiunii. Acest principiu îşi are rădăcinile încă din anii 1590; războiul de cele mai multe ori excede domeniului militar, implicând corelarea luptei armate cu acţiuni politice, economice, ideologice, în vederea integrării tuturor resurselor umane şi materiale pentru respingerea inamicului. Astfel, în timpul Invaziei Japoniei toate resursele Coreei erau întrebuinţate pentru oprirea acesteia.


104 ____________________________________________________________________________

Totodată, actualele legi ale luptei armate îşi găsesc într-o oarecare măsură echivalentul şi în luptele purtate de amiralul Yi;

- legea dependenţei formelor şi procedeelor acţiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă. Amiralul Yi ştia că este depăşit numeric de către adversar, fapt pentru care acesta adoptă cea mai eficientă modalitate de a câştiga. În toate bătăliile sale, având ca element de bază navele model „Turtle” (care aveau tunuri laterale), acesta îşi dispune navele în formaţia „aripi de cocor” astfel ca inamicul să fie prins la mijloc în bătaia tunurilor cu posibilitate mică de manevră;

- legea amplorii crescânde a luptei armate este evidenţiată prin faptul că amiralul Yi porneşte un atac cu un număr mic de nave, urmărind inducerea în eroare a inamicului, ca apoi să acţioneze cu toate navele de care dispune, iar în final apelează şi la elemente surpriză (lanţurile de oţel), lupta căpătând o nouă dimensiune, lupta subacvatică.

Amiralul Yi: - a apărat independenţa Coreei, punând bazele tacticii navale a Asiei de Est

şi a contribuit la dezvoltarea tehnică a flotei coreene prin inventarea unor arme şi a navelor model „Turtle”, singurele nave din aceea perioadă capabile să ţină în frâu flota japoneză;

- a contribuit la dezvoltarea tacticii pe mare prin desfăşurarea navelor în formaţia numită „trecerea T” (cum este folosită în anii 1900), precum şi altele elemente surpriză: lanţurile de oţel, folosirea avantajului terenului.

Amiralul Yi rămâne în Istoria Navală a Lumii ca unul dintre cei mai mari comandanţi navali, patriot şi erou naţional.

Bibliografie 1. PRATT, Keith L.; RUTT, Richard; HOARE, James (September 1999).

Korea. Routledge/Curzon. 2. TURNBULL, Stephen. Samurai Invasions of Korea. 1592-1598. 3. KENNETH, M. Swope (20 March 2012). A Dragon's Head and a Serpent's

Tail: Ming China and the First Great East Asian War, 1592-1598. University of Oklahoma Press.

4. HAWLEY, Samuel. The Imjin War. Japan's Sixteenth-Century Invasion of Korea and Attempt to Conquer China, The Royal Asiatic Society, Korea Branch, Seoul 2005, ISBN 89-954424-2-5.

5. Battle of Hansan Island. Encyclopedia Britannica Korean Edition. 6. Sohn, Pow Key (edited by) 1977 Nanjung Ilgi: War Diary of Admiral Yi

Sun-Shin. Republic of Korea: Yonsei University Press. 7. www.ro.wikipedia.org 8. www.koreanhero.com

____________________________________________________________________________ 105

ÎN ATENŢIA AUTORILOR ARTICOLELOR

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Articolele vor avea un caracter ştiinţific, bazat pe o temeinică documentare din partea autorului.

Textele trimise redacţiei spre publicare vor fi însoţite de înregistrarea lor pe suport magnetic şi vor conţine maximum opt pagini. Articolele ce conţin informaţii cu caracter militar se trimit în format electronic pe adresa Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale de pe MILNET ([email protected]) cu menţiunea „pentru redactorul responsabil al Buletinului For ţelor Navale”, iar cele de interes public prin e-mail la adresa [email protected].

Redacţia îşi rezervă dreptul de a corecta stilul şi gramatica manuscriselor şi de a interveni asupra dimensiunii acestora, dar nu va recurge la schimbări majore atât în forma, cât şi în fondul articolului, fără a consulta autorul.

Am aprecia în mod deosebit solicitudinea autorilor articolelor dacă aceştia ar respecta următoarele norme de redactare:

- textele vor fi redactate în Microsoft Office Word, cu font Times New Roman, mărimea 14, spaţiate la un rând, utilizând opţiunea justify;

- desenele, schiţele, graficele şi imaginile vor fi în format JPEG, JPG sau GIF;

- manuscrisele vor respecta normele academice, utilizându-se ortografia Dicţionarului Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române (Editura Univers Enciclopedic, 2005);

- elementele obligatorii ale referinţei bibliografice pentru monografie (publicaţie neperiodică, respectiv publicaţie care apare într-un singur volum sau într-un număr limitat de volume) şi punctuaţia corespunzătoare, conform SR ISO 690:1996 sunt următoarele: autor persoană fizică (NUMELE, Prenumele) sau autor colectiv (organizaţie). Titlul lucrării . Ediţia. Informaţii asupra publicării în ordinea: Locul: Editor, An. ISBN.

- elementele obligatorii ale referinţelor bibliografice pentru articole din reviste sunt următoarele: autor (NUMELE, Prenumele). Titlul. În: (In:) Titlul revistei, localizare în cadrul revistei, astfel: an, desemnarea fasciculei: volum, parte, numărul revistei, paginaţia articolului.

Mulţumindu-vă pentru înţelegere, aşteptăm în continuare cu interes şi speranţă articolele Dumneavoastră!

Redacţia

106 ____________________________________________________________________________

– PAGINĂ ALBĂ –

buletinul forŢelor navalesafn.ro/bfn/bfn22_15.pdfgolfului), înc ă de la începutul secolului al...

Documents