buletinul forţelor navale nr.20 / 2014

ROMÂNIA MINISTERUL AP ĂRĂRII NA ŢIONALE

STATUL MAJOR AL FOR ŢELOR NAVALE

BULETINUL

FORŢELOR NAVALE

NR. 20/2014 – SERIE NOUĂ –

CONSTANŢA – 2014 –

COLEGIUL DE REDAC ŢIE Preşedinte:

Contraamiral de flotilă dr. Constantin CIOROBEA Membri:

Contraamiral de flotilă dr. Dan HĂULICĂ Contraamiral de flotilă prof. univ. dr. ing. Vergil CHIŢAC Comandor Tiberiu-Liviu CHODAN Comandor Ioan STĂNCIULESCU Comandor Adrian IORDACHE Comandor dr. Vergil MORARU Comandor dr. Gigi-Cristinel UCE Comandor Daniel CĂPĂŢÎNĂ Comandor Vasile NECULA Comandor Vasile CHIRILĂ Comandor Sorin CUCU

Redactor responsabil: Locotenent-comandor Cornel-Marius ABAGIU

Tehnoredactare computerizată: Pcc Elena GÂDEI

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Tehnoredactare realizată la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

TIPOGRAFIA DIREC ŢIEI HIDROGRAFICE MARITIME

CONSTANŢA B. 0295 comanda___/2014

______________________________________________________________________________ 1

CUPRINS

GEOPOLITIC Ă, GEOSTRATEGIE

GEOPOLITICA ÎN EVOLU ŢIE............................................................................... 3 Comandor dr. Adrian FILIP

LEADERSHIP ÎN REGIUNEA M ĂRII NEGRE.................................................... 9 Comandor Mihai PANAIT

STRATEGIA UNIUNII EUROPENE PENTRU REGIUNEA DUN ĂRII .......... 19 Comandor dr. Petrică COMAN

STABILITATE ŞI SECURITATE

AMENIN ŢĂRI, VULNERABILIT ĂŢI ŞI PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ÎN MAREA NEAGR Ă ŞI ZONA EXTINS Ă .............................. 29

Căpitan-comandor ing. Georgică GRIGORE

TACTIC Ă ŞI ARTĂ OPERATIVĂ

ASPECTE ESENŢIALE ALE FIZIONOMIEI RĂZBOIULUI CU MINE NAVALE .................................................................................................................... 40

Căpitan-comandor dr. ing. Marian TĂNASE FOLOSIREA ÎN OPERA ŢIILE NAVALE A CAPACIT ĂŢILOR DE LUPTĂ NONLETALE ............................................................................................. 66

Căpitan-comandor Hristea BUTNARU Maistru militar principal Marian VOICU

CONCEPTE

DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE SERVICIU DE LUPT Ă „SECURITATE MARITIM Ă” ÎN CONDI ŢIILE CRE ŞTERII AMENIN ŢĂRILOR DE NATUR Ă ASIMETRIC Ă ÎN ZONA DE RESPONSABILITATE A FOR ŢELOR NAVALE ROMÂNE ........................... 81

Comandor Tiberiu-Liviu CHODAN Comandor Marius DUICU Căpitan-comandor Fănel RĂDULESCU

ARMAMENT ŞI TEHNIC Ă NAVAL Ă

NOUTĂŢI ÎN DOMENIUL ARMAMENTULUI ŞI TEHNICII NAVALE....... 94 Căpitan-comandor Adrian PAHOMIE Locotenent-colonel Bogdan OROS Căpitan George BOBOC

LOGISTIC Ă

GRUPUL DE SUPORT LOGISTIC ÎNTRUNIT – UN ELEMENT CHE IE ÎN SUSŢINEREA FORŢEI DE RĂSPUNS NATO............................................. 102

Căpitan-comandor Marian RÂŞNOVEANU

Buletinul Forţelor Navale nr. 20/2014 ____________________________________

2 ______________________________________________________________________________

INSTRUIRE

LOCUL ŞI ROLUL FOR ŢELOR NAVALE ÎN ACTIVIT ĂŢILE DE DEPOLUARE ÎN ZONA DE RESPONSABILITATE .............. ......................... 107

Comandor Andrei CROITORU STATUSUL ACTUAL ŞI PERSPECTIVELE DE DEZVOLTARE A LEADERSHIPULUI ÎN FOR ŢELE NAVALE ROMÂNE............................ 113

Contraamiral de flotilă prof. univ. dr. ing. Vergil CHIŢAC Comandor dr. ing. Octavian TĂRĂBUŢĂ

STUDII, ANALIZE, CERCET ĂRI

AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE PRINCIPALELOR TIPURI DE PANOURI FOTOVOLTAICE CU APLICABILITATE ÎN DOMENIUL NAVAL..................................................................................................................... 120

Locotenent drd. ing. Ovidiu CRISTEA Şef lucrări dr. ing. Nicolae BĂDĂRĂ

CERCETĂRI PRIVIND PERFORMAN ŢELE UNEI TURBOSUFLANTE CE ECHIPEAZĂ MOTOARELE DIESEL NAVALE DUP Ă REPARAREA LOR........................................................................................................................... 130

Căpitan-comandor dr. Neculai IUREA Locotenent drd. Victor TUNARU Inginer drd. Daniel DRAGOMIR

REGIMUL DEFORMANT AL RE ŢELEI ELECTRICE DE ALIMENTARE DE LA BORDUL NAVELOR.................... ............................... 141

Căpitan-comandor dr. ing. Iancu CIOCIOI REGIMUL FENOMENELOR DE ÎNGHE Ţ PE FLUVIUL DUN ĂREA ŞI INFLUEN ŢA ACESTUIA ASUPRA NAVIGA ŢIEI........................................... 150

Comandor dr. Petrică COMAN INFLUEN ŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA ACŢIUNILOR DE LUPTĂ ANTISUBMARIN..................................................................................... 161

Căpitan-comandor Vasile LALĂU

CULTURĂ, TRADIŢII ŞI ISTORIE NAVAL Ă

SCURTĂ RETROSPECTIVĂ A UNOR UNITĂŢI DE MARIN Ă CONTEMPORANE ................................................................................................ 177

Dr. Florin C. STAN UNIFORMA TRUPEI DE MARIN Ă, MODEL 1870 ŞI 1873............................ 188

Dr. Ion RÎŞNOVEANU PIESA DE ARTILERIE NAVAL Ă DESCOPERITĂ PE PLAJA DE LA 2 MAI........................................................................................................... 194

Andrei VOCHIŢU

MOMENTE ANIVERSARE

MUZEUL MARINEI ROMÂNE – 45 DE ANI DE EXISTEN ŢĂ ..................... 203 Expert dr. Andreea CROITORU

______________________________________________________________________________ 3

GEOPOLITICA ÎN EVOLU ŢIE

Comandor dr. Adrian FILIP, Comandamentul Flotei

MOTTO : „Ca să fii o naţiune suverană e nevoie să deţii controlul asupra suveranităţii, al viitorului tău naţional, al puterii militare şi economice pe care o ai.”

George FRIEDMAN

The Geopolitics is a sounding contemporary discipline. It does not influence our live in the world and does not make it better or worse, but researching the world’s domains might highlight „the pillar” which depend relations among states, the present power relations and its nature. Based on the geopolitical analysis, we could predict the interstate, inter-regional and global relations development and if we begin from Hegelian principles according to „the history teaches us that we are learning nothing from history” then we would predict what will happen „tomorrow” relay on the „yesterday” situation analysis.

Keywords: Geopolitics; Atlantism; Eurasianism; Heartland theory; Pivot of History; Maritime geopolitics; Continental geopolitics; Continental Power; Maritime Power.

Geopolitica e o disciplină cu nume sonor a zilelor noastre. Nu influenţează lumea în care trăim, nu o face mai bună sau mai rea, dar cercetarea domeniilor acesteia poate să scoată în evidenţă pilonii ce stau la baza relaţiilor între state, relaţiile de putere existente şi natura lor. Pe baza analizelor geopolitice putem să previzionăm evoluţia relaţiilor interstatale, interregionale sau globale. Şi dacă nu plecăm de la principiul hegelian conform căruia istoria ne învaţă că nu învăţăm nimic de la istorie atunci, pe baza analizei situaţiei de „ieri” şi „astăzi”, putem previziona ce se va întâmpla „mâine”.

Dacă ştim ce se va întâmpla „mâine”, vom putea lua decizii corecte „astăzi” astfel încât viitorul să nu ne prindă „nepregătiţi” sau „mereu nepregătiţi”. Vom lua decizii bune doar dacă vom înţelege sau dacă vom dori să înţelegem ce se poate întâmpla în viitor.

Geopolitica, o ştiinţă relativ nouă, s-a poziţionat natural, după mai multe controverse ştiinţifice, la intersecţia cu geografia, istoria, ştiinţele politice şi teoria


4 ______________________________________________________________________________

relaţiilor internaţionale, introducând în definirea obiectului său de studiu o metodologie proprie domeniului de analiză a corelaţiilor dintre statalitate, poziţionarea statului, graniţe, rolul spaţiilor interstatale, relaţiile între state etc.

În evoluţia statalităţii am întâlnit şi întâlnim în permanenţă state subiect al istoriei şi state obiect al istoriei, diferenţa dintre cele două tipuri fiind dat de statutul de jucător sau nejucător geostrategic. Există jucători geostrategici activi – acele state care au capacitatea şi voinţa naţională de a-şi exercita puterea sau influenţa dincolo de propriile graniţe în vederea schimbării actualei situaţii geopolitice1, şi există state care se mulţumesc doar cu posibilitatea de a exista în umbra celor dintâi, fără a conta în calculul geopolitic de ansamblu. În final, statele din urmă vor deveni victimele vecinilor săi şi/sau se vor transforma din state subiect al istoriei în state obiect al istoriei. E o categorisire puţin răutăcioasă, dar care se bazează pe o realitate existentă. Geopolitica ne mai învaţă că au existat mereu imperii şi există în continuare mari puteri care şi-au strivit vecinii mai mici în goana lor după putere, spaţii sau resurse. Am mai aflat de existenţa cordoanelor sanitare care trebuiau să separe marile puteri, pentru a nu se uni şi a forma o imensă putere continentală care să pună în pericol existenţa puterilor maritime; sau de existenţa unei „buffering zone” europene, formată din state sacrificate la masa tratativelor, care trebuiau să izoleze zona occidentală de spaţiul sovietic.

În aceste condiţii de continuă presiune interstatală, totuşi, trebuie să ştim că există în geopolitică o măsură-cheie cunoscută ca „marjă de eroare”. Ea stabileşte care e marja în limitele căreia îi este permis unei ţări să greşească. Marjele de eroare constau din două părţi: tipurile de pericole cărora o naţiune trebuie să le facă faţă şi cantitatea de putere pe care naţiunea o posedă2. Plecând de la realitatea „marjei de eroare”, putem constata că România nu se situează într-o poziţie confortabilă din acest punct de vedere, având o marjă de eroare foarte mică, în care îşi poate permite să greşească. În aceste condiţii, studiul geopoliticii, a conceptelor acesteia, devine foarte important pentru cârmuitorii acestui stat, care trebuie să înţeleagă faptul că nu prea avem marjă de eroare în acţiunile majore pe care le întreprindem. Tipurile de pericole cărora trebuie să le facem faţă se situează într-un spectru larg – dacă vrem să le vedem, iar cantitatea de putere pe care naţiunea o posedă este mai mult decât limitată.

Geopolitica a apărut în secolul al XIX-lea, ca obiect de studiu, dar asta nu înseamnă că relaţiile sau conceptele care stau la baza acesteia nu au existat înainte de Friedrich Ratzel sau Rudolf Kjellén. Relaţiile de putere există de milenii, iar conştiinţa geopolitică sau, mai pe larg, spaţiul privit drept câmp de exercitare a puterii, s-a făurit de la început în cercurile puterii3, pentru că aceste relaţii au existat de la primele forme de organizare sociale. Spiritul geopoliticii este la fel de vechi precum istoria însăşi. Instinctiv oamenii politici, conducătorii militari de excepţie au acţionat luând în calcul considerente pe care astăzi le putem numi geopolitice,

1 Zbigniew, Brzezinski. Marea tablă de şah – geopolitica lumilor secolului XX. Bucureşti: Editura Univers

enciclopedic, 2000, p. 53. 2 George, Friedman. Următorii 100 de ani: previziuni pentru secolul 21. Bucureşti: Editura Litera, 2009, p. 48-49. 3 Moreau, Defarges. Introduction à la géopolitique. Paris: Points-Seuil, 1995, p. 29.

________________________________________________________Geopolitică, geostrategie

______________________________________________________________________________ 5

„for ţele eterne ale pământului şi climei”, iar atunci când le-au desconsiderat fie că au suferit eşecuri, fie că succesele şi cuceririle lor au durat puţin4.

Friedrich Ratzel (1844-1904) poate fi considerat fondatorul geopoliticii, chiar dacă în studiile sale nu a folosit niciodată termenul de geopolitică, întrucât a utilizat conceptele acestui domeniu, dar studiile sale erau studii de geopolitică. Ratzel utiliza termenul de Geografie politică, care era de fapt antropogeografie aplicată statelor. În concepţia acestuia, statul era considerat un organism viu care depindea de spaţiu, poziţie şi graniţe. Cele trei noţiuni geografice raportate acestui organism, numit stat, se transformau de fapt în noţiuni politico-geografice. Ratzel a analizat pentru prima dată importanţa poziţiei de mijloc sau centrale Mittelaga, a continentului european şi a stabilit poziţia Mitteleuropei/Europei Centrale – geopolitice, ca fiind cuprinsă de la Alpi până la Marea Nordului şi de pe ţărmurile Canalului Mânecii până pe crestele vestice ale Carpaţilor. El afirma că Germania ocupă cea mai mare parte a arealului acestei Europe Centrale şi rolul ei este de a se deveni o putere central-europeană între marile puteri mondiale: Anglia, Rusia şi Statele Unite5. În continuarea ideii sale conform căreia statul este un organism viu care se dezvoltă în interiorul unor graniţe, acesta dezvoltă teoria conform căreia şi graniţele se adaptează la necesităţile spaţiale ale statelor – puteri, în dezvoltare, acestea nefiind trasate o dată pentru totdeauna. Aceste idei au fost preluate mai târziu de maşinăria de propagandă germană pentru a justifica tendinţele expansioniste naziste.

Discipolul lui Ratzel, Simion Mehedinţiu, spunea despre noua disciplină: Geografia politică are să se ocupe de stat. Iar statul nu e o ficţiune cartografică, ci o realitate biologică şi el e o parte din faţa Pământului şi o parte din omenire diferenţiată în anumite împrejurări naturale ce trebuie studiate6.

Dacă Ratzel este fondatorul geopoliticii, savantul suedez Rudolf Kjellén (1864-1922), profesor de Ştiinţa statului, la universitatea din Upsala, poate fi numit întemeietorul de drept al geopoliticii. El este primul care utilizează termenul de geopolitică într-o prelegere publică, în anul 1899, după care îl dezvoltă în studiul Introducere în geografia Suediei, publicat în anul 1900. El a impus termenul de Geopolitică în mediul academic internaţional o dată cu publicarea, în anul 1916, a lucrării Problemele politice ale războiului mondial. Kjellén este influenţat puternic de scrierile lui Ratzel, pe care le regăsim dezvoltate în lucrarea Statul ca formă de viaţă, publicată în anul 1917.

Kjellén – germanofil de concepţie, „vede” şi el statele ca fiind „organisme politice” aflate într-o creştere sau descreştere spaţială continuă, impusă necesităţilor statului organism. Aceasta înseamnă o creştere acceptată aprioric pentru Marile Puteri, respectiv o descreştere, restrângere sau dispariţie pentru statele mici sau o pliere pe un gen de politici stelitare, pe lângă o mare putere, pentru a putea evita dispariţia statală. În acelaşi timp, Kjellén face o analiză aprofundată a presiunilor

4 Paul, Dobrescu. Geopolitica. Bucureşti: Ediţia a 2-a, Editura Comunicare.ro, 2008. p. 25. 5 Apud, Ionel; Nicu, Sava. Geopolitica, teorii şi paradigme clasice. Şcoala Geopolitică germană. Bucureşti: Editura

Info-Team, 1997, p. 57. 6 Simion, Mehedinţi. Antropogeografia şi întemeietorul ei Friedrich Ratzel. 1904, republicat în S. Mehedinţi, Opere

alese. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1967, p. 187.


6 ______________________________________________________________________________

geopolitice aplicate unui stat, generate de poziţionarea sa geografică, în care evidenţiază complicaţiile care decurg din vecinătatea cu un stat mare sau cu un stat cu tendinţe agresive, a rolului spaţiilor mari sau mici care despart centrele de forţă şi de cultură ale timpului, de aşezarea în centru, în regiunea intermediară sau la periferia zonei. Kjellén, în momentul în care vorbeşte despre teoria graniţelor sau frontierelor, face o delimitare clară între poziţia geografică şi poziţia geopolitică a statelor.

În aceeaşi perioadă cu Ratzel şi Kjellén, în Marea Britanie, Halford J. Mackinder (1861-1947) stabileşte conceptele fundamentale ale geopoliticii. Conferinţa The Geographical Pivot of History/Pivotul geografic al istoriei, ţinută la 24 ianuarie 1904, în faţa Societăţii Regale de Geografie, îl consacră pe acesta, ca fondator al gândirii geopolitice şi geostrategice a secolului al XX-lea, prin „teoria heartland-ului”, teorie care a marcat politica externă a marilor puteri de atunci încoace. Mackinder a fost un strălucit exponent şi susţinător al intereselor Marii Britanii, de mare putere maritimă a lumii. Conferinţa ţinută în faţa Societăţii Regale de Geografie poate fi considerată piatra de temelie a conceptelor geopolitice ale acestei discipline. Astăzi, la mai mult de un secol de la discursul lui Mackinder, conţinutul acestuia este citat în toate lucrările din domeniu, ca fiind elementul de bază al înţelegerii funcţionării relaţiilor între state. Mackinder pleacă de la principiul conform căruia poziţia cea mai avantajoasă geografic pentru un stat este cea de mijloc sau cea centrală. În continuare, demonstrează faptul că centralitatea unui stat este relativă în funcţie de raportarea la un continent sau la întreaga suprafaţă a globului terestru. La nivel global, centrul lumii îl constituie continentul eurasiatic, iar în centrul lui se află „heartland-ul”/inima lui. În aceste condiţii această regiune reprezintă zona cea mai favorabilă pentru controlul lumii.

În concepţia lui Mackinder lumea se ordonează într-un sistem de cercuri/semicercuri concentrice, în centrul lui aflându-se „axa geografică a istoriei” sau „pivot area”. Spaţiul pivot al lumii este înconjurat de „semicercul interior”, care se identifică cu spaţiile costiere ale continentului eurasiatic. Următorul spaţiu adus în atenţie este „semicercul exterior” sau insular. Karl Haushofer spunea, referindu-se la expunerea lui Mackinder, din 24 ianuarie 1904, că este o grandioasă explicaţie a politicii mondiale, comprimată în câteva pagini7. Plecând de la această organizare a spaţialităţii statale, în anul 1919, Mackinder îşi formulează, în lucrarea Idealurile democratice şi realitatea, ipoteza cvasi cunoscută, conform căreia: Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartland-ul. Cine stăpâneşte heartland-ul, conduce Insula Mondială (Europa, Asia şi Africa). Cine conduce Insula Mondială, stăpâneşte lumea8.

Şcoli ale geopoliticii universale Friedrich Ratzel, Rudolf Kjellén şi Halford J. Mackinder au fost pionieri ai noii

discipline – geopolitica. Ideile lor au influenţat dezvoltarea principalelor şcoli geopolitice care au apărut mai târziu, şcoala geopolitică maritimă şi cea continentală.

7 Apud Paul, Dobrescu. op. cit., p. 49, în Gearóid Ó. Tuathail, Simon Dalby, Paul Routledge. The Geopolitics

Reader. London and New York: Editura Routledge, 1998, p. 30. 8 Halford- J, Mackinder. Democratic Ideals and Reality. New York: The Norton Library, 1962, p. 150.


______________________________________________________________________________ 7

Prima a evoluat pornind de la şcoala anglo-saxonă, iar cea de a doua a fost dezvoltată de şcoala germană şi mai târziu de cea rusă.

A existat în permanenţă o confruntare între cele două concepte geopolitice, cel continental şi cel maritim, alimentată de interesele marilor puteri maritime respectiv continentale. Relaţia de rivalitate între Atlantism şi Euroasianism este reprezentată simbolic încă din perioada scrierii Vechiului Testament, prin confruntarea peste milenii, între monstrul mitic al pământului, Behemoth şi monstrul apelor Leviathan.

Dintotdeauna au existat două tipuri de civilizaţii, dezvoltate pe structuri de conştiinţe diferite: o civilizaţie de tip maritim şi una de tip continental, în funcţie de poziţionarea spaţială a poporului respectiv, de experienţele fundamentale prin care a trecut şi de sursele existenţiale ale civilizaţiei respective. Civilizaţiile care s-au dezvoltat pe coastele mărilor şi oceanelor au avut un anumit tip de gândire, o anume experienţă şi o dinamică a dezvoltării, diferită de cea a popoarelor care s-au dezvoltat în interiorul continentelor. Aceste civilizaţii diferite au generat, în timp, abordări geopolitice diferite.

Geopolitica de tip fenician, atenian, anglo-saxon a fost generată de către modelul de civilizaţie maritimă. Acestui model i-a corespuns conceptul economic „mercantil capitalist de piaţă”, bazat în primul rând pe interesele economice şi materiale şi pe principiile liberalismului economic. În ciuda tuturor variaţiilor istorice posibile, „civilizaţia maritimă” a făcut şi face întotdeauna referire la superioritatea economiei în faţa politicului.

Contrar modelului fenician/cartaginez sau atenian, Sparta şi Roma au reprezentat civilizaţii cu structură războinică, hegemonică, bazată pe control administrativ şi religiozitate civilă, bazată pe principiul „politica deasupra economiei”. Roma este un exemplu de imperiu nonmaritim, pur continental, care a invadat adânc continentele şi a „romanizat” administraţia popoarelor cucerite. Prin romanizare nu aş vrea să se înţeleagă aspectul lingvistic „văzut” şi „interpretat” în România, dintr-o perspectivă destul de simplistă, – noi de la Râm ne tragem, (după o stăpânire de 165 ani a 14% din teritoriul Daciei, toţi locuitorii acesteia vorbesc o limbă romanică, inclusiv dacii care au locuit pe 86% din teritoriile neocupate de romani, în condiţiile în care Ilirya/Dalmaţia a fost ocupată 644 ani, Epirus şi Achaea – 563 ani, Macedonia – 541 ani, Britania – 500 ani, Thracia – 441 ani, Moesia – 439 ani, Panonia – 418 ani, iar în final, în toate aceste regiuni se vorbesc cu totul alte limbi, numai limbi romanice, nu). Când spun romanizare, mă refer la introducerea unei administraţii romane superioare celei autohtone, în măsură să gestioneze în mod unitar toate aspectele politice, militare şi economice ale regiunii cucerite.

Mackinder a scos în evidenţă existenţa a două tipuri de geopolitică, marcate de modul de gândire al unui popor. În acest sens o atitudine maritimă înseamnă „atlantism”, iar o atitudine continentală înseamnă „eurasianism”. În epoca modernă, „puterile maritime” au fost Anglia şi Statele Unite, iar „puterile continentale” au fost reprezentate de Germania şi Rusia. Împotriva „atlantismului”, care întruchipează superioritatea individualismului, „liberalismul economic”, şi a „democraţiei de tip protestant” stă „eurasianismul”, care necesită în mod obligatoriu autoritate, ierarhie şi


8 ______________________________________________________________________________

„stabilimentul comunitar” al principiilor naţional-statale, aflate întotdeauna mai presus de interesele umane „individualiste”.

În istoria lumii există două tendinţe, într-o perpetuă competiţie pentru asimilarea de pământ şi spaţiu, bazate pe lupta pentru a stăpâni „linia de acces către calea terestră” sau „linia de acces maritimă”. În funcţie de ce concepţie, „continentală” sau „maritimă”, popoarele, întreaga lor identitate, mentalul colectiv, conştiinţa lor istorică, modalitatea de a-şi proiecta politica externă şi viziunea acestora asupra lumii, sunt marcate de modalităţi diferite de a privi şi acţiona în spaţiul geopolitic. În analiza aceleiaşi teme, vom observa întotdeauna abordări şi interpretări diferite pentru cele două sisteme geopolitice-maritim, respectiv continental.

Analizând teoriile geopolitice putem constata faptul că toţi gânditorii din spectrul geopolitic şi-au susţinut mai mult sau mai puţin evident interesul geostrategic al statului pe care îl reprezintă, în tot ceea ce au scris – fie că au susţinut întâietatea gândirii continentale şi au criticat-o pe cea maritimă, fie viceversa. În fapt, a fost şi continuă să fie un teren de luptă a ideilor geopolitice, al celor ce susţin una din cele două orientări, funcţie de tipul conştiinţei naţiunii pe care o reprezintă: şcoala geopolitică anglo-saxonă/anglo-americană vs. şcoala geopolitică germană şi rusă.

Bibliografie 1. BRZEZINSKI, Zbigniew. Marea tablă de şah – geopolitica lumilor

secolului XX. Bucureşti: Editura Univers enciclopedic, 2000. 2. FRIEDMAN, George. Următorii 100 de ani: previziuni pentru secolul 21.

Bucureşti: Editura Litera, 2009. 3. DEFARGES, Moreau. Introduction à la géopolitique. Paris: Points-Seuil,

1995. 4. DOBRESCU, Paul. Geopolitica. Bucureşti: Ediţia a 2-a, Editura

Comunicare.ro, 2008. 5. APUD, Ionel; SAVA, Nicu. Geopolitica, teorii şi paradigme clasice.

Şcoala Geopolitică germană. Bucureşti: Editura Info-Team, 1997. 6. MEHEDINŢI, Simion. Antropogeografia şi întemeietorul ei Friedrich

Ratzel. 1904, republicat în S. Mehedinţi, Opere alese. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1967.

7. Apud Paul, DOBRESCU. op. cit., p. 49. În Gearóid Ó. Tuathail, Simon Dalby, Paul Routledge. The Geopolitics Reader. London and New York: Editura Routledge, 1998.

8. Mackinder, Halford-J. Democratic Ideals and Reality. New York: The Norton Library, 1962.

______________________________________________________________________________ 9

LEADERSHIP ÎN REGIUNEA M ĂRII NEGRE

Comandor Mihai PANAIT, Comandamentul Flotei

Prefaţă „We reaffirm the continued importance of the Black Sea region for Euro Atlantic security.

In this regard, we welcome the progress in consolidation of regional ownership, though effective use of existing initiatives and mechanisms. The Alliance will continue to support, as appropriate, these efforts guided by regional priorities and based on transparency, complementary and inclusiveness, in order to develop dialogue and cooperation among the Black Sea states and with the Alliance.”

<<Bucharest Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Bucharest on 3 April 2008>>.

Abstract Această lucrare, Leadership în regiunea Mării Negre, prezintă câteva consideraţii despre

conceptul de LEADERSHIP, despre importanţa geopolitică şi strategică a regiunii Mării Negre şi potenţialele riscuri şi ameninţări la adresa securităţii, stabilităţii, prosperităţii şi cooperării în spaţiul de influenţă.

Studiul încearcă să demonstreze şi să valideze o serie de soluţii pentru dezvoltarea păcii şi stabilităţii în această parte a lumii. S-a scris mult despre leadership în nenumărate studii şi manuale şi în fiecare zi de jur împrejurul Planetei oamenii discută problemele majore ale omenirii.

Leadership-ul poate fi cheia pentru securitate şi prosperitate în regiunea Mării Negre cu extindere în regiunea euroatlantică şi eurasiatică.

Împreună, putem construi „punţi” peste Marea Neagră pentru prezent şi pentru generaţiile viitoare.

1. Introducere

Astăzi, la mai puţin de cinci ani de la conflictul ruso-georgian, după ce negocierile ucrainene cu Uniunea Europeană au eşuat lamentabil şi după ce politica incisivă a Rusiei de reafirmare ca putere geostrategică are rezultate remarcabile, este oportun să discutăm mai mult despre stabilitate în regiunea Mării Negre şi despre rolul leadership-ului în acest context. Rolul primar al acestui concept a fost foarte clar exprimat pe timpul conflictului ruso-georgian.

De asemenea, abordările exprimate în problema transnistreană recent evocate în contextul extinderii sferei de influenţă a Uniunii Europene redeschid discuţiile despre rolul şi importanţa opiniei liderilor internaţionali. Cazul Georgiei, acum după ce lecţiile identificate au fost transformate şi consecinţele la nivel regional au fost mai bine analizate, constituie un exemplu şi poate deschide negocierile regionale pentru situaţia Transnistriei. Atunci, dar şi acum, întrebările care se pun sunt de actualitate.


10 _____________________________________________________________________________

În secolul al XXI-lea este posibil ca dezechilibrele politico-militare să fie permise?

Care sunt implicaţiile pentru Uniunea Europeană şi pentru NATO? De ce regiunea Mării Negre este importantă pentru UE şi NATO? Cum pot fi prevenite astfel de conflicte în viitor sau cum leadership-ul poate fi

cheia, centrul de greutate pentru securitatea, stabilitatea şi prosperitatea ţărilor din această regiune şi din regiunea extinsă eurasiatică şi euroatlantică sunt tot atâtea teme de analizat.

Acestea sunt doar câteva din întrebările pe care liderii şi oamenii din regiunea Mării Negre, în general, şi le pun periodic. Importanţa regiunii Mării Negre în zilele noastre este evidentă. Recent, descoperitele resurse din bazinul Mării Negre dar şi potenţialul resurselor de gaze al ţărilor riverane sunt oportunităţi foarte bune de a fi exploatate pentru creşterea înţelegerii şi a încrederii reciproce în spiritul dezvoltării unei vieţi mai bune pentru popoarele regiunii. Împreună, putem construi punţi de legătură peste Marea Neagră, putem crea un cadru analitic şi dezvolta alternative strategice pentru atingerea obiectivelor comune viitoare. În mod curent, azi este timpul oportunităţilor pentru liderii regiunii să deschidă calea dialogului, stabilirea relaţiilor bilaterale şi abordarea comună a unei noi perspective despre regiunea Mării Negre. Leadership-ul este într-adevăr o artă şi această artă trebuie pusă în slujba cetăţenilor.

Leadership is the art of direct and indirect influence and the skill of creating the conditions for sustained organizational success in achieving desired results.1

În general, caracterul, încrederea, viziunea, comunicarea, judecata şi competenţa, abilitatea de a construi şi lucra în echipă, capacitatea de a gândi la nivel macro sunt câteva din principiile sau competenţele care stau la baza leadership-ului, care fac diferenţa în arta conducerii.

2. Analiză

În termeni generali, leadership-ul arta conducerii, fie că vorbim de domeniul militar sau de cel civil, politic sau economic, reprezintă spiritul înaltei responsabilităţi şi dorinţa de a atinge obiectivele principale.

Leadership-ul militar, economic sau politic trebuie să aibă curajul şi voinţa de a exploata oportunităţile, coroborat cu perseverenţa în atingerea scopului final de menţinere a păcii, stabilităţii şi a dezvoltării societăţilor. Succesul depinde de leadership-ul manifestat la nivel naţional în toate aspectele şi de asemenea, de realizarea mecanismelor de organizare, de sincronizare şi armonizare a sistemului naţional de apărare în domeniile militar, politic şi economic.

Pentru o aplicare şi dezvoltare a leadership-ului este esenţial a fi cunoscute şi implementate în detaliu principiile de bază.

1 Vego, Milan, Joint Operational Warfare, Theory and practice, Newport, Rhode Island: Naval War College, 2007, p X-3. Headquarters, Department of the Army, FM 22-103, Leadership and Command at Senior Levels (Washington, D.C.: Government Printing Office, 21 June 1987).


_____________________________________________________________________________ 11

Flexibilitatea şi adaptabilitatea sunt principii esenţiale pentru un sistem de conducere modern. Aceşti factori sunt vizibili în special în perioada zilelor noastre şi numai prin referirile la ultimele probleme din spaţiul regiunii Mării Negre, din Ucraina sau nu demult uitatul conflict ruso-georgian.

Valoarea, curajul moral, integritatea, respectul, grija faţă de oameni, înţelegerea obiectivelor principale, concentrarea eforturilor pe obiectivul principal, diversitatea culturală sunt deopotrivă principii foarte importante pentru oameni, pentru lideri şi pentru arta conducerii în general. Toate aceste cerinţe sunt necesare pentru asigurarea succesului, pentru marile realizări la nivel micro şi macro sistem.

Successful Leaders at any level of command possess certain character traits and professional knowledge and experience that distinguish them from less capable commanders.2

Putem înţelege mai bine importanţa regiunii Mării Negre după conflictul ruso-georgian sau după analiza atentă a recentelor evenimente din Ucraina. Conflict termination is the formal end of fighting, not the end of conflict.3

De exemplu, leadership-ul este imperativ a fi aplicat constant şi vizionar, şi după terminarea conflictelor astfel încât gestionarea problemelor diferite care apar să permită reducerea pierderilor la un minim acceptabil.

Regiunea Mării Negre include Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia, Ucraina, Balcanii de Est şi nu în ultimul rând statele caucaziene din sud. Regiunea extinsă a Mării Negre sau spaţiul de influenţă poate cuprinde de asemenea, întreaga zonă Balcanică, Europa centrală şi Caucazul.

România are o istorie şi o identitate naţională de peste 2.000 ani. România s-a format ca stat în anul 1859 şi şi-a câştigat independenţa în anul 1877. În anul 1918, în România, prin Marea Unire cu Transilvania, Bucovina şi Basarabia a fost realizat visul unei naţiuni. După cel de-al Doilea Război Mondial, parte a teritoriului românesc a fost ocupat de URSS şi România devenea stat comunist şi membru al Tratatului de la Varşovia. După Revoluţia din Decembrie 1989, România aplică reformele economice, aderă la Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic/NATO în 29 martie 2004 şi devine membru al Uniunii Europene/UE în anul 2007.

În prezent, România are o economie în creştere, o piaţă liberă şi o bună prezenţă în regiune.

Bulgaria îşi prezervă tradiţiile din secolul al VI-lea. În perioada 1877-1878, după războiul ruso-turc, se formează statul bulgar. După cel de-al Doilea Război Mondial Bulgaria devine stat comunist şi membru al Tratatului de la Varşovia. După terminarea Războiului Rece, Bulgaria aderă la NATO în 29 martie 2004 şi devine membru al Uniunii Europene în anul 2007.

Ucraina se formează ca stat în secolul al IX-lea. După Primul Război Mondial, Ucraina devine republică a Uniunii Sovietice. Ucraina îşi câştigă independenţa în

2 Vego, Milan, Joint Operational Warfare, Theory and practice, Newport, Rhode Island: Naval War College, 2007, p

X-5. 3 Flavin, William. Planning for Conflict Termination and Post-Conflict Success. Parameters (Autumn 2003):

95-111. Naval War College 3140. Fondaw, Jeffrey E., Conflict Termination-Considerations for the operational Commader, Newport, RI: Naval War College, 16 May 2001.


12 _____________________________________________________________________________

anul 1991 şi începe tranziţia spre economia de piaţă. Ucraina este un stat semi-prezidenţial şi a încheiat Parteneriatul cu NATO în anul 1994, fiind membru al Parteneriatului pentru pace/Partnership for Peace/PfP, cu opinii divergente ale societăţii de aderare la NATO şi UE.

Moldova este din timpuri străvechi parte a comunităţii dacice şi sarmate ca şi România. Principatul Moldovei devine parte a Imperiului Ţarist în anul 1812. La 27 august 1991 Moldova devine stat independent. Moldova este stat membru al Parteneriatului pentru pace şi, de asemenea, dezvoltă cu succes programul de aderare la UE.

Rusia este din punct de vedere al teritoriului cel mai mare stat din lume. Rusia îşi prezervă tradiţiile slave, este membru permanent al Consiliului de securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al G8. Rusia este o republică semi-prezidenţială. În anul 2002 a luat fiinţă Consiliul NATO–Rusia.

Georgia îşi prezervă tradiţiile din secolul al IV-lea. Georgia are un sistem prezidenţial democratic cu o populaţie de 4,5 milioane locuitori. Georgia devine un stat independent în anul 1991 şi are un parteneriat important cu NATO.

Turcia se transformă ca republică constituţională şi democratică în anul 1923 sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk. Turcia devine membru NATO în anul 1952 şi în anul 2005 începe negocierile cu UE pentru a deveni membru cu drepturi depline. Turcia este o ţară eurasiatică transcontinentală şi are a doua cea mai mare armată în NATO după SUA. De asemenea, Turcia are cel mai lung ţărm la Marea Neagră.4

În această zonă dimensiunile economice, politice, sociale şi militare sunt deopotrivă foarte importante. Regiunea Mării Negre reprezintă o legătură majoră cu regiuni ca Marea Caspică, Balcanii, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Statele riverane Mării Negre, organizaţiile internaţionale sunt interesate în asigurarea stabilităţii şi prosperităţii în această regiune. În imediata vecinătate a Mării Negre, Marea de Azov, Marea Marmara şi Marea Caspică extind zona de interes şi de analiză în acelaşi timp.

Strâmtoarea Bosfor, conectează Marea Neagră cu Marea Marmara şi mai departe prin Strâmtoarea Ckanakale legătura cu Marea Mediterană. Strâmtoarea Kerch face legătura de asemenea, cu Marea de Azov. În Marea Neagră navigaţia şi transportul pe apă servesc ca şi al şaptelea coridor de transport al UE pentru resurse importante ca peştele, turismul sau apa potabilă.

Un alt punct important pentru Marea Neagră este că posedă o foarte bună infrastructură şi aici putem enumera facilităţile portuare, turismul şi comerţul.

Dunărea şi Delta Dunării sunt alte elemente de consistenţă în încercarea de a creiona din punct de vedere strategic şi geopolitic o fotografie cât mai aproape de realitate. Dunărea este cel mai lung fluviu din UE şi al doilea ca lungime după Volga. Fluviul Dunărea traversează 10 ţări, Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Moldova şi Ucraina. Marea Neagră este următoarea. Dunărea este navigabilă pentru navele mari de la Marea Neagră la Brăila şi de nave

4 LUNGU, Marius. Statele Lumii, Antologie. Bucureşti: Editura Steaua Nordului, 2008.


_____________________________________________________________________________ 13

fluviale până la Kelheim în Bavaria – Germania. Canalul Rhin–Main–Canalul Dunăre–Marea Neagră face legătura între Marea Neagră şi Marea Nordului la Rhoterdam şi Sulina sau Constanţa în peste 3.500 km. Cele trei braţe naturale ale Dunării împreună cu cele trei canale artificial construite Dunăre–Tisa, Canalul Dunăre–Marea Neagră cu 64 km sau Canalul Rhin–Main–Dunăre cu 171 km permit o legătură facilă a nordului Europei cu Marea Neagră şi mai departe prin Marea Mediterană cu Oceanul Planetar. Odată în plus, după analiza acestor aspecte avem o imagine mai bună asupra complexităţii dimensiunilor politice, economice, culturale, sociale, educaţiei, istoriei, relaţiilor guvernamentale, scopurilor şi idealurilor fiecărei naţiuni care se află în această regiune.

Securitatea, stabilitatea şi prosperitatea în această regiune depind în bună măsură de actorii regionali şi internaţionali: UE, NATO, Rusia, SUA, China şi nu în ultimul rând Turcia. Probabil cele mai importante sunt însă relaţiile dintre UE, SUA şi Rusia.

UE este de departe unul din cei mai importanţi jucători pe scena geopolitică a regiunii. Democraţia, respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, buna guvernare sunt principiile fundamentale, solide ale UE.

Unul dintre scopurile principale ale UE este de a promova democraţia în interiorul ei, dar în egală măsură şi în vecinătatea acesteia. Este prioritar pentru UE ca proiecţia unei viziuni pe termen mediu şi lung să fie aplicată cu o consecvenţă adecvată.

Potenţialul uman din regiune este probabil cel mai important aspect pentru UE, NATO, SUA dar şi pentru regiune în special. Şi cel mai probabil pentru o perioadă de timp, în lipsa mecanismelor şi a unui sistem viabil, rămâne opţiunea cea mai realistă.

Bulgaria şi România au devenit membri ai UE în anul 2007, dar încă au democraţii fragile, sistemele democratice pe domeniile importante sunt în dezvoltare şi armonizare la standardele şi cerinţele UE. Pentru România în acest context, Marea Neagră şi Dunărea rămân baza, fundaţia pe care s-a realizat independenţa şi liantul pentru dezvoltarea ulterioară. Stabilitatea şi procesul de cooperare din zona Mării Negre reprezintă una din principalele direcţii strategice în politica de securitate pentru următorii ani. Liderii din această regiune ar trebui să fie suficient de echilibraţi şi în acelaşi timp suficient de puternici pentru a descuraja şi gestiona potenţialele riscuri şi ameninţări la adresa securităţii şi stabilităţii din regiune. Inclusiv în această perioadă există multe provocări pentru toate naţiunile din regiune.

Turcia, cu o dezvoltare deosebită în ultimii ani, ignorând parcă criza economică mondială, doreşte aderarea la UE, dar apar frecvent dificultăţi interne şi procesul de aderare devine anevoios. Şi democraţia ucraineană devine un important impediment pentru planurile de extindere ale UE. Georgia şi Rusia sunt în perioada aşa numitului „război rece” după conflictul din anul 2008. Moldova şi Azerbaijanul sunt alte două state importante din regiunea în analiză, chiar dacă nu sunt jucători importanţi în această ecuaţie. Punctele de instabilitate din regiune, şi aici putem enumera problema transnistreană, demonstraţiile din Ucraina, post conflictul ruso-georgian necesită a fi supuse unei analize fine şi, de asemenea, identificate


14 _____________________________________________________________________________

măsurile necesare pentru gestionarea eficientă. Toate aceste puncte critice sau de tensiune sunt în vecinătatea UE şi trebuiesc tratate cu o atenţie pozitivă.

În această idee, putem readuce în atenţie o serie de organizaţii sau tratate care au fost create pentru menţinerea stabilităţii şi dezvoltarea regiunii: Summitul UE–RUSIA (mai 2005); Forumul Mării Negre pentru dialog şi parteneriat; GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaijan, Moldova) creat în anul 1996 cu asistenţă SUA; NATO; SEABRIG; BSH; BSF; BSEC; SECI; SEDM; CMEPCSEE.5

Toate aceste organizaţii sau alianţe ar trebui să facă mai mult în fiecare zi, astfel ca la finalul unui an să putem vedea realizări notabile în creşterea stabilităţii şi securităţii în regiune, în eliminarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa instabilităţii din regiunea Mării Negre. Împreună, aceste organizaţii şi alianţe trebuie să lucreze şi să creeze un nou cadru de cooperare între state şi organizaţii.

3. Concluzii analitice

Provocările pentru regiunea Mării Negre, în general, şi pentru liderii statelor din proximitate, în particular, sunt de armonizare a obiectivelor, scopurilor şi idealurilor comune prin cooperare şi lucru în echipă pentru a crea un spaţiu sigur şi a permite dezvoltarea unor condiţii de viaţă mai bune.

The ability of the leaders to direct all efforts to the mission’s accomplishment is a function of his strength of will.6

Probabil una dintre calităţile principale ale liderilor din regiune ar trebui să fie aceea de înţelegere a naturii umane. Şi poate cel mai important principiu ar trebui subliniat în mod suficient de clar, abilitatea de a lucra împreună cu oamenii. Deopotrivă şi liderii dar şi cetăţenii statelor din regiune ar trebui să înţeleagă aceste deziderate.

În regiunea Mării Negre un număr important de state au populaţia formată din categorii etnice diferite şi încă diferenţele religioase, culturale sau sociale sunt greu de uniformizat. Totuşi, nu este un obstacol de netrecut. Diferenţele culturale şi religioase sunt de departe cele care pot fi trecute cu uşurinţă. Liderii pot rezolva aceste divergenţe cu uşurinţă şi, de asemenea, pot construi printr-o creativitate pozitivă mult mai mult. Din acest punct de vedere, România este un foarte bun exemplu. Cele 18 minorităţi care trăiesc în armonie pe teritoriul ţării noastre constituie un exemplu şi o oportunitate excelentă pentru liderii din regiunea extinsă a Mării Negre.

Actorii importanţi din regiune: Rusia, UE, NATO, Turcia sunt cei care trebuie să amplifice dialogul şi să-l extindă la nivelul întregii arii extinse.

5 National Defense Intteligence College, Black Sea and Caspian Sea Symposium 9-10 March, International Intteligence Forum 2006.

Eugene B. Rumer and Jeffrey Simon, Toward a Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region, Institute for National Strategic Studies Occasional Paper 3, National Defense University Press Washington, D.C. April 2006.

6 Vego, Milan, Joint Operational Warfare, Theory and practice, Newport, Rhode Island: Naval War College, 2007, pp X-6, X-11.

Condell and Zabecki, eds, On the German Art of War Truppenfuerung, p 18.


_____________________________________________________________________________ 15

Interesele economice, politice dar şi militare ale statelor din regiunea extinsă a Mării Negre sunt cele care, demonstrate de istorie, au primat şi probabil vor fi centrate pe fondul asigurării resurselor energetice vitale. Din acest punct de vedere, relaţia UE–Rusia capătă o importanţă deosebită pentru această regiune şi în general pentru situaţia geostrategică din regiune.

O altă relaţie pe această regiune este reprezentată de interesele globale ale SUA, interese care se dezvoltă nu numai prin prisma recentelor descoperiri a resurselor din mare dar şi din spaţiul adiacent. În perioada recent analizată interesele SUA se remarcă de departe a fi pragmatice şi foarte normale cu punctul central pe asigurarea securităţii şi crearea premiselor unei dezvoltări durabile. Asigurarea acestei securităţi se referă în mod special la domeniul economic, din punct de vedere al fructificării oportunităţilor şi exploatării resurselor existente şi în mod particular la lupta împotriva terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă.

UE este în acest context, poate de departe, cea mai în măsură să realizeze conexiunile necesare dar vitale între factorii de putere ai regiunii.

În regiunea Mării Negre sunt patru axe de referinţă care merită a fi subliniate: - axa energiei: Marea Caspică–Marea Neagră–Marea Mediterană; - axa est-vest, între China şi Europa, vechiul drum al mătăsii; - axa nord-sud, Marea Baltică–Marea Neagră; - coridorul Rin–Main–Dunăre–Marea Neagră. Viitorul energetic al regiunii este probabil cel mai important element în această

analiză. La nivel naţional liderii trebuie să caute dar şi să găsească soluţii pentru viitor. Un prim pas în acest proces este de asigurarea resurselor energetice, de explorare şi exploatare judicioasă a acestora şi în acelaşi timp de optimizare şi diversificare a acestora.

Leadership-ul organizaţiilor internaţionale şi al actorilor principali din regiune trebuie să profite de oportunităţile apărute şi să asigure resursele financiare, să creeze mecanismele eficiente pentru dezvoltarea exploatărilor resurselor şi diversificarea continuă a acestora. Proiectele importante de transport a resurselor naturale care au fost deja realizate sau care din stadiul de proiect devin realitate ar trebui dezvoltate şi axate pe asigurarea unui echilibru în regiune. Proiectele NABUCCO, DRUJBA, ADRIA, ODESA–BRODY, BAKU–TBILISI–CAYHAN, VLORE–ALEXANDROUPOLIS–BOURGAS–NOVOROSIISK, BAKU–SUPSA sunt importante şi au nevoie de finanţare pentru dezvoltare.7

Organizaţiile puternice ar trebui să sprijine din acest punct de vedere proiectele de infrastructură.

Nowhere has the weakening of the state in it self paved the way for the reinforcement of either the market or civil society. It would then be absurd to expect this to happen automatically in the Black Sea region.8

7 Eugene B. Rumer and Jeffrey Simon, Toward a Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region, Institute for National Strategic Studies Occasional Paper 3, National Defense University Press Washington, D.C. April 2006.

National Defense Intteligence College, Black Sea and Caspian Sea Symposium 9-10 March, International Intteligence Forum 2006.

8 Ayse Gunes-Ayata, Ayca Ergun, Isil Celimli, Black Sea Politics, Political culture and civil society in an unstable region, International Library of Political Studies, I.B. Tauris&Co Ltd., 2005, p 17.


16 _____________________________________________________________________________

Strategia viitoare pentru regiunea Mării Negre ar putea fi axată pe dezvoltarea exploatării resurselor energetice convenţionale şi neconvenţionale.

Creativity is an essential requirement for the operational commander. It refers to the ability to find workable, novel solutions to problems – to be innovative and adaptable in fast moving, potentially confusing situations. All exceptional leaders have had a large measure of creative skills.9

Deopotrivă, potenţialul ţărilor din regiunea Mării Negre trebuie tratat echilibrat şi adoptarea unei viziuni pozitive asupra cooperării l ărgite este necesar a fi în centrul atenţiei.

Leadership is the art of direct and indirect influence and the skill of creating the conditions for sustained organizational success in achieving desired results. The quality of one’s leadership cannot be measured; it is essentially intangible. Leadership is not identical to management, as is often wrongly believed. In contrast to leadership, management deals with the allocation and control of resources, whether human, material, or financial, in order to attain the objectives of an organization.10

Probabil că exemplul leadership-ului militar ar putea fi extins la celelalte laturi ale societăţilor din regiune şi asimilate prin lecţiile învăţate rezultate din programul Black Sea Naval.

Cooperation Task Group–BLACKSEAFOR şi mai recent Black Sea Harmony. BLACKSEAFOR has convened since August 2001, annual 30 day maritime

activation exercises under rotating national command. In 2004, with Turkey in the lead, member nations decided to transform their annual exercise into a more dynamic undertaking better suited to deal with contemporary maritime threats. They agreed to establish a permanent operation control center; draft a multilateral memorandum of understanding for information exchanges among members states; and carry out unscheduled activations to shadow and trail suspicious ships. In March 2005, BLACKSEAFOR further expanded its mandate to fight terrorism, as well as WMD proliferation, by adopting a document entitled” Maritime Risk Assessment in the Black Sea.11

In March 2004, the Turkish navy launched a new operation BLACK SEA HARMONY, with the same objectives as NATO’s Operation Active Endeavor in the Mediterranean: to establish maritime presence along the sea lines of communication and to shadow suspicious ships. Turkey extended an invitation to other littoral states to join Black Sea Harmony. Ukraine and Russia have declared their intention to join. These nascent institutions offer an important point of departure for any new Black Sea strategy. While the states of the region lack a strong common identity, possible new forms of cooperation are most likely to take root if they build upon, rather than

9 Vego, Milan, Joint Operational Warfare, Theory and practice, Newport, Rhode Island: Naval War College, 2007,

p X-9. 10 Vego, Milan, Joint Operational Warfare, Theory and practice, Newport, Rhode Island: Naval War College, 2007,

p X-3. 11 Eugene B. Rumer and Jeffrey Simon, Toward a Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region, Institute for

National Strategic Studies Occasional Paper 3, National Defense University Press Washington, D.C. April 2006, p 21.


_____________________________________________________________________________ 17

supplant, current activities. By the same token, the region’s frozen conflicts remain a major stumbling block to such patterns of regional cooperation should be tailored to take advantage of opportunities to mediate or resolve problems. Finally, any regional cooperation must be (and perceived as) locally developed and owned and not imposed from the outside.12

Importanţa economică a regiunii Mării Negre este demonstrată şi de mărimea resurselor naturale, infrastructura de transport, de telecomunicaţii, potenţialul uman şi economiile de piaţă din regiune. Zilnic, mai mult de 150 milioane de t de produse şi materie primă sunt transportate în regiune şi acestea includ un minim de patru milioane de barili de petrol pe zi.13

Rolul actorilor importanţi din regiune este acela de a demonstra că sunt capabili să direcţioneze eforturile pentru dezvoltarea durabilă a regiunii, să construiască punţi de legătură peste Marea Neagră şi să îmbunătăţească viaţa cetăţenilor care trăiesc şi muncesc în acest spaţiu în număr deloc neglijabil.

Leadership-ul poate fi cheia pentru securitate şi prosperitate în regiunea Mării Negre cu extindere în regiunea euroatlantică şi eurasiatică.

Împreună, putem construi „punţi” peste Marea Neagră pentru prezent şi pentru generaţiile viitoare.

Bibliografie 1. VEGO, Milan. Theory and practice. În Joint Operational Warfare,

Newport, Rhode Island: Naval War College, 2007. 2. Headquarters, Department of the Army, FM 22-103. Leadership and

Command at Senior Levels (Washington, D.C.: Government Printing Office, 21 June 1987).

3. FLAVIN, William. Planning for Conflict Termination and Post-Conflict Succes.

4. Parameters (Autumn 2003): 95-111. Naval War College 3140. 5. FONDAW, Jeffrey E. Conflict Termination-Considerations for the

operational Commader, Newport, RI: Naval War College, 16 May 2001. 6. LUNGU, Marius. Statele Lumii. Antologie. Bucureşti: Editura Steaua

Nordului, 2008. 7. Enciclopedia, Statele Lumii. Bucureşti: Editura Academiei, 2008. 8. Black Sea and Caspian Sea Symposium 9-10 March. În: Naţional Defense

Intteligence Collage, International Intteligence Forum, 2006. 9. RUMER, Eugene B; SIMON, Jeffrey. Toward a Euro-Atlantic Strategy for

the Black Sea Region. Institute for National Strategic Studies Occasional Paper 3, National Defense University Press Washington, D.C. April 2006.

12 Eugene B. Rumer and Jeffrey Simon, Toward a Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region, Institute for National Strategic Studies Occasional Paper 3, National Defense University Press Washington, D.C. April 2006, p 22.

13 National Defense Intteligence College, Black Sea and Caspian Sea Symposium 9-10 March, International Intteligence Forum 2006.

Ayse Gunes-Ayata, Ayca Ergun, Isil Celimli, Black Sea Politics, Political culture and civil society in an unstable region, International Library of Political Studies, I.B. Tauris&Co Ltd., 2005.


18 _____________________________________________________________________________

10. Condell and Zabecki, eds, On the German Art of War Truppenfuerung. 11. AYSE ,Gunes-Ayata; AYCA, Ergun; ISIL, Celimli. Black Sea Politics,

Political culture and civil society in an unstable region. International Library of Political Studies, I.B. Tauris&Co Ltd., 2005.

12. Clausewitz, Carl von. „On War” Edited and translated by Michael Howard and Peter Paret.

13. Sun Tzu. The Art of War. Translated with introduction and commentary by Ralph D. Sawyer, with collaboration of Mei-chun Lee Sawyer.Boulder, CO: Westview Press, 1994.

14. ASMUS, Ronald. Next Steps in Forging a Euro-Atlantic Strategy for the Wider Black Sea Region. The German Marshall Fund of the United States, Washington DC, 2006.

15. HATTO, Ronaldo; TOMESCU, Odette. The EU and the Wider Black Sea Region: Challenges and Policy Options. 2008.

16. European Commision’s publication Black Sea Synergy. April 2007. 17. HOWORTH, Jolyon; MENON, Anand. The European Union and National

Defense Policy. Routledge, London and New York, 1997. 18. SNIDER, Don M. Dissent and Strategic Leadership of the Military

Professions. Strategic Studies Institute, U.S. Army War College, February 2008. 19. MAHAN, Alfred Thayer. The Interest of Americain International

Conditions. With a new introduction by Francis P. Sempa, Transaction Publishers, New Brunswick (USA) and London(UK), 2003.

20. University Press of America. Problems and Prospects of Prezidential Leadership in the Nineteen-Eighties. Volume I, The White Bukett Miller Center of Public Affairs at the University of Virginia, editor James Sterling Young, 1982.

_____________________________________________________________________________ 19

STRATEGIA UNIUNII EUROPENE PENTRU REGIUNEA DUN ĂRII

Comandor dr. Petrică COMAN, Comandamentul Flotei

Regiunea Dunării prezintă o importanţă deosebită pentru Uniunea Europeană atât prin numărul mare de ţări riverane, cât şi prin ieşirea directă la Marea Neagră. Împreună cu fluviul Rin şi canalul Main, Dunărea leagă Marea Nordului şi Rotterdam – cel mai mare port al Uniunii Europene – de Marea Neagră şi portul Constanţa – al zecelea mare port al Uniunii Europene.

În cursul istoriei moderne a Europei au avut loc mai multe iniţiative de a acorda Dunării un rol economic şi strategic paneuropean. Experienţa derulării acelor iniţiative pozitive a dus la desfăşurarea unor seminarii şi conferinţe având ca tematică viitorul fluviului Dunărea. Conferinţa Dunărea – fluviu al viitorului european, găzduită la Bruxelles, în data de 7 octombrie 2008, de Reprezentanţa Permanentă a Landului Baden-Wurttemberg pe lângă Uniunea Europeană, a marcat debutul unui proces de analiză, elaborare şi promovare a ceea ce statele riverane şi instituţiile Uniunii Europene au agreat sub numele de Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării.

În mai 2009, la Ulm, acelaşi land german a organizat Conferinţa la nivel înalt dedicată cooperării dunărene. În acest spirit, în iunie 2009, ca răspuns al unei iniţiative a Austriei şi României, Consiliul European a cerut Comisiei Europene să conceapă o strategie transnaţională a Dunării. Ulterior, Comisia Europeană a organizat o serie de evenimente şi consultări în parteneriat cu statele riverane, evenimente care au avut loc în: România, (Conferinţa cu tema Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Dunării – o nouă provocare în contextul coeziunii teritoriale din spaţiul Sud Est European, Bucureşti, 20 ianuarie 2010); Germania, (Conferinţa de deschidere a procesului de consultare publică, Ulm, 1-2 februarie 2010), când s-a făcut un prim pas şi a început procesul de consultări; Ungaria (Conferinţa pe tematica dezvoltării economico-sociale şi Summit-ul Dunării, Budapesta, 25-26 februarie 2010), la nivel de prim-miniştri ai statelor din bazin; Austria – Slovacia (Conferinţa organizată la Viena şi Bratislava cu focalizare pe domeniul conectivităţii, în zilele de 20-21 aprilie 2010); Bulgaria (Seminar dedicat dezvoltării capacităţii administrative şi bunei guvernanţe, Ruse, 10-11 mai 2010); România (Conferinţa de închidere a procesului de consultare publică, Constanţa, 9-11 iunie 2010).

În urma consultărilor politice a reieşit că Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Dunării trebuie să răspundă următoarelor provocări cu care se confruntă regiunea: discrepanţele economice şi sociale între diferite regiuni ale ţărilor riverane;


20 _____________________________________________________________________________

intensificarea traficului naval; schimbările climatice; diversitatea culturală; problemele de mediu şi bio-diversitate.

În acest sens, Parlamentul European, ca partener în procesul de dezvoltare şi implementare a Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării, a creat Forumul pentru Dunăre.

Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Dunării reprezintă o platformă de dialog între state şi un instrument pentru obţinerea de beneficii pe termen lung, atât la nivel naţional cât şi local. Numai o strategie reală, bazată pe noi tehnologii, inovare şi investiţii, prin implementare poate să conducă, într-un final, la îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru toţi cetăţenii europeni din regiunea Dunării. Priorităţile României legate de Strategia Dunării au fost articulate pe trei axe, considerate de importanţă egală – conectivitatea, protecţia mediului şi dezvoltarea socio-economică. Consider că Strategia va trebui să pună în valoare noi tehnologii, astfel încât Dunărea să devină o magistrală fluvială modernă, care să dispună de sisteme inteligente bazate pe cele mai noi cunoştinţe ştiinţifice, care să asigure protecţia eficientă a mediului ambiant şi ecosistemelor existente. Întărirea cooperării interregionale, transfrontaliere şi transnaţionale, precum şi punerea în aplicare a numeroaselor iniţiative şi proiecte disparate care au fost deja iniţiate sau care sunt în curs de implementare în regiunea fluvială vor duce implicit la creşterea exponenţială a valorii Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării.

Pe tot parcursul anului 2010, au fost organizate, în toate statele riverane, conferinţe, seminarii şi mese rotunde dedicate promovării noului concept regional. Acestea au permis analiza în detaliu a situaţiei actuale şi au stabilit linii de acţiune exemplificate prin tipuri de proiecte care vor fi implementate pe termen scurt, mediu sau lung.

Toate aceste evenimente au culminat cu Summit-ul Dunării de la Bucureşti, din data de 8 noiembrie 2010. Din lucrările Summit-ului s-a desprins concluzia că Strategia Dunării va fi o strategie internă a Uniunii Europene la care sunt invitate să participe şi statele terţe riverane şi că, aceasta, va respecta principiile aplicate în cazul Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Mării Baltice.

Cred că în câţiva ani, această iniţiativă va îmbunătăţi mobilitatea, bio-diversitatea, calitatea apei, protecţia împotriva inundaţiilor, cercetarea, inovaţia şi securitatea1.

Summit-ul la nivel înalt de la Bucureşti, din 8 noiembrie 2010, a reprezentat momentul dezbaterii finale pe tema viitoarei Strategii dunărene. Reuniunea s-a finalizat cu adoptarea unei Declaraţii politice care reflectă angajamentul şi sprijinul politic al statelor riverane pentru viitoarea Strategie a Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării. Pe 8 decembrie 2010, Comisia Europeană a aprobat şi a publicat Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Dunării, concretizată prin adoptarea a două documente cadru: Comunicarea Comisiei Europene asupra Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării şi Planul de Acţiune.

1 Juan-Manuel, Barosso, preşedintele Comisiei Europene. Alocuţiune la Summit-ul Dunării. Bucureşti: 8 noiembrie

2010. www.ziare.com/articole/summit+dunare+basescu+barroso


_____________________________________________________________________________ 21

Strategia va fi implementată de fiecare stat membru riveran în parte. Ea se adresează autorităţilor publice locale şi regionale şi răspunde nevoilor de dezvoltare ale acestora. Este încurajată contribuţia la procesul de consultare publică a reprezentanţilor societăţii civile şi a mediului de afaceri, întrucât beneficiarii finali ai strategiei sunt toţi cetăţenii statelor riverane.

România este co-iniţiator al Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării, alături de Austria, şi contribuie la elaborarea şi implementarea acesteia, alături de toate celelalte state riverane, pe baza unor poziţii naţionale definite în cadrul Grupului de lucru interministerial special creat în acest sens. Ministerul Afacerilor Externe asigură coordonarea, la nivel naţional, în domeniu, iar în acest scop a fost creat Biroul Strategiei Dunării.

În data de 3 februarie 2011, comisarul european pentru politici regionale, Johannes Hahn, a făcut anunţul oficial cu privire la repartizarea domeniilor prioritare din cadrul Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării către statele riverane, fiecare dintre acestea primind responsabilitatea coordonării unor domenii prioritare.

România a primit spre gestionare trei domenii prioritare, dintre cele 11 existente. Fiecare domeniu prioritar este coordonat de câte două state/landuri din regiune. România coordonează următoarele domenii: transporturi pe ape interne, împreună cu Austria; cultură şi turism, împreună cu Bulgaria; gestionarea riscurilor de mediu, împreună cu Ungaria.

În urma amplului proces de consultări politice şi dezbateri publice Consiliul European a adoptat, în data de 24 iunie 2011, Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării.

Documentul discutat şi agreat la nivel comunitar formează nucleul cooperării regionale la Dunăre şi reprezintă efortul concentrat de elaborare al statelor riverane alături de Comisia Europeană.

Începând din iulie 2011, autorităţile centrale responsabile au demarat asigurarea coordonării sectoriale a unor domenii prioritare ale Strategiei Dunării, la nivel macro-regional şi împreună cu parteneri din statele riverane.

Cele patru axe prioritare ale Strategiei sunt: conectivitatea (transport inter-modal, cultură şi turism, reţele de energie), protecţia mediului (managementul resurselor de apă, protecţia bio-diversităţii şi managementul riscurilor), creşterea prosperităţii regiunii Dunării (educaţie, cercetare, competitivitate) şi îmbunătăţirea sistemului de guvernare (capacitate instituţională şi securitate internă).

Conectivitatea, cu accent pe transport şi navigabilitate, pentru care România are în vedere următoarele acţiuni concrete: realizarea graduală a proiectelor pe Coridorul 7 European; modernizarea reţelei de porturi fluviale ca centre logistice pe coridorul dunărean; modernizarea accesului către şi dinspre zonele rurale; creşterea implicării în zonele urbane, prin proiecte de dezvoltare adecvată.

Protecţia mediului, prin crearea pentru România a sistemului de gestionare şi control a factorilor de mediu, pentru asigurarea unei dezvoltări durabile şi a unei creşteri a calităţii vieţii.


22 _____________________________________________________________________________

Asigurarea prosperităţii socio-economice, prin: investiţii noi pentru dezvoltarea sistemului de utilităţi şi servicii de calitate; sprijinirea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii; reformarea sistemului de educaţie şi cercetare.

Consolidarea regiunii Dunării pentru România, prin: creşterea capacităţii instituţionale a administraţiei publice prin implicarea societăţii civile; combaterea corupţiei şi crimei organizate, în special la nivel transfrontalier; lupta împotriva migraţiei ilegale şi a traficului de fiinţe umane.

Alături de celelalte state riverane (Austria, Bulgaria, Croaţia, Germania, Serbia, Slovacia, Slovenia, Moldova, Muntenegru, Ungaria, Bosnia–Herţegovina), România a organizat şi va continua să organizeze şi o serie de evenimente publice dedicate Strategiei Dunării, la care vor fi invitaţi să participe toţi factorii interesaţi (societatea civilă, mediul academic, comunitatea de business, autorităţile locale).

În plan intern, contribuţia României la elaborarea Strategiei este un rezultat al colaborării dintre următoarele instituţii guvernamentale: Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ministerul Mediului şi Pădurilor, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Culturii şi al Patrimoniului Naţional, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Departamentul pentru Afaceri Europene.

Prin crearea, la 30 martie 2011, a Forumului naţional pentru implementarea Strategiei Dunării, România a arătat că este pregătită să treacă la noua fază a acestui proiect, preşedinţia acestuia fiind asigurată de către ministrul Afacerilor Externe. Forumul include reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, mediului universitar şi academic, mediului privat, societăţii civile.

Cel mai important eveniment în acest sens s-a desfăşurat la Bucureşti, în perioada 29-31 ianuarie 2012, şi anume, Reuniunea punctelor naţionale de contact şi a coordonatorilor naţionali de domenii prioritare din cadrul Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării , în urma căruia s-au scos în evidenţă o serie de idei, concluzii şi direcţii de acţiune.

În sesiunea de deschidere s-au prezentat câteva aspecte importante din poziţia României faţă de faza de implementare şi conexiunile cu actualul context european.

Referitor la procesul de implementare a proiectelor fanion la nivelul statelor riverane s-a susţinut promovarea acestora pentru: modernizarea navigaţiei pe Dunăre; menţinerea şi dezvoltarea mediului înconjurător; promovarea energiei regenerabile şi a conservării bio-diversităţii; stimularea investiţiilor private în domeniul cercetării.

S-a apreciat că trebuie menţinut un echilibru între proiectele pe termen lung, dovedind astfel că există viziune şi proiecte pe termen scurt şi mediu, menţinând interesele cetăţenilor pentru Strategie şi sporirea cooperării în implementarea proiectelor, mobilizarea resurselor locale şi încurajarea autorităţilor publice pentru susţinerea Strategiei.

Majoritatea participanţilor a evidenţiat faptul că există suficiente proiecte în curs de implementare cu relevanţă pentru Strategia Uniunii Europene, pentru regiunea Dunării şi că acest lucru ar trebui să-i încurajeze pe coordonatorii


_____________________________________________________________________________ 23

domeniilor prioritare care se află încă într-o etapă iniţială în ceea ce priveşte implementarea proiectelor.

S-au evidenţiat o serie de criterii de care ar trebui să se ţină cont pentru a accede la finanţare: contextul legislativ şi macroeconomic (stabilitatea mediului de afaceri, politica de prioritizare, regulamentele sectoriale); viabilitatea tehnică şi respectarea normelor de mediu; viabilitate economică şi financiară; analiza de risc; implementarea de proiecte şi capacitatea managerială; adaptarea proiectelor la politica de împrumuturi a băncilor, conectarea adecvată a proiectelor la planul de afaceri al băncii; reputaţia organizaţiei care implementează proiectul; sincronizarea solicitării de finanţare adresată băncilor.

De asemeni, s-au identificat şi o serie de provocări care îngreunează realizarea şi implementarea de proiecte, şi anume: sprijinul slab la nivel naţional şi regional pentru implementarea strategiei; lipsa integrării obiectivelor strategiilor regionale în politicile naţionale şi programelor de implementare; lipsa unei asigurări ferme a finanţării.

La reuniune s-a desprins ideea că succesul strategiilor macro-regionale depinde de patru tipuri de alinieri sau interconectări: alinierea strategică (coordonarea obiectivelor între Uniunea Europeană, macro-regiune, stat, regiune, sector); alinierea instituţională (ministerele de linie şi instituţiile de planificare relevante să colaboreze la crearea strategiilor regionale şi naţionale, precum şi la crearea documentelor operaţionale); alinierea cadrului legislativ; alinierea fondurilor (identificarea surselor disponibile, stabilirea scopului acestor surse, crearea unor mecanisme financiare pentru fiecare zonă).

Sesiunea tematică de dezbateri a cuprins un discurs introductiv al reprezentantului Comisiei Europene urmat de discuţii pe grupuri de lucru şi prezentarea de recomandări din partea grupurilor de lucru.

Recomandările grupurilor de lucru au evidenţiat: necesitatea clarificării rolului coordonatorilor de domenii prioritare; asigurarea unei flexibilităţi privind completarea graficului de parcurs propus de Comisie datorită caracterului eterogen al domeniilor prioritare; instituirea unui mandat clar al membrilor Grupurilor directoare pentru a se coordona la nivel naţional cu instituţiile şi să sprijine activitatea coordonatorilor de domenii prioritare; motivarea membrilor Grupurilor directoare pentru asigurarea unei participări stabile la reuniuni; menţinerea sprijinului politic pentru coordonatorii naţionali; sprijinirea coordonatorilor de domenii prioritare de către coordonatorii naţionali; coordonarea politică să fie în mod regulat încurajată de Comisie.

În planul comunicării, s-a stabilit calendarul evenimentelor Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării, care, în anul 2012, a inclus următoarele acţiuni principale: 22-23 martie – Lansarea dialogului financiar, Viena; 23-24 aprilie – Reuniunea Grupului de înalţi funcţionari (High Level Group), Berlin; 27-28 noiembrie – Forumul Anual, Strategia Uniunii Europene pentru regiunea Dunării, Regensburg; Semestrul II – a 2-a reuniune informală a Miniştrilor Afacerilor Externe, Viena.


24 _____________________________________________________________________________

Pe timpul dezbaterilor şi luărilor de cuvânt, reprezentantul României a prezentat structura matricei de coordonare naţională a Strategiei (Forumul naţional): Comitetul Director la nivel ministerial coordonat de Ministerul Afacerilor Externe cu participarea ministerelor de linie care coordonează domenii prioritare ale Strategiei – cu reuniuni trimestriale care stabilesc liniile directoare de politică şi analizarea priorităţilor; Consiliul Consultativ – format din reprezentanţi ai autorităţi centrale, locale, mediul privat şi academic, pe bază de voluntariat, angajaţi în implementarea Strategiei; Grupul interministerial (toate ministerele de linie implicate în Strategie), cu reuniuni lunare; Grupul de experţi financiari; Biroul specializat din Ministerul Afacerilor Externe (asigură coordonarea zilnică şi pregătirea acţiunilor şi evenimentelor naţionale).

A fost subliniată activitatea Ministerului Afacerilor Externe privind încheierea de Parteneriate cu sectorul privat şi cel academic şi încheierea unor Acorduri cu autorităţile locale pentru implementarea Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării.

Principalele concluzii desprinse în urma dezbaterilor au fost: Strategia Dunării progresează, iar angajamentul de implicare al actorilor în implementarea ei se menţine la un nivel ridicat; Strategia Dunării reprezintă un instrument foarte util în contextul actualei crize economice; este nevoie de continuarea monitorizării politice a implementării Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării şi a sprijinului politic la nivel înalt; nivelul de ambiţie trebuie menţinut la o cotă înaltă, fără a pierde însă legătura cu realitatea; coordonatorii naţionali au dat dovadă de viziune şi de capacitatea de a mobiliza actorii implicaţi în implementarea Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării; coordonatorii de domenii prioritare reprezintă acum noile motoare ale Strategiei, care promovează cooperarea şi au un punct de vedere avizat. Este însă nevoie de clarificarea mandatului lor şi de sprijin pentru că, în pofida restricţiilor bugetare, proiectele pot fi realizate prin adaptarea lor la situaţia economică şi exploatarea tuturor oportunităţilor şi surselor de finanţare.

Prin poziţia ei geostrategică în Europa, faţă de Dunăre şi de Marea Neagră, România trebuie să acţioneze ca un coordonator unitar, mai ales în contextul propriilor provocări interne şi obiective de convergenţă europeană şi zonală.

Priorit ăţile strategice ale României, reieşite din Planul de Acţiune de punere în aplicare a Strategiei Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării, sunt grupate pe domenii, astfel:

- transport : crearea unui sistem multimodal de transport de-a lungul coridorului European, legat de Marea Neagră; realizarea unor infrastructuri bazate pe noi tehnologii şi sisteme integrate (transport, gestionare, monitorizare, informare);

- energie: transformarea regiunii într-un coridor European al energiei, prin: valorificarea responsabilă şi eficientă a resurselor locale (convenţionale şi regenerabile); dezvoltarea capacităţilor energetice de producţie, transport şi stocare; extinderea accesului la reţelele de distribuţie; combaterea fenomenului de sărăcie energetică;

- protecţia mediului: crearea unui sistem de gestiune şi control al factorilor de mediu pentru: reducerea poluării; înlăturarea efectelor negative în caz de


_____________________________________________________________________________ 25

catastrofe; protejarea bio-diversităţii, inclusiv a celei utile socio-economic (păşuni, pajişti, animale domestice), capabile să asigure securitatea alimentară a populaţiei; cooperarea transfrontalieră în gestionarea ecologică responsabilă a zonelor protejate (ex. Parcul Naţional Porţile de Fier, Biosfera Delta Dunării); păstrarea şi extinderea zonelor împădurite, a parcurilor şi spaţiilor verzi;

- cercetare/proiectare: crearea de noi centre de cercetare cu accent pe noile tehnologii eco-eficiente;

- turism şi cultur ă: dezvoltarea integrată a turismului şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural-istoric al regiunii, prin: dezvoltarea infrastructurii specifice şi acţiuni transnaţionale intense de promovare – sensibilizare;

- dezvoltarea rurală: modernizarea sectorului agricol; valorificarea resurselor ambientale/naturale (patrimoniu piscicol, silvic, bio-diversitate etc.); revitalizarea şi revalorizarea patrimoniului cultural (cu accent pe tradiţii şi experienţe profesionale);

- alte priorit ăţi: valorificarea potenţialului IT şi de comunicaţii al regiunii şi aplicarea acestuia în sectorul public şi privat; implicarea mediului de afaceri în dezvoltarea proiectelor Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării; promovarea proiectelor de educaţie ecologică; integrarea dimensiunii culturale în cadrul celorlalte politici de implementare a Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării; valorificarea potenţialului patrimoniului cultural; siguranţa şi sănătatea publică.

Vineri, 5 iulie 2013, la Bucureşti, a avut loc Reuniunea Grupului de Lucru privind Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării şi alte strategii macro-regionale. În cadrul reuniunii s-a afirmat că Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării reprezintă un instrument de cooperare a paisprezece state: nouă state membre ale Uniunii Europene (Austria, România, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Germania – landurile Bavaria şi Baden-Wurttemberg, Ungaria, Croaţia) şi cinci state non membre (Serbia, Bosnia–Herţegovina, Muntenegru, Republica Moldova şi Ucraina) în vederea dezvoltării economice şi sociale a macro-regiunii dunărene, prin consolidarea implementării în regiune a politicilor şi legislaţiei Uniunii Europene.

Evenimentul a fost organizat de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice în parteneriat cu Ministerul Fondurilor Europene şi Comitetul Consultativ privind Coeziunea Teritorială, s-a aflat validarea comentariilor şi amendamentelor propuse la Acordul de Parteneriat, versiunea din data de 6 iunie 2013, încheiat între România şi Uniunea Europeană.

Din Grupul de Lucru pentru Strategia Uniunii Europene privind Regiunea Dunării au făcut parte reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, ai Ministerului Fondurilor Europene, Ministerului Afacerilor Europene, Ministerului Transporturilor, Ministerului Mediului şi ai Comitetului Consultativ privind Coeziunea Teritorială.

În Acordul privind Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării validat de către reuniune s-a precizat că, în afara celor patru direcţii de acţiune, Strategiei Dunării îi revin şi alte obiective: mobilitate, multi-modalitate; energie sustenabilă;


26 _____________________________________________________________________________

cultură şi turism; calitatea apei; riscul de mediu; bio-diversitate, calitatea aerului şi solului; securitate şi combaterea crimei organizate.

Acordul privind Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării a fost înaintat Guvernului României, urmând a fi semnat de Uniunea Europeană.

Concluzii Consider că pregătirea marilor proiecte pentru zona dunăreană s-a accelerat în

ultima vreme, iar evenimentele recente precum Forumul Anual al Dunării din Bavaria (noiembrie 2012) şi Dialogul Financiar Dunărean – ediţia a II-a (Belgrad, ianuarie 2013) au deschis deja perspective financiare suficient de pragmatice şi de solide pentru marele proiect transformativ al Uniunii Europene care vizează întreaga macro-regiune întinsă pe teritoriul a 14 state.

Strategia Dunării reprezintă un pas important către simplificarea procedurilor actuale de finanţare şi sprijină eforturile de absorbţie a fondurilor europene deja angajate în finanţarea proiectelor de investiţii.

Consider că proiectele pot fi finanţate prin intermediul fondurilor europene deja existente: fondurile structurale şi de coeziune; fondul de solidaritate al Uniunii Europene; fondul european de Garantare în Agricultură; fondul pentru Dezvoltare Rurală, precum şi prin intermediul fondurilor puse la dispoziţie de către instituţiile financiare internaţionale (Banca Europeană pentru Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare), al parteneriatelor public-private, al contribuţiilor de la bugetul naţional sau al bugetelor locale.

Apreciez că oportunităţile de dezvoltare sunt date de posibilitatea de a fi susţinute investiţii care să genereze creştere economică, prin valorificarea potenţialului turistic, sporirea coeziunii sociale şi crearea de noi locuri de muncă.

Proiectele majore propuse de către România sunt: amenajarea râului Argeş pentru apărarea împotriva inundaţiilor, pentru irigaţii şi alte folosinţe (Canalul Dunăre–Bucureşti); înfiin ţarea unui Centru Internaţional pentru Studii Avansate Dunăre–Delta Dunării–Marea Neagră; construcţia unor poduri noi peste Dunăre Bechet–Orehovo, Calafat–Vidin, Brăila–Smârdan; implementarea unui proiect de management al riscurilor în Delta Dunării (inundaţii, accidente cu impact transfrontalier).

Apreciez că zona românească, ca intersecţie a marilor drumuri logistice europene, face ca Europa să depindă într-o mare măsură de capacitatea ţării noastre de a asigura accesul altor naţiuni pe fluviu. În prezent, România este percepută ca un nou posibil coridor continental care va lega statele caucaziene, statele din Asia Centrală şi chiar cele din Extremul Orient de Europa de vest prin Marea Neagră şi Dunăre aducând în actualitate drumul mătăsii2.

Apreciez că aplicarea Strategiei Dunării poate reprezenta un mod viabil pentru dezvoltarea regiunii dunărene şi a zonei costiere a Mării Negre, precum şi pentru dezvoltarea relaţiilor de cooperare între statele din regiune.

2 Drumul mătăsii este de fapt o împletitură de drumuri de caravană, ruta principală legând bazinul Mării Mediterane

cu estul Asiei, denumirea aceasta fiind deja folosită în perioada bizantină, ro.wikipedia.org/wiki/Drumul_mătăsii, accesat pe 10.02.2013.


_____________________________________________________________________________ 27

Aflată în plin proces de redefinire a rolului şi locului său în rândul statelor lumii şi de materializare a opţiunilor politice ireversibile privind afirmarea deplină în structurile europene şi euroatlantice, România are nevoie ca, pe baza evaluării mediului de securitate din spaţiul maritim şi fluvial, să-şi elaboreze şi să-şi adapteze conţinutul obiectivelor şi direcţiilor de acţiune pentru îndeplinirea scopurilor strategice fundamentale.

Din punct de vedere strategic, consider că România posedă câteva atuuri importante pentru a deveni o putere regională: numărul şi calitatea populaţiei, resursele naturale, relieful, potenţialul economic, ştiinţific, cultural şi militar. Totodată, prin operaţionalizarea canalului Rin–Main–Dunăre–Marea Neagră şi creşterea importanţei strategice a zonelor portuare de la Marea Neagră şi de pe fluviul Dunărea, România poate ocupa un loc important în circuitele economice europene şi în conectarea Europei la spaţiile geografice învecinate – Orientul Mijlociu şi zona Golfului Persic.

România, ca membru NATO şi al Uniunii Europene, poate să se implice activ în transformarea spaţiului fluvial şi maritim într-o regiune de stabilitate, atât prin pârghiile date de poziţia sa strategică, cât şi printr-o cooperare şi colaborare mai strânsă cu statele riverane şi cu cele care au interese în această zonă. România se poate afirma ca lider în eforturile regionale de contracarare a pericolelor şi ameninţărilor asimetrice, precum terorismul şi armele de distrugere în masă.

După desfăşurarea Reuniunii Grupului de Lucru pentru Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării şi alte strategii macro-regionale, din data de 5 iulie 2013, Strategiei Dunării îi vor reveni şi alte obiective ca: mobilitate, multi-modalitate; energie sustenabilă; cultură şi turism; calitatea apei; riscul de mediu; bio-diversitate, calitatea aerului şi solului; securitate şi combaterea crimei organizate, obiective supuse spre aprobare Parlamentului European.

Consider că opţiunile strategice în domeniul infrastructurilor de transport fluvial vor avea în continuare în vedere dezvoltarea şi modernizarea reţelei de transport fluvial şi compatibilitatea acesteia cu infrastructurile europene şi internaţionale pentru susţinerea dezvoltării durabile a economiei naţionale. Aceasta trebuie să asigure: afirmarea poziţiei României ca placă turnantă a transporturilor continentale şi intercontinentale pe principalele rute geografice vest-est şi nord-sud; eliminarea zonelor deficitare din punct de vedere al calităţii şi volumului transportului şi asigurarea în condiţii bune a nevoilor de deplasare; dezvoltarea transportului inter-modular atât pe plan naţional, cât şi pe principalele coridoare europene; asigurarea securităţii depline a transporturilor şi a protecţiei mediului înconjurător.

Bibliografie 1. COMAN, Petrică. Dunărea, o nouă viziune administrativă la începutul

mileniului trei în contextul securităţii europene. Teză de doctorat, UNAP, octombrie 2013.

2. www.mae.ro/strategia Dunării


28 _____________________________________________________________________________

3. www.mae.ro/node/18872 4. www.mcsi.ro/...20-strategia-Dunării 5. www.mec.gov.md 6. www.mdrc.gov.md/slidepagewiev.php

_____________________________________________________________________________ 29

AMENIN ŢĂRI, VULNERABILIT ĂŢI ŞI PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ÎN MAREA NEAGR Ă ŞI ZONA EXTINS Ă

Căpitan-comandor ing. Georgică GRIGORE, Statul Major al For ţelor Navale

1. Introducere

De-a lungul timpului, problematica securităţii în regiunea Euxinului a fost destul de mult dezbătută atât prin articole de presă, conferinţe doctrinare, teze de doctorat cât şi prin diverse interviuri ale unor analişti şi lideri politici români şi străini. În această lucrare am să încerc să nu reiau prin parafrazări şi citate ceea ce alţii au gândit şi s-au exprimat pe această temă, ci să expun prin câteva idei o sinteză a evenimentelor petrecute în ultima vreme în Marea Neagră şi Zona Extinsă, lucru ce ne va face pe toţi să devenim poate mult mai conştienţi de ameninţările, vulnerabilităţile şi provocările la adresa securităţii zonei ce ne înconjoară. Am convingerea deplină că pe marginea acestui subiect încă există un număr destul de însemnat de cititori cărora le pasă de ce se întâmplă în jurul lor, indiferent de religie, neam sau stare.

2. Scurt istoric privind evoluţia evenimentelor în Marea Neagră şi Zona Extinsă de după „Războiul Rece”

Până în anii ’90 Marea Neagră a reprezentat doar un „bazin acvatic” puternic

sovietizat din punct de vedere militar, politic şi economic în care URSS deţinea controlul total asupra comerţului pe mare, căilor de comunicaţii maritime şi a resurselor submarine. Nimeni nu-şi imagina pe atunci că „se poate şi altfel” într-o asemenea zonă unde „aroma” vestului era aproape inexistentă datorită politicii comuniste agresive a Moscovei şi influenţei acesteia asupra celorlalte state riverane. Toate bunurile care intrau/ieşeau în/din Marea Neagră erau supuse filtrelor drastice securiste care nu permiteau nimic de provenienţă vestică. Aveau trecere doar mărfuri aparţinând unor ţări din Orient, America Centrală şi de Sud sau Africa. Dintre cele patru state pe atunci la Marea Neagră (URSS, România, Bulgaria şi Turcia) doar Turcia beneficia de un regim mai blând din partea Rusiei, datorită rolului acesteia de mediator între Europa şi Orient şi de controlor al ieşirii mării prin strâmtori la Mediterană.

De-a lungul istoriei această zonă a fost sub dominaţia a mai multor imperii, precum cel persan, roman, otoman şi apoi ţarist. Amprenta ultimei puteri se face simţită şi în zilele noastre prin rolul de principal actor politico-economic şi militar pe


30 _____________________________________________________________________________

care-l deţine Federaţia Rusă în regiune. O dată cu sfârşitul Războiului Rece şi, implicit, destrămarea Uniunii Sovietice, a crescut brusc şi interesul vestului pentru statele din acest areal. NATO şi apoi UE, dar şi alte state şi organizaţii internaţionale au demarat pe rând profunde şi însemnate „campanii de cucerire” a fostelor state comuniste din Europa Centrală şi de Est prin acţiuni de promovare a democraţiei şi a statului de drept, de integrare în Marea Hartă a Europei dar şi de continuare a dialogului cu Rusia în vederea menţinerii unor relaţii echilibrate cu aceasta. Nu s-a reuşit totuşi acapararea în structurile europene sau euroatlantice a tuturor statelor fost-comuniste. Nici nu cred ca ar fi putut fi posibil, atâta timp cât Federaţia Rusă s-a opus în nenumărate rânduri prin diferite acţiuni apropierii Vestului de Est. Ţări precum Ucraina, Georgia, chiar şi Moldova, desprinse treptat de URSS, sunt încă dependente de regimul politic al Moscovei. Rusia nu ar putea niciodată să renunţe la Ucraina din mai multe motive din care aş aminti doar două, pe care le consider relevante: unul ar fi că Rusia are nevoie de un stat tampon în relaţiile cu occidentul (care are acum graniţa la Marea Neagră, prin integrarea României şi Bulgariei în UE) pentru controlul transportului energiei şi gazelor naturale către vest, iar al doilea, care ţine mai mult de orgoliu, ar fi nevoia acesteia de a poza în continuare ca un stat cu un litoral destul de impunător ca întindere la Marea Neagră (de aici şi nerenunţarea la portul Sevastopol ce găzduieşte şi în prezent flota rusă din Marea Neagră) ce-i conferă poziţia de actor impresionant la capitolul putere navală în regiune. Toate eforturile europenilor şi americanilor de a desprinde Ucraina de Puterea de la Răsărit au eşuat până în prezent. La fel s-a întâmplat şi cu Georgia care a avut de suportat şi consecinţe destul de importante în plan economic şi militar în urma conflictului ruso-georgian din anul 2008. Doar Moldova pare să aibă mai multe şanse de a îmbunătăţi simţitor relaţia cu Uniunea Europeană căreia i-au fost deschise în acest an căile de export/import cu vestul, chiar dacă încă nu are rezolvată problema transnistreană cu Rusia.

Odată cu evenimentele de la 11 septembrie, statele din Marea Neagră au devenit tot mai conştiente că pentru a fi asigurat un climat de securitate stabil în zonă este nevoie de stabilirea unor mecanisme de cooperare între acestea. Nici vestul nu a rămas indiferent la securitatea din zonă. NATO a demarat imediat după destrămarea URSS Parteneriatul pentru Pace/PfP pentru statele din zonă, program ce permitea acestora instruirea în comun a forţelor, creşterea încrederii între ele şi asigurarea unui nivel minim de interoperabilitate între acestea. Pe lângă acest parteneriat, alte programe de cooperare precum Cer Deschis, Iniţiativele de Cooperare Regionale, Parteneriatele Strategice încheiate la nivel bilateral, toate au contribuit substanţial la o mai mare apropiere între statele din Marea Neagră, la o cooperare eficientă şi vizibilă, ce a avut drept scop protejarea şi promovarea intereselor naţionale în context regional şi global, în condiţiile sporirii ameninţărilor de tip neconvenţional (terorism, crimă organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă, imigraţie ilegală, trafic de droguri şi materiale periculoase etc.). Dintre cele mai importante programe şi iniţiative comune de cooperare regională pot aminti BSEC, BLACKSEAFOR,

__________________________________________________________ Stabilitate şi securitate

_____________________________________________________________________________ 31

SEEBRIG, GUAM care cu sprijinul UE, OSCE, NATO1 au reuşit până în prezent realizarea unui climat de securitate regional real şi eficient.

În ce priveşte România, una dintre cele şase ţări riverane Mării Negre, care, alături de Bulgaria, are calitatea de membru al NATO şi UE, securitatea şi stabilitatea în regiune şi în Zona Extinsă a acesteia reprezintă o importanţă deosebită, ţinând cont şi de poziţia aparte pe care o deţine la gurile Dunării, terminal al principalei căi de tranzit fluviale dinspre şi către Centrul, Sud-estul şi Vestul Europei.

Ţara noastră are în prezent relaţii bune cu toate celelalte state riverane. România a fost unul din statele care a fost prezentă de la bun început în toate acţiunile importante de parteneriat şi colaborare regionale, fiind preocupată profund de întărirea securităţii şi stabilităţii atât în zonă cât şi în Zona Extinsă.

Pentru România, ca membru NATO, pentru realizarea unei strategii de stabilizare a regiunii Mării Negre este primordială menţinerea unor relaţii stabile de cooperare cu Federaţia Rusă, susţinând totodată şi eficientizarea cooperării NATO cu statele Dialogului Mediteranean, dar şi cu statele din Orientul Mijlociu, în cadrul Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul.

Din punct de vedere economic, până în prezent, majoritatea ţărilor din regiune au făcut eforturi considerabile de amplificare a relaţiilor cu UE şi NATO, în special, în direcţia dezvoltării unor economii de piaţă cât mai viabile şi competitive internaţional.

În prezent, statele din Zona Extinsă a Mării Negre, prin diferite acţiuni comune sau individuale, fac eforturi de adoptare a valorilor europene precum democraţia, respectarea drepturilor omului, prosperitatea, libertatea şi lupta împotriva terorismului, cu intenţia clară de a evita o posibilă izolare faţă UE şi NATO.

Situaţia de securitate din zona bazinului Marii Negre şi a Caucazului este deosebit de complexă, fiind caracterizată, pe de o parte, printr-un proces de reafirmare a arhitecturii regionale de securitate, ca parte a celei euroatlantice, iar pe de altă parte, prin existenta unui important potenţial conflictual, cauzat atât de menţinerea unor conflicte îngheţate inter sau intrastatale din Comunitatea Statelor Independente, cât şi de creşterea numărului de ameninţări asimetrice, traficului ilegal de droguri şi fiin ţe umane, fenomenul migraţiei şi, nu în ultimul rând, terorismul. Democratizarea şi deschiderea pieţelor nu pot evolua într-un mod corespunzător fără o abordare care să dea un răspuns politic acestor tensiuni. Este foarte clar că importanţa puterii militare primare în zona Mării Negre este în declin, iar dacă cineva doreşte să găsească căi de soluţionare a conflictelor interne şi să contracareze noile ameninţări, trebuie să găsească alte instrumente de creare a păcii, pentru asigurarea stabilităţii regionale.

Prin poziţia sa geostrategică la confluenţa civilizaţiilor orientale şi occidentale, bazinul Mării Negre va continua să se confrunte în perioada următoare cu riscuri şi

1 BSEC/Black Sea Economic Cooperation – Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră,

BLACKSEAFOR/Black Sea Naval Force – Grupul de Cooperare Navală din Marea Neagră, SEEBRIG/Soth-Eastern Europe Brigade – Brigada din Sud-Estul Europei, GUAM/Ini ţiativă regională formată din Georgia, Ucraina, Azerbadjan, Moldova, UE/Uniunea Europeană, OSCE/Organisation for Security and Co-operation in Europe – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, NATO/Alianţa Nord-Atlantică.


32 _____________________________________________________________________________

ameninţări asimetrice. SUA prin NATO şi Federaţia Rusă continuă în prezent colaborarea pe această temă în zonă, prin stabilirea unor puncte comune de acţiune în vederea limitării şi stopării acestora.

3. Tipurile de ameninţări, riscuri şi vulnerabilit ăţi la Marea Neagră

şi Zona Extinsă. Cauzele care au dus la apariţia acestora Din prisma evenimentelor care au avut loc până în prezent în zona Mării Negre

şi cea adiacentă acesteia, principalele ameninţări, vulnerabilit ăţi şi provocări la adresa securităţii în regiune sunt următoarele:

- conflictele etnic-separatiste, instabilitatea internă şi acţiunile paramilitare în unele state şi regiuni fost-sovietice (Transnistria versus Moldova, Abhazia versus Georgia, Adjaria versus Armenia);

- exploatarea petrolului din Marea Caspică şi transportul prin Marea Neagră spre vest;

- acţiunile reţelelor de crimă organizată în ceea ce priveşte comerţul cu arme, materiale nucleare şi narcotice, folosirea spaţiului ca zonă de tranzit a drogurilor de la furnizorii din Asia Centrală la consumatorii din Europa, precum şi furnizarea de armament şi facilitarea tranzitului şi comerţului ilegal cu acesta;

- mediul tot mai poluant în bazinul Mării Negre; - intensificarea numărului de prozeliţi islamişti fundamentalişti, îndeosebi

wahhabiţi, în rândul intelectualilor şi al tinerilor din regiunile Orientului Mijlociu, Nordul Africii şi nu numai, ceea ce duce la exportul de instabilitate, prin promovarea fundamentalismului islamic de tip wahhabit şi a intereselor statelor islamice către Sud-estul Europei;

- finanţarea de către diverse organizaţii sau state a grupurilor teroriste. Pentru a descoperi cauzele care au dus la menţinerea şi creşterea în intensitate

a acestor ameninţări este relativ uşor să identificăm natura factorilor care au dus la apariţia acestora, cum ar fi:

- factori de natură economică şi socială: • decalaje între state, ca urmare a crizelor economice repetate, a

reformelor, liberalizării preţurilor şi privatizării cu implicaţii politice; • reducerea standardului de viaţă al populaţiei; • intensificarea nivelului de emigrare, în urma situaţiei conflictuale

interne şi externe. - factori de natură politică:

• mediu politic instabil ce duce la diminuarea autorităţii statale şi proliferarea unor activităţi specifice crimei organizate;

• un număr tot mai mare de personalităţi militare şi politice implicate în activităţi ilegale.


_____________________________________________________________________________ 33

- factori de securitate: • stări de tensiune, datorate diverselor acţiuni separatiste sau dispute

teritoriale (Transnistria, Georgia, Armenia), ce afectează stabilitatea regională;

• supravegherea ineficientă a graniţelor, ce permite proliferarea reţelelor de trafic ilegal.

Chiar dacă în ultima perioadă în regiunea Mării Negre starea de securitate per-ansamblu este una pozitivă, nu trebuie neglijate unele riscuri care pot duce la stări de pericol şi ameninţări asimetrice la nivel regional şi nu numai, cum ar fi:

- păstrarea unor situaţii conflictuale de joasă intensitate, în faza de îngheţ (Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Transnistria), a căror activare poate contamina şi regiunile învecinate;

- problemele de natură identitară, culturală, precum şi de altă natură, amplificate de diversitatea etnică şi confesională, precum şi de cauze socio-economice, politice, ori legate de moştenirea istorică;

- instabilitatea din Orientul Mijlociu (vezi Siria), Irak, Iran, Afganistan şi Balcanii de Vest;

- activităţi tot mai intense specifice crimei organizate şi greutăţile privind monitorizarea, prevenirea şi controlul acestora prin acţiuni de cooperare regională şi internaţională (activităţile structurilor criminalităţii organizate sunt favorizate de climatul politic instabil din unele regiuni şi din unele spaţii limitrofe, de corupţie şi de starea precară din punct de vedere economic a populaţiei, contribuind la proliferarea contrabandei, migraţiei ilegale şi altor activităţi infracţionale);

- fenomenul de extindere a reţelelor teroriste (Al Qaeda, reţelele cecene şi kurde, alte reţele) în regiunea Mării Negre şi cea extinsă;

- migraţia ilegală dinspre ţări fost-comuniste, Africa, Orientul Mijlociu şi Orientul Extrem prin bazinul Mării Negre spre Occident pe căi maritime, fluviale şi terestre;

- traficul ilegal cu armament, tehnică de luptă, muniţie şi droguri; - poluarea, pericolul apariţiei unei pandemii, contrabandă cu bunuri de

consum etc. Preocuparea marilor puteri privind bazinul Mării Negre şi zona adiacentă este

una accentuată în ultimul timp, aceasta reprezentând nu numai o cerinţă a interesului global actual, dar şi o condiţie pentru asigurarea unui climat de stabilitate şi securitate atât la nivel regional cât şi mondial.

4. Ultimele evenimente politico-militare în ţările din zona Mării Negre, Zona Extinsă şi Orientul Mijlociu

Ucraina: Până la începerea Summitului Parteneriatului Estic al Uniunii

Europene din noiembrie 2013, de la Vilnius, Moscova a încercat prin toate mijloacele să deraieze relaţiile Ucrainei cu UE pentru a o atrage în noul său proiect Uniunea Vamală formată în prezent din Rusia, Kazahstan şi Belarus. În cele din urmă, Kievul


34 _____________________________________________________________________________

pare să fi cedat în faţa presiunilor Rusiei, Ucraina nesemnând acordul de aderare la Uniunea Europeană. Rada Supremă de la Kiev nu a ajuns la un acord referitor la proiectul de lege ce i-ar permite Iuliei Timoşenko să fie tratată peste hotare. Se pare că soluţionarea cazului fostului premier este una dintre condiţiile pentru ca Ucraina să poată semna documentul. Între timp, Rusia face presiuni economice asupra Ucrainei şi spune că situaţia se va agrava dacă va semna acordul „sinucigaş” cu UE. Moscova a interzis, în ultimele luni, importul de ciocolată Roshen din Ucraina, pe motive sanitare. De asemenea, a impus controale speciale la vamă pentru TIR-urile ucrainene, în august 2013, ceea ce a dus la blocarea temporară a comerţului. Rusia mai ameninţă că va impune noi taxe pentru importuri asupra mărfurilor din Ucraina, care ajung la 35 de miliarde euro, ceea ce va afecta datoria sa suverană.

Rusia: În ianuarie 2013, grupări navale ale flotei militare ruse au desfăşurat manevre în Marea Neagră şi Mediterana, iar la 11 martie acelaşi an, în cadrul unei şedinţe cu conducerea ministerului apărării, ministrul Sergei Shoigu a anunţat intenţia de a reveni la crearea unei forţe navale şi a avea o prezenţă militară navală permanentă în Marea Mediterană. Astfel încât, joi 28 martie 2013, ordinul preşedintelui Putin pentru declanşarea unor noi manevre militare navale în Marea Neagră (transmis în scris la ora 04.00 ministrului apărării, cu puţin timp înaintea îmbarcării în avionul cu care revenea la Moscova din Africa de Sud) vine ca o consecinţă firească a acestei preocupări a Federaţiei Ruse, noutatea fiind doar faptul că aceste manevre nu au fost planificate anterior, ceea ce s-a întâmplat pentru a doua oară în ultimii 20 ani.

Ce ţine de componenta militară a Rusiei, consider că aceasta va pierde din intensitate. După războiul cu Georgia, Rusia a declarat că se va folosi de componenta militară pentru a-şi proteja interesele. Această declaraţie a fost de fapt un semnal adresat SUA prin care ruşii spuneau „lăsaţi-ne în pace”. Cred că Rusia se va folosi de această componentă în viitor, dar acest lucru nu va fi avantajos deoarece Rusia nu a câştigat Războiul. A pierdut mult la capitolul imagine în calitate de mediator între statele din zonă.

Trebuie să ne reamintim că în anii ’80 Marina Sovietică dispunea în Marea Mediterană de Flota 5 Operaţională, care se dorea o contrapondere a Flotei a 6-a SUA, care şi în prezent acţionează în zona Mediteranei. Flota sovietică în Mediterana din acea perioadă, cunoscută şi sub numele de cod „Vympel” era compusă din 70-80 nave, dintre care: 30 nave de suprafaţă; 4-5 submarine nucleare şi până la 10 submarine diesel; două docuri plutitoare de reparaţii; 3-4 nave cisternă; dragoare de mine; navă spital; alte nave auxiliare. Scopul principal al acestei grupări de nave era de a supraveghea acţiunile flotei americane în Mediterana şi a preveni un atac nuclear cu rachete, executat de aceasta asupra Uniunii Sovietice.

În prezent este greu de crezut că SUA ar gândi un atac nuclear împotriva Rusiei, iar aceasta este foarte puţin probabil că ar putea pregăti o forţă maritimă care să fie echivalentă Flotei a 6-a americane. Conform unor date publice ruse, totalul navelor militare operaţionale de suprafaţă şi submarinelor, din toate cele patru flote ale Rusiei sunt sub ceea ce era gruparea „Vympel” în urmă cu 30 ani. Mai mult, prezenţa unei flote ruse în Mediterana se confruntă cu dificultatea lipsei unei baze


_____________________________________________________________________________ 35

militare permanente în zonă (în timpul Războiului Rece URSS a avut unele facilităţi în Egipt şi Libia, dar nici acestea nu erau suficiente), iar în prezent dispune numai de baza de sprijin logistic din Tartus – Siria care este improprie unor astfel de activităţi (deşi date insuficient confirmate arată că aceasta ar fi fost adaptată pentru a putea găzdui submarine nucleare ruse); evoluţia războiului civil din Siria face şi mai nesigură posibilitatea folosirii acestei baze.

Conform ultimelor date publice Marina Militară Rusă va beneficia până în anul 2020 de investiţii totale de 150 miliarde dolari pentru reabilitarea unor nave şi construcţia altora noi. Flota din Marea Neagră (singura bază rusă în „mările calde”) care are cele mai multe nave vechi, cu resursa expirată, ar urma să primească în următorii zece ani 15 nave noi (în principal fregate şi submarine), în timp ce 16 corvete sunt planificate pentru flotila din Marea Caspică. Prima navă de asalt de tipul Mistral este prevăzută a fi construită până în anul 2014, deşi încă nu se cunoaşte exact care va fi tehnica militară din dotarea acestei nave. Lucrările de cercetare-proiectare sunt în curs pentru dezvoltarea unui submarin convenţional multirol, un nou tip de distrugător, o covertă multirol pentru litoral şi un portavion. Reamintim că singurul portavion al Rusiei, Amiralul Kuzneţov, este în serviciu de la mijlocul anilor 1980, fiind în compunerea Flotei Nordului. În prezent, acesta este planificat pentru a intra în reparaţie capitală.

În aceste condiţii, ca o concluzie se poate aprecia că nivelul actual de înzestrare al flotei ruse nu poate fi descris ca unul satisfăcător, marina neavând foarte multe nave noi sau alte nave disponibile pentru o perioadă lungă de serviciu, termenele prevăzute pentru lucrările de întreţinere şi reparaţii nefiind respectate întocmai. Ministerul Apărării Rus este totuşi optimist că programul de dotare până în anul 2020 va fi respectat şi va crea bazele pentru realizarea obiectivelor strategice propuse, inclusiv a flotilei din Marea Mediterană.

E de la sine-înţeles că Rusia, prin aceste măsuri, doreşte să transmită un mesaj clar tuturor, conform căruia se pregăteşte să facă faţă în viitor oricăror provocări militare, începând cu o zonă foarte sensibilă din punct de vedere geopolitic şi militar, cum este Mediterana. Sistemul militar rus are însă de făcut faţă numeroaselor provocări legate de declinul demografic, corupţie, pregătirea şi competenţele militare ale corpului de comandă precum şi capacitatea sectorului industrial-militar.

În plan psihologic, mulţi politicieni din conducerea Rusiei încă nu recunosc statutul ucrainean, aşa că dacă Ucraina ar face parte din Custom Union/Uniunea Frontierelor sau din alt acord cu Rusia, ar fi un semn clar de întărire a poziţiei Rusiei la Marea Neagră. Cu Turcia, Rusia îşi va continua bunele relaţii, care în acest caz este un aliat natural care ar vrea să păstreze Marea Neagră doar în zona de responsabilitate a ţărilor care au ieşire la mare.

Georgia: În Georgia situaţia politico-militară a căpătat oarecum o altă faţă după alegerea noului preşedinte, Georgi Margvelashvili. Parafând Acordul de Asociere în cadrul Summitului de la Vilnius, din data de 28.11.2013, Georgia rămâne pe traseul european, însă este veriga slabă din cuplul cu Republica Moldova. În Georgia avem situaţia inversată faţă de Republica Moldova, cu răsturnarea recentă a guvernării proeuropene care a avansat până la această etapă. Situaţia georgiană


36 _____________________________________________________________________________

rămâne incertă: pe de-o parte publicul este proeuropean şi antirus. Pe de altă parte, guvernarea actuală ar putea prefera să aplice tactica ucraineană şi să avanseze în negocierile cu europenii pentru a obţine cât mai mult de la Federaţia Rusă în schimbul refuzului de semna Acordul de Asociere.

Azerbadjan: Azerbadjanul încearcă să-şi diversifice relaţia cu Occidentul, iar Rusia a constatat recent că acesta nu a fost foarte mulţumit că Statele Unite au ameninţat Turcia să deschidă graniţele cu Armenia fără să soluţioneze conflictul din Nagorno-Karabah mai întâi. Au existat multe semnale cum că Azebadjanul priveşte către Rusia, iar aceasta îşi joacă bine cărţile, aşa că s-ar putea ca Rusia să continue să coopereze cu Azebadjanul în plan economic.

Armenia: În Armenia situaţia politico-militară nu s-a schimbat fundamental odată cu alegerea noului preşedinte în anul 2012. În ultimii ani, s-a putut constata o dorinţă puternică a acesteia de a-şi intensifica relaţiile cu organizaţiile de securitate din occident, în special cu NATO. Chiar a participat la diverse exerciţii în cadrul NATO, fiind astfel destul de precaută şi pregătindu-şi din timp o alternativă la protecţia sa în cazul în care Federaţia Rusă i-ar întoarce spatele.

Caucazul de Sud: În Caucazul de Sud situaţia politico-militară este una oarecum tulbure, însă stabilă. Ar fi nevoie de o soluţie neutră în Nagorno-Karabakh sau în teritoriile aflate sub ocupaţia Armeniei. Armenia este presată să îşi retragă trupele din zonă, ceea ce o face vulnerabilă la orice posibil atac armat. Toate întâlnirile între preşedinţii armean şi azer nu au avut ca finalitate vreun rezultat care să convină ambelor părţi. Nici Reuniunile Grupului de la Minsk, întrunit special pentru această situaţie, nu au avut sorţi de izbândă. Nu se ştie niciodată când va fi posibilă rezolvarea acestui conflict.

Turcia : În regiunea Mării Negre, Turcia va continua să-şi menţină poziţia de garant al zonei, atâta timp cât între unele ţări nu vor apărea conflicte precum între Ucraina şi Georgia sau Azerbadjan şi Armenia. În cazul ultimelor două, cu siguranţă ea va fi de partea azerilor. Având intenţia de a deveni o putere globală, Turcia ar trebui să menţină pacea şi să domolească activitatea Azerbadjanului, fără a-l lăsa să se gândească la folosirea puterii militare. Probabil că Turcia ar trebui să-şi definească intenţiile printr-un referendum şi să continue procesul de integrare în UE. Din sondajele făcute, cetăţenii turci ar fi mai de grabă de acord ca Turcia să-şi construiască o imagine de putere centrală, aşteptând ca Europa şi implicit UE să aibă nevoie de ea şi nu invers. În ce priveşte Iranul, Turcia este foarte atentă la toate ameninţările posibile şi este pregătită să intervină oricând acest lucru s-ar impune pentru menţinerea unui climat de securitate stabil în vecinătatea sa.

Bulgaria: Bulgaria se poate aprecia că în ultima vreme a cam tăcut şi a făcut puţin câte puţin pe toate planurile: economic, politic şi militar. Garanţia de stat membru NATO şi UE face ca situaţia din Bulgaria să se asemene oarecum cu cea existentă în România.

Moldova: Moldova evoluează destul de mult în desprinderea din sfera de influenţă a Rusiei prin semnarea Acordului de Asociere UE–Republica Moldova, în cadrul summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius, din 28.11.2013. Totuşi, economia Moldovei este încă dependentă de piaţa rusească, iar conflictul din


_____________________________________________________________________________ 37

Transnistria este evident că nu poate fi rezolvat fără participarea Rusiei. Un fapt bun de remarcat este întărirea relaţiilor cu România în ultima perioadă şi, mai recent, cu Uniunea Europeană care i-a întins o mână destul de importantă privind schimbul de produse spre vest. Acordul de Asociere UE–Republica Moldova care include şi aşa numitul Acord de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător/DCFTA – Deep and Comprehensive Free Trade Agreement înseamnă practic integrarea economică în piaţa comună a UE. Este primul pas în pregătirea aderării unui stat terţ la Uniunea Europeană, iar aceste acorduri internaţionale pregătesc, în unele cazuri, procesul de aderare. Odată cu parafarea şi, ulterior, semnarea acordului este stabilit cadrul pentru liberalizarea schimburilor comerciale UE–Moldova. Aderarea presupune însă şi aşa numita integrare politică (Spre exemplu, România a semnat acest acord în anul 1995, iar integrarea a venit 12 ani mai târziu). În ce priveşte NATO şi SUA acestea nu au în prezent niciun motiv de deschidere a vreunor negocieri cu Moldova pentru că nu prezintă acestora niciun interes.

Siria: După folosirea, la 21 august 2013, a sarinului într-o suburbie a Damascului, numeroşi observatori ai evoluţiilor internaţionale au estimat că SUA şi o coaliţie care i se va alătura, vor executa o acţiune militară împotriva unor componente militare ale regimului lui Bashar al-Assad, problema care se punea fiind numai când anume va avea loc aceasta. Foarte puţini au fost cei care au apreciat că SUA nu va executa vreo lovitură militară împotriva dispozitivului militar al forţelor loiale regimului de la Damasc. Evoluţia evenimentelor, punctate de acordul SUA–Rusia de la Geneva şi apoi rezoluţia privind distrugerea întregului arsenal de arme chimice ale Siriei, adoptată în unanimitate de cei 15 membri ai Consiliului de Securitate ONU la sfârşitul lunii septembrie 2013, a confirmat corectitudinea ultimei aprecieri. Mai mult, putem spune că, analizând numeroase alte poziţii, exprimate de importante personalităţi ale vieţii politice internaţionale din numeroase ţări, rezultă că există aproape o unanimitate de opinii potrivit cărora, războiul civil sirian va fi soluţionat exclusiv pe cale diplomatică.

După ultimele estimări, distrugerea arsenalului chimic sirian s-ar putea încheia undeva după prima jumătate a anului 2014, Bashar al-Assad arătându-se de această dată foarte cooperant şi gata să respecte rezoluţia Consiliului de Securitate ONU. Nu este încă stabilit cine va suporta costurile acestei operaţiuni, estimate la circa un miliard euro.

Surprinzător, se poate observa că folosirea armelor chimice a căpătat o mai mare importanţă, în raport cu cei peste 100.000 morţi şi 25% din populaţia Siriei care a fost obligată să-şi părăsească locuinţele (din care peste două milioane refugiaţi externi) în cei peste doi ani şi jumătate de război civil.

Urmare a eşecurilor din Irak şi Afganistan, SUA este în căutarea unei alte abordări pentru schimbarea unor regimuri dictatoriale, pentru a nu mai repeta erorile anterioare. Problema este însă mult mai complexă şi prezentarea de către Casa Albă a recentei Rezoluţii a Consiliului de Securitate ca un succes important, la care se adaugă primul contact (telefonic) direct între preşedintele SUA şi preşedintele iranian, după mai bine de 30 ani (pe care îl considerăm mai mult ca un răspuns interesat al Teheranului la faptul că SUA încă nu au intervenit militar la Damasc, în


38 _____________________________________________________________________________

realizarea căruia nu este exclus ca şi Rusia să fi jucat un rol), le apreciem ca fiind menite să estompeze sau să facă uitată avertizarea privind depăşirea „liniei roşii”, pe care Barack Obama a menţionat-o în câteva rânduri, încă din anul 2012. Apare tot mai clar că, adoptarea unei poziţii din ce în ce mai flexibile de către SUA, avantajează, cel puţin în prezent, Rusia, oferă un respiro nesperat regimului actual de la Damasc care speră astfel să-şi găsească o ieşire convenabilă, iar Iranul încă speră să-şi poată menţine Siria în sfera sa de influenţă şi să nu-şi pericliteze legăturile cu celălalt aliat important al său, Hezbollahul libanez. În acelaşi timp, grupările islamiste extremiste prezente pe teritoriul sirian îşi continuă acţiunile destabilizatoare fără a se putea interveni asupra lor în vreun fel.

5. Concluzii

Odată cu integrarea tot mai accentuată a regiunii Mării Negre, împreună cu cele ale Asiei Centrale şi Orientului Mijlociu, în procesele de mondializare economică sunt posibile mai multe acţiuni, printre care amintim: menţinerea şi dezvoltarea formulelor preexistente de cooperare intraregională (inclusiv prin implicarea mai activă a Uniunii Europene şi a statelor membre NATO, precum şi a celor care participă în acţiunile de parteneriat, prin PfP şi EAPC2); atragerea în formule de cooperare eficiente a unor state neriverane democratice, care manifestă interes în acest sens şi pot aduce un real plus de securitate regiunii; menţinerea şi dezvoltarea actualelor mecanisme de schimb de informaţii la nivelul regiunii Mării Negre, îndeosebi pentru sprijinul cooperării pe problemele de securitate „soft” (identificarea, prevenirea şi contracararea ameninţărilor transfrontaliere şi acţiunile de combatere a fenomenului crimei organizate).

În contextul nou creat în zilele noastre de extinderea proceselor de democratizare, există oportunitatea şi posibilitatea de a se conferi noi dimensiuni orientărilor şi obiectivelor comune îndreptate spre cooperare şi conlucrare, care asigură cunoaşterea, prevenirea şi contracararea factorilor de risc şi ameninţărilor la adresa securităţii şi stabilităţii zonei. Aceasta este în interesul şi beneficiul tuturor statelor din zonă, dar şi din alte regiuni. Pentru România, dezvoltarea cooperării şi întărirea securităţii şi stabilităţii în regiunea Mării Negre şi Zona Extinsă reprezintă o preocupare continuă la nivel politico-militar.

Bibliografie 1. SARCINSCHI, Alexandra; BĂHNĂREANU, Cristian. Redimensionări şi

configurări ale mediului de securitate regional (zona Mării Negre şi Balcani). Bucureşti: 2005.

2 PfP/Partnership for Peace – Parteneriatul Pentru Pace, EAPC/Euro-Atlantic Partnership Council – Consiliul

Parteneriatului Euro-Atlantic.


_____________________________________________________________________________ 39

2. MUREŞAN, Mircea. Zona Mării Negre – spaţiu de securitate european şi euro-atlantic. În Revista Impact Strategic, nr. 2/2007. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007.

3. PETRESCU, Stan. Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI. Bucureşti: 2005.

4. www.ingepo.ro. 5. www.cadranpolitic.ro.

40 _____________________________________________________________________________

ASPECTE ESENŢIALE ALE FIZIONOMIEI RĂZBOIULUI CU MINE NAVALE

Căpitan-comandor dr. ing. Marian TĂNASE, Divizionul 175 Nave Scafandri

1. Introducere

Unul din principalele elemente constitutive şi de exprimare a puterii maritime a unui stat îl constituie puterea sa navală. Cuantificarea puterii navale a statului este dată, în principal, de compunerea şi dimensionarea forţelor sale navale. Exprimarea acesteia are ca rezultat principal apărarea intereselor sale maritime în zonele de interes, exprimate public sau nu, în orice situaţie politico-militară.

Pentru exercitarea eficientă a puterii navale şi desfăşurării operaţiilor în spaţiul maritim sunt necesare concepte stabilite în strategii şi doctrine navale/maritime, concepte provenite din strategia navală ca parte a artei militare (ştiinţei militare). Principalele concepte ale strategiei navale stabilite cu foarte mulţi ani în urmă de către recunoscuţi teoreticieni (controlul mării; interzicerea mării; atacul comunicaţiilor, apărarea comunicaţiilor; proiectarea puterii maritime)1 rămân şi astăzi valabile, însă modalităţile şi căile de punere a lor în practică, exprimate prin documente oficiale, s-au aflat într-un proces continuu de adaptare la evoluţia capabilităţilor navale şi la mutaţiile geopolitice şi geostrategice, precum şi la fizionomia surselor generatoare de ameninţări la adresa securităţii maritime.

Chiar dacă în cadrul planificării şi executării operaţiilor maritime obiectivul general al acestora, care este unul clasic şi în acelaşi timp esenţial, esprimat în diferite fraze, rămâne acela de a folosi marea în scopuri proprii şi de a interzice adversarului

1 Pentru conţinutul conceptelor puterii maritime, puterii navale şi strategiei navale vezi: - comandor dr. Marius, Hanganu. Puterea maritimă şi strategia navală. Editura AISM, 2001; - viceamiral Traian, Atanasiu, (coordonator) Puterea maritimă şi diplomaţia navală. Bucureşti: Editura Militară,

1998; - contraamiral de flotilă (r) dr. Marius Hanganu; căpitan-comandor dr. Cornel Marinescu; căpitan-comandor dr. Ion

Chiorcea. Interesele României la Dunăre şi Marea Neagră. Bucureşti: Editura UNAp „Carol I”, 2007; - viceamiral (r) Constantin Iordache. Elemente de artă maritimă militară. Bucureşti: Editura CTEA, 2007; - comandor dr. Niculae Vâlsan; contraamiral de flotilă (r) prof. univ. dr. Marius Hanganu. Forţele Navale element

esenţial al puterii maritime în Marea Neagră. Bucureşti: Editura UNAp „Carol I”, 2006; - amiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin; contraamiral de flotilă dr. Romuls Hâldan. Forţele Navale ale lumii în

secolul al XX-leaI. Evaluare şi perspective. Bucureşti: Editura CTEA, 2009; - Adrian, Filip. Puterea maritimă – factor de influenţă în evoluţia umanităţii . Constanţa: Editura Direcţia

Hidrografică Maritimă, 2011; - Adrian, Filip. Puterea navală – componentă a geopoliticii maritime universale; Atlantism vs. Eurasianism.

Craiova: Editura Sitech, 2013; - contraamiral de flotilă dr. Niculae, Vâlsan. Rolul, misiunile şi tipurile de acţiune ale forţelor maritime militare

NATO, lucrare prezentată în cadrul Conferinţei Doctrinare a Forţelor Navale, 2006; - AJP-01(B), Allied Joint Doctrine. decembrie 2002.

________________________________________________ Tactică şi artă operativă

_____________________________________________________________________________ 41

să o folosească, este de remarcat, încă de la început, faptul că astăzi locul, rolul şi funcţiile puterii navale în cadrul puterii maritime, respectiv în cadrul puterii generale a statului, au fost reconsiderate, iar cadrul general de manifestare al acestora derivă din conţinuturile conceptelor de securitate maritimă şi stabilitate, respectiv operaţii de securitate maritimă2 şi operaţii maritime de stabilitate3.

Una dintre sursele importante generatoare de ameninţări la adresa securităţii maritime, în particular, o reprezintă terorismul – terorismul maritim. De aceea, majoritatea operaţiilor de securitate maritimă sunt în esenţă operaţii de prevenire/răspuns la ameninţări teroriste.4

La o privire generală asupra conceptului de securitate maritimă ne dăm seama că misiunea Forţelor Navale de asigurare a securităţii maritime incubă sarcini cu caracter mai mult de poliţie maritimă decât specifice luptei navale. Însă, în fapt, a avut loc o transformare în conţinut şi o diversificare a misiunilor Forţelor Navale, realizându-se contopirea specificului luptei navale cu specificul poliţiei maritime, ceea ce determină o creştere a eficie7nţei folosirii Forţelor Navele în asigurarea securităţii generale naţionale, regionale şi, implicit, globale.

În contextul celor expuse mai sus, intenţionăm ca în articolul nostru să aducem în discuţie şi să reliefăm ceea ce noi am numit aspectele esenţiale ale fizionomiei Războiului cu Mine Navale din zilele noastre, plecând de la două axiome principale:

- în primul rând, Războiul cu Mine Navale a fost, este, şi va fi prezent prin cel puţin una din componentele sale sau elemente ale acestora, în majoritatea tipurilor de operaţii maritime, deci şi în operaţiile de securitate maritimă, respectiv operaţiile de stabilitate;

- în al doilea rând, este recunoscut faptul că numeroşi specialişti militari, de la nivel tactic la cel strategic, consideră că mina navală poate influenţa de pe mare acele evenimente care se desfăşoară la uscat şi se constituie într-un clasic factor de multiplicare a puterii statelor lumii, atâta timp cât acestea îşi reduc continuu Forţele lor Navale.5

2 Pentru elemente esenţiale privind conceptul de securitate maritimă vezi: - comandor drd. Truşcă Toma-Dorel. Asigurarea securităţii maritime – misiune de bază a Forţelor Navale. În

Buletinul Forţelor Navale nr. 13/2010, pp. 141-149; - căpitan-comandor Portase Ovidiu-Marius. Consideraţii privind conceptul de securitate maritimă în mediul

internaţional. În Buletinul Forţelor Navale nr. 18/2013, pp. 102-116. 3 Prin conceptul de operaţie de stabilitate înţelegem totalitatea operaţiilor specifice desfăşurate înainte, pe timpul şi

după încheierea unei crize internaţionale de către forţe maritime multinaţionale Pentru modelul teoretic al operaţiilor maritime de stabilitate, vezi: comandor dr. Ion Chiorcea. Forţele Navale în executarea operaţiilor maritime de stabilitate. Bucureşti: Editura UNAp „Carol I”, 2006.

4 Vezi: comandor dr. Puichiliţă, Aurel. Evoluţii în mediul de securitate internaţional. Componenta maritimă a securităţii – tendinţe pe plan internaţional. În Buletinul Forţelor Navale nr. 18/2013, pp. 67-101.

5 Vezi: contraamiral de flotilă prof. univ. dr. Marius Hanganu; comandor dr. Vergil Moraru. Tradiţii şi Actualitate În Lupta Contra Minelor Navale. Bucureşti: UNAp „Carol I”, 2006, p. 19.


42 _____________________________________________________________________________

2. Calităţile minelor navale şi avantajele operaţionale ale folosirii acestora

Minele şi-au demonstrat calităţile lor de arme navale pe timpul operaţiilor desfăşurate de forţele navale/maritime în cadrul conflictelor secolului al XX-lea. Acestea au devenit pentru teoreticieni şi specialişti o adevărată bază de date cu lecţii învăţate, care sunt permanent reevaluate atunci când sunt reconsiderate strategiile şi doctrinele navale.

Nu intenţionăm să descriem conflictele secolului al XX-lea în care au fost folosite minele navale, deoarece ele au fost studiate şi sunt bine cunoscute. Vom sublinia doar câteva lecţii învăţate din conflictele şi crizele internaţionale trecute, precum şi câteva aprecieri proprii sau însuşite de la alţi autori. În plus, pentru a evidenţia calităţile operaţionale ale minelor navale considerăm necesar a enumera câteva aspecte definitorii care favorizează alegerea acestora de către utilizatori cât şi proliferarea, ca sursă de ameninţare la adresa securităţii maritime.

Sprijinindu-ne pe considerente istorice, putem spune că minele navale au fost prezente în toate conflictele şi crizele importante ale secolului al XX-lea, au produs pagube mult mai importante decât celelalte arme navale, iar efortul de combatere a acestora a impus acţiuni continue, costisitoare şi de lungă durată, care s-au încheiat cu mult după semănarea capitulării/păcii.

Începând de la Războiul ruso-japonez (1904-1905) stocul mondial de mine a crescut şi s-a diversificat atât ca tipuri, cât şi ca modele. Costurile mici de fabricare/achiziţie şi de depozitare au făcut ca acestea să fie o opţiune viabilă, mai ales pentru compensarea dezechilibrului în raportul de forţe. În general, cercetarea şi producţia de mine s-a accelerat pe timpul războiului, la fel şi în ceea ce priveşte forţele şi mijloace de luptă contra minelor/LCM.

Mina navală s-a dovedit a fi o armă eficientă atât în executarea atacului comunicaţiilor maritime ale inamicului şi impunerea blocadei navale, cât şi în apărarea zonelor de litoral proprii, mai ales a celor favorabile pentru debarcare.

Barajele de mine au fost constituite atât din mine vechi, cât şi de ultimă generaţie, precum şi de diferite tipuri. Un baraj constituit din diferite tipuri de mine şi de modele constituie o mare problemă pentru organizarea şi executarea acţiunilor de LCM.

Pentru acoperirea unor zone maritime mari, dar considerate de importanţă strategică, a fost necesară lansarea unei cantităţi foarte mare de mine. Doar în câteva situaţii s-a dovedit inutilitatea folosirii masive a minelor, inamicul modificându-şi obiectivele şi direcţiile de acţiune. Pe de altă parte, se remarcă faptul că zonele minate declarate au fost mai mari decât în realitate, atât pentru a suplini cantitatea de mine necesară realizări unor amenajări cu baraje foarte întinse, cât şi pentru a pune inamicul în dificultate, inducându-l astfel în eroare. De aceea, în planificarea acţiunilor de minare trebuie analizaţi toţi factori care le influenţează, iar scopurile şi obiectivele acestora trebuie stabilite judicios pentru a se evita consumul inutil de mine şi excesul de efort operativ.

Pentru completarea tabloului operaţional privind minele navale este necesar ca pe lângă lecţiile trecutului să aşezăm şi o fişă cu caracteristicile acestora, aşa cum


_____________________________________________________________________________ 43

sunt ele percepute astăzi. Caracteristicile definitorii ale minelor navale se pot transforma în funcţie de situaţie (se luptă cu ele sau împotriva lor) în avantaje sau dezavantaje operaţionale.

Având în vedere situaţia în care se află astăzi minele ca armă navală apreciem că minele:6

- sunt relativ ieftine (în general, o mină costă mai puţin de 20.000 $, ceea ce le face să fie, de foarte multe ori, o opţiune viabilă)7;

- sunt arme asimetrice dacă luăm în considerare costul acestora şi pagubele ce le pot provoca navelor civile şi militare sau, chiar submarinelor;

- sunt arme universale, în sensul că producători sunt mai mulţi în comparaţie cu oricare armă navală şi sunt arme uşor de procurat de pe piaţa mondială de armament; acest lucru este valabil şi pentru tot ceea ce însemnă kit de up-grade;

- sunt arme clandestine, în sensul că sunt invizibile acţionând în mediul submarin; pot fi oriunde, în zonele de litoral, provocând frică şi intimidare;

- sunt arme independente, care aşteaptă, acţionând în mediul submarin independent de platforma lansatoare;

- sunt arme pasive şi ademenitoare – în funcţie de modul de activare, poate lăsa inamicul să-şi înceapă acţiunile, acţionând după un număr de treceri ce scad în adâncimea barajului, prinzând, astfel, gruparea inamică în barajul de mine;

- sunt arme constrângătoare – restricţionează zone întregi, limitând libertatea de manevră a forţelor luptătoare sau a traficului maritim;

- pot provoca modificarea planurilor de operaţii ; - sunt un multiplicator al forţei atât în apărare, cât şi în ofensivă, furnizând

importante avantaje operaţionale; - sunt un multiplicator al diplomaţiei – lansate ofensiv pe comunicaţiile

inamicului îl va forţa pe acesta să negocieze; - este o armă a iniţiativei strategice; - odată lansate, obligă inamicul/oponentul să ia decizii importante şi

costisitoare privind modul în care va acţiona în continuare; - pot fi păstrate în depozitare forte mult timp, costurile fiind minime; - pot fi uşor modernizate; - pot fi lansate de pe platforme militare sau civile în ascuns. Mergând mai departe se poate afirma că multe din calităţile minei navale s-au

transformat în avantaje operaţionale care caracterizează folosirea acestora în teatrul maritim în cadrul strategiilor navale adoptate. Dintre acestea amintim:

6 Vezi: căpitan-comandor dr. Marian Tănase. Consideraţii privind „Armele Războiului cu Mine Navale”. În

Buletinul Forţelor Navale nr. 16/2012, pp. 150-170; Constrângeri impuse de dreptul internaţional Războiului cu Mine Navale. În Buletinul Forţelor Navale nr. 17/2012, pp. 37-49; Componentele Războiului cu Mine Navale. În Buletinul Forţelor Navale nr. 18/2013, pp. 148-158.

7 Această caracteristică a minelor este una deja consacrată. Pe timpul Războiului Civil, marina Confederată, care ducea lipsă de fonduri adecvate, a folosit mine marine pe scară largă datorită preţului scăzut. Confederaţii au căutat să contracareze o marină Unionistă mult mai puternică, prin lansarea de câmpuri de mine în porturile din sud ca tactică de descurajare. Faptul că 27 nave federale au fost scufundate de mine şi numai nouă de focul artileriei, demonstrează succesul marinei confederate cu această armă.


44 _____________________________________________________________________________

- mina navală este un mijloc eficient de apărare a comunicaţiilor şi de atac a comunicaţiilor inamicului, astfel:

• întrebuinţarea lor asigură, într-o proporţie bine determinată, reducerea eforturilor de realizare a protecţiei, siguranţei şi a apărării unor zone maritime şi fluviale, care în caz contrar, ar trebuie realizate cu un consum excesiv, din punct de vedere economic şi uman, prin folosirea navelor de suprafaţă şi a submarinelor;

• utilizarea minelor permite posesorului acestora să-şi desfăşoare forţe relativ reduse sub protecţia barajelor de apărare;

• agresorul, care de regulă deţine în anumite etape ale luptei supremaţia manevrabilităţii, este obligat să se deplaseze pe un teren necunoscut.

- minele reprezintă un mod clasic şi ieftin de multiplicare a forţei, astfel: • un câmp de mine este o ameninţare fizică şi psihologică care poate

cauza pagube considerabile navelor şi submarinelor; • minele au o întrebuinţare prin excelenţă clandestină putând fi utilizate

în apele proprii şi ale inamicului ca mijloc de şantaj şi ameninţare permanentă;

• asigurată, comparativ cu alte tipuri de armament, o valoare maximă a raportului rezultat/preţ de cost.

- minele navale sunt mijloace excelente pentru realizarea blocadei şi facilitează controlul mării , deoarece:

• acţiunea de anihilare a minelor necesită eforturi umane şi materiale mari într-o perioadă mare de timp şi utilizarea unor mijloace tehnice complexe;

• lansarea minelor se face de către mijloace (nave de suprafaţă, submarine, aviaţie) care nu necesită, din punct de vedere tehnic, echipamente şi instalaţii complexe în comparaţie cu alte categorii de armament.

- folosite în scopuri militar-strategice minele asigură şi îndeplinirea unor obiective politico-diplomatice; cazul minărilor americane din Vietnam sunt concludente în acest sens.8

Din cele prezentate mai sus putem desprinde concluzia că mina navală prin calităţile sale trebuie considerată a fi o armă mereu prezentă, excepţională la nivel strategic şi operativ, puternică şi multiplicatoare, rentabilă şi eficace.

Deci, putem spune, fără a greşi, că mina şi-a găsit locul întotdeauna în arsenalele navale ale puterilor navale mai mici sau mai mari şi îşi va avea şi în viitor locul şi rolul său bine definit în strategia şi doctrina navală.

Lecţiile învăţate din conflictele anterioare şi calităţile minei navale au generat mutaţii importante în conţinutul Războiului de Mine Navale.

8 W.L. Greer. The 1972 Mining of Haiphong Harbour: a Case study in naval mining and diplomacy., Institut for

Defence Analyses,1998. Vezi documentul la adresa de web: http://handle.dtic.mil/100.2/ADA355037 , consultat la data de 14.01.2011.


_____________________________________________________________________________ 45

3. Pericolul de mine în spaţiul maritim În strategia şi tactica navală situaţia de pericol şi incertitudine datorată folosirii

minelor într-un conflict naval sau într-o situaţie de criză, indiferent de cine lansează minele, este percepută ca fiind pericol de mine. Crearea pericolului de mine este rezultatul unei operaţii/acţiuni de minare riguros planificată şi executată sau a uneia improvizate de către un stat, o grupare separatistă sau o grupare teroristă.

Gama largă de situaţii, posibilităţi, forţe şi mijloace, scopuri operaţionale sau politice pe care le include Războiul cu Mine Navale, impun ca astăzi, mai mult ca oricând, pericol de mine pe căile de comunicaţii importante să fie apreciat ca risc major la adresa securităţii maritime.

În principal, zonele în care se poate manifesta mai pregnant pericolul de mine sunt caracterizate, în primul rând, de corelaţia dintre adâncimi, capabilităţile minelor şi posibilitatea folosirii acestora. De aceea, se poate considera că probabilitatea de a găsi mine în anumite zone depinde de capabilităţile minelor pe care le are inamicul/adversarul.

Prin executarea acţiunilor de minare ofensive, în sens clasic sau teroriste, sunt vizate multiple scopuri politico-militare. De aceea, cel mai probabil, acestea se vor executa în zone maritime de importanţă deosebită pentru statul considerat inamic sau chiar comunitatea internaţională. La nivel global, minarea (lansarea minelor) este posibilă în foarte multe zone de litoral (coastă) şi chiar marea liberă (din punct de vedere al suveranităţii asupra mării), în ape mici şi, chiar în ape adânci, cu mine staţionare (ancorate sau de fund) sau cu mine mobile (în special derivante). Toate aceste ţinte sunt incluse în sistemul comunicaţiilor maritime.

Comunicaţiile maritime, atât în sens militar cât şi civil, se compune din: - linii de comunicaţii maritime:

• porturi (puncte) de încărcare şi descărcare; • baze navale; • locuri de bazare/staţionare a navelor militare; • amenajări hidrografice şi de navigaţie pentru intrarea/ieşirea din

porturi (puncte de bazare);

Figura nr. 1. Zona de manifestare a pericolului de mine


46 _____________________________________________________________________________

• sistemul de pase şi drumuri recomandate instituit pe timp de criză şi război;

• căile maritime care fac legătura între porturi; • puncte/zone obligatorii de trecere şi strâmtori.

- mijloacele (nave) de transport civil şi militar; - forţele navale (maritime) destinate apărării navelor de transport. Componentele comunicaţiilor maritime se constituie în obiective pentru

acţiunile de minare ofensive sau teroriste. Dintre acestea vom enumera câteva, care pot fi comune atât acţiunilor unui stat, cât şi unei grupări teroriste.

3.1. Linii de comunicaţii maritime/SLOCs – Sea Lines Of Comunications Din cele mai vechi timpuri, comunicaţiile maritime au reprezentat calea prin

care s-a scurs seva economiilor naţionale şi a economiei mondiale. Marea parte a schimburilor economice între state se realizează pe mare.

Astfel, liniile de comunicaţii sunt rute vitale în care se includ liniile de transport maritim (linii de trafic maritim stabilite după criteriul economic şi al siguranţei navigaţiei), strâmtori, canale, dar şi fluvii folosite în comun de navele civile şi cele militare.

Liniile de comunicaţii maritime civile sunt stabilite, în primul rând, pe criteriul distanţei cât mai scurte pentru a se evita costuri suplimentare. Cele folosite de nave militare, sunt stabilite şi în funcţie de diverse scopuri şi obiective operaţionale. Din aceste considerente, putem afirma că acestea au o importanţă deosebită pentru securitatea statelor şi a comunităţii globale. Dimensiunea lor strategică şi logistică este relevantă dat fiind faptul că acestea sunt vitale atât din punct de vedere al traficul maritim civil, cât şi pentru cel militar.

3.2. Puncte/zone obligatorii de trecere (Choke Points) Punctele/zonele obligatorii de trecere sunt, în fapt, noduri de comunicaţii ale

traficului maritim civil sau militar. Ele sunt determinate de geografia fizică a mărilor şi oceanelor lumii. Acestea sunt caracterizate de o intensitate mare a traficului maritim.

3.3. Porturi şi apele mici (inshore waters) Porturile şi zonele cu ape mici – litorale sunt extrem de importante pentru

economia unei ţări. De aceea ele trebuie considerate a fi ţinte posibile importante, în special în cadrul acţiunilor asimetrice. Cu toate că se poate dispune de capabilităţi importante de LCM, acţiunile de LCM sunt dificil de executat în aceste zone, mai ales pe timp de pace sau criză. Intensitatea traficului maritim în aceste zone, prezenţa navelor civile de agrement şi a pescadoarelor se constituie în factori favorizanţi ai minărilor subversive.


_____________________________________________________________________________ 47

3.4. Zone cu importante resurse naturale (biologice, energetice importante economic)

Economia unei ţări, a unei regiuni sau chiar a lumii poate fi sever afectată prin minarea acestor zone.

Din experienţa acumulată în domeniul Războiului cu Mine Navale corelată cu capabilităţile minelor navale şi principiile generale ale strategiei şi tacticii navale se poate afirma că pericolul de mine este mai mare în raioanele din apropierea litoralului, în strâmtori şi în nodurile de comunicaţii .

Având în vedere caracterul permanent al Războiului cu Mine Navale şi, implicit, a capabilităţilor minelor, precum şi opiniile unor teoreticieni navali români şi străini, putem afirma că pericolul de mine:

- poate exista încă din timp de pace sau din perioada premergătoare conflictului, există pe timpul războiului şi se menţine un timp oarecare şi după terminarea acestuia;

- este mai mare în raioanele de litoral (unde adâncimile sunt mai mici) şi scade pe măsură ce distanţa faţă de litoral creşte;

- este mai probabil în punctele obligatorii de trecere (intrări în porturi, pase, canale etc.), pe comunicaţiile maritime costiere şi în nodurile de comunicaţii;

- poate preceda lovitura iniţială a inamicului în scopul de a bloca forţele în porturi sau în punctele de dislocare;

- forţele principale care pot executa minări ofensive şi împotriva cărora trebuie organizată în primul rând apărarea sunt: aviaţia, submarinele şi navele de suprafaţă;

- pericolul principal vine din partea minelor de fund, fără contact, deoarece acestea sunt, pe de o parte mai uşor de lansat de către aviaţie, iar pe de altă parte sunt mai greu de dragat.

4. Ameninţarea datorată minelor navale la adresa securităţii maritime

Comunicaţiile maritime au reprezentat din cele mai vechi timpuri seva economiilor naţionale şi a economiei mondiale şi, de aceea, ameninţările la adresa acestora s-au manifestat permanent. Însă, în secolul al XXI-lea, pe fondul globalizării terorismului internaţional, acestea au suferit mutaţii importante. Accesul grupărilor teroriste la tehnologie militară mai nouă sau mai veche precum şi posibilitatea acestora de a folosi infrastructura mondială (rute şi mijloace de transport, internet, sistemul financiar-bancar etc.) au dus la diversificarea metodelor de acţiune şi la creşterea numărului obiectivelor care pot fi lovite.

Astfel, definirea ca ţinte a unor obiective de importanţă economică şi militară din spaţiul maritim de către grupările teroriste precum şi acţiunile acestor din ultima perioadă, au determinat astăzi reconsiderarea termenului de apărare a comunicaţiilor maritime.

Având în vederea consideraţiile făcute mai sus privind zonele în care se poate manifesta pericolul de mine şi caracteristicile minelor vom încerca identificarea şi


48 _____________________________________________________________________________

analizarea unor surse şi factori care impun luarea în calcul a minelor navale ca sursă generatoare de ameninţări la adresa securităţii maritime.

4.1. Proliferarea minelor navale În ultimii 20 ani ai Războiului Rece s-au produs stocuri impresionante de mine

navale. După Războiul Rece situaţia globală s-a destabilizat, iar în mediul de securitate şi-au făcut loc noi riscuri şi ameninţări.

Unul dintre fenomenele care s-a manifestat şi se manifestă ca o ameninţare la adresa securităţii globale este proliferarea armamentelor, tehnologiilor avansate şi a armelor de distrugere în masă9. Din acest vârtej minele navale nu aveau cum să lipsească.

Proliferarea multiplică producătorii, deţinătorii, tipurile de mine şi, uşurează în acelaşi timp accesul la tehnologie de vârf. În cazul minelor navale este absolut necesar să se ţină seama că

acestea ţin uşor pasul cu noile invenţii şi inovaţii. De aceea, proliferarea nu se referă doar la minele navale în sine, ca sistem de armă navală, ci şi de acele pachetele de up-grade a minelor aflate în deja în stoc.

Proliferarea minelor navale prezintă trei aspecte: - deţinerea de mine de către Forţele Navale ale mai multor state de pe

întreaga suprafaţă a globului pământesc; - producerea de mine, de la cele simple la cele inteligente, şi exportul

acestora; - investiţiile în cercetarea privind dezvoltarea capabilităţilor minelor navale. Tehnologia de fabricare a minelor (mecanice şi magneto-acustice) este

considerată astăzi simplă sau chiar rudimentară, ceea ce o face accesibilă. Deşi nu deţinem date foarte exacte pe care să le analizăm, subscriem părerii

generale a specialiştilor militari că, în ultimii zece ani, numărul producătorilor şi exportatorilor de mine navale, în cele mai multe cazuri state, a crescut semnificativ, confirmându-se, astfel, trendul manifestat în ultimele decenii ale secolului trecut.

Specialişti şi analişti militari apreciază că, în lume există un stoc de peste un sfert de milion de mine marine şi fluviale, constituit din peste 300 tipuri de mine,

9 Pentru tendinţelor de manifestare a fenomenului proliferării tehnologiei militare, inclusiv mine navale, vezi: Daniel M. Green. Monitoring Technology Proliferation: An Open Source Methodology for Generating Proliferation Intelligence. Monterey: Naval Postgraduate School, dec. 1993, p. 31 (vezi lucrarea la adresa de web: http://handle.dtic.mil/100.2/ADA277295, accesat la 15.01.2011).

Figura nr. 2. Ţările producătoare

de mine navale în anul 1992


_____________________________________________________________________________ 49

împărţit între un număr cu puţin peste 50 state (Forţe Navale).10 La această situaţie s-a ajuns datorită faptului că în ultimii 30 ani s-a manifestat o tendinţă crescătoare atât a producătorilor cât şi a deţinătorilor de mine navale.11 Aceasta poate fi pusă pe seama procesului de fărâmiţare a lumii după anul 1989, dar se datorează şi reconsiderărilor doctrinare privind minele navale, a creşterii interesului faţă de acestea manifestat de statele mici şi cele cu ambiţii mari.12

Dintre acestea se remarcă Rusia, care continuă să vândă mine ca parte a politicii sale economice externe, China, care a intrat pe piaţă cu noi tipuri de mine, dar şi câteva state occidentale, dintre care unele sunt membre NATO, semnificativ fiind cazul Italiei. Pe de altă parte, este necesar a se sublinia atitudinea unor state precum Iran şi Coreea de Nord, care au programe serioase în acest domeniu.13

În multe ţări producătoare de mine, în special ţări dezvoltate cu economie de piaţă, activitatea companiilor producătoare de armament este independentă de cea guvernamentală, iar acţiunile acestora pe piaţa mondială se desfăşoară conform principiilor economiei de piaţă. Acţiunile acestea sunt contribuţii la fenomenul de proliferare a minelor, ca armă navală, dar şi a tehnologiilor de fabricare atât a modelelor simple şi învechite, cât şi a celor mai noi.14

Se constată că astăzi, mai mult ca oricând, sunt fabricate un mare număr de mine navale, de diferite tipuri, de la vechile modele, mecanice şi magneto-acustice simple, la modele înalt tehnologizate şi cu capabilităţi multiple, atât pentru necesităţile proprii cât şi pentru export.

10 Major General Thomas A. Benes/Anne E. Sandel, 21st Century U.S. Navy Mine Warfare. Ensuring global access

and commerce. Expeditionary Warfare Directorate, U.S. Navy, 2009 (vezi lucrarea la adresa de web: www.scribd.com/doc/.../21st-Century-US-Navy-Mine-Warfare, accesat la data de 10.10.2010), p. 8. Între anul 1989 şi anul 1998, a crescut cu 40 numărul statelor cu capabilităţi de lansare a minelor, cu 75% a crescut tipul minelor disponibil, cu 60 a crescut producţia de mine şi cu 60 a crescut numărul statelor exportatoare de mine. Cf. Daniel Goureacute. Sea-Mine Threat Can No Longer Be Ignored, National Defence Magazin, august 2002, http://www.nationaldefensemagazine.org/archive/2002/August/Pages/Sea-Mine4033.aspx (consultat la data: 03.03.2011).

11 În anul 1992, 48 state deţin, în diferite grade, capabilităţi privind desfăşurarea de acţiuni specifice războiului cu mine (pentru executarea acţiunilor de minare, executarea acţiunilor de luptă contra minelor), 27 sunt producătoare, iar 20 dintre acestea sunt cunoscute ca exportatoare. Cf. Mine Warfare Plan, 1994, p.21. Apud Michael T. Cashman, Striking first…Mine Warfare goes on the offensive, Naval War Collage, Newport (S.U.A.), 2002. Vezi textul integral la adresa de web: http://www.dtic.mil/cgi-bin/, accesat la data de 15.10.2010, p.31. În anul 1996, 48 state deţineau capabilităţi de lansare a minelor, 31 state fabricau mine, dintre care peste 20 şi exportau. Cf. Daniel Goureacute. Sea-Mine Threat Can No Longer Be Ignored, National Defence Magazin, august 2002, http://www.nationaldefensemagazine.org/archive/2002/August/Pages/Sea-Mine4033.aspx (consultat la data: 03.03.2011).

12 Ibidem. În documentul Mine Warfare Plan (1992) al şefului Operaţiilor Navale, al U. S. Navy, erau date exemplu 16 state producătoare de mine marine: Chile, China, Danemarca, Franţa, Germania, Irak, Italia, Japonia, Coreea de Nord, Rusia, Africa de Sud, Spania, Suedia,Taiwan, Marea Britanie şi Iugoslavia.

13 Astăzi Iranul este considerat principala sursă a ameninţării datorate minelor navale a comunicaţiilor maritime din Golful Persic ca urmare a atitudinii sale în politica regională şi internaţională, dar şi a faptului că deţine capabilităţi multiple şi diversificate pentru executarea de acţiuni de minare, inclusiv pentru a executa atacuri teroriste. De cealaltă parte Coreea de Nord are şi ea programe şi capabilităţi specifice războiului cu mine. Ea este suspectată că intenţionează să producă mine navale cu încărcătură nucleară (n.a.).

14 La Expoziţia Navală Internaţională de la Paris – 1996, firme producătoare de armament naval s-au prezentat şi au oferit potenţialilor cumpărători mine marine, de la mine prin influenţă sofisticate la mine de contact simple capabile să reducă posibilităţile de detecţie ale navelor vânătoare de mine cu sonarul. Cf. Anthony E. Mitchell, Power Projection and Countermine Operations. în „Joint Forces Quarterly”, Autumn/Winter 1998-99, p. 54. (Vezi articolul integral la adresa de web: www.dtic.mil/doctrine/jel/jfq_pubs/1120.pdf, accesat la data de 15.12.2011).


50 _____________________________________________________________________________

Totodată, se constată o proliferare a tehnologiilor avansate de producere a minelor navale. În plus, se manifestă o tendinţă de creştere a preocupărilor privind cercetarea în domeniul minelor şi conexe acestora, existând diverse programe privind diversificarea capabilităţilor, în primul rând, a senzorilor şi a inteligenţei minei. Astăzi, senzori pe care este posibil să îi încorporeze o mină pot avea la bază detecţia diferenţei de potenţial electric (underwater electric potential/UEP) sau a câmpurilor magnetice de frecvenţă foarte joasă ale submarinelor, navelor de suprafaţă sau chiar a scafandrilor (extremely low frequency electromagnetic fields/ELFE).

Proliferarea minelor de toate tipurile a făcut ca ameninţările la adresa securităţii maritime să crească atât în dimensiune, cât şi în complexitate, datorită riscurilor la care sunt supuse forţele navale şi traficul comercial (civil).

Factorii care favorizează proliferarea sunt daţi de caracteristicile minelor navale. Astfel, putem enumera accesibilitatea-costul scăzut, asimetria, gama mare de obiective pe care le pot îndeplini ş.a.

Pentru a exemplifica aceasta, vom spune doar că după cel de-al Doilea Război Mondial, U.S. Navy, cea mai mare forţă navală a pierdut sau au fost grav avariate 18 nave. Dintre acestea 15 sunt din cauza minelor: 10 nave în Coreea (1950-1952), două în Vietnam (1969-1972), una pe timpul războiului dintre Iran şi Irak (1987-1988) şi două în Războiul din Golf (1991). Celelalte trei fiind datorate a trei cauze diferite: atac terorist cu şalupă, rachetă şi torpilă. Costurile reparaţiilor pentru navale lovite în Golful Persic au fost imense faţă de costul minelor de care s-au lovit.15

Luând în considerare cele expuse mai sus, se poate afirma că proliferarea tehnologiilor avansate în domeniul producerii de mine sau a minelor în sine obligă la căutarea de noi soluţii tehnice pentru tot ceea ce reprezintă sistemul naval de luptă contra minelor, nave, echipamente, sisteme de comandă şi control, concepte doctrinare, tactici şi proceduri etc. Aceste nave şi echipamentele specifice sunt din ce în ce mai scumpe, o constrângere care se manifestă datorită tendinţei statelor de a reduce continuu alocaţiile bugetare pentru investiţii şi achiziţii militare.

În concluzie, astăzi majoritatea tipurilor de mine navale sunt de vânzare pe piaţa globală de armament. Proliferarea acestora determină multiplicarea potenţialilor inamici la adresa securităţii maritime globale. Exportul de mine între state nu este o activitate publică, cu atât mai puţin vânzările şi traficul cu acestea spre organizaţii nonstatale, teroriste sau separatiste. De aceea, este destul de greu de identificat toţi potenţialii agresori.

4.2. Terorismul maritim şi Războiul cu Mine Navale La începutul secolului al XXI-lea, pericolul unui război global poate fi apreciat

ca foarte puţin probabil, în schimb, rămâne probabil pericolul unor conflicte regionale care au la bază dispute teritoriale, ca urmare a destrămării unor state (aşa cum a fost URSS, Iugoslavia ş.a.), existenţa unor regimuri politice autoritare sau

15 Thomas A. Benes/Anne E. Sandel, op.cit., p. 8.


_____________________________________________________________________________ 51

semiautoritare în unele state sau existenţa unor state măcinate de tensiuni religioase şi etnice ş.a.

Extinderea grupărilor teroriste şi internaţionalizarea fenomenului terorist odată cu trecerea lumii într-o accelerată fază de globalizare, accesul acestora la resurse financiare şi armament, a făcut ca posibilităţile şi mijloacele de acţiune ale acestora să cunoască o creştere fantastică, devenind astăzi una din principalele ameninţări la adresa securităţii globale. Pe lângă coşmarul că acestea pot avea acces la arme de distrugere în masă şi pot acţiona asupra unor state, se evidenţiază şi o creştere şi o diversificare a acţiunilor la nivele inferioare.

În riscurile la adresa securităţii statelor, precum şi la nivel global, datorate terorismului internaţional, pot fi incluse şi cele datorate manifestărilor de terorism în spaţiul maritim. Atacurile teroriste s-au concretizat, până acum, în atacuri sinucigaşe asupra unor nave civile şi militare, în acte de piraterie asupra navelor comerciale, în folosirea navelor comerciale pentru transport de arme şi alte materiale interzise precum şi în folosirea unor nave pentru acumularea de fonduri. Aşa cum este apreciată astăzi de specialişti, ameninţarea teroristă maritimă a secolului al XXI-lea este asimetrică şi multidimensională.16

Dacă este forte puţin probabil ca o grupare teroristă să deţină armament naval complex – această probabilitate este mai ridicată pentru grupările separatiste care, la un moment dat, datorită tensiunilor interne pot lua sub control o parte a forţelor navale ale statului – în schimb, pe lângă deţinerea de mijloace explozive improvizate, există riscul deţinerii sau producerii de mine marine derivante, ancorate sau de fund, deoarece tehnologia de fabricare a minelor marine clasice este accesibilă, iar lansarea acestora se poate face cu mijloace diverse şi relativ simple. De aceea, folosirea minelor marine de către organizaţiile teroriste sau separatiste trebuie luată în considerare ca făcând parte din întreaga gamă de posibilităţi în executarea unor atacuri directe sau indirecte asupra comunicaţiilor maritime.

Pe măsură ce accesul la tehnologie devine mai uşor, exista posibilitatea ca potenţialii adversari să deţină mijloace neconvenţionale eficiente, inclusiv pentru producerea de atacuri directe sau indirecte asupra navelor şi infrastructurii. Terorismul a devenit o importantă ameninţare la adresa securităţii naţionale a multor state precum şi la nivel global, iar domeniul maritim reprezintă nu numai un mediu în care teroriştii se pot mişca relativ liber, dar şi oferă o paletă largă de ţinte potenţiale, ţinte ce corespund pe deplin obiectivelor operaţionale ale acestora şi anume de a provoca victime în masă în paralel cu pagube economice însemnate.17

16 Comandor dr. Ştefan Georgescu. Ameninţarea teroristă maritimă o realitate a secolului XXI. În Buletinul Forţelor

Navale nr. 7/2007. Dimensiunea reală a terorismului maritim modern a fost evidenţiată de actele teroriste îndreptate împotriva navelor Santa Maria şi Achile Lauro. Dacă, în anul 1961, răpirea navei Santa Maria de către un fost general al armatei dictatorului portughez Salazar, a fost destinată discreditării regimului acestuia, deturnarea în octombrie 1985 a navei Achile Lauro de către patru terorişti palestinieni din PLO (Palestine Liberation Organization) a fost un act de teroare prin care s-a vizat eliberarea a 50 prizonieri palestinieni aflaţi în închisorile israeliene. Acest ultim incident a dus la adoptarea în anul 1998 a „Convenţiei pentru suprimarea actelor ilegale împotriva securităţii navigaţiei maritime”. Vezi: contraamiral de flotilă dr. Cornel Mihai. Terorismul – Ameninţare la adresa securităţii maritime. În Lucrările sesiunii de comunicări ştiinţifice „Puterea maritimă în contextul secolului XXI” (19-20 decembrie 2005), Bucureşti: Editura CTEA, 2006.

17 Ştefan Georgescu. Ameninţarea teroristă….


52 _____________________________________________________________________________

Terorismul naval şi-a făcut simţită prezenţa prin diverse atacuri asupra navelor militare şi civile, prin folosirea navelor comerciale pentru transport de arme, materiale, substanţe interzise etc..

Se poate spune că evenimentele de la 11 septembrie (2001) au determinat creşterea securităţii aeriene, atacurile de la Madrid şi Londra au evidenţiat vulnerabilitatea căilor ferate şi transporturilor subterane, însă securitatea maritimă este departe de a se bucura de atenţia cuvenită.18 Chiar dacă au fost identificate multe vulnerabilităţi şi riscuri la adresa securităţii în general şi a securităţii maritime în particular, efortul a fost concentrat asupra armelor de nimicire în masă/WMD. Un efect important asupra securităţii naţională şi globală îl are folosirea navelor ca instrumente de teroare – scufundare, folosirea ca bombă într-un port, atacuri sinucigaşe cu ambarcaţiuni mici. Porturile sunt considerate cele mai vulnerabile.19

Problemele cu care se confruntă astăzi planificatorii militari şi civili sunt cele de a arăta şi estima modul în care organizaţiile teroriste ar putea să exploateze vulnerabilităţile securităţii naţionale în domeniul maritim şi care ar fi soluţiile cele mai bune, având în vedere că resursele sunt limitate.

Evaluarea riscurilor la adresa securităţii maritime, implicit la cea naţională şi globală, a determinat luarea de diverse măsuri la nivel de stat, regional, organizaţie multinaţională şi la nivel global. Deţinerea controlului în spaţiul maritim, pe rutele cele mai importante ale comerţului mondial a devenit vitală. Navele militare fiind prezente pe mare cu drept de interogare şi percheziţie.

În cadrul mai larg al evaluării tipurilor de acţiune directă sau indirectă asupra navelor, liniilor de comunicaţii şi porturilor de către grupările teroriste sau grupări separatiste este evidenţiat şi pericolul datorat posibilităţilor de folosire a minelor navale.

Dacă în perioada imediat următoare evenimentelor din 11 septembrie 2001 puţin este menţionat şi nimic nu a fost publicat despre ameninţarea de mine marine…ca instrument de teroare20, astăzi, în cadrul conceptual şi acţional al securităţii maritime, mina este considerată o posibilă ameninţare la adresa căilor de comunicaţii maritime. Atât SUA, NATO, dar şi ale state cu ieşire la mare dezvoltă programe pentru limitarea riscurilor producerii unor atacuri teroriste.

La o primă vedere mina navală apare ca o armă ideală pentru terorişti21 în cadrul unui atac asupra unor ţinte strategice, civile sau militare, prin care se poate perturba comerţul internaţional sau libertatea de manevră a navelor militare. Motivele pentru care folosirea minelor de către grupări teroriste sau separatiste trebuie să fie foarte serios luată în considerare ca fiind o ameninţare la adresa securităţii maritime, a comunicaţiilor maritime, sunt date de calităţile minei probate în folosirea sa ca armă în războaiele navale, dar şi de evenimentele petrecute în ultimele decenii ale secolului

18 Ibidem. 19 Vezi: amiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin; Adrian-Sirojea Mihei. Terorismul maritim. Mit şi realitate. Bucureşti:

Editura CTEA, 2010. 20 Michael T. Cashman, op. cit.. 21 Ibidem.


_____________________________________________________________________________ 53

al XX-lea. Aceste motive îşi trag consistenţa din eficacitatea şi disponibilitatea minelor navale.

Ameninţarea creată de folosirea minelor în acţiuni teroriste este complexă nu prin numărul de mine folosite, ci prin forţele şi mijloacele care trebuie implicate pentru a elimina pericolul de mine, precum şi prin pagubele care ar putea fi provocate datorită perturbării traficului naval sau scufundarea unor nave în puncte strategice.

Deşi obiectivele primare ale minei au fost să scufunde nave, să reducă libertatea de manevră a flotelor sau, mai simplu, de a cauza probleme prin frică şi incertitudine, istoria navală ne redă foarte multe exemple de situaţii când minele au controlat marea. Este semnificativ exemplul fregatei USS Samuel B. Roberts (FFG-58) care a fost lovită de o mină de tipul celor din Primul Război Mondial, mină care a fost lansată de Armata Revoluţionară Iraniană în principalul canal navigabil din Bahrainul de Est. O mină veche, estimată la 1.500$, a provocat pagube de 96.000.000 $, atât cât a costat reparaţia navei.

În fapt, se poate spune că mina marină este cea mai asimetrică armă dacă punem în balanţă costul minelor cu efortul ce trebuie depus pentru a fi combătute. Lupta Contra Minelor implică resurse materiale şi umane importante, însă pentru eliminarea riscului, a pericolului de mine, timpul devine un factor extrem de important atât ca dimensiune a efortului de combatere a minelor, cât şi ca pierderi datorate restricţionării traficului naval.

Pe de altă parte, minele prin disponibilitatea lor, datorită fenomenului de proliferare a acesteia, devin accesibile grupărilor teroriste sau separatiste. Pot fi procurate direct ca armă sau, deoarece accesul la tehnologie a devenit astăzi mai facil, pot fi produse în regiuni care nu pot fi controlate de forţele de securitate internaţionale. Este de remarcat faptul că din anii ’80 ai secolului trecut a crescut numărul de producători, exportatori şi deţinători de mine marine.

La acest moment al articolului nostru putem spune că mina nu s-a eliberat de sintagma arma săracului şi, cel mai probabil, nu o va face nici în viitor.

5. Locul şi rolul Luptei Contra Minelor în cadrul opera ţiilor maritime

Forţele armate care pot acţiona pe mare şi dinspre mare nu sunt numai navele ci şi aviaţia sau infanteria marină, care pot aparţine de categorii de forţe separate. Combinarea acestora a determinat teoretizarea conceptului de forţe maritime.

Actualul nivel tehnologic al acestora, posibilităţile lor tehnico-tactice, cumulat cu necesitatea de acţiune pe mare pe timp de pace, criză sau război determină folosirea mării prin dislocare, concentrare şi manevră. Acestea permit executarea întregii game de operaţii de tip întrunit, care reclamă folosirea forţelor navale, aeriene, de infanterie marină denumite operaţii maritime.22 Operaţiile maritime sunt

22 Subscriu la concluzia teoreticienilor români care afirmă că naval face referire la ceea ce aparţine şi se desfăşoară

în spaţiul maritim, numai sub conducerea Forţelor Navale, iar termenul de maritim face referire la ceea ce aparţine şi se desfăşoară în spaţiul maritim, dar unde sunt implicate două sau mai multe categorii de forţe sub comanda unui comandament întrunit. Cf. Marius Hanganu, Cornel Marinescu, Ion Chiorcea, op.cit., p. 170.


54 _____________________________________________________________________________

duse pe trei nivele: de securitate, diplomatic şi militar, cu efect atât asupra mării cât şi asupra uscatului.

Astfel, forţele maritime angajate în activităţi pe mare pot desfăşura un spectru larg de operaţii – de la criză pe timp de pace, la un conflict armat de intensitate maximă. În plus, forţele maritime pot desfăşura operaţii de stabilitate şi de securitate maritimă: acţiuni de ajutor umanitar, stabilizare, operaţiuni de răspuns la criză, precum şi reacţia la ameninţările asimetrice. Aceste operaţii sunt:

- operaţii maritime naţionale: pe timp de pace; pe timp de criză; pe timp de război;

- operaţii maritime multinaţionale: operaţii maritime de securitate; operaţii maritime de stabilitate; operaţii de apărare în cadrul unei alianţe (cum ar fi operaţiile conform art. 5, tratatul NATO).

Conceptul general acceptat este acela de operaţie multinaţională/combined şi/sau întrunită/joint cu forţe ale unei coaliţii care acţionează pe mare sau dinspre mare. Scopul principal este protecţia forţelor proprii, asigurarea libertăţii operaţionale şi a libertăţii de navigaţie pe căile de comunicaţii, prin menţinerea deschisă a liniilor de comunicaţii şi a porturilor.

În cadrul acestora se pot executa: prezenţă şi supraveghere; operaţii umanitare, operaţii de demonstrare a forţei (etalarea forţei); operaţii de evacuare a noncombatanţilor; protecţia liniilor maritime de comunicaţii; lovituri împotriva forţelor maritime, aeriene şi terestre ale unui adversar; operaţii amfibii ş.a.23

În cadrul operaţiilor maritime de apărare executate în cadrul unei alianţei (exp. NATO), acestea îşi păstrează caracterul expus mai sus, însă cadrul de executare şi angajare a forţelor este total diferit.

În cadrul operaţiilor maritime forţele de MCM (LCM) sunt incluse independent sau integrat în cadrul grupărilor de forţe maritime multinaţionale, întrunite sau nu.

Datorită specificului domeniului MCM, la care se adaugă caracterul multinaţional al operaţiilor, în planificarea şi executarea operaţiilor/acţiunilor MCM există problema diferenţelor dintre procedurile pe care fiecare naţiune participantă cu forţe le are stabilite în doctrine şi manuale.

Analizând situaţiile anterioare în care forţe multinaţionale MCM au acţionat se poate spune că pot exista două situaţii:

- statele care contribuie cu forţe sunt numai membre ale NATO; - dintre statele care contribuie cu forţe, unele sunt membre ale NATO, iar

altele nu; dintre acestea din urmă unele pot fi membre ale „Parteneriatului pentru Pace” sau angajate în proceduri avansate de aderare la NATO.

23 Pentru atingerea scopurilor în cadrul operaţiilor maritime forţele navale au următoarele misiuni: supraveghere

navală; control al navigaţiei comerciale; protecţia liniilor de comunicaţie maritimă; blocadă sau embargo împotriva transporturilor maritime în scopuri economice sau militare; interzicerea folosirii unor zone maritime pentru operaţiile militare ale adversarului; influenţarea acţiunilor desfăşurate pe uscat; debarcarea şi sprijinul forţelor de uscat pentru executarea operaţiilor terestre, iar în cadrul acestora se desfăşoară următoarele acţiuni de luptă: lupta antiaeriană; lupta antisubmarin; lupta împotriva navelor de suprafaţă; lupta submarină; lupta în domeniul minelor; acţiuni de luptă amfibii; acţiuni informaţionale; acţiuni de lovire; controlul naval al traficului maritim; acţiuni de interdicţie maritimă; acţiuni de sprijin pe mare şi la uscat.


_____________________________________________________________________________ 55

În cadrul unor coaliţii la care participă numai state NATO sau conduse de NATO, situaţia este mult mai simplă deoarece NATO are propriile doctrine şi proceduri, iar la un anumit nivel se poate beneficia de infrastructura informatică a acestei organizaţii.

Există, totuşi exemple când state NATO nu au acţionat sub egida NATO. Un astfel de exemplu este Operaţia EARNEST WILL24 (1987-1988) din Golful Persic, când forţele MCM ale câtorva naţiuni membre NATO au acţionat în aceiaşi zonă având misiune comună, dar nu în cadrul unei structuri de comandă-control multinaţională. Acestea au folosit doctrinele şi procedurile NATO de MCM şi comunicaţii. 25

Începând cu anul 1994, odată cu lansarea „Parteneriatului pentru Pace” de către NATO, tot mai multe ţări din afara NATO au început să folosească procedurile şi standardele NATO de LCM. O parte din aceste state au aderat în timp la NATO, fiind şi cazul României.

În cadrul PfP au avut loc exerciţii multinaţionale în care s-a urmărit sprijinirea partenerilor în a cunoaşte minimul de proceduri şi standarde în domeniul MCM pentru a face mai facilă colaborarea în situaţia constituirii unei forţe MCM multinaţionale.

Deşi, peste ani programul PfP s-a extins atât ca activitate cât şi ca număr de participanţi, unele probleme de interoperabilitate se vor simţii şi în viitor în situaţia constituirii unor grupări multinaţionale pentru a se răspunde la o situaţie de criză.

Situaţia este diferită atunci când în cadrul coaliţiei participă cu forţe MCM atât state membre NATO, cât şi din afara NATO. Totuşi, astăzi multe marine au ajuns să cunoască procedurile de planificare şi executare a operaţiilor/acţiunilor MCM ale NATO. Ţări din afara NATO precum Australia şi Japonia deţin un grad ridicat de interoperabilitate cu marinele statelor NATO.

Operaţiile multinaţionale MCM cuprind, de regulă, patru faze: constituirea grupărilor multinaţionale, acţiunile premergătoare operaţiei, executarea dragajului preliminar (precursor) şi executarea dragajului de distrugere/vânătorii de mine.26

În acţiunile/operaţiile MCM desfăşurarea procesului de planificare operaţională este esenţială. Aceasta decurge din locul şi rolul MCM în războiul naval modern. Libertatea de mişcare a grupărilor de forţe este influenţată direct de rezultatele obţinute în urma unor acţiuni de deminare, de riscul asumat atât pentru zona declarată liberă de mine cât şi pentru navele proprii. În plus, doi factori sunt extrem de importanţi. Primul este timpul, iar al doilea este riscul asumat. De aceea, o bună planificare duce la reducerea ambilor factori.

24 În anul 1986, escaladarea „războiului tancurilor petroliere” a dus la schimbarea pavilionului tancurilor petroliere

ale Kuweitu-lui (folosirea pavilionului de complezenţă) cu cel al SUA (pentru facilitarea navigaţiei lor în Golf). Chiar dacă opinia publică internaţională şi-a arătat îngrijorarea pentru evenimentele ce se petreceau, acestea nu numai că nu s-au oprit, dar perioada 1987-1989 a cunoscut o escaladare a lor, iar creşterea ameninţării minelor lansate de Iran a condus la operaţia „Ernest Will” (n.a.).

25 NWP 3-15/MCWP 3-3.1.2, p. 30-31 (1-6; 1-7). 26 Vezi şi viceamiral dr. Aurel Popa. Tipologia şi dimensiunea militară a operaţiilor navale de sprijin a păcii. În

Amiralul dr. Gheorghe Marin în elita Armatei Române. Bucureşti: Editura CTEA, 2010, pp. 158-165.


56 _____________________________________________________________________________

În cadrul procesului de planificare, viziunea comandantului asupra situaţiei reprezintă baza planificării acţiunilor. În primele trei etape ale procesului de planificare comandantul realizează o estimă proprie asupra situaţiei, fiind sprijinit de statul său major. În această fază comandantul investighează toate elementele esenţiale din punctul său de vedere. Când acesta îşi definitivează estima, înseamnă că şi-a stabilit deciziile majore şi concepţia acţiunii/operaţiei.27

În orice scenariu MCM planificarea urmează etapele de bază ale planificării operaţională, însă abordate într-o manieră specifică acestui domeniu. Acesta cuprinde:

- evaluarea ameninţării; - evaluarea capabilităţilor MCM disponibile a fi folosite împotriva

ameninţării; - determinarea obiectivelor MCM; - dezvoltarea şi implementarea tacticilor (CoA, Concepţie). Când se primeşte un raport de minare de la orice sursă, comandantul de la nivel

operaţional trebuie să decidă: - dacă în zonă există o singură mină sau un câmp de mine; - dacă există un câmp de mine, drumul sau canalul stabilit trebuie considerat

afectat şi trebuie evaluat riscul existent; - ce ordine trebuie transmise imediat către navele din trafic aflate în zonă; - dacă ar trebui emis un avertisment; - dacă ar trebui stabilit un drum ocolitor; - dacă este nevoie să se închidă un port alăturat; - dacă trebuie executate investigaţii ale minelor inamice/MIE, având în

vedere că MIE este foarte important pentru acţiunile MCM ulterioare; - dacă acţiunile MCM ar trebui să înceapă imediat sau dacă o întârziere este

permisă sau dorită; - dacă are forţe suficiente sub comandă să execute aceste operaţii f ără a

afecta alte operaţii egale sau mai importante sau dacă trebuiesc solicitate întăriri; - dacă este recomandată trecerea navelor sau a unor nave specifice prin zonă

folosind propriile măsuri de protecţie cum ar fi viteza mică, fluxul etc.; - ce ordine trebuiesc transmise forţelor MCM; - ce informaţii trebuie să transmită la comandamentele adiacente şi

eşaloanele superioare. Urmarea inteligentă a paşilor indicaţi şi adaptarea corespunzătoare când

circumstanţele o cer, ghidează cu succes comandantul prin labirintul de variabile şi secvenţe complexe pentru a crea o estimă corectă în care se poate avea încredere.

27 Calitatea şi utilitatea unei estime depinde de flexibilitatea gândirii şi de profesionalismul comandantului în

analizarea factorilor pe care se îşi bazează decizia. Prin parcurgerea celor trei etape ale procesului de planificare (iniţierea, orientarea, elaborarea concepţiei), ca parte a procesului analitic de luare a deciziei, se asigură că anumite aspecte ale problemei tactice nu sunt analizate parţial sau total, pe baza intuiţiei, obişnuinţei, ideilor preconcepute sau analogiei cu situaţii aparent similare din trecut. O estimă trebuie să fie cât mai minuţioasă. Funcţie de timpul avut la dispoziţie pentru întocmire, ea poate varia de la o estimă mentală rapidă la un document atent scris ce necesită zile pentru întocmire (n.a.).


_____________________________________________________________________________ 57

Estima comandantului reprezintă o succesiune logică de înregistrări a datelor obţinute şi ideilor avute, care, în esenţă, trebuie să atingă următorii paşi:

- misiunea şi analiza acesteia; - situaţia:

• factori generali; • caracteristicile zonei de operaţii; • forţe şi suport; • raportul forţelor.

- cursuri de acţiune posibile: • cursuri de acţiune ale inamicului; • propriile cursuri de acţiune; • analiza contracarării cursurilor de acţiune; • compararea cursurilor de acţiune proprii.

- decizia. Decizia se transpune în concepţie, iar concepţia se detaliază în plan. În cadrul planificării şi evaluării operaţiilor/acţiunilor de MCM (LCM)

folosirea unor instrumente informatice precum MCM EXPERT şi DARE este esenţială pentru o bună planificare şi evaluare a riscurilor asumate rezultate în urma desfăşurării acţiunilor active de MCM (LCM). Acestea sunt produse ale NATO.

Planificarea operaţiei şi desfăşurarea în raionul de acţiune a unei grupări multinaţionale MCM va avea în vedere executarea dragajului/vânătorii de mine într-un timp cât mai scurt, ceea ce presupune, deseori, o mare cantitate de forţe şi mijloace, atât pentru acţiunile de deminare, cât şi pentru sprijin logistic, forţe care nu pot fi asigurate de către un singur stat. Pe de altă parte, diversitatea minelor şi a aparatelor de aprindere va impune existenţa unor mijloace specifice pentru neutralizarea fiecăruia dintre acestea.

În viitor, în cadrul operaţiile multinaţionale de LCM alocarea de forţe şi disponibilitatea statelor de a susţine în teatru aceste forţe va fi una dintre problemele importante care trebuie gestionate de către liderul de coaliţie internaţională sau de către NATO.

6. Consideraţii privind evolu ţia viitoare a Luptei Contra Minelor

Pentru ca sistemul LCM să funcţioneze ca un întreg şi să poată genera eficient sprijinul grupărilor de forţe în executarea operaţiilor maritime, aşa cum am prezentat mai sus, este absolut necesar să se dispună/deţină capabilităţi privind:

- informaţiile/intelligence, supravegherea/surveillance, cercetarea/ reconnaissance în vederea obţinerii unei imagini subacvatice integrată în ceea ce priveşte minele navale;

- supravegherea tehnică (sateliţi, staţii de diferite tipuri de la coastă), vizuală, aeriană şi navală a zonelor şi a linilor de comunicaţii (paselor şi drumurilor recomandate);


58 _____________________________________________________________________________

- evaluarea continuă a mediului din zona de operaţii maritime; - localizarea (descoperire/detecţia, clasificarea şi identificarea, delimitarea

pericolului de mine); - evaluarea ameninţării cu mine şi menţinerea situaţiei de mine prin sisteme

informatice şi baze de date; - eliminarea pericolului de mine prin neutralizarea sau distrugerea minelor

navale; - acţiuni de conducere a navelor prin canale (pase dragate) în care s-au

executat acţiuni de LCM (Leadthrough); - planificarea şi C2 (instrumente de planificare şi evaluare a acţiunilor de

LCM; sisteme de C2 şi platforme inteligente pentru imaginea subacvatică recunoscută a zonei de operaţii etc.).

LCM reprezintă reacţia la intenţiile inamicului/adversarului de a executa minări navale sau la executarea lansării de mine în zona de interes, prin acţiuni de minare ofensivă acoperite (terosrist-diversioniste), înainte de declararea unui conflict sau pe timpul unei crize internaţionale, precum şi prin acţiuni la vedere, în sensul că există o declaraţie de război.

În acest sens, asigurarea libertăţii de navigaţie pentru navele comerciale şi militare este o misiune/responsabilitate fundamentală a forţelor specializate în LCM. Operaţiile/acţiunile de LCM reduc riscurile operaţionale, întârzierilor, pierderilor sau avarierii navelor cauzate de minele/câmpuri de mine lansate împotriva traficul maritim/fluvial civil sau militar pe liniile de comunicaţii stabilite (pe sistemul de pase şi drumuri recomandate).

O caracteristică a desfăşurării operaţiilor maritime care se manifestă în cadrul strategiei navale este aceea că atenţia s-a schimbat de la operaţii în largul mării la operaţii în zone de litoral, cu toate avantajele şi dezavantajele inerente, pentru realizarea proiecţiei asupra uscatului în vederea influenţării evenimentelor de pe uscat.

Pe parcursul operaţiilor de proiectare a puterii, prin desfăşurarea operaţiilor amfibii, de embargo sau de evacuare, s-a demonstrat că forţele LCM sunt cele mai importante instrumente pentru asigurarea libertăţii de mişcare şi protecţia forţelor proprii. Mai mult, acestea reprezintă prima opţiune pentru protecţia şi asigurarea libertăţii de mişcare a traficului maritim/naval comercial prin diminuarea/eliminarea pericolului de mine şi menţinerea în siguranţă a liniilor de comunicaţii/SLOC, a zonelor de interes special, punctelor obligatorii de trecere/Choke Point.

Forţele de LCM, prin capabilităţile operaţionale ale navelor de LCM, trebuie să contribuie şi să sprijine operaţiile maritime duse de o grupare de forţe naţională/multinaţională. Contribuţia acestora se concretizează prin executarea unor operaţii/acţiuni de LCM conduse ca operaţii independente sau ca parte a unei operaţii maritime complexe joint sau combinate.

Contribuţia forţelor de LCM în cadrul operaţiilor menţionate anterior constă în: - aportul la implementarea unui management eficient al spaţiului

submarin, din punct de vedere al pericolului de mine, prin stabilirea unor sisteme de pase şi drumuri recomandate/Q-routes şi cartografierea acestora (ridicare topografică


_____________________________________________________________________________ 59

a fundului mării şi cunoaşterea obiectelor existente pe fundul mării). Aceste măsuri/acţiuni trebuie să se desfăşoare încă pe timp de pace, fiind catalogate ca acţiuni de apărare pasive de LCM. Prin acestea se asigură menţinerea unei imagini subacvatice precise şi reale (în timp real) şi menţinerea actualizată a bazelor de date specifice domeniului Războiului cu Mine Navale.

- aportul la executarea estimării rapide a mediului (Rapid Environmental Assessment – REA) prin furnizarea de date pentru completare bazelor de date despre mediu, cu toate componentele sale;

- executarea acţiunilor de cercetare pentru obţinerea de informaţii în vederea evaluării ameninţării datorate minelor;

- executarea de operaţii/acţiuni de înlăturare a pericolului de mine din zonele de interes, prin acţiuni active de apărare ale LCM – dragaj, vânătoare de mine, scafandri de minori sau combinat – în baza unei concepţii de LCM independente sau integrate.

Luând în considerare cele de mai sus se poate spune că în cadrul LCM folosirea forţelor şi mijloacelor integrate sau specializate, precum şi a tuturor celorlalte subsisteme, trebuie să asigure folosirea coordonată a acestora, fără sprijin logistic major.

Deci, în contextul manifestări unei ameninţări globale datorate minelor navale folosirea coordonată a tuturor capabilităţilor LCM trebuie să permită:

- desfăşurarea în teatru (incluzând intrarea în teatrul de operaţii) şi susţinerea operaţiilor unui CJTF (grup de luptă combinat-joint);

- accesul liber al forţelor navale şi a navelor comerciale dinspre mare către litoral şi porturi.

Se constată că atât forţele-mijloacele de LCM cât şi sistemul de LCM în ansamblul său depinde de alte sisteme ale luptei navale precum şi de alte capabilităţi, printre care amintim pe cele de mai jos.

1. Comanda şi controlul/C2 este o capabilitate esenţială care oferă comandantului grupului/grupării de forţe de LCM instrumentul, organizarea şi infrastructura pentru îndeplinirea misiunilor/sarcinii încredinţate. În procesul de panificare operaţională/OPP trebuie acordată atenţie sporită organizării şi relaţionării C2.

2. Sprijinul logistic şi sustenabilitatea. Datorită faptului că operaţiile maritime ar putea dura foarte mult timp forţele de LCM trebuie sprijinite logistic. Sprijinul logistic în cadrul operaţiilor multinaţionale de răspuns la criză poate fi oferit până la un anumit nivel de către naţiunea gazdă prin facilităţile sale locale. Pentru situaţiile în care activităţile LCM se desfăşoară continuu sau pentru cele limitate în timp, în alte zone, sprijinul logistic în zona de operaţii este imperativ. Acest lucru poate fi obţinut cu ajutorul unei nave organice care poate fi o combinaţie între o navă de sprijin logistic şi una de comandament.

3. Informaţiile şi operaţiile/acţiunile de recunoaştere. Un sistem bun de culegere informaţii este cheia succesului într-o operaţie, mai ales în medii/zone necunoscute. Aceasta cuprinde, mai ales, culegerea de noi informaţii generale din zona de operaţii despre situaţia existentă şi dezvoltarea ei (politic, economic, social


60 _____________________________________________________________________________

etc.), precum şi informaţii specifice despre inamic şi sistemele sale de armament. În planificarea şi executarea operaţiilor de LCM sunt absolut necesare informaţii despre capacitatea de minare, detalii despre mine şi tacticile de minare. Pentru calculul necesarului de forţe pentru protecţia navelor LCM trebuie făcută o estimare a ameninţărilor convenţionale şi asimetrice.

4. Păstrarea secretului asupra operaţiilor. Pe timpul desfăşurării operaţiilor de LCM în sprijinul operaţiilor amfibii sau unde există o ameninţare din partea navelor de suprafaţă inamice se impune păstrarea secretului. Executarea în secret a operaţiilor de LCM asigură protecţia navelor (nave care sunt o vulnerabilitate ridicată a întregului sistem al operaţiei amfibii) şi nedivulgarea intenţiilor/planului comandantului grupării de forţe sau a grupului/grupării de LCM. Aceasta nu este o sarcină uşoară pentru navele de LCM, cu excepţia executării vânătorii de mine cu scafandri. Principalul scop al operaţiilor de recunoaştere este acela de a oferi o imagine a mediului în vederea estimării viabilit ăţii unei zone pentru diferite acţiuni. De exemplu asaltul amfibiu sau operaţii/acţiuni de LCM. Valabilitatea informaţiilor astfel obţinute nu este prea mare, deşi datele nu trebuie folosite în timp real.

5. Protecţia forţelor de LCM împotriva ameninţărilor (altele decât minele), convenţionale sau asimetrice, mai ales în porturi şi ape interioare, este obligatorie. Capacitate de autoapărare a forţelor de LCM este limitată. Asigurarea navelor de către forţe de protecţie – împotriva acţiunilor ostile ale navelor de suprafaţă, avioanelor inamice sau împotriva acţiunilor dinspre litoral – ar putea fi o cerinţă vitală. Forţele care asigură protecţia ar putea opera în zone ce prezintă pericol de mine. Aceasta ar putea cauza necesitatea de a curăţa de mine zonele pentru desfăşurarea forţelor de protecţie sau de a determina absenţa minelor într-o anumită zonă. Toate acestea au un impact major asupra planificării şi executării LCM.

6. Reţeaua de centralizare a informaţiilor de luptă/NCW – Network Centric Warfare. Prin aceasta în LCM se poate beneficia de informaţii din diferite ramuri ale luptei. Ele vor sprijini dezvoltarea:

• Imaginii Comune Operaţionale/CROP – Common Relevant Operational Picture;

• Imaginii Recunoscute Maritime/RMP – Recognised Maritime Picture; • Imaginii Recunoscute a Mediului/REP – Recognised Environmental

Picture. Din perspectiva importanţei acestora, existenţa sistemelor de comunicaţii este o

condiţie esenţială pentru asigurarea succesului în LCM. În viitor, rolul forţele LCM în cadrul operaţiilor maritime va fi unul esenţial,

devenind o componentă indispensabilă a grupărilor de forţe maritime/navale. De aceea, imaginea recunoscută a mediului submarin – a pericolului de mine – trebuie să facă parte din imaginea operaţională de ansamblu, ceea ce va facilita procesul de luare a deciziei.

Pentru optimizarea efortului şi cunoaşterea imaginii recunoscute a mediului/REP este necesar a exista transfer de date în timp real între centrele de LCM/Mine Warfare Data Centers şi unităţile/navele de LCM, care trebuie să aibă


_____________________________________________________________________________ 61

acces on-line la o bază de date actualizată a mediului submarin din zona de operaţii, în special informaţii referitoare la zone în care acţiunile de minare ale inamicului au efecte devastatore pentru traficul maritim civil sau militar (SLOC, puncte esenţiale de trecere, porturi şi ape interioare).

7. Lupta sub apă. Astăzi două domenii ale luptei navale se desfăşoară sub apă (ne referim la cele pentru apărarea comunicaţiilor proprii). Acestea sunt: lupta contra minelor şi lupta antisubmarin. Se poate aprecia că acestea două se vor unifica în viitor şi în locul lor se va folosii conceptul luptă sub apă. Ca urmare, capabilităţile viitoarelor nave de LCM ar putea să fie compatibile cu o astfel de evoluţie.

7. Concluzii

Prin conţinutul studiului de faţă, am dorit să atragem atenţia asupra importanţei Războiului cu Mine Navale în cadrul general de măsuri şi acţiuni, militare şi nonmilitare, necesare a fi luate, încă din timp pace, pentru a exista certitudinea combaterii rapide, complete şi eficiente a ameninţărilor la adresa securităţii maritime în general, şi a grupărilor de forţe navale/maritime, naţionale sau multinaţionale în orice situaţie.

Prima mare concluzie pe care o tragem este că pericolul de mine este o realitate. Prevenirea producerii acestuia sau limitarea efectelor sale reprezintă o cerinţă esenţială a securităţii maritime globale şi a fiecărui puteri maritime în parte.

Mai mult, asigurarea libertăţii de manevră pentru grupările de nave proprii este un principiu fundamental al strategiei şi tacticii navale, iar asigurarea libertăţii de navigaţie pe căile de comunicaţii maritime/fluviale ale navelor de transport proprii reprezintă o condiţie strategică pentru susţinerea eforturilor operaţionale. Astfel, este absolut necesar a se executa acţiuni active de LCM (dragaj şi vânătoare de mine) atât înainte cât şi pe timpul crizei/războiului, iar după încheierea ostilităţilor zonele infestate de mine trebuiesc redate cât mai repede traficului maritim/fluvial.

A doua se referă la faptul că principala caracteristică a Războiului cu Mine Navale este permanenţa sa. Aceasta se bazează pe următoarele considerente:

- evoluţia ciclică conflictelor internaţionale; - prevederile normelor de drept internaţional care reglementează folosirea

minelor navale; - caracteristicile şi capabilităţile armelor Războiului de Mine Navale; - caracteristicile celor două mari componente ale Războiului cu Mine Navale

(minarea şi LCM); - misiunea strategică a Forţelor Navale de apărare a comunicaţiilor şi a

interesului statului pe mare; - consistenţa ameninţărilor cu mine la adresa securităţii maritime; - efectul psihologic şi economic al prezenţei pericolului de mine; - lecţiile învăţate din războaiele/conflictele şi crizele internaţionale trecute. Se mai poate spune că Războiul cu Mine Navale depăşeşte limitele crizei şi

războiului, atât ante cât şi post. Mergând mai departe, subliniem că acesta reprezintă


62 _____________________________________________________________________________

un domeniu şi o funcţie extrem de importante pentru oricare din Forţelor Navale ale statelor lumii.

Pe lângă cele două mari concluzi de mai sus, dorim să evidenţiem alte câteva concluzii referitoare la minele navale şi la Lupta Contra Minelor/LCM.

Referitor la mina navală, putem afirma că va fi arma care se va folosi cu succes şi în viitor. Aceasta va constitui unul dintre mijloacele cele mai eficace în acţiunile pe comunicaţiile maritime, indiferent dacă agresorul este stat sau grupare nonstatală, deoarece transporturile maritime, în primul rând, sunt şi vor rămâne mijlocul principal pentru procurarea materiilor prime şi bunurilor necesare economiei şi, implicit, populaţiei. Un alt argument este acela că eforturile umane, materiale şi financiare pentru organizarea apărării contra minelor sunt imense. Un exemplu concludent este reprezentat de Războiul din Golf.

Astăzi, stocul mondial de mine navale cuprinde foarte multe tipuri de mine. De la mine de contact simple şi nediscriminatorii la mine înalt tehnologizate, cu dispozitive de selecţie a ţintei şi cea mai modernă tehnologie care oferă capabilităţi de control de la distanţă. Concomitent cu păstrarea tipurilor de mine navale deja existente, pe plan internaţional se constată şi o preocupare de îmbunătăţire a acestora prin diversificarea capabilităţilor şi asigurarea imunităţii la acţiunea mijloacelor LCM.

Un alt aspect îngrijorător este proliferarea acestora, inclusiv a componentelor necesare modernizării modelelor vechi de mine, care prin trăsăturile sale devine sursă pentru terorismul internaţional.

Competiţia dintre armele Războiului cu Mine Navale a dus în timp la crearea a numeroase tipuri de mine, cu destinaţii şi roluri diferite, a unor dispozitive sau mine de protecţie împotriva dragajului şi a vânătorii de mine, precum şi platforme şi tactici de minare. La acesta se adaugă şi tendinţa de a se folosi mai multe tipuri de mine odată, de generaţii şi cu capabilităţi diferite.

Existenţa câmpurilor de mine mixte obligă la menţinerea unor importante cantităţi de forţe-mijloace de LCM, la alocarea de resurse şi de timp pentru combaterea acestora. Întregul proces implică descoperirea şi analiza acestora, după care se caută o soluţie care să devină o contramăsură eficientă.

După încheierea războiului/conflictului/crizei zone importante rămân sau sunt suspecte a fi cu pericol de mine. De multe ori, mai ales pentru căile de comunicaţii maritime importante, a fost necesar un efort conjugat al mai multor naţiuni. Toate acestea sprijină următoarea concluzie: LCM este o acţiune de durată, costisitoare şi necesită o cantitate mare de forţe şi mijloace.

Timpul de reacţie şi acţiune a forţelor de LCM este în general mare. De aceea, apreciem că accentul trebuie să se pună pe scurtarea timpului de reacţie, prin integrarea forţelor şi mijloacelor în cadrul unui sistem complex de măsuri de LCM.

La acest nivel, o altă concluzie pe care o tragem este aceea că în viitor accentul LCM va trece de la acţiuni de apărare la acţiuni ofensive. Cunoaşterea capabilităţilor potenţialilor adversari şi neutralizarea acestora încă înainte ca minele să fie aruncate în mare vor fi direcţii principale de acţiune. În plus, cunoaşterea capabilităţilor de


_____________________________________________________________________________ 63

minare ale inamicului, descurajarea executării lansării minelor, descoperirea în timp oportun a acţiunilor de minare favorizează acţiunile pe timp de criză şi război.

Cadrul general al ameninţărilor la adresa securităţii maritime şi a statelor ne îndreptăţeşte să concluzionăm că în LCM este absolut necesar a se deţine/menţine capabilităţi de LCM optime, ca dimensiune şi dotare, deoarece atunci când situaţia o va cere, lipsa acestora va duce la modificarea planurilor de operaţii şi la limitări impuse celorlalte forţe angajate în luptă. Existenţa unei paje largi de tipuri de mine impune ca noile forţe-mijloace de LCM să deţină capabilităţi care să asigure combaterea acestora. Menţinerea echilibrului între evoluţia capabilităţilor minelor şi a forţelor-mijloacelor de LCM este esenţială pentru asigurarea unui răspuns optim împotriva ameninţărilor cu mine. Mai mult, mijloacele LCM trebuie să beneficiază de programe de dezvoltarea capabilităţilor acestora pentru a se putea face faţă concomitent mai multor tipuri de mine.

Evoluţia istorică a conflictelor navale corelată cu evoluţia introducerii în cadrul Războiului cu Mine Navale a inovaţiilor de natură tehnică şi operaţională şi cu identificarea minelor ca sursă de ameninţare la adresa securităţii maritime au determinat metamorfozarea conţinutului acestuia şi au suprimat rolul de cenuşăreasă printre domeniilor funcţional-operaţionale ale Forţelor Navale.

Mai apreciem că astăzi LCM trebuie să fie o sarcină şi o preocupare permanentă a Forţelor Navale.

Chiar dacă, în studiul nostru nu am analizat situaţia domeniului Războiul cu Mine Navale în cadrul Forţelor Navale ale României, lucru pe care ni-l propunem pentru un articol viitor, considerăm că este necesar ca la final să face câteva aprecieri legate de acesta.

De-a lungul timpului, în arta maritimă militară românească, cele două componente ale Războiului cu Mine Navale au beneficiat de o atenţie deosebită încă de la apariţia minei ca armă navală. Forţele Navale Române au luat contact de timpuriu cu problemele tactice de folosire a minelor, în cadrul luptelor de pe Dunăre desfăşurate pe timpul Războiului de Independenţă a României.

Un neajuns al acestei tradiţionale abordării este acela că Minarea şi Lupta Contra Minelor au fost abordate separat, o tendinţă care se manifestă şi în prezent. Acest fapt se datorează, în primul rând, existenţei în înzestrare a unei tehnici cu două-trei generaţii anterioare faţă nivelul tehnic existent pe plan mondial, ceea ce, în consecinţă, a dus la imposibilitatea deţinerii unei infrastructuri care să faciliteze o abordare operaţional integrată.

Intrarea României în Programul Parteneriatului pentru Pace şi ulterior în NATO, participarea navelor dragoare la multiple exerciţii organizate după 1994 de către NATO, accesarea diferitelor forme de pregătire ale sistemului educaţional al NATO, au facilitat accesul ofiţerilor români la fondul de publicaţii aliate, situaţie care a facilitat o schimbare de paradigmă în abordarea Războiului cu Mine Navale în Forţele Navale Române.

Este evident că tendinţa care se manifestă în acest domeniu este de abordare unitară atât la nivel teoretic-conceptual, cât şi organizatoric-funcţional datorită, în primul rând, necesităţii realizării interoperabilităţii cu NATO şi participării cu cel


64 _____________________________________________________________________________

puţin o navă în gruparea NATO specializată. Un obiectiv al forţei care a rămas şi probabil va mai rămâne în perioada următoare neatins.

Procesul a fost încetinit datorită amânării, în câteva rânduri, a programului de înzestrare a Forţelor Navale ale României cu nave şi mijloace noi, dar şi datorită lipsei unor sisteme moderne de C2 specifice Războiului de Mine.

Cu speranţa că aceste programe se vor realiza cât mai repede şi că Forţele Navale ale României vor deţine măcar capabilităţile minime absolut necesare am scris articolele publicate în ultimele numere ale Buletinului Forţelor Navale. Am dorit ca acest demers să contribuie la pledoaria, extrem de necesară, adresată decidenţilor militari şi politici, chiar şi societăţii civile româneşti, pentru ca România să deţină capabilităţi minime de LCM, nave, mijloace, sisteme de comandă-control ş.a., pentru a fi în măsură să răspundă la ameninţările la adresa securităţii proprii, dar şi de a-şi concretiza disponibilitatea manifestată de a participa la operaţii maritime multinaţionale, în cadrul NATO sau în afara (sub egida) acestuia.

Bibliografie Doctrine şi manuale 1. AJP-01(C), Allied Joint Doctrine. 2007; 2. AJP-01(B), Allied Joint Doctrine. 2002; 3. AJP-3.1, Operaţiile maritime aliate întrunite., 2002; 4. Doctrine Publication 1, Naval Warfare. Washington: 1994; 5. F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale. 2010; 6. NWP 3-15/MCWP 3-3.1.2, Mine Warfare. Department of the Navy (SUA),

august 1996. Lucr ări speciale 1. BENES, Thomas A./SANDEL. Anne E, 21st Century U.S. Navy Mine

Warfare. Ensuring global access and commerce. Expeditionary Warfare Directorate, U.S. Navy, 2009.

2. BENNET, Chris. Mine Warfare at Sea, „African Security Review”, Vol.7, No.5, 1998.

3. BOORDA, Jeremy M. Mine Countermeasures - an Integral Part of Our Strategy and Our Forces. White Paper, Office of the Chief of Naval Operations, Washington, D.C., December 1995.

4. CASHMAN, Michael T. Sweeping Changes for Mine Warfare: Controlling the Mine Trhret. Naval Postgraduate School, Monterey, Califorina (S.U.A.), 1994.

5. CASHMAN, T. Michael. Striking first…Mine Warfare goes on the offensive. Naval War Collage, Newport (S.U.A.), 2002.

6. CORNISH, Gregory J. U.S. naval mine warfare strategy: Analysis of the way ahead. U.S. Army War College, Carlisle Barracks, Pennsylvania, 2003.

7. DANCAN, C. Robert. America’s Use of Sea Mines. U.S. Naval Ordnance Laboratory, White Oak, Maryland, 1962.


_____________________________________________________________________________ 65

8. GEORGESCU, Ştefan. Optimizarea acţiunilor de căutare a minelor marine şi a altor obiecte subacvatice de către scafandri. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2004.

9. GOUREACUTE, Daniel. Sea-Mine Threat Can No Longer Be Ignored. În National Defence Magazin. August 2002.

10. GREEN, Daniel M. Monitoring Technology Proliferation: An Open Source Methodology for Generating Proliferation Intelligence. Naval Postgraduate School, Monterey, 1993.

11. GREER, W.L.. The 1972 Mining of Haiphong Harbour: a Case study in naval mining and diplomacy. Institut for Defence Analyses, 1998.

12. GROVE, Eric. The future of sea power. Routledge, London, 1990. 13. HANGANU, Marius; MORARU, Vergil. Tradiţii şi actualitate în lupta

contra minelor navale. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2003.

14. HARTMANN, Gregory K.; TRUVER, Scott C. Weapons That Wait: Mine Warfare in the U.S. Navy. Annapolis: Naval Institute Press, 1991;

15. HEWISH, Mark. Sea Mines, Simple But Effective. În International Defense Review. November, 2007;

16. LEARSCHI, Sorin. Acţiunile de minare şi deminare executate de Forţele Navale. Bucureşti: Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, 2007. Teză de doctorat.

17. MITCHELL, Anthony E. Power Projection and Countermine Operations. În Joint Forces Quarterly. Autumn/Winter 1998-99.

18. *** Naval Mine Warfare: Operational and Technical Challenges for Naval Forces. National Research Council, Naval Studies Board, National Academy Press, Washington: 2001.

19. PUICHILIŢĂ, Aurel. Preocupările puterilor maritime pentru dezvoltarea vânătorii de mine şi a dragajului prin influenţă. În Buletinul Forţelor Navale nr. 5/2006.

20. PUICHILIŢĂ Aurel. Evoluţii în mediul de securitate internaţional. Componenta maritimă a securităţii – tendinţe pe plan internaţional. În Buletinul Forţelor Navale nr. 18/2013, pp. 67-101.

Adrese de internet 1. http://www.dtic.mil/. 2. http://www.nps.edu/Library. 3. http://www.yale.edu.

66 _____________________________________________________________________________

FOLOSIREA ÎN OPERA ŢIILE NAVALE A CAPACIT ĂŢILOR DE LUPT Ă NONLETALE

Căpitan-comandor Hristea BUTNARU, Maistru militar principal Marian VOICU,

Statul Major al For ţelor Navale

1. Introducere

În doctrina SUA, obiectivul strategic al unei lupte armate este definit ca Fight and win war, tradus prin Luptă şi câştigă războiul.

Este un adevăr perpetuat de la începuturile istoriei conflictelor armate când pe câmpul de bătălie taberele adverse aveau fiecare acelaşi obiectiv: obţinerea victoriei. În special în perioada de dinaintea apariţiei armelor de foc criteriile după care se decidea victoria erau reprezentate de existenţa şi capacitatea de folosire eficientă a unor tactici de luptă superioare, cunoaşterea terenului, disciplina trupelor etc. Mărimea oastei, respectiv numărul personalului, avea de asemenea o influenţă importantă pentru deznodământul unei bătălii în condiţiile în care lupta se purta „om la om” iar abilităţile de bun luptător se dovedeau în numărul de inamici care „muşcau ţărâna” pe câmpul de bătălie.

În încercarea de evitare a luptei, descurajarea (deterrence) sau demonstraţia de forţă (show of force) în înţelesul lor actual, erau puţin folosite ca strategii deşi ideea unei oştiri care avea soldaţi „câtă frunză şi iarbă” conferea un avantaj psihologic important părţii superioare numeric, prin diminuarea considerabilă a voinţei de a lupta a adversarilor inferiori numeric.

Folosind vocabularul militar actual putem spune că odată ce conflictul armat era declarat se urmărea atingerea obiectivului militar, respectiv victoria, prin obţinerea unor efecte letale (uciderea inamicului), iar mijloacele individuale de luptă: sabie, lance, secure, arc etc. erau exclusiv destinate acestui scop. Ajungând la termenul „letal”, Dicţionarul explicativ al Limbii Române îl defineşte ca fiind „cauzator de moarte”.

În epoca modernă, în condiţiile obligativităţii respectării prevederilor scrise sau cutumiare de drept internaţional al conflictelor armate şi drept internaţional umanitar, caracterul „letal” al acţiunilor militare a căpătat o accepţiune diferită. Cu unele excepţii,1 suprimarea fizică a personalului nu mai constituie un obiectiv în sine al acţiunilor militare şi cu toate acestea, distrugerea fizică/structurală a unor ţinte implică şi crearea de victime în rândul personalului militar care le deserveşte, iar în situaţii nedorite şi a civililor („colateral”) aflaţi în apropierea ţintelor. Apariţia

1 Acţiuni ale forţelor speciale (nu numai) care au ca scop capturarea sau neutralizarea de persoane.


_____________________________________________________________________________ 67

pierderilor de vieţi omeneşti, fie ele de militari sau civili, are un impact major în rândul populaţiei civile din statele aflate în conflict sau a celor care participă cu trupe la o operaţie militară, precum şi în rândul opiniei publice internaţionale. Amplificate şi posibil denaturate de mass-media internaţionale, acestea pot duce la producerea unui curent defavorabil acţiunilor militare, pierderea sprijinului societăţii civile (considerând nu numai populaţia civilă ci şi organizaţiile internaţionale/IO sau neguvernamentale/NGO care acţionează în zona de operaţii) şi în cele din urmă pot compromite succesul operaţiei.

2. Consideraţii asupra operaţiilor bazate pe efecte Effect Based Approach for Operations/EBAO

Războiul actual nu mai este un război de uzură ci unul secvenţial, bazat pe

atingerea succesivă a unor schimbări/efecte în diferite domenii (PMESII/Politic Militar, Economic, Social, Informaţii, Infrastructură etc.), efecte care cumulate contribuie la obţinerea obiectivului şi apoi a stării finale dorite. Termenul de „efect” este definit ca o „schimbare în starea fizică sau comportamentală a sistemului (sau a elementelor sistemului) care rezultă din una sau mai multe acţiuni sau din alte cauze2”. Efectele trebuie planificate să fie pe cât posibil complementare în cele şase domenii sus-menţionate, astfel încât un efect dintr-un domeniu să nu genereze efecte nedorite în alte domenii. Spre exemplu acţiunea de neutralizare (prin bombardament) a forţei navale a adversarului pe timpul staţionării în port poate atrage şi distrugerea infrastructurii portuare civile, cu efecte nedorite asupra aprovizionării populaţiei civile. Exemple asemănătoare sunt distrugerea infrastructurilor de locuit, transport rutier, aerian, de alimentare cu apă, energie etc. În situaţiile prezentate acţiunile militare au efecte distructive imediate şi posibil letale (pierderea de vieţi omeneşti) precum şi efecte întârziate, cu potenţial letal, cauzate de distrugerea infrastructurilor. Pentru aceasta este de dorit ca succesul operaţiei să fie obţinut pe cât posibil prin atingerea unor efecte nonletale, comportamentale, ca urmare a unor acţiuni noncinetice3.

Privitor la efectele/schimbările comportamentale, acestea apar în cazul sistemelor socio-tehnice, în care factorul uman este parte componentă. Comportamentul unui actor este o funcţie a voinţei, înţelegerii şi mijloacelor de care dispune. Actorii trebuie să aibă voinţa de a acţiona, capacitatea de a înţelege situaţia în care este necesară acţiunea şi să posede mijlocul fizic (nava, aeronava, tancul) de a acţiona. Dacă oricare din aceste elemente este afectat, abilitatea de a acţiona conform dorinţelor va fi afectată. În general, campaniile militare concentrate pe conflict vizează, în principal, afectarea capacităţii combative a adversarului, afectarea voinţei sau înţelegerii fiind un obiectiv secundar.

2 Comprehensive Operations Planning Directive/COPD. 2013. 3 Conceptul de acţiuni cinetice (eng. kinetic) presupune folosirea forţei distructive. Prin opoziţie, acţiunile

noncinetice (eng. non-kinetic) vizează acele acţiuni prin care se obţin doar modificări funcţionale sau comportamentale ale sistemelor.


68 _____________________________________________________________________________

Referitor la ultimul criteriu, o importanţă deosebită o are înţelegerea situaţiei din zona de operaţii la un moment dat. Conştientizarea momentului critic în care avantajul tactic sau operativ este pierdut şi conştientizarea riscurilor, pe care le presupune continuarea acţiunilor militare într-o confruntare inegală (pierderi de vieţi omeneşti, distrugerea mijloacelor de luptă şi a infrastructurii militare şi civile etc.), ar putea duce la decizia de încetare a acţiunilor de luptă. Rolul capacităţilor nonletale de influenţare în acest punct este de a facilita şi/sau forţa înţelegerea situaţiei şi implicit decizia (renunţarea la luptă) de către factorii de conducere din tabăra adversă.

3. Generalităţi privind capacităţile de luptă nonletale Disciplina care integrează folosirea capacităţilor nonletale (nu numai) este

reprezentată de operaţiile informaţionale/Info Ops, operaţii care vizează, în special, afectarea informaţiilor şi procesului informaţional al adversarului şi, în acelaşi timp, protecţia şi exploatarea, în condiţii de siguranţă, a sistemului propriu. Ele implică angajarea integrată a unei largi palete de mijloace, instrumente şi tehnici pentru obţinerea efectelor specifice, în sprijinul operaţiilor. În scopul realizării obiectivelor în acest domeniu se pot folosi şi capacităţi letale (ex. mijloace de foc) pentru lovirea unor ţinte specifice, dar majoritatea mijloacelor, instrumentelor şi tehnicilor specializate care formează baza celor mai multe activităţi informaţionale urmăresc obţinerea unor efecte nonletale fiind de preferat distrugerile funcţionale celor structurale. Acestea sunt: operaţiile psihologice; influenţarea prin prezenţă postură şi profil; securitatea operaţiei/OPSEC; asigurarea securităţii informaţiilor/INFOSEC; inducerea în eroare/mascarea; războiul electronic; distrugerea fizică; operaţiile în reţeaua informatică; cooperarea civili-militari/CIMIC şi informarea publică – ca domeniu conex al Info Ops.

Termenul „capacităţi” din titlul articolului se referă la mijloace, acţiuni, cunoştinţe, tehnici şi proceduri care folosite produc efecte „nonletale”. De asemenea, capacitatea, înţeleasă ca mijloc fizic de acţiune (luptă/sprijin) sau aptitudine de a acţiona, nu este folosită doar pentru anihilarea inamicului ci şi pentru protecţia forţelor proprii (ex. OPSEC, INFOSEC, protecţia forţei, mascarea etc.).

Activităţile Info Ops urmăresc modificarea informaţiilor disponibile factorilor de decizie pentru a afecta capacitatea acestora de a înţelege o situaţie dată.

Activităţile specifice Info Ops abordează toate cele trei dimensiuni4 ale mediului informaţional – influenţarea voinţei, afectarea înţelegerii şi neutralizarea acelor capacităţi care promovează înţelegerea şi aplicarea voinţei – pentru ca în cele din urmă să modifice comportamente.

Dimensiunea fizică este compusă din sistemele de comandă-control şi infrastructura care facilitează conducerea operaţiilor, respectiv platformele şi reţelele de comunicare care le interconectează. Reţelele de comunicare includ canalele de transmitere, infrastructura, tehnologiile folosite, grupurile şi populaţiile ţintă.

4 Mediul informaţional are trei dimensiuni: fizică, informaţională şi cognitivă.


_____________________________________________________________________________ 69

Dimensiunea fizică este cea mai uşor de analizat dintr-o perspectivă cantitativă. Dimensiunea informaţională desemnează procesul de culegere, procesare,

stocare, diseminare, exploatare şi protecţie a informaţiilor. În această dimensiune comandantul îşi exprimă intenţia şi îşi exercită atribuţiile de comandă şi control. Cu alte cuvinte, dimensiunea informaţională constă în conţinutul şi fluxul de informaţii.

Dimensiunea cognitivă înglobează sistemul psihic al decidenţilor şi audienţelor relevante, cu accent pe aspectele specifice procesului de gândire, fiind cea mai importantă dintre cele trei. În această dimensiune indivizii percep, vizualizează, gândesc şi decid asupra acţiunilor viitoare. Ordinele comandanţilor, pregătirea şi alţi factori motivaţionali proprii au determinări profunde asupra acestei dimensiuni. Campaniile şi bătăliile pot fi câştigate sau pierdute în dimensiunea cognitivă. Acţiunile sunt influenţate de o multitudine de factori din sfera dimensiunii cognitive: leadership, factori morali, coeziunea structurii militare, emoţiile, nivelul de pregătire, experienţa, percepţia corectă a situaţiei, opinia publică, media, informarea publică, zvonurile etc.

4. Mijloace, instrumente şi tehnici nonletale Efectele în domeniul informaţional pot fi create printr-o multitudine de acţiuni

militare a căror coordonare contribuie la atingerea obiectivelor generale ale operaţiei. Info Ops cuprinde trei domenii de acţiune în care sunt folosite cu preponderenţă capacităţi de luptă nonletale:

- activităţi de influenţare concentrate pe schimbarea sau întărirea percepţiilor şi atitudinilor adversarului sau al potenţialului adversar şi de neutralizare a propagandei acestuia;

- activităţi de protecţie a informaţiilor, concentrate pe menţinerea libertăţii de manevră în spaţiul informaţional, prin apărarea datelor şi informaţiilor care susţin procesul de luare a deciziei;

- activităţi concentrate pe atacul sistemului de furnizare al datelor şi informaţiilor care sprijină adversarul sau potenţialul adversar şi acele sisteme C2 de informaţii, supraveghere şi sisteme de achiziţie a ţintelor care folosesc informaţii în sprijinul procesului de luare a deciziei.

Deşi ultimul domeniu include şi acţiuni care vizează distrugerea structurală a sistemelor de comandă şi control, în cadrul articolului vor fi tratate aspectele legate de distrugerea funcţională prin mijloace de luptă nonletale. Astfel de mijloace, instrumente şi tehnici nonletale sunt prezentate mai jos.

Operaţiile psihologice/PSYOPS – Psychological Operations sunt acţiuni specializate, planificate, prin intermediul cărora sunt diseminate în cadrul unei audienţe ţintă informaţii selectate, cu scopul de a induce sau a întări în audienţa ţintă atitudini şi comportamente favorabile pentru iniţiator. Spre deosebire de informarea publică, PSYOPS reţine controlul direct asupra conţinuturilor, diseminării şi audienţei.


70 _____________________________________________________________________________

Prezenţa, postura şi profilul trupelor/PPP – Presence, posture and profile. Chiar şi numai prezenţa forţei poate avea un impact semnificativ asupra percepţiilor grupurilor ţintă. În acest sens, desfăşurarea unei forţe reduse la momentul oportun şi la locul potrivit poate adăuga o credibilitate substanţială mesajelor transmise prin alte canale şi asigură o contribuţie majoră la obţinerea succesului (ex. atitudinea şi postura forţelor pot demonstra angajamentul şi hotărârea).

Securitatea operaţiei/OPSEC – Operation Security identifică vulnerabilităţile şi asigură protecţia informaţiilor critice pentru succesul operaţiei, împiedică acţiunile inamicului de identificare şi folosire a acestor informaţii în procesul de luare a deciziei, afectându-i astfel înţelegerea. Informaţiile trebuie protejate de-a lungul ciclului informaţional pe care-l parcurg şi de-a lungul întregii game de operaţii militare. Voinţa adversarului, capacitatea sa de înţelegere şi capabilităţile sale trebuie avute în vedere tot timpul, urmărindu-se influenţarea lor prin metode active şi pasive, în scopul menţinerii securităţii informaţiilor proprii.

Securitatea informaţiilor în sistemele informatice şi de comunicaţii/INFOSEC – Information Security. Scopul INFOSEC este de a proteja confidenţialitatea, integritatea şi disponibilitatea informaţiilor printr-o varietate de măsuri de control procedural, tehnic şi administrativ. INFOSEC cuprinde o gamă de măsuri aplicate sub auspiciile politicilor de securitate pentru protecţia informaţiilor.

În cadrul operaţiei, Info Ops contribuie la crearea cadrului general de aplicare a măsurilor INFOSEC pentru protecţia procesului de luarea deciziei faţă de Info Ops-ul adversarului şi pentru a sprijini acţiunile de influenţare şi inducere în eroare proprii. Acestea trebuie să fie corelate cu ritmul de desfăşurare al activităţilor de luare a deciziilor, ţinându-se cont de faptul că INFOSEC îl poate încetini.

INFOSEC include elemente de securitate fizică pentru personal şi documente şi o varietate de tehnici puse în aplicare în mediul electronic pentru apărarea reţelelor de calculatoare şi securitatea comunicaţiilor – controlul emisiei, tehnici de monitorizare şi inspecţii tehnice, limitarea amprentei electronice, analiza vulnerabilităţilor etc.

Inducerea în eroare/mascarea – Deception cuprinde măsuri specifice destinate înşelării adversarului prin intimidare, manipulare, ascundere, omisiune sau falsificare. Inducerea în eroare/mascarea este o activitate complexă, care reclamă o coordonare perfectă, un efort considerabil, un înalt nivel de securitate al informaţiilor şi o temeinică înţelegere a modului de gândire al adversarului. Inducerea în eroare/mascarea poate contribui direct la realizarea surprinderii şi indirect la asigurarea securităţii şi la economia de forţe şi mijloace. În planul inducerii în eroare/mascării sunt integrate atât metode informaţionale, cât şi mijloace şi metode tradiţionale fizice, cum ar fi demonstraţia de forţă.

Războiul electronic/EW – Electronic Warfare este acţiunea militară desfăşurată în scopul cunoaşterii situaţiei şi obţinerii de efecte ofensive şi defensive pe baza exploatării energiei electromagnetice. Acţiunile de război electronic asigură comandanţilor de la toate eşaloanele sprijin pentru întregul spectru de acţiuni militare. Ele se concretizează în supravegherea electronică, atacul electronic, apărarea electronică şi se realizează prin aplicarea/utilizarea măsurilor de război – măsurile de


_____________________________________________________________________________ 71

sprijin electronic, contramăsurile electronice şi măsurile de protecţie electronică. Operaţiile în reţele de calculatoare/CNO – Computer Network Operations.

CNO foloseşte variate modalităţi pentru a pătrunde în reţelele informatice pentru a ataca sau exploata datele, procesele sau componentele fizice ale acestora. Ele includ activităţi executate împotriva confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţii datelor existente în calculatoare, împotriva sistemelor şi a măsurilor de protecţie. Oportunitatea şi eficacitatea CNO este proporţională cu dependenţa adversarului de tehnologia informaţiei. CNO va avea o largă aplicare în operaţiile militare întrunite, ele având potenţialul de a minimiza utilizarea forţei adverse şi, ca rezultat, evitarea producerii de pierderi inutile şi, de asemenea, pot fi folosite în situaţiile preconflict. CNO cuprind: atacul reţelelor de calculatoare, exploatarea şi apărarea lor.

Cooperarea civili-militari/CIMIC reprezintă coordonarea şi cooperarea, în sprijinul misiunii, dintre comandantul forţei şi actorii civili, inclusiv populaţia şi autorităţile locale civile, dar şi organizaţiile naţionale şi internaţionale, guvernamentale sau nonguvernamentale, în scopul integrării acţiunilor acestora în contextul general al operaţiei militare. CIMIC poate fi o parte centrală a misiunii în situaţiile de intervenţie în caz de dezastre şi crize umanitare şi în consecinţă, integrarea ei în operaţia întrunită este inevitabilă.

Forţa militară poate fi parţial dependentă de populaţia civilă în ceea ce priveşte resursele şi informaţiile, de aceea este necesară promovarea relaţiilor de încredere reciprocă cu autorităţile civile. În anumite situaţii, poate fi imposibil ca forţa militară să câştige întreaga libertate de acţiune şi mişcare fără cooperarea lor. În alte situaţii, stabilirea unor bune relaţii de cooperare cu autorităţile locale pot fi suficiente pentru a anihila avantajele pe care le pot avea forţele ostile sau potenţial ostile.

Întâlniri cu liderii cheie/KLE – Key Leader Engagement. Pentru succesul unei operaţii este esenţială o cunoaştere detaliată a principalelor trăsături ale liderilor cheie (personalitate, stil de conducere, ambiţii, motivaţii, obiective, poziţia curentă, profil psihologic şi antecedente). Angajarea liderilor cheie, priviţi ca factori de decizie ai adversarului, este importantă pentru obţinerea efectelor dorite.

Informarea public ă/PI – Public Information, domeniu conex al operaţiilor informaţionale, reprezintă procesul prin care informaţiile referitoare la operaţie sunt transmise sau publicate, având drept scop, în primul rând, informarea publicului şi, în al doilea rând, câştigarea înţelegerii şi sprijinului acestuia. Rolul PI este de a promova înţelegerea şi acceptarea, pe cât posibil, a misiunii în rândul audienţei, în zona de operaţii şi în afara acesteia. Cu toate că, la prima vedere, PI nu are un rol direct în operaţia militară, ea contribuie esenţial la crearea contextului general, a cadrului operaţional favorabil. Operaţia poate atrage interesul media internaţionale, chiar dacă acesta poate să fie variabil, în funcţie de ritmul acţiunilor şi de situaţia generală. În unele cazuri, din ce în ce mai dese în situaţiile de criză actuale, este posibil ca media să fie deja prezente în zona de operaţii înainte de desfăşurarea forţelor, iar stilul şi natura relatărilor au un puternic efect asupra percepţiei publicului, referitor la utilitatea unei asemenea forţe.


72 _____________________________________________________________________________

5. Importanţa obţinerii dominaţiei informaţionale în operaţiile navale

În prezent, acţiunile forţelor navale, la fel ca şi ale celorlalte categorii de forţe armate, sunt dependente de Mediul Informaţional Global/GIE – Global Information Environment, care reprezintă totalitatea proceselor şi sistemelor informaţionale5 aflate în afara controlului sistemului militar, dar care pot contribui direct la eşecul sau succesul unei operaţii militare. Subordonat GIE este Mediul Informaţional Militar/MIE – Military Information Environment, care la rândul său este în relaţie cu sisteme informaţionale ale altor structuri civile, guvernamentale sau neguvernamentale. MIE este definit ca totalitatea sistemelor informaţionale (INFOSYS) şi organizaţii aliate sau care aparţin adversarului, militare sau civile, care sprijină sau influenţează operaţiile militare.

În mediul operaţional actual obţinerea superiorităţii în domeniul informaţional este decisivă pentru succesul acţiunilor de luptă şi a procesului decizional. În domeniul naval, superioritatea în domeniul informaţional este descrisă ca fiind avantajul operaţional câştigat prin integrarea tuturor mijloacelor, sistemelor şi resurselor informaţionale pentru optimizarea procesului decizional şi maximizarea efectelor în cadrul maritim complex al secolului 216. Modalităţile prin care se urmăreşte obţinerea superiorităţii informaţionale sunt:

- asigurarea comenzii şi controlului/C2 forţelor navale dislocate; - cunoaşterea amănunţită a situaţiei din zona de operaţii; - integrarea mijloacelor de luptă letale cu cele nonletale. Parte a C2, sistemele informaţionale navale trebuie să fie capabile să menţină o

legătură continuă între navele aflate în zonele de operaţii şi punctele de comandă (ambarcate sau nu) asigurând transferul informaţiilor, partajarea, stocarea şi protecţia acestora pe toată durata acţiunilor.

Cunoaşterea situaţiei din zona de operaţii necesită informaţii corecte şi mijloace tehnologice avansate pentru colectarea, procesarea, analiza, exploatarea şi evaluarea informaţiilor despre adversar şi despre mediul operaţional. Aceasta va permite optimizarea procesului decizional conducând în final la eficientizarea acţiunilor de luptă.

Integrarea mijloacelor de luptă letale cu cele nonletale vizează în principal dezvoltarea capacităţilor de război electronic/EW şi a acţiunilor ofensive în spaţiul cibernetic (Operaţiile în reţele de calculatoare/CNO) în sprijinul luptei navale de suprafaţă şi sub apă. Efectele informaţionale nonletale vizează modificarea comportamentului adversarului, controlul, manipularea, blocarea sau distrugerea funcţională a capacităţilor combative (altele decât personalul) ale adversarului.

5 Ca un exemplu de dependenţă a forţelor navale de tehnologia informaţională civilă, sistemele de

poziţionare/navigaţie prin satelit sunt parte a GIS. 6 U.S. Navy – Information Dominance Roadmap 2013-2028


_____________________________________________________________________________ 73

6. Particularit ăţile folosirii capacităţilor de luptă nonletale în operaţiile navale

Utilizarea în operaţiile navale a mijloacelor, instrumentelor şi tehnicilor nonletale descrise anterior se execută în scopul afectării voinţei, înţelegerii şi mijloacelor de luptă ale adversarului. Primele două funcţii, voinţa şi înţelegerea sunt legate de factorul uman, iar mijloacele de luptă cuprind toate facilităţile materiale folosite de adversar în ducerea luptei: clădiri cu destinaţii operative (puncte de comandă), logistice, medicale, nave de luptă şi logistice, instalaţii de apărare şi supraveghere costieră, infrastructura portuară, sisteme de comunicaţii şi IT etc. Voinţa de a lupta este condiţionată de înţelegerea corectă a situaţiei, pentru a permite comandantului grupării navale să ia decizia corectă în scopul obţinerii avantajului operaţional/tactic şi este strâns legată de putinţa de a lupta, concretizată în numărul, dispunerea şi capacitatea de regenerare a mijloacelor aflate la dispoziţie la un moment dat al luptei.

Capacităţile de luptă nonletale vizează diminuarea voinţei de a lupta a adversarului, prin acţiune directă asupra personalului de decizie şi/sau execuţie (prin acţiuni specifice de tip PSYOPS, înşelare, descurajare, intimidare), manipularea informaţiei disponibile factorilor de decizie ai adversarului (operaţii în reţele de calculatoare, înşelare, intoxicare) în scopul afectării înţelegerii şi implicit luarea de către acesta a unei decizii eronate, precum şi prin distrugerea funcţională (război electronic, operaţii în reţele de calculatoare) a mijloacelor de care dispune adversarul. Este adevărat că distrugerea fizică a acestora poate avea un efect mai rapid asupra voinţei de a lupta a adversarului, dar în situaţia în care operaţiile actuale sunt permanent în atenţia mass-media, este de preferat minimizarea pierderilor de vieţi omeneşti în scopul câştigării sprijinului din partea opiniei publice internaţionale.

O cale eficientă şi rapidă de a obţine succesul operaţiei este concentrarea efortului asupra sistemelor de comandă şi control ale adversarului, acesta fiind principalul mijloc prin care comandanţii îşi exercită autoritatea asupra forţelor din subordine. Sistemul de comandă şi control trebuie înţeles ca totalitatea personalului, echipamentelor, mijloacelor de comunicaţii, computere, facilităţi şi proceduri folosite de comandanţi în planificarea, conducerea, coordonarea şi controlul forţelor şi al operaţiilor pentru îndeplinirea misiunii. Funcţiile de bază ale sistemului de comandă şi control sunt observarea informaţiilor pertinente privind evenimentele din mediul operaţional, procesarea şi diseminarea informaţiilor, evaluarea situaţiei şi a alternativelor de acţiune, luarea deciziei pentru cursul de acţiune favorabil şi executarea acţiunilor în concordanţă cu decizia comandantului.

Datorită importanţei sistemelor C2 în obţinerea avantajului operaţional, sistemele C2 proprii sau ale forţelor aliate sunt în permanenţă în atenţia forţelor adverse, iar elementele constitutive ale sistemelor C2, respectiv personal, mijloace şi proceduri sunt vizate, pe lângă acţiunile de distrugere fizică şi la atacuri cu mijloace nonletale, fapt care face necesară apărarea sistemelor C2 proprii.

Mijloacele, instrumentele şi tehnicile nonletale descrise anterior sunt aplicabile în operaţiile navale, iar în cele ce urmează vom face o scurtă descriere a folosirii acestora.


74 _____________________________________________________________________________

Operaţiile psihologice/PSYOPS se folosesc în operaţiile navale cu scopul de a induce sau a întări, în audienţa ţintă, atitudini şi comportamente favorabile îndeplinirii misiunii comandantului grupării navale sau a comandantului grupării întrunite de forţe, în cazul unei grupări de tip Joint. Audienţa ţintă este complexă şi depinde în mare măsură de faza în care se află operaţia. În perioada premergătoare declanşării ostilităţilor şi dislocării forţelor, sunt vizaţi în special factorii de decizie de la nivelul comandamentelor şi marilor unităţi navale, ca o ultimă încercare de descurajare a acestora pentru implicarea în luptă, slăbirea încrederii în factorii de decizie politici şi militari de la nivelul structurilor centrale (ex. prin punerea sub semnul întrebării a legitimităţii folosirii for ţei) şi crearea unei atitudini ezitante. Mesajele sunt de regulă direcţionate către persoane cu putere decizională (şefi/comandanţi de structuri) sau către grupuri omogene (statele majore) cu atribuţii în evaluarea riscurilor, planificarea şi conducerea luptei, care au influenţă în procesul decizional. Temele folosite în mesajele PSYOPS sunt orientate spre dreptul la autoapărare, respectarea normelor de drept internaţional, rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor, impactul economico-social al conflictului armat etc. Un mare impact descurajator îl au scenariile generate pe calculator, tip „jocuri de război” care prezintă o simulare a unei confruntări navale între forţele beligerante, cu accent pe avantajele forţelor proprii (inclusiv sprijinul din partea NATO), rezultatul final fiind nefavorabil pentru adversar.

După începerea ostilităţilor activităţile PSYOPS se intensifică şi audienţa ţintă se orientează spre echipajele navelor militare adverse, echipajele navelor comerciale şi personalul structurilor portuare din zona de operaţii. Mesajele folosite, în funcţie de audienţa ţintă, urmăresc obţinerea următoarelor efecte:

- pentru forţele adverse: frica de moarte, mutilare sau înfrângere, scăderea încrederii în tehnica de luptă, în comandanţi şi implicit scăderea moralului şi a eficienţei combative a echipajelor, încurajarea nerespectării ordinelor, a revoltelor şi a dezertărilor;

- pentru echipajele navelor comerciale: încurajarea respectării zonelor de excludere şi a măsurilor de interdicţie navală impuse, promovarea regulilor de angajare, acceptarea controalelor la bord;

- pentru populaţia civilă din zona de operaţii: promovarea legitimităţii operaţiei, obţinerea sprijinului populaţiei civile, obţinerea cooperării autorităţilor portuare, sprijinirea operaţiilor de asistenţă umanitară conduse de organizaţii civile.

Cel mai recent exemplu de folosire eficientă a PSYOPS într-o operaţie navală este Operaţia NATO UNIFIED PROTECTOR, de impunere a unui embargo naval şi a unei zone de interdicţie aeriană împotriva Libiei. Parte din forţele navale participante au sprijinit operaţiile psihologice întrunite prin transmiterea de mesaje PSYOPS de pe mare (prin tehnica de comunicaţii de la bord sau tehnică instalată ulterior – Radio In A Box/RIAB), vizând în principal audienţa ţintă aflată pe mare (echipajele navelor militare adverse, echipajele navelor comerciale). Dintre efectele imediate asupra echipajelor navelor libiene a fost rămânerea acestora în port sau abandonarea navelor, ca răspuns la o serie de mesaje diseminate de navele NATO, cu tema neangajării în luptă … marinari libieni, rămâneţi în port … în caz contrar navele NATO sunt


_____________________________________________________________________________ 75

autorizate să folosească forţa distructivă asupra voastră sau marinari libieni… navele NATO dispun de tehnologie superioară … oricărei încercări de angajare a navelor NATO i se va răspunde proporţional… până la distrugere….

În plus, faţă de acţiunile asupra audienţei aflate pe mare, nave NATO care acţionau în apele teritoriale ale Libiei au sprijinit acţiunile desfăşurate la uscat, în zonele din apropierea coastei libiene7.

Prezenţa, postura şi profilul trupelor/PPP . În cazul grupărilor navale, prezenţa forţei poate avea un rol hotărâtor în mersul ulterior al operaţiilor. Desfăşurarea unei grupări navale, la momentul oportun şi la locul potrivit, poate adăuga o credibilitate substanţială mesajelor transmise prin alte canale (ex. campania mediatică) şi asigură o contribuţie majoră la obţinerea succesului. De regulă, în faza de descurajare (deterrence) se procedează la o dislocare de forţe în apele teritoriale sau internaţionale, cu desfăşurarea de exerciţii navale de amploare, inclusiv trageri şi lansări reale.

Profilul forţei navale (numărul şi tipul navelor din compunere) şi postura acesteia (natura activităţilor desfăşurate: exerciţii navale, demonstraţii de forţă prin interceptarea şi controlul navelor comerciale, interdicţii privind pescuitul sau exploatarea resurselor) trebuie atent gândite pentru a produce un efect descurajator asupra adversarului şi nu escaladarea conflictului (implicit acţiuni de luptă). Similar, răspunsul la acţiunile PPP ale adversarului trebuie să fie proporţional şi orientat spre folosirea capacităţilor nonletale din motivul expus anterior – neescaladarea conflictului.

Acţiunile din categoria PPP sunt în relaţie de sprijin reciproc cu campania media, acţiunile PSYOPS, OPSEC şi acţiunile de înşelare a adversarului.

Securitatea operaţiei/OPSEC – Operation Security în domeniul naval identifică vulnerabilităţile şi asigură protecţia informaţiilor critice pentru succesul operaţiei, împiedică acţiunile inamicului de identificare şi folosire a acestor informaţii în procesul de luare a deciziei, afectându-i astfel înţelegerea. Informaţiile privind dislocarea forţei navale trebuie protejate de-a lungul ciclului informaţional pe care-l parcurg şi de-a lungul întregii game de operaţii navale. Voinţa adversarului, capacitatea sa de înţelegere şi capacităţile sale trebuie avute în vedere tot timpul, urmărindu-se influenţarea lor prin metode active şi pasive, în scopul menţinerii securităţii informaţiilor proprii.

Inducerea în eroare/mascarea – Deception în domeniul luptei navale este complementară OPSEC. Acţiunile specifice pe această linie sunt reprezentate de mascarea dislocării reale a unei grupări navale, direcţionarea adversarului pe o pistă falsă, prin acţiuni „la vedere”, acţiuni despre care adversarul află din timp prin „scurgeri” controlate de informaţii. Activit ăţile din acest domeniu pot contribui direct la realizarea surprinderii şi indirect la asigurarea securităţii şi la economia de forţe şi mijloace.

7 Mijloace de transmisie radio instalate suplimentar la bordul navelor/RIAB – aveau o rază de aproximativ 30 km, în

funcţie de condiţiile de propagare.


76 _____________________________________________________________________________

Acţiunile din această categorie reclamă o coordonare perfectă, un efort considerabil, un înalt nivel de securitate al informaţiilor şi o temeinică înţelegere a modului de gândire al adversarului. În planul inducerii în eroare/mascării sunt integrate atât metode informaţionale, cât şi mijloace şi metode tradiţionale fizice, cum ar fi demonstraţia de forţă. Pe timpul operaţiei de inducere în eroare, structurile de informaţii pot verifica, prin mijloace specifice, modalităţile prin care adversarul îşi procură şi analizează informaţiile, precum şi ciclul decizional al acestuia, identificând punctele vulnerabile. Aceste date servesc ulterior planificării operaţiei reale.

Securitatea informaţiilor în sistemele informatice şi de comunicaţii/INFOSEC – Information Security. INFOSEC include elemente de securitate fizică pentru personal şi documente şi o varietate de tehnici puse în aplicare în mediul electronic pentru apărarea reţelelor de calculatoare şi securitatea comunicaţiilor – controlul emisiei, tehnici de monitorizare şi inspecţii tehnice, limitarea amprentei electronice, analiza vulnerabilităţilor etc.

Grupările navale, în special pe timpul în care acţionează în marea liberă, sunt dependente de sistemele informatice şi de comunicaţii prin care ţin legătura cu punctele de comandă de la uscat, cu elementele din subordine şi cu forţele aflate în sprijin. De exemplu, un adversar capabil să distrugă sau să degradeze sistemele de poziţionare şi comunicaţii prin satelit poate reduce în mod hotărâtor capacitatea de conducere a forţelor proprii, precizia atacurilor, ducând la apariţia confuziei, a derutei inclusiv posibilitatea de fratricid.

Cu cât o grupare navală se află la distanţă mai mare de uscat, cu atât creşte dependenţa acesteia de sistemele satelitare de comunicaţii şi poziţionare, sistemele cibernetice şi în general de folosirea spectrului electromagnetic/EM pentru toată gama de comunicaţii. Datorită dependenţei crescute de sistemele menţionate anterior, în timp de pace dar în special la criză şi război, forţele navale trebuie să fie pregătite să-şi apere reţelele de comunicaţii, sistemele de navigaţie/poziţionare, sistemele de urmărire şi control a tragerii etc.; în linii mari trebuie să fie în măsură să controleze elementele cheie ale spectrului EM.

Războiul electronic/EW – Electronic Warfare. Acţiunile de război electronic asigură comandanţilor grupărilor navale sprijin pentru întregul spectru de acţiuni militare. Ele se concretizează în supravegherea electronică, atacul electronic, apărarea electronică şi se realizează prin aplicarea/utilizarea măsurilor de război – măsurile de sprijin electronic, contramăsurile electronice şi măsurile de protecţie electronică.

Obţinerea controlului spaţiului maritim implică şi dezvoltarea unor capacităţi de monitorizare şi control a spectrului EM, care permit fiecărei nave să-şi gestioneze propriile emisii pentru optimizarea capacităţilor de operare. Acest lucru reduce posibilităţile adversarului de detecţie şi bruiaj şi permite securizarea căilor de comunicaţii militare.

Operaţiile în reţele de calculatoare/CNO – Computer Network Operations. Dezvoltarea rapidă şi continuă a domeniului Tehnologiei Informaţiei/IT şi a dependenţei forţelor navale de această tehnologie atrage după sine o vulnerabilitate crescută a C2 naval în faţa atacurilor care vizează aceste sisteme. Considerând că în epoca actuală toate sistemele şi funcţiile unei structuri depind de IT, duce la


_____________________________________________________________________________ 77

concluzia că dezorganizarea structurii respective se poate realiza, de la distanţă, prin afectarea sistemelor informatice. Operaţiile în reţele de calculatoare, deşi sunt preponderent nonletale, au potenţialul de a minimiza utilizarea forţei adverse având ca rezultat evitarea producerii de pierderi inutile de vieţi omeneşti, echipamente sau (infra)structuri. CNO pot fi folosite în situaţiile preconflict, dată fiind dificultatea descoperirii de către partea adversă a utilizării acestor operaţii împotriva lor8.

CNO cuprind atacul reţelelor de calculatoare/CNA – Computer Network Attack, exploatarea/CNE –- Computer Network Exploitation şi apărarea/CND – Computer Network Defense prin modalităţi variate de pătrundere în reţelele informatice, pentru a ataca sau exploata datele, procesele sau componentele fizice ale acestora. Ele includ activităţi executate împotriva confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţii datelor existente în calculatoare, împotriva sistemelor şi a măsurilor de protecţie.

În cazul grupărilor navale importanţa distrugerii/dezorganizării sistemelor informaţionale este crescută, deoarece distanţa faţă de porturile de dislocare limitează posibilităţile de asigurare a asistenţei de specialitate în domeniul IT şi îngreunează repararea acestora în timp scurt, în perioadele cât navele se află la executarea unor misiuni pe mare.

Cooperarea civili-militari/CIMIC în condiţiile abordării globale a unei intervenţii/operaţii (comprehensive approach) are un rol determinant în asigurarea succesului prin crearea legăturii reciproce de sprijin între actorii militari şi civili din zona de operaţii. Nivelul acţiunilor CIMIC în cadrul unei operaţii navale variază în funcţie de specificul misiunii, având o pondere crescută în situaţiile de intervenţie în caz de dezastre sau crize umanitare, precum şi în situaţiile în care, datorită acţiunilor militare intense, populaţia este privată de bunuri de strictă necesitate (alimente, energie, asigurare sanitară, medicamente etc.). Integrarea CIMIC în operaţia navală este de dorit întrucât reprezintă coordonarea şi cooperarea în sprijinul misiunii, dintre comandantul grupării navale şi actorii civili aflaţi în zona de operaţii pe mare (echipajele navelor comerciale) sau pe uscat (populaţia şi autorităţile locale civile, organizaţiile naţionale şi internaţionale, guvernamentale sau nonguvernamentale), în scopul integrării acţiunilor acestora în contextul general al operaţiei militare.

Este util exemplul unei acţiuni militare de embargo naval asupra unui stat în care, deşi ţinta operaţiei navale o constituie navele care transportă armament şi materiale interzise, natura încărcăturii se determină în urma controlului (boarding) efectuat la bordul navelor comerciale clasificate ca fiind suspecte. Într-o anumită măsură economia oricărui stat se bazează pe importurile venite pe calea mării, acţiuni pe care operaţia militară le perturbă, afectând în diverse moduri actorii civili din zonă (pierderi financiare pentru firmele de transport, întârzierea livrării de materii prime, prefabricate, alimente, medicamente, afectarea infrastructurilor portuare şi de transport a resurselor energetice etc.). Inevitabil perturbarea societăţii civile generează o reacţie de respingere a forţei militare cu efect negativ asupra succesului

8 Exploatarea reţelelor de calculatoare/CNE (Computer Network Exploitation), în condiţiile în care adversarul nu realizează că are scurgeri de informaţii, oferă un avantaj semnificativ asupra părţii adverse prin cunoaşterea în avans a intenţiilor acestuia.


78 _____________________________________________________________________________

operaţiei. Din motivele prezentate anterior şi deoarece forţa militară poate fi parţial dependentă de populaţia civilă în ceea ce priveşte resursele şi informaţiile este necesară promovarea relaţiilor de încredere reciprocă cu populaţia şi autorităţile civile prin CIMIC.

Întâlnirile cu liderii cheie/KLE – Key Leader Engagement în cazul operaţiilor navale sunt puţin îngreunate de faptul că legătura între liderii proprii şi cei ai forţelor adverse se realizează de multe ori prin comunicare de la distanţă, vizitele fiind posibile doar pe perioada intrării în porturi. Cu toate acestea, pentru succesul operaţiei navale este importantă o cunoaştere detaliată a principalelor trăsături ale liderilor cheie (personalitate, stil de conducere, ambiţii, motivaţii, obiective, poziţia curentă, profil psihologic şi antecedente) şi pregătirea în avans, pe timpul cât navele se află pe mare, a dosarului cu datele despre liderii cheie ai adversarului şi a persoanelor care urmează să se întâlnească cu aceşti lideri. Angajarea liderilor cheie, priviţi ca factorilor de decizie ai adversarului, este importantă pentru obţinerea efectelor nonletale dorite, respectiv renunţarea la luptă, încurajarea încheierii unor armistiţii sau diminuarea voinţei de a lupta, scăderea încrederii în eşaloane superioare pe linie politică sau militară.

7. Concluzii

În epoca prezentă conflictele de orice natură (inclusiv cele militare) sunt în atenţia opiniei publice graţie mass-media internaţionale. Conceptele din categoria Comprehensive Approach şi Effect Based Operations urmăresc acelaşi scop final, respectiv abordarea globală a unei situaţii, luând în calcul situaţia din cele şase domenii ale PMESII, cu conştientizarea tuturor riscurilor pe care o acţiune în unul din domenii le poate avea în celelalte domenii. Este evident că odată decisă activarea domeniului M/M ilitar şi folosirea forţei militare pentru rezolvarea unei situaţii nedorite, sunt inerente efecte distructive şi letale care vor afecta, voit sau nu, elemente de infrastructură civilă şi populaţia civilă.

Liderii militari trebuie să accepte că bătăliile se pot pierde în domeniul percepţiilor la fel de bine ca pe câmpul de luptă şi din acest motiv acţiunile militare trebuie atent gândite pentru ca, în paralel cu efortul depus exclusiv pentru atingerea obiectivelor operativ-tactice, să fie atinse şi obiectivele strategice legate de crearea în rândul actorilor civili locali/regionali a unei opinii favorabile, care să contribuie în final la succesul operaţiei militare. O cale eficientă de a obţine sprijinul societăţii civile în cazul unui conflict armat este minimizarea interferenţei acţiunilor militare în desfăşurarea activităţilor civile, prin planificarea unor efecte cu caracter majoritar nonletal.

În contextul ameninţărilor actuale operaţiile navale sunt predominant din categoria „Altele decât războiul – Operations Other than War - OOW” şi, cum a fost descris anterior, afectează activităţile civile din zona de operaţii. Indiferent că operaţia este împotriva unui stat (UNIFIED PROTECTOR), împotriva unor ameninţări teroriste (ACTIVE ENDEAVOUR) sau pentru combaterea pirateriei


_____________________________________________________________________________ 79

(OCEAN SHIELD, ATALANTA), partea nonletală a acţiunilor are un rol hotărâtor în facilitarea sprijinului necesar atingerii obiectivelor operaţiei9.

În contradicţie cu acţiunile militare de anihilare şi uzură folosite în trecut, cheia succesului în operaţiile prezente este cunoaşterea situaţiei şi obţinerea controlului asupra sistemelor de comandă şi control prin care adversarul îşi poate exercita influenţa.

Lista abrevierilor şi prescurtărilor folosite

CIMIC Cooperarea civili-militari CNA Atacul reţelelor de calculatoare (Computer Network Attack) CND Apărarea reţelelor de calculatoare (Computer Network Defense) CNE Exploatarea reţelelor de calculatoare (Computer Network Exploitation) CNO Operaţiile în reţele de calculatoare (Computer Network Operations) COPD Directiva globală de planificare a operaţiilor (Comprehensive

Operations Planning Directive) EW Războiul electronic (Electronic Warfare) EBAO Operaţiile Bazate pe Efecte (Effect Based Approach for Operations) GIE Mediul Informaţional Global (Global Information Environment/ Info Ops Operaţii Informaţionale INFOSEC Securitatea informaţiilor în sistemele informatice şi de comunicaţii

(Information Security) INFOSYS Sisteme Informaţionale (Information Systems) IO Organizaţii Internaţionale IT Tehnologia Informaţiei KLE Întâlniri cu liderii cheie (Key Leader Engagement ) MIE Mediul Informaţional Militar (Military Information Environment) NGO Organizaţii Neguvernamentale OOW Operaţii altele decât războiul (Operations Other than War) OPSEC Securitatea operaţiei (Operation Security) PI Informarea publică (Public Information) PMESII Politic Militar, Economic, Social, Informaţii, Infrastructură PPP Prezenţa, postura şi profilul trupelor (Presence, posture and profile) PSYOPS Operaţiile psihologice (Psychological Operations)

9 În cele trei operaţii menţionate se urmăreşte realizarea unei bune cooperări între forţele navale şi instituţiile civile

(organisme internaţionale de securitate, autorităţi portuare, armatori, firme de crewing, populaţia din zonele de coastă şi populaţia din diaspora etc.) în scopul cunoaşterii amănunţite a situaţiei, crearea unui lanţ de influenţare comportamentală (schimbul de informaţii, încurajarea cooperării, stoparea sprijinului acordat de civili grupurilor teroriste sau de piraţi etc.) şi facilitarea deciziei de acţiune a forţelor aflate pe mare (control la bord, deviere, confiscare etc.)


80 _____________________________________________________________________________

Bibliografie 1. Comprehensive Operations Planning Directive. 2013. 2. AJP-3.1, Allied Joint Maritime Operations. 2004. 3. AJP-3.10, Allied Joint Doctrine for Information Operations. 2009. 4. U.S. Navy, Information Dominance Roadmap 2013-2028. 2012. 5. NATOBi-SC Information Operations Reference Book. 2010. 6. John M. Fawcett Jr, A paradigm for integrated warfighting: Kinetic and

non-kinetic solutions. 7. S.M.G./F.O.P.3.14, Manualul pentru operaţii psihologice. 2004. 8. S.M.G./C.O.10.0, Doctrina operaţiilor informaţionale. 2011. 9. S.M.G.-90, Manualul operaţiilor informaţionale. 2013.

_____________________________________________________________________________ 81

DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE SERVICIU DE LUPT Ă „SECURITATE MARITIM Ă” ÎN CONDI ŢIILE CRE ŞTERII

AMENIN ŢĂRILOR DE NATUR Ă ASIMETRIC Ă ÎN ZONA DE RESPONSABILITATE A FOR ŢELOR NAVALE ROMÂNE

Comandor Tiberiu-Liviu CHODAN, Comandantul Flotei

Comandor Marius DUICU, Căpitan-comandor Fănel RĂDULESCU,

Statul Major al For ţelor Navale

1. Perspective ale evoluţiei mediului de securitate internaţional

Amplele schimbări ce au loc în mediul internaţional, îndeosebi în ceea ce priveşte raportul de forţe, fizionomia conflictelor şi actorii implicaţi demonstrează necesitatea adaptării continue a organismului militar.

Mediul de securitate reprezintă un concept relaţional ce presupune o adaptare şi o ajustare permanentă a unui set de parametri interni de natură economică, politică, militară, juridică culturală şi morală la condiţiile mediului internaţional, un proces dinamic orientat spre prezervarea spaţiului, idealurilor şi valorilor comune şi, totodată, punerea acestor elemente într-un echilibru stabil neafectat de factori de risc sau de ameninţări.

Primii ani ai începutului de mileniu au reprezentat o continuare a caracteristicilor mediului de securitate de după Războiul Rece, dar cu o acutizare a trecerii de la lumea bipolară la unipolarism. În încercarea de a face faţă Statelor Unite ale Americii (superputere aflată în plin apogeu), o serie de actori statali puternici (statele BRIC, Uniunea Europeană/UE, Japonia) şi-au revizuit politicile economice şi de securitate şi au căutat noi forme şi metode de a câştiga confruntarea acerbă şi neloială pentru controlul resurselor energetice. Astfel, confruntarea Est–Vest (comunism–capitalism) s-a transformat în confruntarea Nord–Sud (state puternic industrializate – state în curs de dezvoltare).

Şi organizaţiile regionale internaţionale (ONU, OSCE, NATO şi UE), create după cel de-al Doilea Război Mondial în scopul de a preveni o nouă conflagraţie mondială au fost nevoite să-şi reevalueze scopurile existenţiale şi să redimensioneze întreaga structură organizaţională pentru a face faţă noilor schimbări. Astfel că, odată cu începutul secolului al XXI-lea, aceste organizaţii au fost nevoite să lupte şi mai mult pentru menţinerea statutului regional-internaţional în detrimentul participării la soluţionarea crizelor/conflictelor nou apărute. Cu toate acestea rolul lor continuă să crească, ca urmare a existenţei a două tendinţe diametral opuse astfel: pe de o parte păstrarea identităţii naţionale (prin ruperea în componente etnice), iar pe de altă parte


82 _____________________________________________________________________________

nevoia de integrare în grupuri regionale mai mari (ca efect al globalizării economiei, necesităţii de rezolvare în comun a unor probleme internaţionale şi realizării securităţii comune)1.

În opinia unor specialişti în domeniul relaţiilor internaţionale, în cadrul noii ordini contemporane putem distinge mai multe sisteme internaţionale. Un prim sistem l-ar putea constitui o alianţă între SUA şi UE, caracterizat de promovarea valorilor culturii occidentale (democraţia, drepturile omului, economia de piaţă etc.). Un alt sistem ar putea fi constituit de marile puteri din Asia (India, China, Japonia, Rusia) considerate în prezent rivali strategici, dar care tind către o comuniune economică prin Association of Southest Asia Nations/ASEAN, având o creştere semnificativă a cheltuielilor militare.

Nu trebuie neglijat nici sistemul statelor Orientului Mijlociu, aflate într-un conflict permanent prin desfăşurarea de războaie ideologice şi religioase în care este greu de făcut compromisuri. Un ultim sistem l-ar constitui cel format de către ţările africane, chiar dacă politica Africană nu este dominată de conceptul echilibrului de putere, ca urmare a moştenirii coloniale şi a dispariţiei rivalităţii marilor puteri în regiune.

Unipolarismul este caracterizat de o serie de efecte negative asupra dezvoltării relaţiilor regionale şi locale dintre state, şi chiar asupra viitorului unor organizaţii regionale şi globale. Un prim efect constatat poate fi aşa numita „criză energetică”, care s-a acutizat prin colapsul financiar al SUA şi care a generat consecinţe imediate asupra sistemului bancar mondial. O altă consecinţă va fi vizibilă după o perioadă de 5-10 ani de criză energetică, când unele state precum China, Franţa Germania, Japonia vor ieşi mai puternice, iar unele organizaţii precum ASEAN îşi vor întări influenţa în regiune căpătând valenţe globale.

Un alt efect negativ îl reprezintă mutarea centrului de conflict mondial către Orientul Mijlociu şi Caucaz, ca urmare a translatării intereselor americane din Europa către aceste zone şi revenirea în actualitate a importanţei rolului Eurasiei în ecuaţia de putere contemporană.

La nivel regional, în Europa Centrală, de Est şi de Sud-est persistă şi chiar sporesc în intensitate, stări de tensiune care sunt generate de vechi dispute de natură etnică, religioasă, separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum şi de criminalitate transfrontalieră. În contextul acestei configuraţii complexe, multe ţări sunt afectate de stări de instabilitate şi conflict, de sărăcie şi frustrare care generează sau favorizează proliferarea de noi riscuri şi ameninţări, multe dintre acestea putând avea un impact major asupra securităţii României. Un exemplu evident este disputa regională dintre Rusia şi Georgia (august 2008) care a reprezentat piatra de încercare pentru viitorul unor organisme de securitate şi apărare, precum NATO şi UE. Conflictul a reprezentat răspunsul dat de Federaţia Rusă la tendinţa de extindere către Caucaz şi Asia Centrală a Alianţei Nord-Atlantice, reiterând poziţia Moscovei faţă de lărgirea alianţei dar şi demonstrarea puterii militare crescânde a acestei ţări în regiune.

1 Colonel CRĂIŞOR, Ioniţă. Superioritatea decizională în campanii şi operaţii militare. Bucureşti: 2012, p. 17-24.

____________________________________________________________ Concepte

_____________________________________________________________________________ 83

Mediul de securitate românesc, caracterizat de accederea în NATO şi UE, deschiderea frontierelor, intensificarea fluxurilor de persoane, mărfuri, servicii şi capital, precum şi de dezvoltarea tehnologică a creat premise favorabile pentru racordarea la zona de prosperitate şi securitate europeană şi euroatlantică. Aceste premise au modificat situaţia geopolitică a României, transformând-o într-un „stat de frontieră”, situat la graniţa de est a celor două organizaţii şi au sporit importanţa Mării Negre, făcând din aceasta o „mare euroatlantică”.

Din punct de vedere militar, ca o caracteristică generală a începutului de mileniu, putem constata o diminuare a riscurilor convenţionale şi, ca urmare, diminuarea premiselor apariţiei unui conflict armat clasic, simetric, de amploare continentală sau regională. Concomitent cu acest fenomen asistăm la amplificarea riscurilor şi ameninţărilor neconvenţionale, asimetrice, cum ar fi terorismul, traficul de arme, droguri şi persoane, pirateria maritimă, migraţia ilegală de persoane etc. Toate acestea ducând la crearea unor conflicte de natură etnică religioasă, economică şi socială cu efecte negative asupra securităţii regionale.

Extinderea NATO către est, scutul antirachetă american şi folosirea, în comun, de către americani a unor baze militare din România şi Bulgaria, au afectat relaţiile Alianţei, ale SUA şi, implicit, ale României cu Federaţia Rusă, mergând până la retragerea acesteia din urmă din Tratatul CFE şi relansarea cursei înarmărilor.

Iată, dar, că ne aflăm în prezent, într-o perioadă de reevaluare a ameninţărilor din mediul internaţional de securitate şi de reconsiderare şi ajustare a capacităţii de răspuns şi contracarare. Transformările şi tendinţele de evoluţie ale mediului de securitate sunt greu de previzionat, dar se pot evidenţia unele aspecte generale legate de proliferarea acestora în funcţie de următorii factori care le influenţează evoluţia.

Astfel, cel mai important factor îl reprezintă globalizarea, denumită de H. Kissinger „globalismul economic”, care generează dislocări şi tensiuni atât în interiorul societăţilor cât şi între acestea.

Un alt factor îl reprezintă diversificarea actorilor globali de securitate, al cărui rol va fi diferit în perioada ce urmează, în funcţie de relaţionarea ce se va stabili între aceştia. Influenţa unor structuri nestatale deja existente (organizaţii internaţionale şi neguvernamentale de tip ONG) va creşte considerabil, concomitent cu apariţie unor noi combatanţi – entităţi substatale/grupuri nonnaţionale şi transnaţionale, cu o identitate comună, bazată pe una din următoarele trăsături comune: ideologie, apartenenţă, cultură, etnicitate, religie, geografie sau activităţi economice ilegale.

Transparenţa şi permeabilitatea frontierelor reprezintă un alt factor care va influenţa atât evoluţia mediului de securitate cât şi caracterul viitoarelor conflicte, întrucât va permite ca tensiunile şi stările de criză apărute să se propage cu uşurinţă dintr-o ţară în alta.

Nu trebuie uitată nici proliferarea tehnologiilor militare avansate a căror vârf de lance îl reprezintă proliferarea armelor de distrugere în masă/ADM.

Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere influenţele caracterului schimbător al conflictelor asupra transformărilor şi evoluţiei mediului de securitate.

Această posibilă evoluţie, coroborată cu creşterea aspectelor semimilitare (terorismul) şi nemilitare (crizele economice) de securitate, care sunt mai mult de


84 _____________________________________________________________________________

ordin psihologic, dar au caracter global, vor duce la creşterea importanţei soluţiilor nemilitare în gestionarea crizelor şi soluţionarea conflictelor, devenind, cu timpul, soluţii capitale pentru rezervarea păcii şi stabilităţii regionale şi globale, pentru că numai „soluţiile politice, sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare sau, după caz, de utilizare efectivă a acestui instrument de putere, pot conduce la rezultate durabile în timp care să asigure stabilitatea, ordinea şi securitatea internaţională, într-o lume mai democratică şi mai sigură.

Cum va arăta mediul de securitate în viitor? Un model posibil ar fi sistemul semipolar sau reînvierea celui bipolar chiar, prin crearea unei coaliţii de state conduse de o Chină puternică împreună cu o Rusie aparent stabilă, dar destul de autoritară, care se va situa pe o poziţie opusă faţă de SUA. Multipolaritatea ar putea fi un alt model, dar pentru aceasta este necesară apariţia a cinci-şase mari puteri care să intre într-o concurenţă acerbă spre a-şi defini influenţa pe plan mondial.

În cadrul acestor sisteme se vor realiza regrupări de forţe cu acelaşi idealuri şi interese comune, care vor lupta pentru dominarea pieţelor internaţionale şi acapararea resurselor. Astfel, SUA va continua strângerea relaţiilor cu UE/UEO pentru a crea un front comun împotriva Rusiei şi pentru a domina pieţele lumii în dauna islamismului, Chinei şi Indiei. În interiorul continentului european, SUA, aliată cu Marea Britanie, va milita pentru menţinerea influenţei anglo-saxone în Europa în pofida axei Paris–Berlin.

În Europa se va acutiza confruntarea dintre NATO şi Federaţia Rusă, apărând o nouă confruntare, cea dintre vest-europeni şi est-europeni.

Cea mai mare oportunitate strategică pentru România ar reprezenta-o în aceste condiţii asigurarea unui rol important regional în Zona Extinsă a Mării Negre, zonă care va căpăta o importanţă deosebită, atât din punct de vedere economic, cât şi militar, ea devenind zona tampon între NATO şi Federaţia Rusă2.

Asigurarea unui astfel de rol s-ar putea realiza prin: - consolidarea poziţiei în cadrul Alianţei Nord-Atlantice prin participarea

activă în cadrul operaţiilor NATO; - continuarea integrării în spaţiul economic, politic, cultural şi de securitate al

UE; - menţinerea cooperării în cadrul parteneriatului strategic cu SUA; - creşterea rolului şi ponderii regiunii Mării Negre în preocupările de

securitate şi energetice ale Europei; - cooperarea politico-militară cu ţările riverane Mării

Negre – BLACKSEAFOR, Black Sea Harmony, CSBMs. etc.; - ridicarea gradului de interoperabilitate a instituţiilor de securitate şi apărare

ale României cu structurile similare din statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice şi UE.

2 Colonel CRĂIŞOR, Ioniţă. Superioritatea decizională în campanii şi operaţii militare. Bucureşti: 2012, p. 25-30.

____________________________________________________________ Concepte

_____________________________________________________________________________ 85

2. Implicaţii ale evoluţiei mediului de securitate internaţional asupra regiunii Mării Negre

2.1. Interesele de securitate maritimă ale României Prin poziţia sa geostrategică şi oportunităţile oferite, zona Mării Negre atrage

tot mai mult interesul organizaţiilor europene şi transatlantice determinând totodată o abordare mai atentă a problemelor din acest spaţiu, atât de către statele riverane, cât şi de celelalte state. Astfel, Declaraţia finală a Summitului NATO de la Bucureşti3, consemnează la punctul 36 Reafirmăm importanţa continuă a regiunii Mării Negre pentru securitatea euroatlantică. În această privinţă, salutam progresul în consolidarea responsabilităţii regionale, prin utilizarea eficientă a iniţiativelor şi mecanismelor existente. Alianţa va continua să sprijine aceste eforturi în mod adecvat, ghidată de priorităţile regionale şi pe baza transparenţei, complementarităţii şi inclusivităţii, în scopul dezvoltării dialogului şi cooperării între statele Mării Negre.

Valoarea strategică a regiunii Mării Negre va continua să crească pe măsura conştientizării importanţei sale reale de către toţi actorii politici cu interese în zonă, globali şi regionali, a definirii şi aplicării unor politici specifice acestui spaţiu.

Importanţa crescândă a regiunii Mării Negre în contextul geopolitic al mileniului III este dată de necesitatea realizării fluxului de materii prime strategice, de cooperarea economică şi militară şi de implicarea marilor puteri şi organismelor internaţionale în problematica generală a regiunii.

Promovarea unei politici de pace, cooperare şi bună înţelegere în regiunea Mării Negre este, şi trebuie să fie, preocuparea tuturor factorilor politici din ţările riverane, iar România poate, şi trebuie, să contribuie la îndeplinirea acestui deziderat, afirmându-şi rolul de factor de echilibru şi stabilitate în această zonă ca ţară membră NATO şi a Comunităţii Europene, prin Forţele sale Navale. Astfel, interesele de securitate maritimă pot fi sintetizate arătând că, România este vital interesată pentru:

- păstrarea integrităţii sale teritoriale a spaţiului său riveran, precum şi a graniţelor maritime şi fluviale;

- impunerea şi păstrarea zonelor maritime de interes pentru exploatarea economică şi desfăşurarea nestânjenită a activităţilor în aceste zone;

- libertatea de mişcare pe căile de comunicaţii fluviale şi maritime din Marea Neagră şi din alte spaţii maritime;

- apărarea infrastructurii din spaţiul riveran şi asigurarea stabilităţii în zonă; - menţinerea echilibrului ecologic pe mare şi fluviu; - promovarea imaginii şi prezenţei maritime în lume. Pentru promovarea intereselor sale maritime, România susţine implicarea

permanentă a NATO şi UE în Marea Neagră, acordând interes pentru iniţierea unor proiecte sub egida acestora, privind:

- securizarea frontierelor maritime; - combaterea traficului ilegal de arme, droguri şi persoane;

3 Declaraţia Summitului NATO de la Bucureşti din 4 aprilie 2008.


86 _____________________________________________________________________________

- protecţia fluxului de hidrocarburi dinspre Caucaz spre Europa, acreditând astfel ideea că Marea Neagră a devenit zonă de interes strategic pentru ambele organizaţii.

În acest context au fost realizate la nivel regional, între majoritatea statelor riverane, unele acorduri de cooperare pentru realizarea securităţii maritime. În cadrul acestor acorduri s-au luat o serie de măsuri de creştere a încrederii şi securităţii în domeniul naval în Marea Neagră, avându-se în vedere atât legislaţiile naţionale în vigoare, cât şi prevederile Cartei Naţiunilor Unite.

Prin aceste acorduri şi convenţii au fost reglementate modalităţile de cooperare şi desfăşurare a operaţiunilor din Marea Neagră şi s-au stabilit de asemenea modalităţi şi abordări comune pentru prevenirea şi combaterea terorismului internaţional, proliferării armelor de distrugere în masă şi a traficului ilegal de arme, droguri şi persoane.

Un exemplu concret de punere în aplicare a mecanismelor de cooperare este Operaţia BLACK SEA HARMONY, realizată la iniţiativa Republicii Turcia. Această operaţie reprezintă un mecanism deschis de cooperare, care răspunde cerinţelor operaţionale de realizare a schimbului de informaţii şi care este agreată la nivelul statelor riverane Mării Negre.

2.2. Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii României Prin aderarea la NATO şi UE, România şi-a asumat atât beneficiile, cât şi

riscurile ce decurg din această apartenenţă. Chiar dacă în momentul de faţă nu sunt identificate ameninţări majore la adresa securităţii naţionale, riscurile neconvenţionale şi asimetrice vor necesita o monitorizare şi contracarare eficientă, în strânsă cooperare cu partenerii europeni şi euroatlantici. Rolul de generator de securitate a României se poate manifesta prin implicarea sa în realizarea stabilităţii regionale, pentru integrarea spaţiului sud-est european în arhitectura de securitate continentală.

Regiunea Mării Negre este o zonă principală de tranzit pentru resurse energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice, precum şi a unor focare de conflict având un impact semnificativ asupra securităţii naţionale şi euroatlantice.

În mod concret, în etapa actuală se pot identifica următoarele riscuri şi ameninţări în spaţiul de interes maritim al României:

- intensificarea acţiunilor neconvenţionale ce afectează libertatea de navigaţie pe mările şi oceanele lumii sau a activităţilor maritime garantate de legislaţia internaţională în domeniu, cu efect direct şi asupra intereselor României (terorismul, pirateria, crima organizată etc.);

- acţiuni de îngrădire sau negare a drepturilor legitime ale României privind exploatarea resurselor submarine;

- traficul cu armament, muniţii şi droguri, contrabanda cu materiale radioactive;

____________________________________________________________ Concepte

_____________________________________________________________________________ 87

- violarea graniţelor maritime, fluviale şi desfăşurarea unor acţiuni ce încalcă drepturile legitime ale României (exploatarea resurselor de către alte state/entităţi, în zone ce aparţin de drept României);

- imigraţia ilegală, accidente ecologice, poluarea; - escaladarea unor conflicte interstatale sau interetnice şi religioase în zona de

interes, cu reverberaţii chiar în interiorul României şi cu propagare directă în zona de responsabilitate a Forţelor Navale, ameninţând integritatea şi suveranitatea ţării, blocada navală putând fi unul din efectele imediate.

Evoluţiile politico-militare din zonă pot duce la alianţe neconforme cu apartenenţa actuală la NATO a unor state riverane Mării Negre, ar putea îngreuna serios sau face chiar imposibil sprijinul acordat de grupări navale ale Alianţei, rolul Forţelor Navale fiind vital pentru prezervarea intereselor maritime şi de securitate, în acest context.

2.3. Principalii actori şi interesele acestora în regiunea Mării Negre Aderarea ţării noastre la UE şi NATO necesită o revedere a rolului Forţelor

Navale în condiţiile în care România alături de Bulgaria sunt singurele ţări care proiectează interesele UE în Marea Neagră, iar acestea împreună cu Turcia interesele NATO în regiune. Ceilalţi actori din regiune, excepţie făcând Georgia, foste state membre ale blocului ex-sovietic, desfăşoară în ultima perioadă acţiuni convergente pentru susţinerea intereselor proprii în regiune.

După o foarte lungă perioadă de timp când era cel mai important actor în Marea Neagră, Rusia caută să-şi menţină rolul ocupat în regiune. Concepţia de securitate în regiune a Rusiei îşi are originea în epoca ţaristă, aceasta a fost continuată în perioada sovietică şi are la bază dorinţa de a contracara expansiunea altor actori, cum este cazul în prezent al SUA şi UE. În acest sens, Rusia manifestată un interes sporit pentru flota din Marea Neagră, care reprezintă o forţă semnificativă de care trebuie să se ţină seama. Declaraţiile preşedintelui rus de genul „bazinul Mării Negre şi al Mării de Azov se află în zona rusă de interes strategic” sau „Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decât să sublinieze faptul că Rusia nu doreşte să-şi abandoneze poziţiile deţinute în Marea Neagră.

Pentru susţinerea intereselor sale în regiune, Rusia s-a angajat într-o serie de acţiuni coordonate în plan politic, economic şi militar destinate sprijinirii menţinerii monopolului Rusiei asupra producţiei şi transportului resurselor energetice în regiune şi în Europa. Conflictul ruso-georgian din august 2008, desfăşurat conform conceptelor moderne, cu angajarea forţelor simultan în aer, terestru, pe apă şi în mediul informaţional reprezintă una dintre aceste acţiuni ale Rusiei.

Ucraina posedă resurse economice şi militare considerabile, ceea ce determină o anumită particularitate a relaţiilor sale internaţionale. În prezent beneficiază de o relaţie de colaborare aparte cu NATO şi a încheiat un acord de parteneriat şi colaborare cu UE, rezultând de aici o poziţie privilegiată în arhitectura de securitate regională. Toate acţiunile Ucrainei sunt influenţate de amplasarea sa geografică (la periferia Europei, dar în egală măsură şi o fostă periferie a Imperiului Rus) pe de o


88 _____________________________________________________________________________

parte avantajoasă, iar pe de altă parte nefavorabilă, în încercările sale de a se erija ca putere regională şi un factor de stabilitate regională. Orientările impuse de noul preşedinte ales, marchează o întoarcere semnificativă către Rusia iar acest lucru nu face decât să amplifice relaţiile şi aşa excelente dintre militarii celor două state.

După dezmembrarea Uniunii Sovietice, Turcia şi-a fixat drept obiectiv politic esenţial obţinerea statutului de putere regională, cu interese majore în zona Mării Negre, Balcani, Caucaz şi Asia Centrală. Pentru atingerea acestor obiective ea a dezvoltat şi promovat o serie de scheme de colaborare regională (Organizaţia pentru Cooperare Economică a Mării Negre/OCEMN, Grupul de Cooperare Navală la Marea Neagră/BLACKSEAFOR, Operaţia BLACK SEA HARMONY/OBSH) destinate promovării intereselor proprii, care nu întotdeauna au fost în concordanţă cu acelea ale aliaţilor riverani şi neriverani din NATO. Toate aceste iniţiative regionale sunt destinate demonstrării faptului că ţările din regiune pot dezvolta programe pentru realizarea unui mediu de securitate corespunzător şi în aceste condiţii nu este necesară intervenţia în regiune a altor ţări sau organizaţii. Turcia acţionează astfel fiind conştientă de faptul că nicio strategie regională nu va putea face abstracţie de viziunea sa.

Atitudinea Statelor Unite indică un interes deosebit asupra zonei, confirmat de noua direcţie a interesului geostrategic american în spaţiul post-sovietic. Atât pentru UE cât şi pentru Statele Unite, securizarea rutelor energetice care duc în Caucaz şi trec prin zona Mării Negre este crucială. Regiunea Mării Negre devine tot mai importantă şi pentru UE şi reprezintă o importantă rută de tranzit pentru resursele energetice, dar şi de transport pasageri şi marfă. UE a devenit fără echivoc un actor important în coordonarea evoluţiilor şi transformărilor din regiunea Mării Negre. În acest proces UE aplică de regulă principiul „soft power” care include promisiunea integrării, dialogul politic, asistenţa pentru reforme şi dezvoltare, diferite instrumente sectoriale. În ce măsură acţiunile UE vor avea şi efectul dorit depinde în continuare în mare măsura de evoluţia relaţiilor la vârf ruso-ucrainene şi nu în ultimul rând de evoluţia relaţiei Rusia-Turcia.

Pe lângă actorii mai sus menţionaţi pot fi adăugate şi statele din zona extinsă a Mării Negre, a căror politică poate influenţa mediul de securitate din această zonă precum şi alte Organizaţii internaţionale, ONG-uri etc.

3. Serviciul de luptă Securitate Maritimă – concept, rol şi misiuni

3.1. Definirea conceptului de Securitate Maritimă Strategia maritimă a SUA nominalizează securitatea maritimă ca una din cele

şase capabilităţi de bază extinse ale puterii forţelor navale SUA alături de prezenţa înaintată, descurajare, controlul mării, proiecţia puterii, asistenţa umanitară şi răspunsul la dezastre. Crearea şi menţinerea securităţii pe mare este considerată esenţială pentru atenuarea/diminuarea ameninţărilor de tipul pirateriei, terorismului, proliferarea armelor, traficul de droguri şi alte activităţi ilicite. Combaterea acestor

____________________________________________________________ Concepte

_____________________________________________________________________________ 89

ameninţări asimetrice şi transnaţionale protejează teritoriul naţional, îmbunătăţeşte stabilitatea globală şi asigură libertatea de navigaţie în folosul tuturor naţiunilor.

În această strategie conceptul de Securitate Maritimă este un termen nondoctrinar, definit ca acele sarcini – tasks şi operaţii – operaţii de securitate maritimă, duse pentru a proteja suveranitatea şi resursele maritime, a sprijini un comerţ maritim liber şi deschis şi pentru a contracara terorismul conexat domeniului maritim, proliferarea armelor, infracţiunile transnaţionale, pirateria, distrugerea mediului şi imigraţia ilegală prin intermediul mării.

Figura de mai jos prezintă specificul şi relaţionările tuturor elementelor ce reprezintă conceptul de securitate maritimă.

Figura nr. 1. Elementele definitorii ale conceptului de securitate maritimă Cunoaşterea domeniului (Maritime Domain Awareness/MDA)/situaţiei

maritime (Maritime Situational Awareness/MSA) presupune integrarea următoarelor elemente:

- imaginea „albă” (white shipping picture) a zonei prin colectarea datelor şi informaţiilor furnizate de către sistemele de identificare şi supraveghere, de pe nave şi de la coastă, fuzionarea şi integrarea acestora într-un centru de supraveghere;

- imaginea „albastră” ( the blue picture) care reprezintă situaţia forţelor proprii (naţionale, partenere, aliate etc.);

- imaginea „roşie” (the red picture), situaţia forţelor adverse; - imaginea INTEL (informaţii militare specifice); - situaţia hidrometeorologică şi oceanografică; - situaţia social-politică şi economică4.

4 Navy Maritime Domain Awareness Concept. Washington: 2007


90 _____________________________________________________________________________

Potrivit aceluiaşi document, securitatea maritimă poate fi împărţită în securitate maritimă individual ă, dacă acţiunile sunt întreprinse de un singur stat sau colectivă, dacă mai multe state acţionează în comun pentru a promova mutual siguranţa şi securitatea pe mare.

3.2. Necesitatea executării serviciului de lupt ă Securitate Maritimă.

Principalele misiuni Regiunea de sud-est a României reprezintă un obiectiv economico-militar de

importanţă strategică deosebită având în vedere următoarele considerente: - singura regiune prin intermediul căreia se asigură ieşirea statului român la

mare şi implicit la oceanul planetar, fapt ce permite realizarea transportului comercial în volum şi la distanţe mari până la orice punct de pe glob; de asemenea, prin intermediul fluviului Dunărea cu ieşire la Marea Nordului se asigură legătura cu statele din Europa Centrală şi de Nord;

- se află la intersecţia celor trei zone de interferenţa economică şi culturală deosebite: Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală;

- permite accesul la regiunea geopolitică a Mării Negre care este o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice şi cu potenţial ridicat pentru exploatarea zăcămintelor minerale şi hidrocarburilor;

- în zona litorală şi ZEE sunt rezerve de hidrocarburi ce pot asigura în măsura exploatării prin intermediul unor instituţii de profil naţionale o lungă perioadă de autonomie energetică pentru România.

Creşterea semnificativă a riscurilor şi ameninţărilor în spaţiul de interes maritim al României datorată intensificării acţiunilor de natură asimetrică, descoperirii de noi resurse energetice, conflictelor din orientul mijlociu cu implicaţii în creşterea migraţiei ilegale, instalării pe teritoriul naţional a scutului antirachetă american etc. conduc la concluzia că Armata României prin Forţele Navale trebuie să fie în măsură să acţioneze permanent pentru a face faţă acestora.

O soluţie în acest sens o reprezintă instituirea serviciului de luptă denumit „Securitate Maritimă”, care să funcţioneze în completarea serviciului de luptă permanent „Garda cu Nave”.

Prin introducerea acestui serviciu de luptă permanent, Forţele Navale vor fi în măsură să asigure condiţii suplimentare de protecţie a Zonei de Operaţii Maritime încă din timp de pace, prin executarea următoarelor misiuni:

- cercetarea, monitorizarea şi controlul permanent al Zonei de Responsabilitate a Forţelor Navale, în scopul asigurării avertizării timpurii şi actualizării bazei de documentare;

- supravegherea şi cercetarea unor raioane, aliniamente sau itinerare maritime şi fluviale;

- intervenţia la chemare pentru impunerea legii, suspendarea temporară a dreptului de trecere inofensivă;

- executarea acţiunilor specifice de salvare-recuperare/SAR;

____________________________________________________________ Concepte

_____________________________________________________________________________ 91

- descoperirea oportună, identificarea şi interceptarea ţintelor contacte de interes sau a celor cu comportament suspect, asigurând prin aceasta extinderea limitei zonei de acţiune şi îmbunătăţirea Recognized Maritime Picture/RMP;

- identificarea raioanelor maritime şi fluviale cu grad considerabil de risc, determinarea dimensiunilor acestora, analiza oportună a situaţiei şi asigurarea măsurilor pentru monitorizarea acestora;

- notificarea oportună a autorităţilor naţionale la apariţia indicilor ameninţărilor la adresa siguranţei navigaţiei şi securităţii maritime;

- controlul navigaţiei şi coordonarea traficului maritim în situaţii de criză – Naval Control and Guidance of Shipping/NCAGS;

- menţinerea libertăţii de navigaţie pe căile de comunicaţii precum şi acţiuni de prevenire şi descurajare specifice unei operaţii de interdicţiei maritimă/MIO pe căile de comunicaţii proprii.

De asemenea, prin instituirea acestui serviciu, se va aduce o contribuţie importantă şi la realizarea următoarelor obiective strategice:

- participarea activă la realizarea securităţii maritime la nivel regional; - dezvoltarea unor direcţii de acţiune viabile privind creşterea încrederii şi

securităţii în domeniul naval în Marea Neagră; - diversificarea nivelurilor de cooperare în cadrul iniţiativelor regionale. O atenţie deosebită în cadrul organizării şi executării serviciului va fi acordată

cooperării inter-instituţionale cu structurile naţionale şi ale statelor partenere, care participă în baza planurilor de cooperare sau a acordurilor ratificate, la realizarea securităţii maritime în zona Mării Negre şi pe Fluviul Dunărea.

3.3. Angajarea forţelor şi mijloacelor destinate executării serviciului În vederea cunoaşterii permanente a situaţiei aero-navale, realizării prezenţei

navale, combaterii acţiunilor asimetrice şi asigurării libertăţii de navigaţie pe căile de comunicaţii proprii, pachetul de forţe pentru executarea serviciul de luptă „Securitate Maritimă” trebuie să conţină următoarele genuri de forţe şi mijloace:

- la mare: fregate, corvete, nave purtătoare de rachete, dragoare maritime şi elicoptere;

- la fluviu şi în zona lagunară: monitoare, vedete blindate, vedete fluviale şi structuri de infanterie marină.

Angajarea acestor forţe şi mijloace se va face gradual, pentru executarea unor misiuni de scurtă sau medie durată, acţionând independent sau în cadrul unor structuri de forţe temporar constituite, funcţie de natura şi intensitatea ameninţărilor. Forţele şi mijloacele serviciului de luptă „Securitate Maritimă” trebuie să dispună de un nivelul de instruire şi operativitate adecvate, care să le permită îndeplinirea întregii game de misiuni specifice.


92 _____________________________________________________________________________

4. Concluzii

Mediul de securitate la Marea Neagră şi în zona extinsă a Mării Negre este unul complex, cu evoluţii imprevizibile ce pot crea ameninţări de securitate majore la adresa intereselor maritime ale României. Aşa cum se desprinde din cele prezentate în acest material, în ultima perioadă se constată o creştere semnificativă a următoarelor riscuri şi ameninţări în spaţiul de interes maritim al României:

- intensificarea acţiunilor ce afectează libertatea de navigaţie (violarea graniţelor maritime/fluviale, terorismul, pirateria etc.);

- acţiuni de îngrădire a drepturilor legitime privind exploatarea resurselor marine;

- crima organizată, traficul cu armament, muniţii şi droguri; - accidente ecologice şi poluarea; - migraţia ilegală cauzată de escaladarea unor conflicte interstatale,

interetnice sau religioase. Un exemplu elocvent privind migraţia îl reprezintă actualul conflict din Siria,

care a generat emigrarea în masă a populaţiei pe calea mării spre Europa Occidentală, pe ruta Siria–Turcia–Marea Neagră–România.

Există mai multe tipuri de instituţii naţionale şi internaţionale cu responsabilităţi în domeniul securităţii maritime, însă nu există o abordare unică în ceea ce priveşte responsabilitatea directă şi rolul de coordonator în acest domeniu. În plus, trebuie menţionat că în acelaşi domeniu acţionează şi firme private specializate în furnizarea de servicii de securitate maritimă, exemplu cele care acţionează în zonele în care există piraţi.

Sintetizând măsurile principale prin care naţiunile maritime moderne şi, implicit, forţele navale ale acestora au acţionat pentru realizarea securităţii maritime, consider că România ar trebui să acţioneze pe viitor astfel:

- în plan regional şi internaţional pentru: • organizarea de acţiuni şi activităţi care să abordeze problemele

domeniului maritim sau participarea la astfel de evenimente; • asigurarea reprezentării la activităţile internaţionale sau regionale de

profil (IMO, MSC5 etc.); • încheierea/menţinerea de acorduri şi protocoale privind cooperarea şi

schimbul de informaţii în acest domeniu de tipul V-RMTC6 sau OBSH7.

- în plan naţional pentru: • constituirea unui comitet/grup de lucru interministerial care să

analizeze problemele din domeniul securităţii maritime şi să ofere soluţii privind rezolvarea acestora;

5 Conferinţa de Securitate Maritimă (Maritime Security Conference) 6 Centrul de Trafic Maritim Virtual Regional (Virtual Regional Maritime Traffic Center) 7 Operaţia Black Sea Harmony

____________________________________________________________ Concepte

_____________________________________________________________________________ 93

• elaborarea unei politici naţionale unice, a unor strategii şi planuri de acţiune specifice acestui domeniu;

• modificarea cadrului legislativ naţional; • încheierea de protocoale între ministere, agenţii, departamente etc.,

pentru stabilirea modului de informare reciprocă şi de acţiune în comun.

- la nivelul Forţelor Navale pentru: • revizuirea strategiilor şi doctrinelor forţelor navale; • completarea spectrului de misiuni cu cele specifice securităţii

maritime; • organizarea serviciului de luptă permanent securitate maritimă prin

stabilirea necesarului optim de forţe şi mijloace care să fie capabile să îndeplinească aceste misiuni;

• continuarea dotării navelor cu noi tipuri de echipamente şi aparatură (boarding, AIS etc.) necesare îndeplinirii acestor misiuni;

• instruirea personalului independent sau în cooperare cu alte structuri privind cunoaşterea prevederilor IMO din domeniul securităţii maritime, familiarizarea cu tipurile de documente specifice navelor comerciale, aplicarea procedurilor specifice boardingului etc.

Ca o concluzie finală, având în vedere ultimele evoluţii ale mediului de securitate la nivel global şi regional, interesele economico-militare ale României la Marea Neagră, şi nu în ultimul rând importanţa militar-strategică a zonei de operaţii sud-est, considerăm că este necesar, ca pe lângă serviciul de luptă permanent „garda cu nave”/SLGN, să funcţioneze şi serviciul de luptă „securitate maritimă”/ SLSM, ca o măsură viabilă de răspuns la noile riscuri şi ameninţări de natură asimetrică.

Bibliografie 1. A Cooperative Strategy for 21st Century Seapower. 2007. 2. AJP-3.1 – Allied Joint Maritime Operations. 2004. 3. Allied Maritime Startegy. Bruxelles: 2011. 4. National Concept of Operations for Maritime Domain Awareness. 2007. 5. National Strategy for Maritime Security. Washington: D.C., 2005. 6. Naval Operations Concept 2010 – Implementing the Maritime Strategy.

Department of the Navy, 2010. 7. IONIŢĂ, Crăişor. Superioritatea decizională în campanii şi operaţii

militare. Bucureşti: 2012. 8. FRUNZETI, Teodor; ZODIAN, Vladimir. Lumea 2011. Bucureşti: Ed.

CTEA, 2011. 9. PETRESCU, Stan. Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul

secolului XXI. Bucureşti: 2005. 10. Declaraţia Summitului NATO de la Bucureşti din 4 aprilie.

94 _____________________________________________________________________________

NOUTĂŢI ÎN DOMENIUL ARMAMENTULUI ŞI TEHNICII NAVALE

Căpitan-comandor Adrian PAHOMIE, Locotenent-colonel Bogdan OROS,

Căpitan George BOBOC, Locotenent Dragoş CONSTANDIN

1. Construirea de noi submarine de mare adâncime Proiect 098521

1.1. Generalităţi La data de 20.12.2012, la Şantierul Naval Sevmash2 din Severodvinsk, Rusia, a

avut loc ceremonia lansării oficiale a construcţiei primului submarin de mare adâncime cu propulsie nucleară proiect 09852.

Noul submarin, care a fost proiectat de către Biroul central de construcţii Rubin3 pe baza proiectului 949A, va avea în dotare şi minisubmarine telecomandate. Misiunile noului tip de submarin sunt următoarele:

- executarea de cercetări subacvatice în diferite zone ale Oceanului Planetar; - participarea la operaţiuni de căutare şi salvare pe mare; - inspectarea şi instalarea de echipamente subacvatice; - testarea de noi echipamente de cercetare; - monitorizarea rutelor de transport subacvatic. Potrivit unor surse neoficiale, noul submarin este de fapt convertirea

submarinului Belgorod (K-329) proiect 949A a cărui construcţie a început la 24.07.1992, la Sevmash, comanda cu numărul 664.

1.2. Submarinul Proiect 949A

Figura nr. 1. Submarinul Proiect 949A

1 Autor Căpitan-comandor Adrian PAHOMIE

2 Северное Машиностроительное Предприятие/Northern Machine-Building Enterprise 3 Центральное конструкторское бюро Рубин/Rubin Central Design Bureau

_____________________________________________________Armament şi tehnică navală

_____________________________________________________________________________ 95

1.3. Caracteristici tehnico-tactice Caracteristicile tehnico-tactice ale submarinul Proiect 949A sunt: - deplasament:

• la suprafaţă: 14.700 t; • în imersiune: 19.400 t;

- lungime: 155 m; - lăţime: 18,2 m; - pescaj: 9 m; - propulsie: două linii axiale acţionate de două turbine cu aburi de 73.070 kW

(97.990 CP); - viteză:

• la suprafaţă: 15 Nd; • în imersiune: 32 Nd;

- autonomie: 120 zile; - echipaj: 107.

2. Vehiculul submersibil automat REMUS-1004

2.1. Generalităţi Sistemul REMUS-100 este un vehicul automat subacvatic5 uşor şi compact,

proiectat de către HOLE OCEANOGRAPHIC INSTITUTION WOODS/WHOI. Vehiculul este construit de HYDROID, o filială a KONGSBERG MARITIME.

Figura nr. 2. Vehiculul submersibil automat Remus-100

REMUS-100 este utilizat, în principal, în cercetarea marină, măsurători

hidrografice, domeniul apărării şi cel energetic. Acesta poate fi folosit într-o gamă largă de misiuni, cum ar fi operaţii antimină, securitate portuară, cartografiere, căutare şi salvare, studii hidrografice, monitorizarea mediului, operaţiuni de pescuit şi prelevare probe ştiinţifice.

4 Autor Locotenent-colonel Bogdan OROS 5 Automatic Underwater Vehicles/AUVs


96 _____________________________________________________________________________

Sistemul REMUS-100 AUV a fost utilizat pentru prima dată de către Forţele Navale SUA, în luna martie 2003, în nordul Golfului Persic, în operaţii antimină.

Compania HYDROID a lansat sistemul REMUS-100-S, o versiune îmbunătăţită a lui REMUS-100, în luna februarie 2012. Această variantă dispune de un sistem avansat de senzori şi sisteme de navigaţie. În prezent, mai mult de 200 vehicule REMUS 100 sunt operaţionale în întreaga lume.

Forţele Navale din SUA, Germania, Belgia şi Norvegia sunt beneficiari ai vehiculului submersibil automat REMUS-100.

2.2. Caracteristici Caracteristicile vehiculului submersibil automat Remus-100 sunt: - lungime:160 cm; - diametru: 19 cm; - viteza maximă: 5 Nd; - autonomie: 22 de ore la o viteză de 1,5 m/s. 2.3. Comenzi şi livr ări Comenzile şi livrările vehiculului submersibil automat Remus-100 în anul

2012 au fost: - februarie: Forţele Navale belgiene au comandat două sisteme REMUS-100; - aprilie: HYDROID a livrat patru sisteme REMUS 100 Ministerului Apărării

japonez, iar Forţele Navale norvegiene au comandat patru sisteme REMUS-100.; - octombrie: Biroul Federal de Tehnologie în Domeniul Apărării & Achizi ţii

a comandat şase sisteme REMUS-100. 2.4. Încărcături şi senzori În pofida dimensiunilor sale mici REMUS-100 poate transporta o gamă largă

de sarcini utile. Vehiculul dispune de o acustică doppler de tip ADCP6 pentru măsurarea vitezei curenţilor acvatici. Sonarul dispus lateral furnizează imagini ale profilului subacvatic. Misiunea este înregistrată de o cameră video dotată cu un sistem de iluminare.

REMUS-100 este echipat cu sisteme de navigaţie LBL7 şi DRA8. De asemenea, dispune de senzori care măsoară conductivitatea şi temperatura apei din jurul vehiculului. Datele sunt stocate pe un hard disc instalat la bordul vehiculului, fiind utilizate pentru creşterea preciziei de navigaţie şi calcularea vitezei de propagare a sunetului în apă.

Sistemul REMUS-100 este dotat cu senzori de determinare a poziţiei, direcţiei şi adâncimii apei. De asemenea, utilizează senzori ECO9 pentru cartografierea zonei inspectate, senzori pentru măsurarea oxigenului dizolvat în apă şi nivelului pH-ului.

6 Acoustic Doppler Current Profiling/ADCP 7 Long Baseline Navigation/LBL 8 Dead Reckoning Accuracies/DRA 9 ECO Environmental Characterisation Optics


_____________________________________________________________________________ 97

2.5. Metode de navigaţie Metoda LBL utilizează transpondere (furnizate odată cu sistemul) care sunt

amplasate la periferia zonei în care vehiculul este programat să lucreze. Transponderele acţionează ca puncte de referinţă pentru determinarea poziţiei vehiculului în apă.

Metoda ADCP măsoară vitezele curenţilor de apă şi efectul doppler al sunetelor generate de particule din interiorul coloanei de apă.

Metoda inerţială utilizează un sistem de navigaţie inerţial. 2.6. Comunicaţii Comunicaţiile sunt de trei feluri: - comunicaţii acustice utilizate pentru realizarea legăturii dintre vehicul şi

transpondere; - comunicaţii Wi-Fi utilizate pentru transferul datelor înregistrate de vehicul

pe un calculator; datele pot fi descărcate pe mai multe calculatoare simultan atât cu link-uri seriale, cât şi link-uri Ethernet;

- comunicaţii Iridium utilizate pentru stabilirea comunicaţiilor prin satelit. 2.7. Avantaje Poate fi operat având o minimă pregătire de specialitate. Programul interfaţă al

vehiculului este relativ simplu, putând fi învăţat în câteva ore. Este compact şi are o greutate redusă. Vehiculul poate fi lansat rapid în apă,

fără a necesita dispozitive suplimentare de poziţionare şi recuperare. Rezistă la curenţi puternici. Poate fi programat să funcţioneze la o viteză de

5 Nd. Dispune de un transponder de urgenţă, denumit REMUS RANGER. Acesta are

o unitate conectată cu un traductor remorcat de tip TOWFISH. Acest fapt permite utilizatorului să comunice cu vehiculul pe timpul misiunii. RANGER dispune de un display frontal pe care este afişată distanţa la care se află vehiculul. Pot fi date comenzi de urgenţă, cum ar fi „abandonare misiune” şi „întoarce-te la bază”.

Este propulsat de un motor de curent continuu, fără perii, cuplat la o elice cu trei pale. Alimentarea cu energie a sistemelor de bord se face cu baterii litiu-ion reîncărcabile.

3. Naval Strike Missile10 3.1. Generalităţi Naval Strike Missile/NSM este o rachetă de croazieră antinavă (navă-navă,

sol-navă) şi de lovire a ţintelor de la litoral (navă-sol), fiind produsă de compania norvegiană Krongsberg Defence & Aerospace/KDA. Este o variantă îmbunătăţită a rachetei antinavă Penguin.

10 Autor Căpitan George BOBOC


98 _____________________________________________________________________________

Producţia prototipului de rachetă şi testările acestuia au fost finalizate în iunie 2012. Acest tip de rachetă a fost ales de Forţele Navale norvegiene pentru fregatele din clasa Fridtjof Nansen şi pentru navele de patrulare din clasa Skjold. În octombrie 2012, racheta NSM fost lansată pentru prima dată de la bordul navei de patrulare Glimt, clasa Skjold.

Figura nr. 3. Naval Strike Missile

3.2. Caracteristici tehnico-tactice Caracteristicile tehnico-tactice ale acestei rachete navale sunt următoarele: - lungime: 3,95 m; - greutate: 410 kg; - cap de luptă: 125 kg, cu fragmentaţie; - mecanism de detonare: focos programabil; - propulsie: combustibil solid, motor-rachetă tip Microturbo TRI-40 Turbojet; - rază de acţiune: mai mare de 185 km, funcţie de tipul platformei de lansare; - viteză: subsonică, înaltă. Racheta dispune de tehnologie „stealth”, fiind destinată pentru a lovi ţinte

navale atât în zona de litoral, cât şi de larg. NSM poate zbura deasupra zonei terestre de la litoral şi la suprafaţa mării, iar

pe etapa finală a traiectoriei de zbor (de lovire a ţintei) poate executa manevre pe direcţii aleatorii, îngreunând considerabil activitatea de contramăsuri a inamicului. NMS se bazează pe zborul bandat spre interior (bank-to-turn flight).

NSM dispune, în mod independent, de capacităţi de detectare, recunoaştere şi diferenţiere a ţintelor atât în largul mării, cât şi la coastă. Astfel, racheta are un sistem de căutare în IR şi o bază de date cu ţinte. De asemenea, NSM poate naviga cu ajutorul unui sistem GPS, a unui sistem de navigaţie inerţială sau cu un sistem de repere prestabilite. Punctul de impact al rachetei este, de regulă, linia de plutire a navei.


_____________________________________________________________________________ 99

4. Prima fregată STEALTH din înzestrarea Forţelor Navale chineze11

4.1. Generalităţi La începutul anului 2013, Forţele Navale ale Armatei de Eliberare a Poporului

a Republicii Populare Chineze au primit în înzestrare primul tip de fregată STEALTH de producţie autohtonă din clasa Type 056 (clasificare NATO: Jiangdao).

Guvernul Republicii Populare Chineze intenţionează să construiască un prim lot de 20 de fregate de acest tip, care le vor înlocui pe cele din clasa „Type 037” (clasificare NATO: Jianghu). În data de 26 ianuarie 2014, în înzestrarea Forţelor Navale chineze a intrat cea de-a 10-a fregată din acest lot.

Figura nr. 4. Fregata „Meizhou” (584),

cea de-a treia din clasa „Type 056”

Deşi Forţele Navale chineze clasifică navele Type 056 drept fregate, ele aparţin mai degrabă clasei corvetelor având în vedere lungimea (89 m) şi deplasamentul (1.440 t). Viteza maximă a navei este de aproximativ 30 Nd, având autonomia de 3.500 Mm (la viteza de 18 Nd).

4.2. Principalele sisteme de armament Principalele sisteme de armament ale navei sunt: - patru lansatoare de rachete antinavă Yingji-83 (clasificare NATO: CCS-N-8

Saccade) cu raza de acţiune de aproximativ 350 km; datorită altitudinii de zbor mici (5-7 m) şi capabilităţilor antibruiaj puternice, eventualele nave ţintă ar avea şanse foarte mici de interceptare a rachetei; probabilitatea ca o astfel de rachetă să îşi lovească ţinta este estimată la 98%;

- un sistem de rachete sol-aer cu ghidare prin infraroşu tip FL-3000N, cu opt rachete, având raza de acţiune de până la 6 km;

- un tun tip PJ-26, cal. 76 mm; - două mitraliere cal. 30 mm; - şase tuburi lans-torpilă cal. 324 mm; - un elicopter de luptă antisubmarin tip Harbin Z-9EC.

11 Autor Locotenent Dragoş CONSTANDIN


100 ____________________________________________________________________________

Figura nr. 5. Lansare-test a rachetei tip Yingji-83

de la bordul Fregatei Bengbu (582)

Misiunea principală a acestui tip de navă este patrularea apelor teritoriale şi protejarea Zonei Economice Exclusive, în special în zonele disputate din Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud. De asemenea, fregata poate executa misiuni de escortare şi de căutare şi salvare pe mare.

5. Sistemul de apărare antiaeriană SEA CEPTOR12

5.1. Generalităţi SEA CEPTOR este un sistem de apărare antiaeriană cu bazare pe navă, care va

fi dezvoltat de MBDA Missile Systems pentru Forţele Navale britanice. Racheta este prevăzută să intre în serviciul de luptă începând cu anul 2016.

Figura nr. 6. Racheta antiaeriană SEA CEPTOR

12 Autor Căpitan George BOBOC


____________________________________________________________________________ 101

Conceptul urmăreşte reducerea costurilor prin modularitate şi minimalizarea complexităţii electromecanice prin implementarea principalelor funcţionalităţi în software. Racheta are propriul lansator sau poate fi instalată în lansatoarele verticale clasice tip Sylver (francez) sau Mark 41 (american).

Designul modular al rachetei poate fi modificat pentru nevoile oricăror forţe navale. Sistemul poate fi dislocat pe diferite platforme, începând de la nave de patrulare cu o lungime de 50 m, până la nave mari de suprafaţă.

5.2. Caracteristici tehnico-tactice: Caracteristicile tehnico-tactice ale rachetei antiaeriană SEA CEPTOR sunt: - lungime: 3,2 m; - greutate: 99 kg; - diametru: 166 mm; - propulsie: combustibil solid, motor-rachetă; - raza de acţiune: 25 km; - acoperire: 360°; - viteză: până la Mach 3. SEA CEPTOR are un mecanism simplu de integrare. Dispune de un sistem de

lansare care permite amplasarea în orice locaţie de pe punte. Tehnica de lansare „soft” reduce greutatea sistemului şi asigură flexibilitate la instalare. Lansarea „soft” presupune aruncarea rachetei din tub cu un piston, lipsa gazelor toxice la lansare îmbunătăţind siguranţa operatorilor şi evitarea coroziunii platformei de lansare, iar lipsa gurilor de evacuare permite celulelor să fie mult mai compacte.

Racheta nu are nevoie de radare dedicate, deoarece poate utiliza datele interpretate de radarele de supraveghere ale navei. Sistemul de comandă-control poate fi integrat cu orice sistem de luptă, atât nou, cât şi deja aflat în dotare. În zbor, racheta poate primi date de ghidare prin intermediul unei legături de date, înainte ca radarul activ să preia comanda pentru faza finală de apropiere. Această caracteristică permite lovirea ţintelor care sunt în afara zonei de vizibilitate directă. Racheta are capabilitatea de a intercepta şi neutraliza aparate de zbor şi rachete care se deplasează cu viteză supersonică. Sistemul asigură protecţia atât a navei, cât şi a instalaţiilor înconjurătoare. Poate răspunde unor atacuri susţinute prin intermediul canalelor multiple de foc. În total, poate asigura protecţia unei zone de 1.300 km2, atât în larg, cât şi a zonei de la litoral.

Bibliografie 1. http://www.navalshow.ru/eng/news/id/599/ 2. http://barentsobserver.com/en/security/2012/12/russia-builds-nuclear-

submarine-deep-water-research-21-12 3. http://www.sevmash.ru/rus/news/1543-2012-12-20-07-05-14.html 4. http://en.wikipedia.org/wiki/Oscar-class_submarine

102 ____________________________________________________________________________

GRUPUL DE SUPORT LOGISTIC ÎNTRUNIT – UN ELEMENT CHE IE ÎN SUSŢINEREA FORŢEI DE RĂSPUNS NATO

Căpitan-comandor Marian RÂŞNOVEANU, Divizionul 67 Nave purtătoare de artilerie

Înfiin ţarea Forţei de Răspuns NATO/NRF a reprezentat o parte importantă în

procesul de transformare a capacitaţilor militare ale NATO, completând astfel angajamentul luat de naţiunile participante la Summitul de la Praga, din noiembrie 2002, privind noua structură de comandă. NRF este o forţă comună de elemente terestre, maritime şi aeriene, inclusiv de sprijin logistic, care pot fi adaptate pentru misiuni individuale şi dislocate rapid oriunde consiliul NATO o cere. Aceasta este concepută ca o forţă întrunită care cuprinde elemente flexibile, dislocabile, interoperabile şi sustenabile, gata pentru a disloca elemente de conducere în termen de cinci zile şi capabilă să se susţină, fără asistenţă suplimentară, timp de treizeci de zile. NRF nu este o forţă permanentă, staţionară dar este formată din unităţi atribuite de către ţările membre NATO prin rotaţie, pentru perioade bine stabilite, instruite şi certificate împreună. Misiunea NRF este de a oferi o demonstraţie rapidă de forţă şi stabilirea timpurie a prezenţei militare NATO în sprijinul unei acţiuni tip Articol 5 sau non-Articol 5 – operaţii de răspuns la criză. NRF este capabilă să execute anumite misiuni pe cont propriu, dar şi să participe la o operaţie ca parte dintr-o forţă mai mare sau servind ca o forţă de intrare iniţială capabilă să permită pătrunderea într-o zonă ostilă.

În numai patru ani de la luarea hotărârii pentru înfiinţarea Forţei de Răspuns NATO, în luna octombrie 2006, Secretarul General al NATO anunţa oficial că NRF a atins capacitatea operaţională deplină şi este gata să-şi asume întreaga gamă de misiuni.

Generalul John Craddock, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa/SACEUR declara în anul 2007: Forţa de răspuns a NATO este gata, agilă şi flexibilă şi este forţa esenţială pentru sănătatea şi succesul alianţei noastre în următorii ani. Ca un element cheie al culturii noastre militare a NATO, NRF poate permite Alianţei să răspundă mai bine ameninţărilor la adresa securităţii şi stabilităţii în secolul 21.

Forţa de Răspuns NATO este bazată pe trei piloni: - un element de comandă şi control din structura de comandă a NATO; - pachetul de forţe de reacţie imediată/IRF, care cuprinde aproximativ 13.000

militari din forţele terestre, navale, aeriene şi forţe speciale gata pregătite; - pachetul de forţe de rezervă/RFP care pot suplimenta forţele de reacţie

imediată atunci când este necesar.

______________________________________________________________________ Logistică

____________________________________________________________________________ 103

Pentru susţinerea logistică a acestor forţe pe toată perioada dislocării acestora în zona de operaţii, NATO a adoptat în anul 2006 Grupul de Suport Logistic Întrunit/JLSG ca fiind mecanismul necesar pentru asigurarea în teatrul de operaţii a suportului logistic multinaţional pentru operaţiile NATO.

Toate conceptele de sprijin logistic pentru operaţii ale Alianţei se bazează pe principii doctrinare convenite şi fondate pe structura stabilită de comandă şi control logistic. Logistica operaţiunilor NATO are la bază principiul responsabilităţii colective, unde NATO şi naţiunile colaborează pentru a oferi sprijin în timp util, eficient şi eficace unei forţe dislocate într-un teatru de operaţii. Prin urmare, sprijinul logistic trebuie să fie măsurabil şi adaptat la cerinţele specifice ale operaţiei, prin practicarea responsabilităţii comune în cooperarea logistică multinaţională. În conformitate cu această construcţie comandantul Forţei NATO îşi asumă o responsabilitate majoră prin punerea unui accent mai mare pe soluţii multinaţionale şi reducerea corespunzătoare a cerinţelor impuse asupra elementelor naţionale de sprijin/NSE, reducând astfel dimensiunea lor de ansamblu şi amprenta logistică asupra succesului unei operaţii.

Urmând cerinţele amintite mai sus JLSG a fost conceput pe baza a trei elemente majore.

1. Statul major al Grupului de Suport Logistic Întrunit compus din două elemente:

- personalul de bază; - personalul care augmentează. Personalul de bază este elementul iniţial fixat pentru statul major al unui Grup

de Suport logistic Întrunit. El este compus din aproximativ 25 persoane ce pot fi din organica Comandamentului Forţei Întrunite sau din cadrul altui comandament din structura de forţe NATO. Acest personal de bază, cu experienţă, bine instruit şi pregătit oferă comandantului Grupului de Suport Logistic Întrunit sprijinul necesar în cadrul planificării operaţiunii ini ţiale, făcând parte din echipa de recunoaştere şi având capacitatea de a stabili şi implementa la condiţiile din teatru mecanismul de recepţie, depozitare şi transfer a echipamentelor şi personalului din forţa de pătrundere iniţială.

Personalul care augmentează este compus din personalul nominalizat şi pus la dispoziţie de forţele participante. El este compus din aproximativ 70 persoane care împreună cu personalul de bază încadrează compartimentele statului major şi asigură comandantului Grupului de Suport Logistic Întrunit suportul necesar în coordonarea şi executarea sprijinului logistic în teatrul de operaţii. Din acest personal fac parte şi două persoane din cadrul Agenţiei Pentru Furnizarea Suportului Logistic a NATO/NSPA. Aceştia vor funcţiona ca personal de legătură între JLSG şi NSPA/NATO Support Agency.

2. Unităţile de sprijin logistic sunt formaţiuni militare, de nivel companie sau batalion, puse la dispoziţie de naţiunile participante sau naţiunea gazdă şi componente civile comerciale, necesare pentru executarea sprijinului logistic. Aceste unităţi militare şi componente civile sunt identificate pe timpul procesului de planificare a operaţiei şi definite pe timpul procesului de generare a forţei.


104 ____________________________________________________________________________

Având la bază experienţa anilor precedenţi şi ţinând cont de sarcinile şi responsabilităţile privind asigurarea suport logistic în teatru, statul major al Grupului de Suport Logistic Întrunit a fost organizat generic după următorul model:

Legendă: COM – Comandantul Grupului de Suport Logistic Întrunit DCOM – Locţiitorul comandantului Adv – Grupul de consilieri politico-economici (1-3 persoane) Liaison – Grupul ofiţerilor de legătură (trupe terestre, aviaţie, marină, forţe

speciale) COS – Şeful de stat major JLOC – Centrul logistic de monitorizare a operaţiilor Plans – Compartimentul de planificarea operaţiilor M&T – Compartimentul mişcare şi transport Log – Compartimentul logistică (serviciile şi suportul logistic) Medical – Compartimentul medical Engr – Compartimentul geniu şi infrastructură Bd&Fin – Compartimentul buget, finanţe şi contracte HNS/CIMIC – Compartimentul HNS şi CIMIC Fiecare ramură din cadrul statului major are o importanţă deosebită în

asigurarea funcţionarii mecanismului logistic în teatru, astfel: - Grupul de consilieri pe probleme politice şi economice sunt acele persoane

care oferă comandantului consultanţa pe probleme administrative şi economice şi în special privind problemele de ordin vamal atât la recepţia materialelor în porturile sau aeroporturile de debarcare cât şi la transportul acestora către site-urile logistice ale componentelor Forţei Întrunite (a 2-a şi prima linie logistică);

- Grupul ofiţerilor de legătură asigură legătura Grupului de Suport Logistic Întrunit cu celelalte componente ale Forţei Întrunite;

- Centrul Logistic de monitorizare al operaţiilor are rolul de a asigura comandantului permanent o situaţie a cursului operaţiilor; este responsabil cu

______________________________________________________________________ Logistică

____________________________________________________________________________ 105

managementul informaţiilor pentru statul major şi emiterea de ordine de avertizare şi ordine fragmentare;

- Compartimentul de planificare al operaţiilor este responsabil cu planificarea şi dezvoltarea ordinelor şi planurilor tactice ale comandamentului JLSG şi de implementarea planurilor şi ordinelor operaţionale;

- Compartimentul mişcare şi transport este compartimentul cel mai numeros şi este extrem de important în asigurarea recepţiei, depozitării şi transferului de forţe şi materiale atât pe timpul dislocării forţelor, a ducerii acţiunilor, cât şi pe timpul repatrierii acestora. Pe timpul desfăşurării operaţiei este cel care asigură fluxul de personal şi material între baza logistică constituită şi zona de operaţii. Pentru realizarea acestui lucru trebuie să-şi ia toate măsurile ca liniile de comunicaţii logistice să nu fie aglomerate sau întrerupte. De aceea, trebuie să fie în legătură permanentă cu autorităţile locale şi factorii naţionali de sprijin logistic;

- Compartimentul logistic (servicii şi suport logistic) este cel care îndrumă în sens unitar planificarea şi asigurarea serviciilor şi stocurilor pentru toate clasele de materiale;

- Compartimentul medical este responsabil pentru coordonarea suportului medical pentru întreg personalul Grupului de Suport Logistic Întrunit împreună cu sprijinul medical al naţiunii gazdă;

- Compartimentul geniu şi infrastructură are un rol foarte important în realizarea mentenanţei rutelor de aprovizionare în aria de susţinere logistică, în susţinerea protecţiei mediului şi în contractarea şi gestionarea activităţilor programului NATO privind investiţiile în infrastructura logistică;

- Compartimentul buget şi finanţe este cel care gestionează fondurile alocate, încheie contracte cu furnizorii locali sau solicită acest lucru către Agenţia Pentru Furnizarea Suportului Logistic a NATO/NSPA;

- Compartimentul privind sprijinul naţiunii gazdă/HNS şi relaţiile civili-militari/CIMIC reprezintă interfaţa între Grupul de Suport Logistic Întrunit şi instituţiile naţiunii gazdă având un rol important atât în realizarea acestor conexiuni cât şi în menţinerea unui climat constructiv pe timpul derulării sprijinului logistic.

Toată activitatea unui stat major al unui Grup de Suport Logistic Întrunit nu ar putea fi posibilă fără suportul unităţilor de logistică aflate în sprijin. Acestea pun în practică ordinele şi instrucţiunile statului major pentru asigurarea nivelului suportului logistic în teatru şi sunt alcătuite din grupe de debarcare a materialelor în porturi şi aeroporturi, plutoane pentru transportul materialelor pe clase, grupe de coordonare a convoaielor rutiere, grupe de mentenanţă, pentru asigurarea suportului de trai în teatrul logistic, precum şi pentru asigurarea medicală ROL 1 şi 2, geniu şi force protection. Toate aceste formaţiuni militare însumează aproximativ 5.000 oameni.

Când funcţiile teatrului logistic sunt consolidate într-o zonă geografică comună, acest lucru coroborat cu aglomerarea de forţe, poate conduce la o creştere a vulnerabilităţilor. Prin urmare, agregarea de forţe într-un spaţiu comun ar trebui să fie într-o locaţie cu un nivel de ameninţare militară acceptabilă, recunoscând faptul că protecţia forţelor poate fi asigurată în interiorul unei arii de suport logistic întrunit restrânsă de către forţele proprii şi că protecţia într-o zonă mai largă necesită o


106 ____________________________________________________________________________

protecţie suplimentară. Este astfel posibil ca locaţia aleasă care oferă un nivel acceptabil de ameninţare militară să fie în afara zonei de operaţii. Acest lucru poate avea implicaţii de cost şi de timp şi ar putea afecta succesul operaţiei. Ca un factor de planificare, aria de suport logistic ar trebui să fie la o distanţă cât mai mic posibilă faţă de zona de operaţii şi ar trebui să fie menţinută la un nivel minim pentru a maximiza eficienţa. Aceasta reprezintă un set dificil de opţiuni pentru planificatori, având în vedere că se vor confrunta atât cu obiectivele concurente de eficienţă şi asigurarea forţei de protecţie faţă de cerinţele de dispersie, cât şi cu disponibilitatea infrastructurii adecvate necesitaţilor logistice.

Controlul zonei alocate de suport logistic întrunit, zona în care funcţiile logistice la nivel de teatru sunt consolidate în site-uri logistice (de exemplu porturi/aeroporturi de debarcare, site-uri logistice înaintate, baza logistică din teatru, centrul de coordonare a convoaielor etc.), precum şi coordonarea şi protecţia tuturor forţelor logistice împreună cu realizarea eficacităţii şi eficienţei acestora se poate concretiza doar având o vizibilitate completă asupra tuturor operaţiilor şi acţiunilor logistice precum şi o informare in timp real asupra poziţiilor forţelor şi a misiunilor următoare. Prin urmare, colectarea şi procesarea de informaţii este unul dintre rolurile cheie ale unui JLSG. De fapt, managementul informaţiilor logistice este procesul principal de care toate celelalte procese sunt dependente.

Bibliografie 1. AJF-46, Allied Joint Doctrine for the Joint Logistic support. 2. AAF-6, NATO Glossary of Terms and Definitions. 3. AAP-15, NATO Glossary of Abbreviations. 4. Bi-Sc, Joint Operational Guidelines, 13/01, Logistics. 5. MC-319, NATO Principles and Policies for Logistics.

____________________________________________________________________________ 107

LOCUL ŞI ROLUL FOR ŢELOR NAVALE ÎN ACTIVIT ĂŢILE DE DEPOLUARE ÎN ZONA DE RESPONSABILITATE

Comandor Andrei CROITORU, Statul Major al For ţelor Navale

1. Introducere

Eliminarea accidentală de poluanţi în mediu, producerea unui accident major cu hidrocarburi sau alte substanţe pe cursurile de apă interioare sau în zona costieră constituie o situaţie de urgenţă conform Regulamentului privind managementul situaţiilor de urgenţă în Ministerul Apărării Naţionale.

Poluarea marină presupune o reacţie imediată din partea structurilor responsabile la nivel naţional şi local precum şi din partea structurilor din Forţele Navale pentru limitarea sau îndepărtarea pericolului în funcţie de amploarea poluării, zona afectată şi condiţiile meteo din zona de responsabilitate.

Datorită specificului activităţii structurilor din Forţele Navale există posibilitatea apariţiei unei poluări accidentale în locurile de dislocare permanentă sau temporară, motiv pentru care trebuie să fim pregătiţi, antrenaţi şi dotaţi pentru a le evita şi, în cazul producerii acestora, pentru limitarea sau îndepărtarea pericolului de poluare din zonele de responsabilitate.

În prezenta lucrare sunt prezentate responsabilităţile asumate de Forţele Navale în zona maritimă şi fluvială de responsabilitate, şi posibilităţile de sprijin a autorităţilor locale şi centrale în activităţile de depoluare.

Prezentarea pe capitole evidenţiază reglementările în domeniu pentru structurile din Forţele Navale, dotarea actuală a acestora şi cerinţele minime pentru ca acestea să facă faţă unor astfel de ameninţări.

2. Responsabilităţi la nivel central şi local

Autoritatea naţională responsabilă este Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor care coordonează activităţile legate de funcţionarea sistemului naţional şi este punct de contact cu autorităţile internaţionale în domeniu.

Comandamentul Operativ pentru Depoluare Marină/CODM este organismul de planificare şi coordonare a răspunsului în caz de poluare marină cu hidrocarburi pe mare, zona costieră şi fluviu. Acesta este condus de prefectul judeţului Constanţa, în calitate de coordonator general şi are ca înlocuitori pe preşedinţii Consiliilor Judeţene Constanţa şi Tulcea.


108 ____________________________________________________________________________

CODM are în subordine Divizia pentru operaţii maritime/DOM şi Divizia pentru operaţii terestre/DOT.

DOM reprezintă totalitatea forţelor şi mijloacelor de răspuns ce pot activa pe mare şi este coordonată de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului prin Autoritatea Navală Română/ANR.

DOT reprezintă totalitatea forţelor şi mijloacelor de răspuns în scopul realizării unei intervenţii eficiente în cazul producerii unei poluări marine cu hidrocarburi, ce poate afecta zona costieră şi este coordonată de Ministerul Administraţiei şi Internelor/MAI prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă/IGSU.

CODM este constituit din reprezentanţi ai următoarelor instituţii: - Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor: Administraţia Naţională Apele

Române, Agenţia de Protecţie a Mediului Constanţa şi Tulcea, Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” şi Institutul Naţional de Cercetări Marine „Grigore Antipa”;

- Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului: ANR, Agenţia Română pentru Salvarea Vieţii Omeneşti pe Mare/ARSVOM şi Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime Constanţa”;

- Ministerul Administraţiei şi Internelor: ISU, IJPF, Inspectoratele de poliţie judeţene şi Inspectoratele de Jandarmi judeţene Constanţa şi Tulcea;

- Ministerul Apărării Naţionale: • Statul Major al Forţelor Navale; • Statul Major al Forţelor Aeriene.

- Consiliul Judeţean Constanţa; - Autoritatea de Sănătate Publică a judeţului Constanţa; - Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

3. Locul Forţelor Navale în coordonarea activităţilor de intervenţie la depoluare

Forţele Navale sunt reprezentate în următoarele structuri: - Comandamentul Operativ pentru Depoluare Marină de către comandantul

Flotei şi comandantul Componentei Operaţionale Navale; - Secretariatul tehnic de către şeful biroului protecţia mediului – SMFN; - Comitetul consultativ de către şeful compartimentului protecţia

mediului/Baza Logistică Navală; - Divizia pentru Operaţii Maritime de către un ofiţer din Comandamentul

Flotei; - Divizia pentru Operaţii Terestre de către un ofiţer din Componenta

Operaţională Navală. Pentru conducerea intervenţiei forţelor proprii, Ministerul Apărării Naţionale

organizează acţiunile de intervenţie prin Componenta Operaţională Navală/Statul Major al Forţelor Navale.

______________________________________________________________________ Instruire

____________________________________________________________________________ 109

Pe linie de depoluare Forţele Navale îndeplinesc următoarelor atribuţii: - asigură, prin sistemul propriu de observare, naval, costier, serviciul de luptă

şi de permanenţă, centralizarea şi transmiterea informaţiilor asupra incidentelor de poluare la Punctul Naţional Operaţional de Contact/PNOC prin CON/SMFN;

- constată prin personalul cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului poluarea, conform competenţelor legale;

- identifică şi pregăteşte forţele şi mijloacele pe care le pune la dispoziţia autorităţilor publice centrale/locale în caz de solicitare;

- participă cu forţe şi mijloace la intervenţia în caz de incident de poluare marină majoră cu hidrocarburi şi alte substanţe dăunătoare (nivel 3 – peste 700 t de hidrocarburi descărcate sau care este asimilată situaţiei de alertă);

- participă la evaluarea pagubelor, a efectelor acestora şi la stabilirea cauzelor ce au determinat incidentul de poluare marină majoră cu hidrocarburi şi/sau alte substanţe dăunătoare în zona de responsabilitate;

- întocmeşte planuri de intervenţie în caz de poluare marină pentru porturile militare din zona de responsabilitate;

- constituie grupe de coordonare pentru situaţii de urgenţă care vor funcţiona pe toată durata acţiunilor;

- organizează exerciţii de antrenare a personalului pentru intervenţie în caz de poluare;

- achiziţionează materiale şi mijloace specifice intervenţiilor în caz de poluare.

Sarcinile structurilor din Forţele Navale participante la operaţiuni de răspuns în caz de poluare marină, în zona de responsabilitate, sunt următoarele:

- Componenta Operaţională Navală: • constituie grupa de coordonare pentru situaţii de urgenţă care va

funcţiona pe toată durata acţiunilor; • prin STOp informează serviciul SAR – Poluare din cadrul Centrului

Maritim de Coordonare al Autorităţii Navale Române şi solicită mijloace specializate pentru extragerea produsului petrolier din apă;

• monitorizează acţiunea forţelor şi mijloacelor destinate pentru intervenţie;

• cooperează cu Comandamentul Operativ pentru Depoluare Maritimă din subordinea prefectului judeţului Constanţa;

• realizează demersurile necesare cooperării între structurile implicate în operaţiunile de intervenţie în caz de poluare marină;

• înaintează ordinul de acţiune către structurile ce aparţin Forţelor Navale, implicate în operaţiunile de intervenţie în caz de poluare marină;

• conduce acţiunea de dislocare a navelor în raioanele de evacuare. - Baza Logistică Navală:

• achiziţionează mijloacele specifice pentru intervenţii în caz de poluare: baraje antipoluare, substanţe absorbante etc.;


110 ____________________________________________________________________________

• amenajează spaţiile necesare în vederea depozitării şi manipulării mijloacelor specifice pentru intervenţii la poluare.

- Comandamentul Flotei: • aprobă Planul de răspuns în caz de poluare marină pentru portul

militar Constanta; • verifică gradul de pregătire a personalului pentru intervenţie în caz de

poluare marină. - Comandanţii porturilor militare Constanţa, Mangalia, Brăila şi Tulcea:

• întocmesc Planul de intervenţie pentru portul militar, în caz de poluare marină;

• organizează exerciţii de antrenare a personalului pentru intervenţie în caz de poluare;

• constituie grupa de coordonare pentru situaţii de urgenţă care va funcţiona pe toată durata acţiunilor.

- Comandantul navei de salvare avarii: • organizează şi verifică pregătirea personalului navei pentru intervenţie

în caz de poluare marină; • ia în primire barajul antipoluare şi verifică dacă este corespunzător din

punct de vedere tehnic, pentru intervenţie în caz de poluare marină; • amplasează barajul antipoluare în acvatoriu pentru intervenţie în caz

de poluare.

4. Capabilităţi existente la nivelul Forţelor Navale

Forţele Navale nu dispun de mijloace specializate pentru recuperarea de la suprafaţa apei a produsului petrolier deversat, stocarea, depozitarea şi neutralizarea acestuia.

În situaţia apariţiei pericolului de poluare marină, forţele şi mijloacele destinate intervenţiei vor acţiona în locurile de dislocare permanentă sau temporară, pentru limitarea efectelor poluării asupra mediului, a structurilor portuare şi asupra forţelor proprii.

Aceste forţe şi mijloace vor participa la operaţiuni de răspuns în caz de poluare marină, prin manipularea barajelor de limitare a poluării, şi pot fi:

- navele care execută serviciul pentru salvare avarii pe porturi; - grupa de intervenţie cu scafandri şi şalupele din dotare; - grupele de vitalitate de la unităţile de nave; - mijloace specifice pentru limitarea efectelor poluării. La nevoie, în vederea evaluării situaţiei existente, va putea fi solicitat sprijinul

unui elicopter aparţinând Grupului de elicoptere Tuzla. Pentru depoluarea în locurile de dislocare, Forţele Navale pot interveni cu: - un complet de depoluare format din 200 m liniari baraj limitator, 60 m

liniari baraj absorbant şi 200 kg absorbant biodegradabil;

______________________________________________________________________ Instruire

____________________________________________________________________________ 111

- 360 m liniari baraj limitator pentru produse petroliere; - 330 m liniari baraj absorbant pentru produse petroliere; - 3.000 kg de absorbant biodegradabil pentru produse petroliere. La solicitarea Comandamentului Operativ pentru Depoluare Marină, Forţele

Navale pot pune la dispoziţie remorcherul maritim de salvare/RMS 500 GROZAVUL, care poate acţiona pentru remorcare-salvare şi stingerea incendiilor. Acesta are o autonomie de deplasare de 5.000 Mm, un timp de reacţie de 200 minute şi capabilităţi pentru aplicarea dispersanţilor şi substanţe absorbante pentru intervenţii minore.

5. Concluzii

Prin diminuarea sau eliminarea efectelor generate de către pericolul de poluare în zona de responsabilitate se menţine integritatea şi capacitatea de luptă a forţelor proprii. În acest sens, Forţelor Navale le revine sarcina de a pregăti personalul propriu, atât prin antrenamente organizate la nivelul Forţelor Navale cât şi în comun cu celelalte forţe din compunerea CODM.

O evaluare corectă a planurilor şi procedurilor de acţiune întocmite, se poate realiza în cadrul exerciţiilor organizate pentru verificarea modului de asigurare a controlului şi integrităţii spaţiului maritim şi fluvial în situaţii de criză, în comun cu forţe din SMFT, SMFA şi MAI.

Un rol foarte important în activitatea pe linia depoluării revine comandanţilor porturilor unde sunt dislocate structuri ale Forţelor Navale. Aceştia trebuie să pună în aplicare planurile de cooperare cu structurile din zonă, împreună cu comandanţii de divizioane. De asemenea, toţi factorii de răspundere trebuie să promoveze implicarea personalului propriu în conştientizarea pericolului ce poate fi generat de poluarea mediului, în prevenirea apariţiei acestor evenimente şi nu în ultimul rând conştientizarea fiecărui individ care participă la activităţi potenţial generatoare de poluare.

Forţele şi mijloacele puse la dispoziţia autorităţilor publice centrale şi locale trebuie să fie echipate, dotate şi antrenate corespunzător pentru a îndeplini, în comun cu alte forţe, misiunile asumate. Funcţie de fondurile avute la dispoziţie, este necesar ca în următoarea perioadă Forţele Navale să continue activitatea de asigurare a structurilor subordonate cu mijloacele de intervenţie specifice. Ideal ar fi ca la nivelul fiecărui port să funcţioneze structuri specializate în domeniul depoluării, care să garanteze o acţiune eficientă.

Având în vedere importanţa păstrării unui mediu curat, nu trebuie ca această activitate să fie tratată cu superficialitate de nicio structură. În cazul unei poluări cu hidrocarburi sau cu alte substanţe dăunătoare sunt necesare acţiuni prompte şi eficiente pentru a reduce la minimum pagubele şi efectele asupra mediului.


112 ____________________________________________________________________________

Bibliografie 1. *** Ordonanţa Guvernului nr. 14/2000, pentru aderarea României la

Convenţia internaţională privind pregătirea, răspunsul şi cooperarea în caz de poluare cu hidrocarburi (aprobată prin Legea nr. 160/2002).

2. *** Hot ărârea nr. 893 din 05.07.2006, pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1593/2002 privind aprobarea Planului naţional de pregătire, răspuns şi cooperare în caz de poluare marină cu hidrocarburi.

3. *** Ordinul comun al ministerelor Mediului şi Gospodăririi Apelor, Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi al Administraţiei şi Internelor nr. 1/217/182 din 01.04.2004, pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comandamentului Operativ pentru Depoluare Marină.

4. *** Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.S.-28/2012, pentru aprobarea Regulamentului privind managementul situaţiilor de urgenţă în Ministerul Apărării Naţionale.

____________________________________________________________________________ 113

STATUSUL ACTUAL ŞI PERSPECTIVELE DE DEZVOLTARE A LEADERSHIPULUI ÎN FOR ŢELE NAVALE ROMÂNE

Contraamiral de flotil ă prof. univ. dr. ing. Vergil CHI ŢAC, Comandor dr. ing. Octavian TĂRĂBUŢĂ,

Academia Navală „Mircea cel Bătrân”

1. Statusul actual al leadeshipului

Leadershipul, în special cel militar, ca şi capacitate/competenţă de conducere a organizaţiilor militare, are ca obiectiv final luarea deciziilor optime pentru îndeplinirea misiunii încredinţate. Având în vedere diferitele nivele de autoritate ale ofiţerilor de-a lungul carierei lor, această competenţă are un caracter continuu de dezvoltare. În procesul de educaţie şi instruire din Forţele Navale ale statelor membre ale Uniunii Europene şi NATO, leadershipul reprezintă nu numai o practică operaţională, dar şi o formă a culturii organizaţionale a militarilor. În sistemul naţional de învăţământ militar leadershipul este considerat ca fiind o simplă disciplină vocaţională care asigură doar deprinderi de comandă. Studiul leadershipului se face încă izolat, fără a se pune în evidenţă caracterul interdisciplinar şi permanent al acestuia, conceptul de leadership fiind tratat fragmentar. Comanda şi controlul organizaţiilor militare se bazează în special pe atributul de autoritate cu care este investit liderul conform regulamentelor militare. Leadershipul este aplicat conştient începând de la nivelele relativ înalte şi mai complexe ale organizaţiilor militare (unităţi, mari unităţi) şi nu la toate nivelele ierarhice.

În funcţie de aria de influenţă, leadershipul se poate manifesta în mod direct, organizaţional sau strategic. Dacă pentru leadershipul organizaţional şi cel strategic sunt create premisele unei dezvoltări viitoare prin modalităţile de formare continuă specifice organismului militar, cât şi prin exercitarea atribuţiilor funcţionale la diferite nivele ierarhice ale organizaţiei, leadershipul direct reprezintă componenta de bază a conceptului, poate şi cea mai importantă, în dezvoltarea căreia instituţiile de educaţie şi formare a ofiţerilor de marină poate şi trebuie să joace un rol hotărâtor.

Necesitatea dezvoltării conceptului de leadership este impusă de prezenţa următoarelor deziderate:

- profesionalizarea actului de comandă şi control al organizaţiei militare; - creşterea operativităţii şi eficienţei personalului din Forţele Navale; - dezvoltarea leadershipului în conformitate cu noul context politico-militar

naţional, UE şi NATO. Direcţii de acţiune. Leadershipul reprezintă interacţiunea simultană, bazată pe

un limbaj de comunicare comun, având drept scop atingerea unui obiectiv caracterizat prin complexitate, dinamism şi un grad variabil de incertitudine.


114 ____________________________________________________________________________

Formarea cunoştinţelor, deprinderilor şi a atitudinilor necesare liderului se va face conform principiului de învăţare continuă, de-a lungul întregii cariere în Forţele Navale Române. În Academia Navală şi Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale leadershipul va fi studiat şi aplicat continuu, începând cu primul an de studiu şi terminând cu obţinerea primului grad de ofiţer şi repartizarea la navă. Ulterior, competenţele moderne de leadership militar ale comandanţilor vor fi dezvoltate corespunzător nivelului ierarhic al organizaţiei şi al poziţiei lor în cadrul acesteia.

Pentru dezvoltarea conceptului de leadership se va urmări atingerea unui set de cerinţe impuse oricărui lider. Astfel, liderul trebuie să întrunească un set de competenţe clasificate astfel, după tipul acţiunii:

1. Să fie: - un lider de caracter (să aplice valorile Armatei, să fie empatic, să aibă etos

militar); - un lider care se impune prin prezenţă (regulamentar din punct de vedere al

comportamentului personal, ţinutei militare, permanent în formă fizică excelentă, calm, încrezător, rezistent).

2. Să ştie: - cunoştinţe de specialitate (tehnice, tactice şi organizaţionale) şi de cultură

generală/geopolitică, să posede abilitate mentală şi judecată, să manifeste inovaţie, tact interpersonal;

- tehnici de comunicare eficientă, metode şi procedee de consiliere a echipei din subordine.

3. Să facă: - să conducă pe alţii, să exercite influenţă dincolo de lanţul de comandă, să

conducă prin exemplu personal, să comunice eficient; - să dezvolte un climat pozitiv, să se autoperfecţioneze, să formeze la rândul

său lideri; - să atingă obiectivele propuse/misiunea ordonată. Implementarea. Fără a fi exhaustivă, modalitatea de implementare a

conceptului şi de formare a competenţelor de lider, începând cu studiile de licenţă în academie trebuie să urmărească:

- revizuirea şi ajustarea planurilor de învăţământ şi introducerea acestei discipline la toate nivelele de instruire;

- formarea şi promovarea culturii despre leadership comandanţilor şi cadrelor didactice (seminarii, workshopuri, conferinţe susţinute de personalităţi ale Forţelor Navale sau ale mediului economic, mijloace media etc.);

- dezvoltarea unei culturi organizaţionale centrate pe formarea competenţelor de lider;

- definirea competenţelor de lider ale absolventului Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” pentru prima funcţie;

- introducerea disciplinei Leadership în modelul luptătorului; - rotirea periodică a gradaţilor şi a studenţilor aflaţi în funcţii de comandă pe

timpul şcolarizării pentru a permite tuturor studenţilor exercitarea actului de comandă şi, implicit, aplicarea practică a leadershipului;

______________________________________________________________________ Instruire

____________________________________________________________________________ 115

- implicarea gradaţilor în cunoaşterea studenţilor din subordine (analize lunare la nivel companie);

- folosirea gradaţilor în completarea fişelor de cunoaştere a studenţilor de anul I;

- schimbarea periodică a sarcinilor zilnice de îndeplinit (sectoare de curăţenie, responsabilităţi în cadrul companiei etc.);

- propunerile de acordare a învoirilor să fie făcute de comandanţii de grupă, analizate şi discutate până la nivel comandant companie;

- participarea studenţilor din anii III şi IV la un exerciţiu prin simulare (SIMEX), pentru observarea caracteristicilor leadershipului naval.

În concluzie, putem afirma că leadershipul naval este mult mai mult decât o simplă disciplină, dedicată ştiinţei sau artei conducerii. Leadershipul, ca modus vivendi al ofiţerului de marină, însumează toate cunoştinţele teoretice, deprinderile practice şi intelectuale, precum şi, mai ales, atitudinile pe care acesta trebuie să le manifeste în organizaţia pe care o conduce. Implementarea leadershipului modern în Forţele Navale trebuie să ţină seama de principii, valori şi metode comune întregului personal al Forţelor Navale.

Prezentăm în continuare, pe scurt, câteva dintre aceste norme.

2. Responsabilitate, autoritate şi răspundere

Un vechi dicton militar spune Autoritatea poate fi delegată, dar nu şi responsabilitatea. De asemenea, se ştie că odată cu responsabilitatea şi autoritatea apare şi răspunderea. După ce vor fi explicate aceste concepte, vom discuta despre modul în care cele trei sunt legate între ele şi cum trebuie echilibrate acestea în scopul unui leadership şi management eficient.

Responsabilitatea. Conceptul de responsabilitate la nivelul serviciului de luptă/subunităţii, deşi este întrucâtva acelaşi în cele mai multe situaţii, are totuşi o mai profundă însemnătate în forţele armate. În sensul cel mai larg, Forţele Navale sunt responsabile pentru securitatea naţională şi apărarea ţării şi a cetăţenilor săi. Într-un sens mai îngust, dar la fel de important, liderii navali sunt responsabili pentru vieţile celor pe care îi conduc. În continuare vom discuta despre ceea ce înseamnă responsabilitatea în Forţele Navale şi ceea ce înseamnă ea pentru micii comandanţi. În calitate de comandant al unei subunităţi, responsabilitatea acestuia este împărţită în următoarele direcţii:

- să fie responsabil, sub comanda şefului de departament, pentru îndeplinirea sarcinilor atribuite subunităţii şi pentru comportamentul subordonaţilor, urmând regulamentele şi ordinele comandantului unităţii şi ale altor superiori;

- să se menţină informat cu privire la capacităţile şi necesităţile fiecărui subordonat şi, sub autoritatea sa, să ia măsuri pentru a menţine eficienţa subunităţii şi bunăstarea şi moralul subordonaţilor;

- să-şi suprime limbajul abuziv, necorespunzător ca nivel de zgomot sau deranjant; să încurajeze managementul financiar al subordonaţilor, să le descurajeze


116 ____________________________________________________________________________

acumularea de datorii financiare, abuzul de alcool şi comportamentul personal necorespunzător, cum ar fi hărţuirea sexuală şi, în fine, de a promova egalitatea de şanse;

- prin supraveghere personală şi control frecvent, să se asigure că spaţiile, echipamentele şi materialele atribuite subunităţii sunt întreţinute în mod satisfăcător;

- să instruiască subordonaţii cu privire la măsurile de siguranţă aplicabile şi să solicite respectarea lor strictă;

- să fie responsabil pentru alte probleme, cum ar fi instruirea personalului subunităţii, problemele administrative şi de personal cu privire la subordonaţi, supravegherea infrastructurii logistice, echipamentelor de vitalitate din spaţiile alocate, precum şi programul de reţinere în Forţele Navale a soldaţilor şi gradaţilor profesionişti/SGP.

Autoritatea . Printre multiplele definiţii ale autorităţii unui comandant, indiferent de nivelul la care aceasta este exercitată, putem menţiona puterea de a comanda, a pune în aplicare legile, a cere supunere, a determina să fie ascultat şi de a judeca. Autoritatea care i-a fost acordată prin regulament şi numirea în funcţie determină atributele de comandă şi control ale comandantului. Conform manualului NATO ATP-1, comanda şi controlul reprezintă autoritatea cu care este investită o persoană pentru a direcţiona, coordona şi controla organizaţia subordonată acestuia. Autoritatea nu este nelimitată, ea se supune la rândul ei unor limitări date de preceptele sociale ale epocii în care trăim. Caracteristicile autorităţii limitate regulamentar sunt prezentate în cele ce urmează.

1. Baza legală a autorităţii, consemnată în documentele legale corespunzătoare funcţiei îndeplinite, în conformitate cu lanţul de comandă al subunităţii/eşalonului superior. Autoritatea este acordată unei persoane din Forţele Navale numai în scopul îndeplinirii sarcinilor atribuite şi este proporţională cu responsabilităţile şi răspunderea acordate.

2. Autoritatea legală, stabilită prin regulamente, asigură că ordinele sunt susţinute de prevederile referitoare la pedepse, care stipulează pedeapsa pentru un subordonat cu comportament necorespunzător sau care nu se supune unui ordin legal.

3. Autoritatea câştigată apare din respectul pe care un lider şi-l creează în faţa subordonaţilor săi. Acesta este rezultatul calităţilor unui lider care ştie să se facă ascultat de către subordonaţi, chiar dacă nici o lege anume nu le cere acest lucru.

4. Autoritatea morală este autoritatea care face ca o persoană să intervină şi să preia iniţiativa, atunci când apare o situaţie de urgenţă şi este nevoie de acţiune imediată. Liderii buni vor lua măsuri chiar dacă urgenţa nu este din punct de vedere tehnic în responsabilitatea lor. Autoritatea morală este o chestiune de conştiinţă individuală, care nu poate fi înscrisă în vreo lege.

5. Delegarea autorităţii. Autoritatea trebuie să fie delegată la cel mai scăzut nivel de competenţă corespunzător responsabilităţii şi capabilităţii atribuite subordonatului. Delegarea de autoritate nu înseamnă însă şi delegarea de responsabilitate.

6. Limitări ale autorităţii. Exercitarea autorităţii se face prin ordine ale celui care le emite. Ordinele trebuie să fie legale, deoarece subordonaţii trebuie să se

______________________________________________________________________ Instruire

____________________________________________________________________________ 117

supună doar ordinelor legale. De exemplu, articolul 141.7 din regulamentul marinei americane precizează: Ordinele... nu trebuie să fie caracterizate prin comportament tiranic sau capricios, sau prin limbaj abuziv. Articolul 141.4 din acelaşi regulament precizează: Toate persoanele din serviciul naval sunt obligate să se supună de îndată şi strict, precum şi să execute prompt ordinele legale primite din partea superiorilor lor.

Răspunderea. Conceptul de răspundere nu se schimbă în mediul militar. Cu toate acestea, din cauza sensurilor mai profunde ale responsabilităţii şi autorităţii, răspunderea în mediul militar poate fi aparent rece şi dură, dar în realitate nu este aşa. Răspunderea este exact ceea ce trebuie să fie, în scopul ca responsabilitatea şi autoritatea să capete sensurile mai profunde deja discutate. Personalul Forţelor Navale este strict răspunzător pentru acţiunile sale, atât pe durata, cât şi în afara serviciului. Ei dau socoteală pentru tot ceea ce le revine în responsabilitate, indiferent dacă este o responsabilitate corespunzătoare funcţiei, sau responsabilitatea pentru finalizarea unei misiuni, sau responsabilitatea pentru comportamentul personal conform standardelor Forţelor Navale. Personalul este, de asemenea, răspunzător pentru deciziile pe care le ia. Ca lideri, comandanţii de subunităţi trebuie să înţeleagă propria lor răspundere şi cum să menţină răspunderea subordonaţilor. Personalul Forţelor Navale este răspunzător pentru acţiunile, performanţele şi comportamentul său 24 de ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Se poate zice că răspunderea nu îşi ia liber sau concediu.

3. Construirea echipei

Echipele reprezintă baza organizaţiilor moderne şi îndeplinesc sarcinile cu o eficienţă îmbunătăţită. O echipă înseamnă mult mai mult decât o colecţie de indivizi care lucrează împreună. Ea este un organism dinamic, cu caracteristici specifice,care trece printr-o serie de etape previzibile de-a lungul realizării obiectivului. Cum echipele progresează în aceste etape de dezvoltare, fiecare din acestea este caracterizată prin diferite stiluri de leadership necesare. Eficienţa echipei este critică în mediul militar. Procesul dezvoltării echipei implică leadership. Ca ofiţer cu sarcina de a conduce o echipă, comandantul trebuie să ia în considerare toţi factorii pentru dezvoltarea unei echipe, de la etapele de dezvoltare a acesteia până la executarea misiunii. Echipele sunt utilizate pentru o varietate de funcţii, dar nu toate funcţiile necesită o echipă. Cu toate acestea, atunci când este nevoie de o echipă, este important ca un lider să înţeleagă cum să stabilească echipa şi la ce comportamente să se aştepte de la echipă.

Elementele/Etapele de dezvoltare a echipei. Este important să se înţeleagă cele patru etape prin care echipele trec pe timpul dezvoltării lor. Fiecare dintre aceste etape are caracteristici unice şi identificabile. Recunoaşterea acestor caracteristici va permite comandantului de subunitate să asiste echipa pentru realizarea obiectivelor sale. Echipele nou formate vor trece prin fiecare dintre cele patru etape. În funcţie de modul în care echipa este formată şi de destinaţia sa, echipe diferite vor trece prin


118 ____________________________________________________________________________

fiecare etapă cu diferite viteze. Cele patru etape de dezvoltare a echipei sunt următoarele:

- formarea; - confruntarea; - normarea; - acţiunea. Formarea. În echipe noi (sau echipe vechi cu noi membri), membrii

explorează cu prudenţă limitele unui comportament acceptabil de grup şi încearcă să înveţe cum să contribuie cel mai bine. În această etapă entuziasmul, optimismul şi anticiparea de multe ori se amestecă cu sentimente de anxietate cu privire la incertitudinile viitoare. Formarea este perioada iniţială în care membrii fac cunoştinţă unii cu alţii şi încearcă să stabilească o bază. În contrast, pericolul sau grija cea mai mare pentru această etapă este confuzia.

Confruntarea. Echipele vor trece de multe ori printr-o etapă de dezacord, cu idei preconcepute ale persoanelor (sau idei şi recomandări) care sunt prezentate toate odată, iar lumea îşi dă seama că multe dintre ele sunt în conflict. Acest lucru poate duce la dezbatere în rândul membrilor privind metodele de acţiune, chiar şi atunci când sunt de acord asupra obiectivelor. Această etapă permite o perioadă de adaptare, în care membrii grupului se opun colaborării între ei datorită diferenţelor de atitudine, de preferinţe, nivelurile de experienţă şi în percepţiile a ceea ce reprezintă problemele şi soluţiile lor. În contrast, principalul pericol sau preocupare pentru această etapă este neafirmarea presupunerilor sau a valorilor membrilor echipei.

Normarea. Etapa de normare marchează sfârşitul perioadei de ajustare personală şi de conflict şi începutul unei perioade de echilibru, în care membrii grupului încep să se gândească la definirea şi realizarea misiunii în termeni de echipă. Membrii îşi reconciliază loialităţile şi responsabilităţile concurente, acceptă echipa, regulile de bază ale echipei, rolurile lor şi cele ale altor membri. În schimb, pericolul mai mare sau preocuparea pentru această etapă îl reprezintă acordurile false între membrii reconciliaţi ai echipei.

Acţiunea. Echipa a rezolvat problemele de dezbinare legate de modul în care ea funcţionează. Orice conflict este deschis şi onest, membrii echipei ascultând şi evaluând opiniile celorlalţi. Echipa are succes în realizarea, diagnosticarea şi rezolvarea problemelor şi în alegerea şi implementarea schimbărilor. Există un sentiment de progres şi o convingere comună că toate eforturile contribuie la misiunea organizaţiei lărgite. În schimb, pericolul major sau preocuparea pentru această etapă este gândirea de grup.

Caracteristicile echipei eficiente. Echipele eficiente se dezvoltă prin disciplină şi muncă asiduă. Există câteva atribute comune echipelor eficiente, dintre care unele sunt prezentate mai jos.

1. Leadershipul inspirat. Un lider inspirat va ţine seama de următoarele: - se asigură că fiecare membru al echipei îşi cunoaşte rolul specific; - sesizează din timp problemele iminente şi le reduce în mod proactiv; - menţine eforturile echipei îndreptate spre îndeplinirea misiunii;

______________________________________________________________________ Instruire

____________________________________________________________________________ 119

- se asigură că toţi membrii echipei au o ocazie de a contribui la munca colectivă;

- ascultă înainte de a vorbi, ori de câte ori este posibil; - transformă problemele recunoscute în ocazii de creştere a calităţii echipei; - consolidează încrederea între membrii echipei şi cei din imediata vecinătate. 2. Obiective specifice, măsurabile. 3. Determinare şi loialitate. 4. Comunicare eficientă. 5. Orientarea spre succes. 6. Conştientizarea mediului extern. 7. Gândirea progresivă. 8. Recunoaşterea şi aprecierea rezultatelor. Bibliografie 1. BAR-ON, R. Bar-On Emotional Quotient Inventory (EI-Q): A Test of

Emotional Inteligence. Multi-Health Systems, Toronto, Canada, 1997. 2. ENDSLEY, M.R. Situation awareness: Progress and directions. in S.

Banbury & S. Tremblay (Eds.). A cognitive approach to situation awareness: Theory and application. UK: Ashgate Publishing, p. 317-341, Aldershot, 2004.

3. ***, Naval Operational Leadership and Leadership Trening. Royal Norwegian Naval Academy, Bergen 2009.

4. ENDSLEY, M.R. & JONES, W.M. A model of inter- and intrateam situation awareness: Implications for design, training and measurement. in M. McNeese, E. Salas & M. Endsley (Eds.). New trends in cooperative activities: Understanding system dynamics in complex environments. CA: Human Factors and Ergonomics Society, Santa Monica, 2001.

5. GLASER, R. Expertise and learning: How do we think about instructional processes now that we have discovered knowledge structures?. in D. Klahr & K. Kotovsky (Eds.). Complex information processing: The impact of Herbert A. Simon. NJ: LEA., p. 269-282, Hillsdale, 1989.

6. GOLEMAN, D, Inteligenţa emoţională. Bucureşti: Editura Curtea veche, 2001.

7. KOZLOWSKI, S.W.J. Training and developing adaptive teams: Theory, principles, and research. in J.A. Cannon-Bowers, & E. Salas, (Eds.), Making decisions under stress: Implications for individual and team trening. DC: American Psychological Association, p. 115-153, Washington, 1998.

8. SEGAL, Jeanne. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Bucureşti: Editura Teora, 1999.

9. ***, Division Officer Leadership Course, United States Navy, 2006. 10. Lt.col. PHILIP W. Gay, Sr., Leadership Core Competences – United States

Army National Guard, 2007. 11. Dr. DUŢU, Petre. Managementul şi conducerea militară strategică în

viitoarele confruntări armate. Bucureşti: Universitatea Naţională de Apărare, 2012.

120 ____________________________________________________________________________

AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE PRINCIPALELOR TIPURI DE PANOURI FOTOVOLTAICE

CU APLICABILITATE ÎN DOMENIUL NAVAL

Locotenent drd. ing. Ovidiu CRISTEA, Şef lucrări dr. ing. Nicolae BĂDĂRĂ, Academia Navală „Mircea cel Bătrân”

1. Introducere

Tema articolului este aceea de a identifica diferenţele majore dintre utilizarea sistemelor cu PV în mediul marin faţă de cel terestru. Deşi pare o problemă destul de simplă la o primă vedere, lucrarea îşi propune să aducă în discuţie atât majoritatea factorilor care influenţează funcţionarea celulelor fotovoltaice, cât şi a celorlalte componente dintr-un sistem PV.

Lucrarea conţine o prezentare scurtă a radiaţiei solare, o descriere a performanţelor celulelor fotovoltaice şi modul în care influenţează acestea regulile de proiectare, mişcările oscilatorii ale navei şi implicaţiile acestora asupra performanţelor panourilor PV, tehnologii PV actuale şi aplicabilitatea lor în domeniul naval, precum şi componentele sistemelor PV şi limit ările de instalare şi funcţionare impuse de mediul marin şi cel naval.

2. Radiaţia solară

Lumina poate fi definită ca o undă electromagnetică, precum şi ca particule cu energie cuantificată, denumite fotoni. Lumina pe care o putem vedea este numai o mică parte din totalul de radiaţie emis de către Soare.

Energia unui foton de lungime de undă λ este exprimată prin formula:

λν ch

hE•=•= (1)

unde: h – este constanta lui Plank; ν – este frecvenţa undei electromagnetice asociate fotonului; c – este viteza luminii. Pentru a putea înţelege în ce spectru al frecvenţelor soarele emite lumină,

trebuie amintiţi doi termeni: iradiaţia şi densitatea de putere spectrală. Iradiaţia I este puterea pe unitatea de suprafaţă şi este exprimată de obicei în

W/m2. Aceasta nu conţine informaţii despre spectrul de provenienţă al luminii. Pentru aceasta se introduce termenul densitatea de putere spectrală P(λ) care reprezintă

________________________________________________________ Studii, analize, cercetări

____________________________________________________________________________ 121

puterea pe unitate de suprafaţă şi pe unitate de lungime de undă. Iradiaţia şi densitatea de putere spectrală sunt legate prin următoarea formulă:

( ) ( )∫λ

λλ=0

dPI (2)

Soarele este un corp negru ceea ce înseamnă că absoarbe toată lumina care ajunge pe suprafaţa lui. Pentru a putea observa cum arată funcţia densităţii de putere spectrală pentru un corp negru, se foloseşte formula lui Plank:

( )1

12,

5

2

−

=λ

=λ

λkTe

hchc

TI (3)

unde: k – este constanta lui Boltzmann; T – este temperatura corpului negru în grade Kelvin. În figura nr. 1 se poate observa că 9% din spectrul total al Soarelui se află în

UV, cu lungimi de undă mai mici decât 400 nm, 44% este în spectrul vizibil şi 47% este în infraroşu.

Figura nr. 1. Spectrul radiaţiei solare1

În medie 20% din iradiaţia solară este reflectată de nori, 6% de moleculele din

atmosferă şi aproximativ 4% de suprafaţa terestră, rezultând un procent de 30% din iradiaţia solară ce se pierde prin reflexie. Un procent de 19% din iradiaţia solară se pierde prin absorbţia norilor, ceea ce conduce la un procent de doar 51% care este absorbit la suprafaţa Pământului. De aceea, este foarte important de calculat masa de aer prin care trecere iradiaţia solară în drumul ei către suprafaţa terestră. Masa de aer

1 http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4c/Solar_Spectrum.png


122 ____________________________________________________________________________

se notează cu AM şi este egală cu 1 pentru Ecuator. Condiţiile standard de testare propun o masă de aer AM = 1,5, ceea ce înseamnă că lungimea pe care trebuie s-o străbată iradiaţia solară este cu 1,5 mai mare faţă de cea de la Ecuator. Această valoare corespunde latitudinii de 48,2° la amiază.

( )θ=

cos

1AM (4)

unde: θ – este latitudinea în grade. Datorită faptului ca nava poate naviga în majoritatea mărilor şi oceanelor

lumii, aceasta poate atinge latitudini polare cât şi apropiate de zero. Acest lucru face imposibilă determinarea exactă a iradiaţiei solare anuale disponibilă pentru sistemul fotovoltaic, procedeu care este foarte bine luat în considerare pentru sistemele fixe terestre unde se cunoaşte AM. Pe lângă sistemele PV amplasate la bordul navelor pot exista şi sisteme offshore care au poziţii fixe şi care se aseamănă din acest punct de vedere cu sistemele PV terestre.

Iradiaţia I şi densitatea de putere oferă informaţii cu privire la cantitatea de putere pe suprafaţă. Fluxul de fotoni Ф este numărul de fotoni pe unitatea de suprafaţă în unitate de timp. Acesta nu conţine informaţie despre spectrul luminii. Pentru acest lucru se defineşte fluxul de fotoni spectral Ф(λ), care este numărul de fotoni pe suprafaţă, în unitate de timp, pe lungime de undă. Fluxul de fotoni spectral de lungime de undă λ este densitatea de putere spectrală pentru λ împărţită la energia fotonilor de lungime de undă λ:

( ) ( )hc

Pλλ=λΦ (5)

Dacă integrăm fluxul de fotoni spectral pe lungimea de undă obţinem fluxul de fotoni:

( ) ( )∫λ

λλΦ=Φ0

d (6)

Pentru condiţiile standard de testare, la AM = 1,5, fluxul de fotoni Ф este egal cu 4,3 • 1021/s/m2, iar iradiaţia solară este egală cu 1.000 W/m2.

Din condiţiile standard de testare rezultă o unealtă foarte bună pentru calcularea rapidă a energiei produse de un sistem PV într-o anumită locaţie pe Glob. Aceasta poartă denumirea de oră solară şi reprezintă iradiaţia de 1.000 W pe un m2 într-o oră. Astfel, se poate exprima iradiaţia anuală medie dintr-o anumită locaţie prin ore solare.

Totalitatea iradiaţiei solare care ajunge pe o suprafaţă orizontală este denumită iradiaţie globală orizontală şi este compusă din iradiaţia directă şi cea difuză. Răspunsul sistemelor PV diferă foarte mult de la o iradiaţie la alta. Pentru mediul terestru există numeroase măsurători ale acestor iradiaţii, însă pentru mediul marin cercetările sunt abia la început. Un lucru foarte interesant este că apa poate avea albedoul egal cu 1 (valoarea maximă) pentru unghiuri mari de incidenţă, ceea ce conduce la o creştere semnificativă a iradiaţiei difuze. Am putea spune că în mediul marin sistemele PV sunt înconjurate de suprafeţe concentratoare.


____________________________________________________________________________ 123

3. Performanţele celulelor fotovoltaice şi reguli de proiectare

Determinarea performanţelor unei celule fotovoltaice, sau cu alte cuvinte câtă energie din spectrul solar poate fi convertită în energie electrică, are un rol foarte important pentru identificarea diferenţelor din mediul marin şi cel terestru. Totodată, cunoaşterea factorilor care influenţează performanţele unei celule fotovoltaice poate conduce la determinarea soluţiei optime de utilizare a sistemelor fotovoltaice în mediul marin, în special naval.

O celulă fotovoltaică ideală poate fi considerată o diodă, deoarece structura de bază a unei celule fotovoltaice este o joncţiune PN, conectată în paralel cu o sursă de curent, aceasta reprezentând fotocurentul produs de iradiaţia solară. Folosind ecuaţia diodei şi introducând fotocurentul în aceasta putem obţine ecuaţia generală a unei celule fotovoltaice ideale:

−−= 10

TK

qV

PHBeIII (7)

unde: IPH – este fotocurentul; I0 – este curentul la polarizarea indirectă a diodei în întuneric; q – este sarcina electronului; V – este tensiunea la bornele celulei PV; kB – este constanta lui Boltzmann; T – este temperatura în grade Kelvin. În laborator se foloseşte termenul de densitate de curent, ceea ce reprezintă

intensitatea produsă de celula fotovoltaică pe unitate de suprafaţă. Astfel, se pot compara diferite tipuri de celule fotovoltaice fără a se mai face calcule în plus pentru suprafeţele acestora.

Din ecuaţia (3) se pot determina expresiile pentru tensiunea în gol VOC şi curentul de scurtcircuit ISC. Înlocuind curentul I cu densitatea de curent J şi rezolvând ecuaţia (3) pentru J = 0, respectiv V = 0 vom obţine următoarele două ecuaţii:

+= 1

O

PHBOC J

JIn

q

TnKV (8)

PHSC JJ = (9) Din relaţia (8) rezultă că tensiunea în gol VOC depinde de fotocurent. Ceea ce

înseamnă că tensiunea în gol creşte odată cu creşterea iradiaţiei. Un alt parametru foarte important pentru tensiunea în gol este temperatura. La o primă vedere a ecuaţiei (8) putem spune că tensiunea în gol este direct proporţională cu temperatura, ceea ce este total greşit. Densitatea de curent J0 este puternic influenţată de temperatură. Cu cât temperatura este mai mare cu atât J0 este mai mare şi VOC este mai mic.

Tensiunea în gol mai depinde de lăţimea benzii interzise a materialului absorbant de iradiaţie, nivelul de dopaj al materialului intrinsec şi calitatea materialului.


124 ____________________________________________________________________________

Din relaţia (9) rezultă că JSC depinde de densitatea fotocurentului JPH. Totodată, densitatea curentului de scurtcircuit mai depinde de spectrul luminii incidente, coeficientul de absorbţie al materialului absorbant şi probabilitatea de absorbţie.

Caracteristica unei celule fotovoltaice se trasează cu ajutorul tensiunii la bornele celulei şi densitatea de curent produsă de aceasta, după cum este prezentat şi în figura nr. 2.

Figura nr. 2. Caracteristica JV a celulei PV2

Densitatea de putere a celulei PV, reprezentată cu verde în figura nr. 2, este

produsul dintre densitatea curentului şi tensiunea la bornele celulei PV. Cât timp densitatea de putere este negativă celula PV generează putere, iar dacă aceasta devine pozitivă celula PV consumă putere. Punctul de putere maximă este punctul de pe caracteristica JV corespunzător densităţii de putere maxime. Acest lucru se întâmplă la Vmp şi Jmp.

Factorul de umplere (Fill Factor) FF este raţia dintre Pmax şi produsul dintre VOC şi JSC.

SCOC

mpmp

SCOC JV

JV

JV

PFF == max (10)

Eficienţa de conversie sau randamentul unei celule fotovoltaice este dat de formula de mai jos:

in

SCOC

in

mpmp

in P

FFJV

P

JV

P

P===η max (11)

unde: Pin – este densitatea de putere a iradiaţiei solare incidente la celula PV.

2 https://courses.edx.org/courses/DelftX/ET3034TUx/2013_Fall/courseware


____________________________________________________________________________ 125

Din cele relatate mai sus se observă că temperatura celulei fotovoltaice joacă un rol foarte important pentru eficienţa acesteia. Se cunoaşte că temperatura mediului marin este mult mai constantă pe parcursul unui an faţă de temperatura mediul terestru. Astfel, un sistem fotovoltaic instalat într-un mediu marin va beneficia de temperaturi mai scăzute pe timpul verii şi de temperaturi mai ridicate pe parcursul iernii. Temperaturile ridicate la care sunt supuse sistemele PV terestre pe timpul verii nu se regăsesc şi la sistemele PV marine. În plus, în mediul marin, datorită lipsei obstacolelor, există o mişcare continuă a maselor de aer care duce la răcirea panourilor PV. O răcire artificială a panourilor PV poate apărea datorită mişcărilor de ruliu şi tangaj ale navelor. Toate acestea conduc la o creştere a eficienţei de conversie pentru celulele PV.

Un model mai realist al celulei fotovoltaice este acela în care se ţine cont de rezistenţa în serie şi rezistenţa în paralel, numită şi rezistenţă de şunt, ale acesteia. Rezistenţa în serie este dată de rezistenţa materialului semiconductor al joncţiunii PN, interferenţa dintre materialul semiconductor şi contactele metalice şi bineînţeles de rezistenţa proprie a contactelor metalice. Rezistenţa de şunt este dată de defectele macroscopice din structura celulei PV care asigură o cale alternativă pentru fotocurentul produs.

Pentru a obţine valori cât mai apropiate de valorile celulei PV ideale, trebuie să realizăm pe cât posibil o rezistenţă în serie cât mai mare şi o rezistenţă de şunt cât mai mică.

Utilizarea spectrului luminos. Spectrul luminos oferă fotoni într-o plajă mare de energie. Atunci când fotonii

întâlnesc o celulă fotovoltaică există două mari posibilităţi: - fie energia fotonului este mai mică decât banda interzisă şi atunci nu se

formează o pereche electron-volt; - fie energia fotonului este mai mare decât banda interzisă ducând la formarea

unei perechi electron-volt, iar excesul de energie este pierdut prin încălzirea celulei PV.

Un material cu o bandă interzisă mică va crea o densitate de curent mare prin absorbţia majorităţii electronilor din spectrul luminos, dar va avea o tensiune în gol mică. În schimb, un material cu o bandă interzisă mare va crea o densitate de curent mică, dar va avea o tensiune în gol mare. O concluzie imediată este că prin alegerea materialului celulei PV se determină de fapt tensiunea în gol şi densitatea de curent din perspectiva benzii interzise.

În utilizarea spectrului luminos se foloseşte termenul de eficienţă cuantică externă/EQE – External Quantum Efficiency. EQE este numărul de electroni colectat la bornele celulei pentru un flux de fotoni la o anumită lungime de undă.

Pentru a se putea aduce în discuţie utilizarea spectrului luminos şi regulile ce le implică acesta în proiectarea celulelor fotovoltaice trebuie prezentată şi explicată figura nr. 3.

Cu culoarea galben este reprezentată funcţia densităţii de putere spectrală pentru AM = 1,5, iar cu gri este reprezentată cantitatea de energie din spectrul solar care este folosită pentru generarea de purtători de sarcină într-o celulă fotovoltaică de


126 ____________________________________________________________________________

tip c-Si cu un EQE de 100%. Suprafaţa de deasupra suprafeţei gri reprezintă surplusul de energie al fotonilor cu energie mai mare decât banda interzisă a c-Si. Energia din spectrul solar mai mică decât banda interzisă nu este absorbită, iar împreună cu energia degajată prin căldură sunt considerate pierderi optice. Ambele sunt strâns legate de banda interzisă. Astfel, cu cât este mai mare banda interzisă cu atât pierderile în căldură sunt mai mici şi pierderile de energie sub banda interzisă sunt mai mari, şi cu cât este mai mică banda interzisă cu atât pierderile de energie sub ea sunt mai mici şi pierderile prin căldură sunt mai mari.

Figura nr. 3. Pierderile spectrale3

Luând în considerare doar pierderile optice putem determina un optim de

alegere a benzii interzise celulelor PV pentru diferitele aplicaţii în care sunt folosite sistemele fotovoltaice din care fac parte. În bibliografia de specialitate se regăseşte un procent maxim al eficienţei de conversie de 48% pentru întreg spectrul solar.

O concluzie importantă care reiese din utilizarea spectrului luminos, corelată cu utilizarea sistemelor fotovoltaice în domeniul naval, este că iradiaţia reflectată de apă mării conţine fotoni cu energie mare, datorită culorii predominante de albastru (lungime de undă mică), ceea ce recomandă folosirea unor celule PV cu banda interzisă cât mai mare. Apa mării acţionează ca un filtru absorbind fotoni cu lungime de undă mare şi reflectându-i pe cei cu lungime de undă mică (400-500 nm). Aceste celule fotovoltaice ar putea fi instalate pe bordul navelor (partea laterală) sau în alte situaţii din aplicaţiile maritime unde iradiaţia predominantă este cea reflectată de către suprafaţa mării şi nu cea directă de la Soare.

3 https://courses.edx.org/courses/DelftX/ET3034TUx/2013_Fall/courseware


____________________________________________________________________________ 127

Influen ţele mişcărilor oscilatorii ale navei asupra funcţionării celulelor PV.

Mişcările oscilatorii ale navei produc variaţia unghiului de incidenţă a razelor solare cu panoul fotovoltaic, modificând constant fluxul de electroni care ajunge la suprafaţa celulelor fotovoltaice. În condiţii standard de testare densitatea curentului de scurtcircuit este determinată cu următoare formulă:

( ) ( ) ( )λλλΦ= ∫λ

dEQEqJ AMSC 0 5,1 (12)

Dacă înlocuim fluxul de fotoni la condiţii standard de testare ФAM1,5 cu fluxul instantaneu la condiţii reale navale rezultă:

αΦ=Φ cos5,1AMi (13)

unde: α – este unghiul cu care se înclină panoul fotovoltaic. Dacă înlocuim α cu unghiul φ în ecuaţia (13), iar ФAM1.5 cu Фi, ecuaţia (12)

devine:

( )[ ]( ) ( ) λλλβ−ωϕΦ= ϕϕ

λ

∫ dEQEtqJ AAMSC coscos0 5,1 (14),

iar dacă folosim acelaşi algoritm şi pentru mişcarea de tangaj vom obţine:

( )[ ]( ) ( ) λλλβ−ωθΦ= ∫λ

θθ dEQEtqJ AAMSC 0 5,1 coscos (15)

Ecuaţiile (14) şi (15) reprezintă expresiile densităţilor de curent la funcţionarea în scurtcircuit a unei celule PV, cu EQE constant în funcţie de unghiul de incidenţă al iradiaţiei, montate la bordul unei nave având unghiul de ruliu φ şi unghiul de tangaj θ la oscilaţii neamortizate pe apă liniştită.

4. Concluzii finale

Datorită faptului că nava poate naviga în majoritatea mărilor şi oceanelor, aceasta poate atinge atât latitudini polare cât şi apropiate de zero. Acest lucru face imposibilă determinarea exactă a iradiaţiei solare anuale disponibilă pentru sistemul fotovoltaic, procedeu care este foarte bine luat în considerare pentru sistemele fixe terestre. Pe lângă sistemele PV amplasate la bordul navelor pot exista şi sisteme ofshore care au poziţii fixe şi care se aseamănă din acest punct de vedere cu sistemele PV terestre.

Un lucru foarte interesant privind studiul sistemelor PV în mediul marin este că apa poate avea valori ale albedoului egale cu până la 1 (valoarea maximă) pentru unghiuri mari de incidenţă, ceea ce conduce la o creştere semnificativă a iradiaţiei difuze. De aceea putem spune că în mediul marin sistemele PV sunt înconjurate de „suprafeţe concentratoare”.

Temperatura celulei fotovoltaice joacă un rol foarte important pentru eficienţa acesteia. Se cunoaşte că temperatura mediului marin este mult mai constantă pe parcursul unui an faţă de temperatura mediul terestru. Astfel, un sistem fotovoltaic instalat într-un mediu marin va beneficia de temperaturi mai scăzute pe timpul verii şi de temperaturi mai ridicate pe parcursul iernii. Temperaturile ridicate la care sunt


128 ____________________________________________________________________________

supuse sistemele PV terestre pe timpul verii nu se regăsesc şi la sistemele PV marine. În plus, în mediul marin, datorită lipsei obstacolelor, există o mişcare continuă a maselor de aer care duce la răcirea panourilor PV. O răcire artificială a panourilor PV poate apărea datorită mişcărilor de ruliu şi tangaj ale navelor. Toate acestea conduc la o creştere în eficienţă a sistemelor PV.

VOC creşte odată cu creşterea ratei de generare a purtătorilor de sarcină, adică cu creşterea iradiaţiei solare. Această concluzie este pusă în practică la sistemele fotovoltaice concentratoare de iradiaţie. Din această cauză, şi din faptul că apa din împrejurul celulelor PV acţionează ca un sistem concentrator, putem considera că rata de generare a purtătorilor de sarcină este mai mare pentru sistemele instalate într-un mediu marin decât într-unul terestru.

În prezenta lucrare au fost studiate mecanismele de recombinare, de unde a rezultat o singură concluzie referitoare la diferenţele dintre mediul marin şi cel terestru în utilizare sistemelor PV, şi anume că recombinările de tip Auger ar putea fi mai accentuate pentru celulele PV care primesc atât iradiaţia directă, cât şi cea reflectată de suprafaţa mării sau a altor suprafeţe concentratoare.

Prin studierea folosirii spectrului luminos în proiectarea celulelor PV şi corelarea acestor informaţii cu utilizarea sistemelor fotovoltaice în domeniul naval rezultă că iradiaţia reflectată de apa mării conţine fotoni cu energie mare, datorită culorii predominante de albastru (lungime de undă mică), ceea ce recomandă folosirea unor celule PV cu banda interzisă cât mai mare. Apa mării acţionează ca un filtru absorbind fotoni cu lungime de undă mare şi reflectându-i pe cei cu lungime de undă mică (400-500 nm). Aceste celule fotovoltaice ar putea fi instalate pe bordul navelor (partea laterală) sau în alte situaţii din aplicaţiile maritime unde iradiaţia predominantă este cea reflectată de către suprafaţa mării şi nu cea directă de la Soare.

Păstrând considerentele că iradiaţia reflectată de apă are lungime de undă foarte mică, putem concluziona că dimensiunile în grosime a celulelor fotovoltaice pot fi mai mici decât în general, deoarece fotonii cu energie mare sunt absorbiţi de stratul superior al unui material semiconductor, în profunzimea acestuia pătrunzând doar fotonii cu lungime de undă mare.

Datorită consecinţelor negative, datorate mişcărilor oscilatorii ale navelor, sistemele PV trebuiesc instalate cu măsuri suplimentare de protecţie faţă de cele de pe uscat. Astfel, panourile PV şi celelalte componente ale sistemelor PV trebuiesc să fie prinse printr-un sistem care să le protejeze pe acestea de forţele de inerţie datorate oscilaţiilor navei, precum şi de vibraţiile de la bordul navei. Pentru a împiedica scurtcircuitarea elementelor panourilor fotovoltaice, cât şi a celorlalte componente, prin contactul cu apa mării, acestea trebuiesc amplasate în locuri cât mai îndepărtate de apa mării, precum şi realiarea unor panouri PV şi a unor module în care să fie instalate restul componentelor sistemului PV, care să fie impermeabile. Toate aceste măsuri suplimentare duc la creşterea preţului de instalare.

Pe lângă multitudinea de factori care pot influenţa funcţionarea sistemelor fotovoltaice într-un mediu marin în comparaţie cu mediul terestru, există şi limit ări impuse de mediul naval:


____________________________________________________________________________ 129

- suprafeţe restrânse pentru instalarea panourilor fotovoltaice la bordul navelor;

- spaţii limitate pentru instalarea bateriilor de acumulatori; - condiţii meteo şi de mediu deosebite; - şocuri şi vibraţii constante la care sunt supuse sistemele PV. Bibliografie 1. POPESCU, Mihai-Octavian; POPESCU, Claudia-Laureanţa. Surse

regenerabile de energie. Vol. 1, ISBN-978-606-507-052-3, ELECTRA Bucureşti, 2010.

2. HORDESKI, Michael Frank. Megatrends for energy efficiency and renewable energy. ISBN-10: 0-88173-633-3, 2011.

3. PAPADOPOULOU, Elena V. M. Photovoltaic industrial systems. ISBN 978-3-642-16300-5, Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 2011.

4. GOETZBERGER, A.; HOFFMANN, V.U. Photovoltaic solar energy generation. Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 2005.

5. Van SARK; Wilfried G.J.H.M.; KORTE, Lars; ROCA, Francesco. Physics and technology of amorphous-crystalline heterostructure silicon solar cells. ISSN 1612-1317, Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 2012.

6. GREEN, M.A. Third generation photovoltaics-advanced solar energy conversion. ISSN 1437-0379, Olanda, 2006.

7. ZANG, Ling. Energy efficiency and renewable energy through nanotechnology. ISSN 1865-3529, Londra, 2011.

8. VIEIRA da ROSA, Aldo. Fundamentals of renewable energy processes. ISBN 978-0-12-088510-7, SUA, 2006.

9. VIEIRA da ROSA, Aldo. Fundamentals of renewable energy processes-2nd edition. ISBN: 978-0-12-374639-9, SUA, 2009.

10. SORENSEN, Bent. Renewable energy conversion, transmission and storage. ISBN: 9780123742629, Dec 2007.

11. LUND, Henrik. Renewable energy systems – The choice and modeling of 100% renewable solutions. ISBN: 978 0 12 375028 0, USA, 2010.

12. GRAZIANI, Mauro; FORNASIERO, Paolo. Renewable resources and renewable energy: a global challenge. ISBN 978-0-8493-9689-2, SUA, 2007.

130 ____________________________________________________________________________

CERCETĂRI PRIVIND PERFORMAN ŢELE UNEI TURBOSUFLANTE CE ECHIPEAZĂ MOTOARELE DIESEL NAVALE DUP Ă REPARAREA LOR

Căpitan-comandor dr. Neculai IUREA, Locotenent drd. Victor TUNARU,

Şcoala Militar ă de Maiştri Militari a For ţelor Navale „Amiral Ioan Murgescu” Inginer drd. Daniel DRAGOMIR,

S.C. Peugeot Constanţa Rezumat Cu toate că astăzi sunt utilizate şi alte surse de energie în ceea ce priveşte transporturile (pe

apă şi rutiere), dar şi în alte ramuri ale economiei, motoarele termice continuă să fie principala sursă alternativă la energia nucleară, eoliană, hidro sau termoelectrică.

Cunoaşterea fenomenelor pneumo-hidraulice şi dinamice cât şi determinarea cu foarte mare precizie a caracteristicilor tehnice constructive şi funcţionale specifice agregatului motor – turbosuflantă care propulsează navele civile şi militare, sunt condiţii necesare pentru obţinerea unor rezultate experimentale comparabile cu cele din cartea tehnică.

Asemenea altor generatoare de energie şi motoarele termice de la bordul navelor maritime sau fluviale datorită unor cauze tehnice, poluează mediul înconjurător, cel mai intens atunci când acestea funcţionează la regimuri tranzitorii.

Chiar dacă transportul pe apă participă cu mai puţin de 5% la totalul emisiilor poluante emanate în atmosferă, nu este deloc de neglijat faptul că se participă şi pe această cale la „efortul” intens de subţiere a stratului de ozon, cu impact deosebit asupra sănătăţii vieţii umane.

În acest context, lucrarea de faţă încearcă să redea unele măsuri de creştere a puterii şi economicităţii în funcţionare prin efectuarea lucrărilor de reparare, aplicabile unui motor diesel naval supraalimentat, prin care se micşorează şi concentraţia de noxe din gazele de evacuare.

Cuvinte cheie: navă, motor diesel supraalimentat, reparaţii, cercetare, probe/încercări, regim

tranzitoriu de funcţionare, dinamic, eficient, performant, consum scăzut de combustibil, noxe.

1. Aspecte specifice de cercetare a regimurilor tranzitorii de funcţionare ale motoarelor diesel navale supraalimentate

Cercetarea experimentală a regimului tranzitoriu de funcţionare al motoarelor

diesel navale se caracterizează printr-o complexitate deosebit de ridicată datorită variaţiei rapide în timp a unui număr mare de parametri [1]. Drept urmare, pentru prima etapă a cercetării este necesară stabilirea cu claritate a tematicii şi a problemelor de investigat, în strânsă concordanţă cu scopul final; optimizarea funcţionării agregatului motor termic naval – turbosuflantă la regimul tranzitoriu de accelerare. Dificultăţile realizării experimentelor în acest domeniu sunt legate de faptul că evoluţia fenomenelor care se desfăşoară pe durata acestui regim este foarte rapidă.

_______________________________________________________ Studii, analize, cercetări

____________________________________________________________________________ 131

Mai exact, problemele majore sunt legate de faptul că: - parametrii procesului se modifică de la un ciclu de funcţionare la altul; - viteza de variaţie a mărimilor specifice este foarte ridicată, ceea ce implică

echipament performant de măsurare – înregistrare (afişare) date; - imposibilitatea măsurării în timpul funcţionării agregatului, a concentraţiei

de noxe pe evacuare, cu mijloace uzuale; - dificultatea reproducerii condiţiilor reale de desfăşurare a ciclurilor de

funcţionare a agregatului la regimuri tranzitorii de accelerare [7]. O altă problemă o reprezintă procurarea aparatelor, echipamentelor şi

instalaţiilor necesare efectuării determinărilor. În final, pentru achiziţia şi prelucrarea datelor este nevoie de un calculator care,

prin intermediul unui convertor analog – digital, se citesc şi înregistrează modificările rapide şi simultane a mai multor parametri.

2. Probleme anormale în funcţionarea agregatului motor – turbosuflantă Întrucât pe durata exploatării cu nava în marş agregatul de propulsie înregistra

valori anormale pentru majoritatea mărimilor tehnice, concomitent cu zgomote şi vibraţii nespecifice, s-a luat hotărârea ca motorul şi echipamentele aferente să intre în lucrări de revizii şi reparaţii. În tabelul nr. 1 sunt cuprinse principalele deranjamente ce au caracterizat în anumite momente, exploatarea motorului navei.

Tabelul nr. 1. Principalele deranjamente în exploatarea motorului navei

Nr. crt. Deranjamentul Cauza Mod de remediere

1 Motorul se opreşte în timpul funcţionării

Întreruperea alimentării cu combustibil, apă în combustibil sau neetanşeităţi în instalaţie

Realimentarea tancului, separarea apei, verificarea şi strângerea îmbinărilor

2 Motorul prezintă bătăi în funcţionare

Supraîncărcarea sa, avans prea mare, injectoare (pompe), ce funcţionează defectuos, griparea cuplei cilindru-piston sau jocuri între organe

Micşorarea sarcinii, reglarea avansului sau debitului pompei, oprirea motorului şi înlocuirea cuplei, corectarea jocurilor

3 Motorului îi creşte brusc turaţia

Elicea nu mai e fixă, iese din apă (la tangaj) sau pale rupte

Se opreşte motorul şi se execută verificări.

4

Regulatorul de turaţie funcţionează defectuos

Defecţiuni mecano-hidraulice la regulator, sarcină peste/sub limite

Verificarea transmisiei regulator-pompă de combustibil, a arcurilor, acţionarea pompei


132 ____________________________________________________________________________

Nr. crt. Deranjamentul Cauza Mod de remediere

5 Explozie de gaze la supapele de siguranţă

Dereglarea debitului pompei de combustibil (abundenţă la injectoare), arcul supapelor slăbit, vârful acelor injectoarelor arse

Reglaje, verificarea şi înlocuirea (eventual), acelor şi arcurilor

6 Gazele arse au o culoare albastră

Ulei prea mult în camera de ardere sau în carter, aerul de admisie are ulei

Segmenţii uzaţi se înlocuiesc, se corectează nivelul în carter şi în pompa de baleiaj

7

Turbosuflanta prezintă zgomote şi vibraţii în funcţionare

Lagăre (rulmenţi), cu jocuri axiale şi radiale (dezaxări cu ruperi de palete), uzură mecano-chimică, îmbinări nestrânse, temperatura scăzută a uleiului de ungere (35…300° C)

Măsurarea şi corectarea jocurilor şi temperaturii uleiului, eliminarea uzurilor, verificarea strângerilor la îmbinări

8

Turbosuflanta nu generează presiunea de supraalimentare optimă pentru aerul de admisie

Întârzierea turbinei (turbo-lag), rezistenţe pe traseul de admisie a aerului, neetanşeităţi

Micşorarea duratei de schimbare a regimului de funcţionare pentru motor, micşorarea rezistenţelor, refacerea etanşeităţii

O dovadă a faptului că paletajul turbinei prezintă acea uzură prin eroziune

(subţiere datorată frecărilor faţă de agentul de lucru care le spală), o constituie reprezentările (pozate la turbina de tip TS ce echipează motorul diesel ALCO), din figura nr. 1.

Figura nr. 1. Uzura prin eroziune a paletajului turbinei


____________________________________________________________________________ 133

Lagărele. Pentru turbosuflantele de mici dimensiuni, cele cu rostogolire sunt caracteristice (figura nr. 2). Pentru preluarea atât a forţelor radiale cât şi a celor axiale, rulmenţilor trebuie să li se asigure jocuri în ambele direcţii. De aceea, rulmenţii celor două lagăre se montează în corpurile lor prin intermediul câte unui pachet de plăci cilindrice care le asigură un joc diametral de 0,25…0,45 mm. Rulmentul lagărului axial are în plus şi un pachet de plăci plane de o parte şi de alta, care îi asigură un joc axial de 0,12…0,18 mm. Aceste pachete asigură rulmenţilor marja de dilatare în cele două direcţii, având şi un rol în amortizarea vibraţiilor [6].

Figura nr. 2. Lagărele radial şi axial ale turbosuflantei tip TS

reprezentate într-o secţiune longitudinal-verticală Prin executarea reviziilor/reparaţiilor la turbosuflantă a fost îndepărtat şi stratul

gros de calamină existent în interiorul turbinei, cauza principală constituind-o exploatarea îndelungată cu un dozaj defectuos al amestecului carburant la funcţionarea agregatului în regim tranzitoriu de accelerare, sursa acestei stări constituind-o şi dezacordul dintre turbină şi suflantă.

Să derulăm însă acţiunile specifice activităţii de optimizare a funcţionării motorului după efectuarea lucrărilor de revizii şi reparaţii.

3. Optimizarea funcţionării motorului cu turbosuflanta Pentru studiul (tehnico-aplicativ) de optimizare a funcţionării motorului diesel

naval semirapid şi supraalimentat ALCO cu 12 cilindri şi raport de compresie de 12,5, echipat cu turbosuflantă tip TS, la regimuri tranzitorii de accelerare a fost efectuată o cercetare experimentală pe standul de probe aflat în incinta uzinei Hidromecanica Braşov, în situaţia unei modificări constructive la turbosuflantă (practicarea unui orificiu cu clapet pe galeria de admisie a aerului, astfel încât să se genereze regimul nestabilizat în funcţionarea turbinei).


134 ____________________________________________________________________________

Scopul este de a înregistra şi confrunta mărimile funcţionale de probă cu cele din cartea tehnică şi de a depista eventuale inexactităţi de reparare. După ce s-a pus în mişcare de rotaţie agregatul, s-a crescut treptat turaţia până la cea maxim admisibilă. Valorile obţinute la încercarea propriu-zisă sunt cuprinse în fişa de control (tabelul nr. 2). Experimentul s-a efectuat în următoarele condiţii: presiunea barometrică = 735,5 mmHg, temperatura ambiantă = 15° C, durata probei = 20 min, timp de oprire liberă de la turaţia de 16.000 rot/min = 120 sec.

Tabelul nr. 2. Rezultatele determinărilor experimentale

Turaţia n

[rot/min] 17000 19500 21000 22500 27000 32000 34000

Diferenţa de presiune la diafragmă

∆p2 [mmHg]

35 55 70 85 95 105 115

Depresiunea la intrare

∆p1 [mmH2O]

65 110 130 145 155 170 185

Presiunea la ieşirea din suflantă

p2

[MPa] 0,53 0,79 0,93 1,02 1.11 1,19 1,28

Temperatura la ieşire

t2

[°C] 66 84 91 103 114 126 132

A E R

Temperatura la intrare

t1

[°C] 6 8 11 13 15 19 22


t3

[°C] 600 610 630 640 650 675 685

Presiunea la intrarea in turbină

p3

[MPa] 0,44 0,55 0,73 0,91 1,08 1,17 1,29


t4

[°C] 310 330 340 350 460 570 650

G A Z E

Presiunea la ieşire

p4

[MPa] 0,18 0,2 0,22 0,24 0,28 0.31 0.32

Presiunea la intrare

pu

[MPa] 0,47 0,49 0,51 0,53 0,58 0.64 0.65


t1u

[°C] 45 50 55 58 62 70 75

U L E I Temperatura

la ieşire t2u

[°C] 70 75 77 80 85 92 95


____________________________________________________________________________ 135

Presiunea la intrare

pa

[MPa] 0,05 0,05 0,05 0,05 0,05 0.05 0.05


t1a

[°C] 50 52 54 59 64 67 70

A P Ă


t2a

[°C] 70 75 77 79 81 85 87

Raportul presiunilor totale

p2t/p1t 1.59 1,83 1.97 2.06 2,11 2,15 2,2

Debitul volumetric

Qv

[m3/sec] 1.01 1,54 1.96 2.38 2,74 3.52 4,12

Debitul masic QM

[kg/sec] 1.23 1,75 2.37 2.88 3,11 3,22 3,35

Randamentul adiabatic al suflantei

[%] 69 70 72 72.5 73 74 75

Randamentul adiabatic al turbinei

[%] 68 69 70 71,5 72 72,5 73

Viteza vibraţiilor

[mm/sec] 0,7 1,0 0,9 1,1 1,2 1,35 1,51

Exprimarea grafică a valorilor cuprinse în tabelul nr. 2 este redată în figura

nr. 3. Se observă existenţa unei directe proporţionalităţi între valorile de presiune şi temperatură ale fluidelor de lucru din agregat pe de o parte şi turaţia acestuia pe de altă parte (eroare admisibilă).


136 ____________________________________________________________________________

Figura nr. 3. Reprezentările grafice ale variaţiilor de presiune şi temperatură

pentru agenţii de lucru dintr-o turbosuflantă reparată, funcţie de turaţia de antrenare a acesteia

Prelucrarea acestor mărimi a permis determinarea indicatorilor calitativi

(durata şi turaţia minimă stabilă de mers în gol) ai regimului tranzitoriu de accelerare pentru turbosuflantă, care sunt foarte apropiaţi de cei din cartea tehnică. Schema de principiu a instalaţiei experimentale este prezentată în figura nr. 4, care se compune din: tubulatura – 1, de aspiraţie a aerului în compresor (pentru încercările „serie”), tubulatura de recirculare – 2; camera de ardere – 3; tubulatura de evacuare gaze – 4; tubulatura de aspiraţie a aerului de aport (pentru încercările „tip”) – 5; tubulatura de evacuare a aerului din compresor – 6; compresorul – C şi turbina T.


____________________________________________________________________________ 137

Conform normativelor, standul fabricii lucrează cu un nivel de performanţă dat de relaţia (1), care este un randament bun pentru agregatul probat de instalaţia standului Hidro-1.

61,094,08,082,0ηηηη mtcTOT =••=••= (1) Pentru un randament şi mai bun, la lucrările de proiectare şi construcţie, se

recomandă a se avea în vedere următoarele: numărul de palete, lungimea şi lăţimea acestora, dar şi unghiul de dispunere în butucul rotoric, precum şi raza de racordare a acestora.

Figura nr. 4. Schema unei instalaţii de încercare după reparaţii,

a agregatelor de tip TS

Din cauza valorilor de presiune şi temperatură dinaintea, din timpul şi după arderea amestecului carburant pentru turbosuflantă, la verificarea pe stand nu pot fi înregistrate valorile specifice regimului tranzitoriu de accelerare. Acest lucru s-a realizat după ce turbosuflanta a echipat motorul, s-a făcut acordarea şi funcţionarea acestora la regimul tranzitoriu de accelerare.

Tabelul nr. 3 cuprinde valorile înregistrate în funcţionarea grupului motor – turbosuflantă după reparaţii, cu nava în marş, la creşterea progresivă a sarcinii.

Astfel că, în figura nr. 5 sunt reprezentate modificările parametrilor funcţionali pentru motorul ALCO de propulsie al unei nave din portul Constanţa, supraalimentat cu turbosuflantă tip TS, după ce aceasta a fost reparată de către uzina Hidromecanica din Braşov, în condiţiile creşterii sarcinii de la 50% la 95%.

La probele executate după reparaţii, rezultatele au fost superioare comparativ cu cele dinainte. Astfel, motorul a devenit mai performant, arderile mai eficiente, consumul de motorină a scăzut, micşorându-se astfel emisiile de noxe.


138 ____________________________________________________________________________

Tabelul nr. 3. Mărimile funcţionale ale motorului ALCO la creşterea sarcinii de la 50 la 95%, obţinute după reparaţiile capitale şi forţare la punct fix

Nr. crt.

timp parametru 0 0,4 0,8 1,2 1,6 1,8 Obs.

1 Turaţia M, n

[rot/min] 870 900 920 960 970 1000

2 Puterea P [CP] 2440 2445 2450 2500 2600 2700

3

Variaţia avansului la admisie a aerului de

supraalimentare αadm [

°rac]

0 0,014 0,03 0,04 0,044 0,049

4 Doza ciclică de combustibil -c inj

[g/ciclu] 0,045 0,065 0,085 0,1 0,12 0,14

5 Randamentul

indicat ηi 0,023 0,28 0,33 0,39 0,41 0,44

6 Randamentul

efectiv ηe 0,19 0,23 0,28 0,3 0,31 0,33

7 Cuplul motor Mm

[Nm] 195 245 295 345 395 490

8 Cuplul rezistent Mr

[Nm] 185 235 285 335 385 445

9 Turaţia

turbosuflantei nts

[rot/min] 16950 19450 22450 26950 31950 33950

10 Coeficientul de exces de aer α

0,92 1 1,35 1,65 1,81 2,25

11 Presiunea maximă de ardere pmax ard

[MPa] 5,4 6,1 7,1 8,3 9 10,1

12 Temperatura gazelor de

evacuare tgev [K] 578 598 637 746 836 916

13 Presiunea

combustibilului pcb

[MPa] 0,29 0,31 0,32 0,33 0,3 0,35

În grafic curbele reprezentate prin linii continue reprezintă variaţiile mărimilor

obţinute în condiţiile reparării şi retehnologizării motorului cu sisteme automate de reglare, iar cele reprezentate prin linii întrerupte, variaţiile înregistrate înaintea reparării motorului şi turbosuflantei şi neechipării acestuia cu sisteme automate de


____________________________________________________________________________ 139

control şi reglare. Se remarcă faptul că, reglând cinj după legea stabilită (pentru care se asigură α ≥ 1), consumul mediu de combustibil în regim tranzitoriu scade cu peste 10% [4,8].

Reducerea este datorată ameliorării modului de variaţie a principalilor parametri funcţionali ai motorului, precum: temperatura şi presiunea gazelor de evacuare la intrarea în turbină (tg.ev), temperatura şi presiunea aerului de admisie, presiunea maximă de ardere (pmax), momentul motor (Mm), randamentul indicat (ηi), randamentul efectiv (ηe) şi coeficientul de exces de aer (α).

Figura nr. 5. Modificarea parametrilor funcţionali ai unui motor diesel de propulsie

navală la creşterea sarcinii de la 50% la 95%

4. Concluzii

1. Această metodă de optimizare a realizării mixului combustibil-aer după

efectuarea lucrărilor de revizii/reparaţii, s-a dovedit ca îmbunătăţind starea tehnică pe timpul funcţionării motorului în regim tranzitoriu de accelerare.

2. Dacă aceste lucrări se corelează cu echiparea agregatului cu turbină cu geometrie variabilă şi cu controlul continuu al cursei supapelor, se permite asigurarea celor mai bune valori ale parametrilor funcţionali pentru motor, la funcţionarea acestuia în regim tranzitoriu de accelerare, micşorându-se astfel şi mai mult consumul de combustibil dar, reducându-se în aceeaşi măsură, emisiile poluante.


140 ____________________________________________________________________________

3. Respectarea procesului tehnologic de fabricaţie reprezintă o condiţie de bază pentru funcţionarea optimă şi de durată a sistemului de propulsie în regim tranzitoriu.

Bibliografie 1. APOSTOLESCU, N. Cercetarea experimentală a maşinilor termice.

Bucureşti: Editura Tehnică, 1979. 2. BOBESCU, Gh. ş.a. Motoare pentru automobile şi tractoare. Vol. I, II, III.

Chişinău: Editura Tehnică, 1996-1998-2000. 3. Caietul de sarcini al standului de probe de la uzina „Hidromecanica”,

Braşov. 4. Caietul de sarcini al standului de încercări de la uzina „UCM”, Reşiţa. 5. CREŢA, G. Turbine cu abur şi cu gaze. Bucureşti: Editura Tehnică, 1996. 6. DRAGALINA, Alexandru. Stadiul actual al cercetărilor în domeniul

proceselor de schimbare a gazelor, formare a amestecului şi de ardere la regimuri tranzitorii. Braşov: Referat de doctorat, 1996.

7. IUREA, Neculai. Cercetarea experimentală a funcţionării motorului diesel naval la regimuri tranzitorii de accelerare. Braşov: 2007. Referat de doctorat.

8. Jurnalul de maşini de la bordul navei tip DM din portul Constanţa. 9. MANEA, L.; DRAGALINA, A. ş.a. Motoare termice în zona portuară.

Bucureşti: Editura Matrix Rom, 2001. 10. POPA, Ginu-Marcel; NEGURESCU, Niculae; PANĂ, Constantin.

Motoare diesel. Procese. Vol. I, II, Bucureşti: Editura Matrix Rom, 2003.

____________________________________________________________________________ 141

REGIMUL DEFORMANT AL RE ŢELEI ELECTRICE DE ALIMENTARE DE LA BORDUL NAVELOR

Căpitan-comandor dr. ing. Iancu CIOCIOI, Şcoala Militar ă de Maiştri Militari a For ţelor Navale „Amiral Ion Murgescu”

1. Introducere

Calitatea tensiunii de alimentare – „Power Supply Quality”/PSQ a devenit o preocupare importantă pentru asigurarea funcţionării normale a echipamentelor electronice şi sistemelor electrice navale. Astfel, pentru buna funcţionare a echipamentelor şi sistemelor de la bord, alimentarea cu energie electrică trebuie să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la: tensiune – tensiunea constantă ca valoare şi formă, frecvenţă – frecvenţă constantă, putere şi continuitate.

Tensiunile nominale de alimentare a sistemelor electroenergetice şi ale consumatorilor de energie electrică de la bordul navelor militare, din punct de vedere al utilizatorului/consumatorului, trebuie să corespundă valorilor specificate de standardul militar STP M 40010-96 (de exemplu 27 Vc.c, 220 V curent alternativ monofazat, 220 V şi 380 V curent alternativ trifazat).

Frecvenţele nominale ale sistemelor electroenergetice şi ale consumatorilor de energie electrică trebuie să fie de 50-60 sau 400 Hz.

2. Calitatea tensiunii de alimentare a echipamentelor şi instalaţiilor de la bord

O funcţionare corectă a echipamentelor şi sistemelor necesită ca nivelul

influenţei electromagnetice asupra acestora să fie menţinut sub anumite limite. Un echipament este influenţat de perturbaţia tensiunii de alimentare produsă de celelalte echipamente de la bord, după cum el însuşi influenţează alimentarea celorlalte echipamente.

Caracteristicile tensiunii în reţeaua electrică de alimentare de la bordul navei se referă la: frecvenţă, variaţiile lente sau rapide ale amplitudinii tensiunii, goluri ale tensiunii de alimentare, întreruperi de lungă sau de scurtă durată ale tensiunii de alimentare, supratensiuni tranzitorii, nesimetria tensiunii de alimentare, tensiuni armonice, tensiuni interarmonice.


142 ____________________________________________________________________________

Având în vedere marea diversitate a perturbaţiilor electromagnetice de la bordul navei prin reţeaua de alimentare se transmit, prin conducţie, perturbaţii de joasă frecvenţă (întreţinute, de regim tranzitoriu) sau de înaltă frecvenţă.

Perturbaţiile de joasă frecvenţă întreţinute se caracterizează prin faptul că au o durată mare, peste o secundă, efectul lor apărând la circuitele sensibile prin circuitele de alimentare:

- flickerul1 – reprezintă căderea tensiunii reţelei din cauza şocurilor de curent care au durata mai mare de o secundă;

- variaţia frecvenţei reţelei; - componentele armonice ale reţelei – determinate de consumatori neliniari,

surse de alimentare cu redresoare, surse de alimentare în comutaţie, convertoare, motoare etc.

Perturbaţiile de joasă frecvenţă de regim tranzitoriu se caracterizează prin faptul că o mărime – tensiune, frecvenţă, variază brusc între două valori consecutive staţionare într-un interval de timp scurt în comparaţie cu timpul de observare şi pot fi: supratensiuni sub forma unor impulsuri biexponenţiale, sinus amortizat, salve de impulsuri, fluctuaţii ale reţelei faţă de tensiunea nominală, căderi de tensiune, microîntreruperi (dispariţia totală a tensiunii pentru cel puţin o perioadă).

Abaterea maximă admisă a frecvenţei faţă de valoarea nominală în timpul funcţionării normale a echipamentului, excluzând regimul tranzitoriu şi modulaţia de frecvenţă se numeşte toleranţa de frecvenţă şi este determinată de variaţia sarcinii de lucru sau a mediului (temperatură, umiditate, vibraţii etc.). Aceasta se exprimă în procente.

Modulaţia de frecvenţă (figura nr. 1) reprezintă variaţia periodică a frecvenţei tensiunii de alimentare şi se calculează cu formula:

1002

(%)min

minmax ⋅

⋅−

=alnof

ffMF

Figura nr. 1. Modulaţia de frecvenţă

1Flicker – impresia de instabilitate a senzaţiei vizuale indusă de un stimul luminos, a cărui luminanţă sau distribuţie

spectrală fluctuează în timp (SR EN 50160:2011).


____________________________________________________________________________ 143

Periodicitatea modulaţiei de frecvenţă poate fi considerată mai mare de o perioadă, dar nu trebuie să depăşească 10 secunde.

Variaţia frecvenţei în regim tranzitoriu reprezintă modificarea frecvenţei în afara limitelor de toleranţă admise şi revenirea acesteia în limitele permise într-un interval de timp specificat (mai mare de 1 ms) după apariţia perturbaţiei.

Toleranţa de frecvenţă în regim tranzitoriu reprezintă abaterea maximă faţă de frecvenţa nominală pe perioada regimului tranzitoriu.

Durata regimului tranzitoriu (timpul tranzitoriu de restabilire a frecvenţei) reprezintă intervalul de timp dintre momentul depăşirii limitei de toleranţă admise până în momentul intrării în aceste limite şi rămâne în interiorul acestor limite.

Toleranţa tensiunii reprezintă abaterea maximă admisă faţă de valoarea nominală în timpul funcţionării normare a echipamentului, excluzând regimul tranzitoriu şi modulaţia de amplitudine, fiind determinată de modificarea sarcinii de lucru sau a mediului (temperatură, umiditate, vibraţii etc.). Se exprimă în procente faţă de tensiunea nominală.

Toleranţa tensiunii medii este:

100(%) ⋅

−=

nom

nommedmed U

UUU ,

unde Umed reprezintă suma tensiunilor de linie împărţită la numărul de tensiuni de linie.

Toleranţa tensiunii de linie este:

100(%) ⋅

−= −

nom

nomll

U

UUU

Modulaţia de amplitudine a tensiunii (figura nr. 2) reprezintă variaţia periodică a amplitudinii tensiunii de alimentare (vârf la vârf) şi se calculează, pentru o singură linie, cu formula:

1002

(%) minmax ⋅

⋅−

=nomU

UUMA ,

unde tensiunile alternative sunt valori medii pătratice sau valori vârf la vârf.

Figura nr. 2. Modulaţia de amplitudine a tensiunii


144 ____________________________________________________________________________

Periodicitatea modulaţiei de amplitudine poate fi considerată mai mare de o perioadă dar nu trebuie să depăşească 10 secunde.

Variaţia tensiunii în regim tranzitoriu (excluzând spike-urile – vârfurile de tensiune) reprezintă modificarea tensiunii în afara limitelor de toleranţă admise şi revenirea acesteia în limitele admise într-un interval de timp specificat (mai mare de 1 ms) după apariţia perturbaţiei.

Toleranţa de amplitudine în regim tranzitoriu reprezintă abaterea maximă faţă de valoarea nominală pe perioada regimului tranzitoriu.

Durata regimului tranzitoriu (timpul tranzitoriu de restabilire a tensiunii) reprezintă intervalul de timp dintre momentul depăşirii limitei de toleranţă admise până în momentul intrării în aceste limite şi rămâne în interiorul acestor limite (figura nr. 3).

Figura nr. 3. Regimul tranzitoriu

Vârful de tensiune (figura nr. 4) reprezintă un salt al amplitudinii tensiunii sub

formă de impuls, de scurtă durată (mai mică de 1 ms).


____________________________________________________________________________ 145

Figura nr. 4. Vârful de tensiune

În figura nr. 5 este prezentată forma de undă a unui impuls (spike) utilizat

pentru testarea echipamentelor din punct de vedere al compatibilităţii electromagnetice (CEI 60060-1).

Figura nr. 5. Impuls de testare conform standardului CEI 60060-1

Standardele aplicabile pentru caracterizarea regimului deformant al reţelei

bordului sunt: - STANAG-1008, Characteristics of Shipboard Electrical Power Systems in

Warships of the North Atlantic Treaty Navies; - SR CEI 60092-101:1998, Instalaţii electrice la bordul navelor. Partea 101:

Definiţii şi prescripţii generale; - SR EN 50160:2011, Caracteristici ale tensiunii în reţelele electrice publice

de distribuţie;


146 ____________________________________________________________________________

- SR EN 61000-2-4:2003, Compatibilitate electromagnetică (CEM). Partea 2-4: Mediu înconjurător. Niveluri de compatibilitate în instalaţii industriale pentru perturbaţii conduse de joasă frecvenţă.

În tabelul nr. 1 sunt prezentate, comparativ, cerinţele privind tensiunea de alimentare în funcţie de cele patru standarde.

Tabelul nr. 1. Comparaţie privind tensiunea de alimentare

Parametrul STANAG 1008 60092-101 EN 50160 EN 61000-2-4

Variaţiile tensiunii de alimentare ±5% (±6%) +6, -10% ±10% ±10%

Nesimetria tensiunii de alimentare

2% 3% 2% 2%

Toleranţa tensiunii tranzitorii ±16%(±20%) ±20% ±40% ±90%

Timpul tranzitoriu de restabilire a tensiunii

2 s 1,5 s 1 s 3 s

Toleranţa de frecvenţă ±3% ±5% ±2% ±4% Toleranţa tranzitorie a frecvenţei ±4%(±5,5%) ±10% ±15% -

Timpul tranzitoriu de restabilire a frecvenţei

2 s 5 s Nu este

specificat 2 s

3. Caracterizarea regimului deformant

Regimul deformant constă în funcţionarea echipamentelor electrice şi electronice cu tensiuni sau curenţi nesinusoidali. Curenţi de sarcină armonici şi, implicit, regimurile deformante, sunt generate de către toţi consumatorii neliniari (neliniaritatea dependenţei dintre curentul absorbit şi tensiunea aplicată. Atunci când un consumator neliniar absoarbe curent de la o sursă de alimentare, acest curent va determina pe impedanţa circuitului de alimentare (impedanţa sursei şi impedanţa liniei de alimentare) căderi de tensiune armonice, pentru fiecare armonică de curent în parte. Aceste tensiuni se suprapun peste tensiunea de alimentare furnizată de sursă, rezultând distorsionarea formei de undă sinusoidale a acesteia.

Impedanţele circuitului de alimentare determină gradul de distorsiune a tensiunii de alimentare (de exemplu, dacă impedanţa sursei de alimentare este redusă, şi gradul de distorsiune este redus). Gradul de distorsiune creşte în cazul în care consumatorul are un caracter neliniar pronunţat.

Armonicele de tensiune sau de curent sunt constituite din: componenta continuă (f = 0), fundamentala (f = f1), armonice superioare (f = nf1), subarmonice (f < f1) şi interarmonici (armonice intermediare – între multiplii frecvenţei reţelei de alimentare).


____________________________________________________________________________ 147

Tensiunile armonice pot fi evaluate: - individual, prin amplitudinea lor relativă Uh, raportată la tensiunea

fundamentală U1, unde h este ordinul armonicii; - global, de regulă prin factorul total de distorsiune armonică THDU, calculat

utilizând expresia:

100(%)2

2 1

⋅

= ∑

=

n

i

hU U

UTHD

Standardele STANAG 1008 şi SR CEI 60092-101 prevăd un coeficient de 5%, iar SR EN 50160 şi SR EN 61000-2-4 de 8%.

Printre consumatorii care pot fi consideraţi ca veritabile surse de curenţi armonici sunt mutatoarele (redresoarele, invertoarele, convertizoare), echipamentele pentru sudură electrică, lămpile fluorescente, sursele în comutaţie etc.

Ca surse de tensiuni nesinusoidale pot fi considerate generatoarele de tensiuni electromotoare alternative şi consumatorii ce au circuite feromagnetice (datorită neliniarităţii curbelor de magnetizare şi fenomenului de saturaţie magnetică): maşinile asincrone, generatoarele şi motoarele sincrone, bobinele şi transformatoarele electrice care funcţionează în regim saturat etc.

Efectele produse de componentele armonice asupra echipamentelor şi componentelor acestora pot fi considerate pe termen lung sau pe termen scurt. Astfel, efectele pe termen lung – efecte de natură termică, caracterizate prin valoarea medie a componentelor armonice se manifestă prin accentuarea îmbătrânirii unor materiale izolatoare (în special la condensatoare), supraîncălzirea motoarelor electrice din cauza apariţiei unor momente armonice suplimentare, saturarea transformatoarelor, încălzirea conductorului de neutru etc.

De exemplu, la maşinile electrice rotative (motoarele sincrone şi asincrone) când punctul de funcţionare se apropie de zona de saturaţie, apar armonici în curentul de magnetizare, de rang 3k (k = 1, 3, 5,…). Consecinţa directă a acestui aspect este aceea că, în sistemele trifazate prevăzute cu conductor neutru, amplitudinile curenţilor armonici din faze se adună în conductorul neutru, chiar dacă respectivii curenţi alcătuiesc un sistem simetric. Aceasta poate conduce, uneori, la apariţia unor curenţi de valori foarte mari în conductorul neutru, şi, în situaţiile în care acesta nu este dimensionat corespunzător el se poate supraîncălzi, putând apare riscul de incendiu. Curenţii armonici de ordinul trei circulă, de asemenea, în înfăşurările secundare ale transformatoarelor de alimentare, determinând supraîncălzirea acestora.

Efectele de scurtă durată sunt asociate, de regulă, cu interferenţe şi se manifestă prin perturbarea unor mijloace de măsurare mai sensibile, comutarea triacelor, perturbarea telecomenzilor etc. Se consideră că aparatura electronică suportă relativ bine distorsiunile până la circa 8%.

Alte efecte provocate de armonici asupra echipamentelor electronice şi electrice sunt:

- zgomot la trecerea prin zero a tensiunii (multe regulatoare electronice depistează punctul la care tensiunea sursei de alimentare trece prin punctul de zero, pentru a determina momentul de începere a alimentării consumatorilor, în scopul


148 ____________________________________________________________________________

realizării operaţiei de cuplare-decuplare atunci când încărcarea circuitului este minimă);

- pierderi mărite de putere activă prin efect Joule-Lenz în cablurile de transmisie, în transformatoare şi în maşinile sincrone şi asincrone rezultând supraîncălzirea acestora;

- oscilaţii mecanice ale maşinilor electrice sincrone şi asincrone; - apariţia fenomenelor de interferenţă cu sistemele de conducere cu

microprocesor şi de protecţie cu relee; - apariţia fenomenelor de interferenţă cu semnalele de telecomunicaţii; - apariţia fenomenelor de interferenţă cu dispozitivele cu comanda prin

tiristoare; - deranjamente în funcţionarea întreruptoarelor electromagnetice (declanşarea

accidentală a acestora) etc. Metode de reducere a factorului de distorsiune armonică şi de îmbunătăţire a

calităţii tensiunii de alimentare: - utilizarea filtrelor la consumatorii puternic perturbatori (consumatorii slab

perturbatori pot fi conectaţi la reţeaua de alimentare fără rezerve); - redresoare cu un număr mai mare de pulsuri; - separarea consumatorilor liniari de cei neliniari; - utilizării unor conexiuni speciale ale transformatoarelor şi

autotransformatoarelor de alimentare (sunt utilizate transformatoare de separare în conexiune triunghi-stea-triunghi – elimină armonicile 5 şi 7, transformatoare de separare în conexiune triunghi-stea – elimină armonicile de ordinul 3 sau autotransformatoare în conexiune zig-zag – elimină armonicile de ordinul 5) etc.

4. Concluzii Abaterea tensiunii de la valorile nominale şi de la forma de undă determină

perturbarea funcţionării sau defectarea echipamentelor şi sistemelor de la bordul navelor, ceea ce poate avea repercusiuni asupra siguranţei navei.

Pe o bună funcţionare a echipamentelor şi sistemelor de la bord factorul total de distorsiune armonică trebuie să fie sub 5%.

Bibliografie 1. STANAG 1008, Caracteristicile sistemelor electrice de la bordul navelor

militare din NATO. 2. SR CEI 60092-101:1998, Instalaţii electrice la bordul navelor. Partea 101:

Definiţii şi prescripţii generale. 3. SR EN 50160:2011, Caracteristici ale tensiunii în reţelele electrice publice

de distribuţie.


____________________________________________________________________________ 149

4. SR EN 61000-2-4:2003, Compatibilitate electromagnetică (CEM). Partea 2-4: Mediu înconjurător. Niveluri de compatibilitate în instalaţii industriale pentru perturbaţii conduse de joasă frecvenţă.

5. STP M 40010-96, Instalaţii electrice la bordul navelor militare. Tensiuni şi frecvenţe.

6. ALIMPIE, I. Introducere în compatibilitatea electromagnetică. Timişoara: Editura de Vest, 1998.

7. GAVRILĂ, H. Electrotehnică şi echipamente electrice (vol. 1). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1993.

8. SOTIR, A.; MOŞOIU, T. Compatibilitate electromagnetică. Bucureşti: Editura militară, 1997.

150 ____________________________________________________________________________

REGIMUL FENOMENELOR DE ÎNGHE Ţ PE FLUVIUL DUN ĂREA ŞI INFLUEN ŢA ACESTUIA ASUPRA NAVIGA ŢIEI

Comandor dr. Petrică COMAN, Comandamentul Flotei

Fenomenele de îngheţ pe râuri şi fluvii se produc destul de frecvent, în funcţie de influenţa diferitelor mase de aer ce domină bazinul acestora în anotimpul hibernal.

Îngheţurile apar pe tot cursul românesc al Dunării odată cu impunerea dominaţiei maselor de aer rece şi a unor variaţii mici ale debitelor de apă.

Primele observaţii asupra temperaturii apei pe Dunărea de Jos au început în anul 1937, şi s-au extins apoi la majoritatea posturilor hidrometrice unde, zilnic, se face citirea temperaturii apei pe timpul iernii.

Apariţia şi durata fenomenelor de îngheţ este în strânsă corelaţie cu dominaţiile maselor de aer din vest, din nord şi din nord-est. Dominaţia maselor de aer din vest, mult mai calde decât cele din nord sau nord-est, face ca în anumite ierni să nu se producă îngheţuri pe Dunăre. Dimpotrivă, instalarea unor vânturi din nord sau nord-est, la începutul iernii, face ca apariţia fenomenelor de îngheţ să se producă încă de la începutul lunii decembrie.

În cazul când, în anumiţi ani, masele de aer de origine oceanică se instalează la începutul iernii, iar spre sfârşitul acesteia sunt înlocuite de masele de aer de origine arctică, apariţia fenomenelor de îngheţ apare mult mai târziu.

În decursul observaţiilor f ăcute în ultimii 100 ani, s-a constatat că apariţia medie a fenomenelor de îngheţ a avut loc în intervalul 2-8 ianuarie. Cea mai timpurie apariţie a avut loc în intervalul 1-10 decembrie, iar cea mai târzie a avut loc între 5-15 februarie.

Această mare amplitudine între datele apariţiei fenomenelor de îngheţ se datorează instabilităţii şi variabilităţii condiţiilor climatice din zona Dunării de Jos.

Apariţia podului de gheaţă pe Dunăre are loc aproape în fiecare an când se produc fenomene de îngheţ, reprezentând un caz particular al acestora, după producerea sloiurilor, în condiţiile intensificării gerurilor. Podul de gheaţă apare în mod normal după o perioadă de 10-20 zile de curgere a sloiurilor.

Din analiza observaţiilor f ăcute în fiecare iarnă de către posturile hidrometrice de pe Dunăre rezultă că din punct de vedere al intensificării fenomenelor de îngheţ acestea se caracterizează astfel:

- ierni care practic nu au fenomene de îngheţ; - ierni caracterizate prin frecvenţa fenomenelor de îngheţ, cu sloiuri în

scurgere pe Dunăre sau cu sloiuri şi pod de gheaţă. Din analiza duratei fenomenelor de îngheţ pe Dunăre, pentru perioada de

observaţii de după anul 1900, s-a constatat că durata medie a fenomenului de îngheţ a


____________________________________________________________________________ 151

fost de 24-40 zile în sectorul Baziaş–Giurgiu şi de 40-47 zile aval de Giurgiu, iar durata podului de gheaţă a avut valori cuprinse între 22-30 zile amonte de Giurgiu şi de 30-43 zile în aval.

În perioada analizată durata minimă a podului de gheaţă a fost de 1-3 zile, iar durata maximă de peste 80 zile pe tot cursul Dunării. Cea mai mare durată a fenomenului de îngheţ s-a observat la Galaţi în intervalul 1953-1954, cu o durată de 93 zile. Durata maximă a podului de gheaţă a variat de-a lungul fluviului de la 55-70 zile în sectorul amonte de Giurgiu, la 70-85 zile în aval.

În cursul iernii grosimea podului de gheaţă se schimbă deoarece suprafaţa superioară comunică cu aerul rece, iar suprafaţa interioară cu apa. Temperatura suprafeţei inferioare fiind de 0° C, podul de gheaţă este mai puternic influenţat de grosimea stratului de zăpadă sau de cantitatea de apă care-l înconjoară.

În prima etapă a formării gheţurilor apar sloiuri cu grosimea de 1-2 cm care, în timp, ajung la grosimi de 15-20 cm. Pe Dunărea de Jos grosimea podului de gheaţă, în iernile normale, nu depăşeşte 15 cm, iar în cele aspre în jur de 30 cm. În iernile cele mai geroase grosimea gheţii nu a depăşit 30 cm.

În cazul îngrămădirii sloiurilor grosimea podului de gheaţă poate depăşi câţiva metri. Sub podul de gheaţă sloiurile venite din amonte se îngrămădesc şi formează zăpoare în locurile înguste ale albiei, la punctele critice cu adâncimi reduse şi în coturi cu raze de curburi mici.

Dispariţia fenomenului de îngheţ se realizează odată cu apariţia temperaturilor pozitive. Efectul temperaturii pozitive duce la creşterea nivelului apei care prin acţiunea mecanică ce o exercită duce la ruperea podurilor de gheaţă şi la formarea de sloiuri mari care se scurg pe Dunăre timp de câteva zile, până la eliberarea totală a şenalului navigabil.

Fenomenele caracteristice care apar în condiţiile dezgheţului brusc sunt îngrămădirile de sloiuri şi zăpoarele. Aceste fenomene pot conduce la obturarea albiei prin blocarea cu gheţuri, precum şi la inundaţii prin creşterea nivelului apei amonte de zăpoare.

1. Influenţa regimului gheţurilor pe Dunăre asupra navigaţiei

Unul din elementele cele mai importante care influenţează durata navigaţiei pe Dunăre este generat de perioada îngheţului apelor fluviului.

Îngheţul apare când temperatura aerului scade la valori negative şi se menţine mai multe zile la rând -10° C la -12° C), iar temperatura apei sub +0,5° C şi este favorizat de vânturi, în special de cele contra curentului, dinspre est şi nord-est şi de apele mici şi cu viteze reduse.

Gheţurile, în general, se formează începând de la maluri sub formă de cristale care se aglomerează, pornind în scurgere de sloiuri pe Dunăre. La îngheţarea fluviului contribuie temperaturile scăzute, debitul mic, panta superficială de scurgere a apelor, starea patului fluviului, factorii meteorologici, hidrologici şi morfologici.


152 ____________________________________________________________________________

În aval de marii afluenţi, posibilitatea apariţiei gheţurilor pe Dunăre este mai mare datorită aporturilor de gheţuri aduse de aceştia. Condiţiile morfologice nu au un caracter constant, ci sunt funcţie de starea cursului fluviului pe anumite sectoare cu lăţimi şi adâncimi limitate, ostroave sau braţe secundare care favorizează oprirea gheţurilor şi accelerarea procesului de formare a podurilor sau zăpoarelor de gheaţă.

Pe parcursul sectorului românesc, în anii favorabili îngheţului, acesta se produce de regulă între 15-20 decembrie, dar mai frecvent începând cu prima jumătate a lunii ianuarie, iar dezgheţul este posibil în a doua jumătate a lunii februarie până la 15 martie. În acest sens, putem afirma că, navigaţia pe Dunăre este posibilă în condiţii de siguranţă între 15 martie şi 15 decembrie.

În perioada cu gheţuri, navigaţia nu se poate face în siguranţă şi navele trebuie adăpostite în bazine sau locuri de iernat ferite de scurgerea sloiurilor.

Dezgheţul fluviului apare atunci când temperatura aerului creşte şi se menţine peste +5 ° C şi corespunde în general cu o creştere mai bruscă a nivelului apei.

Dezgheţul pe Dunăre este mult mai periculos decât îngheţul, în special când sloiurile de gheaţă au grosimi mari. În locuri cu lăţimi reduse şi la coturi, prin îngrămădirea de sloiuri, se pot forma zăpoare care pot ajunge până la fundul albiei. În această situaţie, în amonte, pot fi provocate inundaţii catastrofale. Aceste fenomene se produc în special în anii când cotele apelor sunt foarte scăzute.

În continuare, voi analiza regimul gheţurilor Dunărea de Jos, în funcţie de caracteristicile hidrologice şi morfologice ale principalelor sectoare şi braţelor de vărsare.

1.1. Sectorul Baziaş (km 1075)–Barajul Porţile de Fier II Acest sector se caracterizează prin temperaturi medii anuale, în timpul iernii,

mai ridicate decât în restul sectorului românesc al Dunării. După realizarea sistemelor hidroenergetice Porţile de Fier I şi II, cursul Dunării

din amonte a suferit modificări substanţiale, care au condus la îmbunătăţirea elementelor geometrice ale albiei faţă de situaţia din regimul natural, cu zone în aliniamente cât mai lungi şi cu curburi reduse care nu permit formarea de zăpoare în lacurile de acumulare, însă favorizează formarea podurilor de gheaţă datorită vitezei mici a curentului apei.

Fenomenele de îngheţ din acest sector devin periculoase doar în zona cazanelor, între km 975-965, unde, datorită îngustimii de doar 200 m se pot acumula îngrămădiri de gheţuri.

Analizând întreaga perioadă de după anul 1900 până la punerea în funcţiune a sistemului hidroenergetic Porţile de Fier I, rezultă că doar în 14 ani sectorul fluvial analizat a fost liber de gheaţă, iar în 41 din anii în care s-a manifestat fenomenul de îngheţ s-au format poduri de gheaţă.

1.2. Sectorul Porţile de Fier II–Călăraşi–Silistra (km 375) Pe sectorul imediat aval de barajul de la Porţile de Fier II s-au creat condiţii

favorabile de menţinere a curgerii Dunării, iar pericolul de îngheţ şi formarea de poduri de gheaţă sau zăpoarelor aproape a fost înlăturat. Condiţiile au constat în


____________________________________________________________________________ 153

schimbările dese de nivel al apei dirijate de către Administraţia Fluvială a Dunării de Jos.

Examinând situaţia gheţurilor din acest sector se constată că perioadele cu gheţuri pe Dunăre sunt mai reduse decât în aval de km 375. Zonele favorabile îngrămădirii gheţurilor şi formării zăpoarelor sunt în aval de Calafat şi Zimnicea şi amonte de Olteniţa, iar în iernile foarte geroase podul de gheaţă se poate întinde până amonte de Calafat.

1.3. Sectorul Călăraşi–Silistra (km 375)–Brăila (km 169) În acest sector, braţele secundare Borcea, Bala, Măcin şi Vâlciu diminuează

debitul albiei principale, provocând o accelerare a fenomenului de prindere a gheţurilor, iar în secţiunile înguste ale albiei, în special la Topalu (km 272) şi în amonte de Hârşova la Ghindăreşti (km 262) este favorizat fenomenul de îngrămădire a gheţurilor.

Între Hârşova şi Brăila, unde adâncimile şi lăţimea Dunării sunt constant mari, nu se produc zăpoare. Pe braţele secundare Borcea, Bala, Măcin şi Vâlciu fenomenul de îngheţ începe cu două-trei zile mai devreme decât pe Dunăre, fapt datorat îngustimii şi sinuozităţii albiei.

În cazul îngheţului pe braţele secundare din acest sector navigaţia se întrerupe, iar când fenomenul de îngheţ apare şi pe Dunăre toate navele se retrag în locurile speciale de iernat.

Punctele cele mai dificile le constituie zonele de confluenţă din avalul braţelor secundare cu Dunărea, unde, în situaţia îngheţului, aceste braţe aduc un aport de sloiuri ce poate produce acumulări şi suprapuneri pe cursul principal.

Scurgerea gheţurilor în acest sector este condiţionată de eliberarea Dunării maritime de gheţuri în proporţie de cel puţin 50%. În acest caz devine eficientă şi acţiunea de intervenţie contra gheţurilor în sectorul Călăraşi–Brăila.

1.4. Sectorul Brăila (km 169)–Ceatal Chilia/Ismail (Mm 43) Particularităţile regimului termic şi al fenomenelor de iarnă, pe sectorul

maritim al Dunării, se încadrează într-o arie geografică mai largă, dependentă atât de fenomenele din amonte de pe sectorul Dunării fluviale, cât şi de fenomenele specifice zonei de deltă cu care se interconectează foarte strâns.

Datele statistice atestă că intensitatea şi durata fenomenului de îngheţ de pe Dunărea maritimă este în strânsă concordanţă cu durata temperaturilor negative, debitul şi viteza apei.

Din analiza datelor statistice rezultă că fenomenul de îngheţ pe Dunărea maritimă apare în perioada decembrie-martie cu o durată de 1-24 zile de curgere a sloiurilor până la formarea podului de gheaţă. Durata medie de scurgere a sloiurilor până la formarea podului de gheaţă este de şase zile.

Pe Dunărea maritimă gheţurile apar mai devreme comparativ cu Dunărea fluvială, datorită lăţimilor mai mari ale albiei fluviului, vitezelor reduse ale curenţilor şi frecvenţei vânturilor puternice.


154 ____________________________________________________________________________

Pericolul de formare a podurilor de gheaţă şi a zăpoarelor îl constituie zonele cu curburi accentuate ale cursului apei sau cu praguri: Cotul Pisicii şi Isaccea.

În condiţii de ape mici la Isaccea şi în punctul de bifurcaţie cu sinuosul braţ Chilia (pe care traficul de nave este mai scăzut pe timpul apariţiei fenomenelor de îngheţ) ia naştere, în condiţii aproape dirijate, o scurgere masivă de sloiuri, creându-se o aglomerare cu o presiune foarte mare a gheţii care provoacă baraje cu gheaţă suprapusă ce pot atinge grosimi de peste cinci m.

1.5. Braţul Tulcea (Mm 43-Mm 34) Acest braţ prezintă o întoarcere cu aproape 180° C a şenalului pe direcţia

nord-sud, iar în faţa portului Tulcea ia forma unei bucle a cărei ieşire în aval este sud-nord.

Pe tot cursul Dunării maritime acest cot este punctul cel mai critic, favorabil blocării cu sloiurile ce se scurg, datele statistice atestând că aici s-au format cele mai puternice zăpoare (până la patul albiei) şi cu durata cea mai mare.

În afara fenomenelor meteorologice care acţionează în această zonă se adaugă şi prezenţa stâncii din şenal de la malul drept cu efect major în stoparea gheţii.

Când vânturile din nord şi nord-vest predomină, masa de gheaţă este împinsă în sensul curentului la intrarea în buclă, iar la ieşirea din cot aceleaşi vânturi acţionează împotriva curentului şi a scurgerii de sloiuri presând întreaga masă de gheaţă spre fundul albiei buclei, în direcţia contrară curentului.

Navigaţia în zona cotului Tulcea, pe timp de iarnă, în anii cu fenomene favorabile îngheţului, devine foarte greoaie, uneori imposibilă, pentru trecerea navelor.

1.6. Canalul Sulina (Mm 34-Mm 0) În condiţii favorabile îngheţului, Canalul Sulina este braţul de vărsare pe care

se realizează, în proporţie mult mai mare decât pe braţul Chilia şi braţul Sfântu Gheorghe, scurgerea sloiurilor aduse din amonte spre Marea Neagră.

Canalul Sulina are ca particularitate o lăţime mică şi existenţa epiurilor în albie, iar în cazul îngheţului şi scurgerii sloiurilor poate fi considerat un baraj continuu de zăpoare în calea navigaţiei pe timp de iarnă, cele mai periculoase sectoare fiind la Partizani, Gorgova şi Crişan.

În perioada observată s-a constatat că durata îngheţului a variat între 4 şi 94 zile, grosimea gheţii a fost în jur de 25-30 cm, iar la apariţia sloiurilor acestea se acumulează glisând unele sub altele, formând în locurile înguste baraje cu o grosime de câţiva m care uneori se sprijină pe patul albiei.

Navigaţia pe timp de iarnă, în cazul apariţiei fenomenului de îngheţ, se interzice navelor fluviale, iar traficul navelor maritime devine dependent de deblocarea de gheţuri a şenalului navigabil de către navele spărgător de gheaţă.

1.7. Braţul Sfântu Gheorghe (km 109-km 0) La mila marină 34, braţul Tulcea se ramifică în două braţe în punctul de

ramificaţie Ceatal Sfântu Gheorghe: braţul Sulina şi braţul Sfântu Gheorghe.


____________________________________________________________________________ 155

Apariţia fenomenului de îngheţ creează probleme pe braţul Sfântu Gheorghe deoarece la gura sa de vărsare în mare, adâncimile sunt foarte mici şi nu permit intervenţia navelor spărgător de gheaţă conform regulii dinspre aval spre amonte pentru eliberarea şenalului navigabil.

Apariţia gheţurilor pe braţul Tulcea face ca pe braţul Sfântu Gheorghe să se creeze condiţii favorabile formării podurilor de gheaţă şi zăpoarelor.

Durata unui pod de gheaţă variază pe acest braţ de la un an la altul datorită colmatării meandrelor existente şi îngustimii canalelor care taie aceste meandre. În anii când fenomenul de îngheţ s-a manifestat pe acest braţ, podurile de gheaţă au avut o durată medie de 78-90 zile între lunile decembrie şi martie.

Punctele critice favorabile formării zăpoarelor între Ceatal–Sfântu Gheorghe şi portul Mahmudia sunt la confluenţa cu braţul Tulcea, şi la km 92 şi km 94. Pătrunderea navelor pe braţ, pe timp de iarnă cu îngheţ şi sloiuri, până la portul Mahmudia nu mai poate avea loc fără acţiuni de prevenire a opririi gheţurilor în punctul de bifurcaţie Ceatal–Sfântu Gheorghe.

1.8. Braţul Chilia [Mm 43 (km 116)–km 0] Braţul Chilia este cel mai important curs al gurilor Dunării pentru scurgerea

gheţurilor în Marea Neagră. Între km 116 şi km 77/Pardina, cursul se menţine în albie unică care are curburi foarte pronunţate.

În zona centrală, între km 77 şi km 22/Periprava, cursul prezintă mai multe braţe secundare care delimitează ostroavele existente.

În zona din aval de km 22 până la vărsarea în mare braţul are mai multe ramificaţii şi braţe secundare, dintre care cele mai importante sunt Oceakov la nord şi Stambul la sud.

Datorită multiplelor braţe secundare viteza curentului scade şi fenomenul de îngheţ apare mai repede în iernile aspre decât în celelalte zone ale deltei. Pentru menţinerea navigaţiei la apariţia fenomenului de îngheţ pe braţul Chilia este necesar să se execute patrularea cu remorchere spărgătoare de gheaţă, pentru a menţine cursul liber şi pentru a permite preluarea sloiurilor venite din amonte de pe Dunăre în proporţie mult mai mare decât pe braţul Tulcea.

Acţiunea de patrulare şi de luptă contra gheţurilor ar trebui să se facă în cooperare cu navele ucrainene. În iarna anului 2012, gheaţa pe braţul Chilia nu a fost spartă, fapt ce a făcut ca toată gheaţa din amonte de Mm 43 să pătrundă pe braţul Tulcea şi să blocheze navigaţia atât pe braţul Tulcea, cât şi pe braţul Sulina. Acest fapt a dus la consumuri mari de resurse din partea României pentru redarea acestor braţe navigaţiei.

2. Metode de luptă contra gheţurilor pe Dunăre Pentru a lupta cu eficienţă împotriva gheţurilor pe întregul sector al Dunării de

Jos, imediat ce a apărut fenomenul de îngheţ, se intensifică observaţiile la staţiile hidrometrice situate pe maluri şi se organizează un sistem de informare continuă


156 ____________________________________________________________________________

asupra regimului gheţurilor necesar comandamentului de luptă contra gheţurilor pentru stabilirea măsurilor de intervenţie şi acţiune.

În situaţia în care fenomenele de îngheţ capătă proporţii şi apare pericolul apariţiei unor îngrămădiri masive de gheţuri şi de formare a zăpoarelor, sistemul de informare trebuie suplimentat cu posturi de observare fixe în zonele periculoase şi posturi mobile de cercetare pe întregul parcurs al Dunării în sectorul românesc.

Acţiunea de supraveghere şi urmărire a gheţurilor pe Dunăre trebuie să se realizeze cu participarea tuturor factorilor de răspundere responsabili la nivel naţional şi se poate face foarte eficient cu elicoptere.

Pentru menţinerea navigaţiei şi pe timpul iernii este necesar să se acţioneze cu spărgătoare de gheaţă, iar pentru cazuri extraordinare când se formează zăpoare şi baraje de gheaţă care produc inundaţii în amonte se pot folosi explozii.

În concluzie, succint, metodele de luptă contra gheţurilor pentru mărirea perioadei de navigaţie pe timp de iarnă şi reducerea efectelor inundaţiilor sunt următoarele:

- organizarea de posturi suplimentare de observare în raioanele fluviale favorabile apariţiei zăpoarelor şi barajelor de gheaţă;

- organizarea observării aeriene a Dunării în raioanele predispuse la îngrămădiri de gheţuri şi formare a zăpoarelor;

- organizarea unor oficii de prognoză, la nivel central, pentru monitorizarea fenomenelor de îngheţ pe tot parcursul Dunării;

- desfăşurarea acţiunilor coordonate de spargere a gheţurilor în stare de formare pe Dunăre, pentru a evita formarea podurilor de gheaţă şi dirijarea gheţurilor pentru înlăturarea îngrămădirii acestora;

- distrugerea zăpoarelor şi barajelor de gheaţă prin bombardamente şi explozii.

Pentru spargerea şi dirijarea gheţurilor sunt folosite nave special amenajate în acest sens denumite spărgătoare de gheaţă.

2.1. Nava spărgător de gheaţă (eng. icebreaker ship) - este o navă special construită sau amenajată pentru spargerea gheţii

compacte şi a sloiurilor din porturi, de pe fluvii şi mări, în vederea redeschiderii unor bazine şi şenale navigabile blocate, în lunile de îngheţ;

- este clasificată ca fiind o navă tehnică, care efectuează servicii portuare şi deserveşte navigaţiei;

- deseori navele care au abilitatea de spărgătoare de gheaţă, pentru a li se mări eficienţa de exploatare, pot fi folosite (ca nave multirol) pentru diverse sarcini: remorcare, salvare de vieţi omeneşti, stingere de incendii, aprovizionare etc.

2.2. Caracteristici speciale: - etrava navei este special întărită; - coca navei trebuie să fie foarte rezistentă pentru a ţine piept rezistenţei

„banchizei de gheaţă”;


____________________________________________________________________________ 157

- are o formă şi un design special creat pentru aceasta activitate, navele convenţionale fiind incapabile de a efectua astfel de sarcini;

- corpul navei trebuie să fie construit dintr-un oţel foarte rezistent atât la forţele pe care le întâlneşte la contactul cu gheaţa cât şi la temperaturile scăzute;

- nava trebuie să dispună de o forţă şi putere considerabile pentru a putea înainta spărgând gheaţa şi pentru a nu rămâne prizonieră între sloiuri;

- elicele şi tancurile de balast sunt proiectate în aşa fel încât să nu fie afectate de gheaţă (elicele fiind protejate de un înveliş/tunel);

- la spărgătoarele de gheaţă clasice care acţionează pe fluvii şi râuri este imperios necesar ca instalaţiile de răcire ale mijloacelor de propulsie să fie cu circuit intern pentru a se evita obturarea gurilor de absorbţie externe cu gheaţă mărunţită.

2.3. Cum funcţionează o navă spărgător de gheaţă? Nava este special creată pentru această activitate, astfel contrar aparenţelor,

nava nu intră frontal în banchiza de gheaţă pentru a o sparge cu forţa brută, ci intr-un fel o păcăleşte. Prova navei are o formă care îi permite să urce pe banchiza de gheaţă şi sub greutatea considerabilă a navei gheaţa se sparge (acţiune gravitaţională), lăsând în urma sa un şenal navigabil (canal). Astfel se acţionează cu cap împotriva puterii naturii, nu cu forţa brută.

3. Prevenirea accidentelor şi avariilor la navele fluviale la apariţia fenomenelor de îngheţ

O pregătire teoretică şi practică foarte bună a echipajelor, cunoaşterea navelor

fluviale şi a condiţiilor de navigaţie şi o disciplină fermă pot conduce la asigurarea măsurilor necesare prevenirii şi evitării avariilor datorate îngheţului.

La apariţia fenomenelor de îngheţ în raioanele fluviale, de regulă, comandantul grupului de nave compact sau comandanţii navelor izolate stabilesc ca cel puţin o treime din echipaj să fie permanent la bord până la dispariţia pericolului generat de efectele îngheţului.

3.1. Navigaţia pe timp nefavorabil. Măsuri de siguranţă La apariţia semnalelor prevestitoare de vreme rea (ninsoare, îngheţ)

comandanţii navelor aflate în marş pe fluviu pot ordona următoarele măsuri: - verificarea amarării obiectelor, legăturilor, ancorelor şi ancorozilor; - întărirea manevrelor fixe; - instalarea parâmelor „ţinte bine” de la prova la pupa navei; - închiderea hublourilor, sabordurilor, tambuchiurilor şi şpiraielor care sunt

deschise; la hublouri se vor pune capacele (obturatoarele); - interzicerea staţionării personalului în părţile navei care sunt spălate de

valuri; - verificare instalaţiei de bază şi de rezervă a cârmei.


158 ____________________________________________________________________________

În cazul în care o navă este surprinsă de vremea rea la ancoră, comandantul navei trebuie să ia următoarele măsuri:

- pregătirea motoarelor pentru manevră; - verificarea prin punere în funcţiune a cabestanelor, vinciurilor şi pompelor; - pregătirea pentru virat a celei de-a doua ancore (navele care sunt dotate cu

două ancore); - ridicarea la post a bărcilor şi amararea acestora; - filarea lanţului ancorei din timp şi gradat. 3.2. Măsuri de siguranţă când nava este surprinsă de gheţuri La navigaţia printre sloiuri se vor lua următoarele măsuri: - se ocolesc, dacă este posibil, sloiurile; - nava va fi dirijată prin locurile unde gheaţa este mai slabă, are mai multe

crăpături şi ochiuri de apă; - permanent se verifică bordajul navei; - se pregătesc materialele pentru astuparea găurilor de apă şi mijloacele de

evacuare a acesteia; - se supraveghează permanent prizele de fund pentru a nu se înfunda cu

gheaţă mărunţită; - se va întări din interior bordajul navelor mai puţin robuste cu contrafixe; - se apupează nava, dacă este posibil, pentru a se micşora riscul de rupere a

elicelor şi cârmei la navigaţia printre gheţuri; - se interzice intrarea navei cu viteză în sloiuri (când gheaţa este compactă şi

groasă dacă se intră cu viteză, nava poate rămâne prizonieră în gheţuri şi poate fi avariată la prova);

- se recomandă ca în sloiuri şi gheaţă compactă să se intre cu viteză mică, în virtutea inerţiei, iar după contactul cu gheaţa se cuplează motoarele în sarcină şi se măreşte puterea acestora;

- dacă nava s-a oprit în gheaţă se pot forţa motoarele prin manevrarea înainte-înapoi (la marşul înapoi nava va avea cârma zero pentru evitarea distrugerii penei acesteia la contactul cu sloiurile de gheaţă).

În timpul marşului navei printre sloiuri se observă continuu santinele şi se iau măsuri ferme pentru menţinerea flotabilităţii navei în cazul pătrunderii apei în compartimente.

3.3. Măsuri de siguranţă la staţionarea navelor în iernatice Pentru stabilirea planurilor de iernatic, anual în lunile septembrie sau

octombrie cel târziu, fiecare căpitănie de port fluvial stabileşte locurile (bazinele) de iernatic ale navelor.

Locurile de iernatic se stabilesc de regulă pe braţele secundare ale fluviului unde viteza curentului este mai mică, pe canalele existente în zonă sau în bazine, locuri care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- navele să fie ferite de acţiunea sloiurilor plutitoare;


____________________________________________________________________________ 159

- să aibă tot timpul iernii, indiferent de variaţiile cotelor, apă destul de adâncă;

- fundul să fie curat şi regulat; - să permită ieşirea cu uşurinţă a navelor; - să aibă în apropiere căi rutiere sau căi ferate şi posibilităţi de asigurare cu

apă, alimente, combustibili şi energie electrică; - să aibă asigurate serviciile de vitalitate şi sanitare; - să aibă la bord uneltele necesare spargerii şi îndepărtării gheţii. Navele se aşează în bazin după un plan bine stabilit şi aprobat de organele în

drept. La întocmirea planului trebuie să se ţină cont de următoarele: - plasarea fiecărei nave se face funcţie de pescaj (cele cu pescaj mic se aşează

în dană spre mal, iar cele cu pescaj mai mare spre larg pentru a se evita punerea navelor pe uscat în caz de scădere a cotelor apelor);

- navele care vor ierna pe mal vor intra primele în bazin; - navele cu nevoi de reparaţii se aşează primele spre mal; - navele se vor grupa în dane funcţie de tipul acestora (la mijlocul danei se

plasează nava care va sigura energie şi celorlalte nave); - în iernatice amenajate în bazine se va evita pe cât posibil folosirea

ancorelor; - gruparea navelor se face cât mai strâns astfel încât schelele de comunicaţie

cu uscatul să fie în număr cât mai redus; - schelele de legătură cu malul trebuie să fie solide, echipate cu balustrade

care în timpul nopţii sunt luminate; - în dreptul fiecărei dane se pune o miră gradată în cm pentru urmărirea

variaţiei nivelului apei; - navele cu încărcături periculoase se vor plasa cât mai departe de celelalte

nave, magazii, silozuri, spre gura bazinului de iernatic sau în aval de celelalte nave pe braţele secundare;

- gheaţa în iernatice se sparge în permanenţă lângă nave de către echipaje, iar în bazine de către un remorcher care va dirija şi gheaţa spre ieşirea din bazin, prin curent de apă produs de elici.

4. Concluzii

Într-un iernatic unde staţionează un număr mare de nave imobilizate, acestea sunt ameninţate de trei pericole şi anume: apa, gheaţa şi focul.

Apa pentru o navă aflată în staţionare este la fel de periculoasă ca şi pe timpul navigaţiei. În iernatic gaura de apă se descoperă mult mai greu, mai ales dacă este acoperită cu un strat gros de gheaţă şi apare după dezgheţ. Se impune în acest sens să se efectueze controlul de câteva ori pe zi a compartimentelor navelor şi santinelor şi de asemenea este necesar ca toate materialele de vitalitate să fie în stare de eficienţă la posturi.


160 ____________________________________________________________________________

Pericolul de gheaţă există mai ales când gheaţa îngrămădită în timpul iernii porneşte cu ocazia dezgheţului. Gheaţa trebuie spartă zilnic de jur împrejurul navei şi mai ales în zona cârmelor şi elicelor.

Pericolul de incendiu este permanent şi poate avea consecinţe foarte grave deoarece o parte din nave sunt imobilizate şi grupate strâns, astfel încât incendiul izbucnit pe o navă se poate extinde uşor asupra celorlalte nave vecine.

Pentru prevenirea pericolului de incendiu, echipajele navelor din iernatic se grupează astfel încât încălzirea şi iluminarea să se facă în cât mai puţine compartimente. Zilnic se fac antrenamente de stingere a unui incendiu, iar materialele şi mijloacele de stins incendiul trebuie să se afle la posturi.

Bibliografie 1. MUNTEANU, Dumitru. Manualul comandantului de navă. Bucureşti:

1973. 2. IGNAT, Ştefan; IURAŞCU, Gheorghe. Îndrumar pentru siguranţa

navigaţiei pe Dunărea maritimă şi fluvială. 3. www.Pato.ro/apa/ship/nava-spărgător-de-gheaţă-icebreaker.ship 4. www.ro.wilkipedia.org/wiki/provă

____________________________________________________________________________ 161

INFLUEN ŢA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA ACŢIUNILOR DE LUPT Ă ANTISUBMARIN

Căpitan-comandor Vasile LALĂU, Divizionul 50 corvete

MOTO: „Ceea ce se numeşte informare «prealabilă» nu se poate dobândi de la spirite, nici de la divinitate, nici din analogia cu evenimentele trecute, nici din calcule. Ea trebuie obţinută de la oameni care cunosc situaţia adversarului” .

Sun TZI

1. Analiza factorilor de mediu

În analiza zonei costiere ca parte integrantă a zonei de operaţii a Forţelor Navale, trebuie avute în vedere la planificarea operaţiilor o serie de factori caracterizaţi de anumite particularităţi, cum ar fi:

- raioanele din apropierea litoralului şi adiacente acestora au adâncimi mici, în care adâncimea apei nu depăşeşte 200 m;

- statutul juridic special al raioanelor ţinând cont de jurisdicţia statelor riverane (ape naţionale, zona contiguă, suprapunerea unor porţiuni din zona economică exclusivă);

- existenţa unor obiective economice dar şi militare permanente sau cu existenţă temporară (baze navale, raioane de staţionare, raioane pentru exploatare economică/piscicolă, platforme petroliere);

- în aceste zone se planifică majoritatea acţiunilor militare ce vizează apărarea direcţiilor de litoral.

Deşi lupta împotriva submarinului reprezintă o componentă importantă a apărării zonei costiere, în plan tactic, pe timpul procesului de planificare nu se vor lua în considerare în integralitate factorii enunţaţi anterior. La acest nivel, al planificării şi ducerii acţiunilor militare la nivel tactic, relevanţi sunt doar factorii geografico-militari.

Pornind de la analiza modelului teoretic al oceanului planetar, uscatul se continuă sub apele oceanului cu aşa numitul relief al fundului. Porţiunea apei cuprinsă între ţărm şi limita dinspre larg a şelfului delimitează zona costieră. Această zonă costieră trebuie analizată sub toate aspectele deoarece prezintă o importanţă


162 ____________________________________________________________________________

deosebită şi este un factor deosebit de complex în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor navale. Principalele aspecte fizico-geografice ale zonei costiere cu implicaţii majore în proiectarea acţiunilor de luptă împotriva submarinelor sunt:

- dimensiunile zonei costiere (lungimea fâşiei litorale, adâncimea apei, suprafaţa întinderii de apă, conturul şi aspectul liniei ţărmului, obstacolele naturale sau artificiale submarine);

- relieful şi natura fundului; - principalele obiective şi amenajări din zona costieră. Dimensiunile zonei costiere influenţează în principal numărul, tipul şi

intensitatea acţiunilor executate de către submarine, manevra tactică şi dispunerea raioanelor de acţiune ale acestora, precum şi tactica folosirii armamentului antisubmarin de la bordul navelor. Ca urmare, forţele antisubmarin sunt direct influenţate de dimensiunea zonei de operaţii costiere prin selectarea genurilor de forţe şi a mijloacelor antisubmarin avute la dispoziţie, dar şi prin optimizarea necesarului de forţe şi a intensităţii acţiunilor de luptă ale acestora, precum şi printr-o planificare judicioasă şi eficientă a organizării observării, căutării şi nimicirii sau neutralizării submarinelor descoperite.

Caracteristica principală a dimensiunii zonei costiere este reprezentată de către adâncimea apei. Acest factor influenţează în mod deosebit acţiunile de luptă antisubmarin. Submarinele au limitări operaţional-tactice în funcţie de adâncimea apei, pe diferite porţiuni de itinerar, până la ocuparea raioanelor de acţiune din apropierea coastei, limitări în ceea ce priveşte executarea manevrelor tactice în aceste raioane pentru evitarea forţelor şi mijloacelor antisubmarin sau pentru refacerea rezervei energetice, precum şi pentru folosirea armamentului şi tehnicii de la bord. Forţele şi mijloacele de luptă antisubmarin sunt influenţate de adâncimea apei din punct de vedere al alegerii judicioase a organizării sistemului de observare antisubmarin, a alegerii corecte a metodelor şi procedeelor de acţiune precum şi în ceea ce priveşte folosirea eficientă a mijloacelor hidroacustice de descoperire a submarinelor şi modalităţile de întrebuinţare a armamentului şi tehnicii de luptă.

Relieful şi natura fundului pun în evidenţă atât pericolele de navigaţie pentru submarine cât şi posibilităţile acestora de mascare, prin aşezare pe fundul mării sau folosirea armamentului, dar şi prin modul de clasificare a contactelor submarine şi de executare a urmăririi submarinelor descoperite de către forţele sau mijloacele antisubmarin.

Obiectivele principale din zona costieră pot influenţa misiunile planificate de către submarine, modul de executare a acestora – alegerea tacticilor optime – precum şi folosirea eficace a armamentului şi tehnicii de la bord. Pentru forţele şi mijloacele antisubmarin, implicaţiile obiectivelor din zona costieră vor consta în alegerea optimă a numărului de forţe necesare, a metodelor şi procedeelor de acţiune precum şi a modului de întrebuinţare a armamentului şi tehnicii de luptă antisubmarin.

Analiza factorilor hidrometeorologici are o deosebită importanţă, iar aceştia trebuie analizaţi detaliat atât pe timpul pregătirii cât şi pe timpul ducerii acţiunilor de luptă antisubmarin.


____________________________________________________________________________ 163

Principalii factori ce trebuie analizaţi sunt: - factorii hidrologici:

• regimul hidrografic; • temperatura; • salinitatea; • densitatea şi culoarea apei; • curenţii; • valurile.

- factorii meteorologici: • clima; • caracteristicile vântului; • ceaţa • precipitaţiile; • furtuni, trombe marine.

În cele ce urmează voi analiza principalele caracteristici ai factorilor enumeraţi mai sus.

Regimul hidrografic al mării este determinat de numărul şi cantitatea afluenţilor care se varsă în mare, de modul cum se face schimbul de apă prin strâmtori, precum şi de particularităţile climatice şi fizico-geografice ale zonei costiere. Debitul de apă dulce, în cazul Mării Negre influenţează fundamental condiţiile şi repartizarea temperaturii pe straturi, salinitatea şi densitatea apei în zona maritimă din apropierea coastei.

Temperatura apei mării este condiţionată de factorii climatici costieri, de procesele atmosferice convective, de acţiunile de amestec şi schimb a maselor de apă, în special datorită curenţilor, valurilor şi altor factori hidrometeorologici. Variaţia temperaturii invers proporţional cu adâncimea duce la stratificarea apelor costiere, ceea ce are ca rezultat modificări importante ale caracteristicilor hidrologice. Acestea duc la apariţia mai multor tipuri de elemente hidrologice cu influenţă directă asupra posibilităţilor de descoperire a mijloacelor hidroacustice.

Densitatea apei mării este în strânsă corelaţie cu temperatura şi salinitatea apei. Densitatea apei oferă indicii importante în ducerea luptei antisubmarin, în special în ceea ce priveşte deplasarea submarinelor, viteza de scufundare precum şi ieşirea din imersiune. De cele mai multe ori se observă anumite „salturi” de densitate, acest fenomen având efect prin apariţia fenomenului de „fund lichid”, factor de care trebuie să se ţină cont în planificarea acţiunilor de luptă antisubmarin. Trebuie avut în vedere şi faptul că densitatea apei creşte odată cu creşterea adâncimii, aceasta datorită scăderii temperaturii şi a creşterii presiunii hidrostatice şi a salinităţii. În anotimpul cald, la anumite adâncimi, se poate produce un salt în valoarea densităţii şi temperaturii apei de mare.

Stratul de salt al temperaturii şi densităţii , atunci când există, determină implicaţii mari asupra posibilităţilor de luptă ale submarinelor în imersiune şi ale navelor antisubmarin. Practic apare „un fund lichid” care „susţine” un submarin în staţionare. Determinarea fundului lichid se face calculând capacităţile de susţinere ale


164 ____________________________________________________________________________

straturilor de apă de diferite adâncimi şi compararea lor cu caracteristicile submarinului adversarului. Relaţia care se foloseşte pentru calcul are următoarea formă:

q = dδ – dt • βt •103 – k • 103 (1) unde:

- q reprezintă capacitatea de susţinere a fundului lichid (în kg/t de deplasament); - dδ reprezintă diferenţa dintre densităţile apei la suprafaţă şi la o adâncime oarecare, exprimate în unităţi convenţionale; - dt reprezintă diferenţa dintre temperaturile apei la aceleaşi adâncimi; - β reprezintă coeficientul termic de contracţie în volum al submarinului (β ~ 0,000036); - k reprezintă coeficientul de comprimare în volum (k ~ 0,00005). Temperatura şi culoarea apei determină condiţiile de descoperire a

submarinelor de către forţele şi mijloacele aeriene specializate în lupta antisubmarin. Variaţiile de temperatură şi culoare a apei se manifestă semnificativ de la un anotimp la altul, precum şi de la coastă spre larg şi de la nord la sud. Când apa este mai rece, transparenţa apei este mai mare datorită faptului că nu se produce activarea bioplanctonului marin.

Valurile au o influenţă negativă asupra tuturor acţiunilor de luptă desfăşurate de către forţele antisubmarin. Valurile produc perturbări în funcţionarea mijloacelor radiotehnice de observare şi afectează inclusiv desfăşurarea observării vizuale, precum şi întrebuinţarea optimă a armamentului. De asemenea, executarea precisă a navigaţiei cu nava izolată sau în formaţie este afectată de către valurile marine.

Regimul curenţilor este dat în principal de către viteza şi direcţia vântului, configuraţia litoralului, natura şi profilul fundului mării şi adâncimea apei. În general, sistemul de curenţi cuprinde:

- zone de curenţi principali; - zone de curenţi circulari de litoral; - zone de curenţi slabi. În unele zone din apropierea coastei se manifestă o serie de particularităţi

fizico-geografice care determină sisteme mult mai complexe de curenţi care se manifestă haotic şi au intensitate variabilă.

Curenţii marini au o influenţă evidentă asupra ţinerii unei navigaţii precise, cât şi în ceea ce priveşte folosirea armamentului şi tehnicii de luptă antisubmarin. Submarinele trebuie la rândul lor să manevreze periodic pentru a se menţine în interiorul raionului de acţiune sau pe poziţia ordonată. Schimbarea caracteristicilor hidrologice, sub influenţa directă a curenţilor marini, duce la variaţii mari în ceea ce priveşte regimul de funcţionare a tehnicii de hidrolocaţie a forţelor antisubmarin şi a submarinelor.

S-a determinat că în câteva ore de la începerea unui vânt, cu viteza de 4-6 m/s şi chiar mai mult, în stratul superficial (0-5 m) se formează un curent dirijat (numit de derivă) în direcţia de bătaie a vântului, iar în stratul de fund apare un curent de sens


____________________________________________________________________________ 165

contrar (contracurent). La viteze mari ale vântului, curentul capătă o stabilitate mai mare. Adâncimea (D) până la care se face simţit curentul este dată de relaţia:

D = W (2)

unde: - W reprezintă viteza vântului în m/s; - φ reprezintă latitudinea locului. Direcţia curentului de derivă este abătută faţă de cea a vântului, spre dreapta în

emisfera nordică. Această abatere este în funcţie de: - mărimea coloanei de apă de deasupra fundului (H); - viteza vântului (W); - latitudine (φ). Astfel, ţinând cont de relaţiile de mai sus, putem spune că:

- la adâncimi mari,

⟩ 5,0

D

H , abaterea este de aproximativ 45º;

- la adâncimi mici

⟨ 5,0

D

H , unghiul de abatere este mai mic de 5º.

Viteza curentului de derivă este dată de relaţia:

WA

ϕ=ν

sin (3)

Pentru valoarea lui φ = 45º, relaţia (3) devine: v = 2 • A • W

unde: - A reprezintă un coeficient cu valoarea de 0,013, pentru v exprimat în m/s şi 0,0247, dacă v este exprimat în Nd; - W se exprimă în m/s. În Marea Neagră se observă în anotimpul rece un sistem ciclonic de curenţi cu

două centre: unul în jumătatea vestică, iar celălalt în cea estică. Curentul din partea de vest este cu 10-15% mai adânc. În extremităţile de nord-vest şi de sud-est se formează două centre anticiclonice secundare. Primăvara şi toamna, situaţia se inversează şi este mai slab dezvoltată. Din iulie până în noiembrie, în vest se formează un centru ciclonic, iar în est un centru anticiclonic. Viteza curenţilor principali este de 0,3-1,2 Nd (deci o valoare considerabilă). La vânturi favorabile puternice, aceşti curenţi pot ajunge chiar la viteze de 2-3 Nd.

În largul Mării Negre s-a observat existenţa unui curent atipic, de adâncime, pe lângă taluzul platoului continental, orientat către nord-est, în sens invers curentului de suprafaţă şi situat puţin mai la sud faţă de acesta. El formează un circuit închis în sensul: peninsula Crimeea, coasta de est, Bosfor şi limita de larg a platoului continental de nord-vest.

Furtunile, ceaţa, precipitaţiile şi alte fenomene meteorologice fac dificilă executarea în condiţii optime a misiunilor forţelor antisubmarin, în unele cazuri se ajunge chiar la imposibilitatea executării acestora. Executarea observării radiotehnice şi vizuale este mult influenţată de fenomenele meteorologice menţionate.


166 ____________________________________________________________________________

2. Influenţa factorilor de mediu asupra echipamentului hidroacustic şi a armamentului antisubmarin

Eficacitatea aparaturii hidroacustice este determinată în cea mai mare măsură

de exploatarea corectă a acesteia, în funcţie de condiţiile hidrologice şi meteorologie ale mediului marin în zona cercetată.

În mod practic, distanţa de descoperire a obstacolelor şi pericolelor submerse poate varia, în funcţie de condiţiile hidrologice, de la 0,9 din distanţa nominală a aparaturii hidroacustice până la o valoare de 0,3-0,4 din distanţa nominală. Distanţa de descoperire depinde de traiectoria razelor acustice, care este determinată de schimbarea vitezei de propagare a sunetului în mediul marin.

Mediul subacvatic prezintă caracteristici hidrologice diferite în funcţie de nivelul stratului de apă şi de depărtarea faţă de litoral. Dintre acestea, temperatura, salinitatea şi densitatea apei prezintă o importanţă deosebită pentru studiul propagării undelor sonore în apa mării. Astfel, raioanele din apropierea coastelor, a căror grosime a stratului de apă nu depăşeşte 200 m, cunoscute ca ape puţin adânci, sunt caracterizate de o distribuţie pe verticală a acestor parametri cu mult mai variabilă decât în cazul raioanelor cu ape adânci. Acest fapt determină o stratificare mai accentuată a apei în raioanele de adâncime mică faţă de cele cu ape adânci, cu implicaţii majore în propagarea undelor sonore în apa mării. Cu cât aceste straturi sunt în număr mai mare, cu atât undele sonore vor fi supuse unui număr mai mare de reflexii şi refracţii succesive. Dacă producerea fenomenului de reflexie (la nivelul fiecărui strat sau de fundul apei) are ca efect scăderea energiei undei acustice emise, refracţia are ca efect schimbarea atât a traiectoriei acesteia, cât şi a vitezei de propagare a undei sonore. Aceste fenomene sunt specifice apelor puţin adânci, în care propagarea sunetului se face sub forma undelor sonore cilindrice, spre deosebire de apele adânci, mai puţin stratificate, în care sunetul se propagă sub forma undelor sonore sferice.

Putem concluziona că propagarea undelor sonore în apa mării, posibilitatea de detecţie a undelor sonore şi a nivelului de zgomot depind de reducerea în proporţie geometrică a puterii sunetului în raport cu distanţa (energia unei unde sonore sferice – în ape adânci – sau cilindrice – în ape puţin adânci – se distribuie pe o suprafaţă ce creşte odată cu distanţa parcursă), de absorbţia sunetului de către apa mării în funcţie de lungimea de undă (undele lungi sunt mai puţin amortizate şi se propagă pe suprafaţă mai mare) şi de existenţa neomogenităţilor produse, de exemplu de bule de aer, plancton, interferenţe în urma reflexiei, evidentă în ape puţin adânci, spre deosebire de apele adânci.

Variaţia vitezei de propagare a sunetului este direct proporţională cu schimbarea temperaturii şi salinităţii apei şi reprezintă 3,3 m/s pentru schimbarea temperaturii cu 1° C şi 1,2 m/s pentru schimbarea salinităţii cu l%. Schimbarea presiunii hidrostatice odată cu creşterea adâncimii are o influenţă nesemnificativă asupra vitezei de propagare a sunetului, reprezentând 0,18 m/s pentru 10 m adâncime.


____________________________________________________________________________ 167

Figura nr. 1. Propagarea cilindrică a undelor acustice

Variaţiile de temperatură şi de salinitate influenţează puternic distribuţia

verticală a vitezei sunetului, în special când apar sub formă de straturi. Apar astfel aşa numite canale de sunet, straturi de salt şi zone de convergenţă. Acestea pot reduce mult distanţa de descoperire în funcţie de poziţia echipamentului receptor faţă de ţintă; în interiorul canalului sau în zonele de convergenţă distanţa de descoperire poate să crească substanţial, iar în zonele ecranate scade sau chiar tinde către zero.

În plan vertical, schimbarea parametrilor hidrologici în apele cu adâncimi reduse este foarte puternică, spre deosebire de apele cu adânci mari, fapt ce determină o distribuţie neuniformă a vitezei sunetului în raport cu adâncimea în mediul marin. Undele acustice, parcurgând structurile de apă cu temperaturi şi salinităţi diferite, se vor propaga după traiectorii orientate spre minimul vitezei de propagare. Aceste proprietăţi sunt determinate de apariţia fenomenului de refracţie.

Prin reflexia undelor sonore pe suprafaţa şi pe fundul mării, în special în ape cu adâncimi reduse, apare ecoul, care reduce distanţele în cazul descoperirii active. Gradientul de salinitate reprezintă o valoare aproape constantă pe parcursul anului, de aceea influenţa hotărâtoare asupra traiectoriei undei acustice şi, prin urmare, şi asupra distanţei de descoperire o are gradientul de temperatură.

În funcţie de semnul gradientului de temperatură, refracţia razelor acustice în mediul marin poate fi pozitivă sau negativă. Pentru un gradient pozitiv, temperatura apei creşte cu adâncimea, viteza de propagare creşte la fel, iar razele acustice se orientează spre suprafaţa mării, indiferent de unghiul sub care au părăsit sursa. În cazul gradientului negativ, temperatura apei scade cu adâncimea, viteza de propagare


168 ____________________________________________________________________________

scade şi razele acustice au o traiectorie curbilinie spre fundul mării. Această traiectorie a razelor acustice atât spre suprafaţă cât şi spre fundul mării este cu atât mai puternică, cu cât valoarea gradientului este mai mare. Schimbarea puternică a vitezei de propagare pe parcursul unui strat relativ subţire de apă poartă denumirea de salt al vitezei sunetului (temperaturii) şi poate fi pozitiv sau negativ, în funcţie de semnul gradientului.

Figura nr. 2. Propagarea undelor acustice în raioane de acţiune adiacente zonei costiere, utilizând sonar în regim activ şi pasiv

Pentru refracţia razelor acustice s-au stabilit următoarele condiţii hidrologice,

aşa cum sunt redate în figura de mai jos, care determină un anumit tip de acţiune atât pentru submarine, cât şi pentru forţele antisubmarin.

Alt factor important care influenţează negativ distanţa de descoperire, micşorând-o, şi care apare în special în apropiere de coastă sunt zgomotele perturbatoare, ce provin din mediu şi sunt produse de echipamente şi instalaţii de la obiective economice, în urma navigaţiei sau a surselor terestre de zgomote.


____________________________________________________________________________ 169

Figura nr. 3. Apariţia zonei de convergenţă

Distanţa de salt. Dacă unda sonoră este refractată către fund este posibilă o

reflectare a acesteia rezultând astfel distanţe de descoperire mai mari în unele situaţii. În aceste condiţii se formează o regiune intermediară în care nu sunt posibile nici detecţiile directe, nici penetrări ale undelor sonore reflectate. Apare astfel o zonă de umbră în care detecţiile sunt puţin probabile, dimensiunile acestei zone variază odată cu adâncimea. Distanţa de salt se poate manifesta la orice adâncime a apei în condiţiile unui gradient puternic pozitiv. În figura nr. 4 este prezentat modul în care apare acest fenomen. Un echipament hidroacustic lucrând la frecvenţe medii, indicat pentru cercetarea spaţiului subacvatic, amplasat pe corpul navei, are eficacitate limitată prin aceea că, sub un anumit strat de salt de viteză a propagării sunetului nu mai poate descoperi un submarin, iar în caz de hulă mai puternică, practic nu poate fi întrebuinţată din cauza zgomotelor provocate de lovirea valurilor de carcasă sau a transparenţei acustice a straturilor superioare ale apei, când aceasta conţine aer.

Figura nr. 4. Apariţia fenomenului distanţei de salt.

Există posibilitatea detecţiilor la distanţe mari dar şi a unor „umbre în care detecţiile nu sunt posibile”

Zona de convergenţă

Distanţa

Ad

ânci

mea

Canalul de sunet

Viteza sunetului


170 ____________________________________________________________________________

În raioanele costiere senzorii antisubmarin sunt mai afectaţi decât în marea deschisă, având în vedere factorii de mediu şi prezenţa obstacolelor specifice acestor raioane (epave, stânci, conducte submarine, bancuri de nisip). Rata mare a acestor obstacole afectează capacitatea navelor specializate în lupta antisubmarin de a executa căutarea submarinului în aceste raioane. Aceiaşi factori de mediu afectează şi eficacitatea armamentului antisubmarin în special torpilele autoghidate dotate cu cap de autodirijare activ. Datorită curenţilor, predicţia de propagare a undei sonore în apă nu se poate face pe o perioadă lungă de timp, astfel încât este necesară o verificare frecventă şi revizuirea parametrilor tactici ai staţiilor de hidrolocaţie. Pentru determinarea vitezei sunetului în apă şi a temperaturii pe straturi a acesteia se pot folosi batitermografe – echipamente care preiau informaţii de la probe lansate în raion, le procesează folosind modele matematice (se realizează diagrama pe adâncime a straturilor de apă funcţie de temperatură) şi fac o estimare a propagării sunetului în apă. Datele astfel colectate sunt prelucrate cu ajutorul unor nomograme speciale.

Figura nr. 5.

XBT Probes

Tipul Măsurarea adâncimii (m) Viteza navei (Kt) Măsurarea timpului (sec.) T-10 300 10 48 T-6 460 15 73 T-7 760 15 123

T-7 (20 KT) 760 20 123 T-5 1.830 6 291


____________________________________________________________________________ 171

Folosirea batitermografelor este mai puţin eficientă în determinarea structurii

vitezei sunetului în zone din apropierea coastei deoarece aceste echipamente nu pot măsura schimbările de salinitate şi densitate, care se modifică semnificativ în aceste raioane. Modificările parametrilor sunt semnificative nu numai în plan vertical dar şi în plan orizontal pe distanţe relativ mici. Astfel, înregistrările batitermografelor trebuie corelate cu evaluarea efectelor relative ale factorilor descrişi anterior, precum şi a stării mării. Folosirea echipamentului hidroacustic în mod activ poate alerta submarinul şi poate uşura procesul acestuia de clasificare şi identificare a forţelor antisubmarin. Este posibilă detecţia de la distanţe mari a forţelor antisubmarin dotate cu staţii de hidrolocaţie de chilă, în special, dacă acestea o folosesc în mod activ.

Raioanele de responsabilitate ale forţelor antisubmarin sunt dispuse în apropierea bazelor navale proprii, fapt care prezintă unele avantaje precum:

- submarinele pot fi descoperite şi de alte forţe proprii care execută misiuni în zonă;

- refacerea capacităţii de luptă a forţelor antisubmarin se face mai rapid; - forţele şi mijloacele din rezervă precum şi mijloacele de război electronic de

la coastă pot fi utilizate pentru a creşte efortul operativ al acţiunilor de luptă antisubmarin;

- este posibilă concentrarea forţelor şi mijloacelor antisubmarin în raioanele probabile de acţiune ale adversarului.

Datorită interferenţelor numeroase şi a dispersiei undelor sonore care se manifestă pe diferite paliere în adâncime, performanţa sonarului folosit în mod activ scade în raioanele costiere. Nivelul reverberaţiilor este mai mare decât în cazul mării deschise şi scade astfel şi probabilitatea detecţiei ţintei submarine. Pe de altă parte, dacă fundul mării este neted, reflexiile pot rezulta în distanţe mai mari de descoperire în condiţii de gradient negativ în raioanele de coastă decât în raioanele cu adâncimi mari. În condiţiile unui fund al mării neuniform cu gradient negativ de propagare este de aşteptat să se manifeste reverberaţii şi ecouri puternice care pot induce în eroare


172 ____________________________________________________________________________

operatorul staţiei de hidrolocaţie. În general, cu cât puterea de emisie este mai mare şi cu cât mai mică este frecvenţa acesteia, cu atât vor fi mai mari efectele adverse în raioanele cu adâncimi sub 100 m. Utilizarea aparaturii hidroacustice prin procedeele de căutare antisubmarin circulară sunt mai afectate decât cele care execută căutare în sector. Când problemele create de reverberaţiile apărute în cazul folosirii staţiilor de hidrolocaţie puternice afectează tot mai mult operaţiile antisubmarin, folosirea impulsurilor scurte de putere mai scăzută poate rezulta în creşterea distanţei de descoperire şi într-o recunoaştere mai uşoară a ecourilor de la submarin. Intensitatea crescută a zgomotului de fond prezentă în raioanele costiere face mai dificilă recunoaşterea ecourilor de la submarin, în special în cazul contactelor celor care nu produc efect Doppler. De asemenea, zgomotul de fond ridicat va avea efect negativ asupra operatorului staţiei de hidrolocaţie, deoarece este nevoie de o concentrare mai mare a acestuia pentru distingerea semnalului util.

În cazul utilizării aparaturii de hidrolocaţie în regim pasiv, există o multitudine de factori care contribuie la crearea unui nivel mare de zgomot ambiental. Printre aceşti factori trebuie amintiţi: traficul naval, vegetaţia marină, fauna marină, curenţii marini, prezenţa ecourilor false care provin de la numeroase surse aflate în apropierea coastei. Acest zgomot de fond în concordanţă cu nivelul scăzut al zgomotelor provenite de la submarin (care este nevoit să opereze la viteze mici pentru a-şi menţine secretă poziţia) va rezulta în distanţe de descoperire mici. De asemenea, adâncimea mică a mării în cazul raioanelor costiere va elimina posibilitatea formării de zone de convergenţă, diminuând astfel posibilitatea detecţiilor la distanţe mari, fapt posibil în raioanele cu ape de adâncime mare. Folosirea sonarelor imersate precum şi metodelor de detecţie nonacustice vor avea rezultate mai bune.

În aceste condiţii se presupune că în majoritatea cazurilor în momentul detecţiei, forţele antisubmarin se vor afla în interiorul razei de acţiune a armamentului submarinului. Acest fapt va solicita din partea echipajelor un înalt grad de alertă şi o stare de pregătire superioară a armamentului pentru a executa atacuri urgente împotriva pericolului submarin.


____________________________________________________________________________ 173

Figura nr. 6. Schema de poziţionare a tipurilor de sonare la bordul navei

1. Sonar de chilă montat în bulbul navei; 2. Sonar de chilă montat în zona prova; 3. VDS/Variable Depth Sonar (sonar imersat);

4. TAS/Towed Array System (sonar tractat); 5. Sonar imersat.

Clasificarea contactelor submarine este îngreunată de către contactele false care apar frecvent în zonele costiere datorită unor cauze multiple. Posibilele cauze ale ecourilor clasificate ulterior ca nefiind submarine sunt bancurile de peşti, bancurile de nisip, conductele, neregularităţile fundului mării, epavele, reverberaţiile datorate refracţiilor dinspre fundul mării, straturile de delimitare între mase de apă cu caracteristici fizice diferite şi alte diverse obstacole. Multitudinea contactelor false prezente în raioanele costiere face ca durata acţiunilor de căutare a submarinelor să fie mai mare şi face probabilă folosirea eronată a armamentului antisubmarin împotriva acestora. Pentru reducerea timpul necesar clasificării unui contact submarin în raioanele costiere unde avem obstacole submarine, trebuie folosite metode care se traduc în final în reducerea timpului de căutare a respectivului raion. Printre aceste metode amintim:

- existenţa la bordul navelor de hărţi detailate şi actualizate cu situaţia epavelor şi a diferitor obstacole descoperite de staţiile de hidrolocaţie în raioanele de responsabilitate; dacă informaţiile cuprinse în aceste hărţi nu sunt actualizate la zi, pot rezulta timpi morţi datoraţi investigării unui contact fals;

- contactele neclasificate – sau dificil de clasificat – pot fi verificate prin lansarea de bombe clasice sau reactive antisubmarin; această metodă trebuie folosită doar atunci când este imperios necesar, folosirea ei în mod excesiv poate rezulta în epuizarea stocului de armament antisubmarin;

- pentru clasificarea contactelor este eficientă folosirea efectului Doppler şi a impulsului acustic scurt de putere scăzută pentru limitarea reverberaţiilor. În mod normal nu se obţine efect Doppler de la ţinte de pe fundul mării, dar în cazul curenţilor puternici acest lucru e posibil obţinându-se astfel o ţintă care se deplasează cu viteza curentului – deci un contact fals;


174 ____________________________________________________________________________

- detecţia submarinelor la distanţe mari poate fi afectată de numeroasele contactele clasificate ca nonsubmarin.

Folosirea eficace şi eficientă a armamentului antisubmarin este afectată la fel ca şi în cazul sonarelor active sau pasive de topografia raionului, precum şi de condiţiile de propagare a sunetului în aceste raioane, având în vedere că elementul sensibil al torpilelor antisubmarin îl constituie aceste echipamente.

Armamentul care are în componenţă sonare active/pasive fiind afectat de factorii de mediu, armamentul nedirijat rămâne soluţia optimă în lupta împotriva submarinului. Folosirea bombelor clasice şi reactive antisubmarin trebuie să fie destul de precisă pentru a distruge sau avaria ţinta submarină. Acest armament poate pune submarinul intr-o ipostază defensivă, acesta pierzând iniţiativa. Trebuie luată în considerare şi posibilitatea bombardării raioanelor în care se presupune că submarinul ocupă poziţii de aşteptare. Folosirea armamentului se va face la distanţe relativ mici, detecţia submarinelor la distanţe mari fiind împiedicată de numeroasele contacte false din raioanele costiere.

Alte elemente meteorologice cu influenţă asupra pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă antisubmarin sunt:

- temperatura aerului – care poate favoriza ducerea acţiunilor de luptă antisubmarin;

- precipitaţiile – cu influenţă asupra posibilităţilor de observare vizuală şi radiotehnică;

- umiditatea aerului – cu influenţă asupra bătăii staţiilor de radiolocaţie pe lungimile de undă;

- nebulozitatea – care îngreunează executarea observaţiilor astronomice, zborul aviaţiei, posibilitatea observării adversarului sau litoralului;

- vizibilitatea – care influenţează determinarea precisă a poziţiei cu repere costiere precum şi observarea acţiunilor adversarului.

Se poate concluziona că: - în zona costieră din bazinul de vest al Mării Negre pot acţiona un număr

maxim de 3-4 submarine ale adversarului şi un număr minim de 1-2 submarine; - adâncimile limită până la care submarinele pot executa misiuni în deplină

siguranţă sunt de 50-60 m; - apropierea de coastă la adâncimi mai mici decât cele de siguranţă se poate

face pentru scurt timp şi pentru executarea unui număr limitat de misiuni; - adâncimile în general mici ale fundului din zona costieră proprie sunt

favorizante pentru instalarea mijloacelor antisubmarin de poziţie/GRHA pentru a nu permite apropierea submarinelor de coastă;

- există sectoare costiere unde navigaţia navelor se poate face fără a exista pericolul atacului submarinului.


____________________________________________________________________________ 175

3. Concluzii

Una din concluziile acestei lucrări este faptul că influenţa factorilor de mediu trebuie serios analizată încă din fazele iniţiale ale procesului de planificare şi trebuie menţionate ca limitări operaţionale sau ipoteze de planificare.

Ofiţerii responsabili cu planificarea acţiunilor de luptă antisubmarin dar şi personalul care încadrează şi deserveşte tehnica de la bordul navelor sau mijloacele de luptă antisubmarin trebuie să conştientizeze permanenta influenţă a mediului geografic şi a factorilor fizico-geografici asupra activităţii lor. Istoria artei militare cunoaşte numeroase exemple când fenomene naturale au avut o influenţă esenţială asupra luptelor şi bătăliilor pe mare, iar uneori şi asupra războiului în ansamblu. Este binecunoscut faptul că acţiunile de luptă ale flotelor SUA, Angliei şi Germaniei în cursul celui de-al Doilea Război Mondial au depins într-o mare măsură de precizia prognozelor hidrometeorologice şi care au căpătat „valoarea unei categorii speciale de armament”. Deşi succesele obţinute de-a lungul vremii în domeniul construcţiilor navale şi a utilizării de noi tehnologii în domeniul militar au contribuit, pe de o parte, la reducerea dependenţei acţiunilor de luptă pe mare de fenomenele naturale în ansamblu, iar pe de altă parte, la studierea unui număr de noi factori fizico-geografici, care înainte nu erau luaţi în seamă. Analizând din punct de vedere fizico-geografic factorii care acţionează în zonele din apropierea coastelor, se poate aprecia că principalele aspecte ale acestor spaţii maritime, cu implicaţii majore în proiectarea acţiunilor de luptă împotriva submarinelor, sunt:

- caracteristicile zonei costiere (lungimea litoralului, adâncimea apei, suprafaţa întinderii de apă, conturul şi aspectul coastei, existenţa insulelor sau a strâmtorilor);

- relieful şi natura fundului; - principalele obiective şi amenajări din zona costieră (porturi, baze navale,

obiective de litoral, platforme petroliere, locuri de dislocare permanentă sau temporară, locuri de staţionare, amenajarea de navigaţie etc.).

În executarea operaţiilor antisubmarin în raioanele costiere, problema cea mai acută o constituie efectul pe care îl are slaba propagare a undelor sonore în acest mediu. Propagarea slabă are ca rezultat faptul că contactele vor fi descoperite la distanţe mai mici şi astfel într-un sector mai mare. Acest fapt este amplificat şi de traficul naval care se desfăşoară în imediata apropiere a raioanelor acţiunilor de luptă, dacă nu chiar în interiorul acestora.

Bibliografie 1. CRĂCIUN, Ioan. Caracteristicile fizico-geografice ale Mării Negre şi

influenţa lor asupra desfăşurării acţiunilor militare. Bucureşti: editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2002.

2. CRĂCIUN, Ioan. Consideraţii privind apărarea antisubmarin în zonele costiere (ape puţin adânci). Teza de doctorat. Bucureşti: editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2003.


176 ____________________________________________________________________________

3. HANGANU, Marius. Apărarea antisubmarin a zonei economice exclusive a României. Teza de doctorat. Bucureşti: Academiei de Înalte Studii Militare, 1995.

4. HANGANU, Marius; CRĂCIUN, Ioan. Lupta antisubmarin în războiul naval modern. Bucureşti: editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2003.

5. HANGANU, Marius. Apărarea antisubmarin a zonei economice exclusive a României. În Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare nr. 2/1995. Bucureşti: editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1995.

6. HANGANU, Marius. Divizionul de fregate în apărarea antisubmarin a zonei platformei de foraj marin. Bucureşti: editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1997.

7. CUCU, M. Factorul geografic în acţiunile militare. Bucureşti: editura. Militară, 1981.

8. SCARLAT, C. Ţărmul nevăzut al Mării Negre. Bucureşti: editura Militară, 1982.

9. RADDCLIFF ASMUNDSEN. Anti Submarine Warfare (Part 3) – Antisubmarine Handbook, Collingwood 2007.

10. CRAIG, M.-Payn. Principles of Naval Weapon Systems. Anapolis: Naval Institute Press, 2006.

11. *** International principal warfare officier – antisubmarine warfare handbook, maritime warfare school, HMS COOLINGWOOD, Fareham UK, 2004.

12. Markus Schäfer, 2009, A Two-Stage Approach A New Application of a Multibeam Echo Sounder System For Use in Anti-Submarine Warfare Submarine Hunting In Shallows, http://sea-technology.com/features /2009/1109/submarine_hunting.html

13. Anti Submarine Warfare In Inshore Waters (Part 1, 2, 3), 2010, http://rajasamudera.com /2010/05/anti-submarine-warfare-in-inshore-waters-part-3/

14. Edward C. Whitman 2007, SOSUS: The „Secret Weapon” of Undersea Surveillance, http://sublog.com/sosus_the_secret_weapon_of_undersea_surveillance/ US Naval Doctrine Command, 1998, Littoral anti-submarine warfare concept, http://www.fas .org/man/dod-101/sys/ship/docs/aswcncpt.htm

____________________________________________________________________________ 177

SCURTĂ RETROSPECTIVĂ A UNOR UNITĂŢI DE MARIN Ă CONTEMPORANE

Dr. Florin C. STAN, Muzeul Marinei Române

1. Introducere

De-a lungul evoluţiei sale istorice, Marina Militară Română1, armă de elită a Armatei Române, a cunoscut un parcurs demn de apreciat. În câmpul istoriografiei militare actuale, mai multe contribuţii au evidenţiat aspecte importante din trecutul acestei categorii de forţe. Menţionăm doar câteva titluri semnificative:

- monografiile structurii de comandă a Forţelor Navale – ediţia I şi ediţia a II-a:

• *** Statul Major al Forţelor Navale, 1860-2005. Tradiţii şi perspective. Coordonator: căpitan-comandor dr. Marian MOŞNEAGU. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005;

• *** Istoria Statului Major al Forţelor Navale, 1860-2010, monografie. Coordonator: căpitan-comandor dr. Olimpiu-Manuel GLODARENCO. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2010.

- contraamiral de flotilă dr. Alexandru MÎRŞU; dr. Andreea ATANASIU CROITORU; comandor dr. Ioan CUSTURĂ; comandor Tiberiu-Liviu CHODAN. De la Divizia de Mare la Flotă, 1896-2011. Monografie. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2011;

- căpitan-comandor dr. Marian MOŞNEAGU. Politica navală postbelică a României, 1944-1958. Bucureşti: Editura Mica Valahie, 2005;

- contraamiral de flotilă (r) Dan LEAHU. Acei oameni curajoşi şi vedetele lor torpiloare... Constanţa: Editura Muzeului Marinei Române, 2012.

La aceste lucrări se adaugă studiile publicate, în primul rând, în publicaţia de specialitate Anuarul Muzeului Marinei Române (tomurile secolelor I–XVI-lea, editate în perioada anilor 1998-2013). Aspecte încă neabordate sau insuficiente etalate în această direcţie se constată, însă, în legătură cu evoluţia unităţilor militare

1 În timp, Marina Militară a purtat diferite denumiri, precum Corpul Flotilei şi Flotila Militară, (1860-1898), Marina

Militară, (1898-1931; 1948-1958 şi 1961-2000), Marina Regală, (1931-1948); Forţele Navale Militare, (1958-1961), Forţele Navale, (din 2000). Enciclopedia Armatei Românie. coordonator amiral prof. univ. dr. Gheorghe MARIN. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2009, p. 324.


178 ____________________________________________________________________________

ale Marinei contemporane2. În continuare, expunem, în sinteză, date despre câteva dintre aceste unităţi, care au constituit o parte din organizarea Marinei contemporane, în prezent desfiinţate.

Menţionăm că, cea mai mare parte a datelor expuse sunt extrase din registrele istorice ale unităţilor amintite aflate în fondurile Depozitului Intermediar de Arhivă al Forţelor Navale.

2. Divizionul 339 Vânători de Submarine (1968-1998)3

Divizionul 339 Vânători de Submarine a reprezentat o Mare Unitate înfiinţată la data de 15 august 1968, în urma aprobării ministrului Forţelor Armate, general Ioan Ioniţă. Divizionul era dislocat în Garnizoana Mangalia, fiind subordonat Diviziei 42 Maritime.

Primul comandant al Marii Unităţi a fost căpitan de rangul III Traian Pătrău, (1968-1971), care, iniţial, a ocupat funcţia prin cumul, fiind în acelaşi timp şi comandant al Divizionul 50 Vânători de Submarine.

Prima navă din compunerea Divizionului a fost Vânătorul de submarine 31, sosit din Uniunea Sovietică în a doua parte a anului 1968, cu numărul de bordaj 297. Primul comandant al navei a fost căpitan-locotenent Emilian Munteanu.

A doua navă a Divizionului a fost Vânătorul de submarine 32, sosit în anul 1969, de asemenea, din URSS cu numărul de bordaj 290. Primul comandant al navei a fost căpitan-locotenent Gheorghe Cucu.

În acelaşi an a intrat în dotarea unităţii şi vânătorul de submarine Proiect 204, care a fost botezat Vânătorul de submarine 33, comandat de căpitan de rangul III Constantin Pavel.

În privinţa comenzii Marii Unităţii, menţionăm că la 18 august 1969, a fost numit şi şeful de Stat Major al Divizionului în persoana căpitanului de rangul III Constantin Iordache, care va deveni comandant al unităţii la 1 octombrie 1971, (1971-1975), când, potrivit ordinului ministrului Forţelor Armate, căpitan de rangul II T. Pătrău a fost numit ajutor în Secţia de cercetare din cadrul Comandamentului Marinei Militare. Noul şef de Stat Major a devenit căpitan de rangul III Cezar Bobîrnea.

În urma desfăşurării în bune condiţii şi cu rezultate apreciate a misiunilor specifice solicitate de profilul Divizionului, …în slujba nobilă de a fi pavăză de netrecut la fruntariile maritime ale ţării … – cum s-a subliniat într-o chemare a eşalonului superior către întregul efectiv cu prilejul unei aplicaţii desfăşurate la 12 iunie 1974, în rada portului Sevastopol, la 22 august acelaşi an, cu ocazia celei de-a XXX-a aniversare a eliberării Patriei, momentul 23 august 1944, vânătoarele de submarine 32 şi 33 au fost decorate cu titlul „Nave de frunte”, în conformitate cu ordinul comandantului Marinei Militare, contraamiral Sebastian Ulmeanu.

2 Comandor dr. Marian MOŞNEAGU. Scurtă retrospectivă a evoluţiei Forţelor Navale Române. În Anuarul Muzeului Marinei Române. Tom XII, 2009, pp. 269-290.

3 Începând cu data de 15 septembrie 1995, unitatea şi-a schimbat denumirea în Divizionul 339 Corvete.

________________________________________________ Cultură, tradiţii şi istorie navală

____________________________________________________________________________ 179

Comandanţii celor două nave decorate erau căpitanii-locotenenţi Alexandru Tiron, respectiv Anton Budescu.

După ce comandantul Divizionului, căpitan de rangul II C. Iordache a fost mutat la 25 august 1975, în funcţia de şef al Secţiei organizare-mobilizare din cadrul Comandamentului Marinei Militare, noul comandant al unităţii a devenit căpitan de rangul II Sava Aramă, (1975-1981), care îndeplinise până atunci funcţia de şef de Stat Major al Divizionului 146 dragoare de bază.

Între vizitele unor delegaţii primite de către unitate în acea perioadă, menţionăm faptul că, la 13 aprilie 1976, la bordul Vânătorului de submarine 32 a fost primită delegaţia militară a Republicii Arabe Egipt, condusă de viceprim-ministrul şi ministrul Apărării, Mohamed el-Gamasy, oaspeţii fiind însoţiţi de comandantul Marinei Militare, contraamiral Sebastian Ulmeanu.

La 26 mai acelaşi an, Vânătorului de submarine 31 a întâmpinat la limita apelor teritoriale – 12 Mm, escadra de nave a Marinei Militare a Franţei, formată dintr-o fregată şi un escortor, care au desfăşurat, de asemenea, o vizită în România.

Pentru rezultatele obţinute în toate misiunile desfăşurate, la 20 noiembrie 1976, comandantului Divizionului i s-a înmânat de către comandantul Diviziei 42 Maritime diploma de „Unitate de frunte” acordată de ministrul Apărării Naţionale, general Ion Coman. Aprecierea a fost binemeritată, unitatea obţinând în anul 1976 cele mai ridicate rezultate şi pentru prima dată toate navele Divizionului au obţinut titlul de frunte.

În urma cutremurului din 4 martie 1977, unitatea şi-a manifestat solidaritatea cu cei afectaţi de seism depunând în „fondul omeniei” suma de 65.465 lei. La 28 mai 1977, echipajele Divizionului, în ţinută festivă, au ieşit în oraşul Mangalia pentru a întâmpina pe şeful Statului cu ocazia vizitei acestuia la noul Şantier Naval din localitate.

La 7 ianuarie 1981, a avut loc predarea funcţiei de comandant al unităţii, căpitan de rangul I Sava Aramă, numit şef de Stat Major la Divizia 42 Maritimă, fiind înlocuit cu căpitan de rangul II Gheorghe Cucu (1981-1984).

Menţionăm că în cadrul solemnităţii predării funcţiei, căpitan de rangul I Gheorghe Anghelescu, şeful de Stat Major al Diviziei 42 Maritime, a apreciat deschis rezultatele obţinute de unitate sub comanda căpitanului de rangul I Sava Aramă, Divizionul 339 Vânători de Submarine obţinând cinci titluri de „Unitate de frunte”, fiind printre unităţile cele mai bine cotate din Marina Militară. Precizăm aici că, în perioada respectivă, timpul anual alocat ieşirii pe mare era în jurul unei medii de 45-65 zile/navă, ulterior, spre sfârşitul anilor ’80, acesta scăzând şi ajungând la 8-9 zile pe an pentru fiecare navă.

Pregătirea ridicată a efectivului unităţii a fost demonstrată însă şi în anii ulteriori. Amintim doar că, în perioada 11-14 septembrie 1985, Vânătorul de submarine 31, sub comanda căpitanului de rangul III Traian Atanasiu, noul comandant al Divizionului în perioada anilor 1985-1990, a participat la antrenamentul pe submarin real, în raionul Est Caliacra, obţinând rezultate superioare, prin menţinerea contactului cu submarinul în proporţie de peste 70% din timpul total de imersiune.


180 ____________________________________________________________________________

La 27 noiembrie 1986, a fost înfiinţat Centrul de instrucţie al Divizionului care va funcţiona pe lângă UM 02024 Midia, comandant al structurii fiind numit căpitan-locotenent Viorel Batista, care îndeplinea şi funcţia de comandant al Vânătorului de submarine 32.

În timpul evenimentelor revoluţionare de la sfârşitul anului 1989, Divizionul a desfăşurat supravegherea platformelor maritime, îndeplinind ordinele eşaloanelor superioare.

În primul an postdecembrist, comanda unităţii a fost schimbată, începând cu 28 mai 1990, căpitan de rangul II Traian Atanasiu mutându-se în funcţia de comandant al Divizionului 79 Vânători de Submarine, iar Costel Stănculescu, şeful de Stat Major al Divizionului 339 Vânători de Submarine, în perioada anilor 1990-1992 devenind noul comandant al unităţii.

Anul 1990, a marcat şi două premiere în istoria festivităţilor desfăşurate în cadrul unităţilor militare, la 15 august, după 43 ani de regim totalitar, sărbătorindu-se Ziua Marinei Române cu prilejul zilei Sfintei Maria, protectoare a marinarilor. De asemenea, la 1 decembrie a fost aniversată, pentru prima oară în istoria ţării, la această dată, Ziua Naţională a României

Revenirea la tradiţiile Marinei care a ridicat prestigiul ţării în perioada regalităţii s-a făcut simţită şi prin acordarea unor nume noi, numele navelor Divizionului. Conform aprobării ministrului Apărării Naţionale, general Niculae Spiroiu, începând cu data de 15 august 1991, Vânătorul de submarine 31 a fost botezat Contraamiral Nicolae Cristescu4, Vânătorul de submarine 32 a primit denumirea de Contraamiral Nicolae Negru5, iar Vânătorul de submarine 33 Contraamiral Ilie Irimescu6.

Începând cu data de 9 septembrie 1992, căpitan de rangul II Costel Stănculescu a devenit şef de birou pregătire de luptă în Statul Major al Diviziei 42 Maritime, noul comandant al unităţii fiind căpitan de rangul II Drăguţ Spiţă (1992-1994), fost şef de Stat Major la Divizia 79 Vânători de Submarine. La 1 octombrie 1994, după ce comandantul Drăguţ Spiţă a fost numit şeful de Stat Major al Brigăzii 61 Nave

4 Nicolae CRISTESCU, pseudonim „Ion Plutaşu” (n. 1894, comuna Cioranii de Sus, judeţul Prahova – d. ?), ofiţer

de Marină, combatant cu gradul de locotenent în Primul Război Mondial. Având gradul de căpitan a îndeplinit, între anii 1923-1925, funcţia de comandant al Institutului Maritim, după care a fost comandant al Torpilorului „Zmeul”. Între anii 1930-1932, a fost comandant al Şcolilor Marinei. În anul 1936, căpitan-comandorul Cristescu a devenit comandant al Canonierei „Dumitrescu”, iar la 1 mai 1939 fiind ridicat la gradul de comandor i s-a încredinţat comanda Distrugătorului „M ărăşti”. În anii celei de-a doua conflagraţii mondiale a făcut parte din statele-majore ale mai multor unităţi de Marină. După război, devenit contraamiral în 1945, a fost secretar general în Subsecretariatul de Stat al Marinei, apoi inspector al Marinei până la trecerea în rezervă, în anul 1947. Comandor dr. Marian Moşneagu, Dicţionarul marinarilor români. Bucureşti: Editura Militară, 2008, pp. 123-125.

5 Nicolae NEGRU (n. 1868, Bucureşti – d. 1940, Constanţa) ofiţer de Marină, contraamiral, comandant, între altele, la sfârşitul secolului al XlX-lea, al Torpilorului Năluca, al Canonierei Fulgerul şi al Puitorului de mine Alexandru cel Bun. În anul 1905 a fost numit căpitan al portului Constanţa, gestionând în mod diplomatic momentul „Potemkin”. În 1910 a devenit comandant al Crucişătorului Elisabeta. În timpul Primei Conflagraţii Mondiale, în anul 1916, a fost numit comandant al Flotei de Operaţiuni pe Dunăre, iar în anul 1917 comandant al Marinei Militare. După încheierea conflictului a preluat comanda Divizei de Mare. În anul 1925, a trecut în rezervă. Ibidem, pp. 344-346.

6 Ilie IRIMESCU (n. comuna Zvoriştea, judeţul Botoşani – d. 1933) ofiţer de carieră, numit în anul 1882 la comanda Bricului Mircea. Între funcţiile deţinute, amintim că în anul 1896 a preluat comanda Diviziei de Dunăre, iar în anul 1908 al Diviziei de Mare. A parcurs gradele militare de la sublocotenent (1872) la contraamiral (1909). Ibidem, pp. 251-253.


____________________________________________________________________________ 181

Dragoare, în perioada anilor 1994-1995 căpitan de rangul II Mircea Neagu a devenit comandantul Divizionului.

Începând cu data de 15 septembrie 1995, Divizionul şi-a schimbat denumirea în Divizionul 339 Corvete.

După ce comandorul Mircea Neagu a fost numit şeful apărării antisubmarin din Statul Major al Marinei Militare, la sfârşitul anului 1995 comandant al unităţii a devenit căpitan-comandor Dumitru Făină (1996-1997), numit apoi şeful Biroului operaţii şi pregătire de luptă în Statul Major al Brigăzii 56 Nave Antisubmarin.

Ultimul comandant al Divizionul 339 Corvete a fost căpitan-comandor Petre Muşat, începând cu anul 1998.

Din raţiuni obiective, care au ţinut de reorganizarea Armatei, la 15 august 1998 Divizionul 339 Corvete din compunerea Brigăzii 56 Nave Antisubmarin a fost desfiinţat. Corvetele din dotare au fost predate Divizionului 176 Dragoare Maritime7.

La capătul a 30 ani de istorie în serviciul intereselor maritime ale Patriei, putem aprecia, pe bună dreptate, că Divizionul 339 Vânători de Submarine, din 1990 Divizionul 339 Corvete, prin oamenii săi devotaţi şi prin capabilităţile specifice, a reprezentat una dintre unităţile de elită ale Marinei Militare Române, aducând ţării o parte însemnată din prestigiul oferit de organismul militar.

3. Divizionul 545 Artilerie de Coastă (1978-2002)

Divizionul 545 Artilerie de Coastă a fost înfiinţat la 15 august 1978, aflându-se în subordonarea Diviziei 42 Maritime. Până la construirea propriei cazarme în garnizoana Midia, comandamentul unităţii a fost dislocat în garnizoana Constanţa.

Divizionul avea în compunere două importante subunităţi de luptă (baterii de 130 mm):

- Bateria I Mamaia-Sat (comandant: locotenent-major Eugen Alexandru); - Bateria a II-a Cap Midia (comandant: căpitan Constantin Vălinescu). Primul comandant al unităţii a fost căpitan de rangul II Constantin Pavel

(1978-1985), şef de Stat Major fiind, la data înfiinţării, maior Gheorghe Ciucă. La data de 4 martie 1985, funcţia de comandant a fost preluată de căpitan de

rangul III Dumitru Preda (1985), pentru ca la 24 iulie acelaşi an noul comandant să devină căpitan de rangul I Dumitru Mustaţă (1985-1987). După un scurt interimat la comandă în care funcţia a fost deţinută de căpitan Radu Marian (1987), şeful de Stat Major al unităţii, din data de 5 septembrie 1987, la conducerea Divizionului s-a aflat căpitan de rangul I Ştefan Niculae (1987-1990).

În timpul evenimentelor din data de 17 decembrie 1989, orele 18:55, a fost primit indicativul RADU CEL FRUMOS, transmis de comandantul Diviziei 42 Maritime. Efectivele unităţii au desfăşurat misiuni specifice acelor zile. De menţionat că, la 25 decembrie, maiorul Silviu Manoliu a fost numit comandantul gărzilor

7 Depozitul Intermediar de Arhivă al Forţelor Navale (în continuare, Arhiva Forţelor Navale), Registrul Istoric al

Divizionului 339 Vânători de Submarine. 1968-1998.


182 ____________________________________________________________________________

patriotice la Combinatul Petrochimic Midia. În continuare, prin grija cadrelor de comandă ale Divizionului, a fost desfăşurată o patrulă la ecluza Năvodari, stabilindu-se, de asemenea, câte un pluton de pază la postul de miliţie din Mamaia şi, de asemenea, la principalele hoteluri din staţiune.

După trecerea la noul regim democratic, unitatea a fost implicată în derularea aplicaţiei tactice cu trupa CARPAŢI-90.

La 15 noiembrie 1990, căpitan de rangul I Ştefan Niculae a predat funcţia maiorului Radu Marian, care a redevenit comandant în anul 1990.

Între alte misiuni îndeplinite de unitate, menţionăm participarea la aplicaţia PONTICA-94.

În anul 2002, Divizionul 545 Artilerie de Coastă a fost desfiinţat, ultimul comandant al unităţii fiind căpitan-comandor Cătălin-Laurian Dăbuleanu, care a îndeplinit funcţia în perioada 2001-20028.

4. Divizionul 61 Dragoare Fluviale (1983-2000) Divizionul 61 Dragoare Fluviale Drobeta-Turnu Severin a fost înfiinţat la data

de 20 mai 1983. Unitatea avea la data înfiinţării următoarea compunere de nave: - Vedeta Dragoare 160 (ieşită din compunerea Divizionului 75 Vedete

Dragoare Fluviale Galaţi); - Vedetele Dragoare 161 şi 162 (ieşite din dotarea Divizionului 88 Vedete

Dragoare Fluviale Tulcea); - Vedetele Dragoare 163, 164 şi 165 (ieşite din dotarea Divizionului 92

Vedete Dragoare Fluviale Giurgiu); - Cazarma plutitoare Motru (anterior în dotarea Divizionului 81 Vedete

Torpiloare Mangalia); - Şalupa fluvială 632; - Şlepul fluvial 712 (care aparţinuseră Batalionului 329 aprovizionare). Primul comandant al Divizionului a fost căpitan de rangul II Ion Duţă

(1983-1990), şef de Stat Major fiind locotenent-major Ştefan Băluţă. La 19 august 1983, Vedetele Dragoare 161, 162 şi 164 au trecut pentru prima

oară printr-o ecluză, echipajele fiind impresionate de sistemul hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier.

În acelaşi an, unitatea a participat la aplicaţia de comandament pe hartă cu transmisiuni TOMIS-83, exerciţiu condus de comandantul Marinei Militare.

Menţionăm că, în fiecare an, personalul Divizionului împreună cu dotările unităţii au afirmat semnificaţia forţelor fluviale în zona de dislocare cu prilejul Zilei Marinei Române, a Zilei Armatei şi cu prilejul altor evenimente de anvergură naţională, precum 23 august.

La bilanţul pregătirii de luptă în anul de instrucţie 1983-1984, viceamiral Mihai

8 Arhiva Forţelor Navale, Registrul Istoric al Divizionului 545 Artilerie de Coastă. 1978-2002.


____________________________________________________________________________ 183

Aron, locţiitorul şefului Marelui Stat Major, a subliniat importanţa constituirii unităţii pentru apărarea obiectivelor social-economice din zonă.

Dintre activităţile specifice îndeplinite de unitate, menţionăm că în perioada 4-8 februarie 1986, s-a desfăşurat convocarea de pregătire tactică şi de specialitate a comandantului de divizion cu tema: „Participarea la apărarea contra-minelor a raionului fluvial Calafat–Baziaş, concomitent cu executarea mobilizării de către Divizionul Vedete Dragoare Fluviale în cooperare cu nave grănicereşti, trupe de uscat, gărzi patriotice, detaşamente de tineret, în condiţiile întrebuinţării de către agresor a ANM, mijloace incendiare de luptă radioelectronică”.

O altă aplicaţie la care au participat efectivele unităţii a fost IUNIE-88. Pentru o foarte bună desfăşurare a misiunilor încredinţate, la 28 septembrie 1988, Brigada 24 Fluvială a acordat prin ordinul de zi nr. 228 titlul de „Navă de frunte”: Vedetei dragoare 161 comandată de locotenent-major Dan Coşa şi Vedetei dragoare 163 comandată de locotenent-major Ion Mladin.

La 15 noiembrie 1988, în urma unui control al Comandantului Marinei Militare, viceamiral Ion Muşat, cu prilejul organizării revistei la bordul navelor, au fost apreciate rezultatele obţinute în unitate în cei cinci ani de existenţă.

Cu prilejul desfăşurării evenimentelor din decembrie 1989, după ce în data de 17 decembrie Brigada 24 Fluvială a ordonat, la orele 18.30, alarmă de luptă parţială, iar apoi, la 22 decembrie, alarmă de luptă, în data de 23 decembrie, Vedetele Dragoare 160, 161 şi 162 s-au deplasat la Porţile de Fier 1, ocupând poziţii de luptă cu misiunea nimicirii oricărei ţinte aeriene care intră în bătaia armamentului de artilerie de la bord. În acelaşi timp, Vedetele Dragoare 163, 164 şi 165 au sprijinit apărarea antiaeriană a municipiului Drobeta-Turnu Severin.

Începând cu data de 16 mai 1990, a fost numit noul comandant al Divizionului, căpitan de rangul II Nicolae Dobrin (1990-1995). După sărbătorirea Zilei Marinei Române, la 15 august, în Drobeta-Turnu Severin, în perioada 25 august-14 septembrie 1990, Vedetele Dragoare 160, 162, 163, 164 şi 165 au participat la aplicaţia cu trupe condusă de Comandamentul Marinei Militare în raionul Sfântu Gheorghe. Navele au executat cu acest prilej un marş de circa 2.000 km în condiţii de ape deosebit de scăzute, când navigaţia pe Dunăre era practic interzisă. Echipajele au dovedit, astfel, un nivel ridicat al pregătirii pentru luptă.

Între alte misiuni desfăşurate de unitate în perioada postdecembristă, menţionăm că la 4 octombrie 1991, ca urmare a creşterii stării conflictuale din RSF Iugoslavia şi a informaţiilor privind lansarea unor baraje de mine de către forţele croate, Divizionul a primit misiunea executării apărării contra minelor a sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I, executând apărarea în raionul baraj Orşova.

După trecerea în rezervă a căpitanului de rangul I Nicolae Dobrin, la 27 aprilie 1995, noul comandant al unităţii a devenit căpitan de rangul III, Marian Cioroianu (1995), care va preda funcţia locotenent-comandorului Costel Avrămescu (1995-2000), la 18 decembre 1995. Între aplicaţiile la care a mai participat Divizionul, amintim DOBROGEA 1998, desfăşurată în perioada 19-22 mai 1998.


184 ____________________________________________________________________________

5. Divizionul 176 Dragoare Maritime (1988-2001)9

Divizionul 176 Dragoare Maritime a fost înfiinţat la 1 iulie 1988, având dislocarea în portul Midia.

La data înfiinţării unităţii aceasta avea în dotare trei Nave Dragoare maritime noi, cu numerele de bordaj 24, 25 şi 29. La acestea s-a adăugat, ulterior, Dragorul Maritim 30, construit în anul 1989.

Primul comandant al unităţii a fost căpitan-locotenent Paul Pavel, (1988-1989), care era şi comandantul Dragorului Maritim 24. Începând din martie 1989, la comanda Divizionului a fost numit căpitan de rangul III Valerian Haşovschi (1989-1993).

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, în perioada 16-30 decembrie, Divizionul a executat în principal următoarele activităţi: paza şi apărarea unităţii; supravegherea maritimă; patrularea, paza, cercetarea şi supravegherea în rada porturilor Midia şi Constanţa; apărarea platformelor de foraj; supravegherea a două nave comerciale libaneze – Rabunion V şi Rabunion VII, în rada portului Constanţa, în scopul prevenirii unor acte teroriste.

Menţionăm că la data de 23 decembrie, Dragorul Maritim 29 a ieşit pe mare pentru a intra în poziţia de navă de gardă în portul Constanţa, intrând direct în subordinea Comandamentului Marinei Militare. După revenirea la un regim pluripartidist, avându-se în vedere tradiţiile de luptă ale Marinei Militare Române, începând cu data de 15 august 1991 navele Divizionului vor purta pe lângă numerele tactice şi nume, astfel:

- Dragorul Maritim 24 Lt. Remus Lepri10; - Dragorul Maritim 25 Lt. Lupu Dinescu11; - Dragorul Maritim 29 Lt. Dimitrie Nicolescu12; - Dragorul Maritim 30 Slt. Alexandru Axente13. Începând cu data de 9 decembrie 1993, după ce căpitan de rangul II Valerian

Haşovschi a fost numit şef Secţie pregătire de luptă la Statul Major al Marinei

9 Arhiva Forţelor Navale, Registrul Istoric al Divizionului 61 Vedete Dragoare Fluviale. 1983-2000. 10 Remus LEPRI (n. 1886, Bucureşti – d. 1916) erou al Primului Război Mondial; absolvent al Şcolii de Artilerie,

Geniu şi Marină (1910), locotenent din 1913. La intrarea României în Marele Război era încadrat la Grupul de Vase Port-mine din cadrul Comandamentului Apărărilor sub Apă. A sfârşit la datorie, la 6 septembrie 1916, în timpul unei misiuni de minare în zona Ostrovului Mecica de pe Dunăre, împreună cu cinci dintre subordonaţii săi. Comandor dr. Marian Moşneagu, Dicţionarul.... pp. 273-275.

11 Lupu DINESCU (n. 1921, Bucureşti – d. 1944) erou al celui de-al Doilea Război Mondial; absolvent al Şcolii Navale promoţia 1942, după care a fost încadrat ca aspirant la Escadrila de Distrugătoare Constanţa. Începând cu 28 noiembrie 1944 a fost numit comandant al Secţiei a II-a Şalupe Dragoare, participând la primele misiuni de dragaj pe Dunăre. La 2 decembrie 1944 a sfârşit la datorie împreună cu cea mai mare parte a echipajului său în urma exploziei a două mine magnetice. A fost avansat locotenent post-mortem. Ibidem, p. 142.

12 Dimitrie (sau Dumitru) NICOLESCU (n. 1903, Brăila – d. 1953, Cluj) ofiţer de carieră, comandor în anul 1941 şi căpitan-comandor în anul 1945; între funcţiile deţinute în timpul războiului menţionăm cea de secund al distrugătorului Regele Ferdinand (1941-1943), comandant al navei Constanţa (1943), al canonierei Lt-cdorE. Stihi şi al Grupului de Canoniere (1943), comandant al navei Dacia (1943-1944). Ibidem, p. 350.

13 Alexandru AXENTE (n. 1897, Ploieşti – d. 1916) erou al Primului Război Mondial; elev al Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină (1915-1916), sublocotenent din anul 1916. A căzut la datorie, la 20 noiembrie 1916, fiind ambarcat pe vedeta nr. 8 Cpt. Valter Mărăcineanu, care a fost lovită de o mină de curent. Ibidem, p. 33.


____________________________________________________________________________ 185

Militare, noul comandant al unităţii a devenit căpitan de rangul III Petre Muşat (1993-1998).

Între evenimentele la care au participat efective ale unităţii menţionăm că în perioada 1-5 mai 1994, Dragorul Maritim 30 Slt. Alexandru Axente a efectuat un marş în Marea Neagră în vederea efectuării unei vizite oficiale în Republica Ucraina, cu prilejul împlinirii a 200 ani de la întemeierea oraşului şi portului Odessa.

În anii următori unitatea a participat la aplicaţiile tip COOPERATIVE PARTNER ’96, COOPERATIVE PARTNER ’97.

În anul 1998, pentru o scurtă perioadă, aprilie-august, comandant al Divizionului a fost căpitan-comandor Vasile Bulzan (1998), urmat de căpitan-comandor Constantin Ţutea (1998-2000). În acelaşi an unitatea a participat la aplicaţia RESCUE EAGLE ’98.

Ultimul comandant al unităţii a fost locotenent-comandor Vergil Moraru (2000-2001).

Între activităţile desfăşurate înaintea desfiinţării unităţii, la care efectivele Divizionului au participat, se poate aminti aplicaţia RESCUE EAGLE 2000. După desfiinţarea Divizionului, navele care s-au aflat în compunerea acestuia au intrat în compunerea Divizionului 146 Nave Minare-Deminare, constituind Secţia Dragoare Maritime14.

6. Brigada 61 Nave Dragoare (1994-2000) Brigada 61 Nave Dragoare Midia a fost înfiinţată la 1 septembrie 1994, ca

Mare Unitate maritimă, cu dislocarea în portul Midia. Unitatea a dispus de un Centru de Transmisiuni, localizat la Midia.

Primul comandant a fost căpitan de rangul II Valerian Haşovschi (1994-1996), iar şef de Stat Major căpitan de rangul II Drăguţ Spiţă.

Misiunea operativă a Brigăzii era aceea de asigurare a comunicaţiilor maritime contra minelor, principala misiune tactică fiind lupta contra minelor şi împiedicarea navelor inamice să ajungă la litoralul românesc.

Unităţile subordonate Brigăzii 61 Nave Dragoare au fost: - Divizionul 176 Dragoare Maritime, dislocat în portul Midia, aflat sub

comanda căpitanului de rangul III Petre Muşat, cu următoarele nave: • Dragorul Maritim 24; • Dragorul Maritim 25; • Dragorul Maritim 29; • Dragorul Maritim 30.

- Divizionul 146 Dragoare de Bază şi Puitoare de Mine, dislocat în portul Constanţa, aflat sub comanda căpitanului de rangul III Ionel Mancaş, cu navele:

• Puitorul de Mine 271; • Puitorul de Mine 274;

14 Arhiva Forţelor Navale, Registrul Istoric al Divizionului 176 Dragoare Maritime. 1988-2001.


186 ____________________________________________________________________________

• Dragorul de Bază 13; • Dragorul de Bază 14; • Dragorul de Bază 15; • Dragorul de Bază 16.

- Divizionul 19 Dragoare de Radă, dislocat în portul Mangalia, sub comanda căpitanului de rangul III Nicolae Apostol, cu navele:

• Dragorul de Radă nr. 4; • Dragorul de Radă nr. 5; • Dragorul de Radă nr. 6; • Dragorul de Radă nr. 7; • Dragorul de Radă nr. 8; • Dragorul de Radă nr. 9.

Dintre activităţile desfăşurate de Brigadă menţionăm că abia înfiinţată, unitatea a pregătit aplicaţia tactică PONTICA ’94.

În perioada 25-28 aprilie 1995, s-a executat aplicaţia tactică de comandament pe hartă cu acţiune simplă având tema „Organizarea şi executarea apărării antimină în fâşia maritimă cuprinsă între paralelele Vama Veche–Gura Portiţei şi instalarea unui baraj de mine în condiţiile atacurilor inamice cu toate genurile de forţe şi ale războiului electronic modem”.

La 15 mai, acelaşi an, navele Dragoare Maritime 29 şi 30 au desfăşurat un exerciţiu comun cu mai multe nave germane, în cadrul PARTENERIATULUI PENTRU PACE. În cadrul aceluiaşi parteneriat strategic, între 11 şi 13 iulie 1995 Dragorul Maritim 24 a desfăşurat un exerciţiu comun cu navele britanice pentru luptă antimină Brecon şi Walnog, iar la 23 iulie Dragorul Maritim 30 şi nava Statelor Unite USS Pensacola au desfăşurat un alt exerciţiu pe mare. Asemenea exerciţii comune au continuat şi în anii următori.

Din misiunile la care au participat nave şi efective ale Brigăzii 61 Nave Dragoare amintim: COOPERATIVE PARTNER ’96, COOPERATIVE PARTNER ’97, EUXIN ’98, EUXIN ’99”.

După ce, la 21 octombrie 1996, comandor Valerian Haşovschi a fost numit şef de Stat Major al Flotei Maritime, noul comandant al unităţii a devenit căpitan-comandor Paul Chiron (1996-2000), fostul şef de Stat Major al Brigăzii 39 Submarine şi Scafandri.

Unitatea a fost desfiinţată la 1 septembrie 200015.

Bibliografie Arhive Depozitul Intermediar de Arhivă al Forţelor Navale: 1. Registrul Istoric al Divizionului 339 Vânători de Submarine. 1968-1998. 2. Registrul Istoric al Divizionului 545 Artilerie de Coastă. 1978-2002.

15 Arhiva Forţelor Navale, Registrul Istoric al Brigăzii 61 Nave Dragoare. 1994-2000.


____________________________________________________________________________ 187

3. Registrul Istoric al Divizionului 61 Vedete Dragoare Fluviale. 1983-2000. 4. Registrul Istoric al Divizionului 176 Dragoare Maritime. 1988-2001. 5. Registrul Istoric al Brigăzii 61 Nave Dragoare. 1994-2000.

Lucr ări generale şi speciale 1. ∗∗∗ Coordonator amiral prof. univ. dr. MARIN, Gheorghe. Enciclopedia

Armatei României. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2009. 2. Comandor dr. MOŞNEAGU, Marian. Dicţionarul marinarilor români.

Bucureşti: Editura Militară, 2008. 3. Comandor dr. MOŞNEAGU, Marian. Scurtă retrospectivă a evoluţiei

Forţelor Navale Române. În Anuarul Muzeului Marinei Române. Tom XII, 2009.

188 ____________________________________________________________________________

UNIFORMA TRUPEI DE MARIN Ă, MODEL 1870 ŞI 1873

Dr. Ion RÎ ŞNOVEANU, Muzeul Marinei Române

Răstimpul cuprins între anii 1866 şi 1877 este caracterizat, printre altele, de efortul susţinut desfăşurat de toate structurile responsabile pentru a se continua opera militară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza1.

Constituţia adoptată în anul 1866, precum şi cele trei legi succesive de organizare a Armatei, adoptate în primii ani de domnie ai principelui Carol I, au creat baza juridică şi cadrul legislativ propice dezvoltării şi modernizării sistemului defensiv românesc, capabil să apere interesele militare şi strategice ale României atât pe uscat, cât şi pe ape, la Dunăre şi în bazinul Mării Negre, după anul 18782.

În aceste condiţii, factorii decizionali din fruntea Corpului Flotilei au luat o serie de măsuri în vederea unei mai bune organizări a acestei arme, încercându-se, în felul acesta, nu numai o aliniere la standardele celor mai importante forţe navale de război din Europa, ci şi trimiterea unui mesaj politic energic către Marile Puteri europene, în principal Sublima Poartă, şi către statele vecine prin care România îşi anunţa dorinţa firească de a juca un rol important în zonă3.

Pe lângă organizarea structurilor de comandă şi a celor operative, strâns legate de modernizarea şi dotarea cu noi bastimente de război, o atenţie deosebită a fost acordată factorului uman. În acest sens, au fost elaborate o serie de noi regulamente pentru instruirea şi educarea trupei, în condiţiile în care recrutarea se realiza din rândul locuitorilor din zona Dunării, de cele mai multe ori neştiutori de carte. Se urmărea perfecţionarea trupei pentru fiecare specialitate de marină în parte, în condiţiile în care, de la an la an, creştea necesarul de specialişti bine pregătiţi într-o armă stric specializată.

Pe lângă latura strict tehnică şi de instrucţie, comanda Corpului Flotilei s-a interesat şi de necesităţile de zi cu zi ale trupei pentru executarea serviciului la bordul

1 Istoria militară a poporului român, vol. IV. Bucureşti: Editura Militară, 1987, p. 497. 2 Ibidem, p. 497. Cadrul legislativ necesar reorganizării Armatei române prin care se urmărea implementarea unor

standarde asemănătoare cu cele ale Marilor Puteri militare europene, a fost asigurat prin adoptarea „Legii organizării puterii armate” la 11/23 iunie 1868, publicată în „Monitorul Oastei”, an XI, nr. 21 din 22 iunie 1868, a „Legii organizării armatei” adoptată la 27 martie/8 aprilie 1872, publicată în „Monitorul Oastei”, nr. 14 din 1872 şi a „Legii de organizare a Oştirii” adoptată la 12/24 martie 1874, publicată în „Monitorul Oastei”, nr. 14 din 1 iunie 1874.

3 Olimpiu Manuel GLODARENCO; Andreea ATANASIU-CROITORU; Andrei VOCHIŢU; Florin STAN: Tanţa MĂNDILĂ; Ion Rîşnoveanu. Statul Major al Forţelor Navale. 1860-2010. Monografie. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2010, p. 52 şi următoarele. În acest sens, în primii ani de domnie ai principelui Carol I au fost emise o serie de acte normative prin care Corpul Flotilei primea o nouă organizare. Astfel, au fost promulgate Înaltul Decret nr. 376 din 16 martie 1867 şi Înaltul Decret nr. 695 din 3 aprilie 1871, importante pentru modernizarea acestei arme de elită a Armatei române şi integrarea ei în ansamblul sistemului defensiv românesc.


____________________________________________________________________________ 189

navei în cele mai bune condiţii. O deosebită atenţie a fost acordată ţinutei trupei, urmărindu-se nu numai adaptarea acesteia la noile condiţii de luptă de la bordul navei, ci şi păstrarea tradiţiei, semn al integrării Corpului Flotilei alături de cele mai importante forţe navale de război ale timpului.

S-a ţinut cont de evoluţia firească a artei războiului, de necesităţile imediate ale armei marină, aplicându-se filosofia potrivit căreia dezvoltarea uniformelor româneşti trebuia să se încadreze în acest proces obiectiv întâlnit pe plan mondial, împrumutând de la uniformele de marină ale epocii, în special cele ale Amiralităţii britanice, şi influenţând la rândul lor, impunând şi păstrând un specific românesc, în care un rol important îl avea elementul tradiţional4.

Astfel, a fost adoptat Înaltul Decret nr. 1560 din 11 noiembrie 1970, „prin care se promulgă uniforma corpului flotilei”5. În acest regulament erau descrise toate elementele constitutive ale ţinutei trupei de marină, fapt ce denotă importanţa pe care factorii decizionali militari au acordat-o acesteia.

Cabana era confecţionată din postav civit-închis, având cinci nasturi pe fiecare parte. Mânecile erau despicate şi se încheiau cu doi nasturi mici. Pe fiecare colţ al gulerului întors se afla prinsă câte o ancoră de postav roşu, semnul distinctiv al armei marină, cu lungimea de 45 mm. Căptuşeala era din postav sau flanelă civită.

Spenţerul de ordonanţă era confecţionat din postav civit închis „ca acela de la cabană”, având câte nouă nasturi pe fiecare parte. Mânecile despicate se încheiau cu doi nasturi mici, în timp ce gulerul întors era prevăzut la colţuri cu câte o ancoră, asemănătoare celor de la cabană. Lungimea spenţerului era cu 50 mm mai jos de talie pentru a se purta centuronul pe deasupra. Căptuşeala era din pânză albă sau cenuşie.

Pantalonul de ordonanţă era din postav civit ca al spenţerului. Era croit cu tăietura dreaptă, căptuşeala fiind din pânză ca la spenţer.

În ţinuta trupei de marină se regăseau două perechi de pantaloni de flanc, una croită din pânză albă, cea de-a doua din pânză cenuşie mai groasă. Croiala era asemănătoare cu cea a pantalonului de postav.

Bluza era confecţionată din pânză groasă cenuşie. Avea forma cămăşii de flanelă şi se încheia cu un nasture de os la gât şi altul la piept. Mânecile erau despicate şi se încheiau cu un nasture.

Cămaşa de flanelă era de culoare civit închisă (moleton) şi se încheia cu un nasture de os negru la gât şi unul la piept. Mânecile erau despicate şi, de asemenea, se încheiau cu un nasture.

Cămaşa de marină era confecţionată din pânză. Era prevăzută cu un guler mare albastru de pânză care avea la margine trei şireturi albe cusute la o distanţă de opt mm unul de altul. La ambele părţi ale despicăturii pieptului se găseau două şireturi cu care bluza se încheia. Mânecile erau prevăzute cu o manşetă de pânză de culoare civit cu trei şireturi albe.

4 Cristian M. VLĂDESCU. Uniformele armatei române de la începutul secolului al XIX-lea până la victoria din

mai 1945. Bucureşti: Editura Meridiane, 1977, p. 5. În ceea ce priveşte uniformele de marină, s-a optat încă de la început la o linie simplă, cu un croi drept, fără anexe somptuoase de ceremonie, adaptate războiului maritim modern, în condiţiile în care serviciul la bordul navei trebuia executat cât mai eficient cu putinţă.

5 Monitorul Oastei, An IX, nr. 37 din 1870, pp. 411-417.


190 ____________________________________________________________________________

Flanela era confecţionată din bumbac (trico) cu dungi („vărgi”) albastre şi albe. Dunga („varga”) albastră era lată de 12 mm, iar cea albă de 20 mm. Era fără guler, dar avea o parte din piept despicată.

Cravata era confecţionată atât din lână neagră lucrată în cârlige, cât şi din lustrin de lână neagră. Lungimea cravatei din lână era de 1,25 m, iar lăţimea de 12 cm, în timp ce lungimea cravatei din lustrin era de 1,40 m.

În ţinuta trupei de marină se mai aflau pălăriile de lac şi de paie. Acestea era încadrate, de jur împrejur, de o panglică neagră de mătase. Pe partea din faţă, frontal, era aplicat numele bastimentului, pentru ca la cele două capete să fie aplicată câte o ancoră. Numele bastimentului şi cele două ancore erau aurite. Panglica avea o lungime convenabilă, iar lăţimea era de trei cm.

Boneta de lucru era confecţionată din pâslă neagră. Avea forma rotundă la fund şi era mai lată decât partea inferioară care se fixa pe cap. Era prevăzută, de asemenea, cu o panglică, exact ca la pălăriile de lac şi de paie.

Sacul drept raniţă era folosit pentru păstrarea efectelor. Era confecţionat din pânză groasă de culoare cenuşie, având forma rotundă. Lungimea acestuia era de 60 cm, în timp ce lăţimea fundului era de 33 cm. Gura sacului se închidea cu ajutorul unei sfori introduse în cele opt găuri dispuse la distanţă egală.

Ciorapii erau confecţionaţi din lână albastră şi albă amestecată, având lungimea până la genunchi.

O importanţă deosebită era acordată efectelor suplimentare de iarnă. Cel mai important articol era mantaua cu capişon. Aceasta era confecţionată din postav ser după modelul celei alocate trupelor infanteriei de linie. Lungimea acesteia nu trebuia să fie mai mare de opt cm sub genunchi.

Specific pentru marină, mai exact pentru viaţa la bordul navei unde spaţiul este îngust, este hamacul, accesoriu care face parte din efectele de cazarmament de pe un bastiment de război. Acesta era confecţionat din pânză cenuşie groasă. Era compus din două bucăţi de pânză alipite, cusute pe margine, în formă de cruce, de la un capăt la altul. Pe toate cele patru laturi era introdusă câte o frânghie. Pe lungimea hamacului (brandei) erau împletite alte frânghii care se introduceau în câte un belciug de fier pentru a putea fi întins. Lungimea pânzei din care era confecţionată branda (hamacul) era de 90 cm, în timp ce lăţimea era de 85 cm.

Din ţinuta individuală a trupei de marină mai făceau parte şi „efectele de mic echipament” (masa individuală). Aceste articole erau:

- sacul mic confecţionat din pânză groasă, asemănător cu cel aflat deja în dotarea marinei;

- cămaşa confecţionată după modelul cămăşii de marină, însă din pânza din care era confecţionată cămaşa infanteriei de linie;

- ismenele, obielele, ştergarul şi mănuşile confecţionate după modelul deja aflat în serviciu;

- pantofii confecţionaţi din toval după modelul întrebuinţat la marină; - cismele croite după modelul deja existent. Imediat după adoptarea acestui regulament, factorii decizionali militari au

continuat să ia măsuri pentru dotarea Corpului Flotilei cu noi bastimente de luptă,


____________________________________________________________________________ 191

menite să apere interesele pe apă ale României în condiţiile în care în cancelariile Marilor Puteri europene se concepeau planuri noi pentru împărţirea şi, după caz, reîmpărţirea sferelor de influenţă, mai ales în zona Balcanilor.

Aplicarea primului plan de dotare şi modernizare a Corpului Flotilei a avut ca rezultat, pe de o parte, achiziţionarea de noi nave de luptă, iar pe de altă parte, îmbunătăţirea instrucţiei şi pregătirii marinarilor.

În acest scop, s-a urmărit asigurarea unui climat optim pentru serviciul la bordul navei, fapt ce a necesitat aducerea de modificări ţinutelor tuturor gradelor, inclusiv pentru trupă.

Astfel, a fost emis Înaltul Decret nr. 1212 din 9 iunie 1873 prin care se stabileau noile uniforme ale Armatei6. În ceea ce priveşte ţinuta trupei de marină, modificările nu au avut un caracter major, însă ele au urmărit o înnoire a efectelor, dar şi o îmbunătăţire calitativă a acestora, atât la nivelul croiului, cât şi la nivelul materialelor din care era confecţionată.

Potrivit prevederilor noului regulament, cabana era confecţionată din postav civit-închis, având câte cinci nasturi pe fiecare parte. Mânecile era despicate şi se încheiau cu doi nasturi mici. Gulerul întors purta la fiecare colţ câte o ancoră de postav roşu cu lungimea de 4,5 cm. Căptuşeala era din postav sau flanelă civită.

Spenţerul de ordonanţă era confecţionat din postav civit-închis, la fel ca la cabană, fiind prevăzut cu doi nasturi de fiecare parte. Gulerul era întors şi prevăzut cu ancore ca la cabană. Spenţerul era cu cinci cm mai lung faţă de talie, astfel încât să permită purtarea centuronului deasupra sa. Căptuşeala era din pânză albă sau cenuşie.

Pantalonul de ordonanţă era confecţionat din postav civit asemănător cu spenţerul, fiind croit drept. Căptuşeala era din pânză albă sau cenuşie.

În ţinuta trupei de marină se găseau şi două perechi de pantaloni de flanc. O pereche era confecţionată din pânză albă, iar cea de-a doua pereche era confecţionată din pânză groasă de culoare cenuşie. Ambele tipuri de pantalon erau croite drept.

Bluza era confecţionată din pânză groasă de culoare cenuşie. La piept şi la gât se încheia cu câte un nasture negru de os, în timp ce mânecile despicate erau închise cu un nasture mic.

6 Monitorul Oastei din 1873, în Ministerul de Resboiu, Colecţiuni de instrucţiuni, decisiuni şi ordine circulare. Până

la anul 1895, Bucuresci, Tipo-Litografia şi Fonderia de Litere Dor. P. Cucu, 1896, pp. 615-616, pp. 627-630, pp. 656-662, pp. 667-668: „Prea Înălţate Doamne.

„ În decursul a 14 ani, broşura de uniformitate a echipamentului şi uniformelor armatei a primit mai multe modificări, parte prin creare de corpuri şi parte prin esperienţă, astfel în cât se întâmpină dificultăţi spre a se cunoaşte esact uniforma unei arme, răspândite prin numeroase decrete din diferite epoce; osebit de aceasta, broşura de uniformă din 1859 nu mai esistă, şi chiar dacă ar asista, nu ar mai fi azi de nici un folos.

Pentru a împlini acest gol, am format o nouă broşură de uniformitate, ţinând cont de toate decretele de uniformitate de la anul 1859 şi până astăzi, pe care am onoare a o supune la Înalta Măriei-Voastre sancţiune, împreună cu anexatul project de decret.

Asupra raportului ministrului nostru secretar de Stat la departamentul de resbel, No. 4978; Am decretat şi decretăm ce urmează: Art. I. Uniformele armatei, equipamentul şi harnaşamentul, sunt întocmai după cum se coprind în anexata

broşură de uniformitate. Art. II. Sunt abrogate toate dispoziţiunile anterioare ce sunt contrarii decretului de faţă. Art. III. Şi cel din urmă. Ministrul Nostru secretar de Stat în departamentul de resbel, este însărcinat a aduce

la îndeplinire şi a face să se îndeplinească disposiţiile acestui decret. Dat la Iassy la 9 Iunie, 1873”.


192 ____________________________________________________________________________

Cămaşa de flanelă avea culoarea civit-închis (moleton). Se încheia cu un nasture negru de os la gât şi la piept. Mânecile despicate se încheiau cu un nasture mic.

Un element important pentru ţinuta trupei de marină, caracteristic numai acestei arme, era reprezentat de cămaşa de marină. Aceasta era confecţionată din pânză, fiind prevăzută cu un guler mare, albastru, din acelaşi material care purta la margine trei şireturi albe, cusute la o distanţă de opt mm unul faţă de celălalt. La ambele părţi ale despicăturii pieptului se găseau două şireturi pentru încheiere. Mânecile erau confecţionate din pânză civit, având manşetele prevăzute cu trei şireturi albe.

Flanela, un alt accesoriu specific armei marină, era confecţionată din bumbac (trico) cu dungi (vergi) albastre şi albe. Vergile albastre aveau lăţimea de 12 mm, în timp ce vergile albe aveau lăţimea de 20 mm. Nu avea guler, însă partea de la piept era uşor despicată.

Cravata era confecţionată fie din lână neagră lucrată la cârlige, fie din lustrin de lână neagră. Lungimea cravatei confecţionată din lână lucrată la cârlige era de 1,25 m, iar lăţimea de 25 cm, în timp ce lungimea cravatei de lustrin era de 1,40 m.

Pălăriile din lac şi de paie erau asemănătoare celor descrise în Regulamentul adoptat în anul 1870. Erau prevăzute cu câte o panglică neagră de mătase. Pe partea din faţă, frontal, era trecut numele bastimentului, cu coloare aurie, la fel ca şi cele două ancore care se găseau la capătul fiecărei panglici. Panglica avea o lungime convenabilă, iar lăţimea era de trei cm.

Boneta de lucru era confecţionată din pâslă neagră. Avea forma rotundă la fund şi era mai lată decât partea inferioară care se fixa pe cap. Era prevăzută, de asemenea, cu o panglică, exact ca la pălăriile de lac şi de paie.

Nasturii erau de metal galben semi-bombaţi, purtând în centru ancora. Sacul drept raniţă (pentru ţinerea efectelor) era confecţionat din pânză groasă

cenuşie, de formă rotundă, având lungimea de 66 cm, iar lăţimea fundului de 33 cm. Gura sacului se închidea printr-o sfoară introdusă prin opt găuri, făcute în pânză la o distanţă egală.

Ciorapii erau groşi, confecţionaţi din lână albastră şi albă amestecată, fără cusături. Lungimea acestora era până la genunchi.

Din ţinuta trupei de marină făceau parte şi efectele suplimentare pentru iarnă, mai exact mantaua cu capişon. Aceasta era confecţionată din postav ser după forma aceleia a trupelor de infanterie de linie, având aceleaşi dimensiuni.

Specific pentru marină, mai exact pentru viaţa la bordul navei unde spaţiul este îngust, este hamacul, accesoriu care face parte din efectele de cazarmament de pe un bastiment de război. Acesta era confecţionat din pânză cenuşie groasă. Era compus din două bucăţi de pânză alipite, cusute pe margine, în formă de cruce, de la un capăt la altul. Pe toate cele patru laturi era introdusă câte o frânghie. Pe lungimea hamacului (brandei) erau împletite alte frânghii care se introduceau în câte un belciug de fier pentru a putea fi întins. Lungimea pânzei din care era confecţionată branda (hamacul) era de 90 cm, în timp ce lăţimea era de 85 cm.


____________________________________________________________________________ 193

Din ţinuta individuală a trupei de marină mai făceau parte şi „efectele de equipament”. Aceste articole erau:

- sacul mic confecţionat din pânză groasă, asemănător cu cel aflat deja în dotarea marinei;

- cămaşa confecţionată după modelul cămăşii de marină, însă din pânza din care era confecţionată cămaşa infanteriei de linie;

- ismenele, obielele, ştergarul şi mănuşile confecţionate după modelul deja aflat în serviciu;

- pantofii confecţionaţi din toval după modelul întrebuinţat la marină; - cismele croite după modelul deja existent. Studiul de faţă se doreşte să fie o pledoarie pentru revenirea la uniforma

tradiţională a Marinei Militare Române de culoare civit-închis sau bleumarin-închis, în condiţiile în care actuala uniformă de marină de culoare neagră nu se încadrează în tradiţia marinăreasca a poporului român.

În primii ani de domnie ai principelui Carol I, factorii decizionali militari de la comanda Corpului Flotilei au luat hotărârea corectă ca uniforma de marină să preia o serie de elemente care se regăseau în uniformele similare ale flotelor europene, în primul rând culoarea civit (bleumarin închis), culoare specifică acestei arme, aplicând, însă, anexe specifice româneşti, fapt ce le individualiza şi continua o tradiţie deja existentă.

Bibliografie 1. Monitorul Oastei, an XI, nr. 21 din 22 iunie 1868. 2. Monitorul Oastei, an IX, nr. 37 din 1870. 3. Monitorul Oastei, nr. 14 din 1872. 4. Monitorul Oastei, din 1873, în Ministerul de Resboiu. Colecţiuni de

instrucţiuni, decisiuni şi ordine circulare. Până la anul 1895. Bucureşti: Tipo-Litografia şi Fonderia de Litere Dor. P. Cucu, 1896.

5. „Monitorul Oastei”, nr. 14 din 1 iunie 1874. 6. *** Istoria militar ă a poporului român. Bucureşti: Editura Militară, vol.

IV, 1987. 7. GLODARENCO, Olimpiu, Manuel; ATANASIU-CROITORU, Andreea;

VOCHIŢU, Andrei; STAN, Florin; MĂNDILĂ, Tanţa; RÎŞNOVEANU, Ion. Statul Major al Forţelor Navale. 1860-2010. Monografie. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2010.

8. VLĂDESCU, Cristian, M. Uniformele armatei române de la începutul secolului al XIX-lea până la victoria din mai 1945. Bucureşti: Editura Meridiane, 1977.

194 ____________________________________________________________________________

PIESA DE ARTILERIE NAVAL Ă DESCOPERITĂ PE PLAJA DE LA 2 MAI

Andrei VOCHI ŢU, Muzeul Marinei Române

1. Introducere

Tunul descoperit de poliţiştii de frontieră din cadrul Serviciului SCOMAR al Gărzii de Coastă, în ziua de 25 iunie 2013, suscită un interes deosebit. În vederea emiterii unei ipoteze am cercetat mai multe tipuri de tunuri fabricate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în încercarea de a găsi modele similare tunului descoperit în localitatea 2 Mai.

2. Tunuri navale ruseşti

În privinţa tunurilor ruseşti, un tun asemănător a fost tunul rusesc de ½ pound. Tunul a fost prezentat lui Petru cel Mare de către tatăl său, ţarul Alexei Mihailovici, şi a intrat în dotarea regimentelor lui Petru1.

Figura nr. 1. Tun naval rusesc

Un alt tun este tunul Blizniata, de 1 pound, care a fost fabricat la Arsenalul din

Sankt Petersburg, în anul 1741. Reforma artileriei de la începutul secolului al XIX-lea era asociată cu numele

generalului de artilerie contele Aleksey Arakcheyev (1769-1834), care a fost

1 http//www.artillery-museum.ru/en/schema-1.html accesat 10.10.2013


____________________________________________________________________________ 195

inspector general de artilerie în anul 1799 şi între anii 1803-1808, şi ministru al apărării în perioada anilor 1808-1810.

În anul 1805, au intrat în serviciu noi piese de artilerie, care au primit numele de tunuri Model 1805 sau tunuri ale sistemului Arakcheyev. Nu avem însă date că Marina Rusă ar fi pierdut nave de luptă în această zonă. De asemenea, până la bătălia desfăşurată la Capul Caliacra, la 31 iulie 1791, nicio escadră navală rusă nu a navigat în zonă. De aceea credem că este puţin probabil să fie un tun rusesc.

3. Tunul naval britanic

Nu există dubiu că modernizarea artileriei a avut un impact major asupra destinului navelor de război şi a permis Angliei să devină una dintre cele mai mari puteri navale din istorie. Cuvântul „cannon” din limba engleză provine din „cane”, care înseamnă trestie sau baston. Se referă de fapt la lungimea unei arme. Înainte de standardizarea din secolul al XVIII-lea exista un mare număr de calibre şi de mărimi de arme de foc. Existau 12 tipuri de Culverin: mari, mici, ordinare, extraordinare, speciale etc., cinci tipuri de demi-cannon, cinci tipuri de şoimi etc.

Tunurile timpurii de fier erau făcute din fier forjat, erau cunoscute sub numele de bombarde şi foloseau în principal bile din piatră şi metal pe care le aruncau asupra fortificaţiilor inamice. Alte tunuri din acea perioadă erau cunoscute sub nume bizare ca pelicani, sirene, şopârle, vrăbii, raţă, vânători etc. Termenul de artilerie este anterior epocii armelor de foc şi merge mai devreme în epoca romană când se referă la catapulte iar mai târziu la maşinile de aruncat săgeţi.

La începutul secolului al XVIII-lea, armata şi marina engleză au început standardizarea dimensiunilor şi calibrelor artileriei. În anul 1714, Albert Borgard, din însărcinarea guvernului, a dezvoltat un model uniform de standardizare a tunurilor în funcţie de mărime, incluzând vehiculele şi încărcăturile. Olandez de origine, Borgard a fost numit Chief Fire Master la Woolwich Arsenal, în anul 1712. A fost prima şi ultima persoană care a construit un sistem complet de artilerie. El a renunţat la vechile denumiri, iar tunurile au devenit cunoscute după greutatea loviturilor lor ca tunuri de 4lb, 6lb, 9lb, 12lb, 18lb, 24lb, 32lb şi 42lb. Standardele Bogard referitoare la mărimea loviturii au rămas ferm stabilite până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Următoarea schimbare majoră a fost făcută de către căpitanul Thomas Blomefield, care în anul 1780 devenea Inspector al Artileriei şi Superintendent la Turnătoria Regală din alamă. În anul 1783, a reorganizat Departamentul Muniţiei, şi a experimentat un nou sistem al muniţiei. Sistemul său se baza pe calibrul armei, specificând lungimea, grosimea peretelui şi alte dimensiuni ale gurii armei. Noul sistem de tunuri era proiectat să utilizeze noul cilindru de praf îmbunătăţit, crescând presiunea camerei şi rupând vechile modele de tunuri pe durata testelor. A fost adoptat un nou design al tunurilor, cu caracteristici îmbunătăţite. Royal Navy a adoptat designul Blomefield, în anul 1794. La începutul anilor 1800, Royal Navy avea aproximativ 1.000 nave cu peste 30.000 tunuri. În războaiele napoleoniene Marina Regală a luptat şi a obţinut victorii folosind tunurile Blomefield.


196 ____________________________________________________________________________

Dar tunurile Blomefield erau de obicei inscripţionate. De exemplu: W.Co. –

Walker&Company, of Rotheram, Yorkshire. H.Co. – James Henckle & Company, Wandsworth, London ACB. – Alexander Brodie, on the River Severn2. Nu este cazul tunului de la 2 Mai care nu are nicio inscripţie.

4. Carronada

Cea mai radicală schimbare a designului tunurilor britanice a fost dezvoltarea carronadei, o foarte scurtă versiune a tunurilor standard. Acest tun a fost dezvoltat de către întreprinderi private la sfârşitul anilor 1770, când tacticile navale sau schimbat de la rigidele linii de bătaie în manevre de apropiere strânse. Carronadele aveau o bătaie mai scurtă decât tunurile obişnuite dar putea fi mai uşor manevrat în luptele de aproape.

Ideea de carronadă apare la începutul anilor 1600. Primele carronade aveau aproape 18 inci. Au fost folosite în perioada războiului American de Independenţă. Din anul 1795, carronadele au fost dezvoltate şi aveau de obicei 32 inci lungime. Vechiul design a fost retras din serviciu. Carronadele au fost utilizate în perioada războaielor Napoleoniene cu efect puternic.

2 http://www.worldnavalships.com/forums/showthread.php?t=4997&highlight=Trafalgar. accesat 10.10.2013

Figura nr. 2. Tunul Blomefield de 18 pound

Figura nr. 3. Carronada


____________________________________________________________________________ 197

Un tun britanic asemănător tunului descoperit la 2 Mai a fost descoperit la San Francisco. El avea următoarele specificaţii:

- lungime 43 inci; - diametru alezaj 2,8 inci; - greutate circa 300 pounds; - diametrul la bază era de aproape 8,5 inci şi 6,5 la bot. Era epava unuia din multele vase abandonate de către echipaj pe durata goanei

după aur din anul 1850, şi lăsate să se scufunde. A fost descoperit în anul 1900, în golful San Francisco. Este unul dintre câteva dintre tunurile originale de pe navele britanice naufragiate care au fost descoperite în bune condiţii.

Figura nr. 4. Tunul naval britanic


198 ____________________________________________________________________________

Tunul descoperit la 2 Mai este un tun din fier turnat în jurul unui miez gol. Găurirea ţevilor de tun fiind un procedeu mai costisitor a apărut o dată cu apariţia unor mijloace tehnologice mai performante, necesitând cunoştinţe de matematică şi mecanică. Acestea se dezvoltă abia în a doua parte a secolului al XVIII-lea, procedeul fiind mai des întâlnit după anul 17753. De altfel, la acel moment fierul este topit spre turnare cu cărbuni, care deşi îi oferă o temperatură constantă, este mai scump decât lemnul, şi îi imprimă fierului compuşi de carbon. Aceştia, dacă fierul nu este încălzit foarte bine şi nu este răcit controlat se adună în miezuri de grafit care deşi îi oferă piesei duritate, o face fragilă în faţă forţelor îndelungate ce apasă supra ei. Fierul nu putea fi separat de carbon în mod eficient, acesta regăsindu-se într-un procent mai mare de 2%. De altfel, tehnologiile avansate ale industriei metalurgice sunt apanajul secolului al XIX-lea – atunci este descoperit oţelul.

Pentru secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, baia de metal conţine multe impurităţi, carbonul regăsindu-se într-o proporţie deloc de neglijat de până la 5-6%. La piesa de faţă avem de-a face cu o fontă albă eutectică sau hipoeutectică, având în considerare procedeul tehnologic de coacere cu lemn. Aceasta ne duce la concluzia că constituentul de bază este perlita care îi dădea o duritate foarte mare datorită compuşilor din clasa cementitelor, însă plasticitatea tindea să fie relativ scăzută4. Piesa de faţă este cel mai sigur din fier topit folosind focul de lemne, ceea ce ne face să credem că este vorba de un fier gri, încălzit la puţin peste 1.400° C, coborând apoi uşor pentru a nu lăsa grafitul să se adune.

Desigur, acest procedeu permitea impurităţilor să migreze spre exterior, atât în afara cât şi în interiorul ţevii. Impurităţile din interior dăunau astfel balisticii interne5.

Un alt element care îl plasează înainte de anul 1756, este poziţionarea umerilor de susţinere în furcă. John Muller plasează după această dată umerii la jumătatea lungimii ţevii, dovedind nejustificată superstiţia conform căreia aceştia ar trebui să fie poziţionaţi în spate la circa trei şeptimi de cascabel, pentru a împiedica tunul să se ridice de pe afet în timpul reculului6.

Inelele de ranforsare au o funcţionalitate aparte. Ele sunt o reminiscenţă a vechilor bombarde alcătuite din foiţe alăturate, procedeul fiind similar cu acela prin care sunt construite butoaiele din doage, acolo având menirea de a le ţine unite mai ales în timpul exploziei interne şi a arderii prafului de puşcă. Acum, ele funcţionează ca elemente de întărire aşezate în anumite zone ale ţevii. După cum se poate observa, tunul are o formă tronconică, pornind de la bază, unde se află „culata” cu orificiul de dare a focului, lumina sau ventilul şi începe să se îngusteze către vârf sub diferite grade de înclinare. Cu toate acestea, diametrul interior al ţevii rămâne constant pe întreaga lungime. Asta ne face să tragem concluzia că pereţii tunului sunt variabili sub aspectul grosimii lor în diferite zone ale ţevii. Într-adevăr, având în vedere forţa exploziei în balistica internă, ţeava necesită o întărire pe măsură. Există trei părţi

3 Darell D. Hall, An Historic 12 pdr MUzzel Loading Naval Gun, în „Military History journal”, vol. 3, nr. VI,

decembrie 1976. 4 Vezi Aurelia Chioibaş, Studiul şi tehnologia materialelor, Ed. Academiei Navale, 2009, pp. 30-32. 5 Andrei Vochiţu, Tunuri navale istorice în Marina Română, Ed. Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2011, p. 32. 6 Albert Manucy, Artillery through ages, Washington, 1949, p. 201.


____________________________________________________________________________ 199

constituente ale acesteia: spre gură se găseşte ţeava propriu-zisă denumită şi alungitura, aceasta având o formă cilindrică pereţii fiind aproximativ paraleli, la mijloc şi spre bază regăsindu-se două zone mai groase care au formă conică. Cele două segmente conice sunt segmentele de întărire sau de ranforsare, care sunt mai scurte, şi au pereţi ce se îngroaşă pe măsură ce se apropie de cascabel. În urma unor cercetări făcute în armata americană, către mijlocul secolului al XIX-lea se ajunsese la concluzia că forţa loviturii exploziei asupra pereţilor ţevii din interiorul tunului variază proporţional în mod exact şi matematic constant. Ecuaţia varia doar în funcţie de calibrul tunului, această constatare fiind un aport în plus în ceea ce priveşte standardizarea lungimii ţevilor de tun. Experimentele colonelului Bomford arătau că în spatele loviturii la un calibru distanţă grosimea peretelui era de 0,975 calibre, în dreptul loviturii fix un calibru, astfel în zona aferentă tunul având o grosime de circa 3 calibre, la care desigur se adaugă şi eroarea devierii (windage), apoi, la un calibru în faţa loviturii puterea exploziei scădea necesitând 0,814 calibre grosime, la două calibre mai departe 0,676, la trei calibre 0,616, la patru calibre 0,529, iar la cinci calibre, acolo unde conform noilor reglementări ale lui Muller s-ar fi aflat trunionul – 0,439 calibre grosime. Imediat în faţa acestora se regăseşte al doilea inel de ranforsare, după care urmează brâul ţevii. Acesta este delimitat de al doilea inel de ranforsare şi de astragalul ţevii. Porţiunea de ţeavă aproximativ dreaptă sau alungitura este determinată la bază de astragalul ţevii şi spre gură de astragalul „botului”. De aici mai departe ţeava se umflă din nou, căpătând formă de clopot, până la fasoanele gurii. Cunoscute şi sub denumirea de ornamente, la piesa noastră acestea sunt în număr de trei, unul de 163 mm, apoi 147 mm şi ultimul de 134 mm. Buza finală de la gura ţevii are 125 mm grosime, ceea ce ne indică şi grosimea finală a peretelui, 27 mm, adică 0,380 calibre. Iată deci cum în jumătatea posterioară a ţevii rata subţierii peretelui este de 56%, pentru ca în cea de-a doua jumătate, cea a „pereţilor paraleli” aceasta să scadă de patru ori la mai puţin de 13%. Aceasta cu atât mai mult evidenţiază paralelismul pereţilor anteriori, cu cât tunul este unul de secolul al XVII-lea, cu trunionele devansate la 3/7 de cascabel.

Tunul nu are ornamente vizibile, de altfel fiind o piesă de calibru mic, nici nu ar fi avut de ce să aibă. Este o piesă dintr-o serie care are multe elemente fiind destinate angajamentelor de la mică distanţă. Acest lucru ne duce cu gândul că el se afla ori pe puntea cea mai de sus, ori la castelul prova în cazul că a funcţionat pe o galeră.

Este cunoscut faptul că dimensiunile şi calibrele tunurilor evului mediu nu erau standardizate. Astfel, avem diferenţe între calibrele tunurilor din acelaşi tip de la un secol la altul. Mai mult, între clasificările diverselor armurării europene există diferenţe notabile. Astfel, generalizările de pe vechiul continent în prima parte a secolului al XVII-lea lasă de dorit: câtă vreme cea mai mică culverină spaniolă avea un calibru de 20 livre, culverina mare franceză nu folosea ghiulele mai mari de 15 livre, în acelaşi timp peste canal, englezii având măsura standard pentru acest tip de armă (culverina – n.a.) de 18 livre7. Totuşi, încercând să ne păstrăm într-o linie de

7 Albert Manucy, Artillery through ages, Washington, 1949, p. 240.


200 ____________________________________________________________________________

clasificare încă folosită spre sfârşitul războiului de 30 ani, având în vedere dimensiunile piesei noastre, considerăm că ar putea fi vorba de un falconet sau o poate chiar o piesă intermediară între falconet şi falcon. Desigur, această clasificare este specifică tunurilor folosite pe uscat. Este posibil însă ca la sfârşitul secolului al XVIII-lea nominalizarea pieselor folosite de artileria navală să difere de cea pentru armata de uscat. Câtă vreme falconetul8 avea un calibru ce nu depăşea două livre, falconul varia între trei şi patru livre, având o bătaie eficace de circa 350-370 m.

Bombarda de faţă are un diametru măsurat la gura ţevii de circa 71 mm, adică 2,79 inci. Dacă mai punem la socoteală şi alţi circa 0,4 inci depuneri ajungem la un calibru ce corespunde unui tun de aproape cinci livre în clasificarea artileriei terestre englezeşti din secolul al XVI-lea. Dar având în vedere faptul că fizionomia tunurilor a suferit modificări de-a lungul secolului următor în ceea ce priveşte calibrul şi forma, şi mai ţinem cont şi de tendinţele de a face armele cât mai uşoare şi mai manevrabile, tragem concluzia că acestui calibru îi corespundeau proiectilele sferice de fier cântărind între 2 şi 3,5 livre9. Un alt aspect care trebuie luat în considerare este diametrul umerilor. Trunionul, delfinul sau umărul de prins în furca afetului sau a şasiului (vagonului) prin definiţie are acelaşi diametru cu calibrul interior al ţevii10, la piesa noastră măsurat – 70 mm. Înclinăm să credem că în fapt calibrul real este de 2,5-2,6 inci, din nou ajungând la concluzia că piesa de faţă se încadrează undeva între categoria falconetului şi a falconului.

Pentru perioada în discuţie, este foarte puţin probabil ca tunul să fi fost turnat într-o fabrică locală, din estul Europei. Este cunoscut faptul că pentru secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Anglia avea un avans considerabil în ceea ce priveşte producţia de minereu de fier, preferinţa pentru utilizarea acestui material în rândul armurăriilor insulare fiind caracteristică perioadei în care ne încadrăm. Naţiunile mediteraneene, între ele numărându-se şi Imperiul Otoman, îşi dezvoltă tehnica de prelucrare a fierului în ceea ce priveşte turnarea pieselor de artilerie abia către prima jumătate a secolului al XIX-lea11.

5. Tunuri turceşti

Diferiţi călători de la sfârşitul secolului al XVIII-lea identifică la Quseir, fort în Egipt, patru tipuri de tunuri existente în forturile turceşti:

- tipul I cu ţeavă lungă de 2,2 m şi diametrul de 110 mm; aceste tunuri sunt identificate ca fiind de provenienţă olandeză sau suedeză; referiri la acestea datează

8 Denumirile tunurilor în evul mediu erau bazate pe o bogată simbolistică ce ţinea de mitologia războiului. Titlurile proveneau din latină în cea mai mare parte, ele desenând animale şi creaturi fantastice. Dacă cea mai mică bombardă ce trăgea mici proiectile de 140 gr purta denumirea de rabinet ce însemna cocoş, serpentina, şarpele antic scuipa o încărcătură de 230-250 gr, falconetul, ceea ce în traducere ar însemna hultan, alături de falcon, adică în înţelesul limbii române, vulturul aruncau ghiulele mari de 1 până la 4 livre aşa cum am amintit. Şoimul (saker) şi demiculverina se încadrau în categoria tunurilor medii de 6-9 livre, ce trecea de vasilisc şi culverina bastard fiind deja armele standard în dotarea galioanelor şi fregatelor de secol XVII.

9 Albert Manucy, Artillery through ages, Washington, 1949, p. 240. 10 Vezi Edward Simpson, A Treatise on Ordnance and Naval Gunnery, New York, D. Van Nostrand, 1862, passim. 11 Encyclopedia Britannica, 2012, http//www.britannica.com.


____________________________________________________________________________ 201

din anul 1769 şi din anul 1777; designul este olandez, probabil de la jumătatea secolului al XVIII-lea;

- tipul II cu lungimea de 1,85 mm şi grosime de 100 mm; tunurile au fost lăsate de către armatele franceze la retragerea din anul 1800, fiind greu de transportat;

- tipul III cu ţeavă lungă de 1,56 m şi diametrul de 110 mm; tunurile aveau o buclă în vârful capului, indicând faptul că erau tunuri navale şi au fost identificate ca fiind tunuri cu design Blomfield de şase pound;

- tipul IV despre care nu avem alte indicaţii decât că era un tun mic12. După bătălia de la Capul Caliacra, navele

din flota trimisă de către amiralul rus Ushakov a distrus cinci nave turceşti mici şi câteva nave de transport care aprovizionau flota turcă cu provizi13. O altă posibilitate este ca acest tun să aparţină uneia dintre cele două fregate scufundate în Marea Neagră în anul 1812, Süreyya şi Yildiz ca urmare a unei furtuni puternice. Nu avem însă indicaţii cu privire la locul în care aceste nave militare s-au scufundat14.

Bibliografie Lucr ări generale şi speciale 1. CHIOIBAŞ, Aurelia. Studiul şi tehnologia materialelor. Constanţa: Editura

Academiei Navale, 2009. 2. HALL, Darell D. An Historic 12 pdr MUzzel Loading Naval Gun. În

Military History journal, vol. 3, nr. a VI-a, decembrie 1976. 3. LE QUESNE, Charles. Quseir fort, An ottoman and Napoleonic fortress on

the red sea coast of Egipt, The American University press in Egipt. 4. MANUCY, Albert. Artillery through ages. Washington: 1949. 5. SIMPSON, Edward. A Treatise on Ordnance and Naval Gunnery. New

York: D. Van Nostrand, 1862. 6. VOCHIŢU, Andrei. Tunuri navale istorice în Marina Română. Constanţa:

Editura Muzeului Marinei Române, 2011. Siteografie 1. Battle of Tendra and Kaliakria. 2. http://www.neva.ru/EXPO96/book/chap4-4.html accesat 10.10.2013;

Encyclopedia Britannica, 2012, http://www.britannica.com. 3. http://www.artillery-museum.ru/en/schema-1.html accesat 10.10.2013.

12 Charles le Quesne, Quseir fort, An ottoman and Napoleonic fortress on the red sea coast of Egipt, The American

University press in Egipt. 13 Battle of Tendra and Kaliakria, http//www.neva.ru/EXPO96/book/chap4-4.html accesat 10.10.2013 14 http//koti.mbnet.fi/felipe/html/small_ships_1700-1860.html accesat 10.10.2013

Figura nr. 5. Tun naval turcesc


202 ____________________________________________________________________________

4. http://koti.mbnet.fi/felipe/html/small_ships_1700-1860.html accesat 10.10.2013.

5. http://www.worldnavalships.com/forums/showthread.php?t=4997&highlight=; Trafalgar. accesat 10.10.2013.

____________________________________________________________________________ 203

MUZEUL MARINEI ROMÂNE – 45 DE ANI DE EXISTEN ŢĂ

Expert dr. Andreea CROITORU, Muzeul Marinei Române

1. Începuturile

Preocupările pentru realizarea unui Muzeu al Marinei Române au început să prindă contur încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dar vor căpăta concreteţe abia la începutul secolului al XX-lea.

Cu ajutorul Registrului Istoric al Muzeului Marinei Române putem reface drumul înfiinţării acestei instituţii de la idee la faptă: „Studiindu-se documente de arhivă ale Marinei Militare existente în Depozitul de Arhivă al Ministerului Apărării Naţionale de la Piteşti s-a descoperit un ordin al Comandamentului Marinei Militare din vremea când comandant al acestuia era contraamiral Niculescu Rizea, prin care se ordona ca de pe navele scoase din poziţia operativă să se demonteze piese, aparate, agregate şi armament pentru Muzeul Marinei. Ordinul datează din anul 1921, fiind adresat Diviziei de Mare din Constanţa, iar şef al muzeului a fost numit căpitan-comandor Nemţeanu Gheorghe. Un asemenea ordin a fost emis şi către Divizia de Mare din Galaţi. Ca urmare a acestor cerinţe, de pe navele trecute în categoria auxiliare cum au fost: crucişătorul Elisabeta, torpiloarele model 1888, canoniere şi alte şalupe s-au demontat şi predat la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti aparate de navigaţie, tunuri simple şi cu cinci ţevi, mitraliere cu cinci şi zece ţevi, torpile, mine, fragmente de punte şi maşini, întrucât la acea dată Muzeul Marinei nu luase practic fiinţă. (...). În anul 1926, de pe trei torpiloare care au fost primite de Marina Militară, compensaţie de război din Flota austro-ungară, se demontează o serie de agregate ca: turbine, căldări, pompe, servomotoare, tunuri, tuburi lans-torpile şi altele care în anii următori au dotat cabinetele Şcolii Navale. (...).

După anul 1950, când flota militară a fost reorganizată pe principii noi, atât la Dunăre cât şi la mare şi când a început să se sărbătorească din nou Ziua Marinei s-a hotărât şi realizarea de expoziţii de tematică marină în porturile maritime şi dunărene. Pe lângă obiecte şi documente de marină, expoziţiile, organizate la Cazinoul din Constanţa, cuprindeau machetele noilor nave ce au intrat în dotarea marinei militare şi civile.(...). În anul 1956, se propune şi se aprobă de către eşaloanele superioare Statul de organizare al Muzeului Marinei. În baza acestui document, în anul 1957, este numit Şef al Muzeului Marinei Căpitan de rangul I Nicolaescu Dan, promoţia anului 1937 (...). Iniţial, obiectele au început să fie depozitate într-o baracă la bateria de coastă de 130 mm de la Uzină (str. Răchitaş). Între anii 1958-1959 materialele sunt depozitate în clădirea de pe B-dul Republicii nr. 9, locul unde se află în prezent


204 ____________________________________________________________________________

cinematograful de vară Tomis. După mutarea Comandamentului Marinei Militare la Mangalia, în anul 1961, obiectele muzeului sunt transportate şi depozitate într-o baracă din incinta CMM (lângă podul de peste canal, ce duce la 2 Mai).

(...). Între anii 1966-1968, Muzeul Marinei Române din Mangalia era vizitat anual de circa 6.500-8.500 vizitatori. Intervenindu-se la Secţia organizare-mobilizare a CMM se obţine pentru prima dată ştampila cu titulatura Muzeul Marinei Militare care s-a folosit până în 1970. Despre existenţa MMR din Mangalia cunoştea mai bine situaţia Emil Bodnăraş, care-şi petrecea timpul liber pe cuterul din port. Dânsul a fost cel care l-a îndemnat pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Participând la serbările Zilei Marinei în anul 1968, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa de a vizita Muzeul Marinei Militare. Comandantul MM a raportat că acesta nu este încă la nivelul de a fi vizitat de şeful statului acesta fiind amplasat într-o baracă. Faţă de această situaţie domnia sa a dispus ca muzeul să fie mutat şi instalat într-o clădire corespunzătoare în Constanţa. (...) la data de 10 decembrie 1968, s-au încărcat patru autocamioane (...) şi au plecat spre Constanţa pe o ninsoare puternică, transportul a fost sistat şi s-a reluat abia în anul 1969, luna martie, tot atunci se schimbă şi denumirea în Muzeul Marinei Române, se înfiinţează pe baza Hotărârii Consiliului de Mini ştri al Republicii Socialiste România nr. 1127 din 29 mai 1969”.

Pentru găzduirea unui astfel de proiect ambiţios era necesară găsirea unei locaţii propice amenajării unei expoziţii de anvergura la care ajunsese „colecţia” de obiecte de marină.

2. Sediul Muzeului Marinei Române

Constituirea Flotilei Române în anul 1860, urmată de intrarea în serviciu a unor nave necesare misiunilor de apărare pe apă a graniţelor ţării, au presupus, printre altele, şi o pregătire marinărească a echipajelor. Viitorii ofiţeri urmau cursurile unor Academii Navale, mai ales la Brest şi Livorno. Dacă la început echipajele erau recrutate dintre tinerii locuitori ai malurilor apelor, se simţea nevoia unei pregătiri în instituţii şcolare corespunzătoare complexităţii ivite la bordul navelor ca urmare şi a progreselor tehnice înregistrate în acest domeniu.

Drept urmare, în anul 1872, se înfiinţează la Galaţi Şcoala Flotilei care pregătea subofiţeri de marină, pentru ca din anul 1881, tot la Galaţi, să se înfiinţeze o şcoală de pregătire a specialiştilor necesari la bordul navelor, intitulată Şcoala Copiilor de Marină.

Programele de dotări navale de după Războiul de Independenţă, au reclamat amplificarea pregătirii viitorilor ofi ţeri de marină, fapt ce a determinat înfiinţarea în anul 1896, a Şcolii de Aplicaţie a Sublocotenenţilor de Marină. Aceasta a funcţionat iniţial la Galaţi, iar din 1901 a fost mutată la Constanţa, într-o clădire aflată în vecinătatea teatrului ELPIS, viitor Teatru al Marinei, astăzi Teatrul de păpuşi.

Localurile improprii, dar mai ales necesarul tot mai mare de cadre cu o temeinică pregătire de specialitate, în condiţiile în care şi portul Constanţa cunoaşte

____________________________________________________________ Momente aniversare

____________________________________________________________________________ 205

extinderi şi modernizări, au determinat autorităţile marinăreşti dar şi notabilităţile oraşului să se implice în alegerea unui teren potrivit construirii unei clădiri destinată pregătirii şi instrucţiei marinăreşti.

A fost ales perimetrul actual al muzeului, pe care, până în anul 1878, se afla Spitalul de Carantină al portului sau Lazaretul, cum era cunoscut în timpul stăpânirii turceşti. În perioada anilor 1880-1908, pe locul fostului Spital de Carantină a funcţionat, după unele amenajări, Spitalul Militar, până în anul 1909 când s-a dat în folosinţă Spitalul Militar actual de pe B-dul Mamaia.

Pe această suprafaţă de teren au început, la 25 iunie 1908, lucrările de construcţie a Şcolilor de Marină, realizate de antreprenorul A. Frank. Arhitectul, probabil a fost Ion Socolescu, celebru în epocă, autor şi al altor proiecte: Şcoala 12 (Muzeul de Artă) în anul 1892, Poşta veche în anul 1895 (ridicată pe fundaţia unei biserici neexecutate), Spitalul Comunal în anul 1908. Stilul monumentalei clădiri al şcolii era cel neoromânesc, aşa cum precizează specialiştii.

Alături de noua clădire în construcţie se afla deja, din anii de după anul 1878, o mică gară (actuala clădire pe a cărei structură s-a amenajat Restaurantul Colonadelor) pentru pasagerii care se urcau în „Trenul de plăcere”. Calea ferată pleca din punctul în care se află astăzi statuia marelui inginer Anghel Saligny, mergând pe malul portului, apoi pe Bulevardul Alexandru Lăpuşneanu de azi şi se bifurca în zona actualului Sat de vacanţă. Linia principală continua până în Mamaia, având gara în actualul local al Berăriei Tic-Tac din staţiune, după care linia se prelungea până în apropierea Câmpului de aviaţie de la Mamaia-sat (Hanul Piraţilor). Calea secundară de la bifurcaţie ocolea pe la nord Lacul Tăbăcărie pentru a ajunge vagoanele cu combustibil lichid la Uzina Electrică a oraşului, aflată astăzi în apropierea Delfinariului.

Edificiul muzeului actual se prezenta în anul 1909, la inaugurare, numai din tronsonul central a cărui delimitare se constată pe faţadă, urmând ca în prima parte a deceniului al IV-lea, din necesităţi funcţionale ale Şcolii Navale, cum se va numi după anul 1920, să se construiască corpurile laterale a căror structură a planşeelor să fie din beton şi nu din grinzi de lemn cum a avut mult timp tronsonul de început.

Odată cu corpul iniţial s-a construit, în curte, o clădire mai mică, existentă şi astăzi, în apropierea clădirii Liceului Traian, cu destinaţia de locuinţă a directorului Şcolii şi adăpost al trăsurii şi atelajelor necesare.

În perioada interbelică clădirea şi anexele şi-au justificat scopul pentru care au fost construite, marcând epoca de vârf a pregătirii teoretice marinăreşti în această clădire, atât pentru ofiţerii Marinei Militare cât şi pentru cea Comercială. În anul 1941, din cauza bombardamentelor aeriene sovietice, Şcoala Navală a fost evacuată în localitatea Moviliţa din judeţul Constanţa, iar în anul 1944, în luna aprilie în localitatea Tariverde, judeţul Constanţa, apoi, în anul 1944, în luna octombrie la Turnu Măgurele, unde şi-a avut locaţia până în anul 1947, în luna septembrie, când revine în vechiul local din Constanţa.

După al Doilea Război Mondial, această adevărată „catedrală” a pregătirii marinăreşti devine pe rând cazarma trupelor sovietice între anii 1947-1948, din nou


206 ____________________________________________________________________________

Şcoală Navală, până în anul 1954, iar până în anul 1961 va adăposti Comandamentul Marinei Militare, an după care acesta s-a mutat la Mangalia.

Între anii 1961-1969, clădirea a fost pusă la dispoziţia Consiliului Popular al Municipiului Constanţa, devenind rând pe rând sediul Comitetului Municipal UTC, al Uniunii Judeţene a Cooperativelor Agricole de Producţie, Întreprinderii de Fructe şi Legume precum şi al Administraţiei Pazei Contractuale.

Într-una din vizitele şefului statului la Comandamentul Marinei din Mangalia, acesta a ordonat ca muzeul să fie mutat la Constanţa, pentru marele public, într-o clădire adecvată. Desigur, nu putea fi un alt local mai potrivit decât cel al fostei Şcoli Navale, mutată între timp în cartierul Coiciu, strada Dezrobirii, unde se află astăzi Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, într-o clădire retrocedată Ministerului Apărării Naţionale.

Clădirea, corpul principal şi anexa de pe latura de est, a fost amenajată într-un timp record, compartimentându-se spaţiile corespunzător necesităţilor unui viitor muzeu.

Eforturile forţelor destinate materializării tematicii au permis ca la 3 august 1969, de Ziua Marinei, Muzeul Marinei Române, să fie inaugurat în prezenţa autorităţilor navale, militare şi comerciale şi a celor locale. Panglica inaugurală a fost tăiată de generalul-colonel Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major. A urmat un adevărat asalt al vizitatorilor locali şi al celor veniţi pe litoral vara, români şi străini, în condiţiile în care intrarea era gratuită.

Între anii 1972-1973, are loc o nouă amenajare constructivă a spaţiilor interioare prin tencuieli şi zugrăveli noi şi îmbogăţirea padimentului cu parchet nou. Expoziţia nu a cunoscut transformări, cu excepţia realizării în aripa din dreapta a clădirii a Sectorului de Cercetări Subacvatice cu o tematică specifică, concepută de căpitanul Constantin Scarlat, ofiţer scafandru cu preocupări notabile în acest nou domeniu al arheologiei subacvatice. Clubul scufundătorilor, parte componentă a sectorului, atrăgea un mare număr de copii din oraşul Constanţa realizând în acelaşi timp o amplă popularizare a muzeului, graţie unicităţii sale dar şi preocupărilor acestui inimos autodidact, ofiţer al Marinei Militare.

În noiembrie 1977, Muzeul Marinei intră într-o amplă acţiune de extindere, consolidare-modernizare şi de îmbogăţire a conţinutului tematic, care a durat până în anul 1983. În acest răstimp clădirea a cunoscut prefaceri esenţiale. Grinzile de lemn ale celor două plafoane a căror degradare se afla în starea prăbuşirii iminente, au fost înlocuite cu grinzi şi planşee de beton peste care s-au turnat covoare de mozaic. Au intrat în circuitul expoziţional spaţii folosite anterior în scopuri administrative. Concomitent se construieşte alăturat, pe axul central o clădire cu trei nivele al cărei subsol cunoaşte amenajări speciale cu spaţii adecvate depozitării patrimoniului. Atât clădirea nouă cât şi celelalte spaţii care au intrat în circuitul expoziţional au mărit suprafaţa de expunere cu o treime faţă de vechea expoziţie.

Prin degajarea coloanelor de la intrarea în clădirea muzeului s-a revenit la imaginea iniţială, fără a se interveni la elementele arhitectonice decorative care fac din această clădire un adevărat simbol al Constanţei alături de Cazino, Poşta Veche,


____________________________________________________________________________ 207

Hotel Carol (actual sediu al Comandamentului Operaţional Naval), farul Genovez, Biserica Elenă şi Casa cu Lei, incluse în patrimoniul arhitectonic naţional.

În anul 2004, a fost înfiinţată Secţia Mangalia, filială a Muzeului Marinei Române. Ea este amenajată în localul fostei Infirmerii a garnizoanei Mangalia de pe strada Portului şi cuprinde o expoziţie de armament şi tehnică navală, organizată pe servicii de luptă. Ideea înfiinţării acestui segment a venit ca o necesitate a punerii mai accentuate în valoare a tradiţiilor Bazei Navale, a portului şi a şantierelor navale din localitate.

În perioada anilor 2005-2009, Muzeul Marinei Române a cunoscut o altă etapă de consolidare şi refacere a clădirii dar şi de reorganizare a expoziţiei permanente prin noua concepţie de etalare şi promovare a obiectelor de patrimoniu expuse.

În lista monumentelor istorice aprobată prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314 din 08.07.2004, clădirea principală în care funcţionează în prezent Muzeul Marinei Române este consemnată ca monument protejat la p. 18, poziţia 175 şi este menţionată la poziţia 569-CT-II-m-A-02859-Şcoala de Marină, azi Muzeul Marinei Române, strada Traian nr. 53. Calitatea de monument istoric de categoria A a clădirii Muzeului Marinei Române reprezintă însumarea mai multor componente valorice ale patrimoniului cultural de importanţă naţională: valoarea arhitecturală, vechimea de 106 de ani, valoarea memorialistică personalităţi reprezentative ale domeniului maritim, valoarea de simbol al oraşului Constanţa.

3. Colecţiile Muzeului Marinei Române

Colecţiile de istorie a ştiinţei şi tehnicii ajută publicul de toate vârstele să înţeleagă mai bine lumea în care au trăit înaintaşii, dar şi pe cea în care trăim azi şi, de ce nu, lumea de mâine. Ştiinţa şi tehnologia au influenţat viaţa oamenilor şi au schimbat societatea într-un mod specific, dar esenţial. Evoluţia istoriei a fost marcată de realizări în ştiinţă şi tehnologie, iar istoria navală nu face excepţie de la regulă. Cu un patrimoniu estimat la peste 45.000 piese, Muzeul Marinei Române, muzeu al istoriei navale româneşti, prin chiar specificul său este beneficiarul unei valoroase moşteniri, care, prin modul de a fi prezentată, nu face abstracţie de factorul uman, de interrelaţia dintre ştiinţă şi societate, fiecare exponat marcând evoluţia în domeniu într-o anumită etapă istorică.

Cele mai importante domenii şi subdomenii reprezentate în muzeu sunt susţinute de colecţii alcătuite din: amfore şi ceramică veche, arme albe şi de foc, arme sub apă, medalistică, uniforme, aparatură de transmisiuni, motoare navale, ancore şi elice, navomodele, nave originale şi fragmente ale unor epave, drapele şi pavilioane, instrumente de navigaţie, numismatică, tablouri, documente şi fotografii cu aspecte din marină, carte veche şi presă de marină etc.

Dăm doar câteva exemple de colecţii şi piese reprezentative.


208 ____________________________________________________________________________

1. Colecţia de arme albe şi de foc cuprinde piese originale de armament din secolul al XV-lea până în prezent, încadrate în următoarele categorii:

- arme albe: săbii şi iatagane model oriental din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, săbii de marină, dintre care cea mai valoroasă este cea comandată şi executată special de firma Solingen pentru a fi oferită de regele Mihai I al României, şefului promoţiei din anul 1943 a Şcolii Navale, aspirantul Constantin Tomescu, stilete pentru ofiţeri şi maiştri de marină;

- arme de foc: bombarde, tunuri medievale şi din epoca modernă şi contemporană care au fost folosite la bordul navelor sau în bateriile Marinei, de diverse tipuri: Solid din anul 1770, Hotchkiss, Skoda, Bofors, Armstrong, Rheinnmetall, Gustloff etc., mitraliere Maxim Nordenfelt, Schwartzlosen, Lewis, pistoale mitralieră Mauser, Beretta, Z.B., Oriţa, Deimler Puch, Schmeisser şi arme individuale, puşti şi pistoale începând de la cele cu cremene şi ajungând la cele actuale; o categorie de arme specifică Muzeului Marinei Române o reprezintă armele sub apă: torpile, mine fluviale şi marine, bombe antisubmarin etc.;

2. Colecţia Instrumente de navigaţie este depozitara mai multor piese care fac parte din Tezaurul Naţional al României: compas magnetic Kelwin din anul 1888, timona de rezervă de pe crucişătorul Elisabeta din anul 1888, timona dublă a monitorului Alexandru Lahovari din anul 1906, timona distrugătorului Mărăşti din anul 1914, manometru pentru adâncime de pe submarinul Delfinul din anul 1935 ş.a.

3. Colecţia Ordine şi medalii, Plachete şi insigne. Ponderea o deţin decoraţiile, în număr de circa 500, atât româneşti cât şi străine. Printre cele mai importante decoraţii româneşti se numără:

- Ordinele „Steaua României”, „Coroana României”, „Mihai Viteazul”; - medaliile „Apărătorii Independenţei”, „Virtutea Militară”, „Serviciul

Credincios”, „Bărbăţie şi credinţă”, „Victoria”, „Medalia Maritimă” etc.; - Crucea „Trecerea Dunării”, „Crucea comemorativă a războiului

1916-1918”, Crucea „Meritul Sanitar”. Dintre decoraţiile străine se remarcă ordinele ruseşti „Sf. Vladimir”, „Sf. Ana”

şi „Sf. Stanislav”, ordinul prusian „Vulturul Roşu”, ordinele sârbeşti „Crucea de Takova”, „Vulturul Alb” şi „Sf. Sava”, ordinele bulgare „Sf. Alexandru”, „Meritul Militar” şi „Meritul Civil”, ordinul francez „Legiunea de Onoare”, „Crucea Militară Britanică”, „Coroana Italiei”, ordinul „Vulturul German” sau ordinul croat „Coroana Regelui Zvonimir”. Alături de decoraţii, colecţia cuprinde un mare număr de plachete şi insigne.

4. Colecţia Uniforme şi accesorii de uniforme conţine peste 50 ţinute complete ale Marinei Militare şi Comerciale şi numeroase accesorii de uniforme, însumând circa 500 piese, oglindind prin bogăţia şi diversitatea sa, procesul evolutiv al uniformelor de marină.

5. Colecţia Navomodele numără 150 piese, dintre care 90 se regăsesc în expoziţia de bază. Majoritatea sunt realizări de excepţie, creaţia atelierelor de machete din şantierele navale constructoare, din institutele de proiectări navale sau a unor modelişti. Din această ultimă categorie fac parte machete precum: nava de comerţ grecească (secolul al V-lea î.Hr.), nava de comerţ romană (secolele al II-lea-al


____________________________________________________________________________ 209

III-lea d.Hr.), galera otomană (secolul al XVI-lea), pânzarul moldovenesc (secolul al XV-lea), caicul brâncovenesc (secolul al XVIII-lea).

O altă serie de machete, cu valoare istorică, realizate între anii 1900-1940, include machete ale unor nave precum: canoniera Fulgerul, bricul Mircea, crucişătorul Elisabeta, distrugătorul Mărăşeşti, pasagerul Regele Carol I, submarinul Delfinul etc.

6. Colecţia Ancore numără diferite tipuri de ancore, descoperite în mare şi în Dunăre sau recuperate de pe navele ieşite din serviciu, din diverse perioade istorice. Printre acestea se remarcă următoarele tipuri: Amiralitate, Hall, Byers, Inglefield, Dunn, Rynvaart, Marrel-Risbec, Matrosov etc.

7. Pinacoteca are ca subiect principal pictura marină, dat fiind specificul muzeului. În prim-planul lucrărilor care au ca sursă de inspiraţie marea şi istoria navală se situează cele realizate de celebrul pictor marinist Dimitrie Ştiubei, la origine, el însuşi marinar. Colecţia mai include lucrări semnate de comandorul (r) Valentin Donici, de Traian Marinescu, Eugeniu Voinescu precum şi circa 2.000 miniaturi, acuarele sau lucrări în tempera, reprezentând evoluţia mijloacelor de navigaţie româneşti şi universale aparţinând pictorului Eugen Şerbin.

4. Povestea pe care o spune muzeul

Muzeul Marinei Române a fost organizat încă de la început, pe criteriul tematico-cronologic, în conformitate cu periodizările istoriografiei româneşti având astfel patru secţii: epocile veche, medie, modernă şi contemporană, prezentate pe o suprafaţă de 10.000 m2. Cele mai importante domenii şi subdomenii reprezentate în muzeu sunt susţinute de colecţii alcătuite din: amfore şi ceramică veche, arme albe şi de foc, arme sub apă, medalistică, uniforme, aparatură de transmisiuni, motoare navale, ancore şi elice, navomodele, nave originale şi fragmente ale unor epave, drapele şi pavilioane, instrumente de navigaţie, numismatică, tablouri, documente şi fotografii cu aspecte din marină, carte veche şi presă de marină ş.a.

În primele săli obiectele tridimensionale – basoreliefuri, mulaje după documente epigrafice, monede, lucrări de grafică transmit informaţii despre începutul navigaţiei pe aceste meleaguri.

O importanţă deosebită este acordată întemeierii celor trei cetăţi vest-pontice: Histria, Tomis şi Callatis, interferenţei culturii materiale şi spirituale a coloniştilor greci cu cea a băştinaşilor dobrogeni. În numeroşii ani de convieţuire între autohtonii geto-daci şi lumea grecească s-au stabilit raporturi complexe. Probabil că unii dintre numeroşii geţi din Dobrogea s-au angajat marinari în echipajele corăbiilor histriene, tomitane sau callatiene.

Evoluţia navigaţiei în antichitate este ilustrată cu ajutorul unor hărţi în piatră, executate în relief, între care trebuie menţionată cea a epocii lui Burebista, machete de nave militare şi de comerţ greceşti şi romane, mulaje de pe metopele Columnei lui Traian, care înfăţişează nave de transport, poduri de vase, galere grele cu două rânduri de rame navigând în formaţie.


210 ____________________________________________________________________________

Tot aici sunt expuse şi primele personaje alegorice, în mărime naturală, din cele mult mai numeroase existente în muzeu, întruchipând luptători daci şi romani. Figurile, ce parcă stau să vorbească, veşmintele şi armele executate în exclusivitate cu mijloace manuale caracteristice acelor timpuri străvechi, produc un efect deosebit asupra vizitatorului.

Acestor ilustrări li se adaugă obiecte originale cu valoare istorică considerabilă: ancore, amfore romane ş.a. O astfel de amforă, păstrând conţinutul uscat de seu de oaie, datează din secolul al II-lea d.Hr. şi a fost descoperită în Marea Neagră în anul 1982, la o adâncime de 40 m, la est de Constanţa. Vestigiile sunt întregite de cărămizi romane cu ştampila Flotei Fluviale Romane, inscripţii în piatră, monede, elemente din piatră descoperite în zona debarcaderului bazei navale bizantine de la Păcuiul lui Soare.

Toate exponatele se constituie în argumente care vin să demonstreze continuitatea şi dezvoltarea navigaţiei în Dacia romană şi, mai apoi, în perioada de formare a poporului român.

Sfârşitul marilor invazii suportate timp de mai multe secole de români, crearea şi consolidarea statelor medievale româneşti au favorizat o puternică înviorare a activităţii comerciale pe Marea Neagră şi la Dunărea de Jos.

Aici veneau cu pântecoasele lor corăbii, pentru a desface şi cumpăra mărfuri, negustori din marile oraşe maritime italiene Genova şi Veneţia, din îndepărtata Catalonie, şi, bineînţeles, din Imperiul Bizantin.

La rândul lor, moldovenii lui Ştefan cel Mare, cu o prezenţă îndelungată la litoralul Mării Negre, prin cetăţile-porturilor Chilia şi Cetatea Albă, s-au implicat în comerţul maritim. Pânzarele moldoveneşti, apte să lupte pe apă şi să facă negoţ, transportau pe Marea Neagră mărfuri la Istanbul şi chiar mai departe, în Marea Egee şi Mediterană, până în Creta.

Facsimile manuale, reproducând fidel vechi documente ce menţionează legăturile domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei cu alte zone ale lumii, prin intermediul navigaţiei, o impunătoare frescă întregind tabloul domniei lui Mircea cel Bătrân, domn …de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor, un imens vitraliu în centrul căruia figura marelui Ştefan veghează, parcă, asupra cetăţilor, bisericilor şi pânzarelor moldave, machete de nave, arme originale, piese rare, datând din secolul al XV-lea sunt numai câteva din exponatele cu ajutorul cărora istoria navigaţiei în evul mediu românesc capătă verosimilitate şi culoare.

Pentru aceeaşi perioadă, muzeul prezintă şi unul din cele mai valoroase obiecte aflate în patrimoniul său, o monoxilă în lungime de 10 m, datând din secolul al XV-lea, descoperită în albia Crişului Alb.

Acest trunchi de stejar scobit, unul din puţinele păstrate ca prin minune, simbolizează mijlocul de navigaţie tradiţional al strămoşilor noştri pe râurile ţării şi pe Dunăre, atestat de izvoarele istorice din epoca invaziei lui Alexandru Macedon, până în vremea lui Vlad Ţepeş. Acestui tip de ambarcaţiune i s-au adăugat plutele, barcazele şi pânzarele.


____________________________________________________________________________ 211

O frumoasă frescă şi alte lucrări de grafică sunt rezervate acţiunilor navale întreprinse de flota Ţării Româneşti în timpul lui Mihai Viteazul, Domnul primei Uniri a românilor de la 1600. Un număr mare de documente facsimilate manual, machete de nave, stampe, monede şi arme demonstrează despre existenţa categorică a unei Marine româneşti, în pofida monopolului de navigaţie instituit de otomani după căderea Constantinopolului.

Preocupările domnitorilor şi dregătorilor români pentru dezvoltarea navigaţiei şi a construcţiilor de nave sunt ilustrate prin reproduceri de stampe, documente de cancelarie, grafice. Aceste preocupări şi-au găsit o fericită rezolvare în anul 1793, când vel-spătarul Enăchiţă Văcărescu, care, din dorinţa de a vedea înflorind tradiţionala flotă şi a face să prospere comerţul Ţării Româneşti, a stăruit către domnitorul Alexandru Moruzi să înfiinţeze „slujba” de corăbieri domneşti pentru a putea transporta cu uşurinţă, acolo unde se va cere, proviziile şi zaherelele pentru Înalta Poartă. Sub această formă a intervenit domnitorul la Poartă obţinând „slobozenia” ca Valahia să poată face şi avea …bolozane, şăici şi de toate vasele pe apa Dunărei, în compunerea ţărei [...] privilegiu ce din vremile bătrâne, de mulţi ani l-au fost pierdut. În urma obţinerii Hatişerifului, Domnia a dat Hrisovul pentru corăbiile Ţării Româneşti ce sunt a umbla pe Dunăre, document care pune bazele constituirii primei Flote Comerciale în această matcă a vieţii şi permanenţei românilor.

Din bogata informaţie pe care acest document o pune la dispoziţie, aflăm că, la promulgarea Hatşerifului, flota număra atâtea vase câte judeţe avea Ţara Românească, aceasta pentru început când …în grabă căutând am făcut şi am găsit acum întâiaşi dată câte un vas pentru trebuinţa fiesce-căruia judeţ al ţărei. Hrisovul încuraja şi iniţiativa particulară, stabilea personalul afectat fiecărei nave, preţurile pentru navlurile corăbiilor domneşti, obligaţiile vaselor particulare să facă în fiecare an câte un transport la Brăila în interesul statului.

Un excelent facsimil manual reproduce Hrisovul. Frumuseţea miniaturilor care încadrează textul adaugă la valoarea conţinutului istoric un plus de valoare estetică, exponatul devenind, astfel, un veritabil punct de atracţie în circuitul expoziţional.

Hrisovul din anul 1793, a marcat un moment deosebit de important pentru istoria Marinei Române. Aplicarea prevederilor sale a sporit simţitor numărul vaselor ce străbăteau Dunărea sub pavilion românesc şi aceasta cu mult înainte ca tratatele internaţionale să consfinţească acest drept legitim.

Aşa a fost posibil ca, 36 ani mai târziu, când prin tratatul de la Adrianopol navigaţia pe Dunăre şi Marea Neagră a fost declarată liberă, navele româneşti sub pavilion propriu să lase în urmă „drumul fără pulbere” al bătrânului Danubiu ajungând pe mare până la Constantinopol şi în însoritele porturi mediteraneene. În acelaşi timp, apariţia primelor formaţiuni, în anii ’30, ale armatelor naţionale permanente în Moldova şi Ţara Românească, a dat posibilitatea creării flotilelor celor două Principate. Machete reprezentând „sfertul de şaică” şi „jumătatea de şaică”, de fapt şalupe canoniere ce s-au numărat printre primele nave militare româneşti, pavilioanele acestora şi armamentul original pe care l-au avut în dotare, prezentarea primelor uniforme de ofiţer şi soldat ale Flotilei din Muntenia, după reglementările


212 ____________________________________________________________________________

din anul 1850 şi a celor marcate de influenţa franceză, intrate în dotare după anul 1860, macheta primei nave propulsate de forţa aburului din dotarea flotilei de război – vaporul cu zbaturi „România”, sunt numai câteva din punctele de atracţie care contribuie la introducerea vizitatorului în atmosfera de început a epocii moderne.

Un loc aparte este acordat corăbiei-machetă Mariţa. În anul 1834, această navă purtând numele soţiei domnitorului Bibescu, construită în şantierul naval de lângă Giurgiu, a părăsit portul Sulina, având la bord 300 chile mari de grâu, cu destinaţia Constantinopol. Echipajul era românesc, iar la catarg flutura pavilionul Munteniei. Evenimentul a deschis pentru românii conştienţi de rostul Marinei Comerciale în viaţa unei naţiuni, o epocă „aşa de fericită”, încât ei se credeau iar vechii domni ai Dunării şi Mării Negre.

Dar, vor mai fi necesare trei mari şi importante momente în istoria românilor – Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza, instaurarea domnitorului Carol I, în anul 1866, obţinerea Independenţei în urma războiului între anii 1877-1878 – pentru ca strădaniile înaintaşilor să se contureze în ceea ce va deveni Marina Română cu cele două componente ale sale: navigaţia comercială, menită să devină o instituţie de bogăţie şi mândrie naţională şi flota militară, datoare să apere fruntariile de apă ale ţării şi traficul român în Marea Neagră.

Realizarea acestei mari întreprinderi a presupus nu numai depăşirea unor dificultăţi de ordin tehnic şi material, dar şi o strădanie, o străduinţă îndârjită, purtată de mari oameni ai naţiei pentru schimbarea unor mentalităţi greşite ce considerau Marina un „prea mare lux naţional”.

Pe parcursul întregului muzeu, s-a urmărit prezentarea acestei problematici diverse şi demonstrarea faptului că de-a lungul istoriei, Marina s-a dovedit a fi o necesitate atât economică, cât şi militară, iar oamenii mării, implicaţi în toate momentele de restrişte ale neamului, adevăraţi eroi.

Campaniile militare din anii 1877-1878, 1913, 1916-1918, 1941-1945 au implicat din plin Flota Maritimă şi Fluvială Română în confruntări directe pe apă şi chiar pe uscat.

Zeci de hărţi, crochiuri, schiţe executate într-o manieră grafică de excepţie, diorame, fotografii, documente susţinute prin etalarea unor piese originale de armament şi tehnică navală, vin în sprijinul acestei afirmaţii.

O importanţă la fel de mare a fost acordată şi anilor de pace, ani în care politica navală a guvernelor a urmărit aplicarea unor programe de pregătire a viitorilor marinari şi de dezvoltare a Marinei menite să ridice această armă la nivelul necesităţilor României Întregite. Au fost declanşate programe navale ambiţioase de achiziţionare a unor nave moderne cu o mare putere de foc, precum şi de pregătire a ofiţerilor de marină. Astfel, în anul 1881, a fost înfiinţată Şcoala de Marină cu un căpitan-comandant, un locotenent secund şi 20 elevi. În aceste condiţii, se impunea achiziţionarea unei nave-şcoală necesară antrenării viitorilor ofi ţeri de marină. În anul 1882, sosea din Anglia nava-şcoală Mircea care va deveni un simbol al Marinei Militare Române.

În paralel, consecvent principiului prezentării unitare a evoluţiei Marinei de Război şi Comerciale, muzeul prezintă istoria acesteia din urmă subliniind meritele


____________________________________________________________________________ 213

acelor oameni politici cu vederi înaintate care au militat cu tărie pentru o navigaţie autohtonă, o marină comercială proprie, pentru înfiinţarea unei societăţi naţionale de navigaţie, combătând vehement ideea de a concesiona străinilor transporturile româneşti pe Dunăre şi Marea Neagră.

Cu toate că au existat opoziţii, subestimându-se uneori chiar aptitudinile marinăreşti ale românilor, politica acestora de încurajare a marinei de comerţ naţionale a dat roade. În ultimul deceniu al secolului trecut s-au înfiinţat cele două servicii de navigaţie, Navigaţia Fluvială Română (din anul 1890) şi Serviciul Maritim Român (din anul 1895), primele instituţii de navigaţie civilă aparţinând statului, având fiecare un personal de specialitate pregătit şi un parc de nave care a crescut continuu.

Atât momentele de început, cât şi dezvoltarea pe care au cunoscut-o ulterior cele două servicii şi societăţile de navigaţie particulare româneşti sunt bogat ilustrate în Muzeul Marinei Române prin fotografii, hărţi, grafice, machete de nave, care completează imaginea Marinei şi a marinarilor români dintre Dunăre şi Mare. Sunt materializate, de asemenea, aspecte ale dezvoltării porturilor fluviale, ale etapelor parcurse în procesul de modernizare a portului Constanţa şi a şantierelor navale fluviale şi maritime.

După constituirea Statului naţional unitar român, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de preocuparea factorilor de răspundere pentru organizarea şi dezvoltarea unei Marine Militare şi Civile moderne, care să-şi dovedească eficienţa în timp de pace cât şi de război.

Cu ajutorul machetelor, al lucrărilor grafice, al fotografiilor şi a numeroase obiecte originale, expoziţia de bază a muzeului ilustrează intrarea în serviciu a noi nave militare şi comerciale, a navei-şcoală Mircea (II), prezintă evoluţia şcolilor marinei, aspecte legate de înfiinţarea Ligii Navale Române ş.a.

Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a reorientat politica navală a ţării către executarea misiunilor impuse de desfăşurarea ostilităţilor, ostilităţi care pentru flota românească, ca de fapt, pentru întreaga economie naţională, au avut consecinţe dezastruoase.

Pentru îndeplinirea acestor misiuni, insuficienţa mijloacelor navale de care dispunea Marina Militară a impus rechiziţionarea, transformarea şi trecerea unor nave ale Serviciului Maritim Român sau ale unor companii particulare de navigaţie în subordinea Comandamentului Marinei Militare.

Participarea Marinei la ostilităţi este ilustrată cu fotografii, documente, obiecte care au aparţinut unor personalităţi militare şi eroi căzuţi în al Doilea Război Mondial, mine, torpile, arme de diferite tipuri.

În ceea ce priveşte misiunile Marinei Române din anul 1944, perioada 23 august-5 septembrie, când navele noastre au fost dezarmate de sovietici şi duse în porturile ruseşti din Marea Neagră, ele sunt prezentate prin lucrări artistice de amploare, panouri luminoase, metalo-plastii, ordine şi medalii conferite luptătorilor români de autorităţi române şi sovietice, grafice, documente.


214 ____________________________________________________________________________

Ultimele săli ale muzeului sunt dedicate perioadei de refacere a Flotei Militare şi Civile după anul 1947, proces care a demarat greu, mai ales datorită controlului sovietic exercitat în primii ani după război.

Concomitent cu preocupările pentru întărirea capacităţii de luptă a Marinei Militare, au evoluat şi activităţile de transport maritim, indisolubil legate de progresele economiei naţionale, de lărgirea schimburilor comerciale ale României. În condiţiile unei puternice competiţii pe plan internaţional în dezvoltarea tuturor ramurilor de transport, fenomen care a condus la o accentuată perfecţionare a fiecărui mod de transport, cu infrastructura sa şi care reprezintă o evoluţie de continuu progres tehnico-economic, au apărut noi tehnologii de transport maritim care au determinat modificarea radicală atât a navelor cât şi a instalaţiilor de manipulare. S-a diversificat enorm gama de produse transportate pe apă, ceea ce a impus specializarea navelor pentru transportul unui anumit produs, sistem care permite cele mai spectaculoase reduceri ale timpului de încărcare-descărcare.

Ultima sală a expoziţiei acordă un spaţiu deosebit ilustrării acestui proces. Într-o impunătoare vitrină centrală, alături de machetele navelor militare construite în şantierele naţionale, în frunte cu distrugătorul Mărăşeşti şi fregata Regele Ferdinand, se află şi capetele de serie ale celor mai moderne nave comerciale printre care: petrolierul de 150.000 TDW Libertatea, mineralierul de 55.000 TDW Tomis, cargoul multifuncţional de 15.000 TDW Rovine, nava Ro-Ro Paşcani specializată pentru transportul vehiculelor rutiere pe roţi, traulerul Parâng, baza frigorifică Polar, prima platformă de foraj marin Gloria şi alte machete cu nave fluviale şi tehnice.

În ansamblu, Muzeul Marinei Române, prin zeci de machete reproducând toate tipurile de nave existente în Marina noastră militară şi comercială de la începuturile ei şi până în zilele noastre, instrumente de navigaţie, documente şi fotografii, armament alb şi de foc, ancore, elice, lentile de faruri, drapele şi pavilioane, tablouri, exponate de o deosebită valoare ştiinţifică şi documentară conturează în faţa publicului interesat adevărata istorie a navigaţiei române, dezvoltarea tehnicii navale, a relaţiilor comerciale şi militare ale Marinei.

Modul de expunere folosit este modern, unitar – plafonul şi pardoseala împărţite pe aceiaşi moduli, circuitul de vizitare cunoscând un flux continuu, parter, etaj, parter – încheindu-se în parcul ce oferă privitorului obiecte originale de mari dimensiuni, imposibil de expus în sălile obişnuite de muzeu. Astfel ancore, elice, motoare, piese de artilerie navală şi antiaeriană, mine, nave militare scoase din uz îşi află locul în această expoziţie în aer liber, căreia poziţia sa îi conferă o cuprinzătoare şi superbă panoramă a portului Constanţa.

5. Cercetarea ştiin ţifică

Obiectiv prioritar al Muzeului Marinei Române, cercetarea ştiinţifică este o componentă activă a muzeografiei de Marină, materializată în numeroase studii, lucrări de cercetare şi articole incluse în fondul documentar al instituţiei, susţinute în


____________________________________________________________________________ 215

cadrul sesiunilor şi forurilor ştiinţifice de profil sau publicate în diferite publicaţii şi lucrări de specialitate.

În anul 1999, sub îngrijirea colectivului ştiinţific al Muzeului Marinei Române a apărut Monografia Muzeului Marinei Române între anii 1969-1999, Bucureşti, Editura Modelism. Lucrarea a fost dedicată împlinirii a 30 ani de activitate a celor ce au pus bazele unei adevărate instituţii. Pe parcursul a 120 pagini sunt trecute în revistă etapele organizării muzeului, elementele ce cuprind expoziţia de bază, colecţiile precum şi personalul ce a funcţionat aici de la începuturi şi până la momentul aniversar. Sunt amintiţi directorii instituţiei dar şi donatorii cei fără de care muzeul nu ar putea exista.

În rândul publicaţiilor elaborate cu aportul colectivului ştiinţific se numără Anuarul Muzeului Marinei Române. Apariţia acestuia a fost posibilă cu ajutorul Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa la a cărei editură au văzut lumina tiparului primele zece tomuri (în perioada anilor 1999-2007). Tradiţia a început în anul 1998, cu primul Anuar ce cuprinde lucrările de cercetare ştiinţifică ale specialiştilor Muzeului Marinei Române precum şi ale invitaţilor la tradiţionala Sesiune de comunicări ştiinţifice organizată de instituţia gazdă împreună cu sprijinul generos al Fundaţiei Hanns Seidel. O premieră a constituit-o însă volumul al VII-lea din anul 2004, prin apariţia sa în limba engleză şi prin aceea că a cuprins lucrările a peste 30 specialişti străini şi români prezenţi la Primul Congres de Istorie Navală din România organizat de Muzeul Marinei Române împreună cu partenerul său tradiţional Fundaţia Hanns Seidel.

Anuarul Muzeului Marinei Române beneficiază de girul unui consiliu ştiinţific de excepţie format din profesorul universitar dr. Dinu C. Giurescu, membru corespondent al Academiei Române; profesorul universitar dr. Constantin Buşe, protector al Universităţii Bucureşti; profesorul universitar dr. Ioan Scurtu, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; profesorul universitar dr. Constantin Hlihor, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”; colonel dr. Petre Otu, preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară. În prezent Anuarul Muzeului Marinei Române a ajuns la cel de-al XVII-lea tom, şi este publicat, începând din anul 2006, la Editura Muzeului Marinei Române.

Specialiştii Muzeului Marinei Române au publicat de-a lungul anilor câteva lucrări care au valorificat propriile cercetări desfăşurate pe marginea unor teme specifice activităţii de cercetare din cadrul instituţiei. Menţionăm câteva dintre titluri: Constantin Scarlat, Geografie submarină, Editura Terra, Bucureşti, 1970; Valentin Donici, Veteranul valurilor, Editura Militară, Bucureşti, 1977; Nicolae Petrescu, Marinari prin ploi de foc. 1877-1878, Editura Militară, Bucureşti, 1978; Constantin Scarlat, Ţărmul nevăzut al Mării Negre, Editura Militară, Bucureşti, 1982; Idem, Acvanauţii – temerarii adâncurilor, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1984; Idem, Itinerarii subacvatice la Istru şi Pontul Euxin, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988; Valentin Ciorbea, Carmen Atanasiu, Flota maritimă comercială română. Un secol de istorie modernă (1895-1995), Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 1995; Ion Ionescu, Politica Rusiei în bazinul Mării Negre, Editura Militară, Bucureşti, 1998; Carmen Atanasiu, Mariana Cojoc, Andreea Atanasiu, Navigaţie şi politică, Editura


216 ____________________________________________________________________________

Muntenia&Leda, Constanţa, 2001; Carmen Atanasiu, Problema suveranităţii României la Dunăre şi „Navigaţia Fluvială Română” (1919-1945), Editura Nelmaco, Bucureşti, 2003; Carmen Atanasiu, Yacht Club Regal Român. Scurtă Istorie, Editura Yacht Club Român, Bucureşti, 2010; Marian Moşneagu, Ziua Marinei la români, Editura Companiei Administraţia Porturilor Maritime, Constanţa, 2002; Marian Moşneagu, Cultul apelor la români, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, Constanţa, 2004; Marian Moşneagu, Politica navală postbelică a României (1944-1958), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2005; Valentin Ciorbea, Georgeta Borandă, Istoricul crucişătorului „Elisabeta”, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2004; xxx, Statul Major al Forţelor Navale. 1860-2005. Tradiţii şi perspective, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005 (ediţia a doua, revăzută şi completată, a fost publicată la aceeaşi editură în anul 2010 cu prilejul momentului aniversar al Forţelor Navale: 1860-2010).

Înfiin ţarea Editurii Muzeului Marinei Române a facilitat în ultimii ani publicarea unor noi titluri semnate de specialişti ai instituţiei. Amintim următoarele volume: Olimpiu Manuel Glodarenco, Operaţiile aero-navale în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Constanţa 2006; Olimpiu Manuel Glodarenco, Acţiunile navale din Marea Mediterană în timpul primei conflagraţii mondiale, Constanţa 2008; Andreea Atanasiu, Evoluţia navigaţiei la Dunărea de Jos şi Marea Neagră în Evul Mediu Românesc, Constanţa, 2006; Andrei Vochiţu, Simbolistica războaielor eshatologice. Apocalipsa după Ioan şi manuscrisele de la Marea Moartă, Constanţa, 2006; Florin Stan, Portul Constanţa – poartă deschisă evreilor spre „Ţara promisă” . Studii privind „problema evreiască” în România, între anii 1938-1944, Constanţa, 2007; Andreea Atanasiu, Instrumente de navigaţie din colecţia Muzeului Marinei Române – Catalog – Navigation istruments from the Romanian Naval Museum collection – Catalogue, Constanţa, 2007; Andreea Atanasiu, Olimpiu Manuel Glodarenco, Aspecte ale istoriei Marinei Militare Române din perioada anilor 1859-1945, în colecţia de fotografii a Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2007; xxx, Muzeul Marinei Române. Album de colecţii , Constanţa, 2008; Între anii 1918-2008 – 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, Constanţa, 2008.

În ultimii ani, la Editura Muzeului Marinei Române au mai fost publicate, printre altele: Forţele Navale Române. 150 de ani de tradiţie – volum de studii, 2010 şi Studia in honorem magistri Ion Calafeteanu LXX. Istorie şi istoriografie contemporană, 2010; România în focul războiului (1941-1945) – volum de studii, 2011; xxx, Flota Maritimă Comercială Română. Între tradiţie şi actualitate, 2011; xxx, Studia varia in Honorem Professoris Panait I. Panait octogenarii, 2011 ; Contraamiral Petre George, O istorie navală în date, 2013; xxx, Muzeul Marinei Române. Album de colecţii, 1969-2014, 2013 ş.a.

Astfel, Muzeul Marinei Române s-a afirmat ca un cadru instituţional propice nevoilor de cercetare în special în direcţia istoriei militare, alături de alte instituţii, precum Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” sau Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară.


____________________________________________________________________________ 217

6. Concluzii

Muzeul Marinei Române contribuie la formarea conştiinţei istorice şi este singura instituţie din Marina Militară care are inclus în statutul propriu ca obiectiv prioritar cercetarea ştiinţifică şi, totodată, păstrează memoria înaintaşilor pentru generaţiile care urmează, înscriindu-le efortul, strădania şi reuşitele în patrimoniul universal.

Exponatele şi fondul său documentar au inspirat istoricilor, muzeografilor, artiştilor şi cercetătorilor proprii din instituţiile militare de învăţământ ale Marinei ca şi din alte instituţii de profil şi centre de cultură din armată şi societatea civilă, pagini inedite de istorie navală şi militară, precum şi lucrări de certă valoare artistică şi ştiinţifică.

Rolul de avizat păstrător al valorilor materiale şi spirituale, din care derivă ineditul exponatelor etalate cu generozitate publicului vizitator, a fost permanent corelat cu activitatea de investigare şi introducere în circuitul ştiinţific a fondurilor arhivistice naţionale şi a colecţiilor particulare.

Racordat la trecut dar mereu în pas cu prezentul, Muzeul Marinei Române a venit în întâmpinarea cadrelor forţelor navale, a elevilor şi studenţilor marinari, a tinerilor în general, facilitându-le contactul direct cu simbolurile unei profesii de excepţie, profesie care a acceptat şi promovat oameni de excepţie; a fost locul în care societatea civilă a descoperit temeiurile pentru care merită să preţuiască spiritualitatea marinărească, a fost şi rămâne amfitrionul unor autentice acte de cultură, amfiteatrul în care sunt evocate şi elogiate momente cruciale din istoria neamului românesc, faptele de arme ale marinarilor şi figuri de eroi pentru care Dunărea şi Marea au fost suport şi argument pentru profesia de marinar.

Bibliografie 1. IONESCU, Ion; ATANASIU, Carmen; BORANDĂ, Georgeta;

MOŞNEAGU, Marian; GREAVU, Cornel. Muzeul Marinei Române, 1969-1999. Bucureşti: Editura Modelism, 1999.

2. ATANASIU, Carmen. „Muzeul Marinei – păstrător de istorie şi spiritualitate românească”. În Analele Dobrogei, s.n., an I, nr. I/1995.

3. ATANASIU, Andreea. Instrumente de navigaţie din colecţia Muzeului Marinei Române/Navigation instruments from the Romanian Naval Museum collection. Constanţa: Editura Muzeului Marinei Române, 2007.

4. ATANASIU-CROITORU, Andreea. „Bunuri de tezaur de pe navele militare istorice româneşti”. În Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”. Bucureşti: serie nouă, 10-11, 2013.

5. CRĂCIUNOIU, Cristian. „Muzeul Marinei Române aşezământ de cultură şi tradiţie”. În Corăbii străbune. Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1982.

6. Registrul Istoric al Muzeului Marinei Române. 1969.

218 ____________________________________________________________________________

ÎN ATENŢIA AUTORILOR ARTICOLELOR

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 privind buna

conduită în cercetarea ştiin ţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Articolele vor avea un caracter ştiinţific, bazat pe o temeinică documentare din partea autorului.

Textele trimise redacţiei spre publicare vor fi însoţite de înregistrarea lor pe suport magnetic şi vor conţine maximum opt pagini. Articolele ce conţin informaţii cu caracter militar se trimit în format electronic pe adresa Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale de pe MILNET ([email protected]) cu menţiunea „pentru redactorul responsabil al Buletinului For ţelor Navale”, iar cele de interes public prin e-mail la adresa [email protected].

Redacţia îşi rezervă dreptul de a corecta stilul şi gramatica manuscriselor şi de a interveni asupra dimensiunii acestora, dar nu va recurge la schimbări majore atât în forma, cât şi în fondul articolului, fără a consulta autorul.

Am aprecia în mod deosebit solicitudinea autorilor articolelor dacă aceştia ar respecta următoarele norme de redactare:

- textele vor fi redactate în Microsoft Office Word, cu font Times New Roman, mărimea 14, spaţiate la un rând, utilizând opţiunea justify;

- desenele, schiţele, graficele şi imaginile vor fi în format JPEG, JPG sau GIF;

- manuscrisele vor respecta normele academice, utilizându-se ortografia Dicţionarului Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române (Editura Univers Enciclopedic, 2005);

- elementele obligatorii ale referinţei bibliografice pentru monografie (publicaţie neperiodică, respectiv publicaţie care apare într-un singur volum sau într-un număr limitat de volume) şi punctuaţia corespunzătoare, conform SR ISO 690:1996 sunt următoarele: autor persoană fizică (NUMELE, Prenumele) sau autor colectiv (organizaţie). Titlul lucrării . Ediţia. Informaţii asupra publicării în ordinea: Locul: Editor, An. ISBN.

- elementele obligatorii ale referinţelor bibliografice pentru articole din reviste sunt următoarele: autor (NUMELE, Prenumele). Titlul. În: (In:) Titlul revistei, localizare în cadrul revistei, astfel: an, desemnarea fasciculei: volum, parte, numărul revistei, paginaţia articolului.

Mulţumindu-vă pentru înţelegere, aşteptăm în continuare cu interes şi speranţă articolele Dumneavoastră!

Redacţia

buletinul forţelor navale nr.20 / 2014

Documents