ROMÂNIA MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

STATUL MAJOR AL FORŢELOR NAVALE

BULETINUL

FORŢELOR NAVALE

NR. 12/2010 – SERIE NOUĂ –

BUCUREŞTI – 2010 –

COLEGIUL DE REDACŢIE Preşedintele colegiului de redacţie:

- Contraamiral dr. Niculae VÂLSAN Membri:

- Contraamiral de flotilă dr. Romulus HÂLDAN - Contraamiral de flotilă Dan POPESCU - Contraamiral de flotilă Dan HĂULICĂ - Comandor Tiberiu CHODAN - Colonel Dumitru ROŞU - Comandor Gigi ŞERBAN - Comandor dr. Vergil MORARU

Redactor responsabil: - Locotenent comandor Cornel ABAGIU

Tehnoredactare computerizată:

- P.c.c. Elena GÂDEI

Majoritatea articolelor publicate în acest buletin au fost prezentate în cadrul celei de-a patra Conferinţe doctrinare a Forţelor Navale cu tema

„Doctrina Forţelor Navale între trecut şi viitor” desfăşurată în data de 16.10.2009 la Constanţa

Tehnoredactare realizată la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

TIPOGRAFIA STATULUI MAJOR AL FORŢELOR NAVALE

CONSTANŢA B. 0295 comanda ___/2010

3

CUPRINS

ELEMENTELE ESENŢIALE ALE DOCTRINEI FORŢELOR NAVALE........ 7 Comandor dr. Sorin LEARSCHI

REPERE DOCTRINARE ALE FORŢELOR NAVALE ROMÂNE .................. 13 Comandor Adrian LEPĂDATU

DOCTRINA FORŢELOR NAVALE ÎNTRE PREZENT ŞI VIITOR ............... 20 Căpitan comandor Mihai PANAIT

VALORILE ISTORICE ALE FORŢELOR NAVALE ROMÂNE..................... 24 Căpitan comandor conf. univ. dr. Olimpiu Manuel GLODARENCO

MEDIUL MARITIM ŞI FLUVIAL DE SECURITATE....................................... 37 Comandor drd. Petrică COMAN

IMPORTANŢA GEOPOLITICĂ A ZONEI MARITIME ŞI FLUVIALE ........ 51 Comandor Tudorel GÎNDAC

INTERESELE MARITIME ŞI FLUVIALE ALE ROMÂNIEI .......................... 60 Căpitan comandor Valeriu SIMIONOV

CONCEPTELE PUTERII MARITIME. COMANDA MĂRII............................ 71 Comandor Nicolae BRATOSIN

CONCEPTELE PUTERII NAVALE. INTERDICŢIA MARITIMĂ ................. 77 Comandor Ion CONDUR

ROLUL FORŢELOR NAVALE ROMÂNE .......................................................... 92 Comandor drd. Viorel STANCIU

PROIECŢIA FORŢEI NAVALE – FUNCŢIE ESENŢIALĂ A PUTERII ACESTEIA................................................................................................................. 96

Comandor (r) Gheorghe LUŢAŞ

CARACTERISTICILE FORŢELOR NAVALE................................................. 112 Căpitan comandor Paul CAZACU

DOCTRINA FORŢELOR NAVALE ÎNTRE PREZENT ŞI VIITOR. MISIUNILE FORŢELOR NAVALE ROMÂNE ................................................ 121

Căpitan comandor Niculae GIUGLEA

CLASIFICĂRI ŞI DEFINIRI ALE OPERAŢIILOR ......................................... 127 Căpitan comandor Dorel BOZGAN

4

CORELAŢIA OPERAŢIILOR CU TIPURILE ŞI TIPOLOGIA ACŢIUNILOR MILITARE ................................................................................... 140

Comandor Aurel PUICHILIŢĂ

CARACTERISTICI ALE OPERAŢIILOR ÎN SPRIJINUL PĂCII................. 152 Căpitan comandor Vasile SĂVULESCU

CARACTERISTICILE OPERAŢIILOR DE SPRIJIN AL DIPLOMAŢIEI .. 163 Comandor Tiberiu ISTRATE

OPERAŢIA DE SECURITATE MARITIMĂ ..................................................... 171 Comandor Viorel COSTACHE

OPERAŢII NAVALE OFENSIVE........................................................................ 185 Comandor Sorin CUCU

CARACTERISTICILE OPERAŢIILOR AMFIBII ........................................... 191 Locotenent colonel Daniel FRUMOSU

CARACTERISTICILE OPERAŢIILOR DE APĂRARE A COMUNICAŢIILOR MARITIME ŞI FLUVIALE ............................................ 217

Căpitan comandor ing. Emanuel Virgil PARASCHIV

PARTICULARITĂŢILE OPERAŢIILOR LA FLUVIU ................................... 227 Comandor drd. Cristinel UCE

OPERAŢIILE INFORMAŢIONALE ÎN FORŢELE NAVALE ....................... 238 Comandor dr. Constantin CIOROBEA

SUPORTUL CU SISTEME DE COMANDĂ, CONTROL, COMUNICAŢII, COMPUTERE, INTEROPERABILITATE, INFORMAŢII, SUPRAVEGHERE ŞI RECUNOAŞTERE ÎN OPERAŢIILE NAVALE......... 247

Locotenent colonel Ionel ŢIGĂNUŞ

PLANIFICAREA ŞI DESFĂŞURAREA OPERAŢIILOR ................................ 276 Comandor dr. Dorin IORDACHE

PRINCIPIILE SISTEMULUI DE PLANIFICARE, PROGRAMARE, BUGETARE ŞI EVALUARE ÎN FORŢELE NAVALE..................................... 284

Comandor Gheorghe MUNTEANU

EXECUTAREA INSTRUCŢIEI ŞI EVALUĂRILOR ÎN FORŢELE NAVALE .................................................................................................................. 292

Comandor Adrian FILIP

SPECIFICUL LOGISTICII NAVALE................................................................. 294 Căpitan comandor Lucian BOTEA

SISTEMUL LOGISTIC AL FORŢELOR NAVALE ......................................... 302 Comandor Dan AVĂDĂNEI

5

SUPORTUL LOGISTIC NAVAL. SPRIJINUL LOGISTIC NAVAL. SUSŢINEREA LOGISTICĂ NAVALĂ ............................................................... 314

Comandor ing. Iuliu GIMAN

PLANIFICAREA LOGISTICII NAVALE .......................................................... 318 Comandor Traian STĂNCULETE

6

- PAGINĂ ALBĂ -

7

ELEMENTELE ESENŢIALE ALE DOCTRINEI FORŢELOR NAVALE

Comandor dr. Sorin LEARSCHI, Comandantul Comandamentului Flotilei 56 Fregate

Peisajul geostrategic actual, unanim caracterizat de analiştii politici drept

versatil, incert, complex şi ambiguu, a provocat în majoritatea statelor un laborios proces de revizuire şi adaptare a politicilor de reformulare a strategiilor de securitate naţională, precum şi a doctrinelor operaţionale.

În acest sens, elaborarea doctrinelor militare specifice, reprezintă unul dintre obiectivele care influenţează starea actuală, dar determină în mod deosebit, proiecţia şi dezvoltarea Forţelor Navale ale României, în viitor.

O doctrină a Forţelor Navale trebuie să particularizeze prevederile doctrinare generale, le dezvoltă la specificul Marinei Militare şi vine în plus cu elemente noi, elemente care individualizează această componentă a armatei şi îi dau personalitate.

Doctrina – în general – reprezintă o concepţie închegată, coerentă, care pe baza unor principii interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă interesele prin prisma unor principii călăuzitoare.

Termenul provine din latinescul „doctrină” = „învăţătură” şi constituie un set de idei, teze, principii, concepţii cu privire la organizarea şi funcţionarea unui sistem.

În elaborarea doctrinelor se au în vedere următorii factori: - condiţii specifice; - nivelul de dezvoltare atins; - fenomenul militar internaţional; - cerinţele progresului; - tradiţiile doctrinare. Doctrina este produsul unui proces complex, în care diferite influenţe se

combină pentru a produce o „procedură standard de operare”. Prima sa funcţie este de a oferi o analiză ştiinţifică şi obiectivă, bazată pe

experienţa acumulată. A doua funcţie este de a uniformiza aceste convingeri la fiecare generaţie. A treia funcţie este de a oferi o bază comună de cunoştinţe şi înţelegere care

poate oferi îndrumare pentru planificarea, conducerea şi execuţia acţiunilor militare. Toate cele trei funcţii, aduc la îndeplinire doctrina cu deciziile strategice.

8

1. Doctrină militară

În dicţionar, doctrina este definită ca „învăţăturile”, sau cu alte cuvinte, ceva care este a fi de învăţat. În acest sens, doctrina militară defineşte cea mai eficientă modalitate de a utiliza mijloace militare, pe baza experienţei practice.

Una dintre cele mai simple definiţii ar fi: „doctrina militară este ceea ce credem despre cea mai bună modalitate de a aplica afacerile militare”.

Un element foarte important este reprezentat de noile experienţe acumulate precum şi noile echipamente existente în dotare, acestea putând necesita modificări doctrinare.

Unei doctrine nu trebuie să i se permită să devină dogmatică şi nu trebuie să conducă la lipsă de imaginaţie sau gândire rigidă.

Doctrina reprezintă un amalgam de îndrumări colective şi o modalitate de angajare a forţelor militare. Comportamentul forţelor la operaţional, tactic precum şi procedurale sunt reglementate în mare măsură de către doctrină.

Doctrina este, de obicei, exprimată în formă de principii şi orientări. Expresiile „tactică”, „tehnici” şi „proceduri” (TTP) pot fi utilizate pentru

mecanismele care permit aplicarea practică a doctrinei. Un exemplu este NATO care îndeplineşte un rol important în standardizare a TTP. Doctrina necesită o hotărâre în aplicare. TTP implică regularitatea de comportament, nu este surprinzător, prin urmare, că, TTP au devenit mai importante la nivel procedural sau tehnic.

Doctrina este determinată de următorii factori de intrare: - interes naţional; - ameninţări; - politici; - experienţă; - teorie; - educaţie. Interesul naţional sau obiectivele militare naţionale reprezintă ce doreşte

Guvernul pentru realizarea obiectivelor militare. Astfel de obiective vor fi delimitate de către resursele disponibile pentru apărare, precum şi obiectivul strategic în caz de conflict.

Ameninţări. Doctrina depinde conceptual de o evaluare clară şi concisă a ameninţărilor cu care forţele proprii sunt de aşteptat să se confrunte. În particular, o schimbare în intenţia şi/sau capacitatea unui potenţial inamic ar putea avea un efect profund asupra doctrinei şi ar putea necesita o reevaluare rapidă şi schimbarea a doctrinei.

Politici. Obiectivele guvernului sunt esenţiale pentru o societate în care forţele armate se află sub control democratic. Modificările la nivelul structurilor politice, politicilor de securitate şi în mod special a politicii de apărare a unui guvern, vor avea toate o influenţă asupra doctrinei.

Experienţa. Lecţiile din istorie sunt un element fundamental în formularea unei doctrine.

Teoria. Studiile unor strategi şi teoreticieni continuă să influenţeze doctrina. Spre exemplu, scrierile lui Sun Tzu, Clausewitz, Gorşcov sau Mahan, rămân utile în

9

orice studiu de conflict. Acest lucru nu înseamnă că o teorie se potriveşte tuturor scenariilor, dar istoria arată că fiecare conflict va fi diferit şi prin urmare, oferă lecţii diferite pentru viitor.

Educaţie. Studiul conflictelor oferă comandanţilor fundamentele necesare aplicării doctrinei actuale şi oferă posibilitatea identificării unor posibile modificări ale acesteia. În mod individual, dar şi organizat, toţi cei implicaţi în actul de comandă, planificare şi executare a operaţiilor militare ar trebui să continue studiul în acest domeniu. Odată ce doctrina a fost formulată, aceasta va avea un efect continuu iar impactul asupra operaţiilor va fi îndeplinit prin realizarea unor proceduri standard, dar fără ca principiul iniţiativei să fie afectat.

2. Compunerea doctrinei

Elementele principale ale unei doctrine pot fi împărţite în patru categorii separate, astfel:

- organizare – organizaţia militară trebuie să fie o reflectare clară a obiectivelor precum şi a modului în care aceste obiective vor fi atinse;

- structura forţelor este cel mai bine definită ca fiind o entitate de oameni, arme, sisteme şi echipamente asociate, special alocate pentru executarea sarcinilor date;

- cerinţe – instruirea şi instrucţia; formarea luptătorilor şi instrucţia individuală şi colectivă trebuie să fie o reflectare corectă a doctrinei şi să includă lecţiile identificate în formularea unor viitoare doctrine sau modificări doctrinare;

- planurile sunt elementele finale ale procesului de aplicare a doctrinei şi trebuie să reflecte spiritul şi litera doctrinei, dar pot avea şi schimbări pentru a răspunde diversităţii situaţiilor contextuale.

3. Nivelul de operaţii

La nivel naţional există cinci documente de referinţă care influenţează

desfăşurarea operaţiilor militare: - Strategia de securitate naţională1; - Strategia naţională de apărare a ţării2; - Strategia de transformare a Armatei3; - Carta Albă (în curs de elaborare); - Planul strategic al Ministerului Apărării Naţionale 2010-20134.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, Nr. 799/28.XI.2008. 2 Publicată la adresa web http:/www.presidency.ro/stat/ordine/SSNR.pdf 3 Publicată la adresa web http:/www.mapn.rodespremap/inf_gen.php 4 Publicată la adresa web http:/www.mapn.rodespremap/inf_gen.php

10

Din discuţiile şi după părerea specialiştilor în domeniu, la această dată este imposibil pentru a trage o linie clară între nivelurile operaţiilor militare: strategic, operativ sau tactic, acest lucru generând necesitatea de a include elemente strategice sau operative, până la nivel tactic.

4. Marele nivel strategic

Nivelul strategic însumează întreaga gamă de probleme asociate cu menţinerea

independenţei politice şi integritatea teritorială precum şi de exercitare a celorlalte interese naţionale. Nivelul strategic organizează şi coordonează cele trei componente principale ale puterii naţionale: economică, diplomatică şi militară.

Strategia este reprezentată de arta şi ştiinţa de angajare a puterii naţionale în orice situaţie, de a exercita dorit grade şi tipuri de control asupra opoziţiei prin ameninţări, de forţă, presiuni indirecte, diplomaţie, subterfugiu, precum şi alte mijloace imaginative, pentru satisfacerea intereselor de securitate naţională şi îndeplinirea obiectivelor. Scopul unei strategii este de a oferi îndrumare şi de coeziune pentru utilizarea tuturor instrumentelor de putere aflate la dispoziţia unei ţări, a unei alianţe sau coaliţii pentru o ţară care este parte. Nivelul strategic este necesar a urmări evitarea războiului, dar şi concepţia generală a desfăşurării acestuia. Pe scurt, marea strategie defineşte contextul obiectivelor în raport cu care guvernul indică ce obiective trebuie să fi atinse. Strategia este responsabilitatea guvernului, indiferent dacă acesta funcţionează în mod autonom sau care acţionează în colaborare cu alte guverne într-o organizaţie de securitate, cum ar fi ONU, OSCE, UE sau într-o alianţă (NATO) sau într-o coaliţie ad-hoc de nivel strategic.

Strategia militară. Este componenta militară a marii strategii. Aceasta reprezintă arta de a dezvolta şi angaja forţe militare, în concordanţă cu obiectivele strategice. Aceasta avizează folosirea forţei militare pentru realizarea obiectivelor guvernului sau obiectivele Alianţei, pentru garantarea securităţii sale.

Nivel operaţional. Nivelul operaţional este nivelul de război, la care sunt planificate campaniile. Nivelul operaţional este dedicat pentru a atinge obiectivele strategice prin proiectarea, integrarea şi desfăşurarea de campanii sau operaţii majore.

Nivel tactic. Acesta este nivelul la care lupta, de fapt, are loc. Tactica este arta de a utiliza forţele maritime, terestre, aeriene, forţele speciale de luptă şi logistica, pentru a atinge succesul în luptă.

Nivelul tehnic sau procedural. La nivel tehnic sau de procedură cursurile de acţiune sunt orientate pentru a acţiona echipamentul în mod eficient. Nivelul tehnic sau de procedură determină modul în care unităţi mici, uneori, chiar şi de personal, individuale sau sistemele de arme, sunt dislocate şi operează, în vederea îndeplinirii misiunii.

O doctrină navală este o doctrină de nivel operaţional. Ea trebuie să fie corespunzătoare unuia dintre conceptele general-strategice clar definit, astfel:

- fără apărare;

11

- apărare poliţienească – capacitatea de a interveni cu poliţia de frontieră şi forţe paramilitare pentru securitatea internă şi elemente de frontieră pentru protejarea apelor interioare şi Zonei Economice Exclusive;

- apărare teritorială modestă – prioritate reprezentată de apărarea teritorială, fără a avea capacitate militară serioasă/credibilă – o astfel de naţiune are o mică capacitate contribuitoare pentru sprijinul păcii şi operaţii umanitare, fără posibilităţi în alte forme de intervenţie;

- apărare teritorială robustă – prioritatea o reprezintă apărarea teritorială proprie împotriva unui pericol serios, cu o contribuţie mică în cadrul operaţiilor umanitare, dar fără posibilităţi şi în alte forme de intervenţie;

- forţă expediţionară modestă – forţă capabilă să participe în operaţii de sprijin a păcii precum şi operaţii umanitare, cu limitări privind contribuţia la alte forme de intervenţie, forţele fiind incapabile de a participa la lupte de mare intensitate (ex: Olanda);

- forţă expediţionară robust – forţă capabilă să execute toate formele de intervenţie, cu unele limitări generate de capabilităţile echipamentelor (ex: Marea Britanie);

- forţă expediţionară dominantă – forţe capabile să execute toate formele de intervenţie, la cel mai înalt standard existent la această dată.

O doctrină modernă trebuie să reglementeze următoarele domenii: conceptual, structura forţelor, principii privind ducerea luptei, moralul, motivarea, leadership, managementul structurilor militare, concepte privind dotarea cu echipamente şi sisteme de armamente, asigurarea cu personal, nivelul de pregătire colectivă şi susţinerea în teatru de operaţii.

O doctrină reflectă aplicarea experienţei în luptă, aplicând în mod dinamic principiile luptei armate, în lumina condiţiilor actuale. Componenta sa predictivă se bazează pe analiza conflictelor actuale/recente, analiză prin care se studiază posibilităţile de acţiune ale forţelor proprii, în acele condiţii. În acest scop, întocmirea studiilor strategice şi operative are un rol esenţial, acestea reprezentând de fapt şi scenariile generice adoptate pentru desfăşurarea exerciţiilor militare simulate, pe hartă sau cu trupe.

Elemente care afectează Doctrina Navală pot fi identificate ca fiind următoarele:

- istoria conflictelor navale; - geografia; - tipul de guvernare; - concepţii de ducere a campaniilor; - TTP; - nivelul tehnologic; - demografia; - cultura. Analizând doctrina navală a SUA am putut identifica faptul că aceasta este

structurată pe şase volume, acestea fiind dedicate elementelor structurale majore ale unei doctrine navale şi anume:

- război naval (lupta);

12

- cercetare; - operaţii navale; - logistică; - planificare; - comandă şi control. În concluzie, elementele esenţiale ale doctrinei Forţelor Navale Române se pot

concretiza în următoarele aspecte: - statul realizează politica maritimă naţională prin organele puterii de stat

centrale ale României, organele locale din Dobrogea ale puterii de stat centrale şi judeţele riverane Dunării precum şi instituţiile de securitate maritimă şi fluvială;

- societatea participă la formarea şi realizarea politicii maritime naţionale prin organele reprezentative ale României, organele de conducere locale, care acţionează în baza Constituţiei României şi a legislaţiei româneşti;

- Doctrina Forţelor Navale Române reprezintă stabilirea, de către conducerea Forţelor Navale pe baza scopurilor, misiunilor, direcţiilor şi posibilităţilor de realizare a intereselor naţionale stabilită de politica maritimă naţională şi exprimate prin doctrina navală, maritimă şi fluvială a României, a principiilor şi modalităţilor de realizare a misiunilor la litoralul maritim, în apele maritime interioare, marea teritorială, zona contiguă, în zona economică exclusivă, platoul continental al României şi în marea liberă;

- Doctrina Forţelor Navale Române este documentul elaborat la nivel politic prin care se identifică şi stabilesc orientări, direcţii de acţiune şi responsabilităţi pentru toate instituţiile care concură la realizarea politicii maritime naţionale, indiferent de domeniu: politic, economic, diplomatic, militar ş.a.;

- Doctrina Forţelor Navale Române a avut întotdeauna ca bază de plecare apărarea intereselor maritime în Marea Neagră şi pe fluviul Dunărea, independent sau în cooperare cu aliaţii şi partenerii recunoscuţi;

- Doctrina Forţelor Navale este o componentă de bază a doctrinei navale a României şi reflectă gândirea militară privind apărarea intereselor pe ape ale ţării, la care concură toate categoriile de forţe ale Armatei, Poliţia de frontieră, celelalte instituţii de securitate maritimă, pe baza învăţămintelor istorice acumulate.

Bibliografie 1. *** Strategia de securitate naţională. 2. *** Strategia naţională de apărare a ţării. 3. *** Strategia de transformare a Armatei. 4. *** Carta Albă (în curs de elaborare). 5. *** Planul strategic al Ministerului Apărării Naţionale 2010-2013.

13

REPERE DOCTRINARE ALE FORŢELOR NAVALE ROMÂNE

Comandor Adrian LEPĂDATU, Şeful de stat major la Comandamentul Flotilei 56 fregate

1. Fundamentele doctrinei Forţelor Navale Române Referinţele luate în considerare ca elemente de bază pentru fundamentarea

Doctrinei Forţelor Navale Române sunt: - documentele şi reglementările naţionale existente în domeniu; - documentele şi reglementările aliate; - interesele maritime naţionale şi concordanţa lor cu specificul istoric

naţional; - evoluţia mediului regional şi internaţional, maritim şi fluvial de securitate; - învăţămintele istoriei rezultate din aplicarea principiilor doctrinare prin

desfăşurarea/participarea la acţiuni militare, din analiza evoluţiei confruntărilor/evenimentelor militare internaţionale şi raportarea concluziilor la prevederile doctrinare proprii;

- răspunsuri la întrebările: „Cine suntem?”, „Ce vrem?” şi „Cu ce vrem?”.

2. Repere doctrinare istorice

2.1. Evoluţia doctrinelor Între evoluţia tehnologică şi cea doctrinară există o strânsă interdependenţă.

Armamentul este pus în valoare prin modul de folosire a acestuia. Cu cât investiţia în armament şi tehnică este mai mare, cu atât mai mult este necesar să fie susţinut demersul intelectual de înnoire a doctrinei. Reuşita depinde atât de atitudinea elitelor politice şi militare, cât şi de adaptarea forţelor militare la războiul modern.

Doctrinele contemporane încetează de a mai fi unilaterale, ele înglobează şi dimensiunile strategiei statului.

Elaborarea doctrinei oficiale are ca punct de plecare definirea intereselor naţionale. Critica doctrinară este necesară pentru a supune reexaminării doctrina oficială în vederea adaptării acesteia la mutaţiile mediului înconjurător, sau adoptării unei noi doctrine care se impune rareori fără o confruntare armată.

În cazul acţiunilor duse în comun de forţe întrunite sau interaliate, doctrina reprezintă o condiţie sine qua non pentru realizarea standardizării şi

14

interoperabilităţii. Categoriile de forţe nu vor putea acţiona împreună fără o doctrină comună şi o dotare cu echipamente militare interoperabile între ele, atât la nivel conceptual (planificarea acţiunilor militare) pentru a permite comandanţilor de la diferite eşaloane să aibă o viziune comună asupra operaţiilor, cât şi la nivel procedural (ducerea acţiunilor militare).

Gama doctrinelor sau documentelor cu valenţe doctrinare variază de la cele cu caracter general până la cele care descriu proceduri şi aspecte legate de standardizare în domeniile tactic sau tehnic, aplicabile celor mai mici eşaloane. Acele doctrine care conţin principii fundamentale de lungă durată, de tip fundamental, de bază, nu sunt influenţate sau sunt influenţate mai puţin de schimbările de scurtă durată din evoluţia politică.

Doctrina Forţelor Navale este în acelaşi timp o doctrină de tip fundamental. Ea direcţionează structurile superioare de comandă şi control ale Forţelor Navale de la eşaloane operative şi operativ-tactice şi este privită ca doctrină de bază pentru elaborarea manualelor de punere în aplicare.

În consecinţă, această doctrină trebuie să fie luată în considerare în timpul elaborării politicii navale, maritime şi fluviale a României. Politica şi doctrina trebuie să urmărească să fie consistente şi să se sprijine reciproc.

2.2. Originile gândirii strategice maritime şi influenţa acesteia asupra

evoluţiei doctrinei marinei române Doctrina Forţelor Navale a României este urmarea evoluţiei gândirii strategice

militare româneşti în domeniul naval. Doctrina navală a fost adoptată de-a lungul timpului în acord cu evoluţia intereselor fluviale şi maritime ale ţării. Apariţia primelor elemente ale gândirii navale româneşti este legată de constituirea Flotilei unice a României, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi obţinerea Independenţei de Stat la 1877-1878, când odată cu revenirea Dobrogei în graniţele ţării s-au creat condiţii favorabile dezvoltării Marinei Române. Deşi, până în perioada interbelică, nu s-a conturat, efectiv, o doctrină navală românească, prin afirmaţia marelui om politic Mihail Kogălniceanu – „Cheia mântuirii noastre este drumul Dunării spre marea largă”, putem spune că s-a definit importanţa şi semnificaţia interesului fluvial şi maritim românesc în acei ani.

Implicarea României în noua criză balcanică redeschisă între Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist, care a permis obţinerea Independenţei de Stat, a dovedit că Statul Român are nevoie de o forţă navală consistentă, capabilă să contribuie la apărarea graniţelor sale. Flotila a cunoscut o dezvoltare mai lentă, datorită nu numai dificultăţilor de ordin financiar, dar şi statutului României, aflată încă sub suveranitatea Porţii Otomane. De aceea, prezenţa micii sale flotile la gurile Dunării şi în apele Mării Negre, în cadrul unor manevre cu trageri reale de artilerie executate în premieră în toamna anului 1875 – afirmaţie categorică a unei forţe navale independente – a impresionat, însemnând un eveniment de importanţă politică majoră în contextul declanşării „crizei orientale”. Autorităţile române au reuşit în acest interval să mai achiziţioneze, pe lângă nava „România” (în dotare din 1864), alte trei unităţi mai mari, dintre care se remarcă canoniera „Fulgerul”(1873), iahtul „Ştefan cel Mare” şi şalupa-torpiloare „Rândunica” (1874). Se adaugă un număr de mici

15

ambarcaţiuni ancorate în principalele porturi dunărene, destinate serviciului de pază şi patrulare. Misiunile şi acţiunile flotilei militare româneşti pe Dunăre, în anii desfăşurării războiului de independenţă, au ilustrat că o doctrină navală trebuie să susţină efectiv eforturile generale ale naţiunii pentru apărarea intereselor sale fundamentale, impunând şi organizarea unei flote maritime. Acest lucru a necesitat adoptarea unor programe de înzestrare corespunzătoare, între 1878 şi 1916 realizându-se 3 astfel de planuri demarate în 1880, 1887 şi 1906, care vizau dotarea flotei cu nave necesare desfăşurării activităţii specifice. Se remarcă acum intrarea în serviciu a bricului Mircea (în anul 1882), nava-şcoală simbol care a creat tradiţia formării cadrelor Marinei Române.

Până la declanşarea primei conflagraţii mondiale, necesitatea unei politici doctrinare navale proprii a fost afirmată prin texte precum cel semnat de căpitanul Constantin N. Păun – „Misiunea Marinei noastre (1909), care accentua că drumul cel mai sigur spre progres e dezvoltarea paralelă şi asociată a marinei cu industria. Controversata problemă a mărimii flotei maritime era văzută în acord cu necesităţile politice ale ţării, susţinându-se însă că numai când vom ridica marina noastră la un rang apreciat, când porturile şi gurile Dunării vor fi suficient apărate şi când această apărare se va întinde şi lega cu flancul fortificaţiilor, vom avea dreptul să ne mândrim că suntem santinela Dunării”.

Misiunile îndeplinite de unităţile navale româneşti în timpul Războiului de Reîntregire Naţională (1916-1918), care au fost preponderent defensive şi care au vizat susţinerea flancului drept al armatei de uscat de către navele Flotei de Operaţiuni, au confirmat această concluzie. În ultimul an de război (1918) flotei i-a revenit una dintre cele mai dificile misiuni şi anume deminarea Dunării şi a mării în vederea reluării navigaţiei în timp de pace.

Referitor la modul în care flota a susţinut trupele noastre de uscat, sub focul artileriei germane, contraamiralul N. Negrescu arăta că: „zilele de urmărire a flancului stâng al armatei germane din Dobrogea şi zilele de la Rasova vor forma, pururea, pagini de glorie, pentru mica dar brava şi neobosita flotilă Română”.

Realizarea unităţii naţionale în anul 1918, noua lungime a litoralului şi puterea economică generatoare de capacităţi de transport şi de luptă de anvergură a determinat afirmarea în perioada interbelică a unei doctrine navale corespunzătoare, chiar dacă politica navală a României din acel timp nu a fost una de amploare.

Lucrarea „Avem nevoie de Marina Militară” publicată în anul 1923 de căpitan comandor E. Roşca şi locotenent comandor G. Koslinsky sublinia stringenta necesitate a creării unei Marine Militare semnificative: „Puterea navală nu se datoreşte întâmplării şi nici nu se improvizează, ci rezultă din preparaţia minuţioasă a tuturor elementelor care o compun. Să ne creem dar, marina militară de care avem nevoie. Să ne stabilim programul naval, să ne formăm personalul şi să ne pregătim o bază navală. Să ne pregătim puterea navală cu toată prevederea şi toată perseverenţa”.

Acţiunile Marinei Militare în Marea Neagră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1945), pe timpul campaniei din Est, pornind de la principalele misiuni îndeplinite: apărarea litoralului prin contracararea încercărilor de atac şi debarcare (1941), protecţia transporturilor (1941-1942), sprijin direct şi indirect al

16

acţiunilor armatei de uscat şi transporturi de aprovizionare (1942-1944), evacuare a trupelor române şi germane din zona Odessa şi Sevastopol şi executare de misiuni de apărare a litoralului maritim (1944) au contribuit substanţial la îmbogăţirea gândirii militare navale româneşti. Operaţiunile desfăşurate de flota germană, atât în primul cât şi în cel de-al Doilea Război Mondial, au dovedit că o flotă inferioară alteia poate stânjeni mult activitatea celei superioare, dacă ştie să profite de împrejurări şi dacă este însufleţită de spirit ofensiv.

După război, pe baza învăţăturilor desprinse din participarea Marinei Române la cel de-al Doilea Război Mondial, au fost formulate ipoteze în care s-ar putea afla România într-un eventual conflict, elaborându-se şi un program naval de înzestrare pentru Marina Militară, realizabil în decurs de 10 ani.

Problematica organizării şi utilizării eficiente a forţelor navale într-o viitoare confruntare armată viza următoarele obiective operaţionale:

- menţinerea comunicaţiilor proprii între porturile naţionale; - menţinerea comunicaţiilor cu exteriorul prin Bosfor; - interceptarea comunicaţiilor inamice; - apărarea coastei împotriva eventualelor acţiuni ofensive inamice; - atacul coastelor şi porturilor inamice, izolat şi în cooperare cu armata de

uscat. În primii ani postbelici, până la refacerea şi modernizarea flotei sovietice, din

cerinţa ca forţa noastră maritimă, grupată în două mari unităţi, la mare şi fluviu, să fie superioară celei ruseşti, analiştii militari concluzionau că forţele maritime române trebuiau să cuprindă, în principal, două crucişătoare şi opt distrugătoare. În zona porturilor erau considerate necesare flotile de siguranţă din cel puţin şase unităţi, iar în vederea apărării litoralului, 15 vedete torpiloare. Pe Dunăre, au rezultate ca strict necesare: două secţii de monitoare, 16 vedete blindate, 24 de şalupe dragoare, 18 nave şi 16 avioane magnetice, 3 nave-bază, 12 pontoane.

În anul 1947, misiunea generală a Marinei Militare era de a concura la apărarea litoralului maritim şi fluvial, de a face protecţia comunicaţiilor (transporturilor) pe apă până la litoralul inamic, misiune permanentă şi de egală importanţă, atât pentru Dunăre cât şi pentru mare. Din 1953, pentru ducerea acţiunilor militare întrunit, Flotilei de Dunăre i se destinau „nave, forţe aeriene, trupe terestre şi unităţi de apărare a malului”.

Prevenirea şi disocierea atacului asupra litoralului (inclusiv respingerea unei eventuale debarcări) revenea exclusiv Marinei Militare, evidenţiindu-se că noţiunea de luptă la larg şi spiritul ofensiv trebuia să constituie baza doctrinei Marinei Militare.

Cu excepţia unor nuanţări doctrinare şi a unei detaşări operaţionale, îndeosebi la începutul anilor ’80, în perioada care a urmat, până la evenimentele din decembrie 1989, având în vedere interesele identice de apărat s-au menţinut principiile care au stat la baza adoptării tacticii instruirii echipajelor după modelul sovietic.

17

2.3. Principii ale doctrinei care decurg din istoria şi tradiţiile Forţelor Navale Române

Doctrina navală românească din perioada interbelică a imprimat rolul pe care trebuia să-l aibă Marina Militară şi, prin extensie, cea Comercială, într-o abordare mult mai complexă a sistemului logistic, prin măsuri de modernizare şi înnoire a tehnicii şi mijloacelor din înzestrare. Cu toate acestea, cele 3 programe de modernizare a Marinei Militare Române (1918-1941) care vizau intrarea în serviciu a peste 35 de nave (inclusiv un portavion) au fost îndeplinite doar parţial (8 nave intrate în dotare).

Datorită caracteristicilor coastelor româneşti fără posibilităţi de adăpostire, apărarea bazelor militare implica abordarea unor măsuri defensive pe baza unui sistem bine organizat de acoperire a drumurilor costiere cu artileria de coastă şi crearea unui dispozitiv eficient de supraveghere cu navele de patrulare, a posibilităţii instalării rapide a barajelor de mine, precum şi crearea unui sistem de apărare ofensivă, cu unităţi de nave (vedete torpiloare, submarine şi distrugătoare) care să dispună de posibilităţi rapide de lovire, la o distanţă cât mai mare de coastele româneşti.

Din punct de vedere doctrinar a fost regândită manevra de folosire a genurilor de forţe din Marină. Artileria de coastă urma să fie utilizată în condiţii mai propice, prin dotare cu tunuri de mare calibru şi sprijinirea acesteia de către unităţi mobile de artilerie terestră.

Chiar fără afirmarea explicită a ideii de flotă inferioară în acţiune, perspectiva viziunii privind coordonarea acţiunilor unei flote militare româneşti, cu scopul declarat al atingerii competitivităţii în vederea apărării integrităţii României Mari, avea trăsăturile unui astfel de concept.

Forţele fluviale dunărene păreau insuficiente pentru misiunea de apărare a frontierei. Ca principiu tactic, se preconiza întrebuinţarea flotilei fluviale pe flancul armatei ce s-ar fi sprijinit pe fluviu şi creşterea valorii de rezistenţă a flotilei cu mijloace complementare de luptă eficiente şi economicoase, împotriva unui inamic mai puternic, prin baraje de mine şi baterii de coastă.

Doctrina navală românească reclama şi o aviaţie militară maritimă, din anul 1926 marina beneficiind, operativ, de cooperarea cu Flotila de Hidroaviaţie a Aeronauticii Militare pentru misiunea supravegherii largului litoralului.

În 1928 comandorul Ioan Bălănescu, viitor comandant al Marinei Militare între anii 1934-1938, susţinea în conferinţa Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi de apărare naţională: „Politica navală fixează atitudinea şi dezvoltarea puterii maritime faţă de problemele apărării naţionale. Nu putem concepe o marină comercială fără o marină de război care are misiunea să apere navele şi porturile comerciale. Pentru a apăra marina comercială trebuie ca marina de război să fie în stare a stăpâni marea, a stăpâni căile de comunicaţii maritime, a le utiliza pentru nevoile proprii şi a le interzice inamicului. Misiunile Marinei Militare Române erau: asigurarea căilor de comunicaţii maritime pentru traficul propriu; interzicerea căilor maritime în faţa inamicului; apărarea litoralului maritim sau apărarea coastelor, ... totul pentru răspândirea şi înălţarea pavilionului naţional al marinei pe toate mările globului.”

18

În anul 1932, colonelul G. Vizanti şi maiorul Scarlat Urlăţianu, în lucrarea „Strategia românească în viitorul război”, cu un capitol distinct despre doctrina militară românească, apreciau necesitatea organizării armatei, cu forţe navale conform cu cadrul general al politicii interne şi internaţionale a statului, a tendinţelor şi aspiraţiilor sale naţionale.

Documentul „Studiu asupra apărării coastelor”, elaborat în anul 1936 de specialiştii Marinei de război care constituia o variantă conceptuală, referitoare la defensiva maritimo-fluvială, în eventualitatea unui conflict militar, releva câteva idei noi:

- transferul de forţe; - eficientizarea cooperării maritimo-terestre; - creşterea importanţei bazelor defensive; - întârzierea efectelor inamice în situaţia unei debarcări. Declanşarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, în anul 1939, a impus: - identificarea şi cunoaşterea intereselor româneşti, maritime şi fluviale şi pe

acelea ale inamicilor probabili din Marea Neagră; - identificarea obiectivelor prin stabilirea priorităţilor; - completarea lipsurilor. Principalele interese maritime ale ţării erau: - dispunerea de legătură cu Bosforul, cu scopul sporirii potenţialului

economic şi financiar; - interceptarea comunicaţiilor maritime care legau porturile din Caucaz,

Crimeea, Ucraina pentru a permite schimbarea valorii militare a acestor zone în avantajul României;

- apărarea litoralului maritim împotriva acţiunilor externe, în scopul întăririi forţelor armatei de uscat şi asigurării libertăţii de acţiune a acestora pentru alte fronturi.

În decembrie 1940 prin „Planul de înzestrare al marinei militare”, Ipoteza 15, se afirma că, atât în apărarea intereselor proprii cât şi în atacul intereselor inamice, primul obstacol era constituit de forţele adversarului. Concepţia doctrinară era completată cu faptul că strategia maritimă, spre deosebire de cea terestră, admitea două elemente: forţele şi interesele. Din această cauză obiectivele maritime puteau fi multiple şi uneori chiar contradictorii, iar stabilirea importanţei şi a ordinii lor variau în funcţie de situaţie.

Documentul „Directive pentru noua orientare doctrinară a armatei”, transmis de generalul Ion Antonescu, în anul 1940, întregii armate, cuprindea noua orientare a cerinţelor doctrinare care se caracterizau prin creşterea factorilor ofensiv şi coeziv şi motiva că doctrina navală, ca element complementar doctrinei militare naţionale, a fost dictată de necesităţile de viaţă şi de reunificare a neamului, fiind cerută de posibilităţi şi nu de intenţii.

Doctrina posibilităţilor şi nu a intenţiilor, ca urmare a limitelor economico-financiare, a avut în vedere ca exigenţele şi măsurile de materializare în domeniul maritimo-fluvial să fie compatibile cu oferta Statului Român în a răspunde tuturor intereselor sale. Efectul cel mai important al doctrinei navale a fost acela că, în perioada premergătoare intrării României în cel de-al Doilea Război Mondial şi în

19

cea care a urmat, Marina a rămas singurul element care ar fi putut afirma suveranitatea ţării în Delta Dunării şi ar fi putut asigura litoralul fluvial şi maritim în caz de demobilizare a forţelor terestre întrebuinţate.

3. Elemente esenţiale ale doctrinei Forţelor Navale Române

Statul realizează politica maritimă naţională prin organele puterii de stat centrale ale României, organele puterii de stat locale din Dobrogea şi judeţele fluviale precum şi instituţiile de securitate maritimă şi fluvială. Societatea participă la formarea şi realizarea politicii maritime naţionale prin organele reprezentative ale României, organele de conducere locale, care acţionează în baza Constituţiei României şi a legislaţiei româneşti.

Doctrina Forţelor Navale Române reprezintă stabilirea de către conducerea Forţelor Navale pe baza scopurilor, misiunilor, direcţiilor şi posibilităţilor de realizare a intereselor naţionale stabilite de politica maritimă naţională şi exprimate prin doctrina navală, maritimă şi fluvială a României, a principiilor şi modalităţilor de realizare a misiunilor, la litoralul maritim, în apele maritime interne, în marea teritorială, în zona economică exclusivă, în platoul continental al României şi în marea liberă.

Doctrina navală, maritimă şi fluvială a României este documentul elaborat la nivel politic prin care se identifică şi stabilesc orientări, direcţii de acţiune şi responsabilităţi pentru toate instituţiile care concură la realizarea politicii maritime naţionale, indiferent de domeniu: politic, economic, diplomatic, militar ş.a.

Doctrina Forţelor Navale Române a avut întotdeauna ca bază de plecare apărarea intereselor maritime în Marea Neagră şi pe fluviul Dunărea, independent sau în cooperare cu aliaţii şi partenerii recunoscuţi.

Doctrina Forţelor Navale este o componentă de bază a doctrinei maritime şi fluviale a României şi reflectă gândirea militară privind apărarea intereselor pe ape ale ţării, la care concură toate categoriile de forţe ale Armatei, Poliţia de frontieră, celelalte instituţii de securitate maritimă pe baza învăţămintelor istorice acumulate.

20

DOCTRINA FORŢELOR NAVALE ÎNTRE PREZENT ŞI VIITOR

Căpitan comandor Mihai PANAIT, Comandantul Fregatei „Regele Ferdinand”

Prefaţă „We reaffirm the continued importance of the Black Sea region for Euro

Atlantic security. In this regard, we welcome the progress in consolidation of regional ownership, though effective use of existing initiatives and mechanisms. The Alliance will continue to support, as appropriate, these efforts guided by regional priorities and based on transparency, complementary and inclusiveness, in order to develop dialogue and cooperation among the Black Sea states and with the Alliance.”

Bucharest Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Bucharest on 3 April 2008

Abstract Această analiză „Publicaţii Doctrinare – Analiză comparativă cu publicaţiile

navale doctrinare ale statelor partenere din Alianţa Nord-Atlantică” prezintă câteva consideraţii în legătură cu dezbaterea proiectului F.N.-1, „Doctrina Forţelor Navale”, ediţia 2009, comparativ cu F.N.-1, ediţia 2004. De asemenea, prezenta analiză face referiri concrete la publicaţiile doctrinare maritime ale partenerilor României din Alianţa Nord-Atlantică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.

Această scurtă analiză încearcă să demonstreze că proiectul capitolului „Publicaţii Doctrinare” este comparativ asemănător cu celelalte publicaţii NATO, locul, rolul şi importanţa acestora fiind bine stabilite, iar organizarea, ierarhizarea şi aplicabilitatea sunt elementele definitorii, elementele cheie ale Publicaţiilor Doctrinare moderne.

Publicaţii doctrinare – analiză comparativă cu publicaţiile navale doctrinare ale statelor partenere din Alianţa Nord-Atlantică

Realizarea compatibilităţii şi interoperabilităţii între armatele şi în special între

forţele navale ale statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice (NATO), impune corelarea şi armonizarea cadrului legislativ atât pe orizontală cât şi pe verticală în toate domeniile de activitate. Realizarea interoperabilităţii în domeniul doctrinei navale, a doctrinei maritime în general, reprezintă un deziderat şi de asemenea o importantă provocare pentru prezentul şi viitorul Forţelor Navale ale României.

21

Transformarea Armatei României şi implicit a Forţelor Navale Române, pentru a îndeplini integral şi la standardele cerute funcţiile şi misiunile stabilite aşa cum sunt ele aplicate în NATO şi statele membre ale Alianţei, precum şi realizarea interoperabilităţii la nivel conceptual şi acţional, îndeosebi pentru forţele angajate în operaţii sau exerciţii în cadru aliat sau multinaţional este pe termen mediu şi lung prioritară.

La cinci ani de la intrarea României în NATO, concepţia şi de asemenea editarea unui nou F.N.-1, a unei noi Doctrine a Forţelor Navale, era imperios necesară şi în acelaşi timp de bun augur.

Publicaţiile navale doctrinare reprezintă în accepţiunea internaţională, „o sumă de principii de învăţătură”, sau „o sumă de învăţături” şi conţin în esenţă principiile fundamentale de folosire a Forţelor Navale în situaţii de criză, la pace şi război. Publicaţiile navale doctrinare cuprind de fapt un set de reguli, doctrine, manuale, tactici, proceduri şi instrucţiuni de pregătire şi ducere a luptei şi în esenţă sunt cele care stau la baza formării luptătorului sau echipajelor pentru desfăşurarea acţiunilor militare în războiul modern. Publicaţiile navale doctrinare îşi au rădăcinile în antichitate în scrierile lui Thucidides sau Sun Tzu, sau în cele ale lui Clausewitz şi Montgomery.

Analiza triunghiului lui Clausewitz, corelaţia între Guvern–Armată–Popor, ca fundament pentru pregătirea şi câştigarea războaielor, conduce la un punct de vedere echilibrat dacă afirmăm că aceste publicaţii doctrinare sunt rodul inteligenţei, experienţelor, al lecţiilor învăţate, dar şi al viziunii pe termen mediu şi lung al unei generaţii.

Elaborarea unor Publicaţii navale doctrinare ar trebui să aibă ca reper central respectarea criteriilor universal valabile: credibilitate, aplicabilitate, simplitate şi claritate, să înglobeze experienţa exerciţiilor şi a misiunilor executate, precum şi a lecţiilor învăţate, să fie standardizate, cu scopul final de eficientizare a procesului de instrucţie, de pregătire dar şi de desfăşurare a acţiunilor militare.

Eficienţa şi aplicabilitatea reală, integrabilitatea cu celelalte publicaţii NATO, este unul dintre pietrele de temelie ale elaborării, actualizării şi implementării continue ale noilor publicaţii navale doctrinare.

Modelele analizate în acest sens sunt cele ale publicaţiilor navale doctrinare elaborate în forţele navale ale Statelor Unite ale Americii şi ale Marii Britanii. Publicaţiile doctrinare ale marinei americane îşi au fundamentele sau izvoarele în Directivele sau Ordinele de Execuţie ale Preşedintelui, Strategia de Securitate Naţională, Strategia de Apărare Naţională, Strategia Militară Naţională, Doctrina Întrunită a forţelor armate. În acelaşi timp doctrina navală ca şi publicaţiile navale doctrinare sunt strâns corelate cu doctrinele şi publicaţiile navale doctrinare ale celorlalte categorii de forţe armate, forţele aeriene şi forţele terestre în special. Unul dintre motivele acestei „globalizări”, sau uniformizări este că războiul modern dus în cele trei medii este în continuă transformare şi caracterul „joint” este cu preponderenţă evident şi real.

Publicaţiile navale doctrinare americane sunt reprezentate pe scară largă de Formularele şi Publicaţiile navale/Navy Publications and Forms ierarhizate astfel:

22

- Directivele Navale/Navy Directives, iar acestea la rândul lor în OPNAV şi SECNAV;

- Publicaţii Navale alternative sau suplimentare; - Publicaţii de specialitate. Publicaţiile navale doctrinare operaţionale/OPNAV sunt ierarhizate de la

NDP-1 la NDP-6 astfel: - NDP-1, Naval Doctrine Publication 1, Naval Warfare; - NDP-2, Naval Doctrine Publication 2, Intelligence; - NDP-3, Naval Doctrine Publication 3, Operations; - NDP-4, Naval Doctrine Publication 4, Logistics; - NDP-5, Naval Doctrine Publication 5, Planning; - NDP-6, Naval Doctrine Publication 6, Command and Control,

unde fiecare descrie filozofia de luptă, caracteristicile distincte şi misiunile de bază specifice.

Instrucţiunile de luptă specifice, de specialitate, SECNAV, sunt ierarhizate de la Military Personnel Support la Aeronautica land Astronautical Material Support şi sunt numerotate de la 01000 la 13000.

În marina britanică, una dintre cele mai vechi din lume, publicaţiile navale doctrinare sunt editate sub forma manualelor BR, BR 1806 – Doctrina Maritimă Britanică, Instrucţiunilor de luptă la nivel tactic şi operaţional, dar şi a publicaţiilor de specialitate. De remarcat este că ceva nuanţe există la o atentă comparaţie între filozofia de abordare ale celor două marine. În timp ce forţele navale americane pun accent pe păstrarea caracterului naţional al doctrinei dar şi al publicaţiilor navale doctrinare, de cealaltă parte putem constata cu preponderenţă sublinierile şi raportările la Doctrina NATO.

Secţiunea a 3-a, Publicaţii Navale din cadrul capitolului II al noului proiect F.N.-1, este bine structurată şi comparativ cu ediţia anterioară (2004), de departe mult mai bine dezvoltată şi argumentată, ierarhizarea acestora reprezentând punctul cel mai important.

Doctrinele, manualele, tacticile, procedurile, documentele sau îndrumările adiacente şi instrucţiunile de luptă specifice, vor trebui să fie elaborate astfel încât să permită adaptabilitatea continuă, completarea cu viteza specifică contextului internaţional. Este necesar a arăta că noul proiect are o serie de elemente de noutate astfel:

- interoperabilitatea la nivel conceptual şi acţional; - caracter naţional, flexibil şi adaptabil în cadrul NATO; - caracter vizionar; - ierarhizarea publicaţiilor, plecând de la conceptual că organizarea,

pregătirea în detaliu a unei acţiuni este cheia succesului. Din analiza comparativă prezentată este uşor de observat că organizarea,

principiile, criteriile şi concepţia de elaborare a doctrinei, a publicaţiilor navale doctrinare româneşti este similară cu a statelor partenere din NATO şi păstrează în acelaşi timp caracterul naţional. Eficienţa este probabil cuvântul definitoriu pentru oricare din demersurile majore, cum este de fapt acest proiect F.N.-1.

23

De asemenea trebuie să ne raportăm cu viteză la transformările din mediul internaţional şi să constatăm că misiunile de luptă împotriva terorismului sau a pirateriei sunt din ce în ce mai actuale şi mai complexe, iar principiile ducerii luptei în aceste domenii trebuie afirmate în cadrul doctrinei sau a publicaţiilor doctrinare.

O altă propunere este de a se corela cu realism teoria şi practica resurselor financiare. Modelul american de proiecţie a bugetului apărării pe patru ani (The Quadrennial Defense Review) şi dezbaterea serioasă a acestuia anual este un model care poate fi analizat.

În acelaşi context în care publicaţiile doctrinare trebuie să provoace teme de studiu şi analiză, o atenţie deosebită trebuie să fie acordată domeniului aviaţiei maritime.

Eficienţa publicaţiilor navale doctrinare este de fapt feed-back-ul obţinut în procesul de instrucţie al echipajelor navelor, al militarilor Forţelor Navale pe timpul misiunilor naţionale sau internaţionale şi vor da examenul în acţiunile, exerciţiile şi misiunile viitoare. În actualul context naţional dar şi internaţional, noul proiect F.N.-1 este bine ancorat, dar permanent trebuie avută în vederea acţiunea Forţelor Navale Române, proiecţia acestora pentru un orizont de minim douăzeci de ani cu realizarea unui echilibru optim, necesar şi suficient iar acesta poate fi obţinut prin efort teoretic şi practic, pentru că aşa cum spunea Sun Tzu „Războiul este o problemă de importanţă vitală pentru stat; domeniul vieţii şi al morţii; calea supravieţuirii sau distrugerii. Din această cauză este obligatoriu să fie studiat în amănunţime”.

Bibliografie 1. *** Strategia de Securitate Naţională a României. 2. *** Strategia Militară a României. 3. *** F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale Române, proiect 2009. 4. *** National Defense Strategy, USA, June 2008. 5. *** The National Military Strategy of the United States of America. 6. *** Navy Doctrine, USA. 7. *** The British Maritime Doctrine, BR 1806. 8. *** The Joint Operating Environment (JOE) - Challenges and Implications

for the Future Joint Force, Colegiul Naval de Comandă, Newport, SUA.

24

VALORILE ISTORICE ALE FORŢELOR NAVALE ROMÂNE

Căpitan comandor conf. univ. dr. Olimpiu Manuel GLODARENCO, Directorul Muzeului Marinei Române

Rezumat Evoluţia Forţelor Navale Române, începând cu primul său nucleu constituit din

Corpul Flotilei în anul 1860 şi până la actuala organizare – Statul Major al Forţelor Navale, a fost marcată de afirmarea constantă a valorilor specifice Marinei Militare. Ca parte a organismului militar românesc şi parte integrantă a sistemului statal, Marina Militară Română a atins o întreită performanţă: cea a elaborării oportune a ipotezelor pentru diagnoza stărilor de fapt; cea a gândirii în perspectivă şi cea a voinţei pentru realizarea deciziilor. S-a putut confirma astfel cu prisosinţă rolul Marinei în istoria românilor, cu contribuţiile sale de excepţie în cele mai vitrege împrejurări. Astfel, valorile istorice ale Forţelor Navale Române se recunosc în hotărârea abordării misiunilor prilejuite de marile evenimente istorice la care România a fost parte, în personalităţile care au slujit Marina cu cel mai înalt profesionalism şi în nenumăraţii eroi şi martiri ai acestei arme.

Evoluţia Forţelor Navale Române, începând cu primul său nucleu constituit din Corpul Flotilei în anul 1860 şi până la actuala organizare – Statul Major al Forţelor Navale1, a fost marcată de afirmarea constantă a valorilor specifice Marinei Militare. Subliniem aici susţinerea, încă de la început, a primordialităţii Marinei de război în relaţia sa cu Marina comercială, idee izvorâtă din adevărul că o flotă civilă nu se poate dezvolta decât la adăpostul unei flote militare, care să-i asigure libertatea căilor maritime2. Reţinem în continuare câteva dintre aceste valori.

După dotările iniţiale3, războaiele la care a participat România, începând cu 1877, au relevat importanţa componentei navale a forţelor armate şi rolul pe care îl are aceasta în rezultatul confruntărilor, atât ca argument direct în bătălii, cât şi ca argument indirect la negocieri şi la semnarea tratatelor de pace.

1 Muzeul Marinei Române, Statul Major al Forţelor Navale 1860-2005. Tradiţii şi perspective, Editura Centrului

Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005. 2 Muzeograf Georgeta Borandă, Istoricul crucişătorului ,,Elisabeta”. Rolul său în formarea cadrelor Marinei

Militare şi Civile, în Anuarul Muzeului Marinei Române, III/1, Constanţa, 2000, p. 123. 3 Reţinem doar că, în anul 1864, a fost lansată la apă, în portul Giurgiu, nava România, primul bastiment cu aburi

al flotilei române de război. În anul 1873, în serviciul flotilei a intrat o nouă navă militară, o canonieră pentru Dunăre şi Mare construită la Toulon (Franţa), botezată Fulgerul. Aceasta a fost prima navă militară română care a purtat pavilionul naţional la catarg, în Marea Mediterană şi în Marea Neagră.

25

Implicarea tânărului stat român în noua criză orientală redeschisă în Balcani, în anul 1875, care a atins apogeul odată cu desfăşurarea unui nou război ruso-otoman la 1877-1878, urmărind obţinerea Independenţei de Stat, a adus Flotila Militară pentru prima oară în stare de război, forţele navale româneşti fiind puse în situaţia înfruntării unui inamic viguros aflat pe linia Dunării – forţele otomane.

În mod admirabil, în timpul misiunilor specifice desfăşurate la Dunăre, la data de 13/14 mai 1877 şalupa torpiloare Rândunica a scufundat monitorul otoman Duba Seifi, iar la 26 octombrie artileriştii marinari au nimicit un alt monitor otoman, Podgoriţa (una dintre navele cu cea mai mare putere de foc de pe Dunăre), nava Socrate şi un şlep4. O altă reuşită a marinarilor români a fost instalarea, la data de 25 octombrie, a barajului de mine de la Nedeia, operaţiune executată sub comanda căpitanului Mihail Drăghicescu, cu scopul protejării podului de la Turnu Măgurele pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare5.

Distrugerea bastimentelor turceşti de pe Dunăre a slăbit capacitatea ofensivă şi de represalii a armatei de la Sud de Dunăre, obligând-o la pasivitate şi deci la înfrângere.

Una dintre concluziile care se poate desprinde în urma participării Flotilei Române la Războiul de Independenţă este că nu întotdeauna victoria aparţine celui puternic – flota fluvială otomană fiind în evidentă supremaţie navală faţă de cea română. Instrucţia de luptă coerentă şi buna coordonare a marinarilor români, beneficiind de serviciile unor ofiţeri foarte bine pregătiţi, au dovedit că nici cel mai mare inamic al timpului nu poate avea succes în faţa militarilor marinari români6.

După obţinerea Independenţei de Stat, autorităţile române au făcut eforturi în direcţia dezvoltării marinei militare, fapt remarcat de consulul Franţei la Galaţi care nota, în septembrie 1883, că „guvernul acordă întreaga sa atenţie perfecţionării acestei arme care, la un moment dat, ar putea să aducă servicii serioase pe Dunăre”. Un deceniu mai târziu, la 1893, acelaşi consul al Franţei constata că „flotila română este în stare să manevreze pe Dunăre, superioritatea sa rămânând incontestabilă faţă de alte state riverane”.

Afirmarea războiului bazat, între altele, şi pe forţa de distrugere a minelor a determinat în cadrul Flotilei de Război şi, mai apoi, în cadrul Marinei Militare Române, preocupări legate inclusiv de producţia proprie a unor noi tipuri de mine (la barajul de la Nedeia din timpul Războiului de Independenţă au fost folosite 15 mine ruseşti, galvanice şi automate, ale căror principii de funcţionare şi mod de utilizare erau cunoscute de către sublocotenentul de marină Emanoil Koslinski, primul specialist roman în arme sub apă)7.

Primele mine româneşti au fost realizate în preajma izbucnirii primului război mondial de către locotenentul comandor Constantin Rădulescu şi de către mecanicul

4 Muzeograf Georgeta Borandă, Unele precizări asupra navelor otomane scufundate de marina română în

războiul de independenţă, în Idem, I, Constanţa, 1998, pp. 71-72. 5 Pe larg în lucrarea semnată de contraamiral (r) George Petre şi Georgeta Borandă, Noi contribuţii la studierea

războiului pe Dunăre 1877-1878. – Studii documentare –, Editura Universităţii Naţionale de Apărare ,,Carol I”, Bucureşti, 2007.

6 Muzeograf Georgeta Borandă, Contribuţii la istoricul confruntărilor navale de pe Dunăre, din anul 1877 – partea a II-a, în Anuarul Muzeului Marinei Române, V, Constanţa, 2002, p. 117.

7 Idem, Contribuţii la istoricul minelor folosite în Marina Militară română, în Idem, I, Constanţa, 1998, p. 58.

26

civil Vislovski. Este vorba de minele fluviale „Rădulescu”, armă de curent şi, în acelaşi timp, de contact, cu sistem de aprindere mecanic şi „Vislovski”, de asemenea, o mină de contact cu sistem de aprindere mecanic. Astfel, odată cu mobilizarea generală a Armatei Române în august 1916, unităţile Marinei au putut beneficia şi de 1.000 de mine de tip „Rădulescu” şi 500 de mine de tip „Vislovski”8.

Participarea României la Marele Război din 1916-1918 a dovedit importanţa pe care Marina Militară o poate avea în susţinerea intereselor naţionale.

Pe toată perioada Primului Război Mondial, Marina a constituit un real sprijin pentru trupele de uscat asigurând atât aprovizionările cât şi acţiunile de luptă9.

Între cele mai importante misiuni îndeplinite în acele clipe de mare cumpănă pentru ţară, amintim: atacul la 14 august 1916 a flotei austro-ungare în portul Rusciuk, acţiunea navelor Escadrei de Dunăre în apărarea Capului de pod de la Turtucaia şi protejarea retragerii trupelor române din această zonă, susţinerea flancului drept al armatei de uscat din Dobrogea de către navele Flotei de operaţiuni, sub focul artileriei germane.

Conform prevederilor planului de campanie, în noaptea de 14-15 august 1916, orele 24.00, a fost declarată mobilizarea Armatei Române. La acea oră, Marina Militară Română desfăşurase deja, începând de la orele 21.30, prima acţiune de luptă împotriva inamicului. Prin acest act Marina Română a fost prima categorie de forţe a Armatei Române care a intrat în Războiul de Întregire a Neamului. Acţiunea de luptă a fost executată de vedetele torpiloare Bujorăscu, Cătina şi Rândunica. Prin ordinul de luptă se arăta: „Misiunea şalupelor Rândunica, Cătina şi Bujorăscu este de a ataca chiar în această seară flota austriacă de la Rusciuk”. Reuşita operaţiei a fost recunoscută în comunicatul austro-ungar publicat în „Pester Lloyd” din 14 decembrie 1916: „La 14 august ora 9.30 seara, românii au aruncat în aer cu ajutorul unei torpile, în portul Rusciuk, unde era ancorat grosul flotei, un şlep încărcat cu material inflamabil, care se afla la mică distanţă înaintea vasului comandant. (...) Acţiunea de luptă a navelor româneşti (...) a fost bine concepută, executată prin surprindere şi cu multă îndrăzneală”.

Extrem de sugestivă ni se pare starea de spirit dovedită de marinarii români în acele clipe, stare care a afirmat un moral ridicat al echipajelor, spre deosebire de descurajarea întâlnită în rândul combatanţilor din trupele de uscat. Într-un jurnal ţinut de locotenentul Mihai Constantinescu, ofiţer cu artileria pe monitorul Brătianu, care forma, împreună cu monitorul Catargiu, Divizia I de monitoare, la data de 23 august 1916 s-a reţinut: „Sunt fericit că monitorul nostru este trimis aici, în mijlocul formidabilei canonade de la Starosel”. În acelaşi timp, informaţi de ofiţerii de pe nave asupra ocupării Staroselului, în urma „bombardamentelor monitoarelor şi bateriilor de marină”, soldaţii din trupele de uscat îşi manifestau scepticismul faţă de optimismul marinarilor, spunând că ei „abia au scăpat”10.

8 Ibidem, p. 59. 9 Comandor drd. Ion Ionescu, Concluziile reieşite din participarea marinei române la primul război mondial, în

Idem, III/2, Constanţa, 2000, p. 187. 10 Muzeograf Georgeta Borandă, Lumini şi umbre. Turtucaia, 24 august 1916 – File de jurnal –, în Idem, IV,

Constanţa, 2001, p. 192.

27

Referindu-se la modul în care flota a susţinut trupele noastre de uscat, reuşind să înainteze sub tirul a şapte baterii grele germane, în amintirile sale, contraamiralul Negrescu arăta că: „Zilele de urmărire a flancului stâng al armatei germane din Dobrogea şi zilele de la Rasova, vor forma pururea pagini de glorie, pentru mica dar brava şi neobosita flotilă română”.

În anul 1917, Marina Militară alături de armata de uscat a contribuit la apărarea frontului de pe Dunăre, bombardând cu artileria navelor, bateriile inamice de la Tulcea şi la asigurarea transporturilor pe apă între Galaţi şi gurile Dunării.

În ultimul an de război – 1918 – flotei i-a revenit una dintre cele mai dificile misiuni şi anume deminarea Dunării şi a mării în vederea reluării navigaţiei în timp de pace.

În orice caz, este incontestabil că Marina Militară Română a dispus în timpul războiului de un corp de comandanţi de elită care se detaşau prin facultăţi intelectuale superioare, educaţie militară completă, aptitudini de comandă şi devotament până la sacrificiul suprem pentru cauza şi idealul naţional al României11.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, Marina Regală a României a interzis controlul de către Flota sovietică a zonei de interes vital din bazinul vestic şi nord-vestic al Pontului. Principalele misiuni ale Marinei Militare au fost:

- zădărnicirea încercărilor de debarcare pe litoralul dobrogean; - asigurarea gurilor Dunării împotriva eventualelor incursiuni inamice; - asigurarea transporturilor maritime pentru aprovizionarea frontului de Sud

şi a navelor de petrol care se îndreptau spre Bosfor12. Ca misiune distinctă de mare importanţă s-a remarcat evacuarea

Crimeei – Operaţiunea „60.000” – pe parcursul căreia, în perioada aprilie-mai 1944, împreună cu Marina germană, Forţele Navale româneşti au evacuat un număr de 120.183 de militari (35.857 români, 58.486 germani, 723 slovaci, 15.391 voluntari ruşi, 2.611 prizonieri, 7.115 civili) şi 12.548 t de materiale13.

Reţinem aici şi o operaţiune care a distins Marina Română în analele celui de-al Doilea Război Mondial: escortarea vaselor cu emigranţi evrei pe căile de comunicaţii maritime din apele teritoriale româneşti, de către nave ale Diviziei de Mare, unităţile germane, în pofida opoziţiei cunoscute, având în vedere componenta antisemită a politicii naziste, neputând să intervină14. Este o dovadă certă a umanismului marinarilor români.

Acţiunile de luptă ale Marinei Militare au avut un rol deosebit de important în cadrul participării României la cel de-al Doilea Război Mondial demonstrând necesitatea valorificării puterii maritime şi al întrebuinţării echilibrate a tuturor

11 Comandor (rtg.) Nicolae C. Petrescu, Cu tricolorul la catarg. Comandanţi ai Marinei Militare în Războiul

pentru Întregirea României, Editura Europroduct, Piteşti, 2002. 12 Căpitan-comandor Dorin Mara, Marina Regală a României în cel de-al II-lea Război Mondial, Editura

Economică, Bucureşti, 2000, p. 51 şi următoarele. A se vedea şi Nicolae C. Petrescu, Marina română în războiul antisovietic, Editura Europroduct, Piteşti, 2008. Reţinem că între 22 iunie 1941 şi 1 septembrie 1943 activitatea navelor Forţelor Navale Maritime s-a concretizat în 21.586 ore de marş, parcurgându-se 22.678 de mile marine. Au fost escortate transporturi de 1.773.695 tone (din care 316.537 transportate cu nave româneşti). Au fost desfăşurate 507 misiuni, provocându-i-se inamicului pierderi cifrate la 15 submarine, 17 avioane, 6 nave de război şi o navă comercială.

13 Căpitan comandor Dorin Mara, Op. cit., pp. 74-83. 14 Florin Stan, Portul Constanţa – poartă deschisă evreilor spre ,,Ţara promisă”. Studii privind problema

evreiască” în România. 1938-1944, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2007, p. 70.

28

forţelor armate. Marina Militară Română a demonstrat că are capacitatea de a contribui, potrivit specificului său, la realizarea obiectivelor strategice de interes naţional. De asemenea, Marina, redusă cantitativ, a ilustrat importanţa factorului calitativ în controlul spaţiilor maritime, în acţiuni de lungă durată.

Experienţa dobândită de Marina României în acei ani a arătat că întărirea forţelor navale poate conduce la consolidarea suveranităţii naţiunii, în condiţiile creşterii importanţei factorului maritim în ecuaţia strategiei globale15.

Pentru modul în care Marina a acţionat şi şi-a îndeplinit misiunile în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Conducătorul Statului a citat prin „Ordin de Zi pe Naţiune şi pe Armată” Marina Regală Română ,,cu toate unităţile ei navale, aeriene şi terestre de la fluviu şi mare” pentru „bravură”, „spirit ofensiv”, „pricepere”, „iniţiativă”, „calităţi morale şi profesionale”16. Se cuvine să menţionăm in extenso acest ordin – nr. 54 din 10 februarie 1944:

„Se citează prin Ordin de Zi pe Naţiune şi pe Armată, Marina Regală Română cu toate unităţile ei navale, aeriene şi terestre de la fluviu şi mare pentru:

- bravura cu care s-a avântat în bătălie de la începutul războiului în contra unui inamic superior numericeşte şi de temut prin felul său de luptă;

- spiritul ofensiv şi priceperea cu care a păstrat întotdeauna iniţiativa, suplinind inferioritatea cantitativă prin înaltele sale calităţi morale şi profesionale, în toate misiunile ce i-au fost încredinţate.

Datorită acestor calităţi, Marina Regală a reuşit să asigure ţării şi armatei: - inviolabilitatea litoralului maritim; - drumurile maritime, pentru transporturile de războiu, care au întărit

puterea de viaţă şi de acţiune a tuturor elementelor care luptă în afara ţării; - împiedicarea inamicului pentru a folosi căile mării pentru scopurile sale.

Atari jertfe vor rămâne pentru viitor un nesecat isvor de tradiţie şi pe această tradiţie va trebui să se sprijine un nou destin al Neamului Românesc pe mare”17.

Nu lipsită de importanţă este amintirea jertfelor marinarilor militari, abnegaţia şi dăruirea acestora constituindu-se într-un temei şi o garanţie a valorilor istorice a Forţelor Navale Române. Istoria a reţinut că în timpul marilor conflicte politico-militare în care România a fost angrenată, urmărind întotdeauna împlinirea unor scopuri naţionale, şi-au dat viaţa: 19 soldaţi marinari (în cursul Războiului de Independenţă de la 1877-1878), 17 ofiţeri, 19 maiştri şi 353 de marinari militari (în cursul Marelui Război pentru Reîntregire din 1916-1918), 24 de ofiţeri, 37 de maiştri, subofiţeri şi elevi marinari şi 355 de militari în termen din cadrul Marinei Militare (în timpul celui de-al Doilea Război Mondial). Faptele şi jertfa acestora nu pot şi nu trebuie să fie uitate. Comportarea plină de curaj a marinarului român, indiferent de grad, în toate marile înfruntări la care a luat parte, a întărit credinţa în potenţialul uman. Formarea ofiţerilor, maiştrilor, subofiţerilor şi a trupei s-a desfăşurat în şcoli, în centre de instrucţie şi pe nave, mediu propice şi apt să creeze spiritul coeziv atât de necesar echipajelor navelor, dar şi calităţile individuale care se impuneau marinarilor

15 Căpitan-comandor Dorin Mara, Op. cit., pp. 148-149. 16 Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Rotaru, comandor dr. Ioan Damaschin, Glorie şi dramă. Marina Regală

Română. 1940-1945, Editura ,,Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000, p. 243. 17 Ibidem.

29

militari. Nu este nici o exagerare atunci când se arată că în Marina Română s-a alimentat, format şi cultivat respect faţă de marile valori ale naţiunii: independenţa, integritatea României Mari, cultul faţă de Neam, Ţară, Coroană, Biserică şi proprietatea privată, indiferent de sacrificii.

Exemplul ilustru oferit de contraamiralul Horia Măcellariu, comandant al Forţelor Navale Maritime, care, la 23 august 1944, a reuşit să evite o adevărată catastrofă care s-ar fi putut abate asupra portului şi oraşului Constanţa, convingând autoritatea germană în persoana viceamiralului H. Brinkmann că cea mai bună soluţie în noile condiţii politico-militare este o retragere paşnică a forţelor germane, este mai mult decât sugestiv pentru valoarea corpului ofiţeresc de comandă al Marinei Române18.

În perioada postbelică, după nefasta perioadă de tranziţie de după cel de-al Doilea Război Mondial19, în perioada 1960-1990, Marina Militară Română a cunoscut o ascensiune remarcabilă, atât în domeniul infrastructurii, capacităţii şi capabilităţilor bazelor sale navale fluviale şi maritime, cât şi în privinţa numărului şi claselor de nave, majoritatea construite în şantierele navale din Constanţa, Mangalia, Brăila şi Drobeta-Turnu Severin20.

Odată cu reintrarea în dotare a monitoarelor – retrocedate de către sovietici în anul 1951 – a fost constituită Flotila de Dunăre, care din anul 1959, a fost numită Brigada Fluvială. Totodată, în urma modificărilor organizatorice din perioada 1948-1949, gruparea de nave maritime s-a transformat într-o unitate de sine stătătoare, care a funcţionat până în mai 1951 sub denumirea de Comandamentul Forţelor Maritime. Din anul 1955, divizioanele cuprinzând navele maritime şi apărările maritime au fost subordonate Comandamentului Forţelor Maritime Militare. În aceeaşi perioadă a început construcţia în şantierele româneşti a unor noi tipuri de nave militare, cum au fost dragoarele de bază, construite la Galaţi şi Brăila, până în anul 1954, dragoarele de radă de construcţie gălăţeană sau vedetele dragoare fluviale, construite la Olteniţa, între anii 1956-1959. În paralel au fost cumpărate din URSS o serie de nave de război de tipul vedetelor torpiloare, vânătoarelor de submarine sau al vedetelor purtătoare de rachete.

În anul 1962 a fost înfiinţată Divizia 42 Maritimă, în care au fost încadrate unităţile navale maritime. Sub această denumire s-a reînfiinţat Divizia de Mare, care practic nu mai exista de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În urma casării în anii 1960-1961 a distrugătoarelor, submarinelor etc., Divizia 42 Maritimă a fost constituită din nave dragoare, puitoare de mine, nave cu destinaţie specială, artilerie de coastă, unităţi de asigurare.

La sfârşitul anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 au fost construite o serie de nave militare maritime în şantierele navale româneşti, precum escortoarele Midia şi Constanţa (la Şantierul Naval Brăila), crucişătorul uşor Muntenia, transformat

18 Comandor (rtg.) Nicolae C. Petrescu, Contraamiralul Horia Măcellariu. ,,Gloria – dulce şi amară povară”,

Editura Europroduct, Piteşti, 2005, p. 125 şi următoarele. 19 Pe larg, în lucrarea semnată de dr. Marian Moşneagu, Politica navală postbelică a României (1944-1958),

Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2005. 20 Muzeul Marinei Române, Statul Major al Forţelor Navale…, p. 77 şi următoarele.

30

ulterior în fregata Mărăşeşti sau fregatele din clasa Eustaţiu Sebastian (Şantierul Naval Mangalia).

După Revoluţia din decembrie 1989, reînviindu-se tradiţia apărării noastre fluviale prin nave de tipul monitoarelor, în compunerea Brigăzii 24 Fluviale au început să intre odată cu anul 1993, monitoarele de tip nou, construite în Şantierul Naval Drobeta-Turnu Severin (Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, Lascăr Catargiu). Sub semnul aceloraşi tradiţii marinăreşti, tot acum, navele noastre militare au fost botezate cu numele unor personalităţi şi eroi ai marinei, care au făcut cinste acestei arme.

Afirmarea valorilor Marinei Militare reiese şi din promovarea programelor de dotări navale dezvoltate între anii 1880-194321, în cadrul primei etape de dotări intrând în serviciu, între altele, bricul Mircea, şalupele canoniere Rahova, Opanez şi Smârdan, torpilorul de baraj Alexandru cel Bun, torpiloarele Şoimul şi Vulturul, şalupele de poziţie Santinela, Poteraşul şi Veghetorul (1882), toate construite în Anglia la şantierele „Thames Iron Works”22.

În anul 1888, bricul Mircea, comandat de căpitanul Eustaţiu Sebastian, aflându-se într-un voiaj de instrucţie pe mare cu elevii Şcolii copiilor de marină, este surprins de o furtună puternică, reuşind să intre în Bosfor spre admiraţia oficialilor otomani. Sultanul Abdul Hamid l-a felicitat pe comandantul navei româneşti şi a dispus executarea reparaţiilor necesare „fără plată”, în Arsenalul Marinei Otomane.

Amintim aici că, pe lângă bricul Mircea – care a devenit, în timp, un adevărat simbol al tradiţiei şi valorilor Marinei Române23 – un rol esenţial în formarea cadrelor militare şi civile l-a avut şi crucişătorul Elisabeta, construit la şantierul „Armstrong” din New-Castle şi intrat în serviciu în anul 188824. Intrarea în dotare a noilor nave se înscrie în istoria Marinei Militare ca unul dintre momentele decisive care a permis o prezenţă constantă în Marea Neagră a navelor militare româneşti şi organizarea Flotilei Maritime25.

În anul 1892, la invitaţia guvernului italian, alături de crucişătorul Elisabeta, bricul, iniţial sub comanda maiorului Constantin Mănescu (înlocuit ulterior, datorită unei îmbolnăviri, cu maiorul Nicolae Barbieri) şi a căpitanului Ioan Spiropol, secund, participă la serbările columbiene de la Genova. N. Barbieri a fost decorat de oficialii italieni cu ordinul „Maurizio şi Lazzaro”, în grad de ofiţer.

De asemenea, în anul 1895, la invitaţia guvernului german, împreună cu crucişătorul Elisabeta, bricul Mircea a participat la serbările ocazionate de inaugurarea Canalului Kiel, aflându-se sub comanda maiorului Ion Coandă şi a căpitanului Pavel Popovăţ, secund. Comandantul bricului a fost decorat cu ordinul german „Vulturul roşu”, clasa a III-a.

21 Muzeograf Cornel Greavu, Programele navale în marina română. 1880-1943, în Anuarul Muzeului Marinei

Române, II, Constanţa, 1999, pp. 151-158. 22 Ibidem, p. 151. 23 Nava-şcoală Mircea, prin voiajele sale (17 în Marea Neagră, 12 în Marea Mediterană şi 2 în Oceanul Atlantic) a

pregătit aproape 40 de promoţii de ofiţeri şi maiştri de marină, creând spiritul „Mircea” în flota română. 24 Prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, Crucişătorul ,,Elisabeta” – de la idee la construcţie, în Idem, IV, Constanţa,

2001, pp. 165-170. 25 Ibidem, p. 169.

31

În cadrul celui de-al treilea program de dotare al Marinei, demarat în anul 190626, a avut loc intrarea în serviciu a monitoarelor Al. Lahovari, I. C. Brătianu, L. Catargiu şi M. Kogălniceanu şi a opt vedete de siguranţă27, solemnitatea botezului navelor având loc la 19 septembrie 1907 la Galaţi. Astfel, apărarea la Dunăre era asigurată mulţumitor28. Aceasta şi datorită insistenţelor prin care ministrul de război, generalul Grigore Manu, a convins factorii de decizie în Stat pentru a obţine pentru Marină un fond de 12 milioane de lei destinat în principal construcţiei de nave29.

În anul 1908 a fost constituită, din monitoare şi vedete fluviale, prima Escadră de Dunăre, care făcea parte din Divizia de Dunăre. Fiind considerate, pe drept cuvânt, principalele unităţi de luptă ale Diviziei de Dunăre, navele Escadrei au participat anual la manevre şi marşuri de instrucţie precum şi la alte forme de pregătire a echipajelor, astfel încât acestea să poată face faţă oricând unor situaţii de dificultate în eventualitatea unor viitoare confruntări navale.

În perioada interbelică, Marina Română a continuat să se dezvolte, factorii de decizie susţinând acest lucru.

Începând din anul 1920, s-a creat nucleul parcului naval militar. Studiul „Programul Naval al României”, efectuat sub îndrumarea Inspectoratului General al Marinei Militare şi analizat în şedinţa Comitetului Consultativ al Marinei din 18 octombrie 1921, a avut la bază concepţia esenţială a indivizibilităţii armatei naţionale. Motto-ul studiului era următorul: „A ţine căile maritime deschise pentru traficul propriu, a le închide pentru traficul inamic, aceasta este raţiunea de a fi a flotelor militare”.

Într-un alt studiu din anul 1923, semnat de căpitan comandor E. Roşca şi locotenent comandor G. Koslinski, intitulat „Avem nevoie de Marina Militară?” s-a evidenţiat rolul acestei Marine din punct de vedere economic, politic, social şi militar. S-a apreciat că, economic vorbind, „o reţea naţională maritimă nu este decât prelungirea căilor naţionale de comunicaţii din interiorul ţării, pe întinsul mărilor, până în porturile ţărilor cu care avem legături comerciale”, aceasta fiind susţinută de către Marina Militară. Din punct de vedere politic, s-a accentuat că „puterea maritimă, prin importanţa ei, mai poate îndeplini în timp de pace şi rolul salutar de a contribui într-o largă măsură la evitarea izbucnirii conflictelor armate”. Ca factor social, Marinei îi este asociat rolul de „educator al poporului în direcţia mării”, prin formarea de specialişti. Din punct de vedere militar, s-a subliniat că „Marina nu este decât o parte din forţele naţionale şi anume fracţiunea specializată să lupte pe un anumit teatru de operaţii care este marea”30.

26 Anul 1906, al 40-lea an de domnie al Regelui Carol I, a marcat începutul celei de-a doua epoci de înflorire a Marinei, existenţa acesteia fiind aşezată pe adevăratul temei al chemării sale în apărarea ţărmurilor fluviale şi maritime. Majestatea Sa a văzut cu mulţumire progresele făcute de Marină şi prin discursul rostit la botezul vaporului S. M. R. România la Constanţa şi-a exprimat dorinţa ca marina comercială să se dezvolte în pace, sub scutul şi protecţia deplină a Marinei Militare.

27 Vedetele purtau numele unor eroi ai Războiului de Independenţă de la 1877-1878: Mr. Ene Constantin (V1), Cpt. Nicolae Lascăr Bogdan (V2), Cpt. Mihail Romano (V3), Mr. Dimitrie Giurescu (V4), Mr. Gheorghe Şonţu (V5), Mr. Nicolae Grigore Ioan (V6), Lt. Dimitrie Călinescu (V7) şi Cpt. Valter Mărăcineanu (V8).

28 Muzeograf Cornel Greavu, Op. cit., p. 153. 29 Ibidem. Monitoarele au fost construite la Trieste şi montate în Arsenalul Marinei de la Galaţi, iar vedetele

fluviale au fost construite în Anglia. 30 Pagini din gândirea navală românească interbelică, selecţie de viceamiral (r) Constantin Iordache, Editura Ex

Ponto, Constanţa, 2003, pp. 28 şi următoarele.

32

În anul 1933, într-o cuvântare rostită în prezenţa Regelui Carol al II-lea, contraamiralul Ioan Bălănescu, la acea vreme comandant al Diviziei de Mare (viitor comandant al Marinei Regale între anii 1934-1937), a accentuat rolul şi rostul Marinei, afirmând: „Marina Regală Naţională prin navele comerciale poartă rodul pământului în toate depărtările globului, ajutând la înflorirea ţării, iar prin navele de război străjuieşte şi apără contra duşmanului hotarele de apă ale Dunării şi coastele maritime”31.

În cadrul celui de-al şaselea program de dotare, în iunie 1939, la Şantierul Naval din Galaţi a fost lansată la apă nava puitor de mine Amiral I. Murgescu, prima navă militară construită în ţară, în acelaşi şantier fiind construite în perioada imediat următoare submarinele Rechinul şi Marsuinul, operative în anul 194332.

Se poate sublinia că în raport cu cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor avute, susţinute de o logistică şi de resurse financiare mai mult sau mai puţin îndestulătoare, politica navală a României, în perioada 1919-194133, a făcut din Marină un organism viu şi dinamic. Nu întâmplător s-a apreciat de către teoreticienii timpului că: „Puterea navală nu se datorează întâmplării şi nici nu se improvizează, ci ea rezultă din prepararea minuţioasă a tuturor elementelor complexe care o compun”34.

Acumulările perioadei interbelice au fost probate în mod pozitiv în anii celei de-a doua conflagraţii mondiale, atât la Dunăre, cât şi la mare. Marina a avut în acei ani un rol cheie în sprijinirea flancului operaţional de Sud-Est. De asemenea, a executat misiuni de aprovizionare a liniilor frontului din adâncime, instalarea sau scoaterea, în şi din dispozitiv, a efectivelor unor unităţi, iar când situaţia a impus a desfăşurat acţiuni de mare anvergură, pentru evacuarea trupelor româno-germane, aflate în încercuire (1944).

Ca parte a organismului militar românesc şi parte integrantă a sistemului statal, Marina Militară română, în condiţiile extrem de dificile ale războiului, a atins o întreită performanţă: cea a elaborării oportune a ipotezelor pentru diagnoza stărilor de

31 Drd. Maria Petru, Marina Naţională Română – ,,Lux sau necesitate” (opinii exprimate în perioada interbelică),

în Anuarul Muzeului Marinei Române, III/2, Constanţa, 2000, p. 191. În anul 1928, comandorul Ioan Bălănescu subliniase următoarele: ,,Tinerele generaţii, naţiunea întreagă trebuie să cunoască marea, să iubească viaţa mării, să viziteze navele noastre de război şi comerciale, încetul cu încetul să ia naştere şi să se dezvolte încrederea în valoarea puterii noastre maritime. Avem toate însuşirile neamurilor menite în lume să fie conducătoare nu conduse, am probat-o prin împlinirea visului nostru de unire, zămislit de veacuri, să arătăm că înţelegem marile taine ale vieţii maritime şi că în dorinţa de a da o altă înfăţişare marinei noastre, să căutăm mijloacele de a înlătura lipsurile în care se zbate flota noastră de război şi cea comercială. Să lucrăm din răsputeri pentru a vedea înfăptuită Flota noastră de Mare. Să modernizăm şi să mărim Flota Comercială, să ameliorăm porturile noastre, să asigurăm ieşirea la Mare fără fluctuaţiile de astăzi de la gura Sulinei, să formăm populaţia maritimă naţională şi personalul naţional al Marinei Comerciale, să sprijinim întreprinderile de navigaţie, să creăm instituţii de credit maritime, să dezvoltăm şantierele navale, să luptăm pentru răspândirea şi înălţarea Pavilionului Naţional al Marinei pe toate mările globului. Iată datoria fiecărui român faţă de puterea maritimă a ţării”.

32 Muzeograf Cornel Greavu, Op. cit., p. 157. A se vedea şi studiul semnat de căpitan-comandor drd. Ion Ionescu, Doctrina navală românească în perioada interbelică, în Idem, pp. 195-201.

33 A se vedea şi în volumul Pagini din gândirea navală românească interbelică... De asemenea, volumul semnat de viceamiral (r) Constantin Iordache, Unele aspecte ale problematicii maritime şi fluviale româneşti, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2001.

34 Căpitan-comandor E Roşca, locotenent-comandor C. Koslinski, Avem nevoie de Marina Militară? în Statul Major al Marinei Militare, Gânduri pentru Marină... Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi de apărare naţională. Supliment al Buletinului Marinei Militare, nr. 1/1994, p. 36.

33

fapt; cea a gândirii în perspectivă şi cea a voinţei pentru realizarea deciziilor35. S-a putut confirma astfel cu prisosinţă rolul Marinei în istoria românilor, cu contribuţiile sale de excepţie în cele mai vitrege împrejurări.

Nu lipsit de importanţă este că tradiţiile şi valorile istorice ale Marinei Militare Române, cu deschiderea atât de necesară către marele public şi susţinători, sunt evidenţiate în fiecare an odată cu sărbătorirea Zilei Marinei Române.

Oficializată ca onomastică a marinarilor români la 15 august 1902, de Sfânta Maria Mare, Ziua Marinei Române şi-a certificat pe deplin, mai bine de un secol, caracterul de autentic festival al mării şi spiritualităţii marinăreşti. Concepută de la început ca serbare naţională, sărbătoarea marinarilor a atras atenţia, prin programul său deosebit de atractiv şi deopotrivă pitoresc. Ziua Marinei a oferit întotdeauna asistenţei un adevărat regal scenic, alcătuit atât din momente sobre precum ceremonialul militar al întâmpinării oficialităţilor, arborarea pavilionului şi a marelui pavoaz, în acordurile Imnului naţional şi pe fundalul celor 21 de salve de salut, serviciul religios, parada navală şi aviatică, defilarea Gărzii de onoare etc. cât şi din momente pitoreşti, specifice vieţii şi tradiţiilor noastre marinăreşti. Competiţiile, jocurile şi surprizele marinarilor, regizate şi puse în scenă, pe apă şi pe uscat, spre deliciul spectatorilor, au fost nelipsite din programele alcătuite din timp de organizatori pentru a da farmec şi culoare unei sărbători care este deopotrivă a Marinei, a oraşelor-porturi şi a ţării.

În urmă cu un secol, printr-o adresă din 6 august 1902, Cristea Georgescu, primarul Constanţei, din dorinţa de a atrage turişti, se adresa primarilor comunelor urbane reşedinţe de judeţ din toată ţara, atenţionându-i asupra semnificaţiei acestei sărbători: „Cu ocazia serbării zilei de 15 august a. c. – Sfânta Maria -, patroana Marinei, vor avea loc în apele Constanţei şi pe uscat nişte serbări demne de văzut precum regate, alergări, serate veneţiene, mare bal pe apă, descoperirea Americii, naufragiul Meduzei, corabia Argonauţilor şi altele”.

La 15 august 1902, Ziua Marinei a fost marcată la bordul crucişătorului Elisabeta printr-un Te-Deum la care a luat parte şi ministrul de Război, Dimitrie A. Sturdza, urmat, în după-amiaza şi seara aceleiaşi zile, de un banchet şi serbarea marinărească propriu-zisă, dată în folosul Palatului Invalizilor.

La 15 august 1937, pentru prima dată în istoria Marinei Militare Române, Franţa, marea prietenă şi aliat al României, a trimis la Constanţa contratorpilorul Vauban, pentru a o reprezenta la serbările Zilei Marinei. În acest an, Federaţia Română de Sporturi Nautice a organizat prima caravană nautică din ţară sub numele „Caravana Marele Voievod Mihai”, la care au luat parte toate asociaţiile sportive nautice civile şi militare din ţară. Caravana a plecat din Giurgiu în ziua de 5 iulie şi a ajuns după 12 etape la Constanţa, după ce a trecut prin Olteniţa, Turtucaia, Silistra, Rasova, Brăila, Măcin, Galaţi şi Tulcea. Ziua Marinei a fost serbată cu toate onorurile şi la Călăraşi, Cetatea, Corabia, Craiova, Galaţi, Hârşova, Ismail, Oradea, Orşova, Sulina şi Timişoara36.

35 Comandor (r) Ion Ionescu, Politica navală a României între anii 1919 şi 1941, Editura Companiei Naţionale

Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA, Constanţa, 2002, pp. 211-212. 36 Pe larg, în căpitan-comandor dr. Marian Moşneagu, Ziua Marinei la români, Editura Compania Naţională

Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, Constanţa, 2002.

34

În noul cadru politico-strategic european de la sfârşitul mileniului doi şi începutul celui de-al treilea, România a promovat constant o diplomaţie navală activă, axată în principal pe cooperarea şi colaborarea cu flotele militare ale altor state, realizarea şi dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu flotele din Marea Neagră şi din bazinul mediteranean, precum şi pe întărirea şi diversificarea acţiunilor internaţionale în domeniul militar.

În anii din urmă, Marina Militară s-a afirmat în cadrul efortului general al României de sporire a rolului de factor de stabilitate în regiune, de dezvoltare a cooperării şi dialogului între toate statele riverane Mării Negre, contribuind atât la securitatea regională, cât şi la întărirea relaţiilor de bună vecinătate, Grupul de Cooperare Navală în Marea Neagră – BLACKSEAFOR, în cadrul căruia Forţele Navale Române au participat îndeplinind misiuni specifice, fiind o dovadă în acest sens37.

În contextul reformei instituţiei militare, Forţele Navale Române au devenit, deloc întâmplător, prima categorie de forţe complet profesionalizată38.

După aderarea României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în anul 2004, tradiţia şi valorile istorice ale Forţelor Navale Române sunt puse în valoare alături de aliaţii din Alianţa Nord-Atlantică şi de partenerii occidentali în interesul naţiunii, în contextul globalizării39.

Poziţia geografică a României, stat european continental, stat riveran Mării Negre şi unei artere fluviale de importanţă europeană – Dunărea –, stat cu acces direct spre centrul Europei, i-a conferit ţării noastre de-a lungul istoriei, atât posibilitatea de manifestare plenară a potenţialului său politico-militar, cât şi dreptul şi obligaţia de a deţine, în cadrul sistemului său naţional de apărare, o componentă navală respectabilă şi performantă din punct de vedere militar.

S-a apreciat, pe bună dreptate că, pentru România, poziţia la Marea Neagră reprezintă mai mult decât o simplă raportare la spaţiul geografic. Sensul geopolitic al acestei poziţii se evidenţiază prin faptul că România aparţine organic zonei Ponto-Caspice.

Importanţa spaţiului Mării Negre conduce la concluzia că poporul român este situat în vecinătatea unei „plăci turnante” a schimburilor internaţionale care a făcut din transportul pe apă nu doar o meserie, ci şi o tradiţie şi chiar o artă40.

Subliniem în final că, în temeiul valorilor sale istorice, Marina are de oferit o reală deschidere către lume, către orizonturile modernităţii şi dezvoltării, către mentalităţi optimiste şi bunăstare.

37 Comandor Mircea Nica, Grupul de Cooperare Navală în Marea Neagră – BLACKSEAFOR, în Anuarul

Muzeului Marinei Române, IV, Constanţa, 2001, pp. 371-375. 38 Muzeul Marinei Române, Statul Major al Forţelor Navale…, pp. 259-264 39 Căpitan-comandor dr. Dorin Mara, Opinii asupra locului şi rolului forţelor navale ale României în noile

strategii de securitate europene şi euroatlantice, în Anuarul Muzeului Marinei Române, V, Constanţa, 2002, p. 453. Pentru un studiu extins, a se vedea lucrarea Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice, coordonator principal: contraamiral prof. univ. dr. Gheorghe Marin, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005.

40 Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice..., p. 247.

35

Bibliografie 1. Muzeul Marinei Române, Statul Major al Forţelor Navale. 1860-2005.

Tradiţii şi perspective, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005.

2. Pagini din gândirea navală românească interbelică, selecţie de viceamiral (r) Constantin IORDACHE, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003.

3. Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice, coordonator principal Contraamiral prof. univ. dr. Gheorghe MARIN, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005.

4. Muzeograf Georgeta BORANDĂ, Unele precizări asupra navelor otomane scufundate de Marina română în Războiul de Independenţă, în Anuarul Muzeului Marinei Române, I, Constanţa, 1998.

5. Muzeograf Georgeta BORANDĂ, Contribuţii la istoricul minelor folosite în Marina Militară română, în Anuarul Muzeului Marinei Române, I, Constanţa, 1998.

6. Muzeograf Georgeta BORANDĂ, Istoricul crucişătorului „Elisabeta”. Rolul său în formarea cadrelor Marinei Militare şi Civile, în Anuarul Muzeului Marinei Române, III/1, Constanţa, 2000.

7. Muzeograf Georgeta BORANDĂ, Lumini şi umbre. Turtucaia, 24 august 1916 – File de jurnal –, în Anuarul Muzeului Marinei Române, IV, Constanţa, 2001.

8. Muzeograf Georgeta BORANDĂ, Contribuţii la istoricul confruntărilor navale de pe Dunăre, din anul 1877 – partea a II-a, în Anuarul Muzeului Marinei Române, V, Constanţa, 2002.

9. Prof. univ. dr. Valentin CIORBEA, Crucişătorul „Elisabeta” – de la idee la construcţie, în Idem, IV, Constanţa, 2001.

10. Muzeograf Cornel GREAVU, Programele navale în Marina română. 1880-1943, în Anuarul Muzeului Marinei Române, II, Constanţa, 1999.

11. Comandor (r) Ion IONESCU, Politica navală a României între anii 1919 şi 1941, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA, Constanţa, 2002.

12. Căpitan comandor drd. Ion IONESCU, Doctrina navală românească în perioada interbelică, în Anuarul Muzeului Marinei Române, II, Constanţa, 1999.

13. Comandor Ion IONESCU, Concluziile reieşite din participarea Marinei române la Primul Război Mondial, în Anuarul Muzeului Marinei Române, III/2, Constanţa, 2000.

14. Comandor drd. Ion IORDACHE, viceamiral (r) Constantin, Unele aspecte ale problematicii maritime şi fluviale româneşti, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2001.

15. Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa ROTARU, comandor dr. Ioan DAMASCHIN, Glorie şi dramă. Marina Regală Română. 1940-1945, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000.

16. Căpitan comandor Dorin MARA, Marina Regală a României în cel de-al Doilea Război Mondial, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

17. Căpitan comandor dr. Dorin MARA, Opinii asupra locului şi rolului forţelor navale ale României în noile strategii de securitate europene şi euroatlantice, în Anuarul Muzeului Marinei Române, V, Constanţa, 2002.

36

18. Căpitan comandor dr. Marian MOŞNEAGU, Ziua Marinei la români, Editura Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, Constanţa, 2002.

19. Dr. Marian MOŞNEAGU, Politica navală postbelică a Românie (1944-1958), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2005.

20. Comandor Mircea NICA, Grupul de Cooperare Navală în Marea Neagră – BLACKSEAFOR, în Idem, IV, Constanţa, 2001.

21. Contraamiral (r) George PETRE, Georgeta BORANDĂ, Noi contribuţii la studierea războiului pe Dunăre. 1877-1878. – Studii documentare – Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007.

22. Comandor (rtg.) Nicolae C PETRESCU, Cu tricolorul la catarg. Comandanţi ai Marinei Militare în Războiul pentru Întregirea României, Editura Europroduct, Piteşti, 2002.

23. Comandor (rtg.) Nicolae C. PETRESCU, Contraamiralul Horia Măcellariu. „Gloria – dulce şi amară povară”, Editura Europroduct, Piteşti, 2005.

24. Drd. Maria PETRU, Marina Naţională Română – „Lux sau necesitate” (opinii exprimate în perioada interbelică), în Anuarul Muzeului Marinei Române, III/2, Constanţa.

25. Căpitan comandor E. ROŞCA, locotenent comandor C. KOSLINSKI, Avem nevoie de Marina Militară?, în Statul Major al Marinei Militare, Gânduri pentru Marină... Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi de apărare naţională. Supliment al Buletinului Marinei Militare, nr. 1/1994.

26. Florin STAN, Portul Constanţa – poartă deschisă evreilor spre Ţara promisă. Studii privind problema evreiască în România. 1938-1944, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2007.

37

MEDIUL MARITIM ŞI FLUVIAL DE SECURITATE

Comandor drd. Petrică COMAN, Şeful Serviciului Fluvial din Comandamentul Flotei

În prima parte este prezentată descrierea fizico-geografică a Mării Negre, fluviului Dunărea, canalului Dunăre–Marea Neagră, canalului Main–Dunăre, fluviilor Main şi Rhin. De asemeni, autorul prezintă o scurtă definire a coridorului VII logistic şi de transport european şi face prezentarea resurselor ce pot fi exploatate din cele două medii.

În partea a doua este prezentată o scurtă analiză a mediului de securitate maritim şi fluvial, a elementelor caracteristice acestuia, factorii de risc la adresa mediului de securitate maritim şi fluvial şi poziţia României în asigurarea securităţii regionale maritime şi fluviale.

1. Dimensiunile mediului maritim şi fluvial de securitate

Trecutul, prezentul şi viitorul României, poziţia sa geostrategică în lume au fost, sunt şi vor fi legate indisolubil, în mod evident, de Marea Neagră şi de fluviul Dunărea. Mediul de securitate este caracterizat, în principal, de următoarele tendinţe majore:

- apariţia proceselor de integrare regională şi de globalizare concomitent cu persistenţa unor acţiuni având ca finalitate fragmentarea statală;

- revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenţei lor în dinamica relaţiilor internaţionale, în paralel cu multiplicarea formelor şi creşterea ponderii intervenţiei actorilor nestatali în evoluţia acestor relaţii.

Globalizarea reprezintă principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, atât în ceea ce priveşte geneza noilor riscuri şi ameninţări, cât şi al apariţiei diferitelor oportunităţi. În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost şi nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale.

2. Dimensiunile mediul maritim de securitate

2.1. Întinderea Marea Neagră cu o suprafaţă de 41.3000 km2, adâncimea medie 1.282 m,

adâncimea maximă 2.206 m, este o mare interioară intercontinentală, legată la nord

38

prin strâmtoarea Kerci, cu Marea de Azov şi prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu Marea Mediterană. Ca poziţionare, Marea Neagră se află între Europa de Sud-Est, Caucaz, Orientul Mijlociu şi Marea Mediterană. Litoralul Mării Negre are o lungime de aproximativ 4.000 de km, fiind distribuit între cele şase state riverane după cum urmează: Turcia – 34%, Ucraina – 31%, Rusia – 15%, Georgia – 14%, Bulgaria – 7% şi România – 6%.

2.2. Resursele Regiunile maritime totalizează mai mult de 40% din Produsul Intern Brut/PIB

mondial. În Europa se estimează că între 3 şi 5% din PIB este generat de industriile şi serviciile marine, fără a se include valoarea materiilor prime, cum ar fi uleiul, gazul sau peştele.

Marea Neagră este evaluată ca fiind un bazin maritim foarte bogat în hidrocarburi. Aceasta este situată pe fluxurile energetice dintre Est şi Vest, din Marea Caspică şi Asia Centrală către Europa şi dintre Nord şi Sud, de la lumea slavă către Golful Persic, ca zonă de legătură între sursele de hidrocarburi şi pieţele de desfacere.

Portul Constanţa, cel mai mare port la Marea Neagră, reprezintă un punct nodal pe traseul de transport din Orient şi din zona caspică în special spre ţările UE, prin el derulându-se anual un trafic comercial de peste 85 milioane t.

Marea oferă căile de acces strategic către centrele populate ale lumii. Legile internaţionale consfinţesc dreptul naţiunilor la acces liber la mare, unde fiecare stat poate dispune în mod liber de Oceanul Planetar atât în scopul comerţului, cât şi al apărării proprii, fără încălcarea suveranităţii altui stat. Litoralul românesc la Marea Neagră are o lungime de 247 km, reprezentând 7,84% din lungimea frontierelor ţării.

Prin porturile maritime Constanţa, Mangalia şi Midia, prin cele fluvial-maritime Sulina şi Sf. Gheorghe, posesia Gurilor Dunării şi Canalul Dunăre–Marea Neagră, ţara noastră beneficiază de ieşire la Marea Neagră şi implicit la întreg Oceanul Planetar.

3. Dimensiunile mediului fluvial de securitate

3.1. Prezentarea generală a fluviului DUNĂREA DUNĂREA se formează din doi mici afluenţi, BRIEGE şi BRIGAH, care

izvorăsc de sub vârful KANDEL (1.241 m) din munţii PĂDUREA NEAGRĂ şi care se unesc la DONAUERSCHINGEN (678 m altitudine), are o lungime de 2.860 km, din care navigabili sunt 2.600 km, pentru navele maritime, ultimii 175 km. Este fluviul care udă cele mai multe ţări de pe mapamond. Debitul mediu la vărsare este de circa 6.500 m3/s şi are un coeficient de sinuozitate de 1,7. Pe parcursul DUNĂRII sunt construite 18 ecluze, între ULM şi CERNAVODĂ, la care se adaugă încă două ecluze pe canalul DUNĂRE–MAREA NEAGRĂ.

Bazinul hidrografic al DUNĂRII are o suprafaţă de 805.500 km2 format din 120 afluenţi, dintre care 34 sunt navigabili. Aria hidrografică a bazinului dunărean reprezintă 11% din suprafaţa continentului european, şi înainte ca fluviul să se verse în MAREA NEAGRĂ, udă teritoriile a zece state: GERMANIA, AUSTRIA,

39

SLOVACIA, UNGARIA, CROAŢIA, SERBIA, BULGARIA, MOLDOVA, UCRAINA şi bineînţeles ROMÂNIA.

Fluviul DUNĂREA cuprinde trei mari părţi: - cursul superior (alpin) sau DUNĂREA DE SUS; - cursul mijlociu (panonic) sau DUNĂREA DE MIJLOC; - cursul inferior sau DUNĂREA DE JOS. Cursul superior (alpin) sau DUNĂREA DE SUS are o lungime de 1.060 km

şi se întinde de la izvoare până la POARTA DEVIN din apropierea BRATISLAVEI. După primirea la PASSAU a INNULUI, cel mai mare afluent din această zonă, DUNĂREA capătă caracter de fluviu, având un debit mediu de 1.150 m3/s. Devine navigabilă de la ULM, unde adâncimea, la cotele cele mai scăzute pe şenal depăşeşte 1,2 m.

Cursul mijlociu (panonic) sau DUNĂREA DE MIJLOC este cuprins între pragul ce separă munţii ALPI de CARPAŢI (poarta DEVIN) până la BAZIAŞ şi are o lungime de 725 km. Pe sectorul panonic, DUNĂREA se prezintă ca un fluviu impresionant, cu o lăţime mai mare de 300 m, primind afluenţi importanţi, ca cele două MORAVE (slovacă şi sârbească), DRAVA, TISA şi SAVA, afluenţi care produc modificări în regimul hidrologic al fluviului.

Cursul inferior sau DUNĂREA DE JOS, se întinde în totalitate pe teritoriul ROMÂNIEI de la BAZIAŞ până la vărsarea în MAREA NEAGRĂ, şi are o lungime de 1.075 km, ceea ce reprezintă aproape 40% din lungime, având un potenţial hidroenergetic important.

În MAREA NEAGRĂ, Dunărea se varsă prin trei braţe principale formând DELTA DUNĂRII cu o suprafaţă de circa 5.000 km2, astfel:

- SFÎNTU GHEORGHE cu o lungime de 109 km şi 24% din volumul fluviului;

- SULINA, având o lungime de 63 km (34 Mm) la care se adaugă încă 9 km (lungimea digurilor din mare) cu 18% din volumul apelor;

- braţul CHILIA (117 km) şi 58% din debit. Trebuie subliniat faptul că pe DUNĂREA DE JOS se asigură o adâncime

minimă pentru navigaţie de 2,5 m pentru navele fluviale şi de 7,3 m pentru navele maritime ce pot pătrunde pe braţele SULINA sau CHILIA până la BRĂILA.

Un al patrulea braţ care face legătura cu MAREA NEAGRĂ este canalul DUNĂRE – MAREA NEAGRĂ care va fi descris mai jos.

3.2. Canalul DUNĂRE – MAREA NEAGRĂ Canalul DUNĂRE–MAREA NEAGRĂ este situat între MAREA

NEAGRĂ–port CONSTANŢA SUD (km „0” – AGIGEA) şi DUNĂRE–port CERNAVODĂ (km 64 + 410 al Canalului), respectiv km 299 pe DUNĂRE, deci o lungime de 64,4 km.

Canalul navigabil are două ecluze, una amplasată la CERNAVODĂ şi una la AGIGEA, care împart canalul în trei biefuri.

Adâncimea minimă a canalului navigabil este asigurată pe fiecare bief în parte şi este cuprinsă între 5,87 m în bieful nr. 1 (CERNAVODĂ) şi 6,50 m în bieful nr. 2 (între CERNAVODĂ şi AGIGEA). Lăţimea minimă la bază (fundul canalului) este

40

de 90 m, iar la caturi lăţimea se măreşte cu 30 m. Înălţimile minime navigabile faţă de nivelul maxim al apei din canal sunt cuprinse între 17 m (sub poduri) şi 26 m (sub liniile electrice aeriene).

Ecluzele sunt amplasate la km 1 + 930 (AGIGEA) şi km 60 + 300 (CERNAVODĂ) şi fiecare din ele au o lungime utilă de 310 m şi o lăţime utilă de 25 m.

3.3. Canalul MAIN – DUNĂRE Imperativul legării DUNĂRII de RHIN şi respectiv, de MAREA NORDULUI,

pentru extinderea transportului pe apă, dăinuie încă de pe timpul domniei lui CAROL CEL MARE (793), când s-a încercat săparea unui canal între râurile ALTHMOL (afluent al DUNĂRII) şi MAIN. Legătura dintre cele două fluvii s-a realizat abia peste unsprezece veacuri, în perioada 1836-1845, prin construirea canalului LUDWIG–DONAU–MAIN, cu o lungime de 171 km, plecând de la KEHLHEIM, până la BAMBERG pe MAIN, canal care a funcţionat până în 1945. Din 1959 au început lucrările unui nou canal, care a intrat complet în exploatare în 1994.

Canalul MAIN–DUNĂRE este o parte din calea navigabilă a MAIN-ului şi a râului ALTHMOL. Între BAMBERG (pe MAIN) şi KELHEIM (pe DUNĂRE), canalul străbate, urcând şi coborând, o diferenţă de nivel de 243 m. Studiul mai multor proiecte a condus la traseul şi eşalonarea realizate în prezent, cu ecluze la fiecare baraj.

Canalul are o lăţime între 43 şi 55 m şi o adâncime minimă de 4 m, iar înălţimea liberă pentru trecerea pe sub poduri este de 6 m. Canalul urcă de la DUNĂRE, aflată la cota 338 m, până la cota 406 m, prin 5 ecluze, apoi coboară 175 m până la cota 231 m, prin 11 ecluze. La elaborarea planurilor pentru canalul MAIN–DUNĂRE s-a avut în vedere ca mărimea ecluzelor, lăţimea şi adâncimea şenalului navigabil să fie în concordanţă cu dimensiunile navelor tip „EUROPA”.

Fiecare ecluză a canalului are următoarele caracteristici: - lungime 190 m; - lăţime 12 m; - adâncimea minimă la praguri 3 m. Lăţimea oglinzii de apă este de 55 m, lăţimea la baza canalului de 31 m, iar

adâncimea pe toată lungimea bazei este de 4 m. Secţiunea de sub oglinda apei este acoperită cu beton şi asfalt, astfel încât canalul este etanşat împotriva oricăror infiltraţii.

De remarcat că traseul canalului întâlneşte în partea nordică două defileuri pe care le traversează sub formă de „pasaj aerian” sau mai bine zis „pod-canal”.

3.4. Prezentarea generală a fluviilor MAIN şi RHIN Fluviul MAIN are o lungime de 524 km, se formează din doi afluenţi ce

izvorăsc din Munţii PĂDUREA TURINGIEI şi are orientarea generală est-vest. Este afluent al fluviului RHIN cu care îşi uneşte apele la MAINZ. Pe malurile sale, în apropiere de vărsarea în RHIN se găseşte oraşul FRANKFURT, unul din marile centre financiare europene.

41

La BAMBERG, un vechi oraş medieval, MAIN primeşte din stânga afluentului REGNITZ, parte componentă a canalului MAIN–DUNĂRE. Regularizarea modernă a cursului fluviului MAIN a început după Primul Război Mondial necesitând amenajarea mai multor baraje şi ecluze pe o diferenţă de nivel de 150 m şi 57 de trepte (baraje, ecluze, hidrocentrale).

Fluviul RHIN are o lungime de 1.320 km, formându-se din doi afluenţi alpini VORDERRHEIN şi HINTERRHEIN. Străbate ELVEŢIA, GERMANIA, FRANŢA şi OLANDA şi se varsă în MAREA NORDULUI având o orientare generală sud-nord.

Ca arteră navigabilă străbate importante centre industriale amenajate cu porturi ca: BASEL, STRASBOURG, MANNHEIM, MAINZ, KÖLN, DUISBURG şi ROTTERDAM. Încă din secolul XIX-lea, a fost canalizat construindu-se canalul ALSACE (în paralel cu albia meandrată a fluviului) între oraşele STRASBOURG şi BASEL prin MULHOUSE. Din canalul ALSACE se desprinde o ramură (canal) către RON, iar de la STRASBOURG se face legătura cu MARNA şi mai departe cu SENA (canalul RHIN–MARNA–SENA).

La DUISBURG, RHINUL se leagă printr-un canal cu râul EMS, apoi cu WASSER şi ulterior cu fluviul ELBA.

După terminarea obiectivului „DELTA”, în anul 1986, de către OLANDA, braţele principale ale fluviului au fost închise, apele sale ajungând în MAREA NORDULUI prin ecluze şi canale moderne, totodată făcând legătura, printr-un canal, între ROTTERDAM şi AMSTERDAM.

RHINUL este o cale de comunicaţie completă a sistemului interconectat de transport (fluvial, rutier şi cale ferată) al GERMANIEI, FRANŢEI şi BENELUXULUI.

Acest fluviu a devenit o cale de navigaţie internaţională după congresul din 1815 de la VIENA, în prezent funcţionând o COMISIE a RHINULUI cu sediul la STRASBOURG.

3.5. Definirea coridorului de transport european nr. VII şi racordarea

acestuia la principalele direcţii de acces din ORIENT Coridorul VII logistic şi de transport cuprinde calea navigabilă

RHIN–MAIN–DUNĂRE şi face legătura dintre MAREA NEAGRĂ şi MAREA NORDULUI. Are o lungime de 3.400 km, din care aproape 30% este situat pe teritoriul ROMÂNIEI.

În acest context, portul CONSTANŢA reprezintă punctul nodal al traseului de transport din ORIENT şi din CASPICA în special spre ţările UE. În concordanţă cu interesele ROMÂNIEI de afirmare în organismele europene, se impune adaptarea economiei şi societăţii noastre, pentru a juca în perspectivă un rol de pivot, atât ca ţară de tranzit, cât şi de participantă activă pe traseul marilor fluxuri economice dintre est şi vest.

Datele de mai sus coroborate cu bătălia pentru poziţionarea geografică a fluxului petrolului din CASPICA către vestul european dimensionează poziţia strategică a ROMÂNIEI. În prezent ROMÂNIA încearcă să devină un posibil coridor continental care să lege statele caucaziene, statele din ASIA CENTRALĂ şi chiar

42

cele din EXTREMUL ORIENT cu EUROPA de VEST prin MAREA NEAGRĂ şi DUNĂRE.

Luând în calcul că pe teritoriul ţării noastre se intersectează şi coridorul logistic şi de transport numărul patru, care pleacă din BERLIN şi ajunge la CONSTANŢA prin CEHIA şi UNGARIA cu coridorul numărul nouă, care porneşte din FINLANDA, străbate RUSIA, UCRAINA şi MOLDOVA pentru a ajunge la ALEXANDROPOLI la MAREA EGEE se poate spune că acest fapt reprezintă un atu de necontestat pe care timpul îl va juca la momentul potrivit.

3.6. Resursele Importanţa strategică a Dunării este dată şi de valoarea sa economică. Din

punct de vedere economic, Dunărea reprezintă, în primul rând, o infrastructură de transport ieftină şi rapidă, raportată la cantităţile transportate pe unitatea de transport, cu o capacitate de transport de 80 milioane t/an, racordabilă la reţeaua feroviară şi rutieră care se intersectează cu acest fluviu.

Capacitatea de transport a flotei dunărene este de aproximativ 4,7 milioane t, distribuită pe 5.100 unităţi de transport din care 2.600 tip convoi, din care România dispune de o capacitate de transport de 1,18 milioane t având 2.200 unităţi de transport (810 tip convoi).

Potenţialul hidroenergetic este estimat pentru Dunăre la 42 miliarde kilowaţi dispersat pe 45 hidrocentrale construibile, în prezent funcţionând una în sectorul german, una în sectorul germano-austriac, unsprezece în Austria şi două în sectorul româno-sârb.

Dunărea cu delta sa formează un ecosistem specific, bogat în resurse naturale, piscicole, materii prime agricole şi forestiere, cu o bogată faună şi floră, cu numeroase obiective de atracţie turistică.

4. Caracteristicile mediului de securitate maritim şi fluvial

4.1. Analiza mediului de securitate din vecinătatea Mării Negre şi

fluviului Dunărea Amplul proces de redefinire a raporturilor internaţionale în condiţiile evoluţiei

către multipolaritate şi afirmarea noilor poli de putere, are drept corolar competiţia pentru controlul şi gestionarea resurselor strategice şi a căilor de acces către acestea, concomitent cu creşterea gradului de interdependenţă şi interacţiune dintre statele lumii.

Aflată în plin proces de redefinire a rolului şi locului său în rândul statelor lumii şi de materializare a opţiunilor politice ireversibile privind afirmarea deplină în structurile europene şi euroatlantice, România are nevoie ca, pe baza evaluării mediului de securitate din spaţiul maritim şi fluvial, să-şi elaboreze şi să-şi adapteze conţinutul obiectivelor şi direcţiilor de acţiune pentru îndeplinirea scopurilor strategice fundamentale.

Din punct de vedere strategic, România posedă câteva atuuri importante pentru a deveni o putere regională:

43

- numărul şi calitatea populaţiei; - resursele naturale; - relieful; - potenţialul economic; - potenţialul ştiinţific, cultural şi militar. Totodată, prin operaţionalizarea canalului Rhin–Main–Dunăre–Marea Neagră

şi creşterea importanţei strategice a zonelor portuare de la Marea Neagră şi fluviu, România poate ocupa un loc important în circuitele economice europene şi în conectarea Europei la spaţiile geografice învecinate – Orientul Mijlociu şi zona Golfului Persic.

Situaţia din ţările din sud-estul Europei şi a celor vecine României din spaţiul Mării Negre este caracterizată, în principal, de demersurile acestora pentru implementarea prevederilor Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi a eforturilor privind integrarea în structurile europene şi euroatlantice. Vecinătatea imediată a României, poate fi caracterizată ca fiind determinată de stabilitate şi demersuri susţinute de integrare în structurile europene şi euroatlantice a tuturor ţărilor din jurul Mării Negre pe de o parte şi instabilitate, insecuritate şi tendinţe de refacere a zonei de influenţă a Federaţiei Ruse, pe de altă parte.

Intensificarea dialogului cu structurile euroatlantice şi afirmarea tot mai evidentă ca lider al GUUAM (Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Armenia şi Republica Moldova) au atras serioase îngrijorări în cercurile politice de la Moscova, care au văzut prin aceasta o îndepărtare a Ucrainei faţă de intenţiile Federaţiei Ruse, de refacere a Comunităţii Statelor Independente.

Cel mai mare vecin al României, Ucraina, a beneficiat de un parteneriat special în ce priveşte colaborarea cu NATO ceea ce i-a conferit o poziţie privilegiată în arhitectura de securitate ce se conturează la nivel regional. Câştigarea alegerilor de către forţele pro ruse va întârzia finalizarea proceselor de reformă din Ucraina şi o va îndepărta de NATO şi valorile occidentale. Acest fapt va duce la întârzierea soluţionării unor probleme care afectează direct relaţiile bilaterale dintre România şi Ucraina.

La Marea Neagră au acces direct şase state: Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia şi Georgia. Pentru patru dintre ele (Ucraina, România, Bulgaria şi Georgia) „calea pontică” reprezintă unicul acces maritim. Şi Republica Moldova, prin intermediul Dunării maritime, cu care se mărgineşte pe o lungime de 0,8 km, e considerată o ţară riverană Mării Negre. De altfel Republica Moldova poate fi considerată un stat pontic nu numai geografic, ci şi istoric, de la finele secolului al XIV-lea Principatul Moldovei având ieşire directă la Marea Neagră, ieşire de care va fi strâns legată toată istoria sa ulterioară.

Prin intermediul Dunării, care are statut de cale acvatică internaţională, la Marea Neagră mai au acces Germania, Austria, Slovacia, Serbia şi Croaţia. De asemenea Bielorusia, cea mai mare ţară europeană, fără un debuşeu maritim, are prin intermediul Niprului (axa fluvială a Bielorusiei) o deschidere la Marea Neagră.

Deşi pentru prima dată în istoria contemporană România nu mai este vecină cu Rusia, totuşi evoluţia cea mai imprevizibilă, cu implicaţii nemijlocite asupra securităţii României o reprezintă evoluţia situaţiei economice şi politice din Rusia şi,

44

în general, din întreg spaţiul ex-sovietic. Ofensiva diplomatică a Federaţiei Ruse, de refacere a sferei de influenţă, capătă noi valenţe în condiţiile primirii invitaţiei de aderare la NATO a ţărilor din fosta sa sferă de influenţă, precum şi în condiţiile apropierii punctelor de vedere, cu cele occidentale, în ce priveşte combaterea terorismului în general şi a terorismului islamic în particular.

Turcia, prin poziţia sa geografică controlează strâmtorile şi o importantă parte din Marea Neagră şi Marea Mediterană, reprezintă cel mai important pilon în consolidarea flancului sudic al NATO, tendinţa sa primordială fiind integrarea în structurile Uniunii Europene.

Deşi, la început, în noul stat vecin a avut loc o derulare pozitivă a proceselor de democratizare şi de încercare de integrare, în diverse planuri cu România, în ultima perioadă de timp, Republica Moldova a fost controlată de comunişti, fapt ce a dus la apropierea faţă de Federaţia Rusă şi de Uniunea Rusia–Belarus, depărtând speranţele de democratizare şi orientare spre Occident ale Republicii Moldova. Câştigarea alegerilor de către forţele democrate măreşte speranţa că aceasta ţară se va apropia mult mai mult de România şi implicit de UE şi NATO.

La vest, Ungaria constituie un important factor de securitate pentru ambele ţări. Totuşi, în relaţiile cu România, guvernul Ungariei a acţionat pentru ridicarea nivelului economic al comunităţii maghiare din Transilvania, prin dirijarea investiţiilor străine şi sprijin direct, iar diplomaţia ungară s-a implicat tot mai mult în susţinerea intereselor minorităţii maghiare din România. În Ungaria s-a manifestat întotdeauna un sentiment antiromânesc iar, în ultima perioadă, acesta este cultivat şi întreţinut făţiş de multe dintre fundaţiile şi organizaţiile neguvernamentale şi ascuns cu multă grijă Occidentului în politica guvernamentală oficială.

La sud-vest, România se învecinează cu o zonă încă „fierbinte,” care poate pune oricând în pericol stabilitatea în Balcani şi chiar în întreaga Europă; efectele secundare ale conflictului din spaţiul fostei Iugoslavii au afectat România, în special din punct de vedere economic. Serbia şi-a reorientat priorităţile şi tinde să întrunească toate criteriile de aderare la structurile europene şi euroatlantice. Refacerea climatului de securitate ar reprezenta o şansă în plus, pentru ţările din zonă, în vederea intensificării eforturilor de integrare şi edificare a noii arhitecturi de securitate şi stabilitate.

La sud, Bulgaria urmează un proces de dezvoltare democratică similar cu cel din România şi, ca şi ţara noastră, face demersuri susţinute pentru afirmarea în structurile europene şi euroatlantice.

România, în calitate de actor pe scena europeană, face eforturi susţinute pentru dezvoltarea statului de drept, afirmarea principiilor democratice în toate sectoarele vieţii sociale, concomitent cu implementarea economiei de piaţă, respectarea drepturilor omului şi afirmarea valorilor morale şi spirituale ale poporului român în galeria valorilor europene şi mondiale. Participantă activă la eforturile Comunităţii Internaţionale de gestionare şi rezolvare a situaţiilor de criză, România dovedeşte că, prin implicare şi sprijin comunitar, reprezintă un real factor de stabilitate şi securitate regională.

45

Spaţiu de legătură între EUROPA şi ASIA, între OCCIDENT şi ORIENT, între CREŞTINISM şi ISLAMISM, zona Mării Negre reflectă, în bună măsură, evoluţia şi tendinţele din viaţa politică, economică şi socială manifestate în plan internaţional şi, îndeosebi, european.

5. Elementele caracteristice spaţiului maritim şi fluvial de securitate

Prin poziţia sa geografică, riscurile şi ameninţările existente şi avantajele oferite, privind cooperarea politică, economică şi militară, în ultimii ani, zona Mării Negre şi a Dunării a atras tot mai mult interesul organizaţiilor europene şi transatlantice, dar şi al principalelor puteri, determinând astfel o abordare mai atentă a problemelor cu care se confruntă acest spaţiu.

Importanţa acestei zone, situată între două spaţii cu potenţial conflictual foarte mare (Balcani şi Caucaz) şi în apropierea bazinului răsăritean al Mării Mediterane (marcat de conflictele din Orientul Mijlociu cât şi de exacerbarea terorismului islamist) este evidenţiată, în principal, de următoarele elemente:

- reprezintă spaţiul de interferenţă a trei zone geopolitice şi geostrategice considerate ca fiind în topul zonelor actuale, cu deosebit de acute probleme privind securitatea şi stabilitatea (Europa de Sud, Europa Răsăriteană şi Orientul Mijlociu);

- constituie poartă de ieşire la Oceanul Planetar pentru Ucraina, România, Bulgaria, Serbia, Croaţia, Ungaria, Slovacia, Austria şi ţările transcaucaziene;

- este străbătută de diferite rute pentru transportul petrolului şi hidrocarburilor din Marea Caspică şi Asia Centrală către Occident şi totodată, include şi traseul unor viitoare magistrale energetice;

- reprezintă un segment al graniţei de sud a Rusiei şi, în acelaşi timp, extremitatea de nord a flancului sud-estic al NATO;

- include cel puţin un segment al filierei traficului de stupefiante din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, al traficului cu armament din ţările fostei URSS şi chiar al traficului cu emigranţi din Est către Occident;

- dispune de importante resurse submarine, de o largă reţea de porturi şi amenajări portuare, cât şi de un litoral agreabil, oferind astfel multiple facilităţi de cooperare comercială şi turistică;

- reprezintă un bun mediu pentru manifestarea intereselor NATO şi chiar pentru dezvoltarea programului de Parteneriat special NATO–RUSIA.

Spaţiu intermediar între lumi diferite, Marea Neagră cu spaţiile sale limitrofe şi fluviul Dunărea se află la o distanţă aproximativ egală faţă de zonele strategice de interes ale celor două superputeri nucleare. Vidul de securitate apărut în zonă după destrămarea fostei URSS a condus, în mare măsură, la transformarea acesteia într-un spaţiu de instabilitate marcat de disputele de natură politico-militară şi economică dintre riverani, dar şi de preocuparea altor state de a-şi revizui interesele în zonă.

46

6. Factori de risc la adresa securităţii mediului maritim şi fluvial

Evoluţiile din ultimii ani au determinat o modificare a naturii riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii în Europa, cu influenţe negative şi asupra securităţii regionale şi naţionale. Spaţiu de interferenţă a trei zone geopolitice şi geostrategice – Europa de Sud, Europa de Est şi Orientul Mijlociu – zona Mării Negre s-a transformat după 1990 într-o zonă de instabilitate, marcată de disputele de natură politico-militară şi economică dintre riverani, dar şi de preocuparea altor state de a-şi revizui interesele în zonă.

Riscurile la adresa securităţii naţionale, caracteristice spaţiului maritim şi fluvial pot fi grupate astfel:

- riscuri regionale; - riscuri de natură economică; - riscuri asimetrice transnaţionale; - factori de risc interni.

6.1. Riscuri regionale Riscuri de natură politico-militară: - politică agresivă promovată de Federaţia Rusă în „străinătatea apropiată”

şi încercările de reconstituire sub altă formă a spaţiului sovietic, sub pretextul „adâncirii integrării”;

- existenţa unor probleme teritoriale între statele riverane; - exacerbarea naţionalismului şi a tendinţelor separatiste; - nerespectarea în totalitate de către Rusia a prevederilor Tratatului CFE

privind reducerea forţelor convenţionale; - reorientarea Republicii Moldova şi a Ucrainei către Rusia şi posibila

aderare a acestora la Uniunea Rusia–Belarus; - eventuală invitaţie de aderare la NATO a unor state riverane Mării Negre

din fostul spaţiu ex-sovietic şi poziţia inflexibilă a Rusiei în legătură cu extinderea NATO spre Est;

- stagnarea şi deteriorarea relaţiilor româno–moldovene sau româno–ucrainene.

6.2. Riscuri de natură economică Riscurile de natură economică sunt următoarele: - crearea în zona Mării Negre a Consiliului Economic al Mării Negre

(CEMN) poate genera cadrul de manifestare a ciocnirilor de interese dintre Turcia şi Federaţia Rusă;

- creşterea importanţei zonei Mării Negre şi a coridorului VII logistic şi de transport ca sursă sau zonă de tranzit a produselor petroliere şi intensificarea activităţii statelor occidentale pe piaţa asiatică poate duce la apariţia unor situaţii de criză datorate ciocnirii intereselor statelor occidentale cu cele ale unor state din fosta C.S.I.;

47

- creşterea poluării în bazinul Mării Negre şi pe Dunăre cu efecte catastrofale asupra echilibrului ecologic al zonei şi a pericolului unor accidente ecologice;

- creşterea discrepanţelor în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare economică al statelor riverane, pe fondul diminuării resurselor materiale şi financiare la dispoziţie;

- neînţelegeri între statele riverane privind delimitarea platformei continentale, a zonei economice exclusive şi cu privire la apartenenţa unor insule pe fluviu;

- existenţa, în proximitatea frontierelor României, a unor obiective economice cu grad ridicat de risc (ex.: centralele nucleare vechi aparţinând Ucrainei şi Bulgariei).

6.3. Riscuri asimetrice transnaţionale Riscuri asimetrice transnaţionale sunt următoarele: - proliferarea terorismului şi a pirateriei pe mare şi pe fluviul Dunărea; - proliferarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor nucleare,

mijloacelor de distrugere în masă şi a altor mijloace letale neconvenţionale; - ineficienţa sistemelor de avertizare şi întârzierea în intervenţie a forţelor

destinate operaţiunilor de salvare pe mare şi fluviu; - apariţia unor situaţii de criză în zona maritimă şi fluvială şi

imposibilitatea de a acţiona operativ cu forţe şi mijloace speciale, pentru a le delimita şi controla;

- creşterea amplorii imigraţiei ilegale, a contrabandei de mărfuri şi a traficului de stupefiante în spaţiul Mării Negre şi pe fluviu;

- încălcarea legislaţiei internaţionale privind traficului maritim şi fluvial, protecţia mediului şi pescuitul;

- blocarea căilor de comunicaţii maritime şi fluviale; - încălcarea embargoului sau interdicţiei impuse de către organismele

internaţionale.

6.4. Factori de risc interni Declinul producţiei industriale, accentuarea dezechilibrului balanţei comerciale

şi a deficitului bugetar, conduc la erodarea bazei economice a securităţii naţionale. Costurile sociale ale perioadei de criză – şomajul, insecuritatea socială,

insuficienţa protecţiei sociale, devalorizarea monedei naţionale, scăderea nivelului de trai – induc în societate sentimente de nesiguranţă, concomitent cu recrudescenţa unor fenomene negative, precum creşterea numărului infracţiunilor şi evaziunii fiscale.

Pe acest fond social, la care se asociază instabilitatea politică, socială şi criza de autoritate a organelor publice, apariţia manifestărilor extremiste, separatiste, întreţinute şi stimulate prin mass-media, pot conduce la tulburări şi convulsii sociale cu efecte grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

48

În aceste condiţii presiunile negative din exterior îşi pot găsi mai uşor un teren propice de acţiune în plan intern, fapt ce poate afecta unitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării.

Ineficienţa măsurilor de sporire a calităţii asistenţei medicale şi de îmbunătăţire a sistemului educaţional, diminuarea sporului natural al populaţiei, deteriorarea valorilor morale şi spirituale slăbesc capacitatea poporului român de a reacţiona oportun şi eficient în faţa avalanşei de non şi anti cultură din exterior, pentru a-şi apăra şi promova interesele, valorile culturale şi morale naţionale autentice.

Efecte negative importante au asupra stabilităţii şi securităţii regionale şi apariţia şi proliferarea unor noi riscuri ce pot genera şi alt gen de ameninţări.

Traficul de armament şi muniţii, de droguri, contrabanda cu diferite produse, violenţa de grup şi acţiunile de tip terorist sunt fapte a căror periculozitate socială poate deveni maximă în condiţiile scăderii autorităţii şi forţei de contracarare a acestora de către instituţiile specializate.

Deteriorarea calităţii mediului ambiant, introducerea în ţară şi utilizarea necontrolată a deşeurilor toxice, degradarea echilibrului ecologic, accidente şi sabotaje la obiective economice importante, pot afecta securitatea naţională prin periclitarea pe termen lung a sănătăţii şi condiţiilor naturale de viaţă ale cetăţenilor.

Toţi aceşti factori, la care se pot adăuga şi alţii, pot deveni ameninţări grave la adresa securităţii naţionale în condiţiile amplificării crizei sociale şi politice interne.

7. Poziţia României în problema securităţii regionale maritime şi fluviale

România este situată într-un spaţiu de interes strategic militar sensibil la prefacerile şi influenţele din cele patru spaţii:

- central european (viitor pol de prosperitate regională); - sud-est european (generator de instabilitate); - cel al CSI (confruntat cu criza de legitimitate); - cel al Mării Negre (de importanţă strategică pentru flancul sudic NATO şi

UE şi rută de tranzit pentru sursele energetice din Asia Centrală spre Occident). România, din poziţia de membru al NATO şi al UE, tinde să devină un „vector

dinamic” al stabilităţii şi bunăstării în arealul danubiano-pontic. România are posibilităţi multiple de manifestare în domeniul maritim şi fluvial,

datorită conectării sale la oceanul planetar prin Marea Neagră, ca stat riveran şi prin „magistrala europeană” Dunăre–Main–Rin–Marea Nordului.

Alături de celelalte elemente ale puterii maritime (marina comercială, infrastructura pentru activitatea maritimă şi fluvială şi conştiinţa marinărească), Forţele Navale joacă un rol de prim ordin pentru promovarea şi apărarea intereselor ţării pe mare şi fluviu.

Forţele Navale ale României participă la iniţiativele de securitate din regiunea Mării Negre şi contribuie la realizarea schimbului de informaţii AIS/Sistem Automat de Identificare – al navelor comerciale cu CC MAR Napoli în cadrul MSSIS/Maritime Safety and Security Information System, cât şi la realizarea

49

imaginii privind situaţia maritimă din Marea Neagră şi Marea Mediterană de către Centrul Regional Virtual de Monitorizare a Traficului Maritim/VRMTC de la Roma.

Forţele Navale ale României participă activ la procesele din cadrul „BLACKSEAFOR” şi „CBSM”, ca iniţiative de creştere a încrederii şi interoperabilităţii între Forţele Navale ale ţărilor riverane Mării Negre, contribuie la descurajarea activităţilor ilegale pe mare prin participarea la operaţii ca „Black Sea Harmony”, în zona noastră de responsabilitate din Marea Neagră sau „Active Endeavour” din Marea Mediterană pentru realizarea unui schimb de informaţii oportun şi eficient în regiunea Mării Negre şi Mediterane.

Bibliografie 1. *** Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe

căile navigabile interioare. 2. *** Legea nr. 110 din 10/10/1996 privind ratificarea Convenţiei Naţiunilor

Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, şi aderarea la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994.

3. *** Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului;

4. *** F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, proiect, 2009. 5. Iordan ALEXANDRU, Dunărea – traseu de separare şi de unire a

naţiunilor Europei. Repere geopolitice şi geostrategice la început de mileniu, în: Fizionomia acţiunilor militare strategice din perspectiva noului context geopolitic, Sesiunea de comunicări ştiinţifice a cursului postuniversitar de perfecţionare în conducere strategică, seria a XIII-a, 15-16.05.2006, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” [Colegiul de Război], 2006, p. 138-150

6. Adrian CERNĂIANU, Dunărea şi factorii de risc la adresa României, în: Tradiţie, actualitate şi perspective în dezvoltarea ştiinţei militare, Sesiunea de comunicări ştiinţifice, 29-30 aprilie 2002, Colegiul Superior de Stat Major, secţiunea 1: Securitate şi apărare naţională, Tematica „Securitatea naţională a României şi integrarea în structurile europene şi euroatlantice”, Bucureşti, Editura AISM, 2002, p. 49-52.

7. Ion CHIORCEA, Interesele la Dunăre a statelor riverane vecine României, în: Factorii de risc ce pot afecta interesele României în spaţiul maritim şi fluvial în contextul aderării ţării la structurile europene şi euroatlantice, Atelier de lucru 20 octombrie 2006, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” [Facultatea de Comandă şi Stat Major], 2006, p. 18-29.

8. Comandor Ştefan GEORGESCU, România şi geopolitica Mării Negre şi a Dunării, în: Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI, Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, 14-15 aprilie 2005, secţiunea: Istorie, geopolitică şi geostrategie, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, p. 313-329.

50

9. Căpitan comandor Cornel MARINESCU, Interesele României la Dunăre. Analiza factorilor de risc şi a ameninţărilor actuale în statele riverane Dunării, Referatul nr. 1 al tezei de doctorat, Bucureşti, Editura AISM, 2002, p. 88.

10. Contraamiral Gheorghe PETRIA, Necesitatea existenţei unei forţe fluviale credibile în actualul context geopolitic internaţional şi regional, în: Gândirea Militară Românească nr. 4/2008, Bucureşti, Editura Statul Major General al Armatei României, 2008, p. 41-48.

11. Marian SÂRBU, Consideraţii privind importanţa regiunii Dunării şi a Marii Negre pentru ţările riverane în noul context geopolitic şi geostrategic. În Securitatea şi apărarea spaţiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională: STRATEGII XXI/2006 – 13-14 aprilie 2006, Bucureşti, secţiunea a 2-a: Istorie, geopolitică şi geostrategie, Partea I: geopolitică si geostrategie, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2006. p. 69-80.

12. Marius HANGANU, Cornel MARINESCU, Ion CHIORCEA, Interesele României la Dunăre şi Marea Neagră: proiecţia puterii navale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007, p. 197.

51

IMPORTANŢA GEOPOLITICĂ A ZONEI MARITIME ŞI FLUVIALE

Comandor Tudorel GÎNDAC, Comandantul Divizionului 88 Vedete Fluviale

Lucrarea reprezintă o analiză a zonei maritime şi fluviale din punct de vedere al importanţei geopolitice. Prezentarea pe subcapitole a componentelor acestor zone, analiza acestora sub aspect geografic, economic şi militar încearcă să evidenţieze faptul că spaţiul Danubiano–Pontic reprezintă o zonă de importanţă deosebită atât pentru România cât şi pentru NATO şi UE.

1. Importanţa geopolitică a zonei maritime

Marea Neagră este o mare continentală situată între Europa sud-estică şi Asia Mică ce scaldă ţărmurile României pe o lungime de 245 km, Ucrainei, Turciei şi Bulgariei. Prin sistemul de strâmtori Bosfor–Marea Marmara–Dardanele comunică cu Marea Mediterană, iar prin strâmtoarea Kerci cu Marea de Azov – mare care reprezintă de fapt o anexă a Mării Negre. Are în linii mari forma ovală şi ţărmuri puţin crestate (cu excepţia peninsulei Crimeea), iar în partea de nord-vest are numeroase limanuri. Platforma continentală este foarte extinsă, mai ales în nord-vest, apoi adâncimile cresc, ajungând în regiunea central-sudică la 2425 m.

Marea Neagră este o importantă cale navigabilă, legând regiunile riverane cu Marea Mediterană şi prin aceasta cu Oceanul Planetar.

Principalele porturi sunt: Constanţa, Odessa, Herson, Tuapse, Novorossiisk, Poti, Batumi, Trabzon, Sinop, Varna, Burgas. Litoralul Mării Negre constituie o importantă zonă balneoclimatică; de-a lungul lui s-au dezvoltat numeroase staţiuni de renume internaţional: Mamaia, Eforie, Mangalia, Yalta, Soci, Suhumi, Batumi, Varna.

În Marea Neagră se varsă numeroase fluvii mari, ca: Dunărea, Nistru, Bug, Nipru, Rioni, Kizil-Irmak şi de aceea salinitatea ei este scăzută (în medie 20-220/00) în comparaţie cu cea a Oceanului Planetar.

Importanţa geopolitică a Mării Negre, precum şi interesul statelor vest europene pentru Marea Neagră a luat noi dimensiuni odată cu vehicularea demarării proiectului Nabucco, un proiect care are în vedere construirea unei magistrale petroliere care să aducă din Marea Caspică în Europa Centrală şi de Vest rezervele de petrol şi gaze din regiunea Mării Caspice, conductă care va tranzita Marea Neagră, astfel încât Europa să nu mai depindă energetic de Federaţia Rusă. Pentru a putea fi

52

valorificate eficient, rezervele de petrol şi gaze naturale din regiunea Mării Caspice şi Transcaucazia trebuie,cel puţin parţial, să tranziteze Marea Neagră.

Marea Neagră devine o rută strategică, o zonă cu potenţialul celei din Golf iar simpla existenţă a unui obiectiv de importanţă internaţională, cum este o magistrală petrolieră cu o capacitate de transport de 20-30 de milioane tone pe an, conferă ţării care o deţine şi un avantaj strategic.

Valoarea geopolitică a Mării Negre creşte în zilele noastre din mai multe motive. Datorită plasării geografice, ea a fost considerată un timp o mare închisă, care nu are importanţă strategică.

S-a sustras acestui statut, în primul rând prin creşterea importanţei comerciale a Dunării şi, în al doilea rând, prin descoperirea zăcămintelor petroliere din Marea Caspică. Acestea vor trebui transportate spre Europa şi spre întreaga lume, iar una dintre rutele principale este Marea Neagră. Referitor la principalele rute de transport ale acestor bogăţii, se remarcă portul rusesc Novorosiisk care creşte foarte mult în importanţă. De aici, rutele de transport pot urma direcţii diferite: direct cu tancurile spre Bosfor şi Dardanele sau cu tancurile de petrol spre Constanţa.

De asemenea, se pot menţiona şi alţi factori contemporani care au influenţat coordonatele geostrategice ale Regiunii Mării Negre:

- apariţia unei linii de demarcaţie între actualele şi potenţialele conflicte din jurul bazinului pontic (Balcani, Transnistria, Crimeea, Nordul Caucazului);

- activitatea navală în Marea Neagră a crescut foarte puternic: • flota turcă s-a lansat într-un ambiţios program de modernizare; • flota română şi cea bulgară au intensificat contactele cu flotele

aparţinând SUA şi celorlalte state ale NATO; • tot mai multe bastimente aparţinând unor state care nu au frontiere la

Marea Neagră trec acum frecvent prin strâmtori. - bazinul Mării Negre tinde să devină centrul unui proces de integrare

economică astfel, Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre/OCEMN include în acest moment Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina şi Turcia, relaţia strategică fundamentală conturându-se pe axa Ankara–Bucureşti;

- importanţa acestui proces este subliniată şi de interesul puternic al unor state neriverane, cum ar fi: Austria, Germania, Italia, Israel, deocamdată observatori ai OCEMN.

2. Importanţa geopolitică a zonei fluviale Marele savant român, dr. GRIGORE ANTIPA, în lucrarea sa unică în lume

prin maniera în care este tratată DUNĂREA, lucrare intitulată „DUNĂREA şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice”, apărută în 1921, afirmă: „cine vrea să priceapă chestiunea DUNĂRII trebuie să priceapă mai întâi fluviul şi viaţa lui, căci înainte de a fi o chestiune de geografie fizică, este o chestiune economică şi comercială”.

53

Valabilitatea acestei teze este de necontestat şi azi, când s-a realizat visul unirii celor două mari fluvii: DUNĂREA şi RHINUL.

DUNĂREA se formează din doi mici afluenţi, BREGE şi BRIGACH, afluenţi ce izvorăsc de sub vârful KANDEL (1241 m) din munţii PĂDUREA NEAGRĂ şi se unesc la DONAUESCHINGEN, la o altitudine de 678 m. Lungimea totală a fluviului este de 2860 km.

Bazinul DUNĂRII, al doilea fluviu al EUROPEI, ocupă circa 10% din suprafaţa continentului şi, înainte de a se vărsa în MAREA NEAGRĂ, udă teritoriile a zece ţări: GERMANIA, AUSTRIA, SLOVACIA, UNGARIA, CROAŢIA, SERBIA, BULGARIA, MOLDOVA, UCRAINA şi, desigur ROMÂNIA. DUNĂREA cuprinde trei mari părţi:

- cursul superior; - cursul mijlociu; - cursul inferior.

2.1. Cursul superior Partea de fluviu, definită „cursul superior”, se întinde de la izvoare până la

BRATISLAVA şi cuprinde următoarele unităţi fizico-geografice: ALPII ELVEŢIENI, ALPII AUSTRIECI, zona prealpină şi BAZINUL VIENEI. După primirea la PASSAU a INNULUI, cel mai mare afluent din această zonă, DUNĂREA capătă caracter de fluviu, având un debit mediu de 1140 m3/s. Devine navigabilă de la ULM, unde adâncimea, la cotele cele mai scăzute pe şenal, depăşeşte 1,2 m în această zonă; la km 2380, se află puternicul centru industrial REGENSBURG, al cărui vechi pod, construit în două pante peste fluviu, marchează începuturile navigaţiei pe DUNĂRE. De aici încep şi instalaţiile speciale necesare pentru realizarea traficului de mărfuri, instalaţii cu care sunt dotate toate porturile, ca: REGENSBURG, DUGGENDORF şi PASSAU.

2.2. Cursul mijlociu Cursul mijlociu este cuprins între pragul graniţei ce separă MUNŢII ALPI de

MUNŢII CARPAŢI aval de confluenţa cu MORAVA; DUNĂREA se prezintă ca un fluviu impresionant, cu o lăţime de peste 300 m. Pe sectorul panonic, DUNĂREA primeşte câţiva afluenţi: DRAVA, TISA, SAVA, MORAVA (sârbească); aceşti afluenţi produc modificări în regimul hidrologic al fluviului. Panta medie este redusă, atingând abia 0,05%, iar viteza medie variază între (0,9-1,5 m/s).

2.3. Cursul inferior Cursul inferior se întinde, în totalitate, pe teritoriul ROMÂNIEI, de la BAZIAŞ

până la vărsarea fluviului în MAREA NEAGRĂ, pe o lungime de 1075 km, ceea ce reprezintă 40% din lungimea navigabilă.

Trebuie subliniat faptul că pe tot sectorul BRĂILA–SULINA, aşadar, pe DUNĂREA MARITIMĂ, din cauza adâncimilor mari, fundul albiei este sub nivelul mării. Altfel spus, fundul albiei are pante negative, mai ales în aval de GALAŢI, cu căderi extrem de mici, de 6-7 mm/km. Este de asemenea, important de reţinut că pe porţiunea românească a fluviului se asigură o adâncime minimă pentru navigaţie de

54

2,5 m pentru navele fluviale şi de 7,3 m pentru navele maritime ce pătrund până la BRĂILA.

Referitor la interesul Europei de Vest la gurile Dunării este de remarcat faptul că Universitatea din Edinburg (Marea Britanie) unde există şi un centru de cercetări dunărene – Danube Research – a trimis o echipă de experţi care să studieze şi să facă propuneri pentru balizarea şi semnalizarea cu mijloace moderne a şenalului navigabil al fluviului.

Referitor la braţul Chilia, menţionez încă odată faptul că prin propunerea Ucrainei de „internaţionalizare” a acestei ramuri a Dunării, traficul maritim prin Sulina va scădea simţitor.

Interesele României la Dunăre pot fi grupate pe mai multe planuri: - politic – adoptarea unor măsuri de securitate colectivă în Balcani; - economic – dezvoltarea legăturilor economice europene dintre vestul

superindustrializat şi estul în curs de dezvoltare: • punerea în aplicare a „variantei româneşti” referitoare la transportul

resurselor din Orient către vestul Europei; • cooperare multilaterală cu statele riverane axei Dunăre–Main–Rhin; • modernizarea infrastructurii portuare şi de navigaţie fluvială în

sectorul românesc şi de dislocare a şenalului navigabil Serbia. - juridic – promovarea perfecţionării şi actualizării regimului internaţional al

Dunării sub rezerva descurajării tendinţelor de a lua decizii suprastatale de către Comisia Dunării:

• revizuirea tratatelor bilaterale privind frontiera de stat pe cursul fluvial datorită modificărilor geografice şi politice.

- militar – menţinerea unei structuri militare ca opţiune care să asigure apărarea frontierelor pe fluviu şi mare ale României;

- ecologic – gospodărirea durabilă şi echitabilă a bazinului hidrografic al Dunării.

Concluzionând, până acum se poate spune că România are două interese vitale la Dunăre, fără de care, probabil nu am fi existat ca naţiune modernă şi anume:

- menţinerea şi promovarea spiritului de naţiune cu ieşire la mare şi la Dunăre (conştiinţa marinărească);

- controlul gurilor Dunării.

3. Dobrogea – nucleu fluvial-maritim Teatrul zonal strategic românesc se arondează „inelului maritim”, prin ieşirea

sa la MAREA NEAGRĂ, care, pentru menţinerea echilibrului regional, capătă o pondere vitală. Se poate lesne observa că zona fluvial-maritimă, trece de la statutul de „periferie” la cel de „centru”.

De asemenea, MAREA NEAGRĂ şi DUNĂREA, ca zonă de contact între spaţiul euroatlantic şi cel euroasiatic, beneficiază de intersecţia unor axe de importanţă geopolitică:

55

- axa NV-SE, reprezentată de canalul RHIN–MAIN–DUNĂRE, o importantă axă a viitoarei EUROPE;

- axa N-S, care poate asigura un acces al spaţiului scandinav şi zonei MĂRII BALTICE la MAREA NEAGRĂ, prin formula rutieră, feroviară sau fluvială, dacă se va realiza racordarea POLONIEI la canalul RHIN–MAIN–DUNĂRE;

- axa NE-SV asigură, în principal, accesul RUSIEI şi UCRAINEI la CONSTANŢA, portul cel mai important din MAREA NEAGRĂ;

- axa E-V permite accesul maritim şi aerian ţărilor din sudul fostei URSS la MAREA NEAGRĂ, iar CONSTANŢA – o poartă spre EUROPA Centrală şi Occidentală, sau, prin transbordare, spre celelalte porturi de pe mările şi oceanele lumii (un segment al faimosului „Drum al mătăsii”);

- axa SE-NV care reprezintă, în prezent, interesul TURCIEI, dar şi al celorlalte ţări din zonă (SIRIA, IRAN, IRAK), de a avea acces, prin „poarta românească” spre spaţiul european, pe formula rutieră, feroviară, maritimă, fluvială sau a transportului combinat de tip RO-RO;

- axa ORIENTUL ÎNDEPĂRTAT–EUROPA DE EST poate transforma „poarta românească” în a patra poartă de intrare a JAPONIEI în EUROPA (după ROTTERDAM, HAMBURG şi TRIEST);

- axa MAREA CASPICĂ–MAREA NEAGRĂ–MAREA MEDITERANĂ, care va începe să-şi dezvăluie deja potenţialul de multiplicator al dialogului şi cooperării pe multiple planuri datorită conductelor de gaze şi petrol ce vor traversa CAUCAZUL şi TURCIA cu terminale în porturile turceşti din MAREA NEAGRĂ şi MAREA MEDITERANĂ.

Toate aceste axe, chiar dacă unele sunt mai puţin marcate în acest moment, deci toate, intersectează litoralul românesc, respectiv MAREA NEAGRĂ şi gurile DUNĂRII.

Sursele, mijloacele şi capacităţile care definesc puterea maritimă a României sunt bine identificate, deşi, în ultimul timp, date fiind condiţiile economice actuale, acest lucru iese din ce în ce mai puţin în evidenţă.

4. Amenajări portuare româneşti Litoralul românesc reprezintă un punct cheie, datorită poziţiei sale

geostrategice şi aduce numeroase avantaje economice. Însă aceste avantaje pot fi exploatate eficient doar dacă această poziţie cheie este dublată de o infrastructură şi amenajări portuare corespunzătoare.

Astfel pe litoralul românesc al Mării Negre, care are o lungime de 244 km, sunt amplasate trei porturi maritime: Constanţa, Mangalia la cca. 40 km spre sud şi Midia la cca. 18 km spre nord.

Cel mai important dintre acestea este portul Constanţa care se află la cca. 128 mile faţă de strâmtoarea Bosfor şi la cca. 85 mile faţă de gura de vărsare în mare a braţului navigabil al Dunării, Sulina.

Complexul portuar Constanţa, ocupă o zonă de litoral de cca. 10 km şi avansează spre larg cu cca. 5,5 km cuprinzând în incinta sa de 3200 ha în zona de sud

56

a portului şi debuşarea canalului Dunăre–Marea Neagră. În port au acces şi navele fluviale care transportă mărfuri prin acest canal spre şi de la porturile dunărene.

În prezent portul Constanţa este constituit din două mari incinte: Constanţa Nord capabil să opereze orice fel de marfă şi Constanţa Sud care prin suprafeţele mari create va asigura noi facilităţi.

Amenajarea noului port Constanţa Sud se va face etapizat în funcţie de necesităţi, primele capacităţi fiind deja în exploatare pentru produsele petroliere lichide, minereu, cocs, cărbune şi mărfuri generale.

Activitatea de exploatare portuară este desfăşurată de către societăţi comerciale. Anual pot fi operate 4000-4500 de nave. Durata medie de staţionare a navelor sub operaţiuni este de cca. 3,8 zile. În acest scop, portul este echipat cu: 154 macarale de cheu cu capacitate de 3,0, 5,0 şi 16 t, 10 poduri descărcătoare de 20-50 t pentru mărfurile în vrac, 2 portcontainere de 40 tf, 6 instalaţii pentru încărcarea mărfurilor în saci, 2 instalaţii pneumatice plutitoare pentru ciment, 35 instalaţii pentru predarea-primirea produselor petroliere, 94 buc. macarale mobile de 11,5-250 t, 18 macarale plutitoare de 16-100 t etc. De asemenea, sunt amenajate cca. 39 000 m suprafeţe de depozitare acoperite şi cca. 172 200 m2 platforme, un sistem feroviar complex cuprinzând 190 km de linii şi cca. 100 km de drumuri. În activităţile portuare sunt angrenaţi cca. 12 000 de oameni.

Portul Constanţa oferă facilităţi de servicii specializate pentru desfăşurarea activităţilor de transport şi economice. Amplasarea în apropierea localităţilor Constanţa, Agigea şi Eforie, care însumează 400 000 de locuitori, permite accesul la o forţă de muncă calificată, precum şi la facilităţile din zonă.

Portul Constanţa cuprinde şi o importantă infrastructură pentru navigaţia maritimă şi fluvială, transportul pe calea ferată, rutier şi aerian, fiind conectat cu principalele surse de aprovizionare şi pieţe de consum.

Sistemul feroviar al portului este conectat cu sistemul naţional iar capacitatea de trafic a fost substanţial mărită prin realizarea noilor poduri peste Dunăre la Cernavodă şi Feteşti.

Sistemul rutier este de asemenea, conectat cu reţeaua naţională, care traversează Dunărea în două zone: Cernavodă–Feteşti şi Giurgeni–Vadu Oii. Se are în vedere racordarea la viitoarea autostradă Bucureşti–Constanţa.

Portul beneficiată şi de existenţa în apropiere, la 25 km, a aeroportului internaţional „Mihail Kogălniceanu”.

În Dobrogea se află 6 şantiere navale: 3 maritime la Constanţa, Mangalia, Midia şi 3 fluviale la Sulina, Tulcea, Hârşova, în timp ce alte 6 se află pe fluviu: Drobeta Turnu-Severin, Orşova, Giurgiu, Olteniţa, Brăila şi Galaţi. Aici s-au construit după 1970, 87% din navele noastre militare, inclusiv o fregată, corvete şi numeroase alte nave mai mici, şi aproape toate tipurile de nave comerciale, de la RO-RO şi portcontainere, la tancuri de 155.000 tdw şi mineraliere de 165000.

Datorită resurselor de ţiţei şi gaze naturale, cât şi a celor biologice – peşte, Zona Economică Exclusivă a României (cunoscută şi sub numele de mare patrimonială) cu o suprafaţă de aproximativ 24.000 km2, ceea ce reprezintă, în termeni de referinţă, aproape 10 %, din teritoriul ţării şi 20% din întregul platou continental al Mării Negre, reprezintă o adevărată bogăţie pentru România.

57

5. Canalul Rhin-Main–Dunăre. Importanţa acestuia în noul context european

Exista câteva elemente care amplifică, în zilele noastre, importanţa Dunării,

transformând-o într-o axă comercială majoră a Europei. Este vorba despre crearea canalului Rhin-Main–Dunăre, care leagă Marea Nordului cu Marea Neagră, portul Rotterdam cu portul Constanţa. Ţările din Europa centrală pot avea acces direct la Marea Neagră şi de aici la Canalul Suez. Apare o nouă rută comercială: Canalul Suez – Europa Centrală via Constanţa, care, faţă de cea veche (cea care traversează întreaga Mare Mediterană şi ocoleşte Peninsula Iberică) prezintă următorul avantaj: scurtează drumul cu opt zile de marş, inclusiv costurile aferente. Alt avantaj: porturile Mării Negre şi cele ale Mării Mediterane Orientale au cea mai favorabilă poziţie faţă de Canalul Suez pentru rutele Oceanului Indian şi ale Extremului Orient.

Dacă la aceste date se adaugă bătălia pentru poziţionarea geografică a fluxului petrolului din Caspica către vestul european se dimensionează poziţia strategică a României. În prezent România este percepută ca un nou posibil coridor continental care să lege statele caucaziene, statele din Asia Centrală şi chiar cele din Extremul Orient de Europa de vest prin Marea Neagră şi Dunăre aducând în actualitate „drumul mătăsii”.

În plus, trebuie luat în calcul şi că pe teritoriul ţării noastre se vor intersecta trei coridoare europene de transport combinat. Este vorba de coridorul numărul patru, care pleacă din Berlin pentru a ajunge la Constanţa prin Cehia şi Ungaria; coridorul numărul nouă, care porneşte din Finlanda, străbate Rusia, Ucraina şi Moldova pentru a ajunge la Alexandropoli la Marea Egee; al treilea coridor este numărul şapte menţionat mai sus.

Zona românească, ca intersecţie a marilor drumuri logistice europene precum şi suportul naval de clasă superioară reprezentat de Dunăre sunt atuuri de necontestat pe care timpul le va juca la momentul potrivit. Paşii făcuţi de către CEE în direcţia asigurării suportului juridic pentru fluidizarea marilor căi de comunicaţii navale europene prin realizarea acordurilor privind rutele şi porturile au o mare greutate în practica comercială internaţională.

Menţinerea traficului în sistemul dunărean, pe cea mai importantă porţiune a acestei artere comerciale europene, reprezintă o responsabilitate internaţională şi pentru România. Pe de altă parte, Europa depinde într-o mare măsură de capacitatea ţării noastre de a asigura accesul altor naţiuni pe fluviu.

6. Importanţa Canalului Dunăre–Marea Neagră Un alt obiectiv geostrategic de importanţă majoră este Canalul Dunăre–Marea

Neagră drept o cale navigabilă de mare capacitate, deosebit de avantajoasă care permite:

- racordarea Sistemului Transeuropean de Navigaţie la un port maritim de primă mărime, unde pot acosta cele mai mari nave ce traversează Suezul şi Bosforul;

58

- scurtarea distanţei de transport între Cernavodă şi Constanţa cu cca. 400 km faţă de ruta pe la Sulina;

- micşorarea costului total al transporturilor pe mare dată fiind posibilitatea utilizării navelor de mare, foarte mare capacitate ce pot avea acces numai în portul Constanţa Sud;

- atragerea unui important volum de trafic extern din ţările Europei Centrale, pentru care portul Constanţa şi într-o anumită măsură şi cel de la Midia devin porţi de intrare-ieşire în relaţiile acestor ţări cu Orientul Apropiat, Asia de Sud şi ţările Pacificului;

- accesul direct al ţărilor Europei Centrale în zona liberă Constanţa Sud. Toate acestea conferă Canalului Dunăre–Marea Neagră o importanţă strategică

şi economică deosebită, devenind un factor important de integrare în Uniunea Europeană.

Prin realizarea Canalului Dunăre–Marea Neagră, au fost create condiţiile care să permită o nouă orientare în economia transporturilor din ţara noastră, obiectivul constituindu-se în principala verigă a unui sistem unitar, integrator, de navigaţie.

Canalul completează Magistrala Transeuropeană de Navigaţie Dunăre–Rhin, de 3500 km lungime, asigurându-i atributele unui coridor de transport de importanţă excepţională, terminat la vest cu cel mai mare port al lumii – Rotterdam – iar la est cu portul Constanţa, care capătă astfel şansa de a deveni o importantă zonă logistică la Marea Neagră.

Prin legarea „Arterei Navigabile a Dunării” cu portul Constanţa în care au acces navele maritime ce traversează Canalul Suez şi Strâmtoarea Bosfor, s-au creat premizele ca atât transportul pe mare cât şi în interiorul continentului, pe Coridorul nr. 7 – Dunărea, să se poată face în condiţiile cele mai avantajoase, cu tarifele cele mai reduse.

Canalul Dunăre–Marea Neagră transformă portul Constanţa din cel mai important port al României, într-un foarte important port al ţărilor din Europa Centrală, în relaţiile lor economice cu ţările din zona Golfului, Asia de Sud-Est, cu Extremul Orient şi cu Australia.

7. Importanţa geopolitică a zonei maritime şi fluviale. Implicaţii pentru Forţele Navale Române

Puterea maritimă este determinată de „mărimea flotei” şi „existenţa unei

strategii maritime de proiectare şi realizare a intereselor maritime”. La rândul său strategia maritimă este determinată de anumite variabile:

- interesele maritime ale naţiunii; - poziţia geografică a statului; - deţinerea unor poziţii strategice importante; - apărarea intereselor maritime la pace; - bazele maritime şi fluviale; - folosirea forţelor navale ca instrument al diplomaţiei navale.

59

Componenta esenţială a puterii maritime a statului nostru o reprezintă Forţele Navale, categorie de forţe a Armatei României, cărora le revine responsabilitatea participării la apărarea ţării împotriva oricăror ameninţări de pe mare şi fluviu şi de a proteja interesele navale româneşti, concomitent cu menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune, independent sau în cooperare cu alte forţe aliate.

O analiză comparativă a Forţelor Navale ale statelor riverane la Marea Neagră (Rusia, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Georgia şi România) ne oferă datele necesare pentru a face evaluări privind rolul pe care îl pot juca statele respective în rezolvarea crizelor în zonă, în jocurile de putere create de noul context geopolitic şi geostrategic.

Fără a intra în detaliu, ţinând cont de această analiză, putem spune că Forţele Navale ale României, în actuala organizare şi dotare pot participa la executarea unei operaţii întrunite de respingere a unei agresiuni din direcţia mării sau în cadrul unei grupări întrunite constituite de Alianţă la operaţii de apărare colectivă şi de răspuns la crize. În concluzie au posibilitatea să joace un „rol important în geopolitica regiunii”.

Bibliografie 1. Viceamiral (r) Constantin IORDACHE, Unele aspecte ale problematicii

maritime şi fluviale româneşti, Constanţa, Editura Ex PONTO, 2001. 2. I. CONEA, A. GOLOPENŢIA şi M. POPA-VEREŞ, Geopolitica, Ramuri,

Craiova, 1940. 3. I.E. EMANDI, Gh. BUZATU şi V. CUCU, Geopolitica, Glasul Bucovinei,

Iaşi, 1994. 4. I. SEFTIUC, I. CĂRŢÂNĂ, România şi problema strâmtorilor, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. 5. S. CELAC, Geopolitica energiei. Evoluţii recente, în revista „Mileniul III”,

nr. 1, p. 43-50, 1999. 6. S. NEGUŢ, Factorii geopolitici în dezvoltarea social, economică a

României, în „Analele Universităţii Dimitrie Cantemir” nr. 1, p. 44-54, Bucureşti, 1997.

7. Comandor dr. Cornel MARINESCU, Promovarea intereselor naţionale ale României în spaţiul maritim şi fluvial din zona extinsă a Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I”, Bucureşti, 2009.

60

INTERESELE MARITIME ŞI FLUVIALE ALE ROMÂNIEI

Căpitan comandor Valeriu SIMIONOV, Locţiitorul comandantului Divizionului 67 Nave Purtătoare de Artilerie

Constituind parte componentă a intereselor naţionale, economice şi politico-militare ale ţării, interesele navale ale României au evoluat în timp, în funcţie de situaţia geopolitică regională şi internaţională, de puterea politică, economică şi maritimă a ţării, de sistemul de alianţe şi de situaţia politică a statului.

Interesele maritime şi fluviale se promovează prin căi politice, diplomatice, economice, militare etc. şi se materializează prin tratate, acorduri programe, proiecte şi iniţiative comune.

Apărarea acestor interese se realizează de către Forţele Navale care trebuie să fie capabile să proiecteze puterea statului în marea liberă, în scopul apărării obiectivelor economice, comunicaţiilor maritime şi fluviale şi oriunde interesele proprii sau cele ale NATO şi UE o cer.

1. Interesele fluviale ale României

1.1. Importanţa Dunării ca unitate regională şi economică Unitatea regională a Dunării este grefată pe un sistem hidrografic de mari

dimensiuni. Această unitate are un spaţiu adiacent de influenţă care poate fi considerat funcţional „legat” de fluviu, iar prin intermediul reţelei hidrografice regionale şi continentale spre Dunăre „gravitează” şi alte spaţii mai îndepărtate.

Fluviul Dunărea are o lungime totală de 2.850 km din care 2.588 km între Ulm şi Sulina sunt navigabili.

Sectorul românesc al fluviului este cuprins între Gura Nerei şi Sulina şi măsoară, pe şenalul principal, 1.075 km reprezentând cca. 42% din lungimea navigabilă a fluviului. Pe lângă şenalul principal, pe teritoriul ţării sunt deschise navigaţiei şi unele braţe secundare ale Dunării, din care cele mai importante sunt braţele Chilia – 116 km, Sf. Gheorghe – 109 km, Măcin – 98 km, Borcea – 100 km, Bala – 11 km.

În afara Dunării şi braţelor sale secundare, reţeaua căilor navigabile aflate în prezent în exploatare în România mai cuprinde Canalul Dunăre–Marea Neagră (64,2 km), care racordează fluviul la cel mai important port maritim de la Marea Neagră, portul Constanţa, precum şi canalul Poarta Albă–Midia–Năvodari (31,2 km), care asigură accesul navelor fluviale la încă un port maritim, portul Midia.

61

Cea mai importantă dimensiune economică a Dunării rămâne, fără îndoială, sectorul de transport naval. Fluviul Dunărea este parte a axei prioritare a reţelei transeuropene de transport Rin–Main–Dunăre, definit drept Coridorul Pan-European de Transport VII, care face legătura între Marea Nordului, prin Portul Rotterdam şi Marea Neagră, prin Portul Constanţa. Acest coridor major de transport reprezintă un mare potenţial neutilizat al Uniunii Europene pentru a conecta, în mod sustenabil, atât zonele maritime din nord-vestul şi sud-estul continentului, cât şi vastele bazine hidrografice din regiunile pe care aceste două fluvii le tranzitează.

Din punct de vedere economic Dunărea reprezintă o uriaşă infrastructură de transport ieftină, sigură şi eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor energetice. Analiza economică a traficului naval pe Dunăre arată o capacitate totală de 160 de milioane de tone la nivelul anului 2008. În condiţiile trecerii traficului şi pe suport naval de tip RO-RO şi ulterior comutarea internodală cu traficul rutier şi feroviar, capacitatea de transport pe acest fluviu va putea creşte cu încă 10 milioane t pe an.

România, ca ţară riverană, este interesată în folosirea acestei principale căi de comunicaţie fluvială, ca modalitate de realizare a transportului de mărfuri atât pentru traficul intern cât şi pentru traficul internaţional de export sau tranzit.

Existenţa celor 32 porturi româneşti amplasate de-a lungul Dunării din care 10 cu importante capacităţi de construcţii navale şi capacităţi mari de operare: încărcare-descărcare, precum şi a celor 4 porturi de pe canalele navigabile ce leagă Dunărea de Marea Neagră, joacă un rol foarte important pentru punerea în valoare a fluviului ca magistrală de transport european de prim ordin.

Din punct de vedere al regimului şi condiţiilor de navigaţie pe fluviu, potrivit Convenţiei de la Belgrad din 1948, Dunărea se împarte în două sectoare distincte ca structură şi mod de organizare şi anume:

- sectorul Dunării Maritime, cuprins între Brăila şi Rada Sulina, cu lungimea totală de 185 km;

- sectorul Dunării Fluviale, aflat în amonte de Brăila. Pe sectorul Dunării Maritime este permis accesul navelor maritime, cu pescaj

de până la 7 m, în porturile româneşti Sulina, Tulcea, Galaţi, Brăila, precum şi în porturile ucrainene Ismail şi Reni.

1.2. Problemele Dunării la începutul secolului XXI „Una din cauzele permanente ale războaielor din Europa din ultimele două

secole a fost controlul egoist asupra căilor de navigaţie europene. Vorbesc despre Dunăre, despre strâmtorile Mării Negre, despre Rin, despre canalul de la Kiel şi despre toate căile de navigaţie interioară ale Europei care traversează două sau mai multe state” spunea la 9 August 1945, după Conferinţa de la Postdam, preşedintele Truman.

Istoria frământată a Europei a fost strâns legată de regimul juridic al Dunării iar jocurile intereselor politico-diplomatice şi economice ale statelor riverane sau neriverane au reflectat întotdeauna problemele Dunării. Fluviul Dunărea nu este numai o simplă cale de comunicaţie ci şi o puternică bază pentru infrastructura oricăror interese, iar problemele sale trebuiesc cunoscute şi rezolvate, întrucât în

62

timp, nerezolvarea lor poate transforma fluviul într-un spaţiu de criză. Astăzi, când pe Dunăre se poate ajunge la porturile din Marea Nordului, creşte

importanţa geostrategică a României, în contextul schimburilor comerciale europene şi mondiale efectuate pe apă. Prin modificările majore ale hărţii politice a Europei începute în anul 1989, vechile şi mai nou statele apărute pe harta Europei Centrale, fără ieşire la mare, sunt dependente de poziţia României, de modul cum le facilitează aceasta transporturile pe apă, prin posesia Gurilor Dunării şi Canalul Dunăre–Marea Neagră.

Principalele probleme care se ridică asupra Dunării la început de secol XXI sunt următoarele:

- necesitatea respectării prevederilor tratatelor, convenţiilor şi protocoalelor încheiate în domeniul libertăţii navigaţiei, transportului de mărfuri şi călători, pescuitului şi protecţiei mediului, în condiţiile în care după modificările majore pe harta politică a Europei, dar mai ales după conectarea Dunării de Main şi Rin, reglementările Convenţiei Dunării din 1848 nu mai corespund noilor realităţi;

- deşi nu există acţiuni de natură să lezeze interesele naţionale sau regimul internaţional al Dunării, se impune revizuirea tratatelor bilaterale privind frontiera pe cursul Dunării de Jos, pentru a răspunde actualelor modificări geografice şi politico-administrative; principalele elemente ale problematicii frontierelor se referă la:

• deşi doi dintre foştii semnatari ai documentelor de recunoaştere a frontierei comune cu România nu mai există (RSF Iugoslavia şi URSS), conform normelor de drept internaţional general recunoscute, Serbia şi Ucraina moştenesc liniile frontierei de stat cu România;

• pe întregul parcurs al cursului Dunării s-au produs modificări geografice majore care nu au fost recunoscute oficial şi pe teren astfel încât nu au fost notificate de către ambele părţi periodic sau la termenele prevăzute;

• în prezent nu există acord de frontieră fluvială între Moldova şi România şi nici nu s-au modificat prevederile Protocolului privind frontiera de stat semnat între România şi Ucraina în anul 2004, ştiindu-se faptul că Moldova a primit 800 de m din teritoriul ucrainean de la intersecţia malului stâng al Prutului cu Dunărea spre aval (est) pentru a avea ieşire la fluviu.

- punerea în aplicare a cerinţelor operaţionale şi tehnice minimale prevăzute în Anexa 111 a Protocolului la Acordul european din 1991 privind modernizarea flotelor riverane, a porturilor fluviale şi asigurarea navigabilităţii cel puţin 240 de zile pe an pentru un pescaj standard minim de 1,20 m, creează o serie de probleme de factură tehnică şi economică.

Problemele de natură tehnică se referă în principal la: - diferenţe mari privind capacitatea de transport pe Dunăre, Rin şi Main; dacă

Dunărea şi Rinul sunt căi de transport de clasa VII, un convoi având capacitatea maximă de 27.000 t, Main este cale de transport de clasă inferioară, respectiv IV, un convoi sau o motonavă având capacitatea maximă de transport de 3.000 t;

- fragmentarea navigaţiei pe Main şi canalul Main–Dunăre datorită

63

numeroaselor ecluze; - diferenţe privind tipul de transport; dacă pe Rin şi Main se practică

containerizarea şi toate porturile sunt amenajate cu terminale, pe Dunăre transportul este majoritar vrac iar porturile nu sunt pregătite pentru o transbordare rapidă în flux a mărfurilor;

- peste 75% din navele de transport folosite pe Dunăre sunt barje ce nu corespund noului standard european;

- diferenţe mari privind capacitatea de deservire a porturilor/terminalelor şi a căii de transport.

Problemele de natură economică sunt, în principal, legate de: - repartiţia traficului pe căile de comunicaţii, dacă pe Dunăre este echilibrat

între riverani, pe Main şi Rin este monopolizat de Germania şi Olanda; - diferenţe privind valoarea pe unitate de transport a mărfii, materii prime pe

Dunăre; produse finite pe Rin şi Main; - nerespectarea prevederilor Convenţiei despre regimul de navigaţie pe

Dunăre şi a Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea poate duce la producerea unor evenimente de navigaţie şi a unor catastrofe ecologice ce pot afecta căile de comunicaţii fluviale;

- declanşarea unei ofensive diplomatice din partea unor state care caută să-şi lărgească sferele de influenţă şi asupra spaţiului de interes fluvial al Dunării având ca temei interese economice, politice şi chiar teritoriale.

Membră a NATO şi a UE, România poate conta pe propriile forţe, pe unele simpatii declarative şi pe un sprijin parţial de facto al instituţiilor multinaţionale de securitate ale Europei, pentru a-şi cristaliza interesele fundamentale, principale şi secundare la fluviu.

1.3. Interesele actuale ale României la fluviu Schimbările produse în mediul de securitate după integrarea României în

NATO şi UE, evoluţiile geopolitice şi geostrategice de la început de mileniu, precum şi identificarea riscurilor asimetrice din zona fluvială de interes au determinat redefinirea intereselor ţării noastre privind fluviul Dunărea, ca poartă comercială de intrare, a rutelor din zona Caspică şi a Orientului Mijlociu spre centrul şi vestul Europei.

Funcţie de importanţă, interesele fluviale ale României se clasifică în: - interese fundamentale – cele care nu sunt afectate de schimbările politice; - interese principale – se pot schimba, uneori, când survin importante

modificări politice, de regulă în relaţiile României pe plan extern; - interese secundare – pot fi modificate sau înlocuite cu altele cu ocazia unor

schimbări politice interne. Interesele fundamentale fluviale ale României sunt: - menţinerea şi promovarea spiritului de naţiune cu ieşire la mare şi la

Dunăre; - păstrarea accesului neîngrădit la fluviu şi la mare, a ieşirii pe Dunăre la

Marea Neagră prin braţul Sulina, în principal, dar şi prin braţele Chilia şi Sf. Gheorghe;

64

- prezervarea dimensiunii corecte a teritoriului naţional de apă şi apărarea intereselor economice în zona fluvială;

- asigurarea stabilităţii în zona de interes fluvială; - asigurarea libertăţii de navigaţie pe căile de comunicaţii fluviale, apărarea

infrastructurii din spaţiul riveran, respingerea agresiunii din direcţia fluviului; - protecţia mediului pe fluviu şi în Delta Dunării precum şi menţinerea

echilibrului ecologic al ecosistemelor din deltă şi de pe fluviu; - participarea la acţiunile militare ale aliaţilor şi partenerilor. Interesele principale fluviale ale României sunt: - promovarea perfecţionării şi actualizării regimului internaţional al Dunării

sub rezerva descurajării tendinţelor de a se lua decizii suprastatale de către Comisia Dunării;

- modernizarea şi dezvoltarea flotei fluviale de mărfuri şi pasageri care să corespundă şi să răspundă necesităţilor economiei naţionale;

- asigurarea condiţiilor de navigaţie permanentă pe Dunăre la un pescaj de minim 2,5 m prin executarea lucrărilor hidrotehnice de amenajare a sectoarelor dificile de pe Dunăre având în vedere perspectiva creşterii traficului de mărfuri în tranzit pe coridorul VII european;

- dezvoltarea capacităţilor de operare şi depozitare în porturile de la Dunăre pentru preluarea traficului de mărfuri cu produse care reprezintă o piaţă de export a României (cereale, îngrăşăminte, produse finite), aceste mărfuri putând fi preluate din zonele de sud ale ţării şi transportate cu nave fluviale atât spre Europa Centrală, cât şi spre portul Constanţa;

- dezvoltarea porturilor dunărene ca centre logistice internodale pentru îmbunătăţirea interfeţelor între navigaţia pe căile interioare cu transportul feroviar şi infrastructura rutieră;

- asigurarea aplicării şi respectării legislaţiei privind traficul fluvial, traficul vamal, pescuitul şi de protecţia mediului în zona fluvială şi în Delta Dunării;

- descurajarea actelor de obstrucţie a navigaţiei, formarea şi menţinerea imaginii şi a sentimentului de siguranţă a căii de transport pe sectorul românesc;

- existenţa unor forţe navale fluviale al căror grad de instruire şi dotare să asigure apărarea în condiţii optime a intereselor fluviale, concomitent cu participarea la misiuni externe, derivate din apartenenţa la NATO şi UE.

Interesele secundare fluviale sunt: - modernizarea porturilor fluviale şi amenajarea sau construirea unor noi

canale navigabile; - promovarea mai activă a locaţiilor cu potenţial turistic şi industrial situate în

imediata vecinătate a Dunării; - exploatarea resurselor Dunării şi Deltei Dunării; - generalizarea utilizării tehnologiilor moderne de comunicaţie şi

informatizare în navigaţia fluvială pe Dunăre, prin utilizarea sistemului RIS/River Information System;

- dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniile legate de mediul fluvial şi lacustru;

- crearea şi asigurarea funcţionării structurilor de control al navigaţiei;

65

- dezvoltarea activităţii de pilotaj pe fluviu şi pe Canalul Dunăre–Marea Neagră pentru siguranţa şi securitatea navigaţiei pe fluviu;

- perfecţionarea procedurilor de containerizare a transportului fluvial. Ca membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, interesele fluviale ale

României în prezent şi mai pregnant în viitorul apropiat sunt complementare cu interesele europene, printre care am identificat următoarele:

- valorificarea oportunităţilor oferite de comunicaţiile fluviale care leagă Marea Neagră de statele europene dunărene şi statele situate mai la vest, până la Marea Nordului prin canalul Rhin–Main;

- reducerea decalajului tehnologic între sistemul de deservire a Dunării de Jos faţă de complexul logistic Rhin–Main;

- descurajarea actelor de obstrucţie a navigaţiei, formarea şi menţinerea imaginii şi a sentimentului de siguranţă a căii de transport fluvial;

- creşterea capacităţilor de transport şi operare prin amenajarea fluviului Dunărea;

- descurajarea şi demontarea mecanismului contrabandei organizate; - realizarea unui cadru pentru dezvoltarea transportului pe apele interioare

prin modernizarea structurii organizaţionale şi unificarea regulilor de navigaţie; - întărirea securităţii fluviale prin dezvoltarea cooperării militare şi

participarea proactivă la iniţiativele regionale. Apărarea intereselor fluviale se realizează de către forţele navale fluviale care

trebuie să fie capabile să-şi proiecteze puterea pe toată lungimea sectorului românesc al fluviului Dunărea în scopul apărării obiectivelor economice şi comunicaţiilor fluviale.

2. Interesele maritime ale României

2.1. Interesele României la Marea Neagră şi în Regiunea Extinsă a Mării

Negre Situată la confluenţa intereselor economice ale puterilor mai mari sau mai mici,

riverane sau neriverane, percepută pentru străini ca o prelungire a Mării Mediterane, Marea Neagră a influenţat permanent existenţa românilor, din cele mai vechi timpuri.

România şi Marea Neagră sunt două entităţi geografice inseparabile. Fără Marea Neagră, România ar fi o întindere de uscat neîmplinită, iar fără România, Marea Neagră ar fi precum o nemărginire fără identitate.

Importanţa Mării Negre pentru România este dependenţa de conceptul de regiune a Mării Negre, care reprezintă astăzi interesele vitale ale statelor Uniunii Europene în accesul facil la resursele energetice caspice, nevoia de creare a unui mediu de securitate stabil, predictibil şi coerent în imediata vecinătate a frontierelor spaţiului european comun.

Coasta românească a Mării Negre oferă ţării noastre ieşire liberă la oceanul planetar prin Bosfor, Dardanele apoi prin Marea Egee şi Marea Mediterană prin Strâmtoarea Gibraltar la Oceanul Atlantic şi de aici spre restul lumii. Această deschidere spre 71% din suprafaţa planetei are consecinţe de o valoare inestimabilă

66

asupra României: - accesul la resursele nelimitate ale oceanului; - o situaţie geostrategică favorabilă; - posibilitatea dezvoltării oraşelor costiere; - posibilitatea dezvoltării unei reţele de transport. De-a lungul timpului Marea Neagră nu a avut o influenţă notabilă la nivelul

marilor forţe economice, financiare şi politice mondiale. În prezent zona Mării Negre cunoaşte o nouă dinamică a intereselor statelor riverane şi neriverane, determinate de poziţionarea acesteia la intersecţia unor zone economice, etnice, religioase şi politice de o mare diversitate, generatoare de divergenţe şi conflicte.

Accesul la sursele de materii prime şi energie, valorificarea resurselor mediului marin şi a activităţilor economice conexe, exploatarea celui mai eficient sistem de transport şi tendinţa generalizată de creştere a traficului maritim sunt determinări ce se constituie într-o bază obiectivă a intereselor statului român la mare şi plasează Marea Neagră şi Regiunea Extinsă a Mării Negre (cuprinde atât statele riverane, Republica Moldova şi statele din zona Caucazului de Sud, Armenia şi Azerbaidjan) în spaţiul de interes strategic al României.

Astăzi, România este angajată în proiectarea şi gestionarea propriilor sale interese în bazinul Mării Negre şi, implicit, în Regiunea Extinsă a Mării Negre, marea însemnând, de fapt, centrul de gravitaţie geopolitică al unui spaţiu extins până la limita încetării oricăror determinări ale Pontus Euxinus.

În acest context, arealul Mării Negre, în care România îşi „joacă” interesele, este subsumat cadrului geopolitic internaţional prin propriile sale specificităţi definitorii, precum:

- implicarea externă a statelor riverane Mării Negre, în procesul de implementare şi de asigurare a unei stabilităţi democratice în Marele Orient Mijlociu;

- asigurarea unei platforme adiţionale destinată cooperării dintre SUA şi UE într-o regiune în care interesele lor strategice, practic sunt complementare;

- încurajarea dezvoltării şi a asumării unei identităţi regionale a Mării Negre ca partener de sine stătător Occidentului.

Interesele naţionale ale României pot fi promovate în regiunea Mării Negre prin:

- valorificarea oportunităţilor economice: • dezvoltarea cooperării economice multilaterale cu finalitate în

integrarea economică a regiunii şi în dezvoltarea sa durabilă; • participarea la reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii maritime, ca

stat riveran, dar şi ca stat-tranzit al traseelor strategice de transport al resurselor energetice din bazinul caucaziano-caspic spre centrul şi estul Europei;

• însănătoşirea şi învigorarea sistemului financiar-bancar asumat de către cele unsprezece ţări membre ale forumului Cooperării Economice la Marea Neagră/CEMN prin crearea şi funcţionarea Băncii de Dezvoltare şi Comerţ a Mării Negre.

- asumarea constructivă a oportunităţilor culturale: • să contribuie la transformarea diversităţii culturale din cauza

67

tensiunilor şi a conflictelor, într-un convingător potenţial de afirmare a dezvoltării teritoriale durabile;

• protecţia patrimoniului cultural naţional, în contextul patrimoniului cultural regional;

• utilizarea patrimoniului cultural naţional ca factor de dezvoltare şi de eficientizare a celorlalte angajamente naţionale în regiunea Mării Negre.

- implicarea în domeniul educaţiei şi al dezvoltării sociale din regiune: • încurajarea şi dezvoltarea cooperării regionale în domeniul educaţiei; • promovarea intereselor sale multiple prin intermediul Reţelei de

Universităţi a Mării Negre/RUMN; • promovarea unor politici sociale care să stopeze declinul standardelor

de viaţă, creşterea ratei şomajului şi proliferarea sărăciei în sectoare largi ale populaţiei;

• cooperarea în domeniul sănătăţii. - combaterea corupţiei, a crimei organizate şi a terorismului; - transformarea regiunii Mării Negre într-un vector de solidaritate şi

cooperare, ca determinare a coeziunii sociale a Europei. Susţinând implicarea permanentă a NATO în Marea Neagră, România acordă

interes pentru iniţierea şi realizarea unor proiecte sub egida NATO privind: - securizarea frontierelor maritime; - combaterea traficului ilicit de arme, droguri şi fiinţe umane; - neproliferarea armelor de distrugere în masă; - protecţia fluxului de hidrocarburi dinspre Caucaz spre Europa, Marea

Neagră fiind o importantă placă turnantă a traseului energetic mondial. Toate acestea sunt posibile în contextul în care România va deveni o putere

maritimă regională, potenţialul general de afirmare în această direcţie configurând, practic, coordonatele strategice ale interesului naţional la regiunea Mării Negre.

2.2. Interesele maritime actuale ale României Interesele maritime constituie parte componentă a intereselor navale ale

statului român, ele fiind stabilite şi modificate funcţie de: - puterea maritimă proprie; - ieşirea la mare şi ponderea lungimii frontierei maritime; - aprovizionarea cu materii prime externe pe căile de comunicaţii maritime; - exploatarea subsolului marin şi perspectivele de dezvoltare ale acesteia; - ponderea pe care o deţin în schimburile comerciale ale ţării ce se realizează

pe căile de comunicaţii maritime; - alte activităţi economice ce se desfăşoară pe mare – transporturi navale,

turism, construcţii navale etc.; - promovarea şi cunoaşterea imaginii sale în lume, prezenţa drapelului

naţional pe mările şi oceanele lumii fiind o importantă contribuţie în acest sens.

68

2.3. Interesele maritime fundamentale ale României Interesele maritime fundamentale ale României sunt: - păstrarea integrităţii sale teritoriale în limitele graniţelor terestre, maritime

şi fluviale; - transformarea Regiunii Extinse a Mării Negre într-un spaţiu de securitate,

stabilitate şi prosperitate, pe baza dezvoltării cooperării regionale, politice, economice, militare şi culturale;

- asigurarea condiţiilor pentru impunerea şi păstrarea zonei maritime de interes în vederea exploatării economice şi desfăşurării nestânjenite a activităţilor în acest spaţiu;

- asigurarea libertăţii de navigaţie pe căile de comunicaţii maritime, apărarea infrastructurii din spaţiul riveran, respingerea agresiunilor din direcţia mării, protecţia frontierei maritime, supravegherea traficului maritim şi controlul navigaţiei, asigurarea drepturilor legitime în apele teritoriale, zona contiguă şi zona economică exclusivă;

- protecţia mediului pe mare, prevenirea unor catastrofe ecologice; menţinerea echilibrului ecologic al ecosistemelor din zona litorală a Mării Negre;

- păstrarea şi dezvoltarea conştiinţei maritime naţionale şi a culturii marinăreşti, dezvoltarea învăţământului de marină.

2.4. Interesele maritime principale Interesele maritime principale sunt: - apărarea integrităţii zonei economice exclusive şi a platoului continental

propriu; - reconstrucţia unei flote comerciale maritime moderne care să corespundă şi

să răspundă necesităţilor economiei naţionale; - asigurarea permanentă a capacităţii şi libertăţii de exploatare a resurselor

din apele teritoriale, zona contiguă şi zona economică exclusivă; - extinderea şi modernizarea porturilor maritime; - existenţa unor forţe navale al căror grad de instruire şi dotare să asigure

apărarea în condiţii optime a intereselor maritime, concomitent cu participarea la misiuni externe, derivate din apartenenţa la NATO şi UE, precum şi din alte angajamente externe ale statului;

- existenţa unei structuri navale eficiente a poliţiei de frontieră, pentru desfăşurarea acţiunilor poliţieneşti în zona apelor teritoriale şi zonei contigue;

- asigurarea aplicării măsurilor corespunzătoare de protecţie a mediului în Marea Neagră.

2.5. Interesele maritime secundare Interesele maritime secundare sunt: - modernizarea porturilor maritime şi realizarea unor amenajări hidrografice

şi de navigaţie importante; - dezvoltarea turismului maritim; - exploatarea resurselor Mării Negre; - dezvoltarea şi păstrarea culturii şi conştiinţei marinăreşti a populaţiei;

69

- dezvoltarea învăţământului de marină; - dezvoltarea unui sistem eficient de supraveghere a traficului maritim; - achiziţionarea de nave şi tehnică militare, necesare dotării forţelor navale şi

poliţiei de frontieră; - dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniile legate de mediul marin; - dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii de proiectare şi construcţii nave,

inclusiv nave militare; - crearea şi asigurarea funcţionării structurilor de control al navigaţiei; - dezvoltarea activităţii autorităţii naţionale în domeniul hidrografic în

vederea creşterii aportului României în domeniu pe plan mondial; - dezvoltarea activităţii de pilotaj la mare – siguranţa şi securitatea navigaţiei

maritime; - dezvoltarea interconectării porturilor maritime cu infrastructura rutieră şi

feroviară; - perfecţionarea procedurilor de containerizare a transportului maritim etc. În concluzie, interesele maritime ale României la Marea Neagră sunt multiple,

iar avantajele acestei vecinătăţi sunt imense şi privesc dincolo de spaţiul nostru naţional.

3. Concluzii

Importanţa geo-strategică, economică şi ecologică a bazinului pontic precum şi dimensiunea spaţiului dunărean reprezintă baza obiectivă de definire a intereselor statului român în domeniul maritim şi fluvial şi de elaborare şi promovare a politicii sale navale.

Interesele navale constituie parte componentă a intereselor naţionale, economice şi politico-militare ale statului român fiind promovate prin căi politice, diplomatice, economice, militare etc. şi materializate prin tratate, acorduri programe, proiecte şi iniţiative comune.

Apărarea intereselor economice ale României şi a comunicaţiilor maritime şi fluviale, ca parte a acestora, reprezintă suportul obiectiv al necesităţii realizării unor forţe navale credibile, în măsură să apere interesele naţionale pe Dunăre şi în Marea Neagră, iar alături de aliaţi în celelalte spaţii maritime.

Forţele Navale constituie, instrumentul principal de manifestare a intereselor navale ale României şi ale alianţelor din care România face parte. Ele trebuie să fie în măsură ca prin organizare, dotare şi pregătire să facă faţă oricărui tip de conflict naval atât pe fluviul Dunărea, pe Marea Neagră cât şi pe oceanul planetar.

Bibliografie:

1. *** Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007. 2. *** F.N.-1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale, Bucureşti, 2004.

70

3. Contraamiral Dorin DĂNILĂ, Forţele Navale în contextul noilor provocări la securitatea şi cooperarea în regiunea Mării Negre, articol apărut în „Gândirea militară românească” nr. 3/2007, revistă de teorie şi ştiinţă militară editată de Statul Major General al Armatei României.

4. Contraamiral de flotilă Niculae VÂLSAN, Unele consideraţii privind situarea României printre puterile maritime.

5. *** F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, proiect, 2009. 6. Căpitan comandor Cornel MARINESCU, Interesele României la Dunăre.

Prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză şi război în zona fluvială, Bucureşti, 2007.

7. *** SMFN – Marea Neagră spaţiu de confluenţă a intereselor geostrategice, Editura CTEA, 2005.

8. Constantin HLIHOR, Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX, Editura RAO, Bucureşti, 2001.

71

CONCEPTELE PUTERII MARITIME. COMANDA MĂRII

Comandor Nicolae BRATOSIN, Şeful operaţiilor la Statul Major al Forţelor Navale

Abstract Dintre conceptele puterii maritime, exercitarea comenzii mării întruneşte

condiţiile cele mai favorabile obţinerii succesului într-un conflict militar. Evoluţia tehnologiei precum şi ameninţările asimetrice au făcut, cel puţin din punct de vedere practic, imposibilă realizarea atributelor acestui concept. În prezent dominaţia maritimă nu mai constituie o realitate ci doar o tendinţă a marilor puteri.

1. Consideraţii generale

Mari suprafeţe ale globului pământesc sunt acoperite de apele mărilor şi oceanelor, iar o mare parte a uscatului este accesibilă de pe acestea. Marea întindere a mărilor şi oceanelor şi suprafeţele adiacente acestora pot fi folosite de către forţele maritime militare proprii prin dislocare, concentrare şi manevră. Aceste atribute este posibil să fie folosite şi de forţele opuse, ceea ce accentuează importanţa ameninţării în acţiunile de luptă maritime. Forţele maritime militare sunt capabile să asigure folosirea nestingherită a unor întinse suprafeţe ale mărilor prin exercitarea controlului mării şi, atunci când este necesar, prin interzicerea folosirii mării. Acest rol poate fi exercitat prin îndeplinirea misiunilor de supraveghere navală care constau în descoperirea, identificarea, urmărirea, navelor de suprafaţă, submarinelor, avioanelor şi, atunci când este necesar, folosirea forţei militare împotriva acestora. Controlul mării poate fi exercitat, de asemenea, prin executarea misiunilor de control al navigaţiei comerciale, prin cele de protecţie a liniilor de comunicaţie maritimă, prin blocade sau embargouri împotriva transporturilor maritime în scopuri economice sau militare, sau prin misiuni de interzicere a folosirii unor zone maritime pentru operaţiile militare ale adversarului.

Puterea maritimă trebuie să se manifeste prin prezenţă flexibilă pe termen lung şi capacităţi de luptă diversificate ce pot fi folosite într-un spectru larg de conflicte, de la mişcări izolate la bătălii de amploare. Forţele maritime pot controla suprafeţe întinse pe mare şi pot influenţa acţiunile/evenimentele pe uscat prin debarcări, concentrări de foc şi manevră.

Conflictele pe mare se desfăşoară foarte rar izolate de o campanie terestră sau fără să urmărească ocuparea unor teritorii. Atunci când componenta maritimă este

72

dominantă din punct de vedere operaţional rezultatul final al acţiunilor în teatrul de operaţii este foarte posibil să depindă de succesele obţinute de forţele navale în influenţarea acţiunilor desfăşurate pe uscat.

Adevăraţii deţinători ai puterii maritime sunt statele şi nici măcar acestea în noul mediu de securitate mondial. Deţinătorii reali de putere maritimă devin din ce în ce mai puţin numeroşi prin constituirea de alianţe la nivel regional sau global.

Conceptul de putere maritimă a evoluat şi în prezent se consideră că aceasta depinde în primul rând de factorii economici capabili să realizeze forţele şi mijloacele acţiunii pe mare cum ar fi: nave comerciale de transport, nave pentru activităţi industriale şi cercetare ştiinţifică a potenţialului biologic, mineral, energetic etc. al oceanului planetar, porturi şi şantiere navale, baze şi arsenale navale, aeroporturi şi întreaga infrastructură de transport a mărfurilor din şi către porturi. Un rol important îl au şi factorii politici care pot determina o politică maritimă activă, în vederea folosirii resurselor ţării pentru a dezvolta activităţi maritime multiple şi rentabile, în a întări convingerea cetăţenilor ţării că prosperitatea şi securitatea lor este condiţionată şi de dimensiunile activităţilor maritime ale statului. Tot factorul politic, proporţional cu forţa economică şi mărimea intereselor maritime ale ţării dimensionează raportul dintre flotele civile (transport, pescuit, industriale) şi flota sa militară pentru a le apăra pe primele la război, în situaţi de criză şi chiar şi în timp de pace. Astfel se poate afirma că printre factorii de putere ai unui stat este şi cel privind puterea maritimă, care se referă la capacitatea lui de valorificare a disponibilităţilor economice şi militare ale mărilor şi oceanelor în scopuri proprii.

În accepţiunea specialiştilor militari navali ai Alianţei Nord-Atlantice conceptele de folosire a puterii maritime sunt următoarele:

- superioritatea pe mare (comanda mării); - controlul mării; - interzicerea folosirii mării; - proiectarea puterii maritime. Superioritatea pe mare (comanda mării) dă libertatea unei puteri să

folosească marea în propriile scopuri şi să interzică adversarului să o folosească. Stăpânirea totală a mării, în accepţiunea specialiştilor militari din Alianţă, înseamnă că forţele maritime proprii unui stat sau ale unei alianţe nu sunt ameninţate nicăieri, iar adversarul nu mai este în stare să execute operaţii maritime în acel spaţiu maritim. Se poate considera că o putere (stat, alianţă etc.) stăpâneşte marea numai atunci când forţele maritime ale adversarului acesteia au fost eliminate sau distruse. Deoarece implică cu necesitate eliminarea sau distrugerea forţelor navale ale adversarului stăpânirea mării se poate obţine foarte greu, lucru care din motive practice a determinat limitarea stăpânirii mării, în timp şi spaţiu, fapt ce a condus la un nou concept de acţiune militară navală, şi anume, controlul mării.

Controlul mării permite folosirea mării în anumite zone şi pentru anumite perioade de timp. Obţinerea din vreme şi menţinerea unui anumit nivel de control al mării este posibil să implice folosirea întregii game de operaţii militare şi din acest punct de vedere, cu siguranţă, controlul mării va fi o componentă a unei campanii combinate, întrunite sau a unei operaţii de acest fel. Nivelul de control asupra mării obţinut va fi reprezentat de rezultanta dintre nivelul de libertate de acţiune dorit şi

73

gradul de risc acceptat. Controlul mării cuprinde controlul tuturor celor patru medii din zona maritimă respectivă şi anume, controlul suprafeţei mării, a mediului submarin, al spaţiului aerian de deasupra zonei maritime şi a spectrului electromagnetic şi acustic din zona asupra căreia se instituie controlul.

Interzicerea folosirii mării se exercită atunci când o parte angajată în conflict nu dă posibilitatea celeilalte părţi să controleze o suprafaţă maritimă fără ca aceasta să fie capabilă să controleze, ea însăşi, respectiva zonă maritimă. Interzicerea folosirii mării nu este un concept distinct faţă de controlul mării, deoarece a interzice libertatea de acţiune unui adversar pe mare reprezintă o parte componentă a controlului mării. Totuşi, acest concept este aplicabil numai atunci când controlul total al mării nu este exercitat, fie că aşa s-a decis sau fie că nu este posibil.

Proiectarea puterii maritime este reprezentată de folosirea, sau ameninţarea cu folosirea, în mod direct a forţei militare maritime în scopul de a influenţa evenimentele de pe uscat. Aceasta foloseşte controlul mării în scopul de a obţine accesul la zonele de litoral şi pentru a asigura deplasarea (proiectarea) forţelor asupra uscatului, sub forma forţelor amfibii, a aviaţiei din compunere, a armamentului de atac al uscatului şi a forţelor speciale. Proiectarea puterii maritime este un concept cu o aplicare pe scară largă atât în acţiunile de gestionare a crizelor cât şi pe timpul conflictelor armate. Forţele maritime militare rămân una dintre formele cele mai versatile şi mai des folosite politic ale prezenţei militare, fiind capabile să demonstreze hotărârea şi intenţia politică fără a viola apele teritoriale sau spaţiul aerian ale unui adversar (sau posibil adversar). Pe timpul conflictelor armate forţele destinate proiectării puterii maritime sunt capabile să folosească marea pentru a asigura accesul la un teritoriu ce este mai puţin accesibil forţelor de uscat sau să creeze baze de operare înaintate pentru forţele aeriene.

2. Comanda mării

Întrebuinţat pentru prima dată în 1849 de către istoricul George Grote, în lucrarea sa „Istoria Greciei”, conceptul de putere maritimă a fost studiat mai în profunzime abia către sfârşitul secolului XIX (1889), de către amiralul american Alfred Thayer Mahan în lucrarea „The Influence of Sea Power Upon History, 1660-1783”, publicată în 1890, dar preocupări pentru definirea puterii maritime au existat încă din antichitate. În cartea sa, Mahan îşi propune şi reuşeşte să demonstreze că nu au fost momente importante ale istoriei omenirii fără ca acţiunile de pe mare să influenţeze sau chiar să determine evenimentele de pe uscat.

Termenul „comanda mării” a fost folosit pentru a defini dominaţia maritimă totală în care marea sau porţiuni din mare aveau un stăpân absolut, unde libertatea de navigaţie, comerţul şi tot ce înseamnă activitate umană pe mare era sub controlul absolut al unei puteri. Acest termen este ilustrat cel mai bine de semnificaţia cuvântului AMIRAL, care provine din limba arabă (Amir al Bahr) şi care se traduce prin stăpân al mării.

74

Comanda mării s-a realizat în trecut de către state care au reprezentat în unele perioade ale istoriei puteri navale regionale. Astfel, state europene au pretins deţinerea comenzii mării în zonele asupra cărora îşi exercitau influenţa. Veneţia impunea taxe navale asupra traficului maritim comercial din nordul Mării Adriatice, Genova şi Franţa pretindeau porţiuni din vestul Mării Mediterane, Danemarca şi Suedia şi-au împărţit Marea Baltică. Spania îşi exercita dominaţia asupra Oceanului Pacific şi Golful Mexic iar Portugalia asupra Oceanului Indian şi Atlanticului de sud. De asemenea, în secolele XVII-XVIII Anglia a revendicat dominaţia mării asupra apelor din jurul Insulelor Britanice. Deşi spre sfârşitul perioadei de supremaţie maritimă engleză acest lucru se concretiza doar printr-o pretenţie simbolică ce consta în acordarea salutului navelor engleze de către orice navă, se poate afirma că Anglia a exercitat comanda mării pentru o perioadă lungă de timp.

În publicaţia „Semaphore” editată de Sea Power Center din Australia, referitor la acest subiect se arată: „comanda mării este un concept absolut care defineşte operaţiile maritime desfăşurate de o naţiune, liber şi fără o ripostă a unui adversar, în acelaşi timp asigurându-se că acesta nu mai este în măsură să folosească marea sub nicio formă”, dar mult mai relevantă este fraza celebrului Walter Raleigh, care a trăit un timp sub ocrotirea reginei Angliei şi care spunea: „cel ce deţine comanda mării deţine comanda comerţului, cel ce deţine comanda comerţului lumii deţine comanda bogăţiilor lumii şi în consecinţă a lumii înseşi”.

În prezent dominaţia maritimă nu mai constituie o realitate ci doar o tendinţă a marilor puteri. Oricât de puternic ar fi un stat şi oricât de impresionante ar fi forţele sale navale, nu poate realiza ceea ce se înţelege prin superioritatea maritimă clasică deoarece nu poate acţiona singular şi în nici un caz în afara legislaţiei internaţionale, care cel puţin din punct de vedere teoretic elimină o astfel de posibilitate. Practic, la ora actuală, dominaţia maritimă are mai mult forma unei prezenţe puternice şi concentrate la nivelul Oceanului planetar. De multe ori superioritatea maritimă se ascunde în spatele „descurajării maritime” acest termen fiind utilizat de doctrinele navale ale marilor puteri pentru a justifica concentrarea masivă de forţe în anumite zone ale Oceanului Planetar. Termenul de descurajare maritimă este folosit în noile concepte strategice ale SUA şi Rusiei.

Evoluţia tehnologiei a redus tot mai mult posibilitatea punerii în practică a conceptului de comandă a mării. Implicaţiile exercitării comenzii mării, referitoare la anihilarea forţelor inamicului au devenit foarte greu de realizat odată cu dezvoltarea tehnicii de luptă în mediile submarin şi aerian. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial aviaţia a reprezentat o contramăsură eficientă împotriva exercitării dominaţiei maritime întrucât navele aveau capabilităţi de apărarea antiaeriană limitate. Germania a încercat eliminarea Royal Air Force pentru a împiedica folosirea de către Marea Britanie a aviaţiei proprii pentru sprijinul navelor şi pentru a facilita invazia în insulele britanice. De asemenea, în ambele războaie mondiale Germania a folosit submarinele pentru anularea supremaţiei navale a SUA şi Marii Britanii, atacând navele comerciale aliate care tranzitau Oceanul Atlantic, Marea Mediterană şi Marea Baltică.

După cel de-al Doilea Război Mondial a urmat etapa nucleară când navele şi submarinele principalelor puteri maritime au fost dotate cu sisteme de propulsie şi

75

armament nuclear, fapt ce a dus la schimbarea modalităţilor de ducere a războiului pe mare cât şi a principiilor pe care le aplică strategia maritimă în actualele condiţii.

Forţele navale dezvoltate, cu acces la supravegherea prin satelit şi sisteme de detecţie submarine cu distanţa de descoperire mare, pot fi foarte greu luate prin surprindere pe mare, dar acest lucru nu poate fi generalizat. Cazuri particulare, cu exemple de nave aparţinând unor ţări cu forţe navale foarte dezvoltate dovedesc vulnerabilitatea acestora atât pe mare (USS Stark lovit de o rachetă aer-navă în timp ce patrula în Golful Persic) cât şi în port (atacul sinucigaş de la bordul USS Cole).

Sprijinul logistic al forţelor care acţionează la distanţe mari de bazele proprii este dificil de realizat datorită vulnerabilităţii navelor de suport logistic care pot fi atacate pe timpul deplasării precum şi necesităţii folosirii unor forţe suplimentare pentru acoperirea acestora pe liniile de comunicaţii maritime lucru care implică cheltuieli mai mari. De asemenea, ameninţările asimetrice constituie o vulnerabilitate importantă, întrucât cu mijloace disponibile chiar şi statelor mai puţin dezvoltate se poate pune în pericol atât sprijinul logistic cât şi forţele militare. Un astfel de exemplu este reprezentat de piraţii somalezi care acţionează în zona Golfului Aden şi care cu mijloace rudimentare (bărci cu motor, nave mici de pescuit etc.) reuşesc să captureze nave comerciale chiar dacă în zonă acţionează forţe militare destinate securizării zonei.

Conceptul de stăpânire a mării a fost privit, de majoritatea teoreticienilor navali, în mod dialectic, ajungându-se la concluzia că nu se mai poate stăpâni în mod absolut marea, întrucât o flotă de război nu poate fi niciodată atât de numeroasă încât să fie prezentă peste tot şi să controleze toate liniile de trafic maritim.

În concluzie, se poate afirma că, în prezent, comanda mării este aproape imposibil de realizat atât datorită progresului tehnologic cât şi ameninţărilor asimetrice puse în practică de unele state sau grupări multinaţionale constituite în scopul îndeplinirii unor obiective ce au la bază revendicări teritoriale, impunerea unor concepte religioase etc.

3. Concluzii

În F.N.-1, ediţia 2004, conceptul de „putere maritimă” şi noţiuni precum „control al mării”, ,,interdicţia maritimă” etc. nu erau tratate deloc, în schimb în proiectul F.N.-1, ediţie 2009, acestea sunt abordate şi tratate cu referire la interesele maritime şi fluviale ale României.

Având în vedere aspiraţiile României de afirmare ca putere maritimă regională de rangul 4, precum şi necesitatea protejării intereselor la Marea Neagră şi pe Fluviul Dunărea, propun studierea posibilităţii de a completa capitolului I, secţiunea a 3-a, genuri de forţe şi cu numărul de nave, cu următoarea formulare: „Pentru protejarea intereselor maritime şi fluviale Forţele Navale Române ar trebui să aibă în compunere: 3-5 fregate, 4-6 corvete, 4-6 vânătoare de mine etc.

76

Analizând „elementele constitutive ale puterii maritime” din proiectul F.N.-1, ediţie 2009, consider că ar fi util să fie abordată în cadrul capitolului III, secţiunea a 3-a şi problematica priorităţilor privind înzestrarea Forţelor Navale Române în raport cu interesele maritime şi fluviale.

Bibliografie 1. Julian Stafford CORBETT, Some Principles Of Maritime Strategy. 2. Căpitan Constantin Nic PĂUN, Misiunea marinei noastre. 3. Comandor Ion BĂLESCU, Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi de

apărare naţională, Conferinţă la Liga Navală Română. 4. Viceamiral (r) Constantin IORDACHE, Elemente de strategie maritimă. 5. Geoffrey TILL, Maritime Strategy and the Nuclear Age. 6. Amiral Alfred Thayer MAHAN, The influence of sea upon history

1660-1783. 7. Viceamiral Pierre LACOSTE, Strategia navală. Război sau descurajare. 8. http://www.1911encyclopedia.org/Command_of_the_sea

77

CONCEPTELE PUTERII NAVALE. INTERDICŢIA MARITIMĂ

Comandor Ion CONDUR, Comandantul Divizionului 50 Corvete

Rezumat Conceptul de putere maritimă a fost studiat mai în profunzime abia către

sfârşitul secolului XIX (1889), de către amiralul american Alfred Thyer Mahan care în lucrarea „The Influence of Sea Power Upon History, 1660-1783”, publicată în 1890 considera că „puterea maritimă este abilitatea statului de a controla mările şi de a-şi proiecta puterea de-a lungul mării”.

În această lucrare voi analiza puterea maritimă, cu accent pe conceptul de interdicţie maritimă, iar pentru a demonstra importanţa operaţiei de interdicţie maritimă voi prezenta două exemple de desfăşurare a operaţiilor navale de aplicare embargoului. De asemenea lucrarea conţine concepţia autorităţilor române referitoare la dreptul de vizită şi inspecţie la bordul navelor, rolul NATO în securitatea maritimă şi voi încheia cu un studiu comparativ al Doctrinelor Forţelor Navale ale statelor riverane Mării Negre.

1. Puterea maritimă

Cea mai nouă abordare a termenului „putere maritimă” este cea inclusă în „Recomandarea 722 asupra apărării Europei – rolul puterii navale” a Uniunii Europene adoptată în aprilie 2003, unde se stipulează că „puterea maritimă înseamnă folosirea mărilor în avantaj propriu, pentru a trimite forţele în teatrele de criză şi interzicerea folosirii acestor mări de către inamic”.

În accepţiunea specialiştilor militari navali ai Alianţei Nord-Atlantice puterea maritimă conţine următoarele concepte:

- stăpânirea mării; - controlul mării; - proiectarea puterii maritime; - interdicţia maritimă. Stăpânirea mării dă libertatea unei puteri să folosească marea în propriile

scopuri şi să interzică adversarului să o folosească. Controlul mării permite folosirea mării în anumite zone şi pentru anumite

perioade de timp.

78

Proiectarea puterii maritime este reprezentată de folosirea, sau ameninţarea cu folosirea, în mod direct a forţei militare maritime în scopul de a influenţa evenimentele de pe uscat.

Interzicerea folosirii mării se exercită atunci când o parte angajată în conflict nu dă posibilitatea celeilalte părţi să controleze o suprafaţă maritimă fără ca aceasta să fie capabilă să controleze, ea însăşi, respectiva zonă maritimă.

2. Conceptul de interdicţie maritimă

Interzicerea folosirii mării nu este un concept distinct faţă de controlul mării, deoarece a interzice libertatea de acţiune unui adversar pe mare reprezintă o parte componentă a controlului mării. Totuşi, acest concept este aplicabil numai atunci când controlul total al mării nu este exercitat fie că aşa s-a decis, sau fie că nu este posibil. La nivel operativ, o zonă de interzicere a folosirii mării de către adversar poate fi considerată ca parte a apărării îndepărtate a unei forţe sau a unui raion, sau ca o modalitate de încercuire (izolare) a forţelor adversarului. La nivel strategic, interzicerea folosirii mării poate fi considerată o acţiune de luptă, reprezentată, de exemplu, de acţiunile susţinute împotriva liniilor de comunicaţie maritime ale adversarului cu scopul de a preveni întăririle şi aprovizionările şi de a afecta moralul şi dorinţa naţională de a mai duce războiul.

Practica internaţională a demonstrat că măsurile cu cel mai mare impact asupra rezolvării crizelor sunt cele de natură economică, cele care duc, de regulă, la încheierea în timp scurt a unor conflicte pe cale politico-diplomatică şi care continuă să fie aplicate la scară mondială. Dintre acestea, embargoul este cel mai des utilizat în practica Organizaţiei Naţiunilor Unite (în baza art. 42 din Carta acesteia) sau a Organizaţiei pentru Cooperare şi Securitate în Europa/OSCE şi este folosit în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, ca măsură de constrângere împotriva acelor state care sprijină terorismul, care nu se supun rezoluţiilor Consiliul de Securitate sau care au comis acte de agresiune.

Trei reguli s-au impus în legătură cu aplicarea embargoului pe mare: - efectele embargoului încep imediat după notificare; - încălcarea regulilor impuse constituie delict; - încălcarea blocadei atrage după sine sancţionarea autorului. Există diferite modalităţi prin care forţele armate sunt întrebuinţate pentru a

influenţa autorităţile unei ţări în poziţia sa faţă de regulile impuse de organizaţiile internaţionale. Operaţiile de interceptare maritimă constituie o modalitate de rezolvare a unor asemenea conflicte, operaţiuni aflate la limita de jos a războiului, cu întrebuinţarea armamentului, acestea fiind destinate, de regulă, să controleze traficul de armament sau bunuri spre şi dinspre ţara aflată în discuţie.

Naţiunile Unite stabilesc, în mod normal, reguli generale ale embargoului şi autorizarea folosirii forţei prin rezoluţiile Consiliului de Securitate. Dreptul de a impune embargoul derivă din legislaţia internaţională şi poate fi uzitat de către o naţiune sau un grup de naţiuni.

79

Autorităţile care stabilesc constituirea Forţei maritime de Interdicţie/MIF (Maritime Interdiction Force) trebuie să primească, prin rezoluţie a Consiliului de Securitate, dispoziţii speciale, care să se refere la următoarele aspecte:

- forţa – nivelul forţelor autorizate să desfăşoare operaţii de interdicţie maritimă, reguli de angajare şi nivelul de utilizare a forţei armate în impunerea embargoului;

- bunurile prohibite stabilite prin rezoluţie a Consiliului de Securitate, trebuie să fie bine definite, pentru a nu da naştere la interpretări; în orice caz, în condiţiile în care rezoluţia este neclară, comandantul MIF trebuie să ceară precizări eşaloanelor superioare;

- limitele geografice trebuie stabilite cu mare exactitate; intrarea în apele teritoriale ale statului supus embargoului poate fi aprobată prin instrucţiuni ale autorităţilor politico-militare care dirijează desfăşurarea operaţiilor;

- confiscarea navelor – în mod normal, navele care încalcă embargoul nu sunt confiscate, ele sunt dirijate spre alte porturi decât cele de destinaţie sau sunt obligate să se întoarcă în portul de unde au plecat; dar în cazul anumitor operaţii, precum SHARP GUARD, navele care au violat prevederile impuse prin embargo au fost confiscate şi vândute apoi cu întreaga încărcătură – rezoluţie a Consiliului de Securitate.

Odată ce o forţă de interdicţie a fost recunoscută ca unitate care îşi desfăşoară activitatea legal, în conformitate cu dreptul internaţional, aceasta are posibilitatea de a-şi exercita autoritatea asupra tuturor navelor comerciale, inclusiv asupra acelor aparţinând naţiunii proprii.

O operaţie de interdicţie maritimă are următoarele obiective principale: - de a determina dacă o navă încalcă sau nu embargoul impus unei naţiuni; - de a aduna informaţii despre litoralul şi manevrele navelor comerciale care

străbat raionul controlat, dar şi despre activitatea marinelor militare sau comerciale în porturile aflate sub interdicţie sau în zona apropiată acestora.

O operaţie de interdicţie maritimă prezintă, în cele mai multe cazuri şi un interes politic deosebit, de aceea conceptul de ducere a operaţiunilor va fi foarte larg. O asemenea operaţie poate fi desfăşurată de o forţă multinaţională sau de o singură naţiune, de forţe navale independent sau în cooperare cu alte categorii de forţe.

Planificarea operaţiei de monitorizare a embargoului porneşte de la analiza detaliată a următoarelor aspecte:

- raionul maritim care urmează să fie acoperit de embargo, prin prisma depărtării sau apropierii de bazele proprii;

- forţele destinate operaţiei; acestea trebuie să fie adecvate operaţiei, suficiente ca număr, să aibă aceeaşi doctrină de întrebuinţare şi să dispună de mijloace de comunicaţii compatibile; în acelaşi timp, se va ţine seama de restricţiile naţionale şi de faptul că este imperios necesar ca forţele să aparţină cât mai multor state, pentru a asigura caracterul multinaţional al grupării navale;

- bazele legale ale operaţiilor, în speţă rezoluţiile Consiliului de Securitate, hotărârile guvernelor ţărilor participante; acestea trebuie să stabilească foarte clar responsabilitatea autorităţilor militare şi civile, să definească nivelurile de utilizare a forţelor şi principalele reguli de angajare;

80

- sprijinul extern al operaţiilor în plan politic şi militar; - factorii de risc – comandantul grupării trebuie să ia în considerare

ameninţările la care vor fi supuse forţele sale; - sprijinul logistic, care trebuie să determine: compatibilitatea unităţilor

întrebuinţate, nave de sprijin logistic şi tancuri petroliere necesare asigurării unei aprovizionări neîntrerupte a forţelor, posibilitatea de folosire a bazelor din regiune, contribuţia financiară şi administrativă a naţiunilor, stabilirea înţelegerilor necesare pentru statutul forţelor în porturile respective.

După faza de planificare, navele se dislocă în raioanele destinate patrulării. Acestea au dimensiunile de 8-15 Mm, în funcţie de categoria şi tipul navei, de mijloacele de descoperire de la bord. Raioanele sunt suprapuse, astfel încât să acopere întreaga suprafaţă maritimă în care se aplică măsurile de embargo şi să poată fi interceptată orice navă care intră în zona respectivă.

Acest procedeu necesită un mare consum de forţe şi mijloace, nave de luptă de suprafaţă, aviaţie maritimă purtată şi bazată la sol, nave de sprijin. Este foarte puţin probabil ca vreuna din navele comerciale să poată trece prin această reţea fără a fi controlată.

În planificarea şi desfăşurarea unei operaţii de interdicţie maritimă există mai multe etape sau elemente chei cum ar fi:

- ordinul de operaţii; - lanţul de comandă; - detectarea şi supravegherea; - interogarea, apropierea şi oprirea navelor comerciale; - controlul şi inspecţia la bord.

3. Operaţii navale de aplicare a interdicţiei maritime

Două exemple de desfăşurare a operaţiilor navale de aplicare a măsurilor specifice embargoului/interdicţiei maritime sunt suficiente pentru a demonstra importanţa şi actualitatea acestora:

- operaţia impusă în 1990, prin sancţiunile ONU, Irakului şi Kuweitului (rezoluţiile 661 şi 665 ale Consiliului de Securitate), embargo economic împotriva principalelor bunuri importate sau exportate în special cele petroliere; la operaţiile maritime, desfăşurate în Marea Roşie şi în Golful Arabiei, au participat nave din 16 ţări, sub comanda SUA, prin Comandamentul Naval Central din Oceanul Indian (Flota a 5-a), în total, în cadrul acestei operaţii au fost interceptate un număr de peste 22.000 de nave;

- operaţia de monitorizare a embargoului în Marea Mediterană organizată în comun de autorităţile politico-militare ale NATO, Uniunii Europei Occidentale şi naţionale; rezoluţiile 713 şi 757 au dus la planificarea şi desfăşurarea operaţiilor SHARP VIGILLANCE pentru UEO MARITIME MONITOR pentru NATO, transformate ca urmare a rezoluţiilor 787 şi 820 în SHARP FENCE, respectiv MARITIME GUARD (cele două operaţii au fost contopite până la sfârşitul lunii iulie 1996 în SHARP GUARD).

81

Obiectivele operaţiei au fost: - interzicerea executării traficului naval al navelor comerciale sârbeşti către şi

dinspre Serbia şi Muntenegru; - oprirea/controlul şi confiscarea, dacă era cazul, a mărfurilor interzise,

transportate de navele comerciale aparţinând altor state, care se îndreptau spre cele două ţări;

- interzicerea transportului tuturor mărfurilor cu destinaţie militară către ţările aparţinând fostei Iugoslavii.

Gruparea Navală Multinaţională s-a aflat sub comanda amiralului comandant al Forţei Navale Permanente din Europa de Sud (STANAVFORMED) şi a fost alcătuită din 3 grupuri tactice, ale căror nave se schimbau la intervale de 4-5 săptămâni. În compunerea grupării s-au aflat 18-20 nave, acţiunile lor fiind sprijinite de aviaţia de patrulare maritimă, aflată sub conducerea NATO, iar pentru asigurarea logistică s-au aflat 3-4 tancuri petroliere, nave de transport, muniţii şi materiale.

Din cele 62.148 nave interceptate, 4.772 au fost controlate la bord (7,68%), iar 1.311 au fost redirecţionate spre porturile italiene (4,08%). Oprirea navelor suspecte s-a executat cu ajutorul elicopterelor, prin trimiterea la bord a luptătorilor din cadrul forţelor de operaţiuni speciale. Până la terminarea misiunii, nici una dintre navele militare nu a deschis focul împotriva spărgătorilor de blocadă, fapt considerat ca o mare reuşită a misiunii.

4. Concepţia autorităţilor române

Dreptul de a vizita şi inspecta navele comerciale neutre, inamice şi aliate este

reglementat de Declaraţia de la Paris din 1856 şi de Declaraţia de la Londra din 1909. Legile române acordă dreptul de agent captor, în afara ofiţerilor de marină

militară activi şi inspectorilor de porturi, procurorilor militari şi civili, ofiţerilor de poliţie, căpitănie, comandanţilor porturilor maritime şi altor persoane abilitate în acest sens.

În mare liberă, vizita şi inspecţia reprezintă un drept ce aparţine numai navelor militare. Pot fi vizitate şi inspectate: toate navele comerciale inamice, navele comerciale neutre (chiar şi cele proprii), navele necombatante inamice (de salvare, nave spital, nave de pescuit etc.).

Dacă se constată că, în urma vizitei sau inspecţiei sunt întrunite elementele dreptului de captură conform Declaraţiei de la Paris din 1856, Declaraţiei de la Londra din 1909, precum şi legilor române (Codul jurisdicţiei prizelor maritime din 1917), nava este condusă în port.

Legea organizării şi funcţionării jurisdicţiei de prize maritime din 1917 din România stabileşte următoarele norme: statul român poate captura navele şi în general orice mijloc de transport pe apă, precum şi încărcăturile lor, când ele aparţin inamicului sau supuşilor lui (art. 1). Capturile efectuate de statul român sunt supuse cercetării jurisdicţiei de prize maritime până la începerea ostilităţilor (art. 2); caracterul navei (inamic, neutru) este determinat de pavilionul pe care are dreptul să-l

82

poarte nava (art. 50, 51); caracterul încărcăturii este determinat de caracterul proprietarului ei (art. 53, 55).

Observăm, din nou, existenţa unor prevederi legislative care nu oferă nicio bază legală navelor militare şi comandanţilor acestora, în desfăşurarea acţiunilor posibile pe timp de pace sau criză.

5. Pericole crescânde, emergente şi evolutive. Rolul NATO în securitatea maritimă

Globalizarea, desfăşurarea cu mai mare uşurinţă a traficului peste frontiere şi

revoluţia în domeniul informaţiilor evidenţiază că oceanele şi mările lumii au devenit un mediu din ce în ce mai accesibil pentru activităţile infracţionale şi acţiunile potenţial ostile. Acestea cuprind o gamă largă, de la imigraţia ilegală, traficul cu fiinţe umane, arme şi droguri şi piraterie, la terorism şi proliferarea armelor de distrugere în masă/WMD şi a mijloacelor de transport la ţintă a acestora.

Având în vedere acest context, faptul că securitatea maritimă ocupă un loc din ce în ce mai important pe agenda NATO nu constituie o surpriză.

În timpul Războiului Rece, patrulările de rutină şi exerciţiile reale periodice executate de forţele navele ale NATO au contribuit la descurajarea generală a ameninţărilor maritime în spaţiul euroatlantic. Acestea au permis Alianţei să dobândească unele abilităţi specifice în privinţa planificării şi a desfăşurării unor operaţii maritime multinaţionale complexe.

În perioada iulie 1992 – octombrie 1996, semnalând începutul renunţării sale la axarea pe apărarea colectivă caracteristică Războiului Rece, NATO a condus operaţii de interdicţie maritimă/MIO mandatate de ONU în Marea Adriatică, pentru a impune respectarea sancţiunilor economice împotriva Republicii Federale Iugoslavia şi a embargoului privind întregul trafic de mărfuri spre şi dinspre această ţară.

Începând din iunie 1993, operaţiile de interdicţie NATO şi ale Uniunii Europene Occidentale/WEU au fuzionat într-o operaţie mixtă, SHARP GUARD, cu o comandă unică, aflată în comandamentul Forţei Navale Aliate din Europa de Sud al NATO de la Napoli, Italia.

În perioada care a urmat imediat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 şi invocarea Articolului 5 al Tratatului Atlanticului de Nord la numai o zi de la producerea acestora, NATO a iniţiat o operaţie maritimă de combatere a terorismului/OAE (OPERATION ACTIVE ENDEAVOUR) vizând descurajarea ameninţărilor teroriste în Mediterana de Est.

În martie 2003, OAE a fost extinsă pentru a include escortarea vaselor de marfă în Strâmtoarea Gibraltar şi, în luna următoare, NATO a iniţiat operaţii de abordare cu acordul statelor sub al căror pavilion navigau navele respective şi al căpitanilor acestora. În martie 2004, OAE s-a extins în întreaga Mare Mediterană, iar mai târziu, în cursul aceluiaşi an, OAE s-a transformat într-o operaţie bazată pe informaţii axată pe identificarea şi urmărirea anumitor vase care prezentau interes, oferind o utilizare reală mai eficientă a diferitelor mijloace. Începând din momentul iniţierii acestei operaţii în octombrie 2001, forţele OAE au identificat peste 88.000 de

83

nave, au abordat mai mult de 120 de ambarcaţiuni suspecte şi au escortat aproape 500 de vase.

Deşi este o operaţie de apărare colectivă, OAE se bucură de sprijinul câtorva ţări partenere, inclusiv din partea Federaţiei Ruse şi a Ucrainei (care au contribuit fiecare cu o navă de luptă în 2006 şi 2007), precum şi din partea Albaniei, Georgiei, Israelului şi a Marocului.

În plus faţă de operaţiile de interdicţie maritimă sub comanda NATO, marinele militare aliate participă de asemenea la operaţii în formatul coaliţiilor, precum Forţa Multinaţională cu Destinaţie Specială 150, a OPERAŢIEI ENDURING FREEDOM. Începând din 2002, aceasta a beneficiat de participarea forţelor navale din 11 state NATO şi din alte câteva ţări, într-o zonă de operaţii care cuprinde Golful Oman, Marea Arabiei, Golful Aden şi Marea Roşie.

Ca rezultat al îndeplinirii sarcinilor lor de supraveghere şi interdicţie, SHARP GUARD şi ACTIVE ENDEAVOUR au dezorganizat unele activităţi infracţionale pe mare, cum ar fi transporturile de droguri, traficul cu fiinţe umane şi transporturile ilegale de arme, precum şi reţelele de sprijin ale acestora.

În ambele operaţii, succesul a depins în mare măsură de buna cooperare şi schimbul de informaţii cu agenţiile civile de impunere a legii, cum ar fi garda de coastă, poliţia de frontieră şi autoritatea vamală, prin intermediul Centrului Întrunit de Analiză a Informaţiilor/JIAC experimental al NATO, aflat la Napoli, Italia, precum şi cu companiile civile de transport maritim, prin intermediul Centrului pentru Transporturile Navale al NATO de la Northwood, Marea Britanie, în consultare cu Organizaţia Maritimă Internaţională, de la Londra.

Mai mult decât atât, în vara anului 2007, un grup maritim multinaţional permanent NATO a navigat în jurul Africii pentru prima dată, pentru a demonstra atât preocuparea Alianţei privind asigurarea securităţii liniilor de navigaţie aflate la mari distanţe şi expuse la riscuri, cât şi capabilitatea sa de a-şi proiecta puterea navală dincolo de apele europene tradiţionale ale NATO.

În timpul acestei dislocări de două luni pe o distanţă de 12.500 de mile marine, grupul a patrulat coastele continentului, a desfăşurat un exerciţiu împreună cu marina militară a Africii de Sud şi a salvat militarii din Yemen care erau ameninţaţi de o erupţie vulcanică neaşteptată pe coasta acestei ţări.

Pentru consolidarea şi extinderea expertizei MIO, NATO a înfiinţat în 2004 un Centru Operaţional de Instruire pentru Interdicţia Maritimă, în Creta, Grecia. Acesta promovează schimburile de experienţă în privinţa celor mai bune practici, dezvoltarea doctrinelor şi asigurarea instruirii în domeniul planificării şi al desfăşurării operaţiunilor de interdicţie maritimă, la nivelul aliaţilor şi al partenerilor NATO.

Autorităţile Militare NATO elaborează de asemenea în prezent o concepţie privind operaţiile pentru asigurarea securităţii maritime, care abordează gama contribuţiilor potenţiale ale NATO la securitatea maritimă.

Pentru atingerea scopurilor, NATO se poate baza pe cele patru grupuri maritime permanente şi pe cele cinci Forţe Maritime cu Înalt Grad de Operativitate aflate în poziţia „la chemare” de care dispune, precum şi pe expertiza oferită de Comitetul de Planificare pentru Transporturile Oceanice, Grupul pentru Armamente Navale şi alte structuri.

84

Cooperarea cu întreaga gamă a partenerilor NATO va avea o importanţă fundamentală, pentru a reflecta omniprezenţa simultană a riscurilor maritime şi pentru a-i determina pe parteneri să participe la diminuarea acestora.

Cooperarea maritimă poate reprezenta un mijloc deosebit de eficient pentru întărirea parteneriatelor NATO cu Rusia şi Ucraina, precum şi cu ţările Dialogului Mediteranean/MD şi cele ale Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul/ICI.

De asemenea, trebuie avută în vedere creşterea numărului de vizite NATO în porturile ţărilor MD şi ICI, precum şi sporirea participării Alianţei la „exerciţiile de trecere”/PASSEX locale cu forţele navale ale acestora.

6. Studiu comparativ al Doctrinelor Forţelor Navale ale statelor riverane Mării Negre

6.1. Doctrina Forţelor Navale ale Rusiei Doctrina militară este formulată de pe poziţia de mare putere a Federaţiei Ruse,

care doreşte să deţină toate prerogativele internaţionale de care s-a bucurat fosta URSS. Ea recunoaşte caracterul multinaţional al statului şi că este formulată ca răspuns la noul concept strategic al NATO.

Doctrina militară a Rusiei are un caracter defensiv şi formulează cu claritate situaţiile în care puterea din această ţară este abilitată să folosească armamentul nuclear strategic. Se stipulează că Rusia va folosi toate forţele şi mijloacele pe care le are la dispoziţie, inclusiv armamentul nuclear, acolo unde celelalte mijloace de reglementare ale unei crize au fost epuizate sau s-au dovedit ineficiente.

De subliniat este, de asemenea, faptul că în Doctrina militară rusă conceptul de bază ţine cont de existenţa mai multor poli de putere pe plan internaţional şi că tema cheie a acesteia o reprezintă problema prevenirii războaielor.

Noile realităţi geopolitice impun Moscovei mai multe aspecte cu care guvernanţii de la Kremlin nu sunt de acord. Printre acestea se numără:

- probleme legate de instalarea scutului antirachetă american pe teritoriul european;

- bazele militare americane de la Marea Neagră din Bulgaria şi România; - eventuala aderare la NATO a Georgiei şi Ucrainei; - influenţa crescândă a SUA în zona Caucazului, zonă de influenţă

considerată vitală de Moscova în condiţiile în care aceasta posedă rezerve energetice foarte bogate.

Exerciţiile comune ale forţelor NATO împreună cu cele ucrainene la Marea Neagră şi problema diferendului dintre Georgia şi republicile separatiste Osetia de Sud şi Abhazia au accelerat nevoie Moscovei de a-şi elabora o nouă doctrină militară care să includă măsuri din ce în ce mai drastice privind echiparea şi dezvoltarea tehnologică a armamentului rusesc, precum şi mărirea exponenţială a numărului de avioane, submarine şi portavioane până în 2030.

Documentul denumit „Noua faţă a Armatei ruse până în 2030” este încă în stadiu de proiect, forma finală a documentului va apărea în toamna acestui an. Prima parte a acestei noi doctrine este în fapt o evaluare a rolului geopolitic pe care Rusia îl

85

joacă la nivel global, precum şi ameninţări externe, regionale şi locale la adresa securităţii naţionale, incluzând în această categorie pe cele de natură militară.

Cea de-a doua parte acoperă dezvoltarea şi restructurarea forţelor armate ruse. Priorităţile ar cădea în cadrul acestei secţiuni pe tehnologia informaţiei şi aspecte legate de mijloace de luptă, tehnologie spaţială şi chiar nanotehnologie. Schiţa documentului mai vorbeşte despre forţele armate ruse care se vor baza în special pe armament convenţional de înaltă precizie dezvoltat pe principiile inteligenţei artificiale şi nanotehnologiei.

Potrivit noii doctrine, Rusia va avea ca prioritate dezvoltarea unor grupuri de generaţia a patra de submarine cu propulsie nucleară cât şi de portavioane. Rusia speră să îşi finalizeze modernizarea componentei navale a „triadei nucleare” până în 2016. Submarinele de generaţia a patra de clasa Borey care vor purta la bord rachete balistice de tip Bulava vor avea rolul de a forma „miezul” flotei modernizate de submarine a Rusiei. Grupurile navale vor fi constituite din portavioane, nave de escortă şi nave ce vor asigura mentenanţa. „Trei astfel de grupuri navale vor intra în serviciul Flotei de Nord şi alte trei în Flota Pacificului”, a afirmat o sursă din Ministerul Apărării Rus. Rusia va lua în considerare gradual reorientarea intereselor geopolitice spre zona Arcticii şi îşi va întări prezenţa în această regiune. Oficiali din Ministerul Apărării au exprimat deja intenţiile Moscovei legate de extinderea prezenţei marinei ruse în oceanele lumii, inclusiv Oceanul Arctic şi totodată lărgirea razei de acţiune a submarinelor în zonele nordice.

6.2. Doctrina Forţelor Navale ale Bulgariei Doctrina militară naţională a Bulgariei aprobată în 1999 de către parlament

(probabil va fi revizuită şi modificată acum după aderarea la NATO) are un caracter defensiv şi defineşte în mod explicit politica militară a statului, fiind şi documentul fundamental al reformei militare ce are loc în ţara vecină.

În documentele politico-militare naţionale Marinei Militare a Bulgariei i s-au atribuit funcţiile de descurajare, de apărare a suveranităţii şi integrităţii teritoriale, de a desfăşura acţiuni în sprijinul păcii, asistenţă umanitară şi salvare, de integrare în structurile europene şi euroatlantice şi cea socială.

Misiunile Marinei Militare sunt în concordanţă cu structura de forţe a acesteia, denotă realism şi simplitate.

Realism, deoarece cu posibilităţile operaţionale şi administrative actuale Marina Militară a Bulgariei poate participa la acţiuni militare navale în cadrul Alianţei sau în cadrul organismelor militare regionale (cum este de exemplu gruparea operaţională navală BLACKSEAFOR).

Simplitate, deoarece misiunile, cel puţin cele pe timp de criză şi conflict armat sunt foarte puţine (numai trei – dar, în acelaşi timp, foarte complexe şi necesită capacităţi de acţiune în toate cele patru medii: submarin, de suprafaţă, aerian şi electromagnetic).

Rolul Marinei Militare a Bulgariei este acela de apărare a litoralul şi de a-şi aduce contribuţia la întărirea încrederii şi cooperării între ţările riverane la Marea Neagră, cât şi la menţinerea păcii în regiune.

86

Zona de responsabilitate operaţională este reprezentată de: - apele interioare; - marea teritorială; - zona de litoral; - zona economică exclusivă. Consider că în actuala compunere Marina Militară a Bulgariei poate executa

acţiuni militare navale în cadrul unei coaliţii sau a unei grupări de forţe regionale şi că în viitorul apropiat (până în anul 2015) nu se întrevede o schimbare care să ducă la posibilitatea ca aceasta să poată duce independent o operaţie maritimă. Prin participarea la iniţiativele maritime regionale şi prin politica activă pe care o promovează în cadrul acestora, prin disponibilitatea pe care o arată, de a ajuta celelalte state din regiune să devină membre NATO, Marina Militară din Bulgaria contribuie activ la relaţiile politico-militare din regiunea Mării Negre şi implicit joacă un rol important în geopolitica zonală.

6.3. Doctrina Forţelor Navale ale României Conform concepţiei specialiştilor militari români interesele naţionale pot fi

vitale (integritatea teritorială, suveranitatea, siguranţa comunicaţiilor, starea şi protecţia populaţiei) şi de alte categorii:

- diplomatice; - economice; - culturale; - de civilizaţie etc.1 Aflată la intersecţia căilor de legătură dintre Europa şi Orientul Apropiat şi

Mijlociu, România îşi defineşte poziţia geostrategică pe trei elemente: Munţii Carpaţi, ieşirea la Marea Neagră şi fluviul Dunărea. Creşterea pe viitor a importanţei Mării Negre şi a Dunării în asigurarea schimbului de valori dintre Europa şi Asia amplifică rolul pe care îl au Forţele Navale în apărarea intereselor naţionale ale României.

Doctrina pentru Operaţii a Forţelor Navale reflectă transpunerea politicii militare a României pentru componenta navală şi are la bază principiile fundamentale ale strategiei Militare a României, care sunt:

- participarea activă în cadrul structurilor de securitate; - organizarea, pregătirea şi dotarea Forţelor Navale în vederea respingerii

oricărei agresiuni, în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei, sau independent, cu elemente ale sistemului naţional de apărare, în cadrul unei coaliţii, sau alianţe;

- acţiunile Forţelor Navale nu constituie ameninţări la adresa forţelor navale ale altor state, acestea fiind folosite exclusiv pentru protejarea intereselor fundamentale României;

- acţiunile militare desfăşurate de către Forţele Navale ale României în situaţii de criză şi în timp de război, vor avea drept scop apărarea teritoriului naţional

1General de Corp de Armată dr. Mihail Popescu, Reflectarea intereselor naţionale în opinia oamenilor de ştiinţă

militari.

87

şi participarea la apărarea colectivă pe mare, fără a urmări cucerirea, ocuparea (anexarea) sau controlul apelor şi teritoriilor altor state;

- principiul neagresiunii cu caracter preponderent defensiv-activ, direcţionat în concordanţă cu obiectivele politicii externe ale statului român.

Doctrina, de asemenea, reflectă principiile şi procedurile cuprinse în publicaţiile NATO de referinţă, care sunt aplicate conform specificului naţional.

În acest document definitoriu pentru politica navală a României se arată că ţara noastră este vital interesată pentru:

- păstrarea integrităţii sale teritoriale în limitele graniţelor terestre, maritime şi fluviale;

- asigurarea condiţiilor pentru impunerea şi păstrarea zonelor maritime de interes în vederea exploatării economice şi desfăşurării nestânjenite a activităţilor în aceste spaţii;

- asigurarea stabilităţii în zonă; asigurarea libertăţii de mişcare pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale;

- apărarea infrastructurii din spaţiul riveran; - protecţia mediului pe mare, fluviu şi în deltă; - participarea la acţiunile militare ale aliaţilor, partenerilor. Aceste interese navale ale României sunt determinate de: - ieşirea la mare şi ponderea lungimii frontierelor maritime şi fluviale; - aprovizionarea cu materii prime externe pe căile de comunicaţii maritime şi

fluviale; - exploatarea bogăţiilor mării şi perspectivele de dezvoltare ale acesteia; - alte activităţi economice ce se desfăşoară pe mare şi fluviu (transporturi

navale, turism, construcţii navale etc.); - promovarea şi cunoaşterea imaginii sale în lume prin folosirea

instrumentelor diplomaţiei navale. 6.4. Doctrina Forţelor Navale ale Turciei Autorităţile politico-militare turceşti consideră că riscurile şi ameninţările la

adresa securităţii ţării sunt mult diferite faţă de cele din timpul „războiului rece” şi sunt direct legate de poziţia geopolitică şi geostrategică a Turciei care se situează în centrul unui triunghi geografic care uneşte Caucazul, Orientul Mijlociu şi Peninsula Balcanică, zonă caracterizată de o continuă instabilitate în ultimii 15 ani.

Politica militară a Turciei are caracter defensiv şi scopul de a apăra independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială, interesele vitale ale ţării şi de a contribui la asigurarea climatului de pace şi securitate regională.

Strategia militară a Turciei se sprijină pe patru piloni majori: - descurajarea; - securitatea colectivă; - apărarea avansată; - participarea militară. Elementele fundamentale ale politicii de apărare şi ale strategiei militare

actuale ale Turciei sunt reprezentate de realizarea unei puteri militare capabile să

88

susţină politica de securitate naţională, întreţinerea, dezvoltarea şi modernizarea ei în funcţie de cerinţele şi provocările secolului XXI.

6.4.1. Misiunile Forţelor Maritime Militare Responsabilitatea de ansamblu a Forţelor Navale ale Turciei o reprezintă

apărarea ţării împotriva oricărui pericol dinspre mare şi protejarea intereselor maritime ale naţiunii turce.

Consider că Forţele Maritime Militare ale Turciei, care pot acţiona şi în Marea Neagră, sunt proiectate, realizate şi dotate să facă faţă cu succes misiunilor pe care conducerea politico-militară turcă i le-au încredinţat şi că acestea pot să aplice în Marea Neagră conceptele puterii maritime, pot să desfăşoare cu succes toate tipurile de operaţii maritime şi toate tipurile de acţiuni navale, împotriva oricăruia dintre riverani, luat în parte. Am exprimat în formularea de mai sus faptul că FMM turce pot acţiona şi în Marea Neagră deoarece zona de responsabilitate a acestora este întinsă şi cuprinde pe lângă strâmtori, litoralul turc de la Marea Egee şi pe cel din Mediterana de Est, dar dispunerea majorităţii forţelor de lovire în BMM Golcuk (Marea Marmara) face posibilă desfăşurarea cu uşurinţă a acestora în direcţia ameninţată.

Preocuparea principală a FMM turce pe timp de pace o reprezintă perfecţionarea structurii de forţe şi executarea operaţiilor de prezenţă, supraveghere şi colectare de informaţii. De asemenea, acestea sunt pregătite ca în caz de nevoie să participe la operaţiile umanitare, de căutare-salvare, sau de evacuare a noncombatanţilor.

6.5. Doctrina Forţelor Navale ale Ucrainei Conducerea ucraineană apreciază că politica de stat se determină pornind de la

prioritatea intereselor naţionale şi ameninţărilor asupra securităţii ţării şi se realizează prin elaborarea doctrinelor, strategiilor, concepţiilor şi programelor în diferite sfere ale securităţii naţionale. În Doctrina militară a Ucrainei (adoptată în iunie 2004) se consideră că NATO este organizaţia de bază a sistemului de securitate european şi că Ucraina se angajează pe calea integrării euroatlantice prin eventuala aderare la Alianţă. În acelaşi document se apreciază că nici un stat nu reprezintă o ameninţare militară la adresa Ucrainei.

Modul de întrebuinţare în operaţie (luptă) a Forţelor Maritime Militare ucrainene rezultă din principiile doctrinei militare naţionale, din care se distinge caracterul ei defensiv, precum şi din normele operativ-tactice de folosire în luptă a acestei categorii de forţe ale armatei.

Principalul obiectiv al Marinei Militare a Ucrainei este să apere suveranitatea şi interesele statului ucrainean pe mare, neutralizând grupurile navale ale inamicului în zona sa de responsabilitate operativă, independent sau în cooperare cu alte categorii de forţe ale armatei din Ucraina şi să sprijine trupele de uscat când acţionează pe direcţii maritime.

89

„Zona operativă a Marinei Militare ucrainene este constituită din suprafeţele de apă din Marea Neagră, din Marea de Azov, de pe fluviile Dunărea, Nistru şi Nipru şi mai include şi alte suprafeţe maritime stabilite de interesul statului.”2

Efectivul de 12.500 militari şi civili se pare că va fi în viitor redus drastic deoarece Ucraina nu este dispusă să menţină o structură militară navală aşa de mare şi intenţionează să se integreze în structurile de securitate europene.

Apreciez că în alcătuirea prezentă, cu dotarea şi nivelul operaţional de care dispun, dar şi în perspectiva apropiată, Forţele Maritime Militare Ucrainene pot duce cu succes operaţii maritime decât în compunerea unor forţe maritime multinaţionale sau în cadrul unei coaliţii de forţe întrunite (fie în NATO sau în structura de securitate pe care Federaţia Rusă încearcă să o revigoreze). Nu este exclus ca şi acţionând în cadrul unei Grupări Naţionale de Forţe Întrunite să obţină succes în ducerea unor operaţii de evacuare a noncombatanţilor, de apărare a linilor proprii de comunicaţii maritime, sau de respingere a unei operaţii amfibii.

De asemenea, consider că independent, în cadru naţional, Forţele Maritime ucrainene nu pot să realizeze stăpânirea mării, controlul mării, interzicerea folosirii mării sau proiectarea puterii maritime, decât în situaţia în care s-ar confrunta cu un adversar inferior din punct de vedere al dotării cu nave şi aviaţie maritimă.

6.6. Perspectivele acţiunilor forţelor navale în Marea Neagră Importanţa crescută a Mării Negre la acest început de mileniu şi-a pus

amprenta şi asupra acţiunilor forţelor navale din Marea Neagră. Toate flotele militare ale riveranilor încearcă să se adapteze structural, conceptual, dar mai ales acţional provocărilor la adresa securităţii maritime ce se manifestă în plan regional. Aceste provocări s-au deplasat din sfera militară în cea a ameninţărilor de tip asimetric şi în principal ele se referă la crima organizată transfrontalieră, traficul ilicit de materiale şi persoane, migraţia clandestină, terorism şi activităţi economice ce au ca scop finanţarea actelor teroriste.

Acţiunile militare navale ale riveranilor direct influenţate de necesitatea creşterii siguranţei traficului maritim în Marea Neagră au ca finalitate concretă:

- executarea operaţiei naţionale de monitorizare a traficului maritim de către Forţele Maritime Militare ale Turciei – Operaţia Black Sea Harmony;

- dezbaterile trilaterale Bulgaria–România–Turcia privind executarea unei operaţii similare de către cele trei ţări membre NATO;

- posibilitatea extinderii operaţiei NATO Active Endeavour în acest spaţiu; - participarea BLACKSEAFOR la operaţia Black Sea Harmony şi

transformarea acesteia dintr-o operaţie naţională a Turciei într-o operaţie multinaţională a riveranilor;

- posibilitatea executării de către România a unei operaţii naţionale de monitorizare a traficului maritim în zona de responsabilitate, conectată cu cele ale riveranilor (Bulgaria şi Turcia) şi cu Operaţia NATO Active Endeavour din Marea Mediterană.

2 The Navy of the Armed Forces of Ukraine, ttp:www.mil.gov.ua/indexphp?lang=eng&part=structure&sub=navy

90

Desigur că acţiunile militare navale nu se pot limita la necesităţile de securitate maritimă cerute de riscurile şi ameninţările specifice ce se manifestă în Marea Neagră la acest început de mileniu. De aceea toate statele riverane am observat că acordă atenţia cuvenită şi pregătirii forţelor lor navale pentru combaterea riscurilor şi ameninţărilor de tip militar şi non militar, pregătindu-se să facă faţă atât acţiunilor pe timp de pace cât şi celor pe timp de criză şi război.

Totodată, prin extinderea zonei de responsabilitate a NATO în bazinul Mării Negre, Alianţa va exercita un control direct asupra zonelor de criză din Asia Centrală şi va putea supraveghea traseele resurselor energetice din spaţiul caucazian şi al Mării Caspice.

Analizând fiecare marină militară a statelor riverane la Marea Neagră am constat că ierarhizarea acestora în funcţie de efective, compunere, dotare cu nave, aviaţie şi înzestrare cu tehnică de luptă ar fi următoarea: Forţele Navale ale Turciei, apoi cele ale Federaţiei Ruse (dacă ne referim numai la cele din Marea Neagră), ale Ucrainei, României, Bulgariei şi Georgiei. Primele două pot executa tot genul de operaţii şi acţiuni militare navale, independent sau în cadrul unor forţe întrunite naţionale, că cele din Ucraina, România şi Bulgaria pot executa independent numai unele tipuri de operaţii şi acţiuni militare navale şi că pot participa la constituirea grupărilor multinaţionale de forţe.

7. Concluzii finale

Probabil că în anii următori prea puţine aspecte de securitate vor atrage o atenţie politică la fel de mare în comparaţie cu cea acordată securităţii maritime, datorită naturii interdependente a acesteia, care combină diferite aspecte din domeniile securităţii internaţionale, suveranităţii, asigurării energiei, prosperităţii economice, impunerii legii şi apărării.

Puterea maritimă a statelor riverane la Marea Neagră influenţează geopolitica regiunii deoarece oferă politicienilor şi diplomaţilor instrumentele şi argumentele pe care să se bazeze în schematizarea politicii externe cât şi pe cele necesare pentru configurarea sistemului de alianţe necesare satisfacerii aspiraţiilor şi ambiţiilor regionale.

Reflectarea importanţei Mării Negre în acţiunile forţelor navale riverane se prefigurează pe direcţia securităţii liniilor de comunicaţie maritime (supravegherea navală şi escortarea navelor comerciale proprii care au încărcături ce pot fi obiectul unui atac terorist) şi pe securitatea maritimă relativ, la acţiunile cu caracter asimetric, preponderent nemilitar – terorismul, crima organizată, traficul ilegal de persoane, migraţia ilegală, posibilele catastrofe ecologice accidentale sau provocate în mod voit. Rezolvarea de către forţele navale a acestui al doilea tip de misiuni se pare că se poate face prin descurajarea asigurată de prezenţa activă pe mare şi prin executarea operaţiilor de monitorizare a traficului navelor comerciale: realizarea imaginii navale recunoscute; interogarea, urmărirea, însoţirea şi controlul la bord al navelor suspecte (cu respectarea prevederilor legislaţiei maritime internaţionale). Executarea evaluării riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii maritime de către experţii ţărilor

91

riverane participante la BLACKSEAFOR a condus la concluzia că în regiune există riscuri care dacă nu vor fi descurajate şi contracarate la timp de către forţele cu responsabilităţi în domeniul securităţii pot evolua în ameninţări la adresa securităţii maritime a statelor riverane.

România are o evoluţie istorică a surselor şi elementelor puterii maritime. Ea poate juca un rol activ în securitatea maritimă a Mării Negre şi poate să-şi stabilească drept obiectiv să devină o putere maritimă regională. În opinia mea o Românie dezvoltată nu poate fi decât o „Românie putere maritimă”.

Pentru Forţele Navale Române concluziile sunt evidente. Operaţia de interdicţie va fi şi în viitor principalul tip de operaţie pentru impunerea unor sancţiuni politice sau economice de către comunitatea internaţională. Participarea la acest tip de operaţie necesită nave cu deplasament mediu, în măsură să execute misiunea neîntrerupt timp de 4-6 săptămâni (exemplu: fregatele tip 22), cu posibilităţi de cercetare în cele trei medii, cu echipamente de comunicaţii compatibile, elicopter şi forţe speciale la bord, în măsură să descopere, să oprească şi să controleze orice navă comercială, care acţionează în cadrul unei forţe maritime de interdicţie.

Propunerile mele referitoare la noul proiect al Doctrinei Forţelor Navale, ar impune unele măsuri în sistemul de reglementare internă:

- definirea în Doctrina Forţelor Navale a principiilor şi modului de participare la operaţia de control zonal al navigaţiei în Marea Neagră, crearea infrastructurii necesare şi stabilirea elementelor de cooperare cu forţele aliate şi partenere;

- stabilirea şi implementarea normelor legale de participare a navelor militare române la operaţii de interdicţie maritimă în cadrul unor grupări multinaţionale;

- completarea legislaţiei în vigoare cu responsabilităţile navelor militare şi ale comandanţilor acestora, în situaţiile de criză, cu implicaţii asupra viabilităţii comunicaţiilor maritime.

Bibliografie 1. Comandor dr. Virgil ASOFIE, Apărarea comunicaţiilor maritime, Editura

Militară, Bucureşti, 2004. 2. Viceamiral dr. Traian ATANASIU, Puterea maritimă şi diplomaţia navală,

Editura militară, Bucureşti, 1998. 3. Amiral de Flotă Serghei GORSHCOV, The Sea Power of the State, Oxford,

Pergamon Pres, 1979. 4. Contraamiral de flotilă dr. Marius HANGANU, comandor drd. Niculae

VÂLSAN, Puterea maritimă în Marea Neagră, Editura Universităţi Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.

5. Amiral Alfred Thayer MAHAN, The influence of sea power upon history 1660-1783, Dover Publication, Inc., New York.

6. General de corp de armată dr. Mihail POPESCU, Reflectarea intereselor naţionale în opinia oamenilor de ştiinţă militari.

7. Contraamiral de flotilă dr. Niculae VÂLSAN, Importanţa Mării Negre în contextul geopolitic de la începutul mileniului III şi reflectarea ei în conţinutul şi perspectivele acţiunilor Forţelor Navale, teză de doctorat, Bucureşti, 2006.

92

ROLUL FORŢELOR NAVALE ROMÂNE

Comandor drd. Viorel STANCIU, Comandantul Centrului 39 Scafandri

Pentru a purta o discuţie documentată privind ROLUL FORŢELOR NAVALE

ROMÂNE în sistemul naţional de securitate trebuie să plecăm de la definirea cuvântului ROL.

Conform „Noului dicţionar universal al limbii române” editura Litera Internaţional, 2007, pag. 1234, prin ROL înţelegem „atribuţie; sarcină care îi revine cuiva; misiune; datorie; menire; scop; ţintă”.

Ca urmare, sarcina noastră ar fi să definim într-o formă concisă dar plină de substanţă, sarcinile ce revin forţelor navale atât pe timp de pace cât şi la criză sau război.

La fel de important este să ne îndreptăm atenţia către modul în care specialiştii militari ai diferitelor state, în special ai marilor puteri, abordează diferite subiecte în cadrul doctrinelor navale ale ţărilor lor. Având în vedere experienţa de luptă pe mare acumulată în ultimul secol, precum şi faptul că Statele Unite ale Americii reprezintă pilonul principal al NATO, organizaţie din care şi România face parte şi faţă de care şi-a asumat responsabilităţi, este normal să aruncăm întâi o privire asupra doctrinei navale a acesteia.

Conform NAVAL DOCTRINE PUBLICATION 1 – Rolul forţelor navale este acela de a apăra şi promova interesele Statelor Unite ale Americii prin menţinerea superiorităţii navale, participarea la instaurarea stabilităţii regionale, ducerea operaţiilor pe mare şi dinspre mare spre uscat, cucerirea sau apărarea bazelor navale înaintate, precum şi de a duce operaţii terestre al căror scop este acela de a asigura succesul campaniilor navale.

Din această formulare reies clar sarcinile ce revin forţelor navale, fiind perfect armonizate cu statutul de mare putere – menţinerea superiorităţii navale – cu ducerea operaţiilor practic pe întregul glob prin – cucerirea sau apărarea bazelor navale înaintate – şi crearea unei structuri de forţe capabile să ducă aceste operaţii – pe mare şi dinspre mare spre uscat... precum şi de a duce operaţii terestre al căror scop este acela de a asigura succesul campaniilor navale. Practic, se sugerează folosirea în aceste operaţii a navelor, aviaţiei şi infanteriei marine.

Mergând mai departe, specialiştii militari americani arată şi modul în care trebuie dus la îndeplinire acest rol:

- operaţii de descurajare şi alte operaţii specifice perioadei de pace; - menţinere a capacităţii de luptă; - prezenţă navală înaintată;

93

- capacităţi de transport pe mare, robuste; - menţinere a capacităţii de acţiune în context Joint. Concluzionând ei spun: Pentru a-şi îndeplini rolul, forţele navale trebuie să

fie în măsură să ducă acţiuni de luptă pe mare, pe uscat şi în aer, să le susţină din punct de vedere logistic, astfel încât să câştige victoria.

O altă abordare a evoluţiei doctrinei navale şi implicit a rolului forţelor navale poate fi întâlnită în ISTORIA DOCTRINEI NAVALE ITALIENE scrisă de amiralul Luigi Donolo şi dr. James J. Tritten. Ei analizează evoluţia doctrinei în strânsă legătură cu evoluţia poporului italian, cu specificul zonei geografice în care forţele navale italiene au acţionat, cu cerinţele politice cărora au trebuit să le facă faţă, cu nivelul de dezvoltare economică şi socială la un moment dat. Din concluziile acestei lucrări reţinem:

- foarte greu se poate pune semnul egal între doctrinele diferitelor state; când se fac paralele între acestea trebuie să se ţină cont de strategie, artă militară, istorie navală etc., în deplin acord cu rolul jucat în relaţiile internaţionale;

- un impediment adesea întâlnit îl reprezintă lipsa izvoarelor scrise, deşi lupte pe mare s-au purtat din cele mai vechi timpuri; aceasta face ca majoritatea referirilor să se facă la doctrina forţelor navale ale SUA, activitatea de cercetare teoretică a US Naval Institute fiind remarcabilă;

- un mare dezavantaj pentru forţele navale italiene l-a constituit greutatea cu care au fost puse în aplicare noile cuceriri tehnice, mai ales în cel de-al Doilea Război Mondial când s-au confruntat cu un adversar care le-a valorificat la maximum; nu se poate vorbi de o doctrină modernă, adaptată teatrului de operaţii saturat de tehnică şi tehnologii de ultimă generaţie fără a face o corelaţie între acestea;

- nu în ultimul rând este pusă în discuţie mentalitatea comandanţilor italieni în comparaţie cu cea a englezilor, spaniolilor sau francezilor; în timp ce aceştia din urmă au avut ca ţel principal cucerirea lumii prin câştigarea supremaţiei maritime, italienii au avut ambiţii limitate, vizând cel mult un rol regional; ca urmare şi rolul forţelor navale a fost pe măsură;

- din întreaga lucrare reiese o idee de valoare – forţele navale italiene au acţionat într-o mare închisă, în care apărarea dar şi atacul liniilor de comunicaţie, a bazelor, proiectarea forţei, clasele de nave, tipurile de avioane folosite, rolul infanteriei marine, diferă faţă de cele specifice unei forţe expediţionare ca cea a SUA.

Pentru a analiza cu competenţă ROLUL FORŢELOR NAVALE ROMÂNE în sistemul naţional de securitate trebuie să definim interesele maritime ale României, parte componentă a intereselor naţionale ale statului.

Interesele navale evoluează în timp, în funcţie de puterea maritimă, puterea economică şi situaţia politică a statului. Interesele navale se promovează prin negocieri şi încheieri de tratate. Apărarea intereselor navale se realizează de către Forţele Navale, care trebuie să fie capabile să-şi proiecteze puterea până în marea liberă, în scopul apărării obiectivelor economice şi comunicaţiilor navale proprii.

România este vital interesată asupra următoarelor aspecte: - păstrarea integrităţii sale teritoriale în limitele graniţelor terestre, maritime

şi fluviale;

94

- păstrarea nealterată a ieşirii pe Dunăre la Marea Neagră prin braţul Sulina, în principal, dar şi prin braţele Chilia şi Sf. Gheorghe;

- asigurarea condiţiilor pentru impunerea şi păstrarea zonelor maritime de interes în vederea exploatării economice şi desfăşurării nestânjenite a activităţilor în aceste spaţii;

- asigurarea stabilităţii în zonă; - asigurarea libertăţii de mişcare pe căile de comunicaţii fluviale şi maritime; - apărarea infrastructurii din spaţiul riveran; - protecţia mediului pe mare, fluviu şi în deltă; - participarea la acţiunile militare ale aliaţilor şi partenerilor pentru

instaurarea stabilităţii regionale. În proiectul F.N.-1 pus în discuţie, se propune următoarea definiţie pentru

Rolul Forţelor Navale Române: „Forţele Navale reprezintă un element de bază al puterii maritime, al cărei rol

vizează realizarea obiectivelor maritime şi fluviale de securitate şi stabilitate ale ţării, asigurarea şi garantarea suveranităţii maritime şi protecţia resurselor maritime şi fluviale ale României.

Forţele Navale au rolul de a: - apăra şi promova interesele şi drepturile suverane ale României, la mare şi

pe fluviul Dunărea, independent sau împreună cu alte forţe, în cadrul creat de aderarea la NATO, UE, precum şi la alte organizaţii regionale;

- contribui activ la realizarea măsurilor de securitate maritimă regională, la apărarea colectivă în sistemele de alianţă şi coaliţie militare, prin participarea la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii, la iniţiative regionale şi la operaţii maritime de securitate, pentru asumarea de către România a unui rol proactiv ca factor de securitate regional, de vector dinamic al securităţii în regiunea Mării Negre şi pentru consolidarea rolului României în cadrul NATO şi UE;

- apăra şi menţine accesul la mare al României şi de a proteja căile maritime de comunicaţii.”

Analizând această formulare putem constata că: - preluând formulările ţărilor cu flote de tradiţie şi interese la nivel mondial,

introducem în definiţie noţiunea de putere maritimă, noţiune care după părerea mea este în total dezacord atât cu interesele navale ale României cât şi cu poziţia noastră la nivel mondial sau regional;

- definiţia este presărată cu argumentări stil, pentru asumarea de către România a unui rol proactiv ca factor de securitate regional, de vector dinamic al securităţii în regiunea Mării Negre care complică în mod inutil textul fără a aduce lămuriri de esenţă în ceea ce priveşte rolul Forţelor Navale Române.

Având în vedere argumentele prezentate propun definirea Rolului Forţelor Navale Române astfel:

„Rolul Forţelor Navale este acela de a apăra şi promova interesele ROMÂNIEI prin păstrarea integrităţii sale teritoriale în zona de responsabilitate, participarea la instaurarea stabilităţii regionale în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul alianţelor şi coaliţiilor în care statul român este parte, ducerea

95

operaţiilor pe mare şi dinspre mare spre uscat, pe Dunăre şi în zona lagunară în scopul asigurării succesului campaniilor navale.

Campania navală reprezintă o succesiune de operaţii maritime menite să atingă un obiectiv major, în conformitate cu interesele maritime ale României.”

Lanţul de comandă prin care forţele navale îşi îndeplinesc rolul este prezentat în figura următoare:

MINISTERUL APĂRĂRII

NAŢIONALE

SSTTAATTUULL MMAAJJOORR

GGEENNEERRAALL

STATUL MAJOR AL FORŢELOR

NAVALE (+CON)

STATUL MAJOR AL FORŢELOR

AERIENE

STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

SHAPE

CC MAR NAPLES

MARI UNITĂŢI ŞI UNITĂŢI

MINISTERUL ADM. ŞI

INTERNELOR

MINISTERUL TRANSP. ŞI

INFRASTRUCT.

AUTORITĂŢI CENTRALE

ŞI LOCALE

SERVICII DE INFORMAŢII

SN CFR

AUTORITATEA NAVALĂ ROMÂNĂ

POLIŢIA DE

FRONTIERĂ

RAPORTARE

LANŢUL DE COMANDĂ

COORDONARE COOPERARE

96

PROIECŢIA FORŢEI NAVALE – FUNCŢIE ESENŢIALĂ A PUTERII ACESTEIA

Comandor (r) Gheorghe LUŢAŞ

Funcţiile Forţelor Navale rezultă din rolul acestora, se stabilesc în raport cu domeniile de activitate sau cu obiectivele de atins şi generează „pachete” de misiuni specifice fiecăreia dintre ele.

În raport cu domeniile de activitate, acestea se clasifică astfel: - funcţia militară; - funcţia diplomatică; - funcţia poliţienească. Ordinea enumerării este şi ordinea ponderii şi importanţei acestora în cadrul

misiunilor specifice. Evoluţia mediului de securitate şi a relaţiilor internaţionale accentuează exercitarea funcţiei diplomatice de către Forţele Navale. Ultimele două funcţii sunt exercitate în cadru interministerial, în cooperare cu structuri din MAE şi MAI.

În raport cu obiectivele de atins funcţiile Forţelor Navale sunt: - de prevenire; - de proiecţie a forţei şi/sau a puterii; - de salvgardare:

• controlul/stăpânirea riscurilor; • protecţie şi apărare maritimă şi fluvială.

1. Funcţia de prevenire

Aceasta are ca scop împiedicarea apariţiei situaţiilor conflictuale şi îndeosebi de a anticipa apariţia unei ameninţări majore. Ca adaptare la caracterul instabil al mediului înconjurător internaţional, această funcţie reprezintă o prioritate pentru Forţele Navale.

Prevenirea se bazează pe sistemul de informaţii care permite anticiparea, pregătirea şi conducerea acţiunilor, potrivit unor indicatori de alertă prestabiliţi, pe acordurile de cooperare şi de apărare cu aliaţii şi pe măsurile de control a armamentelor stabilite pe plan internaţional. Ea se sprijină pe capacităţile de reacţie imediată, pe acţiunile forţelor speciale şi pe activarea progresivă a celorlalte forţe şi mijloace.

97

Funcţia de prevenire include acţiunile de diplomaţie maritimă şi pe cele care vizează descurajarea adversarului potenţial (demonstraţii de forţă), desfăşurate pentru a-l face să renunţe la scopul său iniţial. Descurajarea presupune menţinerea în permanenţă a unei capacităţi operaţionale de lovire.

2. Funcţia de proiecţie

Proiecţia se referă la ansamblul acţiunilor de intervenţie desfăşurate în afara frontierelor proprii. Aceasta presupune a dispune de:

- o parte a forţelor antrenate şi apte de a interveni departe de locul lor de staţionare permanentă;

- mijloacele de transport adaptate, cu rază lungă de acţiune; - o organizare adecvată a lanţului de comandă; - capacitatea de a susţine forţele angajate. Funcţia de proiecţie se referă la două concepte distincte: - proiecţia forţei; - proiecţia puterii. Proiecţia forţei este un produs al dilatării spaţiului, o promovare a intereselor

actorilor politici şi o consecinţă a creşterii mobilităţii trupelor în toate cele trei medii de confruntare: terestru, maritim şi aerian. Proiecţia forţei este o componentă a proiecţiei puterii, care presupune un sistem de acţiuni politice, financiare, economice şi militare, a căror esenţă o reprezintă exercitarea puterii în relaţiile de putere.

Se poate realiza fie prin acţiuni în domeniile amintite, care să impună un anumit tip de comportament, fie prin proiecţia efectivă în teatru a unei forţe capabile să impună, prin mijloace violente sau prin descurajare, voinţa celui care o întreprinde.

Proiecţia forţei va constitui elementul de bază, factorul vital al războiului viitorului. Conceptul de proiecţie a puterii a rămas neschimbat. Ca modalitate de impunere a voinţei a fost confundată multe secole cu proiecţia forţei.

Astăzi, diversificarea procedeelor de afirmare a statutului prin componentele politice, economice, financiare etc. a făcut din proiecţia forţei un domeniu de ultimă instanţă utilizabil atunci când celelalte au eşuat. De aceea, în ultimii ani, credibilitatea a devenit o trăsătură atât de importantă pentru armate. Prin credibilitate se exprimă valenţele disuasive, dar şi cele persuasive ale armatelor moderne. Astfel, putem considera proiecţia puterii, noţiune strategică, iar proiecţia forţelor militare, concept de tip operativ şi chiar tactic.

Proiecţia puterii permite unui stat (alianţă, coaliţie, organism internaţional etc.) să-şi exercite influenţa într-o zonă, potrivit intereselor, ambiţiilor, necesităţilor şi mijloacelor de care dispune. Această proiecţie a puterii poate fi exercitată la scară regională, continentală sau globală. Ea pune în joc voinţa conducătorilor, exprimată prin mijloace politice, diplomatice, lingvistice, economice, culturale, militare şi depinde de sursele puterii care sunt:

- naturale (care exprimă avantajele decurgând din dispunere pe globul pământesc);

- socio-psihice (care ţin de conştiinţa despre sine a unui actor);

98

- sintetice (care ţin de economie, finanţe, forţe armate etc.). „Proiecţia forţelor militare este o expresie a proiecţiei puterii. Ea constă în a

folosi luptătorul, unul dintre stâlpii regali ai statului, ca mijloc concret de afirmare a intereselor şi pune în joc trupe regulate, astăzi, cel mai adesea, împreună cu aliaţii, sub formă de coaliţii sau sub egida organismelor internaţionale recunoscute de «comunitatea internaţională»”1, pentru impunerea voinţei în ceea ce priveşte oprirea conflictelor, dezamorsarea crizelor, stabilitatea şi securitatea.

Problemele proiecţiei puterii şi proiecţiei forţei sunt din ce în ce mai complexe, întrucât aduc în scenă numeroşi actori: state, dar mai ales organisme şi organizaţii internaţionale unde decizia este colectivă, organizaţii neguvernamentale, reţele de influenţă, într-o lume în care informaţia este primordială, unde «a face să se ştie» este, câteodată, mai important decât «a şti să faci». De unde rezultă că, în proiecţia puterii şi, în consecinţă, a forţei, aspectul psihologic şi mediatic sunt extrem de importante. De aceea, în bună măsură, conceptul de putere este asociat cu istoria, tradiţia, imaginea etc.

Pentru proiectarea puterii2 un stat (organism internaţional, alianţă, coaliţie etc.) trebuie să dispună de:

- motivare; - voinţă politică; - capacitate de a desfăşura o acţiune diplomatică internaţională susţinută; - profunzime strategică; - puncte de sprijin; - reţea economică bine structurată; - un concept de apărare şi forţe armate moderne, bine antrenate; - stăpânirea sau, cel puţin, posibilitatea de a stăpâni spaţiul aerian, terestru şi

maritim care să-i permită să-şi urmărească acţiunea până la atingerea scopului final; - posibilitate de a acţiona asupra informaţiei; - capacitate de acţiune în dimensiunea cosmică. Aceste elemente sunt indispensabile pentru proiectarea puterii şi a forţei, cel

puţin pentru cei ce doresc să realizeze acest lucru sau să participe la realizarea lui la scară mondială. Complexitatea factorilor explică motivul pentru care, astăzi, nici un actor nu poate proiecta puterea de unul singur. Interdependenţele îl obligă la cooperare totală ori parţială. Astfel, prin lărgirea cercului de subiecţi participanţi la decizia privind organizarea şi desfăşurarea proiecţiei puterii sau forţei, creşte responsabilitatea pentru astfel de acţiuni. O nouă tendinţă este şi constituirea forţelor multinaţionale, reprezentând actori colectivi pentru misiuni apropiate proiecţiei forţei3.

Viziunea umaniştilor referitoare la primatul dreptului faţă de forţă se cere completată cu ideea că, uneori, este necesară forţa pentru respectarea dreptului. Acest lucru se realizează, de cele mai multe ori, prin proiecţia forţei. Echilibrul strategic nu se obţine niciodată prin dezechilibrarea puterii. Faptul că există o singură superputere

1 http://www.geoscopie.com/themes/t345stranav.html, Richard v. Dobenik., PROJECTION DE PUISSANCE

NAVALE ET ETATS UNIS D’EUROPE. 2 Ibidem. 3 www.izv.info/world/news82905.

99

nu este de natură să ducă la un astfel de echilibru. De unde rezultă că ameninţările, îndeosebi cele asimetrice, se vor înmulţi. Acestei situaţii trebuie să i se opună un concept euroatlantic solid, care să se bazeze pe sistemele de valori comune ale Statelor Unite, ale Europei, NATO şi celorlalte centre de putere, să construiască un concept comun de proiecţie a forţei, de mare importanţă pentru deceniile următoare.

În acest sens, există unele realizări, unele proiecte şi unele programe cum ar fi: - crearea Forţei de Reacţie Rapidă a Uniunii Europene/FRRE; - crearea Forţei de Răspuns a NATO/NRF; - crearea unor forţe comune, proiectabile în teatru (EUROCORP,

EUROMARFOR etc.); - crearea a numeroase forţe de reacţie rapidă în toate ţările Uniunii Europene; - crearea unei forţe navale europene, sub un singur comandament. În actualul mediu geostrategic de securitate, proiecţia forţei, ca formă de

proiecţie a puterii şi voinţei, devine o componentă fundamentală a mediului de securitate al veacului al XXI-lea. Caracteristicile proiecţiei forţei sunt determinate de opţiunile politice ale statelor, organismelor şi organizaţiilor internaţionale, structurilor de securitate şi ale celor care protejează drepturile omului. Între ele se situează şi următoarele:

- credibilitate; - caracter disuasiv; - creşterea rolului centrelor de putere, al NATO şi al coaliţiilor în gestionarea

stabilităţii, a crizelor şi conflictelor; - capacitate sporită de control şi supraveghere a zonelor generatoare de

tensiuni şi conflicte; - capacitate semnificativă de intervenţie rapidă oriunde situaţia o cere; - contribuţie majoră la stabilizarea zonelor potenţial conflictuale; - flexibilitate strategică; - caracter preventiv; - capacitate sporită de intervenţie în urgenţe civile şi militare şi în acţiuni

umanitare; - capacitate de intervenţie rapidă diferenţiată şi specifică, inclusiv în acţiuni şi

reţele informaţionale, în spaţiul cibernetic. Proiecţia forţei se realizează, deci, în funcţie de scopurile urmărite şi de

obiectivele fixate. Se conturează, din ce în ce mai clar, cel puţin două tipuri distincte de proiecţie a forţei:

- proiecţia forţei în caz de război, îndeosebi în cadrul războiului bazat pe reţea şi în situaţia unor conflicte armate;

- proiecţia forţei în cadrul operaţiilor altele decât războiul. În ambele cazuri se aplică principiul proporţionalităţii. Forţa care se

proiectează în teatru trebuie să fie în măsură să îndeplinească, în timp util, misiunea primită. Calcularea şi planificarea ei încep de la cunoaşterea detaliată a situaţiei şi se continuă cu definirea clară a tipului de angajare, cu toate implicaţiile şi consecinţele care rezultă de aici.

În cazul Războiului bazat pe Reţea, ca şi în alte conflicte armate care presupun angajarea în luptă şi prin luptă a forţei, proiecţia acesteia se realizează

100

într-un sistem integral de acţiuni, începând cu componentele destinate operaţiilor informaţionale şi continuând cu aducerea în teatru sau în zone adiacente acestuia a forţelor necesare pentru lovitura radioelectronică şi operaţia aeriană. În toate confruntările militare postbelice în care s-a proiectat forţa, acest lucru a inclus o componentă informaţională, una aeriană şi una aeronavală. Celelalte forţe au fost eşalonate în funcţie de rol, loc şi misiuni. În Războiul bazat pe Reţea va creşte rolul proiecţiei efectelor. Uneori nu este nevoie să fie aduse în teatru cantităţi mari de forţe şi mijloace, atâta vreme cât ele pot acţiona de la mare distanţă, prin vectori deosebit de eficienţi, cum sunt aviaţia de bombardament strategic şi rachetele de croazieră.

Dincolo de acestea şi legat strict de proiecţia fizică a forţei se situează proiecţia efectului de reţea. Este limpede că fiecare dintre cele trei grile aduse sau implicate în teatru – grila senzorilor, grila centrală şi grila executanţilor – presupune un anumit tip de proiecţie. Vom avea astfel de-a face cu proiecţia senzorilor, cu proiecţia unor componente ale sistemelor de comandă şi control şi, în aceeaşi măsură, cu proiecţia vectorilor şi a executanţilor (platformelor de luptă). Aceste proiecţii sunt reale şi constau în aducerea respectivelor componente în teatru sau în zonele din care pot fi folosite cu randament maxim. Există însă şi proiecţii virtuale, care ţin de inducerea unor efecte informaţionale cu rol hotărâtor în desfăşurarea confruntării.

Proiecţia forţei în alte operaţii (în afara războiului, ca urmare a acestuia sau legat de acesta) este una specifică. Pentru fiecare tip de operaţie există un anume mod de a proiecta putere, forţă sau efect. Chiar dacă etapele sunt aceleaşi, fiecare operaţie îşi are particularităţile ei.

În operaţiile post-conflict sau post-război se aduc în zonă forţe capabile să impună şi să menţină ordinea, să lichideze urmările războiului şi să asigure instaurarea şi menţinerea păcii. La aceste operaţii participă, deopotrivă, forţe speciale, unităţi de poliţie militară, structuri logistice, spitale, organizaţii umanitare, reprezentanţi ai organismelor internaţionale etc., dar şi forţe care au capacitatea de a-i descuraja pe foştii beligeranţi şi a stăpâni fenomenul de reacţie asimetrică, tip gherilă.

În operaţii de stabilitate sunt aduse în zonă forţe de securitate, capabile să se interpună, să asigure implementarea prevederilor acordurilor internaţionale, protecţia populaţiei şi a bunurilor. De regulă, în acest caz, proiecţia forţei începe cu structurile informaţionale, cu cele logistice şi cu cele de protecţie ale primelor elemente ajunse în zonă. Proporţia dintre componente este dată de caracteristicile situaţiei, de riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi.

În urgenţe civile şi militare, proiecţia forţei se efectuează în funcţie de caracteristicile acestor urgenţe. Sprijinul acordat Turciei pe timpul cutremurelor din anii trecuţi, altor populaţii în cazul unor calamităţi şi dezastre, al unor mase mari de refugiaţi (Kosovo, 1999), al unor atacuri teroriste cu efecte foarte mari, s-a realizat prin aducerea urgentă în zonă a unor elemente (unităţi speciale, poliţie, forţe de ordine, spitale, organizaţii umanitare etc.) care să contribuie efectiv la rezolvarea problemelor.

Toate aceste elemente aparţinând proiecţiei forţei vor fi însoţite însă şi de componente ale proiecţiei puterii: relaţii şi mecanisme politice, investiţii, proiecte economice, financiare, sociale etc. Altcumva, proiecţia puterii riscă să devină o acţiune vulnerabilă.

101

3. Funcţia de salvgardare maritimă şi fluvială

Se referă în mod exclusiv la teritoriul naţional şi la populaţia de naţionalitate

română. În absenţa unei ameninţări militare directe în apropierea frontierelor noastre, ea se realizează preponderent prin misiuni de securitate şi mai puţin prin cele specifice de apărare strict militară. Protecţia forţelor angajate într-o intervenţie externă este inclusă în funcţia de proiecţie.

Salvgardarea răspunde exigenţelor de securitate, integritate teritorială, suveranitate şi de protecţie a populaţiei. Ea se referă la următoarele aspecte:

- controlul/stăpânirea riscurilor legate de activitatea maritimă şi fluvială; - protecţie maritimă (împotriva ameninţărilor maritime) şi fluvială; - apărarea maritimă şi fluvială. Stăpânirea riscurilor transnaţionale maritime specifice sunt acţiuni

desfăşurate îndeosebi pe timp de pace, dar şi pe timp de criză şi/sau război, care se înscriu în continuarea celor preventive şi care vizează diminuarea sau înlăturarea riscurilor existente la un moment dat (pirateria, traficul ilegal pe mare etc.).

Protecţia maritimă şi fluvială răspunde ameninţărilor destabilizatoare la adresa ordinii de drept, celor de natură teroristă şi celor de agresiune limitată. Apariţia riscurilor şi ameninţărilor transnaţionale maritime care scapă controlului statelor, a celor care apar ca urmare a libertăţii circulaţiei bunurilor şi persoanelor în interiorul Uniunii Europene fac indispensabilă coordonarea activităţii Forţelor Navale cu marinele celorlalte state europene şi cu cele ale statelor riverane Mării Negre.

Apărarea maritimă şi fluvială a drepturilor suverane referitoare la integritatea teritorială se referă la apele teritoriale maritime şi apele interioare navigabile şi presupune acţiunea specializată, cu caracter strict militar a Forţelor Navale.

4. Determinări ale proiecţiei forţei

4.1. Determinări politice Pentru elaborarea unor politici şi strategii, care au în vedere proiecţia forţei,

este nevoie, în primul rând, de voinţă şi coparticipare politică. Sunt ţări care au posibilităţi economice, tehnologice şi militare, dar nu folosesc, în strategia lor de securitate, conceptul de proiecţie a forţei. Această voinţă politică aparţine însă nu numai statelor, ci şi organismelor internaţionale, Alianţei Nord-Atlantice, coaliţiilor, marilor corporaţii etc. Conceptul de proiecţie a forţei este legat de cel de proiecţie a puterii, iar proiecţia puterii înseamnă mult mai mult, de la interese economice la zone de influenţă, de la prevenirea sau provocarea conflictelor la realizarea stabilităţii şi menţinerea păcii.

Determinările politice sunt, de asemenea, esenţiale şi în proiecţia forţei. Ele rezultă din:

- necesitatea sau voinţa impunerii unor interese prin violenţa armată;

102

- protecţia unor valori sau sprijinirea unor state care se confruntă cu grave ameninţări;

- necesitatea prevenirii crizelor şi conflictelor; - descurajarea tensiunilor şi a situaţiilor conflictuale; - realizarea stabilităţii; - menţinerea sau impunerea păcii. Caracteristic pentru începutul secolului al XXI-lea este implicarea tot mai

accentuată a organismelor şi organizaţiilor internaţionale de securitate, a Alianţei Nord-Atlantice, a coaliţiei antiteroriste şi a marilor puteri în elaborarea politicii şi strategiei de proiecţie a forţei. Proiecţia forţei nu mai poate fi confundată cu agresiunea, ca odinioară, ci se prezintă din ce în ce mai mult ca un instrument eficient de dezamorsare a crizelor şi conflictelor, de menţinere a păcii, de solidaritate internaţională, de realizare a stabilităţii ca o etapă de început a securităţii.

4.2. Determinări economice şi tehnico-ştiinţifice Voinţa politică, deşi absolut necesară, nu este de ajuns. Cel care vrea sau

doreşte să proiecteze putere şi forţă trebuie să dispună de toate elementele şi resursele care să-i permită aceasta. Fără o economie performantă care să-i asigure toate resursele necesare proiecţiei, iar ulterior stabilizării, fără un nivel tehnologic ridicat, nu este posibil să fie materializat conceptul de proiecţie a forţei. E drept, Uniunea Europeană şi majoritatea ţărilor care fac parte din ea au posibilităţi economice şi tehnologice pentru a materializa acest concept, dar, cel puţin în ceea ce priveşte proiecţia forţei (europenii proiectează deja componente ale puterii), continentul european nu a avut, până la summit-ul de la Nisa din 2000, o doctrină clară. Chiar şi în aceste momente, când UE a hotărât să se doteze cu capacităţi de proiecţie a forţei, activitatea este abia la început de drum.

Odinioară, marile ţări europene proiectau nu numai putere, ci şi forţe. Probabil că se va reveni la o astfel de strategie, care pare indispensabilă construirii mediului de securitate în secolul al XXI-lea. Determinările economice şi tehnico-ştiinţifice au un rol esenţial în proiectarea forţei. Cele mai importante dintre acestea sunt:

- nevoia de resurse şi de control al căilor de acces şi de transport; - interesul marilor companii transnaţionale, care joacă un rol deosebit în

procesul de globalizare a economiei; - cerinţa de combatere a reţelelor teroriste, de traficanţi şi centrelor de

gravitate ale economiei subterane; - potenţialul economic şi tehnologic foarte ridicat al statelor care proiectează

putere şi forţă sau care participă la proiectarea acestora de către organizaţii de securitate internaţionale, de Alianţa Nord-Atlantică, de coaliţii, grupări de state, structuri economice mondiale etc.;

- posibilitatea economiei de a asigura transportul aerian şi naval de mare capacitate, realimentarea în aer a aeronavelor de transport şi de luptă, logistica etc.;

- nivelul tehnologiei de vârf (high-tech) şi tehnologiei informaţiei (IT).

103

4.3. Determinări informaţionale Fără o cunoaştere exactă a situaţiei, din teatru sau din zona de interes, nu poate

fi concepută materializarea conceptului de proiecţie a forţei. Operaţiile informaţionale preced şi însoţesc totdeauna celelalte operaţii. Succesul acestora determină în mare măsură victoria. Proiecţia forţei este condiţionată de calitatea şi suficienţa informaţiilor din teatru şi din zonele de interes. Pentru aceasta:

- sunt amplasaţi din timp senzorii şi activate reţelele (grilele) de informaţii; - comandamentele şi structurile care planifică proiecţia forţei sunt conectate

la aceste grile, primind informaţia în timp real sau cvasi-real; - planurile de căutare sunt adaptate în permanenţă la cerinţele etapelor pe care

le conţine activitatea de proiecţie a forţei; - mijloacele tehnice, sursele şi structurile de informaţii oferă decidenţilor şi

planificatorilor un suport informaţional continuu, cu posibilităţi anticipative care facilitează organizarea detaliată a proiecţiei forţei şi autoreglarea pe parcurs şi în teatru.

4.4. Determinări militare Determinările de natură militară sunt cele mai evidente în arhitectura proiecţiei

forţei, componentă a proiecţiei puterii. Pentru a fi proiectată, această forţă trebuie, mai întâi, să existe. Între cele mai importante caracteristici şi determinări militare ale proiecţiei forţei se situează şi următoarele:

- existenţa unei armate sau unor componente ale acesteia structurate în aşa fel încât să fie transportabile şi proiectabile în teatru (structuri modulare);

- capacitatea de transport aerian, naval şi terestru remarcabilă; - existenţa unei logistici flexibile, integrate, transportabilă în teatru; - existenţa unor comandamente capabile să planifice şi să organizeze

proiecţia forţei; - capacitatea unităţilor de a folosi infrastructurile existente şi de a le menţine

în permanenţă funcţionale; - antrenarea continuă şi temeinică a tuturor forţelor proiectabile, astfel încât

să facă faţă marilor dificultăţi pe care le presupune. 4.5. Determinări geostrategice Proiecţia forţei nu se face pe un loc gol, pe un pământ al nimănui. De cele mai

multe ori, proiecţia forţei înseamnă o angajare semnificativă într-un teatru de operaţii sau într-o zonă de interes, care poate produce adevărate mutaţii strategice. De aceea, o astfel de activitate are totdeauna valoare geostrategică, implicând:

- state; - organizaţii de securitate; - organizaţii neguvernamentale; - organisme şi structuri internaţionale. Proiecţia forţei se realizează adesea la limita dreptului internaţional, urmând, în

general, liniile geografice sau geostrategice descrise sau sugerate de marile şcoli de geopolitică şi geostrategie. Proiecţia forţei ţine de geostrategie. Ea trebuie gândită, concepută şi planificată în funcţie de aceste determinări geostrategice, adică de

104

spaţiu, de timp, de sistemele de poziţionare a forţelor, de resurse, de caracteristicile mediului strategic de securitate, de atitudinea celorlalţi actori, de interese pe termen îndelungat etc.

Principalele determinări geostrategice ale proiecţiei forţei se referă la: - caracteristicile geografice şi strategice ale zonei în care se proiectează forţa; - distanţele, coridoarele strategice, căile de acces, prezenţa sau absenţa

resurselor; - impactul asupra relaţiilor dintre statele din zonă; - modul cum sunt afectate centrele de putere sau marile puteri din spaţiul

vizat sau din spaţiile adiacente; - raportul de forţe înainte de intervenţie, pe timpul intervenţiei şi după

aceasta; - locaţia bazelor militare şi armamentului strategic, îndeosebi a vectorilor

nucleari; - configuraţia civilizaţională a spaţiului vizat şi a spaţiilor adiacente:

• de falie; • de confluenţă; • heartland (the central region of a country or continent; especially a

region that is important to a country or to a culture); • rimland (is the maritime fringe of a country or continent; in

particular, the densely populated western, southern, and eastern edges of the Eurasian continent);

• etc. - consecinţe de mediu.

4.6. Determinări culturale, socio-psihice şi demo-militare Sistemele de valori au un rol esenţial în configurarea comportamentului

statelor, puterilor, alianţelor, coaliţiilor, organismelor şi organizaţiilor internaţionale etc. De asemenea, calitatea şi specificul societăţilor, factorul demografic, îndeosebi cel demo-militar au avut şi au încă influenţă în ceea ce priveşte proiecţia forţei, atât în spaţiul celui ce proiectează putere şi forţă, cât şi în cel vizat. Construcţiile aparţinând sistemelor de valori au constituit întotdeauna fundamente pentru închegarea ideologiilor care, la rândul lor, au constituit o motivaţie solidă pentru susţinerea acţiunilor militare.

5. Conceptul european şi euroatlantic de proiecţie a forţei

5.1. Provocări, exigenţe şi determinări europene în proiecţia forţei Este posibil ca, în noul concept de proiecţie a forţei, Uniunea Europeană să

aibă în vedere cel puţin cinci aspecte importante: - proiecţia forţei în interiorul continentului pentru rezolvarea unor crize şi

conflicte (de tipul celui din Kosovo), care se pot produce datorită unor acumulări de

105

tensiuni specifice reconstrucţiei europene şi marilor frustrări la care sunt supuse unele ţări, entităţi sau etnii;

- proiecţia forţei pentru combaterea ameninţărilor asimetrice de orice fel, îndeosebi a terorismului, reţelelor traficanţilor, crimei organizate şi economiei subterane agresive, în cadrul unor misiuni tip Petersberg;

- proiecţia forţei în acţiuni şi operaţii de stabilitate şi de menţinere a păcii în afara continentului;

- proiecţia forţei, împreună cu Statele Unite şi cu celelalte ţări din NATO, pentru aplicarea unor lovituri preventive sau pentru distrugerea unor centre vitale ale terorismului internaţional şi combaterea altor ameninţări;

- proiecţia forţei în limitele Art. 5 din Tratatul de la Washington. Deşi proiecţia forţei este un concept vechi4, Uniunea Europeană nu l-a tratat,

de la sfârşitul Războiului Rece (chiar de la finele celui de-al Doilea Război Mondial) şi până în secolul al XXI-lea, cu deosebită atenţie, considerând că nu există provocări care să justifice un astfel de concept pentru spaţiul continental. De altfel, în condiţiile ordinii bipolare a lumii, proiecţia forţei era mai curând un „atribut” al celor doi actori principali în zonele proprii de interes, iar din partea superputerilor, reacţii în oglindă.

În afara lor, o asemenea acţiune implică multe riscuri. După cele întâmplate însă în spaţiul ex-iugoslav, UE şi-a dat seama de incapacitatea sa de a gestiona crizele chiar în propriul său areal, izbucnite ca urmare a acumulărilor de zeci sau chiar de sute de ani a numeroase tensiuni ce pot crea probleme de securitate5 şi, ca urmare, de necesitatea imperativă a realizării unor mijloace militare6, dimensionate potrivit obiectivului european de prevenire a crizelor şi conflictelor şi de gestionare a crizelor (misiuni tip Petersberg, înscrise în Tratatul de la Amsterdam).

Europenii au elaborat un „plan de performanţă” care cuprinde două mari serii de acţiuni complementare:

- activităţi comune, prin care s-a urmărit: • consolidarea, combinarea şi adaptarea numeroaselor forţe

multinaţionale europene (EUROCORP, EUROFOR, EUROMARFOR etc.);

• achiziţionarea comună de mijloace de transport aerian, element esenţial în proiecţia forţei şi, la momentul potrivit, a mijloacelor maritime;

• elaborarea de scenarii de criză care să permită precizarea compunerii şi organizării forţelor necesare;

4 Franţa şi Marea Britanie au dispus, încă din anii ’70, de capacitati remarcabile de proiecţie a forţei, potrivit

intereselor lor în Africa şi în alte părţi ale lumii. Francezii au avut în structura Forţelor terestre, până în anul 1998, o componentă, de valoarea unui corp de armată, denumită Forţa de Acţiune Rapidă/FAR, formată din 4 mari unitati, dintre care una de paraşutişti, una blindată, una de infanterie uşoară şi una de vânători de munte, iar Marea Britanie a avut dintotdeauna un corp expediţionar în măsură să intervină in orice moment, cu sprijinul informaţional al Statelor Unite, oriunde interesele sale o cer.

5 http://www.notre-europe.asso.fr/pages/Proposition2c.htm 6 În timp ce cheltuielile militare ale membrilor UE ating 60% din bugetul american, Europa este departe de a

dispune de 60% din capacităţile americane în faţa crizelor de după Războiul Rece, inclusiv a misiunilor Petersberg (http://www.notre-europe.asso.fr/pages/Proposition2c.htm).

106

• constituirea şi gestionarea în comun a unor capacităţi de informaţii, achiziţia de sisteme de informaţii şi mijloacele de supraveghere.

- adoptarea unor criterii simple, sau a unor zone de convergenţă, care să permită orientarea structurii bugetelor şi forţelor militare spre o mai bună capacitate de proiecţie.

La Summit-ul de la Bruxelles din 12-13 decembrie 2003 s-a decis constituirea unei structuri de planificare a operaţiilor UE şi utilizarea de către europeni a unor capacităţi proprii de planificare şi conducere a operaţiilor. În februarie 2004, Marea Britanie, Germania şi Franţa au hotărât înfiinţarea unei forţe militare întrunite desfăşurabile în 15 zile şi apte să acţioneze 30 zile.

Raţionamentul „forţe armate/populaţie” nu se mai reduce la vechiul concept de apărare teritorială împotriva unei ameninţări din afară, ci reflectă prioritatea care se acordă proiecţiei forţei7. De aceea, încă din 1999, s-a considerat că ponderea în alocaţiile bugetare militare pentru cercetare/dezvoltare trebuie s-o aibă echipamentele şi mentenanţa (O&M). În Franţa aceste cheltuieli reprezintă în jur de 50%, iar în Regatul Unit, 60%.

5.2. Conceptul american de proiecţie a forţei În concepţia americană, proiecţia eficace a forţei necesită un sistem care poate

funcţiona astfel: - plecare directă de pe bazele de dislocare; - transportarea forţei asupra ţintelor într-o gamă globală; - aplicarea precisă şi oportună a forţei; - revenirea la baze, fără riscuri, pentru a fi în măsură să se intervină în mai

multe reprize, după nevoi. La ora actuală, doar aviaţia este în măsură să asigure proiecţia rapidă a forţei la

scară globală. Sistemul rezultat din dezvoltarea tehnologiilor şi recrudescenţa ameninţărilor, îndeosebi a celor de natură asimetrică, implică realizarea unor module care să fie folosite cu uşurinţă în proiecţia forţei la toate nivelurile, potrivit cerinţelor efective ale gestionării crizelor şi conflictelor.

Potrivit F.M. 34-18, sprijinul informaţional în ceea ce priveşte proiecţia forţei presupune, între altele, înţelegerea şi aplicarea a cinci principii:

- comandantul conduce activitatea de informaţii; - sincronizarea informaţională; - operaţiile de dedublare; - folosirea unei tactici; - difuzarea. Imperativele proiecţiei forţei: - flexibilitate; - abilitatea de a se redimensiona şi restructura (scalability); - capacitatea de adaptabilitate (tailorability).

7 http://www.notre-europe.asso.fr/pages/Proposition2c.htm 8 155.217.58.58/cgi-bin/atdl.dll/fm/34-1/CH3.HTM, FM 34-1, capitolul III.

107

Operaţiile informaţionale în timp de pace sunt importante pentru comandanţii de corpuri şi de divizii, care au nevoie de informaţii în procesul de planificare a operaţiei de proiecţie a forţei. Informaţia (intelligence) susţine toate cele şapte etape ale operaţiilor de proiecţie a forţei:

- mobilizarea; - activitatea de predesfăşurare; - desfăşurarea; - intrarea în operaţie; - operaţiile; operaţiile de oprire şi postconflict; - reconversia şi reconstituirea; - demobilizarea. Aceste etape nu sunt în mod necesar distincte sau secvenţiale şi prezintă unele

dificultăţi în planificare şi execuţie. Serviciile de informaţii trebuie să-l ajute pe comandant să depăşească aceste dificultăţi. Operaţiile informaţionale trebuie să prevadă, să identifice, să aibă în vedere şi să evalueze toate ameninţările potenţiale în ansamblul operaţiilor de proiecţie a forţei. Aceste lucru este dificil mai ales în etapele operaţiilor de desfăşurare şi de intrare (angajare) ale proiecţiei forţei. În timpul acestor etape, forţele sunt vulnerabile.

5.3. Componenta logistică în proiecţia forţei Un rol deosebit în proiecţia forţei îl are componenta logistică. Astfel, armata

şi-a stabilit trei scopuri pentru componenta logistică, cunoscute drept elementele de sprijin al serviciului de luptă (CSS/combat service support). Două dintre aceste scopuri, denumite scopuri pentru proiecţia puterii, vizează reducerea elementelor logistice care însoţesc forţele desfăşurabile şi a timpului destinat mutării acestora.

Specialiştii Centrului Arroyo au identificat cinci strategii emergente pentru transformarea elementelor CSS ale armatei:

- reducerea cererii; - suportul modular; - logistica bazată pe distribuţie; - îmbunătăţirea capabilităţilor de desfăşurare; - plasarea în teatru. Cele cinci strategii au două abordări complementare menite să îmbunătăţească

transformarea CSS. Primele trei asigură reducerea elementelor logistice care însoţesc forţele desfăşurabile, iar ultimele două – creşterea vitezei de desfăşurare. Trebuie subliniat faptul că este necesar ca o armată expediţionară să întrunească toate cele cinci strategii, nu doar una sau două. Potenţialul acestor strategii a început să fie evidenţiat de la nivelul de brigadă în sus. Armata trebuie să aibă, în continuare, ca principal scop transformarea structurilor de execuţie (platformele de luptă şi forţele, în general) în unele mult mai eficiente9.

9 Strategii pentru o armată expediţionară – Raport de cercetare, RAND, Arroyo Center, 2003.

108

5.4. Proiecţia forţei/manevra dominantă Proiecţia forţei/manevra dominantă furnizează capacitatea de a răspunde mai

bine la ameninţările asimetrice, permiţând forţelor rapid desfăşurabile să realizeze în timp scurt dominanţa (pentru o perioadă limitată) împotriva potenţialelor ameninţări din majoritatea mediilor operaţionale. Acest lucru este posibil datorită înaltei tehnologii care asigură transformarea unei forţe puţin numeroase în una letală. Proiecţia forţei/manevra dominantă substituie focul cu forţa.

Proiecţia forţei/manevra dominantă cuplează noile tehnologii într-o componentă remodelată care, în mod normal, operează ca unităţi mici, uşoare şi agile. Aceste unităţi vor opera în puncte dispersate, oferind inamicului doar câteva ţinte concentrate. Astfel, este realizată capacitatea de supravieţuire a forţei, concomitent cu extinderea ariei sale de influenţă. Atunci când este nevoie, aceste unităţi se contopesc într-o formaţie de luptă mai mare. Există şase elemente principale ale capabilităţii operaţionale inerente proiecţiei forţei/manevrei dominante:

- înţelegerea comprehensivă (analiza, cunoaşterea) a situaţiei, care constă într-o „fotografiere” comprehensivă a câmpului de luptă;

- managementul eficient, comanda şi controlul luptei; - foc direcţionat, de răspuns, care să corespundă schimbărilor intervenite în

cursul luptei; - infrastructură informaţională robustă, prin care să se realizeze capacitatea

de a furniza informaţiile necesare solicitanţilor acolo unde şi când este nevoie, indiferent de tipul de mediu operaţional, printr-o reţea de comunicaţii multinivelară, securizată;

- mobilitate superioară, exprimată în capacitatea de a plasa rapid forţa sau elemente ale forţei şi elementele necesare unde şi când este nevoie;

- susţinere abilă, dată de o capacitate sporită de a aplica tehnici logistice moderne, folosindu-se infrastructura informaţională, cu scopul de a furniza echipamentul necesar la locul şi momentul potrivit pe baza unui sistem logistic redus.

Realizarea proiecţiei forţei/manevrei dominante depinde în mare măsură de realizarea majorităţii capabilităţilor funcţionale specifice asociate cu superioritatea informaţională şi cu focul de precizie.

Intervenţia propriu-zisă în teatre (care se face prin proiecţia forţei) are patru faze:

Faza I constă în stoparea invaziei în teatru sau concomitent în două teatre. Dacă faza aceasta nu se realizează la timp, cea următoare – respectiv, expulzarea forţelor inamice de pe teritoriul capturat de acestea – va fi mult mai dificilă. De aceea, este mai potrivit ca forţa capabilă să intervină pentru a-l alunga pe inamic, să descurajeze şi să prevină acţiunea acestuia.

Faza a II-a cuprinde desfăşurarea forţei decisive/DDF. Adesea, deciziile iniţiate în proiectarea forţei sunt cele mai critice, mai ales în ceea ce priveşte alegerea primelor unităţi care vor fi duse şi introduse în teatru. Desfăşurarea lor depinde de foarte multe elemente, între care cele mai importante sunt infrastructurile. În situaţia în care acestea nu sunt corespunzătoare, este necesar să fie aduse la timp în teatru elemente de sprijin care să amelioreze aceste infrastructuri. Odată cu sosirea elementelor grele, ofensiva inamicului trebuie stopată şi trecut la contraofensivă.

109

Aceasta este faza în care majoritatea forţelor sunt deja sosite în teatru, desfăşurate şi angajate în luptă. În acest timp, forţele de sprijin stabilesc structura logistică necesară pentru susţinerea operaţiilor intensive de mare anvergură.

Faza a III-a constă în trecerea la contraofensivă/contraatac. Când forţele sunt suficiente în teatru, se trece la un contraatac de anvergură aero-terestru, care poate cuprinde şi un asalt amfibiu. Fiecare dintre forţele participante are misiuni precise.

Faza a IV-a se referă la asigurarea stabilităţii post război (postconflict). În această fază de desfăşoară forţele de tranziţie care execută operaţia post-conflict.

5.5. Conceptul NATO de proiecţie a forţei NATO se află într-un proces de schimbări profunde, atât în ceea ce priveşte

conceptul strategic – elaborat la summit-ul de la Roma din 1991, perfecţionat la summit-ul de la Washington, din 1999 şi la cel de la Praga, din 2002, cât şi referitor la structura de forţe şi filozofia însăşi a Alianţei. În centrul acestor schimbări se situează realizarea unei structuri desfăşurabile de forţe, creşterea capacităţii de intervenţie rapidă şi simplificarea conducerii.

Există în cadrul NATO un concept de regrupare şi constituire a dispozitivelor şi transporturilor/RSOM. Doctrina RSOM se adaptează, în prezent, exigenţelor noului concept care a dus la constituirea Forţei de Răspuns a NATO/NRF. Proiectarea acestei forţe de 21.000 de oameni în cel puţin şase zile creează probleme deosebite nu numai în ceea ce priveşte transporturile, ci în toate etapele operaţiilor respective, de la constituirea dispozitivului de îmbarcare, până la desfăşurarea în teatru, indiferent de natura operaţiei respective.

Noua viziune asupra RSOM nu mai tratează această activitate ca pe o fază operaţional distinctă de mişcare înainte. Responsabilitatea planificării şi desfăşurării forţei revine Comandamentului Operaţional Întrunit/JFC. Deci, RSOM nu mai este o simplă funcţiune logistică. NATO doreşte să-şi structureze în aşa fel forţele încât să fie capabile să intervină rapid, selectiv şi decisiv în întregul spectru al operaţiilor.

Cele patru elemente cheie ale acestei capabilităţi sunt: - viteza; - puterea; - rezistenţa; - interoperabilitatea. Viteza şi rapiditatea nu se referă numai la mişcare, ci mai ales la proiecţia

forţei în teatru. Aici RSOM are un rol esenţial în proiectarea puterii de luptă. Aceasta ţine deopotrivă de calitatea comandamentului şi de calitatea forţei. Elementul catalizator al noilor transformări semnificative din cadrul Alianţei îl constituie NRF.

6. Rolul şi locul României în sistemul european şi în cel euroatlantic de proiecţie a forţei. Realităţi şi posibilităţi

Conceptul de proiecţie a forţei este cu totul nou pentru Armata Română.

Înainte de 1989 nu s-a pus această problemă. O astfel de cerinţă a devenit clară şi obligatorie în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, o dată cu adoptarea unei

110

strategii naţionale de integrare în NATO şi în Uniunea Europeană şi cu noul concept euroatlantic de gestionare a crizelor şi conflictelor.

Posibilităţile sunt limitate şi în ceea ce priveşte transportul aerian şi cel naval, dar de aici nu rezultă că astfel de posibilităţi nu există sau nu pot fi create în viitor.

Avioanele din dotarea transportului aerian intern ar putea asigura, cu o anumită pregătire prealabilă, transportul şi lansarea într-un teatru relativ apropiat a paraşutiştilor şi forţelor speciale. De asemenea, cele patru C 130 din dotare măresc raza proiecţiei. Unul dintre ele a şi fost folosit pentru transportul forţelor româneşti în Afganistan. Desigur, în caz de urgenţe, pentru transportul aerian al forţelor pot fi folosite aeronave ale companiilor TAROM şi ROMAVIA, nave comerciale şi alte mijloace. De altfel, în aproape toate misiunile de menţinere a păcii la care a participat şi participă România (în Somalia, Angola, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo, Afganistan), transportul forţelor s-a realizat atât pe calea aerului, cât şi pe calea maritimă. Unele dintre aceste mijloace au aparţinut României, altele au fost închiriate sau puse la dispoziţie de organismele internaţionale sub egida cărora au fost îndeplinite misiunile respective. Dacă, pentru transportul personalului, s-ar mai găsi mijloace, transportul tehnicii grele la mare distanţă rămâne o problemă extrem de dificilă care urmează să fie rezolvată. De altfel, nici în cadrul ţărilor europene, conceptul de proiecţie a forţei nu este încă implementat la nivelul cerut de gestionarea crizelor şi conflictelor.

Ca membră a NATO, pentru constituirea capabilităţilor necesare îndeplinirii obligaţiilor, ţara noastră va beneficia, fără îndoială, de sistemul de transport intern existent în cadrul Alianţei, precum şi de mijloacele Alianţei, dar va fi nevoie şi de un efort propriu, în limitele angajamentului naţional şi exigenţelor conceptului strategic care va fi adoptat la summit-ul de la Istambul, pentru realizarea unei capacităţi naţionale, integrate celei comunitare, de proiecţie a forţei şi de autosustenabilitate în teatru.

7. Concluzii

Conceptul de proiecţie a forţei devine esenţial pentru societatea de tip informaţional, care are compatibilităţi şi condiţionări globale. Acest concept trece din ce în ce mai mult din sfera proiecţiei puterii şi influenţei, ca urmare a interesului de stat, în sfera strategiei de gestionare a crizelor şi conflictelor, de prevenire a războiului şi de intervenţie în urgenţe civile şi militare, care este o funcţie a interesului global.

Proiecţia forţei se constituie în principiu într-o expresie a solidarităţii şi responsabilităţii democratice internaţionale. Ea este îndreptată îndeosebi împotriva ameninţărilor asimetrice, având în acelaşi timp şi o pronunţată funcţie de descurajare a războiului. Astfel esenţa ei trece de la expresia de proiecţie a puterii de stat la cea de proiecţie a voinţei comunităţii internaţionale, Alianţei, coaliţiei, structurilor de securitate.

O armată modernă, pentru a conta în sistemul securităţii internaţionale şi regionale, trebuie să aibă o capacitate remarcabilă de proiecţie. Acest lucru angajează,

111

într-un fel, întreaga societate, voinţa politică, economia, finanţele şi transporturile, astfel încât capacitatea de proiecţie se defineşte ca o chestiune de voinţă, conştiinţă şi potenţial.

În cadrul proiecţiei forţei, mai ales în situaţiile cu participare multinaţională, va exista posibilitatea asigurării complementare a capabilităţilor necesare. Astfel, fiecare armată va putea participa cu cele mai potrivite structuri de care dispune, fără a mai fi necesar să acopere de una singură absolut toate „nişele” operaţiei, ceea ce se va realiza prin eforturi colective.

În acest sens, este necesar ca, în actualul şi viitorul proiect al structurii de forţe a Armatei Române, să se acorde o atenţie specială capacităţii de proiecţie, în sensul viziunii euroatlantice şi conceptului european de proiecţie a forţei.

Bibliografie 1. *** F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale (proiect 2009). 2. *** Regulamentele forţelor armate ale SUA: FM-34-1, FM-44-85,

FM-100-10-0. 3. *** Centre d’Etudes et de Recherces sur l’Armée, Le systeme militaire des

Etats-Unis, Institute d’Etudes Politiques de Touluose, f.a. 4. *** CSSAS, HOMINIS 2003, Principii ale războiului şi luptei armate. 5. *** Strategii pentru o armată expediţionară, Raport de cercetare, RAND,

Arroyo Center, 2003. 6. http://www.geoscopie.com/themes/t345stranav.html, Richard v. Dobenik.,

Projection de puissance navale et Etats Unis d’Europe. 7. www.airpower.maxwell.af.mil/airchronicles/aureview/1985/jan-

feb/gaston.html, Dr. Leonard C. Gaston, Planification pour la projection de force. 8. 155.217.58.58/cgi-bin/atdl.dll/fm/34-l/CH3.HTM, FM 34-1, capitolul 3. 9. www.fas.org/spp/starwars/docops/fm44-85/Ch4.htm, FM 44-85, capitolul

4, Operaţii de proiecţie a forţei. 10. www.stratisc.org, Halford J. Mackinder, Le pivot géographique de

l’histoire.

112

CARACTERISTICILE FORŢELOR NAVALE

Căpitan comandor Paul CAZACU, Şeful de stat major la Divizionul 175 Nave Scafandri

Dinamica evenimentelor pe scena politică şi militară internaţională, din ultima perioadă, a determinat o modificare accentuată a naturii riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii în Europa şi, implicit, în zona Mării Negre şi aferente arealului fluvial. În noul context geopolitic, spaţiul Mării Negre şi al fluviului Dunărea capătă o importanţă strategică majoră, în principal datorită campaniei internaţionale împotriva terorismului, cât şi datorită expandării intereselor de factură economică, politică şi militară ale NATO şi Uniunii Europene, spre Asia Centrală şi de Sud (Irak, Afganistan, Marea Caspica, zona Caucazului de Nord şi de Sud).

Prin poziţia sa geografică şi oportunităţile oferite, zona Mării Negre atrage tot mai mult interesul organizaţiilor europene şi transatlantice determinând, totodată, o abordare mai atentă a problemelor din acest spaţiu, atât de către statele riverane, cât şi de altele. Se constată, în acest sens, o creştere a intereselor statelor riverane pentru crearea unui sistem adecvat în ce priveşte securitatea regională.

Apărarea intereselor navale ale României se realizează de către Forţele Navale, care trebuie să fie capabile să-şi proiecteze puterea până acolo unde este necesară protecţia obiectivelor economice şi comunicaţiilor maritime şi fluviale proprii.

În acest context, România este vital interesată în domeniul naval de: - păstrarea integrităţii sale teritoriale în limitele graniţelor terestre, maritime

şi fluviale; - păstrarea nealterată a ieşirii pe Dunăre la Marea Neagră prin braţul Sulina,

în principal, dar şi prin braţele Chilia şi Sf. Gheorghe – căi de comunicaţie de interes în vederea exploatării economice şi desfăşurării nestânjenite a activităţilor în aceste spaţii;

- asigurarea stabilităţii în zonă; - asigurarea libertăţii de mişcare pe căile de comunicaţii fluviale şi maritime; - apărarea infrastructurii din spaţiul riveran; - protecţia mediului pe mare, fluviu şi în deltă; - participarea la acţiunile militare ale aliaţilor şi partenerilor. Există mai multe definiri ale rolului Forţelor Navale care toate exprimă, în

esenţă, acelaşi lucru şi anume faptul că Forţele Navale au rolul de a promova, dezvolta, consolida şi apăra interesele în domeniul naval ale României şi ale alianţei din care aceasta face parte.

Această definire sintetică consider că exprimă cel mai exact rolul Forţelor Navale, integrând toate celelalte elemente ce se regăsesc în alte definiri care introduc

113

şi alte elemente de complementaritate sau subsidiaritate care nu îmbogăţesc domeniul de definire dar îl complică, ceea ce poate genera confuzii şi, implicit, poate altera conţinutul definirii misiunilor.

Activitatea prezentă şi de perspectivă a Forţelor Navale este orientată spre crearea unei structuri de forţe capabilă să răspundă riscurilor şi ameninţărilor caracteristice noului mediu de securitate din regiunea Mării Negre, care în acelaşi timp să fie interoperabilă cu structurile militare maritime ale Alianţei Nord-Atlantice.

Element de bază al puterii navale a statului, Forţele Navale reprezintă expresia promovării şi apărării intereselor navale ale statului român. Corolarul realizării acestui obiectiv politico-militar fundamental al statului îl reprezintă realizarea, într-un orizont de timp previzibil, a unei forţe navale multirol, credibile şi capabile să acţioneze în toate zonele de interes naţional, atât la Marea Neagră, cât şi în alte zone ale oceanului planetar, echilibrate şi suficient de puternice, care să-l determine pe orice adversar să fie circumspect în cazul în care şi-ar propune să execute operaţii militare dinspre mare, îndreptate împotriva intereselor naţionale româneşti. Pentru a putea răspunde întregului spectru de misiuni şi scenarii anticipate, acestea trebuie să fie foarte bine instruite, înzestrate cu tehnică interoperabilă şi să poată fi susţinute, din punct de vedere al resurselor, în orice zonă de operaţii.

Evoluţia mediului de securitate şi dezvoltarea unor noi riscuri şi ameninţări specifice, inclusiv domeniului naval, impune schimbarea ponderii tipurilor de operaţii/acţiuni militare la care iau parte Forţele Navale. Se reduce numărul şi amploarea posibilelor confruntări clasice (în care adversarii sunt forţe militare navale şi aeriene), în favoarea acţiunilor militare şi nemilitare în care sunt angajate forţe navale şi structuri din afara Armatei, pentru anihilarea unor acţiuni ale căror autori sunt, de cele mai multe ori, persoane, grupuri şi organizaţii nemilitare sau nave civile.

În conformitate cu Doctrina pentru operaţii în vigoare, Forţele Navale reprezintă un instrument militar şi de politică externă a statului. Ele dispun de anumite atribute operaţionale, care, adăugate la misiunile ce le pot îndeplini, le fac de neînlocuit în apărarea intereselor proprii sau ale aliaţilor.

Aceste atribute sunt: - capacitatea ridicată de pregătire pentru luptă – capacitatea de a răspunde

adecvat şi în timp optim la situaţii de criză; - adaptabilitatea – capacitatea de a desfăşura acţiuni în toate mediile şi de a

organiza forţele în funcţie de misiunile primite; - mobilitatea – capacitatea de a acţiona oriunde în lume, bucurându-se de

prevederile legislaţiei internaţionale în domeniul maritim şi de a reacţiona rapid şi în forţă în caz de necesitate;

- rezistenţa – capacitatea de a acţiona timp îndelungat, în medii şi condiţii ostile pentru executarea misiunilor specifice;

- capacitatea de transport – cantitatea de forţe şi materiale ce pot fi transportate cu mijloacele din dotare, corelate cu distanţele maxime ce pot fi parcurse şi condiţiile de mediu limită în care se poate executa activitatea de transport;

- susţinere logistică – de asigurare oportună a tuturor materialelor şi serviciilor necesare la distanţe şi în raioane cu caracteristici diferite;

114

- accesibilitate – posibilitatea de a naviga în marea liberă şi implicit de a transporta spre zonele de interes forţe şi mijloace ce nu pot fi transportate pe uscat sau prin aer;

- diplomaţia navală – capacitatea de a reprezenta interesele statului român conform mandatului încredinţat.

Aceste criterii cum ar fi flexibilitatea, libertatea de mişcare, proiectarea puterii maritime dinspre uscat către orice areal, capacitatea de reacţie rapidă, capacitatea de dislocare rapidă în orice zonă, capacitatea de autosusţinere logistică, capacitatea de a proiecta forţa proprie şi/sau forţe complementare, interoperabilitate cu orice tip de vector de lovire, senzor sau sistem militar/civil, capacitatea de a avea o prezenţă navală înaintată în orice zonă de pe glob fără restricţii conferă Forţelor Navale cea mai bună capabilitate de a asigura condiţiile necesare pentru securitatea şi apărarea naţională şi colectivă în contextul european şi euroatlantic. Forţele Navale Române sunt o componentă de bază ce va fi folosită din ce în ce mai mult pentru a întări siguranţa rutelor comerciale şi a conductelor petroliere din regiune, pentru asigurarea securităţii colective civile, militare, comerciale şi energetice.

După alţi autori (Comandor Ştefan Georgescu, Planificarea operaţiilor navale) caracteristicile Forţelor Navale sunt următoarele:

- accesibilitate; - mobilitate; - versatilitate;

• flexibilitate în răspuns; • adaptabilitate în misiuni.

- competenţe joint şi multinaţionale. Accesibilitate – două treimi din globul pământesc sunt acoperite de apă şi acest

lucru permite forţelor navale să folosească oceanele ca mediu strategic pentru desfăşurarea lor în zonele de interes sau de ameninţare.

Mobilitate – forţele maritime se pot mişca la distanţe mari mai rapid decât forţele terestre. O forţă amfibie, navigând cu 10 noduri (ceea ce înseamnă 18,5 km/h), poate acoperi în 24 de ore 450 de km.

Versatilitate – navele de luptă îşi pot schimba cu uşurinţă misiunea pur militară sau pot primi misiuni suplimentare faţă de acestea, fiind rapid disponibile şi pentru alte scopuri. Versatilitatea are două aspecte:

- flexibilitatea în răspuns – navele care sunt gata de misiune, au echipajul pregătit şi toate plinurile făcute, iar sistemele de la bord şi personalul care le deserveşte poate răspunde rapid la evenimente trecând rapid de la navigaţia pe timp de pace, prin gata de luptă şi până la starea de război;

- adaptabilitatea în misiuni – o navă de război de mărimea unei fregate sau mai mare are capabilităţi ofensive şi defensive în toate cele trei medii (suprafaţă, submarin şi aerian); navele de război pot fi organizate, funcţie de misiuni, în unităţi şi grupuri în cadrul cărora se sprijină reciproc, rezultând o combinaţie versatilă de capabilităţi şi caracteristici ofensive şi defensive.

Competenţe joint şi multinaţionale – operaţiile maritime sunt aproape întotdeauna de tip joint. Operaţiile amfibii sunt prin definiţie operaţii în comun,

115

implicând forţe terestre, aeriene şi navale. Împreună cu componenta amfibie, forţele navale alcătuiesc o operaţie tipică joint.

Alte caracteristici care decurg din primele: - rază de acţiune extinsă; - capacitate de supravieţuire; - capacitate de transport; - iniţiativă; - mijloc de constrângere. Raza de acţiune extinsă reprezintă capacitatea forţelor navale de a opera pentru

perioade lungi de timp şi la distanţe mari de bazele de aprovizionare. Navele moderne de război pot opera atât în grup, cât şi în mod individual. Atunci când operează în grup, forţele navale beneficiază de sprijin logistic total, inclusiv reparaţii şi facilităţi medicale.

Capacitate de supravieţuire – navele de război sunt proiectate să reziste la avarii importante până să devină neoperaţionale. Şantierele navale le construiesc ţinând cont de acest aspect iar logistica trebuie să furnizeze piese şi echipamente de schimb imediat cum este nevoie.

Capacitate de transport – capacitatea de transport permite forţelor să tranziteze către zona de operaţii şi să rămână în teatru, iar ulterior forţele să fie transportate la uscat. Adesea, aceasta este singura cale de a desfăşura în teatru forţe aeriene şi terestre semnificative, inclusiv echipament şi logistică, într-un mod rapid şi ieftin. De obicei, forţele navale beneficiază de un număr limitat de astfel de nave de transport. Astfel, navele comerciale sunt o alternativă viabilă, iar cele militare vor trebui să asigure escorta şi trecerea liberă.

Iniţiativă – caracteristicile de mai sus sunt exploatate de următoarea, care este iniţiativa. Forţele maritime desfăşurate în teatru pot staţiona în bazele lor pentru perioade lungi de timp, camuflate sau nu. De aici, forţele navale pot opta pentru orice variantă de acţiune – acţionează ca forţă de descurajare, forţă de intimidare sau mijloc de presiune politică. Această atitudine evită riscurile militare şi complicaţiile politice care survin în cazul desfăşurării de forţe terestre.

Prin simpla lor prezenţă, forţele navale constituie un mijloc de constrângere – poziţionarea corespunzătoare a forţelor navale poate constitui mijloc de constrângere sau de presiune pentru a influenţa desfăşurarea evenimentelor de la uscat, cu rezultat net superior raportat la forţa utilizată (acesta este efectul de pârghie). La nivel operativ, forţele amfibii sau alte forţe navale aflate pe mare pot manevra dinspre larg astfel încât să atragă sau să fixeze forţe mult superioare la uscat, sau chiar să învăluie şi să scindeze un mare număr de trupe terestre.

Tot în acest registru se menţin şi aserţiunile locotenenţilor comandori Adrian Petrovschi şi Marcel Neculae (Conferinţa Doctrinară a Forţelor Navale, 2008) conform cărora, pentru ducerea cu succes a acţiunilor în cadrul unor structuri întrunite, Forţele Maritime trebuie să posede următoarele caracteristici:

- echilibru; - promptitudine; - flexibilitate; - susţinere proprie;

116

- mobilitate. Echilibru – capacitatea de a echilibra forţele operative navale, amfibii, terestre,

aeriene şi speciale în apele internaţionale, duce la evitarea complicaţiilor politice şi a riscurilor militare de desfăşurare a forţelor de pe uscat.

Promptitudine – capacitatea de a răspunde imediat oricăror tipuri de ameninţări. Promptitudinea este strâns legată de activităţile necombatante, cum ar fi prezenţa şi sprijinul serviciilor logistice şi medicale. Prin menţinerea capacităţilor necesare rezolvării conflictelor majore, forţele navale pot oferi o gamă largă de servicii în sprijinul operaţiilor pe timp de pace într-un mediu care nu este ostil şi până la diferite tipuri de conflicte.

Flexibilitatea forţelor navale permite liderilor politici şi comandanţilor să schimbe obiectivele, să reorganizeze şi să regrupeze rapid forţele pentru a face faţă unei varietăţi de ameninţări prin asigurarea unei game largi de sisteme de armament, oferirea mai multor opţiuni militare şi abilităţi logistice şi administrative. Forţele navale sunt prezente fără să ocupe şi pot respinge atacuri fără să se angajeze. Îndatoririle acestora, începând de la intrări în forţă şi operaţiuni surpriză la operaţiuni de evacuare de tip noncombat/NEO, ajutor în caz de dezastre şi asistenţă umanitară, forţele navale pot controla mările şi pot oferi putere diplomatică atât pe timp de pace, cât şi în momente de criză. Strategia, comanda şi controlul operaţional şi tactic, serviciile de informaţii şi cele de supraveghere şi abilităţile de recunoaştere ale forţelor navale oferă o forţă controlabilă unică ce vine să completeze eforturile diplomatice.

Susţinere proprie. Gradul de susţinere proprie atins de forţele navale va fi determinat de natura operaţiunilor şi de tipul unităţilor încredinţate de participanţi. Forţele navale NATO, cu posibilitatea lor de aprovizionare pe mare, sunt capabile să opereze în zone îndepărtate lipsite de structuri semnificative de aprovizionare la uscat, pentru perioade lungi de timp. Forţele navale au propriile posibilităţi organice, C2 (comanda şi controlul), care pot fi folosite cu flexibilitate pentru o serie mare de misiuni.

Mobilitate. Mobilitatea determină forţele navale să răspundă de la distanţe considerabile, devenind vizibile şi ameninţătoare în mod selectiv pentru adversari, după cum cere situaţia. Forţele navale, cu mobilitatea lor strategică şi tactica intrinsecă, oferă capacitatea de a monitoriza o situaţie, de a rămâne în siguranţă în locul de staţionare şi de a răspunde unei situaţii de criză rapid. Dacă măsurile diplomatice, politice sau economice reuşesc în restabilirea situaţiei, forţele navale pot fi retrase cu rapiditate fără alte acţiuni la ţărm. Forţele Navale pot, de asemenea, să răspundă la indicaţiile pe timpul crizei prin redislocarea rapidă de la un capăt la altul al unei zone de operaţii, sau dintr-o zonă strategică în alta, de obicei independent de logistica fixă. În luptă, abilitatea forţelor navale de a face manevre rapide furnizează comandanţilor un avantaj tactic şi operaţional semnificativ.

Se poate observa, cu uşurinţă, faptul că aceste caracteristici sunt numai în parte asemănătoare, ele fiind mai degrabă complementare. Într-adevăr, pentru a face faţă multiplelor şi dificilelor provocări de securitate de la începutul secolului al XXI-lea, Forţele Navale Române trebuie să răspundă noilor riscuri şi ameninţări, să se

117

transforme şi să se perfecţioneze continuu, să posede o multitudine de caracteristici şi calităţi noi.

Ţinând cont de toate aceste aspecte şi încercând o sintetizare, consider că atributele şi caracteristicile pe care trebuie să le posede Forţele Navale Române sunt complementare şi decurg unele din altele. Acestea sunt următoarele:

- mobilitate; - capacitate de transport; - adaptabilitate la misiuni/versatilitate; - autosusţinere în teatru; - competenţe joint şi multinaţionale; - diplomaţie navală. Mobilitatea este poate cea mai importantă dintre aceste caracteristici. Navele

de război sunt pregătite şi pot interveni rapid acolo unde interesele politice o cer sau acolo unde s-a petrecut un eveniment care reclamă intervenţia acestora. Cerinţele generării forţei variază de la grupări mici destinate acţiunilor umanitare şi disponibile pentru detaşare în scurt timp, până la forţe considerabile, inclusiv forţe de comandament detaşate în sprijinul campaniilor întrunite. Provocările de securitate în viitor sunt necunoscute şi cer viteză şi flexibilitate în răspuns, o stare de pregătire echilibrată şi capabilitatea de a face faţă unei game largi de pericole.

Capacitatea de transport permite unei grupări navale să ia la bord forţe şi materiale care să-i permită să-şi diversifice foarte mult acţiunile şi să-şi proiecteze forţa asupra uscatului. O capacitate mare de transport înseamnă autonomie mare, independenţă în acţiuni, o gamă largă de opţiuni în ceea ce priveşte abordarea ameninţărilor sau misiunilor, posibilitatea de a avea oricând iniţiativa în acţiuni.

Adaptabilitate la misiuni permite o organizare flexibilă a navelor militare în unităţi cu multiple roluri, de la mici grupuri de nave care efectuează patrulări şi supravegheri şi până la forţe mari, adesea multinaţionale, cu misiuni de lungă durată şi de amploare. Ca un răspuns la necesitatea adaptabilităţii au apărut şi fregatele, nave versatile şi cu capabilităţi de acţiune în toate cele trei medii. Această flexibilitate a navelor şi a unităţilor da nave permite factorului de decizie să-şi moduleze permanent răspunsurile sau contraacţiunile, în funcţie de dinamica evenimentelor şi a sarcinilor la care trebuie să răspundă, de la misiunile de căutare-salvare şi până la cele pur militare.

Autosusţinerea în teatru este cea care dă posibilitatea grupărilor de forţe navale să acţioneze timp îndelungat şi la mare distanţă faţă de porturile de dislocare permanentă. O forţă navală modernă are azi capacităţi de reaprovizionare pe mare, dar şi multiple capabilităţi de a-şi produce singură o serie de bunuri şi servicii (poştale, medicale, comunicaţii). Însă cel mai important aspect al acestei caracteristici este faptul că îşi poate susţine propriul sistem de comandă şi control, departe de structurile complementare de la uscat.

Consider că această caracteristică trebuie să înglobeze şi sprijinul logistic; termenul de „autosusţinere” nu presupune numaidecât strict forţele şi posibilităţile logistice ale forţei expediţionare navale respective, ci şi susţinerea logistică care stă în spatele grupării. Scopul acesteia este de a asigura forţele cu tot ceea ce este necesar

118

pentru trai şi luptă – satisfacerea cerinţelor ce ţin de personal, tehnică, mobilitate, asistenţă medicală şi infrastructură – în toate operaţiile militare întrunite.

Logistica trebuie să integreze efortul naţional cu cel din zona de operaţii întrunite prin intermediul mobilizării, desfăşurării şi redesfăşurării, pentru susţinerea concepţiei comandantului forţelor.

Caracteristic forţelor navale este că au un sistem logistic propriu care le permite să acţioneze independent pentru perioade lungi de timp, oferindu-i astfel comandantului forţei întrunite o libertate de acţiune considerabilă în amplasarea forţelor navale. Această independenţă este de folos în fazele iniţiale ale campaniei terestre, când liniile logistice de aprovizionare nu au fost stabilite integral. Amplasarea timpurie a forţelor navale poate contribui în mod semnificativ la constituirea graduală şi optimizarea unui sistem logistic la ţărm şi înlesnirea acţiunilor terestre şi aeriene prin capacitatea de proiecţie a unei puteri navale cu sistem logistic propriu.

Competenţele joint şi multinaţionale sunt acele aspecte care dau numai aparenţa de eterogenitate unei grupări navale moderne. Caracterul întrunit este dat de faptul că, în ziua de azi, în aproape toate operaţiunile navale sunt implicate nave, forţe aeriene navale şi de infanterie marină. Nu de puţine ori aceste grupări sunt multinaţionale, navele unei anumite naţiuni fiind sprijinite de aviaţia alteia.

Diplomaţia navală se referă la reprezentarea intereselor României de către navele militare în porturile lumii. Este o problemă de a face cunoscute lumii existenţa şi puterea noastră, materializarea noului concept „showing the flag”. Politica, doctrina şi strategia navală sunt puternic influenţate de trei factori: puterea economică a statului care determină interesele navale ale statului şi, prin urmare, determină şi mărimea şi capacitatea forţelor sale navale, a flotei comerciale, a flotei de pescuit, a flotei de cercetare ştiinţifică etc.; sistemul de relaţii internaţionale ale statului respectiv, în primul rând, fiind vorba de relaţiile bilaterale şi multilaterale, statutul de membru al diferitelor organizaţii internaţionale şi iniţiative regionale, aderarea la diferite convenţii referitoare la domeniul naval şi, nu în ultimul rând, calitatea de membru al unei alianţe politico-militare; dimensiunea spaţiilor maritime, fluviale şi, în unele cazuri, lacustre care este legat de primul factor, deoarece împreună cu acesta determină interesele navale ale statului şi dimensiunea puterii maritime a statului.

Concluzii

Cooperarea militară regională şi internaţională, amplificarea nivelului relaţiilor cu ţările riverane Mării Negre contribuie la afirmarea României ca factor de stabilitate şi generator de securitate în regiune, prin participarea Forţelor Navale la exerciţii bilaterale şi multinaţionale şi operaţii navale alături de nave aparţinând statelor Alianţei, în cadrul NATO şi UE.

Prin Forţele Navale, România este un participant activ şi un factor dinamizator în activitatea maritimă internaţională, un contribuitor real la progresul comunităţii maritime, în mediul european şi euroatlantic.

119

României îi revin responsabilităţi importante prin Forţele Navale în ceea ce priveşte securitatea şi stabilitatea în Zona Extinsă a Mării Negre, având în vedere că din Marea Neagră prin strâmtorile turceşti se transportă 145 milioane tone de materiale şi materii prime din care 3 milioane de barili de ţiţei zilnic, 40% din aceste produse fiind îndreptate către continentul european, estimându-se ca în anul 2020 să se ajungă la un volum de 70%.

Securitatea maritimă, astăzi, trebuie privită din ambele perspective: naţională şi colectivă, la nivel european şi euroatlantic, nici un stat nu este imun la ameninţările contemporane şi crizele transnaţionale.

Interesul fundamental al României în realizarea securităţii şi a stabilităţii regionale constă în democratizarea, dezvoltarea economică, stabilitatea şi orientarea fermă a regiunii spre integrarea europeană, simultan cu sporirea contribuţiei proprii şi asumarea unui rol cât mai activ ca factor de securitate şi stabilitate regională.

Prin acţiunile, exerciţiile şi operaţiile la care participă Forţele Navale, România şi-a afirmat vocaţia sa de contribuitor activ şi sigur la securitatea internaţională şi regională, de ţară cu profil strategic distinct în cadrul NATO şi al Uniunii Europene, de generator de securitate şi stabilitate. Obiectivul fundamental al României în regiunea Mării Negre îl reprezintă consolidarea perspectivelor europene ale statelor din această regiune, eliminarea riscurilor legate de terorism, crima organizată şi trafic ilegal, promovarea democraţiei, respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Valoarea strategică a Zonei extinse a Mării Negre va continua să crească, iar rolul României ca stat de frontieră a NATO şi UE obligă la promovarea şi susţinerea procesului de democratizare şi ancorare a statelor din Regiunea Extinsă a Mării Negre la arhitectura de securitate euroatlantică.

Activităţile de reprezentare a Forţelor Navale pe plan internaţional sunt un catalizator al eforturilor naţionale în domeniul naval şi au ca efect atât accelerarea procesului de integrare, cât şi identificarea unor noi direcţii de cooperare care să contribuie la menţinerea unui climat adecvat de securitate şi stabilitate în regiune.

Interesele politice şi strategice ale României, din perspectiva maritimă internaţională şi privind securitatea şi apărarea colectivă sunt servite cel mai bine şi mai eficient de Forţele Navale prin toate formele posibile ale acţiunilor, cooperării şi diplomaţiei navale; istoria ne-a demonstrat cu prisosinţă faptul că toate statele cu acces maritim şi fluvial care au înţeles importanţa politicii navale şi au făcut eforturi de dezvoltare a componentelor sale au reuşit să devină puternice şi se menţin şi astăzi puternice tot datorită puterii lor maritime.

Investiţia României în viitorul său naval comercial şi militar este o investiţie sigură şi profitabilă în însăşi garanţia existenţei şi dezvoltării sale, în devenirea sa ca putere maritimă regională, ca – de ce nu – lider regional şi pivot al securităţii şi stabilităţii politice, sociale şi energetice, indiferent de configuraţia geopolitică pe care o va oferi perspectiva secolului al XXI-lea.

120

Astăzi, forţele navale ale lumii oscilează între tendinţa de a menţine capabilităţile lor tradiţionale şi derularea unor misiuni noi, impuse de mediul de securitate al secolului XXI. Navele care iniţial au fost construite pentru a lupta împotriva submarinelor în largul oceanului, acum trebuie să acţioneze împotriva pirateriei, jafului armat pe mare, traficului de armament, droguri şi persoane şi, mai ales, să facă faţă pericolului asimetric pe care îl reprezintă terorismul, deoarece, aşa cum arăta un autor, „în zilele noastre, ogivele nucleare ale unui posibil inamic pot fi găsite pe o ambarcaţiune pescărească, la fel de bine ca şi pe un submarin cu rachete balistice.”

121

DOCTRINA FORŢELOR NAVALE ÎNTRE PREZENT ŞI VIITOR. MISIUNILE FORŢELOR NAVALE ROMÂNE

Căpitan comandor Niculae GIUGLEA, Şeful de stat major la Divizionul 306 Nave Şcoală şi Instrucţie

„Epocile de lumină ale neamului din Carpaţi şi regiunile înconjurătoare au fost acelea când marea de la răsărit s-a întâmplat să fie liberă şi împărtăşită din toate roadele civilizaţiei mediteraneene.” Simion Mehedinţi, „Legăturile noastre cu marea”, 1938

1. Prefaţă

Această lucrare prezintă câteva consideraţii în legătură cu dezbaterea proiectului F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, ediţia 2009, comparativ cu F.N.-1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale, ediţia 2004. Prezenta analiză se fundamentează pe studiul publicaţiilor doctrinare maritime ale partenerilor României din Alianţa Nord-Atlantică, Marea Britanie, BR 1806 – Doctrina Maritimă Britanică şi Statele Unite ale Americii – Naval Doctrine Publication 1, Naval Warfare NDP-1, a Doctrinei Forţelor Navale, ediţia 2009, F.N.-1 (proiect), a Strategiei de securitate naţională a României şi Doctrinei Armatei României.

Lucrarea demonstrează că proiectul F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, capitolul I, secţiunea a 5-a Misiunile Forţelor Navale este comparativ asemănător cu celelalte publicaţii NATO şi are ca inspiraţie obiectivele politicii de apărare, priorităţile acesteia, principiile şi conceptele Strategiei de securitate naţională a României, ale Doctrinei Armatei României, evoluţiile mediului de securitate intern şi internaţional şi hotărârile autorităţilor constituţionale abilitate şi este alături de celelalte publicaţii doctrinare moderne.

2. Misiunile Forţelor Navale Române

Realizarea compatibilităţii şi interoperabilităţii între armatele şi în special între forţele navale ale statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice (NATO), impune corelarea şi armonizarea cadrului legislativ atât pe orizontală cât şi pe verticală în toate domeniile de activitate. Realizarea interoperabilităţii în domeniul doctrinei

122

navale, a doctrinei maritime în general, reprezintă un deziderat şi de asemenea o importantă provocare pentru prezentul şi viitorul Forţelor Navale ale României.

Reorganizarea societăţii româneşti potrivit cerinţelor comunităţii europene, restructurarea Armatei României şi implicit a Forţelor Navale Române, pentru a îndeplini integral şi la standardele cerute funcţiile şi misiunile stabilite aşa cum sunt ele aplicate în NATO şi statele membre ale Alianţei, precum şi realizarea interoperabilităţii la nivel conceptual şi acţional, îndeosebi pentru forţele angajate în operaţii este prioritară.

Evoluţia evenimentelor internaţionale, aderarea României în structurile europene şi euroatlantice, diversificarea parteneriatelor strategice au determinat transformarea şi diversificarea misiunilor forţelor, definirea preponderentă a acestora funcţie de obiective şi mai puţin funcţie de un adversar, face ca elaborarea unei noi Doctrine a Forţelor Navale să fie imperios necesară şi în acelaşi timp de bun augur.

Doctrina navală reprezintă „o sumă de principii”, sau „o sumă de învăţături” şi conţin în esenţă principiile fundamentale de folosire a Forţelor Navale în situaţii de pace la criză şi război, în cazul de faţă Doctrina Forţelor Navale, constituie un ansamblu de principii de bază pentru organizarea, dotarea şi folosirea Forţelor Navale, în scopul îndeplinirii cu succes a misiunilor pe timp de pace, criză sau război, promovării intereselor navale ale României.

Elaborarea Doctrinei Forţelor Navale Române are ca reper central respectarea criteriilor universal valabile: credibilitate, aplicabilitate, simplitate şi claritate şi înglobează principiile şi conceptele strategiei de securitate naţională a României, ale Doctrinei Armatei României, evoluţiile mediului de securitate intern şi internaţional şi hotărârile autorităţilor constituţionale române.

Analiza în acest caz a cuprins publicaţiile navale doctrinare elaborate în forţele navale ale Statelor Unite ale Americii şi ale Marii Britanii, Doctrina Forţelor Navale, F.N.-1 (proiect), Strategia de securitate naţională a României, Doctrina Armatei României. În acelaşi timp doctrina navală este strâns corelată cu doctrinele şi publicaţiile celorlalte categorii de forţe armate, forţe aeriene şi forţe terestre în special. Unul dintre motivele acestei „globalizări”, sau uniformizări este că războiul modern dus în cele trei medii este în continuă transformare şi caracterul joint este cu preponderenţă evident şi real.

F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale Române proiect, capitolul I, secţiunea a 3-a, Publicaţii Navale este bine structurată şi comparativ cu ediţia din 2004, de departe mult mai bine dezvoltată şi argumentată, ierarhizarea publicaţiilor navale reprezentând punctul cel mai important. Doctrinele, manualele, tacticile, procedurile, documentele sau îndrumările adiacente şi instrucţiunile de luptă specifice, vor trebui să fie elaborate astfel încât să permită adaptabilitatea continuă, completarea cu viteza specifică contextului internaţional. Este necesar a arăta că noul proiect are o serie de elemente de noutate astfel:

- interoperabilitatea la nivel conceptual şi acţional; - caracter naţional, flexibil şi adaptabil în cadrul NATO; - caracter vizionar; - ierarhizarea publicaţiilor, plecând de la conceptul că organizarea, pregătirea

în detaliu a unei acţiuni este cheia succesului.

123

Mediul internaţional deosebit de complex, accederea României în structurile europene şi euroatlantice, diversificarea parteneriatelor strategice, au determinat transformarea şi diversificarea misiunilor forţelor, definirea preponderentă a acestora funcţie de obiective şi mai puţin funcţie de un adversar anume, precum şi apariţia unor misiuni noi, specifice, sau dezvoltarea unor misiuni.

Funcţie de locul, rolul, destinaţia structurii executante, precum şi funcţie de importanţa obiectivelor urmărite, misiunile forţelor se împart în:

- fundamentale; - principale; - secundare. Misiunile fundamentale ale Forţelor Navale se regăsesc în strategiile sau

doctrinele maritime sau în alte documente oficiale şi vizează ca obiectiv prioritar garantarea libertăţii de navigaţie în apele internaţionale, teritoriale interioare şi ieşirea la mare prin gurile Dunării şi exprimă:

- interesele navale ale României; - misiunea fundamentală a Armatei României (de a proteja pacea şi de a

garanta integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea naţională); - destinaţia, funcţiile şi capabilităţile Forţelor Navale. Misiunile principale şi/sau secundare se stabilesc şi se transmit structurilor

subordonate permanente sau temporar constituite, prin documentele de planificare şi conducere a operaţiilor. De regulă, o structură poate primi spre îndeplinire o misiune principală şi/sau mai multe misiuni secundare.

Misiunile principale exprimă scopul, respectiv obiectivele principale de urmărit pe baza cărora se stabilesc şi definesc tipurile de operaţii/acţiuni navale care urmează să se desfăşoare pentru îndeplinirea misiunii, forţele participante şi spaţiul de desfăşurare (teatrul de operaţii, zona, raionul de acţiune), direcţia principală de efort, repartiţia misiunilor forţelor subordonate şi coordonarea în spaţiu, timp şi pe misiuni.

Misiunile secundare pot fi primite sau deduse. Cele deduse se stabilesc pe baza ordinului de operaţii/OPORD primit de către OPCON/TACON. Nu există operaţie/acţiune fără misiune. Uneori misiunea poate fi reformulată, conturată, clarificată şi/sau definită chiar pe timpul desfăşurării operaţiei/acţiunii.

În funcţie de eşalonul care le stabileşte şi importanţa reieşită din obiectivele urmărite, forţele angajate şi spaţiul de desfăşurare preconizat, misiunile fundamentale ale Forţelor Navale pot fi:

- de importanţă strategică; - de importanţă operativă şi tactic-operativă; - de importanţă tactică. Misiunile fundamentale ale Forţelor Navale sunt expresia politicii navale a

statului, implică statul şi instituţiile acestuia, atât din punct de vedere militar, cât şi din punct de vedere politic, economic sau diplomatic şi rezultă din misiunile generale ale armatei cuprinse în Doctrina Armatei României:

- misiuni pentru contribuţia la securitatea României în timp de pace; - misiuni pentru participarea la apărarea României şi a aliaţilor săi; - misiuni pentru promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin

utilizarea diplomaţiei apărării;

124

- misiuni pentru sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în caz de urgenţe civile.

2.1. Misiuni pentru contribuţia la securitatea României în timp de pace Misiunile Forţelor Navale pentru contribuţia la securitatea României în timp de

pace sunt: - realizarea, menţinerea şi perfecţionarea capacităţii operaţionale şi de luptă a

structurilor de conducere şi de execuţie; - supravegherea situaţiei aeronavale şi controlul traficului naval în apele

teritoriale, zona contiguă şi zona economică exclusivă; - descurajarea acţiunilor ilegale pe mare şi pe fluviu prin prezenţa activă a

navelor militare în raioane şi pe rute cu risc ridicat; - supravegherea comunicaţiilor navale şi intervenţia în sprijinul autorităţilor

naţionale, pe mare şi pe fluviu, pentru combaterea terorismului naval, a pirateriei şi interzicerea traficului ilicit de substanţe sau mărfuri periculoase;

- misiuni de transport pentru evacuarea pe mare a cetăţenilor români din străinătate sau din anumite zone de risc;

- supravegherea navală cu sistemul de la litoral şi cu nave, avertizarea timpurie asupra pericolelor şi intervenţia oportună a forţelor în caz de necesitate;

- asigurarea hidrografică şi amenajarea de navigaţie la litoralul românesc.

2.2. Misiuni pentru participarea la apărarea României şi a aliaţilor săi Pentru apărarea României şi a aliaţilor săi, Forţele Navale asigură: - supravegherea situaţiei aeronavale şi controlul traficului naval în apele

teritoriale, zona contiguă şi zona economică exclusivă; - prevenirea şi interzicerea violării suveranităţii statului român în apele sale

teritoriale şi în zona contiguă; - prevenirea sau neutralizarea încercărilor de limitare a libertăţii de navigaţie

şi a activităţii economice în zona economică exclusivă din Marea Neagră, pe Dunărea interioară şi maritimă;

- apărarea căilor de comunicaţii maritime şi fluviale, a porturilor şi navelor de transport cu încărcături importante;

- securitatea funcţionării platformelor maritime de exploatare petrolieră şi a activităţilor de utilizare a resurselor biologice în zona maritimă economică exclusivă;

- participarea forţelor specializate la anihilarea acţiunilor teroriste la litoral, în Delta Dunării şi pe fluviu;

- combaterea navelor de luptă de suprafaţă, a submarinelor şi altor forţe care perturbă sistemul de apărare colectivă a unui stat membru NATO;

- apărarea intereselor maritime ale statului oriunde pe suprafaţa oceanului planetar, atunci când situaţia o impune;

- sprijinirea eforturilor de apărare al oricărui stat aliat NATO sau membru al UE, conform tratatelor în vigoare.

125

2.3. Misiuni pentru promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin utilizarea diplomaţiei apărării

În cadrul promovării stabilităţii regionale şi globale, Forţele Navale vor fi pregătite pentru desfăşurarea următoarelor acţiuni:

- participarea la operaţii de răspuns la crize, de sprijin al păcii şi asistenţă umanitară, cu misiuni de proiectare a forţei, separarea zonelor de conflict maritime şi fluviale;

- intervenţia în comun cu forţele navale ale altor state în cadrul unor acţiuni de căutare şi salvare, schimb reciproc de informaţii privind situaţia navală, protecţia împotriva minelor, asistenţă umanitară, protecţia mediului marin, în cadrul iniţiativelor regionale în domeniul naval şi cooperării cu flotele altor state;

- cunoaşterea activităţilor navale ale ţărilor riverane Mării Negre, prin vizite reciproce, observarea principalelor activităţi de instrucţie pe mare ale acestora, în cadrul Măsurilor de Creştere a Încrederii şi Stabilităţii în regiunea Mării Negre, participarea cu forţe şi mijloace la exerciţii şi aplicaţii în cadrul NATO, PfP şi UEO;

- promovarea intereselor României pe mările şi oceanele lumii, drepturilor sale stabilite prin convenţii internaţionale, sprijinirea diplomaţiei statului român.

2.4. Misiuni pentru sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în caz de urgenţe civile

Pentru sprijinirea acţiunilor instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în caz de urgenţe civile, Forţele Navale pot desfăşura următoarele acţiuni:

- misiuni de supraveghere şi transport în vederea limitării şi înlăturării efectelor dezastrelor sau ale altor situaţii de criză, evacuării pe mare şi pe fluviu, protecţiei populaţiei civile şi a bunurilor materiale;

- misiuni de căutare-salvare pe mare şi fluviu în sprijinul acţiunilor organizate de autorităţile naţionale sau de către organismele internaţionale de coordonare;

- sprijin acordat în caz de accident chimic, biologic, nuclear sau radiologic; furnizarea de ajutoare de urgenţă unor comunităţi izolate în condiţii hidrometeorologice extreme;

- restabilirea în regim de urgenţă a funcţionalităţii aprovizionării în raioane costiere şi portuare afectate;

- intervenţii cu nave specializate şi cu scafandri la lucrări hidrotehnice; - participarea la combaterea poluării apelor maritime şi fluviale. Din analiză se observă că organizarea, principiile, criteriile şi concepţia de

elaborare a doctrinei, a publicaţiilor navale doctrinare româneşti este similară cu a statelor partenere din NATO şi păstrează în acelaşi timp caracterul naţional. Eficienţa este probabil cuvântul definitoriu pentru oricare din demersurile majore, cum este de fapt acest proiect F.N.-1.

De asemenea, trebuie să acţionăm cu rapiditate la transformările din mediul internaţional şi să constatăm că misiunile de luptă împotriva terorismului sau a pirateriei sunt din ce în ce mai actuale şi mai complexe, iar principiile ducerii luptei în aceste domenii trebuie afirmate în cadrul doctrinei sau a publicaţiilor doctrinare.

126

Eficienţa Doctrinei Navale este dovedită de fapt de feedback-ul obţinut în procesul de instrucţie al echipajelor navelor, al militarilor Forţelor Navale pe timpul misiunilor naţionale sau internaţionale viitoare. În actualul context naţional dar şi internaţional, noul proiect F.N.-1 este bine ancorat, dar permanent trebuie avută în vederea acţiunea Forţelor Navale Române, proiecţia acestora pentru un orizont de minim douăzeci de ani cu realizarea unui echilibru optim, necesar şi suficient, iar acesta poate fi obţinut prin efort teoretic şi practic. Din această cauză este obligatoriu să fie studiat în amănunţime.

Bibliografie 1. *** Strategia de Securitate Naţională a României. 2. *** Strategia Militară a României. 3. *** F.N.-1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale, 2004. 4. *** F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, proiect 2009. 5. *** National Defense Strategy, USA, June 2008. 6. *** The National Military Strategy of the United States of America. 7. *** Navy Doctrine, NDP-1, USA. 8. *** The British Maritime Doctrine, BR 1806.

127

CLASIFICĂRI ŞI DEFINIRI ALE OPERAŢIILOR

Căpitan comandor Dorel BOZGAN, Comandantul Divizionului 306 Nave Şcoală şi Instrucţie

„Dacă ne-am uita pe o hartă a conflictelor nesoluţionate am constata că ne confruntăm cu un arc de instabilitate în regiunea Mării Negre, arc care se alimentează şi contribuie la rândul lui la propagarea altor probleme de securitate mai largi: trafic de arme şi fiinţe umane, trafic de droguri, criminalitate transfrontalieră, subminarea instituţiilor democratice şi încălcarea pe scară largă a drepturilor omului.”

Alocuţiunea preşedintelui României, Traian Băsescu, la Conferinţa internaţională „Viziune comună asupra vecinătăţii comune” de la Vilnius, Lituania, mai, 2006.

Abstract Lucrarea de faţă se doreşte a fi o contribuţie la fundamentarea şi clarificarea

teoriei privind operaţiile navale. Ea prezintă câteva consideraţii privind actualul context geopolitic al mediului de securitate şi face unele precizări în legătură cu dezbaterea proiectului F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, ediţia 2009, comparativ cu F.N.-1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale, ediţia 2004 şi publicaţiile doctrinare maritime ale partenerilor României din Alianţa Nord-Atlantică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.

De asemenea, lucrarea prezintă detaliat unele aspecte privind clasificarea şi definirea operaţiilor navale. Astfel, în primul rând s-a definit conceptul de operaţii navale având la bază, în principal, literatura de specialitate străină.

Următorul pas a constat în clasificarea operaţiilor navale care a fost făcută pe baza mai multor criterii. Odată clarificată această clasificare, a fost definit fiecare tip de operaţie în parte.

Lucrarea conţine şi o scurtă analiză care încearcă să demonstreze că proiectul capitolului V Operaţiile Forţelor Navale din noul F.N.-1 este bine structurat şi comparativ asemănător cu cel din celelalte publicaţii doctrinare NATO.

1. Introducere

În condiţiile sfârşitului de secol XX şi începutul secolului XXI, în care fenomenul globalizării se manifestă intens, în care arhitectura de securitate s-a

128

schimbat şi în care riscurile şi ameninţările şi-au schimbat natura iar graniţele nu mai reprezintă o stavilă împotriva lor, instabilitatea internă/regională a căpătat implicaţii directe asupra securităţii şi a încetat să mai fie doar o problemă naţională. S-a schimbat deci natura riscurilor şi ameninţărilor, iar în cadrul acestora instabilitatea internă/regională a căpătat o pondere deosebită.

Instabilitatea este determinată de o diversitate de acţiuni incluzând intimidarea, terorismul, conflictele regionale, traficul de droguri, conflictele interetnice şi religioase, proliferarea armelor de distrugere în masă, încălcarea drepturilor omului, fluxul de refugiaţi şi multe altele.

Astfel, procesul de transformare a Forţelor Navale Române pentru a îndeplini integral şi la standardele cerute funcţiile şi misiunile stabilite în cadrul NATO şi în cadrul statelor membre ale Alianţei Nord Atlantice, precum şi realizarea interoperabilităţii la nivel conceptual şi acţional, îndeosebi pentru forţele angajate în operaţii sau exerciţii în cadru aliat sau multinaţional este pe termen mediu şi lung prioritar.

Având în vedere aceste considerente coroborate cu faptul că s-au împlinit cinci ani de la aderarea României la NATO, elaborarea unei noi doctrine a Forţelor Navale era mai mult decât necesară.

Conform proiectului F.N.-1 ediţie 2009, operaţia reprezintă un ansamblu de acţiuni la nivel operativ, denumite lovituri, desfăşurate de forţe navale de nivelul grupărilor de forţe, cel mai frecvent întrunit cu alte categorii de forţe ale armatei naţionale şi/sau aliate sau multinaţionale, pentru realizarea unui scop strategic, prin atingerea unor obiective operative.

2. Clasificarea şi definirea operaţiilor navale

Clasificarea operaţiilor conform proiectului F.N.-1 se face în funcţie de unul din următoarele criterii:

- nivelul stării de conflict; - formele, metodele şi procedeele folosite; - misiunile principale executate; - apartenenţa la o alianţă; - forţele implicate; - importanţa operaţiei; - mediul de desfăşurare.

2.1. Clasificarea operaţiilor în funcţie de nivelul stării de conflict În funcţie de nivelul stării de conflict operaţiile se clasifică în: - operaţii în timp de pace; - operaţii în timp de criză:

• operaţii de prevenire a crizelor; • operaţii de răspuns la criză.

129

- operaţii în timp de război: • operaţii specifice stării de război în baza unei rezoluţii de conflict; • operaţii de război.

2.1.1. Operaţii în timp de pace Operaţiile navale pe timp de pace implică în primul rând prezenţa forţelor în

zona de interes. Aceste operaţii trebuie să fie conduse cu cel mai înalt grad de discernământ pentru prevenirea escaladării nedorite a situaţiei. Forţele pot fi angrenate în operaţii cum ar fi: operaţii pentru sprijinul în situaţii de urgenţă, operaţii de securitate sau operaţii în sprijinul păcii (operaţii de prevenire a conflictelor şi de sprijin al diplomaţiei, operaţii de menţinere a păcii şi operaţii de consolidare a păcii).

2.1.2. Operaţii în timp de criză Sunt operaţiile desfăşurate cu scopul de a promova un mediu fără conflicte

pentru a realiza premisele unui climat favorabil durabil. Tipurile de operaţii specifice situaţiilor de criză sunt: operaţii de prevenire a crizelor şi operaţii de răspuns la criză.

Operaţiile de prevenire a crizelor se execută pentru prevenirea escaladării situaţiei prin creşterea nivelului de conflict. Se poate desfăşura o gamă largă de operaţii dar cele mai frecvente sunt: operaţii de sprijin în situaţii de urgenţă, operaţii de prevenire a conflictelor şi operaţii de securitate.

Operaţiile de răspuns la criză pot fi aplicate ca măsură complementară pentru diferite combinaţii de instrumente ale puterii şi pot apărea la orice nivel al efortului în cadrul spectrului conflictelor. Principalele operaţii navale care se pot executa în astfel de situaţii sunt: operaţii pentru sprijinul în situaţii de urgenţă, operaţii de securitate, operaţii de menţinere a păcii, operaţii de realizare a păcii, operaţii de impunere a păcii, operaţii de consolidare a păcii etc.

2.1.3. Operaţii în timp de război Aceste operaţii presupun folosirea completă a forţei şi se desfăşoară atunci

când s-au epuizat metodele politice, diplomatice şi economice sau alte metode în măsură să menţină pacea sau să protejeze interesele proprii beligeranţilor. Tipurile de operaţii specifice sunt: operaţii specifice stării de război în baza unei rezoluţii de conflict şi operaţii de război.

Operaţiile specifice stării de război în baza unei rezoluţii de conflict sunt specifice situaţiilor când conflictul se desfăşoară fără o declaraţie de război. Metodele şi procedeele aplicate sunt specifice războiului, dar declaraţia de război este înlocuită de o rezoluţie de conflict a unei organizaţii internaţionale.

Operaţiile de război presupun existenţa unui conflict care se desfăşoară în baza unei declaraţii de război, cu aplicarea formelor, metodelor şi procedeelor specifice luptei armate, iar principalele tipuri de operaţii sunt: operaţii ofensive şi operaţii defensive.

130

2.2. Clasificarea operaţiilor în funcţie de formele, metodele şi procedeele folosite

În funcţie de formele, metodele şi procedeele folosite operaţiile se clasifică în: - operaţii militare altele decât războiul:

• operaţii de stabilitate; • operaţii de sprijin în situaţii de urgenţă; • operaţii în sprijinul păcii; • operaţii de securitate.

- operaţii de război.

2.2.1. Operaţii militare altele decât războiul Operaţiile militare altele decât războiul cuprind o gamă largă de acţiuni

urmărind îndeplinirea unor scopuri variate, incluzând realizarea intereselor şi obiectivelor regionale, descurajarea şi prevenirea conflictelor armate, promovarea sau, după caz, reinstaurarea ordinii de drept şi reducerea tensiunilor pentru a preveni reizbucnirea unui conflict armat. Principala operaţie din cadrul celor altele decât războiul este operaţia de stabilitate.

Operaţiile de stabilitate sunt acţiunile militare desfăşurate pentru restabilirea şi menţinerea unui mediu de securitate sigur, pentru asigurarea funcţionării serviciilor şi infrastructurii critice, pentru realizarea şi menţinerea condiţiilor normale de viaţă pentru populaţie, din zona de operaţii sau de campanie, în vederea creării condiţiilor optime pentru desfăşurarea acţiunilor şi misiunilor principale.

Operaţiile de sprijin în situaţii de urgenţă se desfăşoară la cererea instituţiilor naţionale, aliate, internaţionale sau a altor state, pentru a acorda asistenţă autorităţilor civile naţionale sau străine, pentru înlăturarea urmărilor unor dezastre sau calamităţi naturale sau produse de activităţile umane, pentru acordarea asistenţei umanitare şi evacuarea populaţiei civile din zonele calamitate.

Operaţiile în sprijinul păcii (PSO/Peace Support Operations) se desfăşoară sub mandat internaţional şi vizează toate etapele evoluţiei unui conflict astfel:

- operaţii de prevenire a conflictelor (Conflict Prevention); - operaţii de menţinere a păcii (Peace Keeping); - operaţii de realizare a păcii (Peace Making); - operaţii de impunere a păcii (Peace Enforcement); - operaţii de consolidare a păcii (Peace Building). Operaţiile de securitate sunt operaţiile desfăşurate pentru combaterea

terorismului, a insurgenţilor, a pirateriei, a jafului armat, pentru sprijinul autorităţilor civile în vederea reinstaurării ordinii de drept. Operaţiile de securitate maritimă (MSO/Maritime Security Operations) sunt cele mai reprezentative pentru Forţele Navale. Ele sunt desfăşurate pentru combaterea terorismului, pirateriei, a traficului ilegal de mărfuri, prevenirea traficul de substanţe interzise, împiedicarea traficului de persoane, sprijinul acţiunilor antidrog etc.

2.2.2. Operaţii de război Se execută în situaţii de război şi sunt specifice luptei armate. Acestea

reprezintă ansamblul acţiunilor militare duse de către forţele navale după un plan de

131

operaţii, în baza unei concepţii unitare, în scopul îndeplinirii obiectivelor pentru care sunt desfăşurate. Operaţiile de război sunt ofensive sau defensive. Atât operaţiile ofensive cât şi cele defensive se pot desfăşura la litoral sau pe comunicaţiile maritime şi fluviale.

2.3. Clasificarea operaţiilor în funcţie de misiunile principale executate În funcţie de misiunile principale executate, operaţiile se clasifică astfel: - reprezentarea navală; - asistenţa umanitară; - căutarea şi salvarea; - intervenţia la dezastre şi accidente; - evacuarea necombatanţilor; - convoierea şi transportul de trupe şi materiale; - sprijinul EOD; - prezenţa navală; - desfăşurarea navală; - demonstraţia de forţă; - embargoul şi carantina; - controlul armamentelor; - sprijinul militar al autorităţilor civile; - combaterea pirateriei şi a jafului pe mare; - acţiuni de reinstaurare a ordinii de drept; - insurgenţa şi contrainsurgenţa; - acţiuni antiteroriste; - interdicţia navală; - operaţiile informaţionale; - operaţiile psihologice (PSYOPS); - supravegherea şi cercetarea; - blocarea forţelor inamice, a unor zone/raioane, aliniamente de importanţă

deosebită pentru stabilirea controlului unei zone sau punct/raion obligat de trecere; - blocada navală; - acoperirea navală; - minarea şi deminarea; - lovirea obiectivelor la litoral; - căutarea şi atacul; - operaţiile amfibii; - operaţii de sprijin; - operaţii pregătitoare şi de modelare; - operaţii ale forţelor speciale. Reprezentarea navală este acţiunea militară prin care statul şi forţele navale

îşi etalează capacitatea de a fi prezente într-o largă varietate de activităţi, în diferite domenii de activitate şi în regiunile maritime de interes, printr-o manifestare activă şi cu rezultate pozitive.

132

Asistenţa umanitară (HA/Humanitarian Assistance) este operaţia executată de o forţă maritimă pentru sprijinul autorităţilor de la mal, prin asigurarea de hrană, apă şi îngrijire medicală la un număr semnificativ de oameni care necesită ajutor.

Căutarea şi salvarea (SAR/Search and Rescue) este operaţia care presupune utilizarea aviaţiei, navelor de suprafaţă, submarinelor, echipelor şi echipamentului specializat pentru căutarea şi salvarea personalului aflat în pericol pe uscat sau pe mare. O astfel de operaţie va fi condusă în strânsă legătură cu centrele locale de căutare.

Intervenţia la dezastre şi accidente (DR/Disaster Relief) presupune asigurarea sprijinului autorităţilor civile pentru executarea activităţilor de salvare în caz de calamităţi sau dezastre. Se focalizează pe refacerea elementelor de bază ale infrastructurii şi sprijinul umanitar; se concentrează pe asigurarea nevoilor vitale ale populaţiei sprijinite.

Evacuarea necombatanţilor este o operaţie dusă în scopul relocării anumitor necombatanţi aflaţi sub ameninţare dintr-o zonă de conflict într-un loc sigur. Evacuarea necombatanţilor are implicaţii umanitare, militare, politice şi legale şi implică de obicei inserţia rapidă a unei forţe, executarea de acţiuni temporare şi o retragere planificată după terminarea evacuării.

Convoierea şi transportul de trupe şi materiale este o operaţie prin care se execută redislocări, prepoziţionări de forţe şi mijloace şi aprovizionarea acestora. Transportul de trupe şi/sau materiale se poate face prin organizarea convoaielor sau cu nave independente.

Sprijinul EOD este ansamblul acţiunilor militare desfăşurate de către forţele EOD pentru asigurarea operaţiilor militare specifice luptei armate/de stabilitate şi sprijin şi protejarea forţelor proprii şi a obiectivelor prin neutralizarea/distrugerea atât a muniţiei neexplodate (UXO/Unexploded Ordnance), cât şi a dispozitivelor explozive improvizate (IED/Improvised Explosive Device).

Prezenţa navală este ansamblul de acţiuni militare prin care o forţă navală îşi arată capacitatea şi voinţa de a menţine sau revendica propriile interese într-o zonă, prin simpla redislocare a unor forţe în raioanele maritime respective unde pot staţiona sau patrula, sistematic sau episodic, în funcţie de situaţie.

Desfăşurarea navală se realizează prin aducerea unor structuri ale Forţelor Navale în zonele preconflictuale şi în cele în care pot apărea situaţii de instabilitate şi desfăşurarea în dispozitiv de luptă. Pe timpul desfăşurării forţelor se execută cercetarea continuă şi combaterea forţelor şi mijloacelor inamicului care execută supraveghere sau care atacă. Aceste forţe trebuie să fie în măsură să treacă imediat la ducerea unor acţiuni coercitive.

Demonstraţia de forţă este acţiunea militară desfăşurată după aducerea unor structuri ale Forţelor Navale în zonele preconflictuale sau în care pot apărea situaţii de instabilitate, pe timpul prezenţei lor în aceste zone şi constă în acţiuni de forţă cum ar fi exerciţiile şi aplicaţiile tactice cu sau fără folosirea armamentului din înzestrare, fiind în măsură să treacă imediat la ducerea unor acţiuni coercitive.

Embargoul şi carantina. Embargoul constă în interzicerea intrării/ieşirii transportului comercial în sau dintr-o ţară sau a unei anumite zone şi de obicei este impus de o rezoluţie a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite privitoare la

133

sancţiunile ce interzic mişcarea diferitelor mărfuri în şi din interiorul unei ţări. Carantina este un termen ce semnifică în general restricţia intrării sau ieşirii unui anumit tip de încărcătură.

Controlul armamentelor cuprinde ansamblul de măsuri şi activităţi care au ca scop eliminarea pierderilor şi sustragerilor de armament şi muniţii, precum şi a armelor de nimicire în masă, pe timpul tranzitării acestora prin zona de operaţii a Forţelor Navale, dar şi din depozitele proprii ale Forţelor Navale. Controlul armamentelor se referă, de asemenea, la măsurile care se iau şi activităţile care se desfăşoară pentru descoperirea armamentului şi a muniţiei rămase în zona de operaţie după încetarea acţiunilor militare.

Sprijinul militar al autorităţilor civile constă în întrebuinţarea forţelor Armatei în ajutorul autorităţilor civile cu scopul de a asigura condiţiile necesare pentru ca ele să poată face faţă unor crize a căror gestionare le depăşeşte, pe moment, posibilităţile şi pentru limitarea consecinţelor acestora. Operaţiile de sprijin pot fi operaţii de sprijin intern sau extern şi includ acţiuni de salvare, sprijin intern în caz de pericol sau de accident chimic, biologic, radiologic sau nuclear, asigurând şi managementul consecinţelor, asistenţă acordată comunităţii. De asemenea, structurile Forţelor Navale pot sprijini instituţiile statului responsabile în descoperirea şi interzicerea transporturilor de droguri, a mărfurilor ilegale sau substanţelor periculoase pe mare şi pe fluviu. De regulă, structurile din Forţele Navale nu sunt angajate direct în acţiunile de combatere a traficului ilegal de mărfuri sau substanţe periculoase, dar pot sprijini Poliţia de Frontieră şi alte instituţii ale statului care sunt autorizate pentru aceste activităţi.

Combaterea pirateriei şi a jafului pe mare se execută prin desfăşurarea de acţiuni cu forţe multinaţionale, pentru impunerea respectării legislaţiei internaţionale.

Acţiunile de reinstaurare a ordinii de drept constau în desfăşurarea de acţiuni militare în scopul contracarării activităţilor insurgente, teroriste sau criminale şi impunerii termenilor specificaţi în mandat.

Insurgenţa şi contrainsurgenţa. Insurgenţa este definită ca o mişcare organizată pentru răsturnarea conducerii unui stat prin utilizarea de metode subversive şi/sau armate. Contrainsurgenţa este sprijinul acordat unui guvern pentru a preveni şi combate acţiunile insurgente.

Acţiunile antiteroriste cuprind acţiunile desfăşurate pentru prevenirea acţiunilor teroriste şi pentru protecţia obiectivelor împotriva acţiunilor forţelor teroriste.

Interdicţia navală este operaţia de interzicere a traficului comercial al inamicului. Prin interzicerea aprovizionării şi navigaţiei comerciale se urmăreşte erodarea capacităţii inamicului de a duce un conflict armat.

Operaţiile informaţionale (INFO OPS/Information Operations) sunt operaţii coordonate menite să influenţeze procesul de luare a deciziilor în sprijinul obiectivelor generale ale forţelor proprii, prin influenţarea adversarului şi prin obţinerea de informaţii despre adversar în folosul forţelor proprii. Operaţiile informaţionale ofensive sunt, în general, orientate spre exterior la persoanele de decizie externe şi produc acţiuni şi rezultate, de obicei, vizibile. Operaţiile de informare defensive sunt aplicate la nivel intern, sunt mai discrete şi vizează protecţia

134

procesului de luare a deciziilor atât în ceea ce priveşte influenţa externă existentă cât şi cea potenţială.

Operaţiile psihologice (PSYOPS) cuprind totalitatea activităţilor desfăşurate de structuri militare specializate incluzând conceperea, planificarea, analiza audienţei ţintă, realizarea, testarea, evaluarea şi diseminarea unor produse specifice cuprinzând informaţii şi mesaje orientate spre anumite grupuri umane sau indivizi (denumite „audienţe ţintă”) mesaje alcătuite pe baza unor teme specifice, menite să determine influenţarea unor opinii, atitudini şi comportamente ale audienţelor ţintă, în scopul îndeplinirii misiunii comandantului sau sprijinirii îndeplinirii unor obiective politico-militare.

Supravegherea şi cercetarea reprezintă o activitate maritimă de bază ce implică cercetarea, localizarea, recunoaşterea, identificarea şi urmărirea unei ţinte aeriene, navale de suprafaţă, sau submarină şi, acolo unde este relevant, ţinte de la ţărm.

Blocarea forţelor inamice, a unor zone/raioane, aliniamente de importanţă deosebită pentru stabilirea controlului unei zone sau punct/raion obligat de trecere sunt acţiunile desfăşurate de forţele navale pentru interzicerea accesului sau traversării de către forţele inamice a unei zone, raion sau aliniament obligat de trecere, pentru al menţine pe inamic în afara zonei sau teatrului de operaţii împiedicându-l astfel să intervină în desfăşurarea acţiunilor principale.

Blocada navală, spre deosebire de interdicţia navală, este considerată un act de război care stopează accesul/intrarea sau plecarea/ieşirea din porturi sau dintr-o arie predefinită la litoralul/graniţa şi apele inamice, pentru toate navele maritime şi traficul aerian.

Acoperirea navală este definită ca acţiunea de apărare zonală în diverse medii de care beneficiază toate forţele şi acţiunile din acea zonă.

Minarea şi deminarea. Operaţiile de minare sunt acţiunile militare prin care se lansează mine de către diferiţi purtători în scopul de a interzice sau îngreuna acţiunile inamicului pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale, pentru a provoca pierderi sau pentru a menţine într-o ridicată stare de tensiune forţele şi mijloacele inamicului.

Operaţiile de deminare sunt acţiunile militare de menţinere sau restabilire a libertăţii de navigaţie pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale în vederea desfăşurării de operaţii sau pentru protejarea transporturilor proprii.

Lovirea obiectivelor la litoral se execută, de regulă, de către aviaţie, submarine şi nave de suprafaţă purtătoare de rachete şi artilerie asupra dispozitivului de luptă de la litoralul inamic, asupra supravegherii radioelectronice de la litoralul acestuia, asupra apărării antiaeriene, asupra rachetelor de coastă, asupra punctelor întărite de pe litoral, asupra aerodromurilor şi porturilor.

Căutarea şi atacul sunt acţiunile de combatere a forţelor navale ale inamicului prin acţiuni la suprafaţă şi antisubmarin în vederea descoperirii, recunoaşterii, identificării şi distrugerii/neutralizării/descurajării forţelor navale inamice.

Operaţiile amfibii sunt operaţiile lansate de pe mare de către o forţă navală de debarcare, ambarcată pe nave, cu scopul principal de a proiecta forţa de debarcare la

135

ţărmul inamic într-un mediu clasificat de la permisiv la ostil. Tipurile de operaţii amfibii sunt: demonstraţiile, raidurile, asalturile şi retragerile.

Operaţiile de sprijin sunt acţiunile desfăşurate de o forţă în folosul altei forţe conform unei misiuni primite şi a unor reguli de subordonare, pentru atingerea unor obiective şi pentru a crea şi menţine condiţii favorabile pentru forţele şi acţiunile principale.

Operaţiile pregătitoare şi de modelare sunt operaţiile desfăşurate înainte de sosirea unei forţe principale, în mod particular a forţei de proiecţie a puterii, în zona de operaţii şi se modelează spaţiul de luptă pentru a da viabilitate operaţiilor prin neutralizarea ameninţărilor inamicului de pe litoral, de sub apă sau de suprafaţă, cum ar fi submarinele şi minele marine.

Operaţiile forţelor speciale sunt acţiuni decisive, de mică anvergură, legendate sau la vedere, cu înalt risc şi/sau caracter neconvenţional, desfăşurate de componenta specializată a armatei – forţele speciale – pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, în timp de pace, în situaţii de criză sau în timp de război, în scopul apărării intereselor fundamentale ale României. 2.4. Clasificarea operaţiilor în funcţie de apartenenţa la o alianţă

În funcţie de apartenenţa la o alianţă, operaţiile se clasifică în: - operaţii naţionale; - operaţii multinaţionale:

• operaţii aliate în cadrul NATO; • operaţii în cadrul unei coaliţii.

2.4.1. Operaţii naţionale Operaţiile naţionale sunt acele operaţii la care participă numai forţe din cadrul

Armatei României. 2.4.2. Operaţii multinaţionale Operaţiile multinaţionale sunt acele operaţii executate de o grupare de forţe în

care, pe lângă unităţile din compunerea Forţelor Navale ale Armatei României, participă unităţi din armatele altor state. Acestea pot fi la rândul lor operaţii aliate sau operaţii în cadrul unei coaliţii.

Operaţiile aliate în cadrul NATO sunt operaţiile în cadrul unei grupări de forţe a NATO şi pot fi de două feluri: operaţii de apărare colectivă şi operaţii non-Articol 5.

Operaţiile aliate pentru apărarea colectivă se desfăşoară conform Articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, ratificat la 19.06.1995 la Bruxelles.

Operaţiile non-Articol 5 sunt în general cele de răspuns la criză, conduse de NATO sub mandat internaţional.

Operaţiile în cadrul unei coaliţii sunt operaţiile executate de o grupare de forţe în care pe lângă unităţile din compunerea Forţelor Navale ale Armatei României, participă unităţi din armatele altor state din afara NATO, cu sau fără participarea unor forţe ale statelor din NATO.

136

2.5. Clasificarea operaţiilor în funcţie de forţele implicate În funcţie de forţele implicate, operaţiile se clasifică în: - operaţii navale independente; - operaţii navale întrunite; - operaţii combinate.

2.5.1. Operaţii navale independente Operaţiile navale independente sunt acele operaţii executate de către nave,

grupuri sau grupări navale, precum şi de către genuri de forţe ale Forţelor Navale, în scopul îndeplinirii obiectivelor planificate. Astfel pot fi operaţii navale (maritime sau fluviale), operaţii terestre, operaţii aeriene, operaţii speciale, operaţii informaţionale, operaţii psihologice etc.

2.5.2. Operaţii navale întrunite Operaţiile navale întrunite sunt acele operaţii executate în cadrul unei grupări

de forţe din care fac parte, pe lângă unităţile Forţelor Navale, unităţi din cel puţin o altă categorie de forţe ale armatei, în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse.

2.5.3. Operaţii combinate Operaţiile combinate reprezintă acţiunile executate de către grupări de forţe din

care fac parte, pe lângă Forţele Navale şi unităţi/elemente din compunerea altor ministere şi departamente ale statului român sau ale statului gazdă – în operaţiile desfăşurate pe teritoriul altui stat, precum şi organizaţii şi agenţii locale sau internaţionale.

2.6. Clasificarea operaţiilor în funcţie de importanţă În funcţie de importanţă, operaţiile se clasifică în: - operaţii majore:

• operaţii de sprijin în situaţii de urgenţă; • operaţii de securitate; • operaţii de război.

- operaţii secundare.

2.6.1. Operaţii majore Operaţiile majore sunt operaţiile care se desfăşoară conform planurilor

operative naţionale permanente. 2.6.2. Operaţii secundare Operaţiile secundare sunt operaţiile care se desfăşoară episodic şi de regulă în

cadrul unei coaliţii. 2.7. Clasificarea operaţiilor în funcţie de mediul de desfăşurare În funcţie de importanţă, operaţiile se clasifică în: - operaţii de suprafaţă; - operaţii submarine;

137

- operaţii aeriene.

2.7.1. Operaţii de suprafaţă Operaţiile de suprafaţă sunt acţiunile militare desfăşurate cu forţe navale de

suprafaţă pentru misiuni ofensive sau defensive. Operaţiile la suprafaţă se execută pentru detectarea, identificarea, contracararea capabilităţilor navelor de suprafaţă inamice şi combaterea acestora. Aceste operaţii includ acţiuni de control al mării, de interdicţie, de străpungere a SLOC (liniilor de comunicaţii maritime), de apărare a forţelor amice de atacul la suprafaţă, sau combinaţii ale tuturor acestora.

2.7.2. Operaţii submarine Operaţiile submarine sunt acţiunile militare desfăşurate cu submarinele,

scafandrii sau mine proprii, sau acţiunile de combatere a forţelor submarine inamice pentru descoperirea şi distrugerea submarinelor, scafandrilor sau minelor inamice.

2.7.3. Operaţii aeriene Operaţiile aeriene în mediul maritim AAW sunt acţiunile desfăşurate de aviaţia

organică sau de la litoral pentru atacul forţelor inamice, acoperirea aeriană, sprijinul aerian al acţiunilor maritime sau fluviale precum şi pentru apărarea forţelor amice împotriva ameninţărilor avioanelor sau armelor aeropurtate, indiferent dacă sunt lansate din aer, de pe platforme de suprafaţă sau din imersiune.

Războiul Electronic şi Acustic/EAW reprezintă acţiunea militară ce constă în

folosirea şi exploatarea pe scară largă de către forţele militare a spectrului electromagnetic şi acustic.

În conformitate cu doctrina maritimă a SUA, operaţiile navale se clasifică în: - operaţii ofensive – au scopul de a distruge, învinge şi impune voinţa SUA

asupra inamicului şi obţinerea victoriei decisive; - operaţii defensive – scopul acestora este înfrângerea unui atac inamic,

câştigarea de timp, economia de forţe şi dezvoltarea condiţiilor favorabile pentru trecerea la operaţii ofensive (în mod normal, acest tip e operaţii, nu sunt decisive);

- operaţii de stabilitate – au scopul de a promova şi proteja interesele SUA printr-o combinaţie de acţiuni de menţinere a păcii, dezvoltare, cooperare, precum şi prin acţiuni coercitive de răspuns la criză;

- operaţii de sprijin – presupun angajarea forţelor armate pentru acordarea asistenţei autorităţilor civile străine sau proprii, atunci când acestea se pregătesc sau răspund unei situaţii de criză.

Aşadar, făcând o analiză comparativă a modului în care doctrinele maritime ale altor state partenere NATO (în special SUA şi Marea Britanie) abordează clasificarea operaţiilor navale şi concepţia desfăşurării acestora, constatăm faptul că această abordare este aproape similară cu cea din F.N.-1 proiect ediţie 2009. De asemenea, clasificarea operaţiilor navale (în special cele de stabilitate) prezentată în conţinutul F.N.-1 proiect preia o serie de elemente din Manualul pentru Operaţii al Forţelor Armate ale SUA.

138

Totodată, este uşor de observat că organizarea, principiile, criteriile şi concepţia de elaborare a proiectului doctrinei navale româneşti este similară cu a statelor partenere din NATO şi este de remarcat faptul că păstrează în acelaşi timp caracterul său naţional.

Secţiunea a 2-a „Tipuri de operaţii navale” din cadrul capitolului V al proiectului „F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale” ediţie 2009, este mai bine structurat şi comparativ cu F.N.-1 precedent, face o clasificare mai clară a operaţiilor navale. De asemenea, noul proiect F.N.-1 detaliază şi analizează mai bine şi mai realist toate tipurile de operaţii şi caracteristicile desfăşurării acestora în toate mediile. Viabilitatea, claritatea şi eficienţa am putea spune că sunt elemente definitorii pentru conţinutul capitolului V „Operaţiile Forţelor Navale” al proiectului F.N.-1.

De asemenea, putem evidenţia faptul că noul proiect F.N.-1 aduce şi câteva elemente de noutate în domeniul operaţiilor cum ar fi:

- dezvoltarea conceptului conform căruia organizarea riguroasă, pregătirea în detaliu a unei acţiuni reprezintă cheia succesului operaţiilor navale;

- caracterul realist şi vizionar; - interoperabilitate ridicată la nivel conceptual şi acţional; - caracter naţional, flexibil şi adaptabil în cadrul alianţei Nord-Atlantice; - capacitatea de angajare efectivă; - desfăşurarea de forţe şi mobilitatea; - disponibilitatea forţelor la timp; - comanda şi controlul efectiv; - supravieţuirea şi protecţia forţei.

3. Concluzii

Forţele navale, datorită flexibilităţii şi capacităţii ridicate de susţinere în teatru, por executa aproape întreaga gamă de operaţii maritime specifice statelor din Alianţa Nord-Atlantică.

Marea flexibilitate în executarea misiunilor au făcut şi fac din Forţele Navale o categorie de forţe prezentă în cadrul tuturor operaţiilor multinaţionale.

De asemenea, faptul că datorită interoperabilităţii crescute la nivelul navelor/grupurilor de nave ale diferitelor state, constituirea grupărilor navale multinaţionale este mult mai uşoară decât în cazul celor alcătuite din forţe terestre şi datorită faptului că acestea pot fi menţinute timp îndelungat în raioane din care pot acţiona oportun, fac ca Forţele Navale să fie cele mai potrivite pentru executarea acţiunilor preventive menite să scadă riscul apariţiei situaţiilor de instabilitate.

Datorită gradului mare de independenţă şi flexibilitate Forţele Navale se pretează cu uşurinţă la întrebuinţarea în operaţii de stabilitate sub mandat naţional sau internaţional.

139

Bibliografie 1. Strategia de Securitate Naţională a României. 2. Strategia Militară a României. 3. F.N.-1,Doctrina Forţelor Navale Române, proiect ediţie 2009. 4. Navy Doctrine, NDP-1,USA. 5. The British Maritime Doctrine, BR 1806. 6. The National Military Strategy of the United States of America. 7. Căpitan comandor Ion CHIORCEA, Forţele Navale în executarea

operaţiilor maritime de stabilitate, Ed. U.N.Ap., Bucureşti, 2006.

140

CORELAŢIA OPERAŢIILOR CU TIPURILE ŞI TIPOLOGIA ACŢIUNILOR MILITARE

Comandor Aurel PUICHILIŢĂ, Şeful de stat major la Centrul 39 Scafandri

Abstract Lucrarea îşi propune să evidenţieze câteva aspecte privind elementele de

noutate din proiectul Doctrinei Forţelor Navale faţă de versiunea în vigoare ediţie 2004 şi să descrie într-o manieră proprie autorului acţiunile militare cuprinse în capitolul V secţiunea a 2-a, precum şi posibila desfăşurare a acestora în cadrul operaţiilor de stabilitate sau specifice războiului.

În partea a doua a lucrării sunt prezentate câteva elemente definitorii referitoare la doctrinele navale ale Italiei şi SUA.

În final sunt formulate câteva propuneri de modificare a proiectului F.N.-1, care vor face obiectul analizei în cadrul Conferinţei Doctrinare.

1. Elemente de noutate în proiectul noii Doctrine a Forţelor Navale referitoare la operaţii şi tipologia acţiunilor militare

Odată cu diversificarea formelor de ameninţare la adresa securităţii statelor,

fenomen generat în principal de globalizare şi competiţia acerbă pentru resurse energetice, focarele unor posibile conflicte regionale s-au reactivat, chiar dacă teoretic, un război clasic între două state sau alte entităţi nu mai este posibil din punct de vedere juridic.

Istoria nu prea îndepărtată ne demonstrează contrariul, în sensul în care după cel de-al Doilea Război Mondial, au murit în conflicte care nu au fost denumite oficial războaie, peste 23 de milioane de oameni. Prin eforturile depuse de state în cadrul organismelor de securitate regionale şi global, dar mai ales datorită interesului marilor puteri de a controla „zonele fierbinţi” ale planetei în scopul obţinerii unor avantaje militare poziţionale sau accesul în condiţii mai avantajoase la principalele resurse energetice, au fost dezvoltate noi mecanisme la nivel regional sau global, pentru asigurarea păcii sau ordinii dorite în zonele cu potenţial de conflict. În acest sens au fost stabilite grupări de forţe permanente sau temporar constituite, la nivel regional sau al Alianţei, pentru care a fost stabilită o paletă de misiuni şi proceduri în scopul restabilirii ordinii în zonele vizate. Diversificarea misiunilor (tipurilor de operaţii de desfăşurat) îşi are sorgintea şi în dezvoltarea mijloacelor de lovire aeriene de precizie şi a tehnicilor de luptă în mediul urban.

141

Acesta este şi motivul pentru care în acest proiect de doctrină, sintagma de operaţie de stabilitate a căpătat noi valenţe pe lângă operaţiile în sprijinul păcii, incluzând atât operaţia pentru sprijin în situaţii de urgenţă, cât şi operaţia de securitate maritimă, ca instrument al politicii de securitate.

Având în vedere accentul pus pe operaţiile în sprijinul păcii (operaţii de prevenire a conflictelor, operaţii de impunere a păcii, operaţii de restabilire a păcii, operaţii de consolidare a păcii, operaţii de menţinere a păcii), acestea sunt pe larg explicitate în noul proiect al Doctrinei Forţelor Navale. Mai mult, aceste operaţii sunt prezentate sintetic în ANEXA Nr. 5 a proiectului, alături de principalele elemente ce formează amprenta specifică tipului de operaţie, cum ar fi intensitatea acţiunilor de luptă, principalele acţiuni militare specifice operaţiei şi categorisirea operaţiei în funcţie de forţele participante, sau mandat (acţiuni non militare, operaţii de răspuns la criză – non-Articol 5, operaţii de răspuns la criză – Articol 5, misiuni tip Petersberg).

Un alt element de noutate îl constituie prezentarea unui număr de 31 de posibile acţiuni militare sau misiuni care pot fi desfăşurate în cadrul operaţiilor de stabilitate sau de război. Realizarea unui tablou complet cu posibilele acţiuni militare ce pot fi desfăşurate în cadrul operaţiilor de stabilitate sau de război, poate fi considerat un bun exerciţiu de analiză şi sinteză, cu referire la conflictele postbelice. În acelaşi timp, consider că prezentarea acestui tablou ca şablon în cadrul unei doctrine, generează limitări în abordarea misiunilor pe care le poate îndeplini o forţă navală pentru atingerea scopurilor propuse, în timp putând da naştere la controverse.

Misiunile sau acţiunile militare puse în discuţie sunt: - reprezentarea navală; - asistenţa umanitară; - căutarea şi salvarea; - intervenţia la dezastre şi accidente; - evacuarea necombatanţilor; - convoierea şi transportul de trupe şi materiale; - sprijinul EOD; - prezenţa navală; - desfăşurarea navală; - demonstraţia de forţă; - embargoul şi carantina; - controlul armamentelor; - sprijinul militar al autorităţilor civile; - combaterea pirateriei şi a jafului pe mare; - acţiunile de reinstaurare a ordinii de drept; - insurgenţa şi contrainsurgenţa; - acţiuni antiteroriste; - interdicţia navală; - operaţiile informaţionale; - operaţiile psihologice (PSYOPS); - supravegherea şi cercetarea; - blocarea forţelor inamice, a unor zone/raioane, aliniamente de importanţă

deosebită pentru stabilirea controlului unei zone sau punct/raion obligat de trecere;

142

- blocada navală; - acoperirea navală; - minarea şi deminarea; - lovirea obiectivelor la litoral; - căutarea şi atacul; - operaţiile amfibii; - operaţii de sprijin; - operaţii pregătitoare şi de modelare; - operaţii ale forţelor speciale. Reprezentarea navală este acţiunea militară cea mai reprezentativă pentru

operaţiile în timp de pace, respectiv de prevenire a crizelor, având forme şi domenii foarte diferite de manifestare, urmărind de obicei realizarea aceluiaşi scop: materializarea intereselor în zonele vizate.

Asistenţa umanitară (HA/Humanitarian Assistance) este acţiunea ce se caracterizează în principal prin oportunitate şi urmăreşte acordarea în timp util a ajutorului unei comunităţi sau unui grup de persoane care din motive independente de voinţa lor se află în situaţii care le pot pune viaţa în primejdie. Asistenţa constă în principal în asigurarea hranei, apei, asistenţei medicale precum şi asigurarea unor condiţii de trai minime necesare, până la normalizarea situaţiei, respectiv intervenţia organismelor abilitate ale statului pentru acordarea ajutorului instituţionalizat. Cauzele care pot genera aceste situaţii sunt diverse, de la catastrofe naturale, până la conflicte militare, etnice care se soldează cu mase mari de refugiaţi. Acest tip de acţiune nu trebuie confundată cu operaţia de evacuare, sau sprijinul militar acordat autorităţilor civile, dar este relativ apropiată de Disaster Relief/DR.

Căutarea şi salvarea (SAR/Search and Rescue) este o acţiune care de regulă se află în responsabilitatea structurilor naţionale civile de profil. Intervenţia Forţelor Navale în acest scop vine să suplimenteze cu tehnică navală, submarină şi de aviaţie efortul de descoperire a personalului aflat în pericol pe mare sau pe uscat, pentru scurtarea timpului şi ariei de căutare. SAR se constituie în procedură NATO şi naţională, necesară atât pe timp de pace cât şi pe timpul desfăşurării unui conflict, în scopul asigurării forţelor proprii.

Intervenţia la dezastre şi accidente (DR/Disaster Relief) pentru care consider mai corectă traducerea de diminuare a efectelor dezastrelor, constituie acţiunea Forţelor Navale naţionale sau a unei grupări multinaţionale sau de coaliţie pentru ajutorarea autorităţilor centrale şi locale (sau ale ţării gazdă), pentru refacerea infrastructurii şi serviciilor de bază într-o zonă afectată de un dezastru. Componenta de bază a acestei acţiuni militare este sprijinul umanitar, prin concentrarea pe asigurarea nevoilor vitale ale populaţiei, fără a se suprapune pe operaţia de asistenţă umanitară, care de obicei o precede.

Evacuarea necombatanţilor este o acţiune militară specifică grupărilor navale compuse din nave de transport desant, în scopul relocării anumitor necombatanţi aflaţi sub ameninţare dintr-o zonă de conflict. Această acţiune militară se desfăşoară cu precădere pe timpul operaţiei de impunere a păcii, sau operaţiilor specifice războiului. Evacuarea se poate executa sub ameninţarea forţelor ostile, caz în care sunt luate măsuri de planificare simultană a altor acţiuni militare de genul blocării de

143

forţe sau blocadei navale şi convoierea şi transportul de trupe şi materiale. O caracteristică a acestui tip de acţiune militară este că se desfăşoară sub protecţia legislaţiei internaţionale umanitare.

Convoierea şi transportul de trupe şi materiale reprezintă acţiunea militară specifică Forţelor Navale, prin care se asigură o securitate sporită a forţelor, mijloacelor şi materialelor pe timpul redislocării, prepoziţionării, precum şi aprovizionării acestora în teatru. Principiul care trebuie să guverneze organizarea transporturilor de trupe, tehnică şi materiale este al riscului acceptat, în concordanţă cu forţele destinate apărării. Măsurile de asigurare a transporturilor se iau atât în cazul operaţiilor specifice războiului, cât şi celor de răspuns la criză, în măsura ameninţărilor existente în teatru. Mai nou, este necesară luarea de măsuri specifice de protecţie a navelor de transport împotriva actelor piratereşti, de către toate naţiunile care tranzitează anumite zone, chiar dacă nu sunt parte în nici un conflict, considerându-se pe timp de pace.

Sprijinul EOD constituie acţiunea desfăşurată de elementele specializate din Forţele Navale, pentru asigurarea acţiunilor militare proprii în cadrul operaţiilor specifice războiului, operaţiilor de stabilitate, având ca finalitate protejarea forţelor proprii, necombatanţilor şi a obiectivelor civile, prin neutralizarea/distrugerea atât a muniţiei neexplodate (UXO/Unexploded Ordnance), cât şi a dispozitivelor explozive improvizate (IED/Improvised Explosive Device).

Acţiunea militară este mare consumatoare de timp şi resurse, fiind considerată cu risc ridicat şi presupune forţe cu o înaltă calificare şi dotare. Chiar dacă prin dreptul umanitar sunt interzise cu desăvârşire, IED reprezintă în continuare o ameninţare la adresa populaţiei civile, combatanţilor şi forţelor de interpunere, în cadrul conflictelor de toate naturile, dar cu preponderenţă în conflictele de sorginte etnică, insurgenţă, fiind susţinute de reţele teroriste.

Prezenţa navală, chiar dacă prin scop coincide cu acţiunea militară de reprezentare navală, în acest caz, prin redislocarea unor forţe, îşi arată capacitatea şi voinţa de a menţine sau revendica propriile interesele într-o zonă. Forţele Navale sunt cele mai potrivite pentru aceste misiuni fiind relativ uşor de dislocat, sunt vizibile, pot executa misiuni de patrulare fără să încalce legislaţia internaţională şi pot acţiona oportun din poziţiile de aşteptare. Acest tip de acţiune militară este specific operaţiilor în sprijinul păcii, cu preponderenţă în operaţiile de prevenire a conflictului şi menţinere a păcii.

Desfăşurarea navală reprezintă acţiunea militară a Forţelor Navale specifică etapelor preconflictuale, prin care se realizează un dispozitiv de luptă premergător, care să permită trecerea în timpul cel mai scurt la desfăşurarea de acţiuni coercitive de către forţele principale. De regulă, desfăşurarea forţelor se realizează în secret, pentru asigurarea surprinderii. În funcţie de evoluţia din teatrul de operaţii, desfăşurarea navală poate fi succedată de prezenţa navală, demonstraţia de forţă sau chiar de acţiuni militare de mare intensitate precum blocada navală, embargoul şi carantina, interdicţia navală, lovirea obiectivelor la litoral, căutare şi atac, sau acţiuni militare de sprijin.

Demonstraţia de forţă reprezintă acţiunea militară a forţelor navale desfăşurată de regulă în apele internaţionale în vecinătatea zonelor cu potenţial

144

conflictual, care constă în acţiuni demonstrative, cercetare navală şi aeriană, desfăşurarea de exerciţii cu sau fără trageri de luptă în raioane tranzitate în mod frecvent de traficul comercial, cu scopul vădit de îngreunare a acestuia.

Demonstraţia de forţă este specifică operaţiilor în timp de criză şi urmăreşte descurajarea părţii adverse în folosirea forţelor navale, pentru escaladarea unui conflict sau generarea acestuia. În acelaşi timp, forţele navale implicate în demonstraţia de forţă, în funcţie de valoarea lor, pot executa în scurt timp acţiuni militare coercitive, cum ar fi embargoul şi carantina, blocada, interdicţia navală sau lovirea obiectivelor la litoral. Această acţiune militară este desfăşurată de obicei în cazul unei disimetrii în ceea ce priveşte valoarea forţelor navale care se interpun.

Embargoul şi carantina desemnează sancţiuni în principal economice, de regulă impuse prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Embargoul se referă la interzicerea executării transporturilor navale comerciale în/din porturi sau facilităţile unei anumite regiuni sau ţări. Acest lucru se realizează de către forţe navale suficiente pentru a contracara eventuala ripostă, prin acţiunea forţelor navale de interdicţie maritimă. Scopul final urmărit este diminuarea capacităţii de război a naţiunii afectate.

Carantina constituie o altă sancţiune economică, ce constă în restricţionarea intrării/ieşirii din zona controlată a unui anumit tip de încărcătură. Cu toate că natura sancţiunii este mai puţin severă, sunt necesare importante forţe pentru a o implementa, navele care pătrund în zonă fiind obligate să se supună controalelor privind natura mărfii transportate.

Embargoul şi carantina sunt sancţiuni care se aplică de regulă pe timpul operaţiilor în sprijinul păcii, pentru a determina o parte (părţile) aflată (aflate) în conflict să renunţe la anumite măsuri pregătitoare cu caracter militar, sau să respecte acordurile convenite pentru impunerea păcii în zonă.

Controlul armamentelor constituie o acţiune militară cu referire la ansamblul de măsuri şi activităţi, care au ca scop verificarea respectării acordurilor convenite prin acţiuni politico-militare, respectiv limitarea folosirii unei anumite categorii de armament sau muniţii, interzicerea armelor de nimicire în masă sau respectarea acordurilor convenite privind starea de pregătire a armamentului pe timpul tranzitării unei anumitor zone cu regim special de către forţele părţilor aflate în conflict. Acţiunea poate viza şi verificarea existenţei unor categorii de armament şi muniţii în depozitele părţilor la conflict, sau rămase după încetarea ostilităţilor.

Acţiunea militară este specifică genurilor de forţe ale Forţelor Navale care acţionează pe uscat şi este aplicabilă întregii palete de operaţii în sprijinul păcii, cu preponderenţă pentru cele post conflict.

Sprijinul militar al autorităţilor civile constă în întrebuinţarea temporară a Forţelor Navale în contextul întrebuinţării Forţelor Armate la nivel naţional în efortul general al societăţii de a face faţă unei situaţii de urgenţă, atunci când forţele destinate în acest scop sunt depăşite ca posibilităţi. Caracteristica principală a acestei acţiuni militare este faptul că acţiunea are un caracter limitat temporar, până când autorităţile pentru situaţii de urgenţă vor fi în măsură să preia efortul. În cazul sprijinului militar acordat autorităţii unui stat parte la un conflict, acţiunea poate fi de sine stătătoare sau complementară operaţiilor ofensive, de apărare sau de stabilitate,

145

desfăşurându-se înaintea, pe timpul sau după încetarea acestora. Operaţiile de sprijin includ acţiuni de salvare, sprijin intern în caz de pericol sau de accident chimic, biologic, radiologic sau nuclear, asigurând şi managementul consecinţelor, asistenţă acordată comunităţii. De asemenea, structurile Forţelor Navale pot sprijini instituţiile statului responsabile în descoperirea şi interzicerea transporturilor de droguri, a mărfurilor ilegale sau substanţelor periculoase pe mare şi pe fluviu.

Această acţiune militară este caracteristică operaţiilor în sprijinul păcii, care survin după impunerea păcii, respectiv operaţiilor de restabilire, consolidare şi menţinere a păcii.

Combaterea pirateriei şi a jafului pe mare reprezintă acţiuni militare conduse de obicei de forţe navale multinaţionale în apele naţionale ale unui stat (în cazul jafului) care nu este capabil să reacţioneze împotriva fenomenului, sau în apele internaţionale în cazul pirateriei. Acţiunile au ca scop impunerea respectării legislaţiei maritime internaţionale, privind dreptul la libera circulaţie. Acţiunile militare nu sunt specifice unor tipuri de operaţii, având cauzalitatea în eşuarea unor guverne şi instalarea sărăciei generalizate la nivelul unor regiuni.

Acţiunile de reinstaurare a ordinii de drept la nivel naţional sunt acţiuni militare ce derivă din obligaţiile constituţionale ce revin organismului militar în ansamblu. În cazul acţiunilor militare multinaţionale sau de coaliţie sub mandat ONU, Forţele Navale pot acţiona pe uscat cu genuri de forţe pentru sprijinul forţelor de ordine (poliţie, jandarmi etc.) ale unui terţ stat, în scopul reinstaurării ordinii de drept. Sprijinul constă în combaterea forţelor insurgente, paramilitare, teroriste, concomitent cu aplicarea măsurilor necesare pentru protecţia populaţiei şi bunurilor. Forţele care intervin în aceste acţiuni militare, au de regulă o pregătire militară specială, care le permite să desfăşoare acţiuni în medii urbane, aplică procedee de luptă neconvenţionale şi acţionează în principal pe bază de informaţii. Acţiunile militare sunt specifice operaţiilor de stabilitate postconflict, sau chiar pe timpul operaţiei de impunere a păcii.

Insurgenţa şi contrainsurgenţa. Insurgenţa este definită ca o mişcare organizată pentru răsturnarea conducerii unui stat prin utilizarea de metode subversive şi/sau armate. De obicei, pentru atingerea obiectivelor, sunt combinate acţiuni în mediul politic, economic, informaţional sau militar şi încetează odată cu instaurarea şi legitimarea unei noi conduceri guvernamentale, sau odată cu declanşarea unui proces de pace controlat.

Contrainsurgenţa reprezintă sprijinul acordat unui guvern pentru a preveni şi combate acţiunile insurgente. Alături de măsurile politice, economice şi militare adoptate în cadrul sprijinului antiinsurgenţă se înscriu şi programele militare internaţionale de educaţie şi instruire a forţelor statului asistat, astfel încât acesta să îşi poată utiliza capacităţile pentru descoperirea şi combaterea insurgenţilor.

Acţiunile militare din această categorie sunt specifice întregii palete de operaţii în sprijinul păcii, mişcările interne în rândul populaţiilor care au fost implicate mai ales în conflicte pe criterii etnice şi religioase, fiind dificil de anihilat.

Acţiunile antiteroriste cuprind acţiunile desfăşurate pentru prevenirea acţiunilor teroriste şi pentru protecţia forţelor şi obiectivelor împotriva acţiunilor forţelor teroriste. Forţele Navale desfăşoară în mod curent aceste acţiuni militare

146

pentru protecţia forţelor proprii, pe timpul staţionării în porturi şi pe timpul executării manevrelor de intrare ieşire din port. Aceste acţiuni pot fi considerate pasive, având un caracter pur defensiv, făcând obiectul unor standarde operaţionale.

Forţele Navale pot desfăşura limitat şi acţiuni militare contrateroriste, acţiuni pentru reţinerea sau nimicirea teroriştilor. Acestea sunt acţiuni ofensive prin excelenţă şi sunt desfăşurate numai de către forţele pentru operaţii speciale. Acţiunile militare din această categorie sunt specifice mai degrabă zonelor în care se desfăşoară operaţiile decât unei anumite tipologii de operaţie.

Interdicţia navală reprezintă acţiunea militară desfăşurată în scopul interzicerii traficului comercial al inamicului. Această acţiune este desfăşurată în principal de grupări de nave care delimitează prin patrulare o zonă (zone) de excludere, prin care nu permit desfăşurarea traficului comercial. Aceste zone de excludere sunt astfel delimitate geografic, încât să justifice necesitatea izolării zonei de conflict şi inamicul să nu poată folosi liniile de comunicaţii maritime. Navele care execută patrularea, execută în acelaşi timp şi supravegherea zonei de excludere şi sunt sprijinite de grupări de lovire pentru situaţiile în care inamicul intenţionează să riposteze. Zonele de excludere au şi rolul de a ţine la distanţă traficul naval neutru, pentru evitarea erorilor în aprecierea situaţiei navale şi eliminarea pagubelor colaterale. La nivelul unui areal geografic de importanţă deosebită, acţiunea militară de interdicţie navală se poate constitui în operaţie de sine stătătoare. Acţiunea militară de interdicţie navală este specifică operaţiei de impunere a păcii din cadrul operaţiilor în sprijinul păcii precum şi operaţiei navale ofensive din cadrul operaţiilor de război.

Operaţiile informaţionale (INFO OPS/Information Operations) sunt operaţii coordonate menite să influenţeze procesul de luare a deciziilor în sprijinul obiectivelor generale ale forţelor proprii, prin influenţarea adversarului şi prin obţinerea de informaţii despre adversar în folosul forţelor proprii. Operaţiile informaţionale ofensive sunt, în general, orientate spre exterior la persoanele de decizie externe şi produc acţiuni şi rezultate, de obicei, vizibile. Operaţiile de informare defensive sunt aplicate la nivel intern, sunt mai discrete şi vizează protecţia procesului de luare a deciziilor atât în ceea ce priveşte influenţa externă existentă cât şi cea potenţială. Forţele Navale participă la aceste acţiuni militare prin îndeplinirea unor misiuni colaterale, în cadrul acţiunilor militare proprii, specifice.

Operaţiile psihologice (PSYOPS) cuprind totalitatea activităţilor desfăşurate de structuri militare specializate, incluzând conceperea, planificarea, analiza audienţei ţintă, realizarea, testarea, evaluarea şi diseminarea unor produse specifice cuprinzând informaţii şi mesaje orientate spre anumite grupuri umane sau indivizi – denumite „audienţe ţintă” – mesaje alcătuite pe baza unor teme specifice, menite să determine influenţarea unor opinii, atitudini şi comportamente ale audienţelor ţintă, în scopul îndeplinirii misiunii comandantului sau sprijinirii îndeplinirii unor obiective politico-militare. Aceste acţiuni militare nu sunt specifice Forţelor Navale, acestea participând ca parte la planul de acţiune al forţelor specializate, prin îndeplinirea unor misiuni punctuale pe parcursul desfăşurării acţiunilor militare specifice.

Supravegherea şi cercetarea reprezintă acţiuni militare ale Forţelor Navale specifice, prin care se obţin informaţii despre localizarea, recunoaşterea, identificarea şi urmărirea ţintelor aeriene, navale de suprafaţă sau submarine şi acolo unde este

147

relevant, inclusiv ţinte de la ţărm. Fiind activităţi implicite în toate operaţiile maritime, supravegherea şi recunoaşterea sunt activităţile comune pentru o multitudine de operaţii şi misiuni. În anumite situaţii, pentru unele misiuni, acestea pot constitui singura activitate pentru forţele maritime. Stabilirea şi menţinerea unei imagini maritime recunoscute (RMP/Recognized Maritime Picture) este unul din principalele scopuri pentru acest tip de acţiune militară.

Blocarea forţelor inamice, a unor zone/raioane, aliniamente de importanţă deosebită pentru stabilirea controlului unei zone sau punct/raion obligat de trecere sunt acţiunile desfăşurate de forţele navale pentru interzicerea accesului sau traversării de către forţele inamice a unei zone, raion sau aliniament obligat de trecere, pentru al menţine pe inamic în afara zonei sau teatrului de operaţii împiedicându-l astfel să intervină în desfăşurarea acţiunilor principale. Aceasta se realizează prin instituirea de zone sub controlul Forţelor Navale, ţinând cont de condiţiile geografice, caracteristicile oceanografice sau constrângerile operaţionale privitoare la zona de concentrare a itinerarelor de deplasare sau a atacul forţelor inamice. Acţiunea militară se aseamănă cu interdicţia navală, cu deosebirea că zona de excludere este delimitată de factori naturali. Acţiunea militară este specifică operaţiilor de război şi operaţiei de impunere a păcii.

Blocada navală. Blocada, spre deosebire de interdicţia navală, este considerată un act de război care stopează accesul/intrarea sau plecarea/ieşirea din porturi sau dintr-o arie predefinită la litoralul/graniţa şi apele inamice, pentru toate navele maritime şi traficul aerian. Poate fi folosită din punct de vedere operativ ca o metodă de dobândire totală a controlului mării sau a interdicţiei navigaţiei. Din punct de vedere strategic poate fi de asemenea folosită ca o formă extremă de impunere a sancţiunilor şi în cadrul ostilităţilor, ca o metodă de prevenire a reîmprospătării trupelor, reaprovizionării şi comerţului maritim, privând astfel inamicul de resurse materiale şi morale. Pentru a fi recunoscută de legile internaţionale, o blocadă trebuie să fi fost declarată şi adusă la cunoştinţa tuturor celor implicaţi şi aplicată imparţial navelor tuturor naţiunilor. Forţa de blocadă are dreptul legal de a captura orice navă comercială inamică sau neutră care intenţionează să treacă de blocadă din interior sau exterior. Blocada poate să fie închisă, refuzând accesul inamicului în sau dinspre port, sau de la distanţă, refuzând accesul direct printr-un raion pe mare al tuturor navelor care trebuie să treacă ca să ajungă pe teritoriul inamic.

Acoperirea navală este definită ca acţiunea de apărare zonală în diverse medii de care beneficiază toate forţele şi acţiunile din acea zonă. Alocarea zonelor de apărare de suprafaţă, antisubmarin şi aeriană este făcută la nivel ridicat pentru zone maritime de mare importanţă prin instituirea de zone de patrulare sau staţionare. Atunci când nu se beneficiază de acoperire şi de o imagine recunoscută, forţelor le sunt alocate sectoare sau zone de responsabilitate, asigurându-se o economie de efort şi prevenind interferenţa reciprocă.

Minarea şi deminarea. Operaţiile de minare sunt acţiunile militare prin care se urmăreşte interzicerea sau îngreunarea acţiunilor inamicului pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale, provocarea de pierderi şi menţinerea într-o ridicată stare de tensiune a forţelor şi mijloacelor inamicului, precum şi uzarea forţelor inamice destinate executării apărării contra minelor.

148

Operaţiile de deminare sunt acţiunile militare de menţinere sau restabilire a libertăţii de navigaţie pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale în vederea desfăşurării de operaţii sau pentru protejarea transporturilor proprii. Minarea şi deminarea sunt acţiuni militare specifice operaţiilor de război.

Lovirea obiectivelor la litoral se execută, de regulă, de către aviaţie, submarine şi nave de suprafaţă purtătoare de rachete şi artilerie asupra dispozitivului de luptă de la litoralul inamic, având ca principale ţinte sistemul de supraveghere de la litoral, sistemul de apărare antiaeriană, instalaţiile de rachete de coastă, punctele întărite de pe litoral, aerodromurile şi porturile. Succesiunea executării loviturilor de către forţele proprii participante la operaţie depinde de organizarea apărării obiectivelor supuse loviturii şi caracteristicile tehnico-tactice ale armamentului din dotarea forţelor proprii. La stabilirea succesiunii trebuie analizat întotdeauna efectul fiecărei lovituri pentru uşurarea loviturilor următoare cât şi gradul de vulnerabilitate al fiecărui gen de forţe faţă de acţiunile forţelor din apărare ale inamicului.

Este o acţiune militară specifică operaţiilor de război, dar poate face obiectul unei operaţii de impunere a păcii sub mandat.

Căutarea şi atacul sunt acţiuni militare de combatere a forţelor navale ale inamicului, prin acţiuni la suprafaţă şi antisubmarin în vederea descoperirii, recunoaşterii, identificării şi distrugerii/neutralizării/descurajării forţelor navale inamice. Acţiunea forţelor navale este specifică operaţiilor de război, mai concret în cadrul operaţiei de apărare a comunicaţiilor.

Operaţiile amfibii sunt acţiuni lansate de pe mare de către o forţă navală de debarcare, ambarcată pe nave, cu scopul principal de a proiecta forţa de debarcare la ţărmul inamic, într-un mediu clasificat de la permisiv la ostil. Tipurile de operaţii amfibii sunt: demonstraţiile, raidurile, asalturile şi retragerile. Operaţiile amfibii port constitui operaţii de nivel operativ de sine stătătoare, în funcţie de valoarea forţelor angajate şi scopul urmărit.

Operaţiile de sprijin sunt acţiunile desfăşurate de o forţă navală în folosul altei forţe conform unei misiuni primite şi a unor reguli de subordonare, pentru atingerea unor obiective şi pentru a crea şi menţine condiţii favorabile pentru forţele şi acţiunile principale.

Operaţiile pregătitoare şi de modelare sunt operaţiile desfăşurate înainte de sosirea unei forţe principale, în mod particular a forţei de proiecţie a puterii în zona de operaţii, prin care se urmăreşte reducerea riscului generat de sistemul de supraveghere şi lovire de la litoral, submarine şi nave de suprafaţă şi pregătirea condiţiilor optime pentru acţiunea forţelor proprii. Operaţiile de modelare la litoral sunt specifice operaţiilor de război, pot dura un timp considerabil pentru a se reduce riscurile la un nivel acceptabil. Cu toate că ele pot fi considerate ca parte a unui plan de operaţii mai amplu, operaţiile de modelare nu trebuie să compromită surpriza tactică sau operativă.

149

Operaţii ale forţelor speciale sunt acţiuni decisive, de mică anvergură, legendate sau la vedere, cu înalt risc şi/sau caracter neconvenţional, desfăşurate de componenta specializată a armatei – forţele speciale – pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, în timp de pace, în situaţii de criză sau în timp de război, în scopul apărării intereselor fundamentale ale României. Operaţiile forţelor speciale vizează diferenţiat, atât nivelul strategic, cât şi pe cel operativ. Diferenţierile sunt impuse de caracteristicile celor două niveluri.

2. Specificitatea Doctrinelor Forţelor Navale ale unor state

2.1. Doctrina Navală Italiană În Italia, în accepţiunea actuală, sintagma de doctrină militară reprezintă un

complex de principii care priveşte mai multe domenii de activitate, drept pentru care poate fi utilizată ca substitut pentru politica militară, strategie sau tactică, fiind un subiect de controverse. Conform celor mai mulţi autori în domeniu, doctrina militară trebuie să fie preponderent descriptivă, pentru a permite o anumită libertate de acţiune în abordarea unor evenimente particulare sau situaţii excepţionale. În acest sens, doctrina militară trebuie considerată ca un o colecţie de reguli şi principii după care un comandant se ghidează în conducerea acţiunilor militare, pentru îndeplinirea unui obiectiv strategic. Această definiţie plasează doctrina militară pe o scară ierarhică sub politica militară şi strategie şi deasupra tacticii.

Doctrina navală include pregătirea mijloacelor şi planurilor de folosire a acestora în luptă sau în situaţii de urgenţă. Doctrina navală determină structura organizatorică şi administrativă a Forţelor Navale, pregătirea personalului, dotarea cu tehnică şi armament. În alţi termeni, doctrina navală reprezintă un set de principii, reguli (convingeri sau valori chiar), ce ne indică ce trebuie să reprezinte Forţele Navale, pe cine sau ce trebuie să reprezinte, cum trebuie să se manifeste şi pentru ce perspectivă trebuie să se pregătească.

Italia nu a avut o tradiţie de superputere navală precum Franţa, Spania sau Anglia, tinzând să devină doar o putere regională, încadrându-se în forţe navale de putere medie. Acest lucru nu însemnă că marina este inferioară puterilor maritime din prima linie, ci subliniază mai degrabă faptul că Italia a încercat să creeze şi să menţină sub control naţional suficiente forţe şi mijloace pentru a iniţia acţiuni coercitive în scopul apărării intereselor ei vitale.

În concluzie, cu toate că marina Italiană a demonstrat că are puternice tradiţii legate de analiza războaielor trecute şi valorificarea lecţiilor învăţate, se pare că personalul de conducere nu a găsit „elixirul magic” care să le explice şi politicienilor care nu sunt familiarizaţi cu mediul marin, aceste lecţii învăţate.

2.2. Doctrina navală a SUA Elementele fundamentale pe care se sprijină doctrina navală a Statelor Unite

sunt prezentate succint în Naval Doctrine Publication 1, Naval Warfare, după cum urmează:

- descurajare;

150

- prezenţă îndepărtată; - operaţii altele decât războiul; - transporturi maritime; - operaţii întrunite; - operaţii navale în război. Descurajarea agresiunii face parte din politica naţională şi este privită din

două unghiuri distincte, descurajarea nucleară şi descurajarea clasică. Conceptul de descurajare nucleară credibilă se bazează pe capabilitatea şi certitudinea că SUA poate cauza pierderi inacceptabile oricărui adversar care ar ataca cu arme nucleare SUA sau aliaţii săi.

Prezenţa îndepărtată permite promovarea intereselor naţionale, permite accesul la zonele critice de pe glob, permite constituirea coaliţiilor regionale şi construirea securităţii colective, proiectarea stabilităţii viitoare, descurajarea agresiunilor şi asigură capabilităţile necesare pentru răspuns la criză.

Operaţiile altele decât războiul sunt detaliate după cum urmează: - operaţii pentru situaţii de urgenţă; - evacuarea personalului necombatant; - operaţii de combaterea terorismului; - sprijinul naţiunii gazdă în probleme de securitate şi apărare; - sprijinul altor naţiuni pentru apărarea proprie; - respectarea sancţiunilor economice stabilite de către ONU; - participarea la operaţii în sprijinul păcii; - interceptarea navelor pentru prevenirea imigraţiei clandestine; - planificarea şi conducerea acţiunilor de diminuare a efectelor dezastrelor,

ajutor umanitar şi sprijinul autorităţilor civile; - coordonarea operaţiilor de sănătate publică; - asistarea operaţiilor antidrog organizate de agenţiile interguvernamentale. Conceptul de transport maritim este specific marinei SUA şi se referă la trei

mari componente: - prepoziţionarea – prin care se transportă în apropierea zonei de interes mari

cantităţi de produse petroliere, muniţii, nave spital (prepoziţionarea forţelor nu intră în categoria transporturilor, aceasta făcând parte din conceptul de proiecţie a forţei);

- dislocarea iniţială – care se referă transportul echipamentul de bază şi materialelor necesare pentru asigurarea contingentului cu nave rapide de sprijin;

- susţinerea logistică – se referă la transporturile regulate pentru asigurarea completării consumurilor normate şi constituirea rezervelor din teatru.

Operaţiile navale în război, se referă la: - controlul mării; - războiul dinspre mare; - războiul pe mare.

151

3. Propuneri pentru modificarea proiectului F.N.-1

1. Pentru delimitarea nivelului acţiunilor militare de nivel tactic şi operativ, propun utilizarea cu consecvenţă a termenului de acţiune militară pentru desemnarea nivelului tactic şi operaţie pentru desemnarea nivelului operativ. În acest fel se evită confuziile ce pot apărea prin subordonarea unei operaţii, acţiunii militare.

2. Inserarea în textul referitor la ANEXA Nr. 5 din proiect a unei fraze din care să rezulte că atribuirea acţiunilor militare tipurilor de operaţii este orientativă şi nu reprezintă o referinţă pentru abordarea unor acţiuni militare în cadrul planificării luptei sau operaţiei.

3. Asimilarea celor mai potrivite definiţii care caracterizează cel mai bine acţiunile militare descrise la punctul 1 al lucrării.

Bibliografie 1. *** Doctrina Armatei României, Bucureşti, 2007. 2. *** F.N.-1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale, Bucureşti, 2004. 3. *** AJP – 3.1 Allied Joint Doctrine for Maritime Operations. 4. Vice Admiral Luigi DONOLO, The History of Italian Naval Doctrine,

1995. 5. *** Naval Doctrine Publication 1, Naval Warfare, 1994.

152

CARACTERISTICI ALE OPERAŢIILOR ÎN SPRIJINUL PĂCII

Căpitan comandor Vasile SĂVULESCU, Comandatul Divizionului Nave Speciale

1. Principii generale

Forţa maritimă, în cel mai larg sens al cuvântului, înseamnă puterea militară, politică şi economică, exercitată prin accesul la mări, aer şi pământ. Forţa maritimă a avut iniţial ca sarcină să controleze reţelele de comunicaţii ale mării pentru starea bună generală a economiei şi a ţărilor dependente de resursele marine şi să sprijine la nevoie ţările aliate în diferitele operaţiuni terestre. Puterea maritimă a fost o perioadă îndelungată exercitată pe ţărm cu ajutorul portavioanelor şi a ambarcaţiunilor pe pernă de aer. Capabilităţile de exercitare a puterii s-au îmbunătăţit o dată cu apariţia proiectilelor navale şi a îmbunătăţirii sistemelor de arme.

În acord cu drepturile şi jurisdicţiile recunoscute de legea internaţională, cea mai mare parte din întinderea mărilor şi a spaţiului aerian rămâne în general neutră şi nelocuită. Din acest motiv, operaţiunile maritime sunt în contrast cu operaţiunile desfăşurate pe uscat în sensul că marea nu poate fi controlată în acelaşi mod precum pământul. Alte state pot avea o altă interpretare a legii internaţionale care diferă radical de cea a altor aliaţi, parteneri sau adversari. Comandantul forţelor maritime trebuie să cunoască diferenţele de interpretare şi de impactul pe care acestea îl pot avea asupra operaţiunilor.

2. Operaţii maritime

Operaţiile maritime includ orice operaţie a forţelor pe, sub şi deasupra mării, pentru a câştiga şi exploata controlul asupra mării, interdicţia maritimă şi proiectele susţinute de pe mare.

Comanda mării permite forţelor maritime libertatea de a folosi marea. Este mai uşor să se limiteze comanda mării în timp sau spaţiu. La aceasta se referă controlul mării.

Controlul mării permite folosirea mării în anumite zone sau perioade de timp. Atingerea timpurie a unui nivel de control al mării este o cerinţă pentru întreaga paletă de operaţiuni militare şi va precede probabil o campanie sau operaţie aliată. Controlul mării se compune din controlul celor 3 medii din aria în care controlul este necesar.

153

Interdicţia maritimă este exercitată când una din părţi, incapabilă să controleze o anumită arie, interzice celeilalte aceeaşi arie. La nivel operaţional, o zonă de interdicţie maritimă poate fi utilizată ca o parte a defensivei unei arii sau ca un mod de a constrânge forţele adverse.

Proiecţia puterii maritime este folosirea sau ameninţarea cu folosirea puterii maritime pentru a influenţa evenimente la uscat. Forţele maritime, prin versatilitatea lor rămân una dintre cele mai convenabile forme ale prezenţei armate, de când au demonstrat că aliaţii pot rezolva crizele fără violarea apelor teritoriale sau teritoriului inamicului.

3. Operaţii maritime în sprijinul păcii

Forţele Navale sunt angajate în întreaga gamă de conflicte, de la pace, prevenirea situaţiilor de criză şi răspuns, până la război şi rezolvarea conflictelor. În practică, operaţiile navale pot trece dintr-o parte într-alta a gamei de conflicte pe măsură ce mediul de operaţii se schimbă.

Operaţia de stabilitate reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni desfăşurate de către Forţele Navale pentru prevenirea războiului şi pentru promovarea păcii. Operaţiile de menţinere a stabilităţii se desfăşoară prin angajarea militară încă din timp de pace, prin răspuns, prin prezenţă şi descurajare, în situaţii de criză, cât şi pe timp de război, înaintea, pe timpul sau după executarea operaţiilor specifice luptei armate.

3.1. Operaţii în Sprijinul Păcii/PSO în doctrinele NATO, operaţii de pace

în Doctrina Românească 3.1.1. Operaţii de menţinere a păcii Operaţiile de menţinere a păcii sunt operaţiile navale în timp de pace, executate

pentru sprijinul eforturilor diplomatice depuse pentru stabilirea şi menţinerea păcii şi constau în mod normal în asigurarea prezenţei NATO. Forţele Navale NATO pot de asemenea oferi sprijin pentru misiunile de căutare şi salvare (SAR), înlăturarea urmărilor calamităţilor naturale, operaţii în scop umanitar sau operaţii pentru impunerea legilor dreptului internaţional cum ar fi combaterea pirateriei. În cadrul acestui tip de operaţii, operaţiile de securitate maritimă sunt cele mai reprezentative pentru Forţele Navale Operaţiile de securitate maritimă (MSO/Maritime Security Operations). Aceste operaţii trebuie executate cu mare atenţie, pentru a preveni escaladarea nedorită a situaţiei.

3.1.2. Operaţii de impunere a păcii Operaţiile de impunere a păcii sunt operaţiile în care se aplică forţa militară sau

ameninţarea cu folosirea forţei, de regulă, ca urmare a autorizării internaţionale de a impune respectarea soluţiilor sau sancţiunilor menite să menţină sau să instaureze pacea şi ordinea.

154

3.1.3. Definire Operaţiile în sprijinul păcii sunt acţiunile militare desfăşurate de Forţele

Navale, în general într-un cadru multinaţional, pentru prevenirea conflictelor, acţionarea pentru menţinerea păcii, împiedicarea escaladării acestora, reinstaurarea stării de pace prin mijloace diplomatice, impunerea păcii prin utilizarea diferitelor niveluri de aplicare a forţei şi consolidarea situaţiei de pace obţinute.

3.1.4. Tipuri de operaţii şi misiuni

Principalele operaţii şi misiuni desfăşurate pentru sprijinul păcii sunt: - operaţii de prevenire a conflictelor (Conflict Prevention); - operaţii de menţinere a păcii (Peace Keeping); - operaţii de restabilire a păcii (Peace Making); - operaţii de impunere a păcii (Peace Enforcement); - operaţii de consolidare a păcii (Peace Building). Principalele misiuni executate pe timpul operaţiilor în sprijinul păcii sunt: - prezenţa navală; - descurajarea clasică; - desfăşurarea navală; - acţiuni antiinsurgenţă; - acţiuni de impunere a legislaţiei internaţionale şi de reinstaurare a ordinii de

drept; - interdicţie navală; - embargoul şi aplicare sancţiuni; - supraveghere; - asistenţa umanitară; - evacuarea necombatanţilor şi a populaţiei civile; - convoiere şi transport personal şi materiale; - sprijin EOD.

3.2. Caracteristicile operaţiilor de sprijin al păcii Operaţiile în sprijinul păcii parcurg tot spectrul evoluţiei unui conflict,

începând cu starea de pace căruia în corespunde operaţia de prevenire a conflictelor, starea de criză când se aplică celelalte tipuri de operaţii.

Prevenirea conflictelor se realizează prin acţiuni diplomatice, prin prezenţă navală şi desfăşurare de forţe în proximitatea zonei de interes, dar de cele mai multe ori acţiunea conjugată a acestora au eficienţă crescută. Prepoziţionarea unor forţe posesoare a unor capabilităţi suficiente şi credibile pot realiza descurajarea părţilor de a mai escalada disputele sau conflictul.

3.2.1. Operaţiile de menţinere a păcii (peacekeeping) Aceste operaţii cuprind activităţi în conformitate cu capitolul VI al Cartei

ONU, care variază de la supraveghere a liniilor de încetare a focului, monitorizarea încetării focului şi controlul zonelor-tampon, până la dezarmarea şi demobilizarea facţiunilor luptătoare şi supravegherea frontierelor. Forţele implicate se bazează pe o componentă militară credibilă şi o componentă civilă tot mai numeroasă, care au rolul

155

de a întârzia, modera şi/sau încheia ostilităţile dintre state sau din interiorul acestora prin intervenţia unei a treia părţi, imparţiale, pregătite şi conduse de organizaţii internaţionale sau regionale, pentru a restaura şi menţine pacea, conform mandatului primit. Misiunile de bază îndeplinite de componenta militară pe timpul operaţiilor de menţinere a păcii includ: observarea, interpunerea forţei, controlul armamentelor, asistenţa de tranziţie.

3.2.2. Operaţiile de restabilire a păcii Sunt caracteristice perioadei de criză sau război când conflictul este deja în

derulare şi se încearcă prin mijloace diplomatice stoparea escaladării conflictului sau încetarea ostilităţilor. De cele mai multe ori aceste demersuri diplomatice sunt însoţite de desfăşurarea forţelor navale, aplicarea de sancţiuni, instituirea de embargouri şi de zone de interdicţie, pentru a împiedica beligeranţii să-şi procure mijloacele de dezvoltare sau continuare a conflictului, determinându-i să înceteze focul şi să reia tratativele diplomatice.

3.2.3. Operaţiile de impunere a păcii Sunt desfăşurate atunci când demersurile diplomatice şi cele specifice

descurajării, izolării şi constrângerii economice nu au dat rezultate pozitive. De regulă se desfăşoară pentru a obliga prin forţă părţile să respecte rezoluţiile adoptate de organizaţiile internaţionale, atunci când una dintre acestea este recunoscută ca vinovată de un act de agresiune, de o încălcare sau ameninţare a păcii. Forţele acţionează prin metode şi procedee specifice luptei armate pentru luarea sub control a zonei, impunerea încetării focului, impunerea ordinii de drept, împiedicarea dezvoltării acţiunilor insurgente – când este cazul, impunerea de zone de interdicţie şi/sau de securitate şi supravegherea acestora pentru realizarea prevederilor din mandatul internaţional în baza căruia se acţionează.

3.2.4. Operaţiile de consolidare a păcii Se desfăşoară de regulă prin metode diplomatice, dar susţinute de prezenţă

militară, până când există garanţia că pericolul reizbucnirii conflictului a trecut, prevederile rezoluţiilor sunt aplicate, autorităţile civile pot asigura impunerea acestora şi cele două părţi au reluat tratativele diplomatice pentru găsirea soluţiilor paşnice de rezolvare a diferendului.

De cele mai multe ori, pe timpul operaţiilor de sprijin al păcii se desfăşoară ample operaţii de asistenţă umanitară a populaţiei, de evacuare necombatanţi, transport al refugiaţilor şi de materiale, intervenţie pentru distrugerea materialului exploziv şi a muniţiei neexplodate care pun în pericol activitatea şi populaţia civilă. Concomitent, funcţie de situaţie, se pot desfăşura operaţii de menţinere a stabilităţii şi de sprijin în situaţii de urgenţă.

Atunci când escaladarea conflictului este iminentă sau când a fost deja declanşat, evacuarea cetăţenilor români pe calea apei este recomandată, fiind metoda cea mai rapidă scoatere a acestora din zona periculoasă. Capacitatea mare de încărcare a navelor şi rapiditatea cu care populaţia evacuată intră în stare de siguranţă recomandă forţele navale pentru astfel de misiuni.

156

Pe timpul operaţiilor de sprijin al păcii menţinerea imparţialităţii reale faţă de părţile angrenate în conflict creşte credibilitatea şi eficienţa acţiunilor de pace, accelerând efectele pozitive ale acestora.

În funcţie de potenţial, fiecare stat adoptă tipurile de operaţii prin care îşi propune să-şi realizeze anumite obiective politico-militare. Operaţii militare altele decât războiul sunt un tip al operaţiilor militare care previn/împiedică războiul, promovând pacea prin implicarea/neimplicarea forţei sau a ameninţării cu forţa. Denumite în literatura NATO operaţii militare altele decât războiul, acestea au intrat în sfera domeniilor de acţiune ale armatelor de mult mai puţin timp decât domeniul de luptă specifice războiului, însă importanţa cunoaşterii, studierii şi pregătirii armatei pentru desfăşurarea lor este imperios necesară. Specialiştii militari americani şi români optează pentru formula „operaţii de stabilitate şi sprijin” care în contextul politico-militar actual ar corespunde mai mult tipologiei acestor operaţii. Operaţiunile de stabilitate şi sprijin constau în utilizarea tuturor capabilităţilor militare în toate tipurile de operaţiuni, mai puţin războiul. Aceste acţiuni militare pot fi folosite pentru a completa orice combinaţie a utilizării instrumentelor de putere ale statului, atât înainte, în timpul sau după încheierea unui război sau conflict armat, ori fără a se ajunge la acesta. Operaţiunile de stabilitate şi sprijin au un cadru complex care necesită forţe disciplinate, flexibile, care să poată riposta în situaţii variate, inclusiv să facă faţă la o trecere rapidă de la alte operaţii militare la operaţii de război putând să includă toată gama de forţe şi operaţii de luptă.

Operaţiunile de stabilitate şi sprijin pot să includă elemente de operaţii combatante sau necombatante în toate mediile, pe timp de pace, criză sau război.

Forţele Navale au adoptat două clase: operaţii de stabilitate şi operaţii de sprijin. Principalele tipuri de operaţii de stabilitate la care pot participa unităţile din compunerea Forţelor Navale sunt: controlul armamentelor; combaterea terorismului; sprijinul operaţiilor antidrog; asistenţa umanitară şi civică; asistenţa acordată unei naţiuni; evacuarea necombatanţilor; impunerea de sancţiuni; operaţiile de pace; demonstraţia de forţă.

Operaţiile de pace constau în: - prevenirea conflictului; - realizarea păcii; - construcţia păcii; - menţinerea păcii; - impunerea păcii. Operaţiile de sprijin sunt folosite pentru a ajuta autorităţile civile externe sau

interne, atunci când acestea se pregătesc sau răspund la crize şi alte situaţii deosebite care depăşesc posibilităţile acestora, prin asigurarea de sprijin, servicii, mijloace sau resurse specializate de bază, după caz. Tipologia operaţiilor de sprijin cuprinde: Operaţii de Sprijin Intern/OSI (pe teritoriul naţional) şi Asistenţa Umanitară Externă/AUE (în afara acestuia). În OSI, unităţile execută: operaţii de salvare în caz de calamităţi naturale şi dezastre; sprijinul managementului consecinţelor accidentelor nucleare, biologice, chimice, radiologice şi a exploziilor de mare putere (NBCRE); sprijinul impunerii legii civile; asistenţa comunităţii. În cadrul AUE, unităţile execută, de regulă, operaţii de salvare, însă pot participa la sprijinul

157

managementului consecinţelor accidentelor NBCRE, precum şi la asistenţa comunităţii.

La nivelul operaţiilor întrunite sunt numai operaţii de stabilitate, care sunt clasificate astfel: controlul armamentelor; combaterea terorismului; sprijinul operaţiilor antidrog; asistenţa umanitară şi civică; apărarea internă cu sprijin extern; evacuarea necombatanţilor; asistenţa în probleme de securitate; operaţiile de pace (acestea nu au decât două subclase: menţinerea păcii şi impunerea păcii); demonstraţia de forţă; sprijinul insurgenţelor şi operaţii de sprijin (acestea coincid ca şi conţinut cu cele prezentate de forţele terestre, excepţia constituind-o sprijinul impunerii legii civile).

În concepţia SUA se numesc operaţii de pace şi au următoarea structură: - sprijinul diplomatic (realizarea păcii, construirea păcii, diplomaţia

preventivă); - menţinerea păcii (observarea şi monitorizarea armistiţiilor de încetare a

focului, raportarea şi monitorizarea, investigarea plângerilor şi violărilor, negocierile şi medierile);

- impunerea păcii (redresarea şi menţinerea ordinii şi stabilităţii, protecţia asistenţei umanitare, garantarea sau interzicerea deplasării, implementarea sancţiunilor – stabilirea şi monitorizarea zonelor protejate);

- separarea prin forţă a beligeranţilor (intervenţia unei forţe puternice, realizarea încetării focului, aducerea beligeranţilor la masa tratativelor; realizarea zonelor demilitarizate şi extinderea acestora).

3.3. Definiţii şi tipologia NATO a PSO PSO sunt operaţiuni multinaţionale conduse imparţial, în sprijinul ONU ori a

mandatului OSCE, implicând forţe militare şi agenţii diplomatice şi umanitare, fiind destinate să realizeze o rezolvare politică pe termen lung, ori alte condiţii stabilite în mandat. Tipologia cea mai bine structurată, ca formă şi conţinut şi care a fost implementată şi în forţele navale este cea adoptată de NATO fiind cea mai uzitată în acest moment. În conformitate cu cele două documente, operaţiile în sprijinul păcii (PSO/Peace Support Operations) „sunt operaţii multifuncţionale conduse imparţial, pentru sprijinirea unui mandat ONU/OSCE, implicând forţe militare şi agenţii umanitare şi diplomatice, fiind destinate să asigure pe termen lung o rezolvare politică ori alte condiţii specificate în mandat”. În categoria acestora intră următoarele tipuri de operaţii:

- de prevenire a conflictului (CP/Conflict Prevention); - de realizare a păcii (PMO/Peace Making); - de menţinere a păcii (PKO/Peace Keeping); - de impunere a păcii (PEO/Peace Enforcement); - de construire a păcii (PBO/Peace Building); - umanitare (HO/Humanitarian Operation). Prevenirea conflictului include activităţi diferite variind de la iniţiative

diplomatice la desfăşurarea preventivă de trupe, în intenţia de a preveni escaladarea disputelor în conflicte armate sau extinderea acestora şi în alte zone. Prevenirea conflictelor poate să includă misiuni de documentare, consultări, avertizări, inspecţii

158

şi monitorizări. Desfăşurarea preventivă consistă, în mod normal, din forţe militare şi/sau civili care sunt desfăşurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta timpurie; supravegherea; desfăşurarea preventivă; măsurile stabilizatoare.

Impunerea păcii este o acţiune, potrivit capitolului VII din Carta ONU, de folosire a mijloacelor militare pentru a restaura pacea într-o zonă de conflict. Aceasta poate include tratarea unui conflict între state sau în interiorul unui stat ale cărui instituţii au intrat în colaps sau pentru a satisface nevoi umanitare. Operaţiile de impunere a păcii includ: acţiuni de restaurare a păcii şi securităţii internaţionale; sancţiuni şi embargouri; zone cu interdicţie de zbor.

Construirea păcii este o acţiune post-conflict desfăşurată pentru descoperirea şi identificarea structurilor care tind să consolideze şi să întărească baza politică în scopul evitării reizbucnirii conflictului. Include mecanismele necesare pentru identificarea şi sprijinirea structurilor care să consolideze pacea, să dezvolte un sentiment de încredere şi posteritate şi să sprijine reconstrucţia economică; poate necesita implicare atât militară, cât şi civilă;

Operaţiile umanitare sunt misiuni desfăşurate pentru a limita suferinţele umane, în special în condiţiile în care autorităţile din zonă sunt incapabile sau nu doresc să asigure serviciile adecvate pentru populaţie. Misiunile umanitare pot fi desfăşurate în cadrul unei misiuni de sprijin a păcii sau în cadrul unei acţiuni complet independente. Posibile misiuni ale operaţiunilor umanitare sunt:

- ajutorul şi protecţia convoaielor umanitare; - transporturile umanitare; - întreţinerea, repararea şi consolidarea infrastructurii; - sănătatea şi sprijinul medical; - asistenţa în redislocarea refugiaţilor; - activităţile umanitare de deminare. Realizarea păcii poate să includă asigurarea de bune oficii, medierea,

concilierea, precum şi acţiuni cum ar fi: izolarea diplomatică şi impunerea de sancţiuni. Acest tip de operaţii constau în efortul de a soluţiona un conflict sau de a menţine pacea prin acţiuni diplomatice, persuasiune, mediere sau negociere, dar necesitând uneori folosirea forţei militare sau a altor mijloace. Bunele oficii constituie un element indispensabil operaţiilor de realizare a păcii şi reprezintă intervenţia amicală a unui terţ între părţile aflate în conflict, în scopul restabilirii unui contact direct. Sarcinile componentei militare ale forţei de realizare a păcii sunt:

- supravegherea retragerii forţelor de la liniile de demarcaţie; - asigurarea retragerii armamentului greu în interior; - monitorizarea graniţelor externe; - supravegherea schimbului de prizonieri şi controlul refugiaţilor; - asistenţa în restaurarea infrastructurii civile; - asistenţa în operaţiuni de deminare şi instrucţiuni pentru folosirea muniţiei

explozive; - sprijinul în stabilirea unei noi structuri politice; - asistenţa în restaurarea sau stabilirea unei administraţii civile, respectării

legilor şi a drepturilor omului; - supravegherea şi demobilizarea zonelor de risc.

159

Menţinerea păcii reprezintă limitarea, moderarea şi/sau încheierea ostilităţilor între state sau în interiorul lor prin intervenţia unei terţe părţi, imparţială, organizată şi dirijată la nivel internaţional, care foloseşte forţa militară şi civili pentru completarea procesului politic de soluţionare a conflictului şi pentru reinstaurarea şi menţinerea păcii. (Deşi expresia „menţinerea păcii” nu este în mod special folosită în Carta ONU, este autorizată în capitolul VI); Trăsăturile distinctive ale operaţiilor de menţinere a păcii au fost reliefate într-o manieră empirică de către Secretarul General al ONU, din practica organizaţiei şi constau în următoarele:

- operaţiile de menţinere a păcii nu sunt acte de constrângere bazate pe capitolul VII din Carta ONU;

- forţele de menţinere a păcii se compun din contingente, având materialele furnizate benevol de către membrii ONU, fără ca statele membre să aibă dreptul de a revendica participarea la o anumită operaţiune;

- forţele nu conţin, de regulă, unităţi din statele membre permanente ale Consiliului de Securitate şi nici din ţările care pot fi suspectate de a avea un interes special în conflictul care a impus operaţiunea;

- forţele de menţinere a păcii nu pot avea iniţiativa folosirii violenţei armate, dar au dreptul la legitimă apărare împotriva unui atac, inclusiv asupra tentativelor de cucerire a poziţiilor pe care le ocupă, prin ordinul comandanţilor legitimi;

- operaţiunile desfăşurate sunt independente de cele desfăşurate de statul gazdă; grupările navale multinaţionale nu trebuie folosite în rezolvarea unor probleme interne ale statelor şi nu pot fi în nici un caz parte beligerantă la un conflict intern şi în prezent pot fi: permanente, cu acţiune la chemare sau constituite ad-hoc.

Grupările navale permanente sunt grupări cu un înalt grad de interoperabilitate în sisteme de armament, comunicaţii, logistică şi proceduri, asigurată de instruirea permanentă în comun. Aceste forţe pot fi gata de acţiune într-un timp foarte scurt, iar comanda poate fi deţinută prin rotaţie de naţiunile participante. Aceste grupări constituie cea mai înaltă formă de cooperare navală multinaţională şi sunt puse, de regulă, în subordinea unei alianţe de tip NATO.

Grupările navale cu acţiune la chemare sunt instruite periodic, prin exerciţii cu un grad de interoperabilitate relativ ridicat şi gata de acţiune într-o perioadă scurtă de timp. Gruparea poate fi pusă la dispoziţia unei autorităţi multinaţionale, iar comanda acesteia este deţinută de regulă prin rotaţie, aşa cum este cazul Grupului de Cooperare Navală „BLACKSEAFOR”.

Grupările navale constituite ad-hoc au un grad mai scăzut de interoperabilitate şi de pregătire în comun; componentele lor rămân sub comandă naţională până când uneia dintre naţiuni i se acordă controlul operaţional al grupării. Aceasta poate acţiona pentru îndeplinirea unor directive cu termen scurt. Pentru a exemplifica materializarea practică a acestor concepte, analizăm în continuare modul de constituire a structurilor de forţe navale în cadrul Uniunii Europene şi, mai ales, în cadrul NATO.

La nivelul Uniunii Europene, pe lângă constituirea unor forţe multinaţionale terestre care corespund intereselor Uniunii, EUROCORP, forţele navale ale statelor membre au căpătat experienţă prin desfăşurarea unor operaţii maritime multinaţionale proprii sau în cadrul NATO, iar câteva state mediteraneene, membre NATO, au decis

160

înfiinţarea EUROMARFOR (Forţa Maritimă Europeană), o grupare navală cu caracter nepermanent. La această grupare navală au participat iniţial forţe aparţinând Franţei, Italiei, Spaniei, Portugaliei, cărora li s-au alăturat ulterior şi alte state. La exerciţii, cu acordul statelor membre, pot participa şi nave aparţinând Greciei şi Turciei, precum şi alte state.

Aceste operaţii urmează negocierilor diplomatice care stabilesc mandatul pentru forţa de menţinere a păcii. Acesta descrie scopul operaţiei, stabileşte mărimea şi tipul forţei fiecărei naţiuni participante. De asemenea, în mandat se specifică termenii sau condiţiile pe care ţara gazdă intenţionează să le impună forţei prezente sau misiunii acesteia şi are calitatea de a face o evaluare clară a funcţiilor pe care forţa de menţinere trebuie să le îndeplinească. Prin prezenţa fizică în locurile predispuse la acţiuni de violenţă, forţa de menţinere a păcii are un important rol descurajator. Ea culege informaţii prin toate procedeele şi mijloacele de cercetare (posturi de observare, patrule, supraveghere, monitorizare şi cercetare aeriană). Operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii s-au dezvoltat în funcţie de obiectiv şi spectru, generând mai multe etape şi forme mai eficiente în realizarea rezultatelor.

Exemple ale unor astfel de misiuni o constituie gruparea navală multinaţională care s-a creat şi în Marea Neagră şi poartă denumirea de Grupul de Cooperare Navală „BLACKSEAFOR”. Toate ţările riverane Mării Negre şi-au dat acordul la nivel politico-militar pentru constituirea unei astfel de forţe, astfel că la activarea ei participă forţe navale ale Turciei, Bulgariei, Georgiei, Ucrainei, Federaţiei Ruse şi României.

3.4. Sarcini generale în operaţii de menţinere a păcii Principalele sarcini ce pot fi executate de către forţele navale, în cadrul unei

operaţiuni de menţinere a păcii sunt: - sarcini de observare şi monitorizare; - sarcini de interpunere; - sarcini de asistenţă în fazele de tranziţie; - supervizarea acordurilor de încetare a focului, dezarmare, demobilizare şi

reintegrare. Sarcinile de observare şi monitorizare sunt misiunile de bază ale peace

keeping-ului şi au ca scop stabilirea unui control asupra unei situaţii pentru a obţine cât mai multe informaţii utile într-un timp scurt. Ele au ca scop prevenirea şi evitarea surprinderii în cazul în care ostilităţile s-ar declanşa, supravegherea retragerii trupelor regulate sau a grupărilor armate din anumite zone precum şi monitorizarea atitudinii şi a comportamentului părţilor în cauză. Aceste activităţi sunt desfăşurate, de obicei, de echipe de observatori a căror utilitate este totuşi variabilă. Personalul acţionează, de regulă, fără arme sau numai cu armament individual pentru autoapărare deoarece criteriul imparţialităţii precum şi rolul pe care îl îndeplineşte îi garantează, cel puţin în teorie, o protecţie acceptabilă. Posibile sarcini:

- observarea încetării focului şi a liniilor de demarcaţie; - confirmarea retragerii forţelor din zona de conflict; - monitorizarea zonelor în care sunt condiţii sau semnale de izbucnire a unui

conflict;

161

- colaborarea cu/sau în sprijinul organizaţiilor neguvernamentale, prin activităţi ca: monitorizarea aspectelor legate de drepturile omului sau organizarea de alegeri şi supervizarea lor.

Sarcinile de interpunere sunt sarcinile de separare a forţelor. Au ca scop separarea părţilor aflate în conflict după realizarea unui acord de întrerupere a focului. Cu toate că aceste misiuni se desfăşoară cu acordul părţilor, contingentul care execută această misiune delicată trebuie să fie credibil din punct de vedere militar pentru a descuraja eventualele conflicte sporadice care pot degenera. Sarcinile pentru forţa de interpunere sunt:

- stabilirea părţilor şi a posturilor de observare; - stabilirea observării şi a controlului peste drumurile principale şi zonele

strategice ale terenului pentru depistarea zonelor ce oferă avantaj; - marcarea şi inspecţia continuă a liniilor de demarcaţie, în scopul micşorării

riscurilor, neînţelegerilor şi tulburărilor; - posibile căi pentru ajutor umanitar; - escorta convoaielor de ajutor umanitar; - monitorizarea încetării focului; - stabilirea zonei-tampon şi de începere a demilitarizării. Sarcinile de asistenţă în fazele de tranziţie sunt misiuni militare care se

desfăşoară ca urmare a unui acord de pace stabil şi care preced starea de normalitate precum şi desfăşurarea activităţilor civile, prevăzute în acordul de pace. Scopul este de a sprijini şi de a impune uneori, în momentele dificile, calmul necesar depăşirii fazei de tranziţie, evitând pe cât posibil situaţiile oscilante între pace şi război, favorizând drumul spre normalitate, realizând un mediu stabil de securitate şi asigurând pacea mult dorită. Tipurile de sarcini pentru asistenţa în tranziţie trebuie să includă:

- supravegherea retragerii, redislocarea (evacuarea), demobilizarea şi dezarmarea militarilor şi a forţelor paramilitare ale părţilor;

- localizarea şi confiscarea armelor, muniţiilor şi a altor bunuri; - supravegherea şi sprijinul în localizarea şi identificarea câmpurilor de mine

şi sarcina operaţiunilor de deminare, care se impun; - asistenţa în asigurarea sau restabilirea administraţiei civile în interiorul

zonei de misiuni; - asigurarea unei autorităţi legale şi sprijinirea poliţiei civile; - supravegherea încetării focului şi a liniilor de demarcaţie; - coordonarea şi protecţia eforturilor de asistenţă umanitară, inclusiv

reconstruirea infrastructurii; - asistenţa în monitorizarea/localizarea/mişcarea/controlul refugiaţilor. Supervizarea acordurilor de încetare a focului, dezarmare, demobilizare şi

reintegrare sunt acele activităţi de natură politică şi diplomatică cu rădăcini în Războiul Rece, desfăşurate cu scopul menţinerii stabilităţii la nivel regional, precum şi cu scopul demonstrării nivelului de încredere reciprocă şi amiabilitate între state.

162

4. Concluzii

Participarea României la operaţii multinaţionale de sprijin al păcii trebuie privită ca o problemă care ţine de promovarea propriilor interese naţionale şi nu ca expresia unor imperative impuse de marile puteri care dirijează jocul organizaţiilor internaţionale. Parte integrantă a Europei şi a lumii, România trebuie să-şi asume în mod liber şi responsabil îndatorirea şi dreptul de a acţiona în cadrul eforturilor internaţionale pentru salvgardarea păcii şi securităţii internaţionale. Conştienţi de faptul că, în lipsa acestui demers, România nu-şi poate asigura propriile interese de securitate naţională, factorii de decizie politică şi militară au conceput după 1990 un sistem coerent de integrare în sistemul global a stabilităţii şi păcii proprii. În fapt, participarea armatei române la forţele de menţinere a păcii reprezintă un mijloc de materializare a politicii externe româneşti. Dacă este adevărat că obiectul acesteia este promovarea în lume a intereselor româneşti, tot atât de adevărat este că, în actuala ordine de securitate a lumii, nu poţi să ceri garanţii de securitate fără a participa efectiv la crearea acesteia. În acest sens, am putea spune că asigurarea securităţii naţionale a României nu se realizează numai în interiorul frontierelor ei, ci şi luând parte la eforturile internaţionale de pace, securitate şi stabilitate.

De aceea, în condiţiile competiţiei pentru securitate care există între state, participarea României la acţiunile de menţinere a păcii în cadrul organismelor internaţionale reprezintă nu numai o puternică oportunitate de securitate, ci şi o ocazie de recunoaştere de către organismele internaţionale a rolului său stabilizator, un prilej de creare a unei imagini favorabile în lume.

În concluzie, forţele navale reprezintă categoria de forţe cea mai eficientă a unei naţiuni sau coaliţii de state pentru asigurarea unui control continuu şi nelimitat al spaţiului maritim, în vederea apărării intereselor naţionale sau comune membrilor coaliţiei (alianţei) şi atingerea scopurilor propuse.

Bibliografie 1. Doctrina pentru Operaţii Întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti, 2003. 2. F.N.-1, Doctrina Pentru Operaţii a Forţelor Navale, Bucureşti, 2004. 3. AJP-3.4.1., Peace Support Operations, 1998. 4. Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, Bucureşti, 2001.

163

CARACTERISTICILE OPERAŢIILOR DE SPRIJIN AL DIPLOMAŢIEI

Comandor Tiberiu ISTRATE, Comandantul Centrului de Instruire, Simulare şi Evaluare

„Stabilitatea, nu victoria, este fundamentul măsurii succesului”

România poate participa la operaţii de stabilitate sub auspiciile ONU, NATO, OSCE etc. Organizaţiile regionale, cu excepţia NATO, nu pot contribui prea mult pe linie militară. Ele au o influenţă mai mare în domeniul diplomaţiei şi în cel al negocierilor. Ca membru al ONU, România poate participa la operaţiile care intră sub incidenţa capitolului VI (Soluţionarea pe cale paşnică a disputelor), capitolului VII (Acţiuni cu privire la ameninţări la adresa păcii, încălcarea păcii şi acte de agresiune) sau capitolului VIII (Acorduri regionale) din Carta Naţiunilor Unite.

Operaţia de sprijin al diplomaţiei circumscrisă doctrinar operaţiilor de stabilitate, presupune „angajarea militară pe timp de pace” în scopul de a modela mediul de securitate, de a îmbunătăţi înţelegerea reciprocă cu alte ţări şi de a spori gradul de interoperabilitate cu partenerii din alianţă sau cu potenţialii parteneri de coaliţie.

Alt gen de operaţii de stabilitate pot fi generate de apariţia unor crize/ameninţări şi au aspectul unor „acţiuni de răspuns”. Ameninţarea se poate manifesta în interior sau poate viza un partener, în ambele cazuri acţionându-se printr-o reacţie rapidă, de preîntâmpinare, realizându-se, în acelaşi timp, descurajarea forţei care ameninţă stabilitatea internă sau externă. Are şi scopul de a preveni agravarea situaţiei şi apariţia nevoii de a desfăşura forţe mult mai importante.

Uneori, prezenţa forţelor este necesară pentru respectarea înţelegerilor postconflict sau pentru prevenirea degenerării crizei în război.

Comandanţii se vor confrunta cu situaţii ambigue şi incertitudini în operaţiile de stabilitate. Ei sunt obligaţi să stabilească obiective clare, să definească misiunea, să conducă ferm acţiunile şi să evalueze progresul şi succesul.

Este important de reţinut că problemele politice pot afecta toate aspectele misiunii militare. Deci nu este neobişnuit ca deciziile politice să aibă prioritate faţă de cerinţele militare. În mod normal, interesele politice depăşesc sfera de autoritate a comandantului, dar, când este posibil, comandantul trebuie să încerce să le influenţeze, dacă acestea afectează îndeplinirea misiunii. În multe operaţii este dificilă atenuarea „alunecării” misiunii din cauza dorinţei inerente a personalului de a face mai mult decât este necesar, fapt care este adevărat mai ales atunci când este vorba de suferinţe umane. Totuşi, este important să se aibă în vedere că acţiunile bine intenţionate pot fi deosebit de periculoase în operaţiile de stabilitate, în care ele pot

164

ameninţa imparţialitatea, dar şi submina programele pe termen lung. În multe cazuri, este de preferat lipsa de acţiune decât acţiunea.

1. Prevenirea conflictelor în doctrina NATO

„Conflict prevention” în terminologie NATO reprezintă acele acţiuni ce urmăresc prevenirea conflictului ce sunt, în mod normal, desfăşurate în conformitate cu capitolul VI din Carta ONU. Ele includ iniţiative diplomatice de prevenire a desfăşurării preventive de forţe, prin care să se evite escaladarea disputelor în conflicte armate ori extinderea lor. Prevenirea conflictelor mai poate include misiuni de constatare a faptelor, consultări, avertismente, inspecţii şi monitorizare.

Prevenirea conflictelor nu poate fi garantată niciodată. Mijloacele militare, respectiv vectorul „FORŢĂ NAVALĂ” folosit la aceste misiuni trebuie să se concentreze asupra sprijinului pe care îl pot acorda eforturilor diplomatice şi politice pentru a rezolva disputele. Misiunile specific militare includ următoarele:

- dislocare preventivă; - avertizare timpurie; - supraveghere; - sancţiuni şi embargo; - operaţiuni de evacuare a necombatanţilor. Dislocare preventivă. Dislocările preventive care fac parte din contextul

prevenirii conflictelor, sunt desfăşurări de forţe navale care au suficiente capacităţi de intimidare pentru a preveni o izbucnire a ostilităţilor. Mijloacele de informare publică ale Alianţei asigură principalul canal prin care se transmit intenţiile NATO.

Unul din cele mai puternice semnale de management al crizelor, pe care Alianţa îl poate transmite pentru a dovedi hotărârea sa, este decizia de a trimite forţe navale multinaţionale. Aceasta se poate realiza sub forma desfăşurării unor exerciţii şi survoluri, amplasarea de forţe amfibii maritime în poziţie de aşteptare, trimiterea unor nave de luptă în regiunea adiacentă zonei cu probleme sau trimiţând o forţă navală chiar în această zonă. Forţa de reacţie imediată a NATO (NRF) şi forţa de Reacţie Rapidă (HRF) sunt cele mai potrivite pentru acest tip de misiuni. Alegerea elementelor forţei va fi influenţată de: timp, stare de pregătire, extinderea şi natura crizei şi gradul de angajare al Alianţei în acel moment, aspect decis în Consiliul Nord-Atlantic (NAC).

În cazul ultimei opţiuni, un mandat clar de la organizaţia internaţională responsabilă şi acceptul ţării gazdă sunt esenţiale pentru executarea acestei misiuni. Din momentul dislocării, operaţiunile Forţelor Navale vor fi similare celor ale unei forţe de interpunere, presupunând misiuni cum ar fi realizarea şi menţinerea prezenţei, patrulare şi instruire de rutină. Este important să se menţină o mare transparenţă şi credibilitate pentru a intimida, dar nu a ameninţa direct, potenţialii agresori.

Avertizarea timpurie. Avertizarea timpurie a unui conflict potenţial în zona de interes a NATO este posibil să vină de la activităţi normale de monitorizare executate de membrii Alianţei. Cu cât ţările şi organizaţiile sunt mai din timp

165

avertizate despre o criză iminentă, cu atât pot decide acţiuni militare din timp pentru a preveni declanşarea ori escaladarea ostilităţilor. În plus, o identificare din timp a problemelor va lăsa timp pentru a elabora mai multe opţiuni, precum şi posibilitatea unei armonizări a reacţiilor.

Supravegherea. Activitatea în aer şi pe mare poate fi monitorizată prin mijloace la dispoziţia NATO. Folosirea transparentă a acestor activităţi de supraveghere poate avea un efect de intimidare. Este important să se facă cunoscută părţilor implicate şi comunităţii internaţionale imparţialitatea supravegherii.

Sancţiuni şi embargo. UNSC poate încerca să facă presiuni asupra părţilor ori să reducă amploarea ostilităţilor într-un conflict, prin alegerea de sancţiuni economice ori comerciale şi prin aplicarea lor, când e cazul, prin impunerea embargoului. Mijloacele aeriene şi maritime ale NATO sunt capabile şi instruite pentru a executa şi sprijini aceste operaţiuni. Forţele terestre pot fi angajate în acest rol, adică de supraveghere a graniţei.

Operaţiunile de evacuare a necombatanţilor. Aceste operaţiuni (NEO) sunt operaţiuni militare care urmăresc asigurarea evacuării în siguranţă a necombatanţilor dintr-o ţară străină. Acestea se desfăşoară în condiţii de securitate nefavorabile în momentul în care există o activitate diplomatică intensă de prevenire a conflictului ce are loc. NEO necesită o decizie politică şi execuţie rapidă şi vor fi, deci, conduse unilateral ori printr-o coaliţie restrânsă de naţiuni interesate. Mediul operaţional poate să fie sau nu permisiv.

2. Prevenirea conflictelor în Doctrina Forţelor Navale Române

Doctrinar, Forţele Navale Române, aliniază acelaşi pachet de acţiuni şi măsuri specific doctrinei NATO, punând un accent deosebit pe operaţia de susţinere a diplomaţiei, parte a operaţiilor specifice de menţinere a păcii şi menţinere a status-quo-ului.

Operaţiile de susţinere a diplomaţiei preventive (de prevenire a conflictelor). Operaţiile de susţinere a diplomaţiei preventive fac parte din operaţiile de susţinere a păcii, care mai cuprind operaţii de menţinere, de restabilire, de impunere sau de consolidare a păcii.

Aceste operaţii fie că sunt operaţii naţionale, în cadrul coaliţiilor de circumstanţă, în cadrul organizaţiilor, acordurilor regionale sau duse sub mandat ONU, sunt puse în aplicare de unul sau mai multe state voluntare, de una din organizaţiile internaţionale (de tipul NATO, UE) sau de ONU însuşi. Ele vizează de regulă obiective umanitare sau o soluţie politică pe termen lung, dar şi susţinerea organizaţiilor internaţionale civile de pe teatrul de acţiuni militare. Acestea sunt duse, de regulă, de un dispozitiv militar precursor.

Operaţiile de susţinere a diplomaţiei preventive sunt în mod de normal desfăşurate respectând prevederile capitolului VI al Cartei Naţiunilor Unite. Acestea cuprind activităţi de o mare diversitate începând cu iniţiativele diplomatice şi terminând cu desfăşurarea preventivă a forţelor în vederea prevenirii, în cadrul conflictelor armate, a escaladării altercaţiilor sau extinderii geografice a acestora.

166

Prevenirea unui conflict poate cuprinde anchete, consultări, avertismente, inspecţii ş.a. Desfăşurarea preventivă în susţinerea operaţiilor de diplomaţie preventivă înseamnă desfăşurarea de forţe operaţionale care posedă mijloace de descurajare suficiente pentru fi capabile să prevină un conflict.

Acţiunile militare de susţinere a diplomaţiei sunt organizate în timp de pace sau criză prin simpla prezenţă a forţelor proprii care staţionează în zona de interes sau desfăşoară acţiuni de supraveghere, manevre navale, acţiuni demonstrative prin foc de instrucţie şi manevră de forţe şi mijloace, redislocări de forţe şi ocuparea unor poziţii importante, fără a încălca dreptul altui stat de a avea acces liber la mare şi fără a încălca legislaţia internaţională, pentru a demonstra capacitatea şi voinţa statului sau alianţei, de a acţiona dacă situaţia o impune.

2.1. Tipuri de operaţii şi misiuni Principalele misiuni desfăşurate de Forţele Navale pentru susţinerea

diplomatică sunt: - reprezentarea navală; - prezenţa navală; - descurajarea (clasică); - desfăşurarea navală preventivă (prepoziţionarea forţelor); - demonstraţia de forţe. Dacă prima face parte din măsurile diplomatice cu caracter permanent, ultimele

trei sunt instrumente specifice pentru diplomaţia preventivă de coerciţie (strategia de influenţă).

Creşterea importanţei acţiunilor diplomatice, a rolului Forţelor Navale pentru sprijinul diplomaţiei preventive impune măsuri adecvate de pregătire a comandanţilor şi antrenarea personalului în activităţi specifice.

2.2. Caracteristicile operaţiilor de susţinere diplomatică Reprezentarea navală contribuie la sprijinul diplomaţiei prin faptul că arată

capacitatea statului şi a forţelor navale de a fi prezente într-o largă varietate de activităţi, în diferite domenii de activitate şi în toate regiunile maritime de interes, printr-o manifestare activă şi cu rezultate pozitive.

O prezenţă continuă şi consistentă a forţelor proprii în timp de pace în zona proprie de interes, arată determinarea şi capacitatea de acţiune a acestora.

Prezenţa regională promovează securitatea, stabilitatea, descurajează agresiunea şi asigură capacitatea de răspuns iniţial la criză. Această prezenţă sprijină interesele de securitate naţionale şi ale NATO şi este un element important în încurajarea stabilităţii regionale.

Prezenţa şi descurajarea se realizează prin aducerea unor structuri ale Forţelor Navale în zonele preconflictuale şi în cele în care pot apărea situaţii de instabilitate. Pe timpul prezenţei lor în aceste zone, acestea pot desfăşura acţiuni demonstrative de forţă prin exerciţii şi aplicaţii tactice cu sau fără folosirea armamentului din înzestrare. Aceste forţe trebuie să fie în măsură să treacă imediat la ducerea unor acţiuni coercitive.

167

Forţele maritime sunt potrivite pentru aceste misiuni pentru că sunt vizibile şi sunt cea mai evidentă formă a prezenţei militare. Acestea sunt uşor redislocabile şi, în plus, pot fi poziţionate în zonă pentru o perioadă mare de timp, cu costuri relativ mici, fără a încălca legislaţia internaţională, asigurând în acelaşi timp capacitatea de răspuns rapid la crize.

Folosirea forţelor navale independent sau în cadrul unei grupări NATO, pe timp de pace, pentru operaţii de descurajare poate ajuta la menţinerea relaţiilor existente în regiunile sub pragul unui conflict armat prin trimiterea unui semnal clar, acela că România şi/sau NATO este/sunt angajată/angajate şi pregătită/pregătite să acţioneze dacă situaţia o impune.

Prin participarea Forţelor Navale Române la misiuni/operaţii cu caracter de menţinere/impunere/construire a păcii, doctrinar atât planificatorul cât şi executantul (forţele participante), trebuie să se încadreze în norme şi principii disjunse din legile conflictului armat, dreptul umanitar maritim şi internaţional, convenţii internaţionale şi regionale privind dreptul mării, alte norme juridice cu caracter naţional şi internaţional la care statul român este parte sau semnatar.

Pe parcursul procesului de evaluare a situaţiei şi până la decizia de participare la o operaţie de sprijin al diplomaţiei preventive, decidentul, planificatorul dar şi comandantul forţei navale desemnate să execute acest tip de misiune trebuie să ţină cont de următoarele principii:

- legitimitatea participării; - reţinerea; - securitatea; - perseverenţa; - obiectivul. Legitimitatea participării este o stare care amplifică percepţia unei audienţe

specifice (clasa politică, mass-media, opinia publică), bazată pe un sentiment de legalitate, moralitate şi convenienţă a ansamblului acţiunilor. Audienţa include publicul român, comunitatea internaţională, populaţiile din zona de operaţii şi personalul care participă la operaţii. În operaţiile de acest tip percepţia unei audienţe mai mari va influenţa succesul misiunii.

Legitimitatea poate depinde de aderarea la obiectivele stabilite şi de negocierile cu părţile în conflict. Aceasta poate fi întărită prin reţinerea în utilizarea forţei şi prin conduita disciplinată a forţelor implicate. Dacă audienţa percepe o operaţie ca legitimă, există un puternic impuls pentru a o susţine; dacă percepţia este că operaţia nu este legitimă, există riscul nu numai ca acţiunile militare să nu fie sprijinite, ci chiar să se formeze o rezistenţă la acestea din partea cercurilor politice şi opiniei publice. Utilizarea prudentă, ponderată, dar eficientă a operaţiilor psihologice, cât şi aplicarea unor programe de asistenţă umanitară şi în folos comunitar pot avea un efect pozitiv în dezvoltarea unei percepţii de legitimitate.

Percepţia de legitimitate din partea opiniei publice din ţară este întărită şi susţinută dacă există interese naţionale strategice ori cel puţin umanitare care pot fi susţinute prin acţiunile militare respective şi dacă se iau suficiente măsuri organizatorice pentru a evita ca vieţile militarilor proprii să fie puse în primejdie atunci când nu este imperios necesar ori din neglijenţă.

168

Reţinerea semnifică utilizarea cu prudenţă a capabilităţilor militare adecvate fiecărei situaţii în parte. Aceasta necesită realizarea şi menţinerea echilibrului între nevoia îndeplinirii obiectivelor (politice, militare) şi a asigurării securităţii forţelor şi acţiunilor militare, pe de o parte, şi amploarea acţiunilor militare, de cealaltă parte. Acest tip de operaţie este condus cu restricţii impuse de regulile de angajare. Înţelegerea şi respectarea incomplete a ROE stabilite pot produce erori majore, constând uneori în acţiuni supra sau subdimensionate şi inadecvate în neîndeplinirea misiunii şi în crearea de probleme politice interne şi internaţionale guvernului statului respectiv. Regulile de angajare în operaţiile de susţinere diplomatică sunt, în general, mult mai restrictive, mai detaliate şi mai sensibile la constrângerile şi restricţiile de natură politică decât cele aplicabile în război, bazate, aproape întotdeauna, pe dreptul de autoapărare. Dacă folosirea forţei este considerată a fi disproporţionată, militarii pot cauza o creştere a rezistenţei, scăderea gradului lor de securitate, apariţia fratricidului şi pierderea legitimităţii.

Principiul reţinerii poate fi aplicat cel mai bine atunci când ROE stabilite şi difuzate la începutul operaţiei au în vedere şi anticipează o gamă cât mai largă de situaţii care pot surveni pe timpul desfăşurării acesteia. ROE se ajustează sau sunt revizuite şi modificate, dacă se schimbă ori reformulează obiectivele politice şi militare ale operaţiei sau dacă schimbarea situaţiei strategice şi tactice o impune. De asemenea, ROE trebuie să fie monitorizate cu atenţie pe timpul aplicării în practică, astfel încât să se ia măsurile asiguratorii necesare pentru ca viaţa şi sănătatea personalului să nu fie în pericol.

Antrenamentul premergător operaţiei în forma „ce se poate întâmpla dacă” şi „dileme rezultate din aplicarea regulilor de angajare” sunt esenţiale.

Reţinerea poate fi mărită prin îmbunătăţirea preciziei tehnicii. Acestea şi alte tehnologii asigură reţinerea limitând pierderile colaterale printr-o exactitate sporită.

Securitatea. În operaţiile de susţinere diplomatică este posibil să nu existe nici un inamic, iar dacă există, poate fi dificil de identificat. Nici o normă doctrinară nu poate fi utilizată pentru a şti precis unde este inamicul şi ce va intenţiona el să facă. Securitatea în acest tip de operaţie se bazează pe dreptul fundamental la autoapărare al personalului propriu împotriva acţiunilor ori intenţiilor ostile îndreptate împotriva lui.

Lipsa surselor de informaţii face această problemă dificilă pentru forţele navale participante. În plus, securitatea operaţională şi măsurile de protecţie a forţei trebuie să fie ajustate datorită faptului că navele şi echipajele vor acţiona într-un mediu în care elemente ale populaţiei pot fi ostile. Principiul securităţii forţei trebuie să funcţioneze de aşa manieră, încât orice element poate fi considerat un potenţial inamic. Acesta pot fi nave comerciale sau destinate pescuitului care se pot interfera prin manevre „nevinovate” operaţiei. Obligatorie, în această situaţie, este capacitatea rapidă de trecere la atitudinea combatantă. Dificultatea în anticiparea ameninţării, natura neliniară a acţiunilor în zona de conflict şi frecvenţa schimbărilor necesită din partea echipajelor participante un nivel ridicat de alertă şi desemnarea din timp a măsurilor de protecţie eficientă a forţei şi reacţie rapidă pentru asigurarea securităţii.

Pentru respectarea principiului securităţii, planificatorii militari trebuie să ia în considerare efectul pe care mass-media îl are asupra capacităţii asigurării protecţiei

169

acţiunilor militare. Uneori, activitatea acesteia intră în contradicţie şi poate chiar afecta grav securitatea forţelor şi a acţiunilor desfăşurate.

Perseverenţa se transpune în practică prin pregătirea comandanţilor şi echipajelor în vederea aplicării cu hotărâre a capabilităţilor tactice şi tehnice ale forţelor navale în îndeplinirea obiectivelor misiunii.

Este dificil de aplicat principiul perseverenţei pentru că, mai ales, opinia publică reclamă o rezolvare rapidă a situaţiei. Este, de asemenea, dificil şi pentru personalul participant la misiune comandanţii trebuind să prezinte subordonaţilor cadrul situaţiei generale şi să explice că ceea ce se aşteaptă de la ei este de cea mai mare importanţă. Familiile echipajelor participante la misiune pot avea o mare influenţă asupra eficienţei operaţiei, arătându-le situaţia din zona de acţiune, misiunea de răspundere pe care o au cei dislocaţi acolo şi faptul că sprijinul moral acordat acestora este fundamental.

Obiectivul se materializează în stabilirea pentru fiecare acţiune militară a unei stări finale definite cu claritate, care să fie decisivă pentru succesul operaţiei şi care să poată fi accesibilă.

În unele situaţii, comandantul poate avea dificultăţi în a determina obiectivul din cauza naturii politice a operaţiei şi a rolului jucat de organizaţiile nemilitare. Acesta va trebui să traducă intenţia politică în obiective militare de-a lungul unei foarte riguroase analize a misiunii.

Comandantul, fie că se află sub mandat internaţional, fie sub ordinele directe ale autorităţii naţionale de comandă, trebuie să înţeleagă limitele impuse de scopul şi obiectivul politic şi strategic al acţiunii, să stabilească obiectivele operaţionale decurgând din acestea şi să se asigure că ele contribuie la unitatea şi convergenţa eforturilor depuse în plan politic, militar, diplomatic şi economic pentru soluţionarea situaţiei de criză respective. Este posibil ca pe timpul desfăşurării unei operaţii să se schimbe misiunea, sau părţile în conflict să atace militarii din forţele ce încearcă să se interpună, astfel încât mandatul misiunii să nu poată fi îndeplinit şi să fie necesară abandonarea misiunii, sau să se impună chiar schimbarea mandatului (de exemplu de la asistenţă umanitară la impunerea păcii) pe timpul executării sale, ca urmare a ineficienţei misiunii în curs de desfăşurare.

Comandantul forţelor navale care desfăşoară acest tip de operaţie trebuie să aibă o legătură permanentă cu autorităţile politice, atât cele naţionale, cât şi cele internaţionale, când se acţionează sub autoritatea acestora, pentru a putea identifica implicaţiile deciziilor politice asupra riscurilor la care se expun forţele angajate în acţiuni militare, precum şi capacitatea acestora de a acţiona adecvat. O atenţie deosebită trebuie acordată evitării neînţelegerilor cauzate de lipsa unei terminologii comune. De asemenea, obiectivele militare stabilite iniţial pot fi schimbate pe măsură ce situaţia însăşi se modifică.

Unitatea de efort răspunde nevoii de a asigura direcţionarea tuturor acţiunilor şi mijloacelor spre îndeplinirea obiectivului operaţiei. Acesta nu este acelaşi cu principiul unităţii de comandă pe timp de război. În cadrul operaţiilor de sprijin al diplomaţiei, de multe ori, forţele militare trebuie să coopereze mai ales cu agenţii nemilitare decât cu alte forţe militare. De asemenea, o parte a forţelor poate acţiona împreună cu organizaţii (ne)guvernamentale, voluntare, ca şi cu forţele militare ale

170

altor naţiuni. Punctul important este ca toate acestea să contribuie la îndeplinirea aceluiaşi obiectiv. În teorie este uşor de afirmat aceasta, în realitate este dificil de realizat.

În afară de natura diversă a participanţilor militari şi civili, un alt obstacol în realizarea unităţii de efort este reprezentat de lipsa unor acorduri sau a altor reglementări legale pentru stabilirea unei ierarhii eficiente şi cu autoritate de comandă reală, cât şi de viziunile uneori diferite ale celor implicaţi privind stabilirea obiectivelor strategice şi operaţionale (politice şi militare). În aceste circumstanţe, comandanţii de la fiecare eşalon trebuie să stabilească proceduri foarte clare pentru menţinerea cooperării între navele din compunerea forţei, aici un rol foarte important având ofiţerii de legătură.

2.3. Rolul şi importanţa diplomaţiei navale pentru România Diplomaţia navală exploatează elementele puterii navale, având rolul de a le

scoate în evidenţă şi a le valorifica prin activităţi specifice, preventive şi/sau nonviolente.

Principalul mod de manifestare al diplomaţiei navale îl reprezintă folosirea flotei ca instrument diplomatic, de politică externă, în acţiuni de regulă preventive şi nonviolente, ca atu în cadrul demersurilor diplomatice sau negocierilor. Caracteristicile inerente ale Forţelor Navale, cum ar fi echilibrul, flexibilitatea şi mobilitatea, le fac instrumentele ideale pentru a arăta prezenta militară, a exersa constrângerea, sau a dirija desfăşurările de forţe preventive.

Riscurile pe care dezlănţuirea unui război le implică astăzi pentru beligeranţi fac ca strategia contemporană să caute tot mai mult modalităţi de realizare a scopurilor politice fără recurgerea la război.

Evoluţia mediului geopolitic, prin diversificarea riscurilor şi ameninţărilor, prin manifestarea crescândă a celor asimetrice, determină extinderea tipurilor de misiuni şi operaţii militare, acordarea unei importanţe din ce în ce mai mari acţiunilor preventive şi deci implicit şi celor diplomatice.

Valorificarea noilor instrumente de putere de tip softpower, noile tehnologii militare, opinia publică mondială etc., accentuează şi mai mult importanţa funcţiei preventive şi chiar preemptive a Forţelor Navale, prin pregătirea şi ducerea operaţiilor de diplomaţie navală şi a „operaţiilor civilo-militare”.

2.4. Perspective de viitor Conform principiilor strategiei naţionale, vom continua să participăm la

operaţiunile de sprijin al păcii. Implicarea noastră în acest gen de operaţiuni va demonstra că România este pe deplin angajată în construirea noii arhitecturi a securităţii regionale şi europene. Participarea noastră va avea la bază interesele naţionale. În cadrul organizaţiei OSCE, în special, vom sprijini cu tărie diplomaţia preventivă, prevenirea conflictelor şi iniţiativele statelor europene de reabilitare postconflict.

171

OPERAŢIA DE SECURITATE MARITIMĂ

Comandor Viorel COSTACHE, Şeful operaţiilor la Componenta Operaţională Navală

In the modern era a wide range of threats affect the maritime domain and in these conditions it is important to take action by monitoring and preventing security threats from maritime regions and to create a proper maritime security in order to guarantee a continuous maritime traffic. In order to obtain a proper solution for the security of the modern maritime domain we have to change the way we’ve operated in the past with a large number of forces engaged in lethal actions having as main goal to control the seas with mainly non-lethal actions designated to protected the main sea line of communication. The Information Operation (Info Ops) capabilities engaged in maritime domain can support properly the Maritime Security Operations and can sustain the actions to neutralize the maritime security risks.

Mările şi oceanele au fost întotdeauna legate în mod direct cu interesele vitale

ale omenirii şi vor fi tot mai mult legate în secolul 21, în condiţiile în care este tot mai evident că acestea reprezintă o resursă importantă în viitor, care va asigura dezvoltarea şi supravieţuirea omenirii. În prezent 95% din traficul maritim trece prin doar 9 puncte de trecere, 5 din acestea se află în aşa numită regiune a Mării Mediterane extinse şi aceasta face ca orice acţiune teroristă asupra traficului maritim să aibă efecte deosebite asupra economiei tuturor ţărilor. În aceste condiţii este important să se acţioneze pentru monitorizarea şi contracararea riscurilor de securitate provenite din spaţiul maritim şi pentru realizarea unei securităţi maritime care să asigure fluxul continuu al traficului maritim.

În epoca modernă mediul maritim este expus unei game largi de pericole, cum ar fi: pirateria, terorismul, imigraţia ilegală, traficul de droguri, contrabanda cu arme, armele de distrugere în masă. Toate aceste pericole pot fi adăugate pericolelor convenţionale reprezentate de statele aflate sub controlul teroriştilor, grupurile militare sau rebele care acţionează de pe teritoriul statelor neguvernabile. Acţiunea acestora devine şi mai eficientă dacă acţionează pentru influenţarea opiniei publice şi prin folosirea tehnologiilor avansate, mai ales în domeniul telecomunicaţiilor, calculatoarelor şi ale sistemelor de comandă şi control. În condiţiile în care aceste pericole au un caracter global este tot mai evidentă necesitatea asigurării securităţii prin îmbunătăţirea stabilităţii regiunilor din lumea întreagă. Înţelegerea acestei noi

172

realităţi a reprezentat un factor decisiv care a ghidat recentele transformări ale modului în care sunt planificate şi executate acţiunile forţelor navale.

Programele de securitate maritimă, monitorizarea şi contracararea riscurilor de securitate provenite din spaţiul maritim şi iniţiativele din acest domeniu sunt coordonate pentru a obţine un efort internaţional unitar şi angajarea tuturor structurilor care activează în mediul maritim la nivel local şi guvernamental, dar şi cu participarea sectorului privat. Obiectivele strategiei de securitate maritimă şi planurile elaborate pentru susţinerea acesteia trebuie să aibă la bază o serie de considerente economice, militare şi politice. Securitatea mediului maritim este o problemă internaţională şi având în vedere că toate ţările beneficiază de acest mediu de securitate, acestea trebuie să împartă şi responsabilitatea realizării şi menţinerii lui. În acelaşi timp, securitatea este şi o responsabilitate comună între sectorul public şi cel privat, iar în aceste condiţii sectorul privat trebuie implicat în aceste activităţi. Pentru integrarea tuturor acestor activităţi, în unele teatre de operaţii s-a iniţiat o nouă formă de ducere a acţiunilor militare cuprinse în aşa numita „Operaţie de securitate maritimă”.

1. Contracararea riscurilor de securitate prin executarea operaţiei de securitate maritimă

Operaţia de monitorizare şi contracarare a riscurilor de securitate provenite din

spaţiul maritim, numită generic „Operaţie de securitate maritimă”, este definită conform „wikipedia.org” ca „reprezentând acţiunile forţelor navale moderne destinate să combată terorismul pe/sau dinspre mare şi altor activităţi ilegale cum ar fi deturnarea/luarea controlului navelor, pirateria, traficul de fiinţe umane. Forţele angajate în astfel de operaţii pot acorda şi asistenţă navelor aflate în pericol sau sprijin umanitar pentru ţările din regiune.”

O altă definiţie a Operaţiei de securitate maritimă este dată de doctrina Marii Britanii care consideră că această „operaţie creează condiţiile de securitate şi stabilitate în mediul maritim şi completează eforturile ţărilor din regiune împotriva terorismului şi pentru realizarea unui mediu regional de securitate.”1

Vice Amiralul Kevin Cosgriff comandant al Flotei a V-a SUA prezintă foarte bine beneficiile acestei operaţii „Operaţia de securitate maritimă oferă beneficii reale pentru toţi cei care folosesc mările şi asigură condiţiile ca mările să fie folosite fără a fi supuşi riscurilor de hărţuire sau altor acţiuni mai grave”2.

În cadrul Operaţiei de securitate maritimă forţele acţionează pentru realizarea următoarelor obiective:

- crearea condiţiilor de siguranţă şi stabilitate în mediul maritim, pentru întreruperea folosirii mediului maritim de către reţelele teroriste sau extremiste;

1 http://www.royal-navy.mod.uk/server/show/ConWebDoc.6074/changeNav/3533 2 http://www.globalsecurity.org/military/library/news/2007/10/mil-071011-nns06.htm – Maritime Security

Operations Key to Regional Stability, Security.

173

- influenţarea celor care acţionează în mediul maritim pentru interzicerea folosirii ilegale a mărilor ca mediu pentru executarea atacurilor teroriste sau pentru antrenament, transport personal, sau materiale în sprijinul acestora;

- crearea unui front comun de acţiune împotriva tuturor celor care acţionează împotriva păcii, stabilităţii şi prosperităţii în regiune;

- prevenirea şi întreruperea proliferării transportului şi a distribuirii armelor de nimicire în masă folosind căile maritime.

Operaţia de securitate maritimă trebuie să reducă pericolul terorist până la un nivel la care forţele naţionale pot executa singure aceste acţiuni în conformitate cu misiunile lor normale, iar pentru aceasta sunt executate o serie de acţiuni, cum ar fi:

- identificarea agenţiilor care pot fi angajate în această acţiune; - realizarea sistemelor tehnice pentru schimbul de informaţii în timp real; - implicarea tuturor ţărilor riverane în special din Marea Mediterană, Marea

Roşie şi Marea Neagră; - coordonarea acţiunilor cu alte operaţii din zonă pentru a evita competiţia în

lupta împotriva terorismului; - capacitatea de a verifica şi prelucra datele primite; - realizarea unui punct de vedere comun privind conceptul forţei de reacţie

rapidă în domeniul maritim; - implicarea directă a tuturor ţărilor membre pentru desfăşurarea de activităţi

în cadrul operaţiei informaţionale de angajare a personalităţilor importante pentru sprijinirea acţiunilor planificate în cadrul operaţiei;

- o companie publică puternică, pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu publicul; - o puternică operaţie informaţională prin angajarea liderilor zonali, realizarea

unei analize a audienţei ţintă, îmbunătăţirea capabilităţilor de război psihologic în domeniul maritim, analizarea şi înţelegerea mediului cultural şi educaţional din zona de operaţii.

Pentru coordonarea activităţilor împotriva terorismului trebuie desemnată o structură de conducere unică, care va realiza legături strânse şi un schimb de informaţii activ cu agenţiile naţionale din ţările participante. Pe lângă această structură de conducere trebuie înfiinţat un centru pentru colectarea tuturor informaţiilor disponibile, analiza şi apoi diseminarea eficientă a datelor sub forma unor informaţii utile pentru toate forţele participante.

Forţele participante execută acţiuni în cadrul unor zone foarte extinse şi realizează o prezenţă vizibilă, pentru a putea îndeplini toate aceste obiective şi pentru a proteja navele comerciale şi a menţine deschise şi în siguranţă liniile de comunicaţie maritimă. În cadrul acestei operaţii navele execută vizite în porturile din zona de operaţii, control la bordul navelor suspecte, supravegherea raioanelor de responsabilitate. Navele militare în situaţia în care sunt indicii clare referitoare la posibile acţiuni ilegale, pot executa controlul la bordul navelor comerciale, navelor de pescuit şi a celor particulare de agrement care tranzitează zona de operaţii. În paralel cu acţiunea directă a forţelor navale, o atenţie deosebită este acordată realizării imaginii maritime recunoscute prin implicarea tuturor statelor din zona de operaţii, care transmit propriile date, urmând ca informaţiile prelucrate să fie diseminate tuturor participanţilor.

174

Pe de altă parte sunt încurajate iniţiativele regionale privind transferul de date, aşa cum este cazul iniţiativei italiene VRMTC pentru Marea Mediterană şi Marea Neagră şi este promovată extinderea acestora în alte regiuni, acţiune care sprijină efortul pentru realizarea monitorizării şi contracarării riscurilor de securitate provenite din spaţiul maritim. Trebuie avut în vedere că monitorizarea globală şi în mod continuu a tuturor activităţilor de pe mare este un obiectiv imposibil de realizat, dar în acelaşi timp este şi ineficient. Pentru a realiza o supraveghere eficientă trebuie angajate în acţiune şi statele din regiune, iar acestea trebuie să dea dovadă de o puternică dorinţă de a coopera în acest domeniu. Eficacitatea supravegherii poate fi pusă în evidenţă de capacitatea forţelor de a interveni pe mare cât mai aproape de sursa de risc sau de pericol.

Operaţia de securitate maritimă reprezintă acele acţiuni destinate prevenirii acţiunilor teroriste şi ilegale, executate la diferite nivele şi se bazează pe capacitatea de a realiza şi menţine o situaţie de avertizare corespunzătoare pentru forţele din zona de operaţii. Realizarea şi menţinerea situaţiei maritime asigură monitorizarea contactelor de interes, urmărirea acestora, iar când este necesar executarea controlului la bord sau organizarea primirii în următorul port de destinaţie unde se va executa verificarea. Forţele aflate în acţiune pe mare asigură sprijinul navelor şi echipajelor aflate în pericol prin acordarea asistenţei medicale, asistenţă tehnică şi executarea acţiunilor de căutare/salvare. Navele participante la operaţie împreună cu ţările din zona de operaţii acţionează pentru prevenirea atacurilor împotriva terminalelor petroliere, platformelor maritime şi a altor obiective importante. Aceste obiective asigură dezvoltarea economică, prosperitatea şi stabilitatea ţărilor din regiunea unde se duce operaţia şi pot avea un impact deosebit asupra economiei globale. Realizarea acestor obiective ale Operaţiei de securitate maritimă este sprijinită şi de acţiunile planificate şi executate în cadrul operaţiei informaţionale (Info Ops).

Forţele şi mijloacele participante la operaţie sunt dispuse în aria de acţiune astfel încât să obţină o eficienţă maximă în realizarea imaginii maritime recunoscute (IMR). Dispozitivul este constituit prin poziţionarea submarinelor în apropierea punctelor obligatorii de trecere, navele de suprafaţă patrulează în zona rutelor comerciale importante unde poate fi observată o concentrare mare a contactelor de interes, iar avioanele de patrulare sunt angajate să supravegheze zonele mai întinse unde celelalte forţe şi mijloace navale de supraveghere de pe mare şi cele dispuse la coastă nu pot executa observarea. Descoperirea trebuie urmată de identificarea contactelor de interes, acţiune executată în principal de către navele de suprafaţă.

Procesarea tuturor datelor se face într-un centru de comandă şi control al informaţiilor maritime. Echipa de operatori destinată să proceseze datele recepţionate va căuta în primul rând să identifice discrepanţele/anomaliile care pot fi legate de comportamentul suspect al unor nave. Această echipă caută să stabilească adevărata identitate a navelor în situaţia în care numele navei transmis prin AIS este diferit de cel raportat în baza de date existentă.

Societatea modernă, caracterizată de un puternic proces de globalizare, pentru a combate terorismul care acum are un caracter internaţional, trebuie să realizeze o coordonare între acţiunile forţelor participante la operaţie şi acţiunile ţărilor din zona de operaţii pentru a preveni actele ilegale. Nicio ţară nu poate rezolva această

175

problemă acţionând individual. Datorită extinderii la nivel global şi a mobilităţii deosebite a terorismului internaţional, coordonarea dintre ţările din regiune şi forţele participante la operaţie este foarte importantă, pentru interzicerea activităţilor teroriste. Pe timpul operaţiei forţele organizează şi participă la exerciţii destinate realizării interoperabilităţii între forţele navale ale ţărilor din regiune şi forţele participante la operaţie.

Aceste activităţi creează premisele angajării în operaţie a forţelor aparţinând ţărilor din regiune sau a altor ţări partenere pentru a crea o amplă coaliţie de forţe în mediul maritim. Acţiunile acestora vor fi mult mai eficiente în combaterea pericolului terorist pe mare, dar şi la litoral. Toţi participanţii la operaţie contribuie, pentru sprijinirea acţiunilor, cu forţe şi mijloace navale cum ar fi nave, echipe de control la bord, avioane de patrulare maritimă, ofiţeri de stat major, analişti de informaţii.

La nivel internaţional fiecare stat are angajate diferite structuri, foloseşte diferite proceduri şi prevederi legale referitoare la exercitarea responsabilităţii pe mare. Pentru a obţine rezultate deosebite în lupta împotriva terorismului este necesară coordonarea tuturor acestor activităţi de către o singură agenţie. Forţele navale au suficientă experienţă în cooperarea cu structurile din alte ţări, au mijloacele şi procedurile necesare diseminării informaţiilor şi în aceste condiţii acestea sunt cele mai potrivite structuri pentru conducerea unor astfel de acţiuni. Ţările din zona de operaţii acţionează pentru realizarea interoperabilităţii, diseminarea informaţilor şi acordarea asistenţei în realizarea descurajării acţiunilor teroriste.

Operaţia de securitate maritimă realizează angajarea în acţiune a statelor din regiune şi o coordonare între acţiunile forţelor participante la operaţie şi acţiunile ţărilor din zona de operaţii pentru a preveni actele ilegale. Aceste activităţi creează premisele angajării în operaţie a forţelor aparţinând ţărilor din regiune sau a altor ţări partenere pentru a crea o amplă coaliţie de forţe în mediul maritim.

Este important de subliniat caracterul deosebit în care sunt conduse aceste acţiuni care necesită angajarea forţelor aparţinând coaliţiei şi cele ale ţărilor din regiune, sau a altor forţe care doresc să se alăture efortului comun, în condiţiile în care structura clasică de comandă şi control nu poate fi aplicată continuu datorită unor sensibilităţi politice şi în aceste condiţii coordonarea activităţilor capătă o importanţă deosebită.

Interogarea şi controlul la bordul navelor comerciale sunt cele mai vizibile măsuri pentru sublinierea prezenţei în zona de operaţii, iar astfel de acţiuni contribuie la descurajarea activităţilor teroriste. După părerea mea în ultima perioadă s-a manifestat o tendinţă care afectează eficienţa acestor acţiuni. Navele comerciale au început să fie înregistrate sub pavilionul ţărilor care nu au acceptat controlul preautorizat la bordul navelor proprii, în mod special este cazul Coreei de Nord. Tendinţa este sesizată mai ales în cazul contactelor de interes (COI/Contact of Interest) şi nave despre care se colectează date de interes (VOCI/Vessel of Collection Interest). Pe de altă parte, folosirea Sistemului de identificare automat/AIS a dus la îmbunătăţirea sistemului de supraveghere şi recunoaştere a ţintelor şi în acest fel prin corelarea supravegherii cu acţiunile navelor militare s-a redus numărul interogărilor şi al controalelor la bord.

176

Chiar dacă folosirea sistemului de supraveghere a impus reducerea numărului de controale la bord, forţele participante trebuie să menţină permanent o capacitate de reacţie corespunzătoare şi să continue executarea interogărilor pentru a sublinia prezenţa navelor militare în zona respectivă.

Aceasta, în cazul Operaţiei de securitate maritimă, se referă în primul rând la posibilitatea forţelor, în situaţia în care se primesc informaţii din alte surse, de a acţiona în timp scurt. În acest caz forţele angajate în operaţie trebuie să intervină rapid, să urmărească navele respective şi să informeze autorităţile naţionale ale ţării în ale cărei ape teritoriale urmează să intre nava contact de interes şi să predea contactul acestor autorităţi.

În afară de această situaţie forţele trebuie să fie în măsură să acţioneze pentru investigarea comportamentelor suspecte pe mare. Pentru acestea se vor folosi în primul rând avioanele de patrulare maritimă care descoperă, determină poziţia şi raportează datele despre obiectivul suspect către punctul de comandă, care transmite misiunea de investigare a obiectivului către comandantul grupării de forţe, iar acesta va transmite misiunea către o navă care în funcţie de situaţie, interoghează nava ţintă sau execută controlul la bord. La acţiunea de investigare a contactelor de interes pot fi angajate şi autorităţile naţionale când obiectivul se află în apele teritoriale ale unui stat.

În analiza capacităţii de reacţie este luată în consideraţie capacitatea structurii de comandă, control şi comunicaţii de a procesa informaţiile, timpul de reacţie necesar comandantului grupării de forţe şi nivelul gata de acţiune al forţelor destinate intervenţiei. Sistemul de comandă, control şi comunicaţii trebuie să asigure procesarea informaţiilor care sunt transferate de la/la gruparea de forţe. Având în vedere caracterul neomogen şi multinaţional al forţelor angajate în operaţie, interoperabilitatea între diferitele sisteme de comunicaţii reprezintă un factor important în obţinerea unei viteze de transmitere a datelor şi implicit a unei viteze de răspuns corespunzătoare.

Pe timpul acţiunilor de lungă durată şi de rutină un număr important de nave sunt dispuse în zona unde se consideră că vor fi localizate majoritatea contactelor de interes. Această dislocare a forţelor afectează timpul de reacţie şi posibilitatea de acţiune în alte zone. În această situaţie folosirea forţelor „gata de acţiune” puse la dispoziţie devine indispensabilă pentru interceptarea obiectivelor în aceste zone. Forţele „gata de acţiune” reprezintă acele forţe şi mijloace pe care comandantul grupării le are la dispoziţie pentru executarea misiunilor de interceptare a COI în situaţia în care informaţiile avute la dispoziţie impun acest lucru. Aceste forţe sunt puse la dispoziţie de ţările care doresc să sprijine operaţia din bazele proprii şi sunt gata de acţiune în 10-12 ore.

Efortul de apărare în cazul Operaţiei de securitate maritimă reprezintă acele acţiuni destinate prevenirii acţiunilor teroriste, executate la diferite nivele şi se bazează pe capacitatea de a realiza şi menţine o situaţie de avertizare corespunzătoare pentru forţele din zona de operaţii. Realizarea şi menţinerea situaţiei maritime asigură monitorizarea contactelor de interes, urmărirea acestora, iar când este necesar executarea controlului la bord sau organizarea primirii în următorul port de destinaţie. Menţinerea şi promovarea permanentă a unei capacităţi de reacţie corespunzătoare, în

177

cazul Operaţiei de securitate maritimă, se referă în primul rând la posibilitatea forţelor, în situaţia în care se primesc informaţii din alte surse, de a acţiona în timp scurt. În acest caz forţele angajate în operaţie trebuie să intervină rapid, să urmărească navele respective şi să informeze autorităţile naţionale ale ţării în ale cărei ape teritoriale urmează să intre nava contact de interes şi să predea contactul acestor autorităţi.

Influenţarea factorilor de decizie ai teroriştilor se poate face prin realizarea prezenţei permanente a unui număr mare de nave pe mare, dar şi prin intermediul liderilor politici, religioşi şi a factorilor de decizie la nivel global, regional şi local. Pentru realizarea acţiunilor de influenţare se va avea în vedere prezenţa şi atitudinea forţelor şi vor fi executate activităţi de către relaţiile publice, operaţiile psihologice, războiul electronic.

Descurajarea acţiunilor ilegale depinde într-o mare măsură de vizibilitatea acţiunilor forţelor şi de nivelul de informare al audienţei ţintă, reprezentată de terorişti şi de cei care susţin acţiunile acestora. Dar în paralel cu angajarea unui număr suficient de forţe şi mijloace în operaţie trebuie demonstrată intenţia ţărilor participante la acţiune de a menţine permanent forţele în zonă. Înaintea începerii activităţilor în comun, ţările (agenţiile) vor fi contactate, pentru a crea condiţiile necesare pentru ca acestea să se alăture eforturilor alianţei. Acest mesaj trebuie adresat în mod direct teroriştilor, ca audienţă ţintă, sau prin intermediul unei audienţe selectate, care apoi va acţiona asupra teroriştilor şi va influenţa acţiunile acestora. Pentru demonstrarea acestei intenţii, un factor esenţial este reprezentat de prezenţa continuă a forţelor navale în zonă. Aceste forţe trebuie ca pe timpul executării misiunilor pe mare, să desfăşoare acţiuni vizibile celor care intenţionează să desfăşoare acţiuni ilegale sau audienţei selectate. Pe de altă parte efectul de descurajare este afectat chiar de introducerea sistemului AIS, deoarece odată cu îmbunătăţirea capacităţii de supraveghere, a scăzut numărul de interogări şi controale la bord în condiţiile în care se cunosc foarte bine datele despre navele din zona de acţiune.

Forţele aflate în acţiune pe mare asigură sprijinul navelor şi echipajelor aflate în pericol prin acordarea asistenţei medicale, asistenţă tehnică şi executarea acţiunilor de căutare/salvare. Forţele participante la operaţie împreună cu ţările din zona de operaţii acţionează pentru prevenirea atacurilor împotriva terminalelor petroliere, platformelor maritime şi a altor obiective importante. Aceste obiective asigură dezvoltarea economică, prosperitatea şi stabilitatea ţărilor din regiunea unde se duce operaţia şi pot avea un impact asupra economiei globale.

O altă acţiune importantă în cadrul Operaţiei de securitate maritimă este orientată spre câştigarea bunăvoinţei populaţiei de zona de operaţii şi angajarea liderilor locali pentru sprijinirea operaţiei, concomitent cu analizarea şi înţelegerea mediului cultural şi educaţional din zona de operaţii. Toate aceste acţiuni de sprijin ale operaţiei sunt planificate şi executate în cadrul Operaţiei informaţionale.

Apărarea în cazul Operaţiei de securitate maritimă cuprinde acele activităţi destinate prevenirii acţiunilor teroriste, executate la diferite nivele şi se bazează pe capacitatea de a realiza şi menţine o situaţie de avertizare corespunzătoare pentru forţele din zona de operaţii. Cunoaşterea situaţiei maritime din zonă se realizează prin

178

folosirea sistemelor de supraveghere proprii şi a sistemului AIS instalat la coastă, la bordul navelor militare sau avioanelor de patrulare. Realizarea şi menţinerea situaţiei maritime asigură monitorizarea contactelor de interes, urmărirea acestora, iar când este necesar executarea controlului la bord sau organizarea primirii în următorul port de destinaţie.

Sistemul de supraveghere cuprinde rapoartele/mesajele pe care navele trebuie să le transmită folosind echipamentele aflate la bord cum ar fi AIS sau alte echipamente de raportare neautomate, dar şi echipamentele radar sau camere video care culeg informaţii despre nave fără să fie nevoie de cooperarea acestora. Având în vedere acest lucru putem considera că supravegherea poate fi executată cu ajutorul sistemelor cooperante sau necooperante.

Sistemele cooperante sunt considerate echipamentele instalate la bordul navelor unde datele sunt introduse de echipaj şi în aceste condiţii ele pot fi falsificate. În situaţia în care nava intenţionează să încalce prevederile legilor internaţionale sau naţionale nu ne putem aştepta ca informaţiile transmise prin sistemele cooperante să fie corecte. În acest caz sistemele necooperante, care nu necesită intervenţia echipajului navei contact de interes, (sistemele radar de la bordul navelor proprii) devin un element esenţial al supravegherii. În acelaşi timp dacă am considera că toate navele aflate în trafic intenţionează să desfăşoare acţiuni ilegale, devine imposibil să aplicăm procedurile specifice de control tuturor acestor nave.

Folosirea echipamentelor cooperante devine esenţială pentru managementul tuturor ţintelor descoperite de sistemul de supraveghere şi reducerea numărului de nave asupra cărora urmează să se aplice procedurile pentru navele suspecte. În cazul în care trebuie acţionat direct asupra acestor nave, forţele şi mijloacele vor executa interceptarea sau interogarea lor. Toate aceste forţe şi mijloace au dublă destinaţie deoarece vor acţiona şi ca platforme destinate observării direct din zona de operaţii.

Având în vedere aceste neajunsuri consider că pentru a realiza o IMR eficientă este necesară prezenţa continuă pe mare a unui număr suficient de forţe şi mijloace pentru îndeplinirea acestei misiuni şi trebuie să se realizeze o continuă interacţiune cu navele comerciale aflate în aria de operaţii.

Protecţia este realizată în principal prin descurajarea oferită de prezenţa în aria de operaţii, pregătirea pentru executarea acţiunilor împotriva minelor şi escortarea navelor sau a unităţilor de valoare importantă prin punctele înguste de trecere. Protecţia forţei este foarte importantă în cadrul Operaţiei de securitate maritimă şi trebuie să asigure reacţia potrivită împotriva atacurilor executate cu avioane de mici dimensiuni, şalupe încărcate cu explozibil, atacuri executate din poziţii acoperite şi cu mine. Forţele angajate în executarea escortării în zonele înguste de trecere pot fi compuse din distrugătoare/fregate cu elicopterele de la bord, avioanele de patrulare maritimă, vedete rapide de patrulare şi forţele de protecţie aflate la bord. Această structură se poate schimba în funcţie de navele ce trebuie protejate, dar şi de modul în care acţionează teroriştii.

În condiţiile în care forţele navale sunt dislocate permanent în zona de operaţie, acest lucru facilitează intervenţia directă pentru sprijinul eforturilor de înlăturare a efectelor dezastrelor naturale şi sprijinul populaţiei afectate în cazul unor dezastre naturale. Forţele şi mijloacele navale au o flexibilitate care le permite să execute

179

acţiunile specifice Operaţiei de securitate maritimă concomitent cu distribuirea proviziilor, asigurarea asistenţei medicale şi sprijinirea acţiunilor de înlăturare a efectelor dezastrelor naturale.

În urma celor prezentate consider că modul de planificare, conducere şi executare a activităţilor în cadrul Operaţiei de securitate maritimă constituie un mod de abordare eficient pentru contracararea riscurilor de securitate provenite din spaţiul maritim. Interogarea şi controlul la bord sunt acţiuni importante destinate sublinierii prezenţei forţelor în zona de acţiune şi pentru a realiza o vizibilitate corespunzătoare pentru operaţie. Aceste acţiuni contribuie la descurajarea acţiunilor teroriste, dar acest efect al Operaţiei de securitate maritimă este afectat de faptul că o serie de nave considerate contacte de interes sunt înregistrate sub pavilionul unor ţări care nu permit executarea controlului la bord.

Datele asigurate de sistemul AIS nu sunt foarte sigure în condiţiile în care navele comerciale pot manipula informaţiile transmise sau chiar închide sistemul dacă intenţionează să îşi ascundă identitatea sau poziţia. Putem considera că cea mai eficientă modalitate de efectuare a supravegherii se poate face prin confruntarea datelor obţinute prin sistemul AIS cu cele obţinute de la mijloacele proprii de supraveghere.

Acţiunea forţelor proprii trebuie coordonată şi cel mai bun cadru este oferit de Operaţia de securitate maritimă destinată combaterii terorismului pe/sau dinspre mare şi a altor activităţi ilegale cum ar fi deturnarea/luarea controlului navelor, pirateria, traficul de fiinţe umane, actele de furt de la bordul navelor şi chiar salvarea navelor aflate în pericol de scufundare.

Acţiunile forţelor angajate în operaţie sunt restricţionate de regulile de angajare şi legile internaţionale. Ele nu pot executa control la bord fără autorizarea acestei acţiuni de către armator sau comandatul navei ce urmează a fi controlată sau să folosească forţa împotriva navelor suspectate că sprijină terorismul. În aceste condiţii probabilitatea prevenirii cu succes a acţiunilor teroriste este redusă. Angajarea tuturor forţelor interesate în siguranţa maritimă va amplifica efectul acestei operaţii şi va acţiona ca un multiplicator al forţei. Un efort deosebit va fi orientat către realizarea schimbului de informaţii cu agenţiile de impunere a legii, companiile de shipping, organizaţiile internaţionale şi cu alte forţe angajate în operaţii care au ca misiune siguranţa maritimă.

Regulile de angajare/ROE aplicabile în Operaţia de securitate maritimă permit executarea controlului la bord numai pentru navele care acceptă această acţiune. Acest lucru presupune că statul de pavilion a avizat în prealabil posibilitatea executării controlului la bord şi comandantul navei acceptă executarea acestei acţiuni. Adică se pot executa controale la bord numai în situaţia în care acest lucru este acceptat. Chiar dacă o navă are un comportament suspect nu se poate executa control la bordul acesteia fără ca această acţiune să fie acceptată în prealabil. Această modalitate de acţiune este în concordanţă cu prevederile dreptului internaţional, dar afectează monitorizarea şi contracararea riscurilor de securitate provenite din spaţiul maritim.

ROE/Regulile de angajare pentru Operaţia de securitate maritimă presupun planificarea şi aplicarea unor proceduri care asigură îndeplinirea obiectivelor din

180

cadrul operaţiei în concordanţă cu voinţa politică şi fără a depăşi mandatul operaţiei, prin executarea unei game largi de activităţi specifice.

Un exemplu de abordare naţională a ROE a fost prezentat de Căpitan comandor KRASKA la cea de-a VI-a Conferinţă multilaterală a planificatorilor organizată de direcţia pentru planificare strategică şi politici (J5) din Statul Major Întrunit al SUA în anul 2008. Când a fost întrebat dacă a fost legală folosirea forţei de către Marina militară din Sri Lanka asupra unor nave comerciale în marea liberă, răspunsul a fost „DA” şi a justificat subliniind că navele nu s-au supus la desele somaţii şi la control din partea unei autorităţi.

Trebuie menţionat că forţele care au desfăşurat operaţia au înregistrat audio şi video toate acţiunile, pentru un eventual proces, dar nu s-a depus nicio plângere. Multe din aceste nave denumite de oficialităţile din Sri Lanka „warehouse ships”, nave depozit, staţionau la o distanţă de 1.500-3.500 km de ţărm şi periodic se apropiau de coastă la 300-400 km pentru a transfera materialele în nave mai mici care transportau aceste materiale pe ţărm în zonele controlate de grupul „Tigrii Tamil”.

Acest sistem de aprovizionare a permis ani de zile sprijinul logistic al acţiunilor acestui grup. Începând cu anul 2006 Forţele Navale din Sri Lanka au desfăşurat acţiuni împotriva acestor nave şi la sfârşitul anului 2007 toate navele depozit au fost scufundate. Acest lucru a constituit un punct decisiv în acţiunile guvernului împotriva grupurilor rebele şi a facilitat înfrângerea grupului „Tigrii Tamil” în anul 20083.

Un alt exemplu este reprezentat de solicitarea schimbării ROE, pentru a putea răspunde corespunzător creşterii continue a pericolului reprezentat de piraţi în zonă, de către Forţele Navale ale SUA aflate în operaţie în apropierea coastelor Somaliei. La sfârşitul anului 2008 ROE permiteau definirea misiunii astfel „prevenirea şi întreruperea acţiunilor piraţilor”, lucru insuficient având în vedere amploarea deosebită a acţiunilor piraţilor din ultima vreme.

În aceste condiţii Forţele Navale SUA au declarat că sunt în desfăşurare unele negocieri cu o ţară din regiune care doreşte să accepte pe teritoriul său piraţii capturaţi, urmând ca aceştia să fie ulterior judecaţi aici.

În condiţiile în care SUA obţine acceptul acestei ţării din regiune pentru reţinerea şi judecarea piraţilor capturaţi şi celelalte ţări care au forţe în regiune sunt invitate să îşi finalizeze aranjamentele privind detenţia piraţilor, în aşa fel încât să fie incluse noi ROE şi misiunea să fie reformulată astfel, „prevenirea, întreruperea acţiunilor piraţilor şi capturarea celor surprinşi în timpul executării acţiunilor împotriva navelor de transport” 4.

Cele două exemple, prezentate, subliniază rolul decisiv al factorului politic în stabilirea şi aplicarea ROE şi necesitatea realizării unei compatibilităţi, în acest domeniu, între forţele care acţionează împreună în cadrul operaţiilor din domeniul maritim. Conform normelor internaţionale în cazul în care navele militare, comerciale sau de pescuit proprii vor fi supuse unei acţiuni de hărţuire, ţara respectivă este responsabilă de contracararea acestor acţiuni. Comandantul grupării/grupului/navei

3 Viceamiral Wasantha Karannagoda, interviul din Jane’s Defence weekly – 29 APR 2009, p. 34. 4 Lauren Gelfand, Piracy in Gulf of Aden spurs US to amend rules of engagement, Jane’s Defence weekly – 28

JAN 2009.

181

aflate în apropierea navei proprii/aliate hărţuite de o forţă adversă este autorizat să ia măsurile cele mai adecvate în vederea restabilirii stării de normalitate şi contracararea hărţuirii prin activităţi energice desfăşurate de structura sa în acea zonă. Acţiunile întreprinse în această situaţie trebuie să fie conform cu prevederile ROE în vigoare. Comandantul grupării/grupului/navei ce are competenţe în astfel de situaţii va raporta imediat despre acest eveniment eşalonului superior, altor structuri NATO şi autorităţilor naţionale competente.

În cazul violării apelor teritoriale fiecare ţară este responsabilă de rezolvarea unor astfel de cazuri, în conformitate cu prevederile legilor internaţionale şi naţionale. Forţele navale aflate sub OPCOM/OPCON-ul Comenzii Strategice/CS a alianţei5 nu vor fi implicate în acţiuni de combatere a violării regimului apelor teritoriale ale unei ţări aliate până nu primesc aprobare de la decidentul politic sau de la ministrul apărării. În eventualitatea că o grupare/navă constată violarea apelor teritoriale ale unei naţiuni aliate, comandantul acesteia va raporta imediat despre situaţie Comenzii Strategice/CS, structurilor de comandă şi autorităţilor naţionale cu responsabilităţi în domeniu.

Participarea forţelor navale aflate în Operaţia de securitate maritimă la acţiuni de interdicţie maritimă are unele aspecte deosebite din perspectiva ROE. Interdicţia maritimă, este destinată punerii în aplicare a măsurilor de interzicere a transportului de persoane sau materiale în interiorul unei zone geografice maritime stabilite. Interdicţiile sau sancţiunile se realizează în conformitate cu prevederile legislaţiei internaţionale, tratatelor, convenţiilor, sau rezoluţiilor ONU, OSCE, sau a altor organizaţii de securitate internaţională sau regională. Interdicţia Maritimă afectează dreptul de liberă navigaţie şi poate impune chiar folosirea forţei. Acţiunea necesită angajarea navelor şi aeronavelor pentru realizarea imaginii navale şi aeriene recunoscute, căutarea, interceptarea, identificarea, interogarea, controlul la bord şi schimbarea drumului navelor în interiorul zonei geografice definite. Pe timp de pace, aceste acţiuni trebuie să fie conduse cu tact şi transparenţă, constituind un subiect sensibil pentru mass-media, publicul larg şi politicieni. În mod normal folosirea forţei reprezintă ultima soluţie ce poate fi utilizată, dar numai în condiţiile prevăzute în ROE în cadrul unui răspuns gradual.

Traficul maritim dintr-o zonă geografică în care se execută operaţii de interdicţie maritimă poate fi interceptat, identificat şi interogat de către navele participante la operaţie pentru a stabili dacă navele încalcă sau nu sancţiunile cuprinse în mandat. Comandantul navei comerciale poate fi interogat într-o manieră fermă, dar nu ameninţătoare, în vederea stabilirii modului de acţiune: controlul la bord sau schimbarea drumului navei. Contactul iniţial poate fi stabilit prin: comunicaţii radio, pavilioane, semnale luminoase, porta voce. În cazul în care, controlul la bord şi/sau schimbarea drumului navei nu sunt considerate necesare, nava interogată poate continua deplasarea.

În situaţia în care o navă comercială are documentaţia referitoare la încărcătură incorectă sau marfa acesteia nu poate fi inspectată în mod satisfăcător, acesteia i se va recomanda să schimbe cursul pentru ieşirea în afara zonei geografice stabilite sau să

5 Comanda strategică este reprezentată în cazul NATO de Consiliul Nord-Atlantic.

182

intre într-un port ales de Comandantul Desemnat pentru Conducerea Acţiunii (SAC/Scene of Action Commander) sau Comandantul Grupării Navale, în conformitate cu ROE în vigoare. Porturile destinate pentru operaţia de interdicţie maritimă, punctele de ancorare şi procedurile de executare a acţiunilor trebuie să fie stabilite cu prioritate, înainte de începerea operaţiei. Comandanţii navelor interogate, care încalcă sancţiunile, trebuie să fie trataţi în conformitate cu prevederile legislaţiei internaţionale şi/sau rezoluţiilor ONU sau a altor măsuri impuse în regiune.

În situaţia în care comandantul forţei ce execută operaţia de interdicţie maritimă consideră că nava interogată trebuie controlată, aceasta trebuie să determine în primul rând dacă nava/comandantul navei cooperează activ transmiţându-i-se următoarele elemente: intenţia de control la bord; autoritatea sub care va avea loc controlul la bord; scopul controlului la bord; că nava, echipajul şi încărcătura nu sunt ameninţate; că nava va trebui să încetinească sau să stopeze pentru a facilita ambarcarea echipei de control.

Pentru a crea condiţii favorabile îndeplinirii obiectivelor operaţiei şi pentru a oferi comandantului grupării de forţe cadrul legal adecvat îndeplinirii unor astfel de acţiuni, trebuie iniţiate demersuri la nivel politic pentru obţinerea acceptării executării controlului la bord din partea ţărilor care operează cu nave în zona de acţiune. Autorizarea controlului la bord poate fi obţinută în prealabil din partea statului de pavilion şi se va exercita cu permisiunea comandantului navei sau prin intermediul unui punct de contact autorizat să garanteze acordarea autorizării controlului la bord într-o perioadă scurtă de timp.

Legile naţionale şi tratatele bilaterale la care fiecare ţară participantă la operaţie este parte, influenţează de asemenea timpul de reacţie, în condiţiile în care executarea unor anumite acţiuni trebuie aprobate la diferite nivele de decizie.

2. Concluzii

În epoca modernă mediul maritim este expus unei game largi de pericole, diferite de cele tradiţionale şi în acest context controlul mării nu mai este asociat cu interdicţia unui spaţiu maritim determinat (stabilit) pentru forţele navale adverse, nu este legat de acţiuni de luptă decisive şi nici de protecţia convoaielor pe mare cum a fost cazul până acum. În prezent controlul mării este interpretat în sensul de a menţine libertatea şi securitatea căilor de comunicaţii maritime fără a permite acţiunea organizaţiilor teroriste, activităţile ilicite cum ar fi traficul ilegal de persoane şi armament şi protejarea mediului ambiant. Pentru îndeplinire acestor cerinţe consider că trebuie creat un sistem de informare permanentă despre situaţia maritimă prin menţinerea unei imagini maritime recunoscute şi realizarea unei capacităţi de luptă corespunzătoare, în măsură să răspundă acestor ameninţări, toate acestea în cooperare cu alte organizaţii civile şi militare, naţionale şi internaţionale. În acest context securitatea domeniului maritim este o problemă internaţională şi având în vedere că toţi beneficiază de protecţia colectivă, toate ţările trebuie să participe la menţinerea unui mediu de securitate adecvat în acest domeniu.

183

Pentru soluţionarea problemelor existente în mediul maritim modern trebuie schimbat modul de operare caracterizat de acţiuni în care sunt angajate un număr mare de forţe în acţiuni kinetice având ca misiune control mărilor, cu operaţii destinate realizării securităţii şi libertăţii mărilor, în care acţiunile nonkinetice să aibă un rol principal. Operaţiile informaţionale în mediul maritim prin forţele şi mijloacele angajate în astfel de acţiuni, reprezintă o importantă direcţie de acţiune pentru sprijinirea operaţiei de securitate maritimă.

Prezenţa forţelor alianţei în regiunile cu un grad de instabilitate în cadrul Operaţiei de securitate maritimă creează un puternic impact asupra populaţiei din regiune şi asupra celor care intenţionează să desfăşoare activităţi ilegale. Toate aceste acţiuni au ca scop final împiedicarea teroriştilor de a folosi mediul maritim şi a influenţa locuitorii din regiune să nu mai sprijine acţiunile acestora.

Bibliografie 1. General dr. Mircea MUREŞAN, general de brigadă (r.) dr. Gheorghe

VĂDUVA, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006.

2. Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2006. 3. NATO contribution to maritime security, Vice Admiral Ferdinando

Sanfelice di Monteforte (http://www.afsouth.nato.int/transcripts/2003/CNS-RUSI/NATO contribution to maritime security.rtf).

4. Steven L. RICHTE, Maritime Security, Questions for a New Era, (http://www.jhuapl.edu/maritimestrategy/library/QuestionsNewEra.pdf.

5. Al Qaeda’s Maritime Threat, Akiva J. Lorenz, 15 Aprilie 2007 (http://www.maritimeterrorism.com/2007/04/15/al-qaeda%E2%80%99s-maritime-threat/).

6. *** Activităţile informaţionale în viitoarele operaţii de coaliţie (Cartea Albă), MNIOE-Draft 1.8, 9 februarie 2007.

7. *** Activităţile informaţionale în viitoarele operaţii de coaliţie (Cartea Albă), MNIOE-Draft 1.8, 9 februarie 2007.

8. *** Concepţia Uniunii Europene pentru operaţiile informaţionale, Bruxelles, 27 februarie 2003.

9. *** Directiva NATO ACE 80-70 „Sincronizarea activităţilor şi selectarea ţintelor în cadrul operaţiilor întrunite” (Draft 5), 25 martie 2005.

10. *** Doctrina întrunită a Alianţei pentru operaţiile informaţionale, AJP – 3.10, ianuarie 2006 (Draft).

11. *** Doctrina întrunită NATO pentru Războiul Electronic, AJP 3-6(A), decembrie 2003.

12. *** Doctrina NATO pentru Operaţii Psihologice, AJP-3.10.1, mai 2005. 13. *** Doctrina întrunită a SUA pentru operaţiile informaţionale, Joint

Publication 3-13, 13 februarie 2006. 14. *** Strategia Militară NATO pentru Operaţiile Informaţionale, MC 422/3,

9 martie 2007. 15. *** Defence News, 16 oct. 2006

184

16. www.royalnavy.mod.uk/server/show 17. www.cefcom.forces.gc.ca/site/ops 18. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 19. www.royalnavy.med.uk/server/show/ 20. www.globalsecurity.org/intell/word/UK/dis.htm 21. www.nmic.navy.mil

185

OPERAŢII NAVALE OFENSIVE

Comandor Sorin CUCU, Componenta Operaţională Navală

Abstract Lucrarea îşi propune să analizeze câteva aspecte privind Operaţia ofensivă la

litoral din proiectul Doctrinei Forţelor Navale faţă de versiunea ediţie 2004 şi să propună un punct de vedere asupra modului de desfăşurare al acestora.

În final sunt formulate câteva propuneri de modificare a proiectului FN-1, care vor face obiectul analizei în cadrul Conferinţei Doctrinare.

1. Generalităţi

Operaţiile navale ofensive sunt de două tipuri, diferenţiindu-se între ele prin modul de proiectare a puterii navale:

- operaţiile ofensive la litoral – în care puterea navală este proiectată dinspre mare spre uscat, – din raioanele maritime înaintate de concentrare şi redislocare ale forţelor proprii spre litoralul inamic;

- operaţiile ofensive pe comunicaţiile maritime sau fluviale ale inamicului – în care puterea navală este proiectată dinspre uscat spre mare – de la litoralul propriu spre raioanele de acţiune şi spre căile de comunicaţii maritime şi fluviale ale acestuia.

2. Operaţii ofensive la litoral

Operaţia ofensivă la litoral este acţiunea militară de proiecţie a puterii maritime asupra litoralului inamic şi controlul zonei de acţiune a acestuia, acţiuni materializate prin lovituri executate asupra obiectivelor din dispozitivul de pe litoral al inamicului si/sau debarcarea de forţe amfibii, în scopul protecţiei liniilor de comunicaţii maritime (SLOCs/Sea Line of Comunications) de-a lungul coastei inamice, pentru a preveni acţiunile inamicului de la ţărm către mare, pentru a asigura acoperirea operaţiei de evacuare, pentru sprijinirea operaţiilor de interdicţie maritimă sau pentru eliminarea capacităţilor navale ale inamicului.

186

3. Tipuri de operaţii şi misiuni

Principalele operaţii şi misiuni desfăşurate pentru ofensiva la litoral sunt: - acţiuni informaţionale; - supraveghere şi cercetare; - operaţii de blocadă şi de blocare a forţelor inamice; - operaţii pregătitoare sau de modelare; - operaţii de acoperire; - acţiuni de căutare şi atac; - lovituri asupra dispozitivului de la litoral; - operaţii amfibii; - acţiuni ale forţelor speciale; - acţiuni de deminare; - acţiuni de sprijin; - convoiere şi transport; - căutare şi salvare.

4. Caracteristicile operaţiilor ofensive la litoral

Operaţiile ofensive la litoral sunt de regulă întrunite şi solicită un număr mare de forţe, cuprinzând majoritatea genurilor de forţe şi de arme, necesitând capabilităţi ridicate şi de aceea forţele navale vor desfăşura acest tip de operaţie în cadrul unor grupări de forţe multinaţionale, în cadrul NATO sau în coaliţie cu alte state.

Când distanţa între bazele proprii şi litoralul inamic este mică, unele operaţii pregătitoare, de sprijin, de acoperire de lovire sau amfibii, se pot desfăşura prin proiectarea directă a forţei de la litoralul propriu direct pe litoralul inamic. Când distanţa este mare este necesară o redislocare a forţelor proprii, prepoziţionarea acestora în apropierea litoralului inamic şi proiectarea forţei dinspre mare spre uscat. Dacă este posibil este recomandată înfiinţarea unei baze navale pe litoral, cât mai aproape de zona de operaţii viitoare. Pentru acţiuni la distanţă foarte mare, este foarte importantă existenţa unei baze navale la litoral în apropierea zonei de operaţii.

Acţiunile informaţionale. Operaţiile de amploarea celor ofensive la litoral, necesită desfăşurarea pe toată durata acesteia, a întregii game de acţiuni specifice operaţiilor informaţionale. Prin acestea se urmăreşte obţinerea de informaţii corecte şi suficiente, prin cercetare aeriană şi terestră şi supraveghere în toate mediile, privitoare la principalele elemente ale dispozitivului de apărare de la litoral, zone întărite, zone minate, acţiuni posibile în mediul specific războiului electronic (EW) etc.

Supravegherea şi cercetarea. Într-o fază iniţială a operaţiei trebuie realizat un dispozitiv de supraveghere pentru a observa şi identifica amenajările inamice din zona maritimă de interes, traficul naval precum şi poziţia forţelor maritime ale acestuia. Pentru localizarea şi identificarea pericolelor şi ţintelor sunt necesare informaţii nu numai de la senzorii de la bordul navelor ci şi de la capacităţi aeropurtate care pot fi furnizate de cercetarea tactică aeriană. Observarea pe calea

187

aerului sau prin alte mijloace contribuie la realizarea unei imagini de ansamblu asupra situaţiei şi furnizează informaţii mai precise despre obiectivele inamice.

Acţiunile de căutare şi atac. Odată dispozitivul de supraveghere instituit şi este realizată o imagine recunoscută cât mai completă, se poate trece la combaterea forţelor maritime ale inamicului pentru cucerirea superiorităţii şi ulterior a supremaţiei pe mare, situaţie care va duce la instituirea unui control maritim, instituirea blocadei porturilor şi/sau blocarea forţelor inamice în afara zonei de operaţii, ocupându-se puncte cheie, cum ar fi ieşirile din strâmtori sau locuri înguste obligate de trecere. Acţiunile de căutare şi atac a forţelor navale, în mediu maritim (TASMO), pentru distrugerea/neutralizarea/descurajarea forţelor navale inamice se realizează prin acţiuni ale forţelor navale şi aeriene împotriva forţelor de suprafaţă inamice/ASUW (Antisurface Warfare), ASFAO (Antisurface Force Air Operation) şi prin acţiuni antisubmarin/ASW (Antisubmarine Warfare).

Operaţiile de blocadă, de blocare a forţelor inamice şi de ocupare a poziţiilor cheie. Pe măsura anihilării inamicului naval din zona de operaţii sau a blocării forţelor acestuia în afara zonei de operaţii, se poate institui blocada porturilor acestuia, în vederea împiedicării forţelor navale din porturi de a mai intra în luptă pe mare. Aceste acţiuni sunt de regulă însoţite de instituirea unor zone de interdicţie maritimă şi a unor zone de excludere pentru a împiedica aprovizionarea pe mare a inamicului şi pentru a preveni interferarea transportului comercial neutru cu acţiunile militare în derulare. Odată ce zonele maritime şi de litoral au fost curăţate de forţele inamice, raioanele importante, coridoarele de acces subacvatic şi zonele maritime de acces în zona de operaţii trebuie ocupate pentru a nu permite infiltrarea forţelor ostile în zona curăţată.

Operaţii pregătitoare sau de modelare. Dacă operaţia necesită debarcarea unei forţe pe litoralul inamic, trebuie desfăşurată în prealabil o operaţie de modelare, care să elimine forţele ostile din dispozitivul de apărare de la litoral. Acest tip de operaţie poate compromite surprinderea tactică şi operativă.

Operaţiile de acoperire. Apărarea forţelor împotriva ameninţărilor aeriene şi navale se realizează prin acoperirea forţelor principale de către o grupare aeronavală de acoperire şi contracararea ofensivelor aeronavale inamice, prin AAW/Anti Air Warfare şi ASFAO/Antisurface Force Air Operation.

Loviturile asupra dispozitivului inamic de la litoral. Distrugerea sau neutralizarea facilităţilor şi forţelor inamice de la mal se realizează cu avioanele de luptă, rachete autodirijate lansate de la suprafaţă sau de către submarine, sprijin de foc naval cu artilerie, sprijin aerian apropiat, ASFAO în mediul terestru şi SOF/Special Operations Forces. Interzicerea loviturilor maritime şi aeriene ale inamicului are prioritate în angajarea ofensivă şi controlul forţelor la litoral, pentru a elimina şi reduce ameninţările asupra forţelor proprii care operează în zona de operaţii. Operaţiile de uscat vor fi de obicei operaţii întrunite şi/sau multinaţionale, care cer o cooperare eficientă şi o înţelegere clară a lanţului de comandă.

Acţiuni ale forţelor speciale – SOF/Special Operations Forces. Forţele pentru Operaţii Speciale maritime sunt special organizate, antrenate şi echipate pentru a acţiona în mediul maritim şi fluvial, în operaţii ofensive la litoral, prin infiltrare sub acoperire la ţărm utilizând mijloace aeriene, de suprafaţă sau submarine, în scopul de

188

a desfăşura: recunoaştere şi supraveghere, acţiuni directe, acţiuni pentru sprijin al forţelor proprii, influenţarea forţelor inamice şi a populaţiei, căutare şi salvare în luptă (CSAR/Combat Search and Rescue) etc.

Acţiuni de deminare. Una din misiunile foarte importante desfăşurate pe timpul operaţiilor ofensive la litoral şi în special pentru operaţiile amfibii, este descoperirea şi distrugerea barajelor de mine inamice de la litoral. Pentru apropierea forţelor de debarcare de litoral trebuie cercetate din timp raioanele de pe itinerariile de deplasare pentru a fi ocolite dacă este posibil, dar de cele mai multe ori, se creează pase de acces libere de mine. Acţiunile de deminare prin natura lor sunt de lungă durată, cu posibilităţi de manevră foarte reduse pentru forţele MCM şi cu grad de pericol ridicat şi, de aceea, aceste forţe trebuie să fie foarte bine apărate. Protecţia forţelor MCM se face prin toate formele de lovire a forţelor inamice de pe mare şi de la litoral şi prin apărarea apropiată antiaeriană, antinavă şi antisubmarină.

Acţiuni de minare. Cea mai simplă şi de durată metodă de blocare a unui port, sau a unui raion obligat de trecere este minarea. Trebuie avut în vedere că odată instalate, bancurile şi câmpurile de mine, pot deveni o piedică pentru forţele proprii aflate în ofensivă.

Acţiuni de sprijin. Acestea sunt desfăşurate pentru a crea şi menţine condiţii favorabile pentru forţele şi acţiunile principale. Pentru operaţia ofensivă la litoral deosebit de importante sunt:

- sprijinul aerian; - sprijinul logistic. Sprijinul aeromaritim. Forţele maritime pot contribui la atacarea ţintelor de la

ţărm utilizând avioanele de pe portavioane sau rachete autodirijate lansate de pe mare. În operaţiile maritime, în special cele de litoral, forţele aeriene cooperează cu cele maritime pentru a asigura întrebuinţarea eficientă a mijloacelor/capabilităţilor în cadrul atacurilor. Operaţiile de atac aerian pot fi majore sau limitate. Un atac major este un atac coordonat al unui număr mare de avioane de luptă iar un atac limitat este similar celor majore, dar utilizează un număr mai mic de avioane. Atacul limitat este preferat în cadrul acţiunilor de luptă susţinute sau când se cere un număr moderat de avioane care să ajungă la obiectiv în timpul cel mai scurt.

Sprijinul logistic este sprijinul furnizat forţelor maritime în plan administrativ şi logistic. Protecţia unităţilor de logistică şi a depozitelor este vitală. Acţiunile unei unităţi combatante de mică mărime (cu o rezistenţă considerabilă redusă) sunt dependente de sprijinul logistic nemijlocit realizat îndeaproape. Pentru aceasta, ar trebui înfiinţat un sprijin înaintat pe câmpul de luptă, cu unităţi de sprijin logistic mici şi rapide capabile să furnizeze petrol, uleiuri şi lubrifianţi, muniţie, piese de schimb pentru reparaţii momentane, mâncare şi echipaj de schimb. Unităţile mici de sprijin vor fi reaprovizionate de pe marea sau din porturile prietene apropiate.

Convoiere şi transport. Atunci când distanţa faţă de zona de operaţii este mare, transportul forţelor în sistem convoi este recomandată. Datorită complexităţii acţiunilor este importantă prepoziţionarea forţelor şi stabilirea unei baze navale înaintate la litoral, în apropierea zonei de operaţii viitoare. Când distanţa de la bazele proprii până la litoralul inamic este mică, sau de la baza înaintată stabilită, se recomandă acţiuni cu forţe de debarcare rapide.

189

Căutare şi salvare. În operaţii, trebuie să fie prevăzut un grup de salvare avarii pentru intervenţia promptă în vederea salvării navelor avariate, remorcării lor în afara zonei de manevră şi foc şi ulterior la litoralul propriu (sau la bazele înaintate). Salvarea şi evacuarea personalului trebuie de asemenea avută în vedere.

Operaţii amfibii. Atunci când este necesară proiecţia unei forţe pe litoralul inamic aceasta se execută printr-o operaţie amfibie.

5. Consideraţii personale

Pentru a putea defini, susţine şi argumenta această formă de acţiune militară, trebuie luate în considerare şi următoarele aspecte:

- contextul politic internaţional de legalitate al acţiunilor; - sprijinul militar primit; - finalitatea dorită (deţinerea controlului asupra zonei costiere, permanent sau

temporar, diminuarea parţială sau totală a activităţilor inamicului în zona litoralului, realizarea de restricţii în zona de acţiune al acestuia);

- raportul de forţe determinat de numărul platformelor şi nivelul tehnologic al sistemelor de armament ale inamicului;

- durata operaţiei la litoralul inamic şi distanţa faţă de litoralul propriu; - factorii geografici şi de mediu. Tipuri de acţiuni ce pot fi executate în cadrul operaţiei ofensive la litoralul

inamic, le-aş structura astfel: - acţiuni informaţionale – forme: observarea şi supravegherea atât cu forţe

specializate cât şi cu celelalte forţe avute la dispoziţie, în tot spectrul; - blocada navală; - acţiuni amfibii; - acţiuni de căutare, atac şi executarea loviturilor asupra elementelor

dispozitivului inamic de la litoral; - minare ofensivă; - acţiuni de sprijin ale operaţiei ofensive (deminare, acoperire navală sau/şi

aeriană, căutare-salvare, sprijin logistic); - acţiuni ale forţelor speciale; - evacuare extragere personal şi tehnică. Tipuri de misiuni: - funcţie de durata acţiunii: de lungă durată şi/sau permanente, de scurtă

durată; - funcţie de amploarea acţiunilor: de amploare mare cu participarea tuturor

forţelor şi de amploare mică cu participarea numai a unei părţi din forţele destinate operaţiei;

- funcţie de modul de desfăşurare al acţiunilor: în ascuns, la vedere, demonstrative şi de înşelare.

Caracteristicile operaţiilor ofensive la litoralul inamic: - superioritatea – realizarea supremaţiei aeriene, navale şi terestre pentru

obţinerea controlului la litoralul inamic;

190

- surprinderea – forţele inamicului nu au timp de reacţie, iar forţele proprii acţionează coordonat, într-o concepţie unitară şi într-un timp scurt;

- discreţia – realizarea unor acţiuni în ascuns (cercetarea, infiltrarea FOS); - amploarea – solicită un număr mare de forţe, cuprinzând majoritatea

genurilor de forţe şi de arme care se desfăşoară într-un spaţiu tridimensional. Bibliografie 1. Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2006. 2. Vice Admiral Ferdinando Sanfelice di MONTEFORTE, NATO

contribution to maritime security, (http://www.afsouth.nato.int/transcripts/2003/CNS-RUSI/NATO contribution to maritime security.rtf)

3. *** Directiva NATO ACE 80-70 Sincronizarea activităţilor şi selectarea ţintelor în cadrul operaţiilor întrunite (Draft 5), 25.

4. www.cefcom.forces.gc.ca/site/ops 5. www.royalnavy.med.uk/server/show/ 6. www.globalsecurity.org/intell/word/UK/dis.htm, martie 2005 7. www.nmic.navy.mil

191

CARACTERISTICILE OPERAŢIILOR AMFIBII

Locotenent colonel Daniel FRUMOSU, Comandantul Batalionului 307 Infanterie Marină

Operaţia Amfibie este definită ca „operaţia militară, lansată de pe mare, de

către o forţă combinată, navală şi de desant amfibiu (F.Ds.Amf.), îmbarcată pe nave (ambarcaţiuni), cu scopul principal de a realiza proiecţia tactică a forţei de desant amfibiu, pe un ţărm, în condiţiile unui mediu permisiv, potenţial ostil sau ostil”.

1. Desantări maritime

1.1. Scurt istoric Navigaţia pe mările şi oceanele lumii – una dintre cele mai vechi îndeletniciri

ale omului – a fost profesiunea care a contribuit în mare măsură la cunoaşterea globului pământesc, răspândirea celor mai importante realizări ale geniului uman în colţurile îndepărtate le lumii, stabilirea unor relaţii interumane de colaborare şi înţelegere. Totodată navigaţia a contribuit decisiv la extinderea spaţiului de desfăşurare a războiului pe mare permiţând statelor posesoare de mari flote maritime să-şi realizeze scopurile de cucerire cu ajutorul acestora. Avem în vedere nu numai bătăliile navale, ci şi acţiunile combinate pe apă şi uscat în cadrul cărora trupele erau transportate pe mare la distanţe variabile pentru a acţiona pe uscat.

Nu întâmplător „Iliada” ne oferă, printre altele şi cea mai veche descriere a unor elemente proprii acţiunilor de desant maritim: comandă unică, forţe participante diverse, care de luptă, călăreţi, locuri de îmbarcare diferite, transportul trupelor cu corăbiile, debarcarea pe plajă.

Bineînţeles, analiza tuturor conflictelor armate care au însoţit evoluţia civilizaţiei umane (mai ales în spaţiile limitrofe mărilor) ne-ar putea oferi nenumărate astfel de exemple. În ciuda dificultăţilor întâmpinate în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de desant maritim atacurile dinspre mare asupra uscatului au fost frecvente şi cu intensităţi diferite, dar cele desfăşurate în ultimele războaie atrag în mod deosebit atenţia prin concluziile ce se pot trage.

Mă voi referi în continuare, la câteva dintre acestea.

192

1.1.1. Operaţia Dardanele Cea mai mare acţiune de desant maritim din primul război mondial, desfăşurată

între 1915-1916, îşi propusese deschiderea strâmtorii cu acelaşi nume pentru flota anglo-franceză şi cucerirea ulterioară a oraşului Istanbul, ceea ce urma să influenţeze decisiv situaţia politico-militară din Balcani şi Europa răsăriteană.

Operaţia s-a desfăşurat în trei faze: - faza navală: 19 februarie – 18 martie 1915; - faza amfibie: 25 aprilie – 27 august 1915; - faza evacuării: 03 octombrie 1915 – 08 ianuarie 19161. Prima fază a constat mai ales în lovirea unor puncte fortificate de pe coasta de

vest a Peninsulei Gallipoli cu artileria de pe navele de luptă anglo-franceze. Fără a fi însoţite de debarcările necesare de trupe, aceste bombardamente nu au provocat pierderi considerabile apărătorului, ci, dimpotrivă, au risipit orice îndoială a comandanţilor turci asupra inevitabilităţii debarcării unor forţe importante pe ţărm. Prin urmare, în perioada care a urmat ei au avut timp să realizeze o puternică apărare antidesant, astfel cea de-a doua fază programată iniţial pentru 23 aprilie, dar amânată din cauza unei furtuni violente la 25 aprilie, a debutat fără a realiza surprinderea.

La acţiunea de desant maritim au participat aproximativ 200 nave de transport şi luptă. Forţele participante au fost la început de valoarea a cinci divizii, iar în luna iulie se ajunsese la unsprezece. În apărare existau patru divizii pe ţărmul european, două divizii şi o brigadă de cavalerie pe ţărmul asiatic.

Debarcarea forţelor principale în două puncte de pe litoralul de vest al peninsulei a fost însoţită de două acţiuni demonstrative. Una dintre acestea s-a desfăşurat cu succes într-un sector neamenajat pentru apărare, dar în locul aducerii de noi forţe pentru a fi dezvoltată, a fost întreruptă. Cealaltă a întâmpinat de la început o puternică rezistenţă şi a eşuat rapid.

Efectuând debarcarea, fără o cercetare prealabilă în partea vestică a peninsulei se intenţiona angajarea şi nimicirea succesivă a forţelor din apărare. Ulterior, s-a dovedit că acolo dispozitivul de apărare era bine constituit, cu folosirea tuturor formelor de relief avantajoase. Pe deasupra, debarcarea se efectuase într-un ritm foarte lent.

Capetele de pod cucerite nu au fost dezvoltate cu forţele debarcate iniţial, iar ofensiva începută în luna iulie, după aducerea forţelor suplimentare, cu scopul de a rupe apărarea şi fracţiona dispozitivul apărătorului s-a împotmolit către sfârşitul lunii august, după ce se realizase un cap de pod cu dezvoltare frontală de 12-15 km şi o adâncime de 1-6 km.

Pierderile suferite pe întreaga durată a operaţiei au fost imense faţă de rezultatele obţinute, astfel în luna octombrie 1915 a început retragerea corpului expediţionar din peninsulă, fază încheiată în ianuarie 1916.

Concluziile reieşite din această primă acţiune maritimă modernă de desant au fost folosite ulterior în organizarea şi desfăşurarea altora, mai ales în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când acţiunile militare duse pe oceane pentru cucerirea unor insule şi în zonele de litoral au impus această formă de acţiune.

1 Gl. Gambie F., col. Suire M., Histoire de la premiere querre mondiale, Paris, Fayard, 1968, p. 349.

193

1.1.2. Agresiunea Germaniei hitleriste împotriva Norvegiei A început prin acţiuni de desant aeromaritim de proporţii, în principalele

porturi. Au participat cinci divizii de infanterie şi două de munte, o imensă flotă maritimă şi aeriană. Succesul acţiunilor s-a datorat în mare parte surprinderii şi ritmului debarcării. S-au constituit detaşamente înaintate din efective foarte bine instruite, transportate cu navele cele mai rapide şi care, debarcând într-un ritm înalt, au ocupat capete de pod unde ulterior au fost aduse cu ajutorul navelor de transport armamentul greu, muniţia şi restul materialelor.

Gruparea de desant maritim care primise misiunea de a ocupa capitala ţării a fost oprită de unităţile norvegiene aflate în apărare. Folosirea unui desant aerian a permis reluarea ofensivei de către cele maritim şi, prin executarea atacului pe direcţii convergente, oraşul a fost cucerit. În acţiunile din Norvegia, nu s-au folosit mijloace specializate. Debarcarea trupelor anglo-americane din Africa de Nord, în noiembrie 1942, avea să fie ultima acţiune desfăşurată în acest mod.

Una din operaţiile de desant maritim executate în condiţii deosebite a fost cea a trupelor sovietice în Crimeea, în decembrie 1941. Este considerată cea mai mare acţiune amfibie desfăşurată de armata sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial. Denumită operaţia Kerci–Feodosia, ea a avut drept scop cucerirea peninsulei Crimeea. Au participat aproximativ 150 de nave din flota Mării Negre, o brigadă de infanterie marină şi trupe de uscat. Aproximativ 45 de mii de oameni2. Traversada a avut loc în condiţii de furtună violentă şi cu o puternică reacţie din partea hitleriştilor. Chiar dacă o parte din detaşamentele înaintate au reuşit să debarce prin surprindere, forţele principale au fost întâmpinate cu focul artileriei şi armamentului de infanterie. Debarcând o grupare în nord-estul peninsulei Kerci şi alta în portul Feodosia, desantul a reuşit să realizeze câteva capete de pod, apoi, primind întăriri, să le dezvolte, înaintând în adâncimea peninsulei. Pentru a nu fi fracţionate şi nimicite pe părţi, trupele hitleriste s-au retras pe alte aliniamente. De la această operaţie se poate reţine originalitatea debarcării desantului sovietic în portul Feodosia. Navele de luptă care transportau detaşamentul înaintat s-au deplasat prin surprindere spre port, în noaptea de 28 spre 29 decembrie şi-au deschis focul. Navele mai mici s-au apropiat de digul de apărare, primele grupe din detaşamentul de asalt au cucerit cheiurile, apoi în port au intrat şi navele cu tonaj mare, au debarcat gruparea principală şi s-au retras în larg pentru acoperire şi sprijin de foc. Forţele debarcate au cucerit întâi portul, apoi oraşul, iar a doua zi şi înălţimile înconjurătoare.

Succesele obţinute în primele acţiuni amfibii de amploare, caracteristicile teatrelor de acţiuni militare au determinat creşterea frecvenţei desantărilor maritime pe toate fronturile precum şi diversificarea scopurilor acestora. Planificarea şi pregătirea acţiunilor impuneau măsuri din ce în ce mai complexe.

Dacă pentru primele acţiuni de cercetare, raidurile şi sondele executate dinspre mare armamentul de infanterie era suficient, pe măsură se a crescut amploarea desantărilor şi în înzestrarea efectivelor de desant s-au produs mutaţii, în compunerea lor intrând tancuri, artilerie, aruncătoare, artilerie antiaeriană, mijloace moderne de comunicaţii. Pentru acoperirea şi sprijinul grupărilor, constituite au participat tot mai

2 Colectiv, Spravocinik morsskogo desantnika, Voenizdat, Moskova, 1975, p. 20.

194

intens aviaţia, navele de luptă, iar acolo unde era posibilă artileria trupelor de uscat şi cea de coastă. Totodată, în vederea executării acţiunilor amfibii au început să se constituie grupări speciale, cu comandă unică, formate din efective, mijloace de transport şi debarcare, forţe de asigurare şi acoperire. Ca urmare a crescut ritmul debarcării, ceea ce a permis îndeplinirea misiunilor chiar şi în condiţii de inferioritate în forţe şi mijloace.

În scopul realizării surprinderii s-a renunţat la pregătirea de artilerie. Debarcarea s-a executat în zori ziua şi noaptea, pe plaje favorabile şi în locuri considerate greu accesibile chiar şi direct în porturi, cu şi fără participarea desantului aerian.

Toate perfecţionările aduse acţiunilor de desant constituie acumulările care au permis executarea debarcării trupelor aliate în Normandia – în iunie 1944 – cea mai mare acţiune de acest tip cunoscut în istorie. În general, sunt cunoscute detaliile despre desfăşurarea operaţiei strategice, cu consecinţele sale politico-militare asupra războiului. Voi arăta, în continuare, câteva din măsurile luate pe timpul planificării şi organizării.

O atenţie deosebită s-a acordat păstrării secretului acţiunii ce se pregătea. La documentele de planificare avea acces un număr limitat de persoane, la rândul lor, supravegheate discret. Pe măsură ce se apropia ziua debarcării, măsurile se intensificau. Cu câteva luni înainte au fost introduse restricţii asupra comunicaţiilor poştale şi telegrafice, deplasărilor şi concediilor de odihnă. S-a mers până acolo încât, cu câteva excepţii, chiar şi curierilor diplomatici li s-a interzis să părăsească teritoriul Angliei.

S-a elaborat şi pus în aplicare un plan special de acţiuni destinate dezinformării inamicului, urmărindu-se atât inducerea lui în eroare asupra locului şi momentului debarcării, cât şi obligarea la desfăşurarea forţelor în locuri cât mai departe de cele reale. Se pornea de la raţionamentul simplu că era greu de ascuns scopul real al unei asemenea concentrări de forţe şi mijloace supuse cercetării inamicului. De aceea, folosind presa, posturile de radio, canalele diplomatice, canalele de spionaj şi contraspionaj, trupe şi tehnică de luptă s-a trecut la combinarea faptelor reale, care mai devreme ori mai târziu ar fi fost cunoscute de inamic, cu altele nereale, dar verosimile. De exemplu, deoarece oricum blocurile din beton – fabricate pentru porturile ce urmau să fie amenajate pe coasta Normandiei – nu puteau fi ascunse s-a răspândit zvonul că sunt necesare extinderii portului englez Dover. Tot pentru a-i convinge pe hitlerişti că debarcarea va avea loc în zona Calais–Boulogne, pe teritoriul Angliei au fost construite puncte false de desant, poligoane şi aerodromuri false, s-a construit o flotă de invazie etc.

În raioanele de concentrare a forţelor şi mijloacelor s-au intensificat măsurile pentru interzicerea cercetării inamice, în timp ce în raioanele în care se imita concentrarea unei mari grupări de desant cercetarea era permisă periodic.

Aliaţii au executat cercetarea într-o fâşie care începea din Danemarca până la graniţa franco-spaniolă, bineînţeles, incluzând locul viitoarei debarcări. Timp îndelungat aliaţii au bombardat intens punctele fortificate din raionul Calais–Boulogne, iar în săptămâna care a precedat acţiunea, bombardamentele au fost intensificate. În schimb, în Normandia, bombardamentele aeriene s-au executat

195

numai cu câteva ore înaintea debarcării. Operaţia principală a fost precedată de două acţiuni demonstrative în zonele Boulogne şi Saint Malo. La ele au participat zeci de nave, şalupe, şlepuri deasupra cărora aviaţia a lansat benzi metalizate realizând pe ecranele staţiilor de radiolocaţie imaginea unui puternic sprijin din aer. În schimb în Normandia, aviaţia nu a efectuat zboruri deasupra grupării de trupe care executa traversada.

Detaşamentele de desant s-au constituit şi instruit în sudul şi sud-vestul Angliei, adică în zone aflate în raza de acţiune a aviaţiei de cercetare hitleriste. De aceea, pentru a masca modificările survenite în dispozitivul trupelor, cu câteva zile înaintea începerii operaţiei a fost puternic întărită apărarea antiaeriană. Din cauza pierderilor mari provocate aviaţiei fasciste nu s-au mai folosit avioane în acea zonă.

Toate aceste măsuri de mascare şi dezinformare au fost eficiente încât în ajunul zilei „Z” comandamentul hitlerist era convins că nu este posibilă o invazie de proporţii în perioada următoare şi, chiar după cucerirea capetelor de pod din Normandia şi începerea dezvoltării acestora, aştepta ca debarcarea forţelor speciale să se producă în raionul Calais–Boulogne.

Operaţii de desant maritim au avut loc şi după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, un loc deosebit îl ocupă cea executată la 15 septembrie 1950 de trupele americane la Inchon, în timpul războiului din Coreea. Acţiunea s-a desfăşurat în condiţiile în care trupele americane rezistau doar în capul de pod de la Pusan (în sud-estul peninsulei), la mare distanţă de locul ales pentru debarcare. Surprinderea realizată a constituit de altfel unul din principalii factori care au determinat succesul operaţiei. Locul ales pentru debarcare întrunea toate condiţiile necesare îndeplinirii cât mai rapide a scopului acţiunii. Dacă s-ar fi întocmit o descriere a unui loc contraindicat pentru debarcare-se afirma-acesta ar fi corespuns cel mai bine3.

Oraşul Inchon unde s-a efectuat debarcarea avea o populaţie de aproximativ 250.000 de locuitori şi era dispus de-a lungul litoralului pe o întindere de 6 km. În faţă se găseau numeroase insule, din care una puternic fortificată. Accesul dinspre mare era posibil numai în perioadele în care fluxul atingea cota maximă adică 3-4 zile pe lună. Adâncimea scăzută a apei nu permitea apropierea navelor de ţărm, iar lipsa spaţiului de manevră le transforma în ţinte fixe pentru tragerile de artilerie. În plus, instalaţiile portuare nu aveau capacitatea efectuării lucrărilor necesare asigurării viitoarelor acţiuni. Se impunea ca toate aceste dezavantaje să fie depăşite din considerente operativ-strategice, lucru care s-a reuşit prin modul de organizare a acţiunii.

S-a acordat o atenţie deosebită mascării şi dezinformării care, de altfel, au fost extrem de eficiente. Loviturile aviaţiei s-au executat pe un front larg în care era inclus şi locul debarcării. Debarcarea a fost precedată de o puternică pregătire de aviaţie şi artilerie, în scopul slăbirii apărării antidesant. Simultan cu acţiunea principală a avut loc şi una demonstrativă la sud de Incihon.

Pregătirea acţiunii a durat peste 20 de zile. Corpul expediţionar a fost constituit dintr-o divizie de infanterie marină, una de infanterie care împreună cu mijloacele de

3 Merglen, Albert, La Guerre de l’inattendu, Arthaud, 1966.

196

întărire însumau circa 70 mii de oameni şi s-au utilizat aproximativ 300 nave de transport şi auxiliare4 care înainte fuseseră dispersate pe litoralul şi teritoriul SUA, în Japonia şi câteva din bazele militare din Pacific. Pentru realizarea supremaţiei aeriene un rol important la avut aviaţia de pe portavioane.

O atenţie deosebită s-a acordat siguranţei şi apărării desantului pe timpul traversadei, precum şi măsurilor de asigurare şi protecţie a forţelor (s-a constituit o grupare specială de ordin logistic).

Determinantă a fost pregătirea de luptă a trupelor. Efectivele – atât cele aflate sub arme, cât şi cele mobilizate în acest scop – participaseră la luptele din Pacific împotriva Japoniei şi aveau o bogată experienţă în acţiunile de desant.

Toate aceste măsuri fuseseră luate chiar şi în condiţiile în care comandamentul american nu se aştepta la o ripostă deosebită din partea apărătorului angajat în acţiuni la mare distanţă de locul ales pentru desantare (de altfel, în acea zonă raportul de forţe a fost net în favoarea agresorului).

Debarcarea a început după amiaza zilei de 15 septembrie 1950 cu divizia de infanterie marină (aproximativ 20 mii oameni) constituită în două grupări. Una a acţionat frontal, cealaltă a manevrat oraşul pe la sud şi a doua zi au realizat joncţiunea. Ulterior, trupele debarcate au cucerit un aerodrom important aflat la 20 km de oraş, au forţat râul Han, apoi au cucerit oraşul Seul. Divizia de infanterie a debarcat în ziua de 17 septembrie în zona Seul, desfăşurând în continuare acţiuni convergente cu trupele din capul de pod de la Pusan, care trecuseră la ofensivă, în ziua de 16 septembrie.

Acţiunile corpului expediţionar au fost puternic sprijinite de artileria şi rachetele de pe nave, precum şi de către aviaţie. De asemenea, pentru misiuni de transport au fost pentru prima dată folosite elicopterele. Nu s-a întrebuinţat desantul aerian.

După ce cu numai un an înainte şeful de stat major al trupelor de uscat ale SUA declarase că după cel de-al Doilea Război Mondial numai era posibilă executarea unor operaţii de desant maritim, succesul celei de la Incihon a dus la reconsiderarea acestui tip de acţiune militară.

După această operaţie au fost ridicate din nou cu insistenţă problemele perfecţionării mijloacelor de desant şi debarcare, a realizării unor tipuri noi de asemenea mijloace care să facă posibilă debarcarea în ritm înalt şi cu pierderi minime. De asemenea, s-a reconfirmat importanţa existenţei trupelor specializate şi cu un înalt grad de pregătire pentru asemenea acţiuni – infanteria marină.

Debarcarea într-un loc impropriu cu scopul realizării surprinderii fusese practicată cu succes în acţiunile de desant maritim din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, în cadrul operaţiei din Okinawa (1945), zonele cu plaje favorabile debarcării au fost folosite pentru acţiuni demonstrative în timp ce acţiunea principală s-a desfăşurat într-un loc greu accesibil. De asemenea, debarcarea din Normandia s-a executat într-o zonă considerată până atunci a fi potrivită numai acţiunilor tactice din cauza lipsei porturilor mari, dar operaţia desfăşurată a fost una strategică şi încă de mari proporţii.

4 Ibidem, p. 199.

197

Un loc deosebit printre acţiunile de desant maritim îl ocupă cea executată de trupele engleze împotriva celor argentiniene debarcate în insulele Falkland (Malvine) în 1982. A fost conflictul în care acţiunea de desantare s-a executat împotriva unui adversar superior din punct de vedere al efectivelor, dar inferior ca înzestrare tehnică şi instruire.

Din cauza distanţei extrem de mari care separă insulele de Marea Britanie, conducerea militară engleză a avut de rezolvat probleme complexe pentru organizarea acestei acţiuni. Le voi aminti numai pe cele referitoare la desant.

Efectivele folosite se instruiseră în nordul Europei în condiţii meteorologice asemănătoare cu cele din insulă în acel moment şi chiar participaseră la acţiuni de luptă în diverse puncte ale globului. Acest lucru avea să fie hotărâtor în obţinerea succesului.

Pe timpul traversadei au fost organizate exerciţii cu trageri de luptă şi diverse alte activităţi în vederea perfecţionării pregătirii militare a efectivelor.

Deşi este greu de presupus că armata argentiniană nu se aştepta la o debarcare totuşi, surprinderea s-a realizat mai ales prin alegerea locului, prin lovirea cu foc a unor puncte în care ulterior nu s-a executat nimic, executarea cercetării pe un front larg, constituirea a trei detaşamente (unul pentru debarcarea principală şi două pentru acţiuni demonstrative), precum şi debarcarea grupării principale pe întuneric într-o singură noapte.

Dar ceea ce a atras în mod deosebit atenţia în desfăşurarea evenimentelor au fost elementele terorist-diversioniste britanice care au îndeplinit misiuni diverse:

- alegerea şi pregătirea zonelor de litoral pentru debarcarea desantului şi pregătirea terenului pentru aterizarea elicopterelor;

- cercetarea terenului; - corecţia focului artileriei de pe nave şi dirijarea avioanelor şi elicopterelor la

ţintă; - cucerirea aerodromurilor; - distrugerea tehnicii de luptă, depozitelor de muniţii şi de

carburanţi-lubrifianţi; - cercetarea dispozitivului advers folosirea ca detaşamente înaintate al

forţelor principale. Militarii din compunerea acestor elemente au fost constituiţi în grupuri care au

acţionat izolat sau întrunit înzestraţi şi echipaţi cu armamentul şi echipamentul necesare îndeplinirii misiunii. Grupările au fost debarcate cu câteva zile sau chiar cu 2-3 săptămâni înaintea forţelor principale cu ajutorul submarinelor avioanelor, elicopterelor, vedetelor rapide. Pentru apropierea nemijlocită de ţărm au întrebuinţat mijloace individuale de deplasare ori au înotat pe sub apă.

Debarcarea desantului maritim a început noaptea, în condiţii de vizibilitate redusă. Acţiunea s-a executat într-o zonă neamenajată pentru apărarea antidesant din nord-vestul arhipelagului. De asemenea, două acţiuni demonstrative precedate de o puternică pregătire de foc. Gruparea principală a debarcat în două eşaloane. Simultan cu eşalonul întâi a fost debarcat şi desantul maritim transportat cu elicopterele. La ora aleasă a fost imposibilă întrebuinţarea aviaţiei argentiniene. În capul de pod, trupele debarcate au realizat o puternică apărare antiaeriană şi antitanc.

198

Pentru pregătire de foc şi sprijin s-au folosit artileria de pe nave şi aviaţia. Efectivele debarcate au fost rapid concentrate în capul de pod ocupat, apoi au trecut la ofensivă în flancul apărătorului. Acţiunile lor erau coordonate cu cele ale desantului demonstrativ şi elementelor terorist-diversioniste. Pentru debarcarea grupurilor de asalt ale infanteriei marine s-au folosit vedete rapide. În dezorganizarea apărării o contribuţie importantă a avut-o desantul maritim debarcat de pe nave direct în adâncimea dispozitivului argentinian. Într-un timp relativ scurt elicopterele au transportat 400 militari şi aproximativ 40 tone de materiale.

Spre deosebire de acţiunile de desant precedente, în care victoria s-a realizat în primul rând datorită superiorităţii în forţe şi mijloace (supremaţie aeriană şi navală, raport de forţe favorabil), în acest conflict rolul hotărâtor l-au avut superioritatea în armament, tehnică de luptă (avioane cu decolare verticală, mijloace radio-electronice, aparatură de vedere pe timp de noapte, noi tipuri de rachete, submarine atomice, sateliţi etc.) şi procedeele de luptă folosite.

Întrucât pentru transportul grupării de desant la asemenea distanţă (aproximativ 13 mii km), capacităţile marinei militare britanice erau depăşite s-au folosit nave de transport pasageri civile, care în câteva zile (maximum o săptămână) au fost amenajate pentru transportul trupelor, elicopterelor şi materialelor necesare desfăşurării acţiunilor de luptă (acţiuni pe timp de noapte, fracţionarea dispozitivului apărătorului).

O altă acţiune de desant caracterizată prin superioritate în tehnică şi pregătire de luptă faţă de apărător a fost cea executată de infanteriştii marini şi trupele americane de desant aerian în Grenada, în octombrie 1983. Au mai participat o puternică grupare de nave, inclusiv portavioane, precum şi avioane de transport pentru aducerea unor subunităţi din insulele vecine.

La fel ca în acţiunea de desant executată de trupele engleze debarcarea forţelor principale a fost precedată de intense acţiuni ale elementelor terorist-diversioniste care au pregătit-o. În lipsa unei apărări antidesant organizate, mare parte din efective au fost transportate cu elicopterele şi debarcate în apropierea principalelor obiective apărate: aerodromuri, focare de rezistenţă, localităţi. Acţiunile terestre au fost puternic sprijinite de aviaţie (apărarea antiaeriană era aproape inexistentă), elicoptere şi artileria de la bordul navelor. Şi de această dată nivelul ridicat al instruirii efectivelor participante şi-a spus cuvântul asupra deznodământului întregii operaţii.

Se remarcă, în acest caz, atenţia exagerat de mare în raport cu reacţia aşteptată (acordată) pregătirii desantării. Este drept că acţiunea era o demonstraţie de forţă şi pentru a fi convingătoare trebuia exclus orice risc. Chiar şi în aceste condiţii trebuie remarcată încă o dată minuţiozitatea cu care se pregătesc operaţiile amfibii.

Acest aspect este cu atât mai important cu cât, pe viitor, efectul armamentului modern, mobilitatea sporită a trupelor, mijloacele rapide de transport şi debarcare nou construite, folosirea pe scară tot mai largă a elicopterelor pentru sprijinul şi transportul trupelor de pe nave pe ţărm vor oferi posibilităţi noi acţiunilor de desant maritim.

Totodată, dezvoltarea mijloacelor radiotehnice, diversificarea tot mai accentuată a posibilităţilor de cercetare sunt factori care i-au convins pe majoritatea specialiştilor militari să considere că surprinderea va fi greu de realizat.

199

Un loc aparte în cadrul acţiunilor de luptă îl constituie cele ale desantului fluvial. Sunt de proporţii mai restrânse, cu misiuni limitate la izolarea sau nimicirea unor puncte de sprijin de malurile fluviilor, cucerirea unor porturi fluviale, distrugerea bazelor marinei fluviale, descoperirea, angajarea şi nimicirea trupelor de uscat prin acţiuni dinspre fluviu independent ori în cooperare cu alte forţe. Scopul final al acţiunilor de desant fluvial va fi realizarea şi menţinerea controlului asupra unor căi fluviale pentru a facilita acţiunile terestre de anvergură.

Acţiuni de desant fluvial s-au desfăşurat şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pe cursuri de apă. Evidente au fost cele duse de către trupele coloniale franceze şi de forţe americane în Vietnam.

Trupele franceze au întrebuinţat nave pe care le-au adaptat pentru acţiuni militare, blindându-le şi instalând armament pe ele precum şi nave pentru debarcarea infanteriei şi tancurilor. Iniţial misiunea acestora a fost de a asigura transportul trupelor pe căile fluviale şi de a sprijini cu foc acţiunile terestre, ulterior executând şi debarcări. În acest scop s-au organizat flotile speciale. Una singură putea transporta un batalion de infanterie cu armamentul şi tehnica din înzestrare. Întrebuinţată în luptă, această grupare s-a dovedit mai eficientă atunci când a acţionat din mişcare decât de pe loc,când, cu toate măsurile de siguranţă luate, pierderile au fost mari.

Forţa mobilă a SUA din Delta Mekongului a fost constituită prin integrarea unor mari unităţi din trupele de uscat (o divizie şi o brigadă de infanterie) cu una a marinei militare. Se urmărea ca prin combinarea focului cu mişcarea pe uscat, în aer şi pe apă să se menţină controlul acestui spaţiu impropriu altor acţiuni.

Pe anumite şlepuri a fost montată artileria, iar pe altele s-au realizat platforme pentru elicoptere. A fost construit chiar şi un portelicopter. Se consideră că folosirea elicopterelor a mărit, pentru un moment, eficienţa grupării.5 Dar din cauză că viitoarele deplasări pe apă puteau fi uşor anticipate, iar sistemul de înştiinţare folosit de patrioţii vietnamezi era eficient, forţa mobilă era vulnerabilă, mai ales în ambuscade, ceea ce i-a şi diminuat considerabil rolul.

Când acţiona în deltă, forţa era constituită în patru grupe: dragare, conducere, transport, acoperire şi sprijin. Grupa de dragare, draga canalul şi acţiona împotriva ambuscadelor de mal. Grupa de transport deplasa subunităţile, câte una pe fiecare navă. Cea de acoperire şi sprijin se afla în faţă, la flancuri şi înapoia dispozitivului, iar unele nave, intercalate între cele ale grupei de transport, interveneau cu foc atunci când era cazul. Grupa de conducere se dispunea pe o singură navă, iar pentru a realiza continuitatea conducerii se forma şi o grupă de rezervă dispusă pe o altă navă.

2. Caracteristicile operaţiilor amfibii

2.1. Caracteristici esenţiale Operaţiile amfibii realizează integrarea Forţelor Navale, Aeriene şi Terestre. O

operaţie amfibie solicită participarea largă a Forţelor Aeriene, Navale, Terestre şi a

5 Fulton, B. William, Vietnam Studies, Riverine Operaţion, 1966-1969. Department of the Army, Washington,

D.C., 1973, p. 191.

200

Forţelor pentru Operaţii Speciale; reprezintă un exemplu tipic de integrare strânsă a forţelor instruite, organizate şi echipate pentru diferite funcţiuni ale luptei.

Operaţiile amfibii realizează dezvoltarea rapidă a puterii de luptă dinspre mare către ţărm. Cea mai importantă cerinţă a unui asalt amfibiu este necesitatea imediată şi neîntreruptă a creşterii unei puteri de luptă, suficiente la ţărm, de la capabilitatea iniţială zero la puterea de lovire deplină, coordonată ca un atac asupra obiectivului Forţei Amfibii Întrunite. Pentru a obţine succesul, o Forţă Amfibie Întrunită trebuie să deţină în zona sa de operaţii (zona obiectivului amfibiu specific) controlul deplin al zonei maritime (la suprafaţa apei şi subacvatic), controlul deplin al spaţiului aerian şi – în cazul asaltului amfibiu – o superioritate substanţială asupra forţelor inamicului care se apără pe ţărm. În faţa unei necesităţi incontestabile, comandanţii pot desfăşura o operaţie amfibie, ca bază a unei superiorităţi rezonabile a unei forţe. De exemplu, o situaţie maritimă şi aeriană favorabile, poate justifica o debarcare, chiar atunci când Forţa de Desant Amfibiu nu deţine superioritatea numerică în Forţe Terestre, dacă unităţile navale şi aeriene aliate pot fi întrebuinţate eficient pentru a neutraliza avantajele inamicului. În plus, referitor la superioritatea rezonabilă de-a lungul zonei (sectorului) de debarcare, o Forţă Amfibie Întrunită ar trebui să deţină abilitatea de a asigura un sprijin continuu pentru Forţa de Desant Amfibiu, pe ţărm.

Operaţiile amfibii realizează unitatea de efort şi coerenţa operaţională. Complexitatea unei operaţii amfibii şi vulnerabilitatea forţelor angajate în operaţiile amfibii solicită un grad foarte înalt de integrare, unitate de efort şi coerenţă operaţională. Ca rezultat, aceasta poate fi stabilit oportun, o legătură strânsă şi timpurie cu comandantul Forţei Întrunite Combinate/Joint Task Force, pentru a îmbunătăţi planificarea, integrarea componentelor Teatrului de Operaţii şi sprijinul de luptă. Comandanţii forţelor desemnate şi de sprijin trebuie să se pregătească anticipat pentru nevoile Forţei Amfibii Întrunite.

2.2. Clasificarea acţiunilor amfibii Abordarea teoretică a acţiunilor amfibii a generat analiza criteriilor de

clasificare a acesteia şi implicit un grad mare de generalizare. Se impune deci să prezentăm o clasificare a acţiunilor amfibii pe care o propun să se facă după trei moduri:

- după criteriul eşalonului de execuţie; - după scopul urmărit; - după procedeul de transportare al trupelor. După criteriul eşalonului de execuţie (modelul rusesc de clasificare) se

consideră că acţiunile amfibii sunt: - de nivel tactic;

- operativ;

- strategic. Acţiunea amfibie de nivel tactic se realizează numai de forţele navale în

scopul cercetării, ocupării sau nimicirii unor obiective de litoral. Scopul acţiunilor amfibii de nivel tactic este de regulă un scop complementar al unor operaţii de mare amploare. Ţinând cont de acest nivel de execuţie putem considera că acţiunea amfibie de nivel tactic, în cazul litoralului românesc ar putea să urmărească uşurarea ofensivei

201

forţelor terestre care atacă dinspre sud sau nord dar şi mărirea ritmului ofensivei acestora. De asemenea mai poate urmări ocuparea unui cap de pod pentru acţiuni ulterioare de mai mare amploare, blocarea canalului Dunăre–Marea Neagră, cercetarea şi nimicirea (distrugerea) unor obiective importante ale apărării antidesant. De regulă acţiunea amfibie se planifică şi se execută în timp scurt folosindu-se forţe specializate ale infanteriei marine şi alte categorii de trupe speciale, valoarea forţelor întrebuinţate fiind în principiu batalion–brigadă.

Acţiunea amfibie de nivel operativ este acţiunea care poate fi realizată în comun de către forţele navale inclusiv infanterie marină şi forţe terestre care acţionează de-a lungul litoralului în cooperare cu forţe aeriene şi care are ca scop nimicirea grupării adversarului de pe litoral sau ocuparea unor obiective maritime importante cum ar fi un port sau o bază navală. La acţiunea amfibie de nivel operativ se poate aprecia că pot participa forţe însumând de la câteva batalioane până la o divizie.

Acţiunea amfibie de nivel strategic se realizează de către forţe navale în cooperare cu forţe terestre şi aeriene în scopul cuceririi unei regiuni de litoral şi ducerea în continuare a acţiunilor de luptă în adâncimea teritoriului inamic sau pentru deschiderea unui nou front de luptă. Valoarea forţelor debarcate iniţial este în funcţia de particularităţile regiunii şi poate fi de câteva divizii sau un corp de armată.

După scopul urmărit în accepţiunea occidentală în prezent, există 4 tipuri de operaţii amfibii:

- demonstraţia amfibie; - raidul amfibiu; - asaltul amfibiu; - retragerea amfibie. Demonstraţia amfibie. Demonstraţia amfibie reprezintă tipul de operaţie

amfibie executată în scopul inducerii în eroare a forţelor inamicului, prin expunerea forţei, obligând inamicul să adopte un curs de acţiune favorabil Forţei Amfibii Întrunite.

Raidul amfibiu. Un raid amfibiu reprezintă tipul de operaţie amfibie ce implică incursiunea rapidă către/sau ocuparea temporară a unui obiectiv, urmată de o retragere planificată. Raidurile amfibii pot fi efectuate pentru:

- cauzarea de pierderi şi distrugeri; - obţinerea de informaţii; - crearea diversiunii; - capturarea sau evacuarea de personal şi echipament; - desfăşurarea Operaţiilor de Evacuare a Necombatanţilor/NEO. Asaltul amfibiu. Asaltul amfibiu reprezintă principalul tip de operaţie amfibie,

ce implică stabilirea unei forţe pe un ţărm ostil sau potenţial ostil. Numai asaltul amfibiu implică stabilirea permanentă a unei Forţe de Desant Amfibiu pe ţărm. Cerinţa de a fi în măsură să realizeze o creştere rapida a puterii de lupta a forţelor debarcate, de la capabilitatea iniţială zero, creează diferenţele de organizare, doctrinare şi tehnologice dintre Operaţiile Amfibii şi Operaţiile Terestre.

202

Retragerea amfibie. Retragerea amfibie reprezintă tipul de operaţie amfibie ce implică extragere forţelor pe navele sau ambarcaţiunile staţionate pe mare, de pe un ţărm ostil sau potenţial ostil.

În Figura nr. 1 sunt reprezentate grafic, tipurile de operaţii amfibii. Figura 1 - Tipuri de operaţii amfibii Un alt criteriu de clasificare al acţiunilor amfibii are în vedere procedeul

folosit pentru transportul trupelor pe mare. Din acest punct de vedere sunt cunoscute următoarele tipuri de acţiuni amfibii:

Acţiunea amfibie navă-litoral. În principiu acest procedeu se foloseşte pentru situaţia în care distanţa între porturile de îmbarcare şi raioanele de debarcare este mai mare de trei zile de marş. Transportul desantului propriu-zis se execută de către forţele navale pe nave mari (de desant şi de transport) până în raioanele în care se execută transbordarea efectivelor, armamentului şi tehnicii militare pe vedete, aeroglisoare de desant, elicoptere în vederea debarcării lor pe litoral.

Acţiunea amfibie litoral-litoral. Această acţiune constă în transportul desantului şi tehnicii cu mijloace specializate(aeroglisoare, vedete şi nave de desant) din porturile de îmbarcare şi debarcarea acestora direct pe mal fără a mai avea loc transbordarea. Acest procedeu este folosit pe mări închise unde distanţa dintre porturile de îmbarcare şi raioanele de debarcare sunt relativ mici şi nu depăşesc o zi de marş.

Acţiunea amfibie combinată. Această acţiune constă în transportul şi debarcarea forţelor de desant din eşalonul de asalt (eşalonul 1) după procedeul „litoral-litoral” iar următoarele eşaloane după procedeul „navă-litoral”.

TIPU

RI D

E O

PER

AŢ

II AM

FIBII

DEMONSTRAŢIE AMFIBIE

ASALT AMFIBIU

RAID AMFIBIU

RETRAGERE AMFIBIE

203

3. Forţe şi mijloace participante la operaţiile amfibii. Executarea operaţiei amfibii Operaţia amfibie este o acţiune de amploare la care participă forţe din cele trei

categorii de forţe armate specifice tuturor armatelor moderne: forţe navale, forţe aeriene, forţe terestre. Aceste forţe constituie o forţă întrunită amfibie.

În cadrul unei operaţii amfibii forţele participante pot fi structurate astfel: - grupare de desant maritim constituită din trupele care debarcă; - grupare(grup) de nave de desant(transport) care transportă desantul

maritim şi tehnica de luptă de la punctele de îmbarcare până la raioanele de debarcare; - 1-2 grupări navale de acoperire operativă începând din raionul de formare şi

realizarea dispozitivului de marş constituit din navele de transport şi cele de siguranţă nemijlocită, pe timpul traversadei, în raionul de debarcare şi luptei pentru cucerirea capului de pod:

• grupare navală de pregătire şi sprijin cu foc care împreună cu aviaţia execută pregătire de foc a raionului de debarcare iar pe timpul luptei pentru debarcare sprijinul cu foc al desantului maritim până la limita bătăi maxime a rachetelor şi artileriei de la bordul navelor;

• grupare navală pentru siguranţa nemijlocită a grupării de nave de desant (transport) destinată pentru apărarea apropiată a navelor de transport împotriva aviaţiei, submarinelor şi navelor de suprafaţă;

• grupare navală pentru executarea acţiunilor de minare-deminare pentru executarea dragajului din faţa punctelor de debarcare şi a acţiunilor antimină pe timpul traversadei (navele pot intra în compunerea grupării de siguranţă nemijlocită);

• grupuri de cercetare, cercetare-diversiune şi executarea lucrărilor subacvatice pentru obţinerea de informaţii, dezorganizarea activităţilor de conducere, realizarea culoarelor în barajele şi obstacolele din apropierea plajelor şi de pe plajă;

• unul sau mai multe grupuri de asigurare tehnico-materială; • o grupare amfibie pentru acţiuni demonstrative; • o grupare de forţe aeriene; • nave speciale de conducere şi asigurare; • un grup de dirijare aviaţie.

Forţele navale participante la operaţiile amfibii se constituie în grupări de nave conform structurii de mai sus şi pot îndeplini diferite misiuni funcţie de tipul operaţiei amfibii desfăşurate. Aceste forţe pot îndeplini următoarele misiuni:

- asigurarea dragajului şi marcarea culoarelor de trecere prin barajele de mine; - asigurarea transportului trupelor de desant din punctele de îmbarcare până în

raioanele de debarcare; - debarcarea prin luptă a desantului maritim; - sprijinul cu foc al desantului pe timpul operaţiei amfibii precum şi al acţiunilor

ulterioare pe litoral; - asigurarea aprovizionării neîntrerupte a desantului maritim; - asigurarea şi retragerea desantului pe calea mării;

204

- asigurarea conducerii trupelor de desant şi a aviaţiei până când statul major al desantului debarcat poate prelua conducerea.

Gruparea de desant maritim este constituită din infanteria marină care în cadrul unei operaţii amfibii are misiunea principală de a debarca în cadrul formaţiunilor de asalt, de a rupe apărarea antidesant şi de a crea condiţii favorabile dezvoltării acţiunii de către forţele sosite ulterior cu tehnica grea: tancuri, artilerie, transportoare.

Forţele navale din cadrul grupării de nave de desant (transport) sunt constituite din mijloace navale specializate pentru transportul infanteriei marine. Acestea pot fi (în funcţie de zona geografică unde este planificată operaţia amfibie):

- nave de transport efective; - nave ce transportă tehnică şi efective; - nave doc pentru desant; - nave pe pernă de aer. Navele de transport efective îmbarcă numai militari cu armament uşor. Datorită

pescajului mic aceste nave se pot apropia foarte mult de ţărm şi de aceea, sunt folosite pentru executarea debarcărilor.

Nave ce transportă tehnică şi efective care se folosesc atât la transport, lansarea la apă cât şi pentru recuperarea mijloacele amfibii. Constructiv, aceste nave se deosebesc prin instalaţiile din prova care fac posibilă debarcarea tehnicii chiar pe ţărm, ori în locuri unde adâncimea apei nu depăşeşte un metru. De asemenea aceste nave pot avea şi platforme în pupa şi pe unde este posibilă atât îmbarcarea cât şi debarcarea tehnicii precum şi recuperarea mijloacelor amfibii din apă.

Navele doc pentru desant sunt destinate transportului, debarcării pe apă şi recuperării mijloacelor de debarcare amfibii. De asemenea mai pot transporta alte categorii de tehnică, elicoptere şi nave de dimensiuni mai mici. Elementul specific îl formează camera doc cu o punte aflată deasupra nivelului mării şi pe care se dispune tehnica. Când este necesară debarcarea acesteia, nava se scufundă până când nivelul apei este suficient de mare deasupra punţii din doc şi permite ieşirea rapidă a tehnicii amfibii şi mijloacelor de debarcare.

Navele pe pernă de aer se deplasează deasupra apei deoarece sunt susţinute de aerul comprimat sub corpul navei cu ajutorul ventilatoarelor speciale.

Avantajele folosirii mijloacelor pe pernă de aer în cadrul operaţiilor amfibii sunt: - se măreşte numărul punctelor de debarcare; - trecerile prin barajele antidesant sunt posibile fără pierderi; - ducerea acţiunilor de luptă când ţărmul este îngheţat, în zone lagunare şi

mlăştinoase, pot executa manevre în locuri cu adâncimea apei mică şi chiar debarcarea desantului în adâncimea apărării dacă ţărmul permite;

- străpungerea raioanelor cu apărare antidesant constituită împotriva mijloacelor clasice de debarcare.

Forţele navale din cadrul grupărilor navale de acoperire, de pregătire şi sprijin cu foc precum şi cele din gruparea de siguranţa sunt constituite din nave militare specializate (nave purtătoare de artilerie şi rachete, nave antisubmarin, corvete, distrugătoare, crucişătoare) sau universale de tipul fregatelor cu armament diversificat capabil să răspundă cerinţelor îndeplinirii misiunilor complexe pe timpul tuturor

205

etapelor operaţiei amfibii. Toate acestea fac ca gruparea de nave transport (desant) să execute traversada fără a fi expuse pericolului submarin.

Împotriva navelor de suprafaţă se acţionează cu armamentul de artilerie şi rachete de la bordul fregatelor. Sistemul de armament (rachete, artilerie) de la bordul fregatelor moderne aflate în grupările navale participante la operaţiile amfibii poate include artilerie navală de calibru 155 mm cu muniţii ghidate cu rază de acţiune extinsă (100 mile marine – 185 km), sisteme de rachete tactice, sisteme de rachete balistice aflate pe navele arsenal – Nava de lovire.

O atenţie deosebită este acordată protecţiei forţelor amfibii împotriva atacului aerian. Pe navele grupărilor navale participante la operaţia amfibie sunt asigurate capabilităţi angajamentul operativ al ţintelor, exploatarea extinsă a câmpului de luptă şi multiplicarea forţei prin repartizarea oportună direcţionată a informaţiilor de la senzori (distanţă, orientare, altitudine, imersiune a platformelor purtătoare sau vectorilor letali/neletali în timp real) permiţând respingerea atacului aviaţiei adversarului de la distanţă nepermiţând acestuia atingerea navelor de transport.

O categorie aparte de mijloace care participă la executarea cu succes a unei debarcări sunt elicopterele. Acestea se găsesc la bordul navelor de transport al desantului sau pe navele de luptă. Ele fac posibilă debarcarea unor forţe şi mijloace la distanţe mari faţă de litoral şi contribuie la executarea unor acţiuni de luptă convergente, dinspre mare şi uscat. Practic participarea elicopterelor la toate fazele operaţiei amfibii le fac indispensabile.

4. Etapele operaţiei amfibii şi modul de acţiune a forţelor Instruirea şi repetiţia generală. Operaţia amfibie antrenează multe unităţi şi

formaţiuni pentru care trebuiesc planificate şedinţe de instruire în comun şi în condiţiile geografice ale zonei de acţiune.

Programul de instruire trebuie să cuprindă: - expuneri şi exerciţii pe hartă; - antrenamente fără nave; - antrenamente cu nave în condiţiile apropiate de realitate. Antrenamentele se vor încheia cu o repetiţie generală, operaţia amfibie

executându-se pe un litoral asemănător cu cel pe care urmează să se execute în realitate. În cadrul acestor instruiri se acordă o atenţie deosebită organizării cooperării.

Îmbarcarea forţelor. Această etapă începe odată cu finalizează concentrării trupelor şi a tehnicii de luptă şi se realizează într-o ordine strictă, prestabilită, care să permită debarcarea lor în timp scurt, în conformitate cu cronologia acţiunilor de luptă prevăzute. În cazul unei operaţii amfibii de tipul unei debarcări, în scopul uşurării acţiunilor de îmbarcare pe navele de desant se adoptă o organizare temporară pentru forţele participante la operaţie fără a afecta organizarea astfel:

- forţele de desant se constituie în grupuri de debarcare – un grup de debarcare include infanteria marină;

- fiecare grup de debarcare se compune din 3-4 detaşamente de debarcare; - detaşamentul de debarcare se compune din 3 sau mai multe elemente de asalt.

206

Îmbarcarea se face, de regulă, simultan în mai multe puncte (în principiu un punct de îmbarcare cu mai multe dane pentru un batalion mecanizate – marină) dispuse dispersat.

După terminarea etapei de instrucţie, trupele se deplasează în raioanele de concentrare şi pregătire pentru îmbarcare care se pot găsi la 80-120 km faţă de porturile (punctele) de îmbarcare. Cu 24 de ore înaintea îmbarcării se ocupă raioanele de aşteptare aflate la 10-30 km faţă de punctele de îmbarcare.

Îmbarcarea se execută în ordine inversă debarcării, începându-se cu materialele şi echipamentul, se continuă cu tehnica militară iar în ultimul timp se îmbarcă trupele.

Îmbarcarea se execută prin două procedee: - administrativ de îmbarcare; - îmbarcării de luptă. Procedeul administrativ de îmbarcare este adoptat în situaţia când operaţia

amfibie se execută în porturi sau locuri amenajate, în raioane de litoral în afara posibilităţilor de reacţie a adversarului. În acest caz se prevede folosirea la maxim a întregii capacităţi de încărcare a navelor de desant (transport) întrucât descărcarea acestora se realizează cu folosirea instalaţiilor portuare. Procedeul poate fi frecvent utilizat pentru transportul eşalonului doi şi a eşaloanelor următoare.

Procedeul îmbarcării de luptă se adoptă în cazul debarcării prin luptă a primului eşalon. Se prevede o astfel de folosire a capacităţilor militare, încât să se asigure respectarea cu stricteţe a principiului integrităţii tactice a unităţilor şi subunităţilor, ceea ce înseamnă ca pe fiecare navă se îmbarcă subunităţi cu tehnică şi armamentul primelor acţiuni.

Traversada. Această etapă începe din momentul plecării navelor de desant din punctele de îmbarcare şi se încheie la ajungerea navelor în raionul de debarcare.

Traversada (marşul) în cadrul unei operaţii amfibii multinaţionale cuprinde: - deplasarea din porturile de îmbarcare în raioanele de constituie (formare) a

dispozitivului de marş; - deplasarea grupărilor de nave conform dispozitivului de marş adoptat către

raioanele de debarcare. Navele care au viteza mai mare sunt incluse în detaşamentele care formează valul

unu al desantului. Depărtarea raioanelor de formare a detaşamentelor de desant faţă de punctele (porturile) de îmbarcare pot fi de 20-30 Mm. Sosirea navelor de desant în raioanele de formare a convoaielor este precedată de navele care constituie grupările de lovire, de căutare-lovire, de acoperire operativă, de apărare antiaeriană şi antisubmarin.

Asigurarea operativă a traversadei se realizează cu acoperirea aeriană. Siguranţa nemijlocită compusă din fregate şi corvete care sunt dispuse circular la o distanta de 25-35 cabluri precum şi de gruparea de acoperire navală.

Compunerea forţelor care execută asigurarea de luptă depinde de amploarea operaţiei. Astfel pentru debarcarea unei divizii mecanizate sau infanterie marină din cadrul din cadrul unei operaţii multinaţionale pot fi destinate una sau două grupări de acoperire operativă formate din 4-6 fregate sau 2-4 fregate şi 3-4 corvete.

În afara grupărilor navale de acoperire mai pot exista elicoptere pentru căutarea antisubmarin apropiată şi în raioanele ameninţate, aliniamente de căutare antisubmarin cu aviaţia la 10-15 Mm, nave pentru supravegherea îndepărtată de radiolocaţie şi

207

siguranţă aeriană îndepărtată la 50-60 Mm. În condiţiile actuale apărarea navelor de desant pe timpul traversadei constituie o misiune tot mai complexă, necesitând o mare cantitate de forţe şi mijloace de apărare. Se are în vedere că desantul este vulnerabil pe mare, în special la atacul submarinelor cât şi a navelor de luptă şi aviaţiei.

Traversada se poate executa şi cu navele de desant dispersate. Acest lucru este posibil ţinând cont de condiţiile zonei de acţiune şi de posibilităţile adversarului.

5. Lupta pentru debarcare şi realizarea capului de pod Această etapă este cea mai importantă din cadrul operaţiei amfibii şi reprezintă

scopul pentru care s-au desfăşurat celelalte etape. Datorită importanţei dar şi a amplorii acţiunilor executate în această etapă se pot distinge faze diferite, dintre care cele mai importante sunt:

- pregătirea finală de foc; - desfăşurarea detaşamentelor de desant pentru debarcare; - forţarea apărării antidesant; - debarcarea subunităţilor de asalt şi cucerirea capului de pod; - lărgirea capului de pod pentru îndeplinirea misiunii imediate. Pregătirea finală de foc poate începe cu 1-2 zile înainte de sosirea

detaşamentelor în raioane şi se execută de către grupările navale de sprijin cu foc din poziţii de manevră dispuse la distanţe funcţie de bătaia rachetelor şi a artileriei.

La această pregătire participă şi aviaţia de vânătoare-bombardament. Scopurile urmărite sunt legate de slăbirea apărării antidesant prin nimicirea sau neutralizarea unor obiective cum ar fi: baterii de coastă, aerodromuri, grupări de artilerie. Cu 20 minute înaintea debarcării, aviaţia de vânătoare-bombardament execută izolarea plajelor de debarcare.

De regulă debarcarea se execută pe 2 eşaloane cu majoritatea forţelor în eşalonul întâi. Nu trebuie exclusă şi posibilitatea executării debarcării de MU/U tactice pe un singur eşalon. Astfel eşalonul întâi al unei divizii mecanizate marină poate debarca în 3-4 ore sau chiar mai puţin. Timpul total de debarcare al unei divizii va fi aproximativ 6-8 ore.

Executarea desfăşurării pentru debarcare prezintă o serie de particularităţi funcţie de procedeul de debarcare folosit. În cazul procedeului „litoral-litoral” un cert avantaj îl constituie realizarea unui dispozitiv de marş, strâns, uneori identic cu cel de debarcare. Se realizează astfel un ritm ridicat de debarcare şi se reduce considerabil timpul în care mijloacele de debarcare se găsesc sub focul artileriei adversarului. Dispunerea navelor (vedelor) de desant în formaţia de marş, se stabileşte încât desfăşurarea să se facă din mişcare, pe cât posibil fără reducerea vitezei generate de deplasare.

În cazul procedeului „navă-litoral” detaşamentul de desant soseşte în raion cu 2-3 ore înaintea debarcării, timp necesar pentru pregătirea de foc, transbordare, constituirea valurilor de debarcare şi deplasarea acestora către litoral.

În raionul de debarcare se stabilesc următoarele raioane şi aliniamente:

208

- raioane exterioare de manevră şi staţionare a transportoarelor (navelor) de desant din primul eşalon al diviziei la 15-20 Mm (în afara barajelor de mine şi a focului artileriei de coastă);

- raioane interioare de manevră şi staţionare (2-3) situate la 2-5 Mm de litoral, în care vin navele pentru transbordare, de regulă, după ce apărarea antidesant a fost în parte neutralizată;

- câteva raioane de adunare şi formare a valurilor de debarcare situate la 3-6 cbl. faţă de navele de desant (transport către litoral); aici se formează valurile de debarcare „planificate” şi cele care vin la debarcare „la chemare”;

- linia de plecare la debarcare, destinată pentru coordonarea şi dirijarea mijloacelor de debarcare, constituită în valuri către ţărm; aceasta este paralela cu litoralul, fixată la o distanţă de 1,5-4 km sau mai mult (în afara distanţei eficace artileriei de calibru mic) şi marcată cu navele de asigurare;

- fâşiile de apropiere de mal a mijloacelor de debarcare, fiecare marcată cu repere plutitoare proprii fiecărui batalion, cu o lăţime care corespunde frontului unui punct de debarcare.

Acţiunile de forţare a apărării antidesant de către valurile de desant sunt puternic influenţate de starea mării şi de condiţiile hidrometeorologice.

De regulă, din primele două valuri în cazul unei apărări antidesant puternice şi bine amenajată, fac parte maşinile blindate care au la bord subunităţile de asalt şi subunităţi de pionieri cu maşini de geniu pentru realizarea culoarelor în barajele antidesant. În valurile următoare, formate din vedete şi transportoare amfibii sunt transportate efective (valurile 3 şi 4) maşinile de luptă, artileria şi tehnica grea (valurile 5, 6, 7). În general eşalonul întâi poate debarca în 6-9 valuri.

După cucerirea plajei de debarcare se asigură realizarea sprijinului cu foc cu artileria adusă pe ţărm şi debarcarea la chemare a valurilor următoare.

Pentru asigurarea unei debarcări masive de forţe şi mijloace, se consideră ca indicată cucerirea porturilor şi bazelor maritime militare. Porturile pot fi ocolite iniţial, se blochează şi apoi cuceresc prin încercuire şi acţiune de pe mare şi din aer.

Bibliografie 1. ATP-8B, Vol. I, Change 3, Doctrine for Amphibious Operations, 2008,

NATO NSA. 2. ATP-8B, Vol. II, Tactics, Techniques and Procedures for Amphibious

Operations, 2007, NATO NSA. 3. ATP-39 (A) Amphibious Embarkation, NATO NSA. 4. ATP-3.2, Land Operations, NATO NSA, 2006.

209

CARACTERISTICILE OPERAŢIILOR DEFENSIVE LA LITORAL

Căpitan comandor Romeo EFTIMIU, Locţiitorul comandantului Divizionului 146 Nave Minare-Deminare

1. Introducere

Intrarea în secolul XXI înseamnă pentru România şi pentru Forţele Navale Române nu numai un nou început de drum care vizează o societate şi structuri de tip nou, modern, dar şi un pas înainte către împlinirea unor aspiraţii legitime de a face parte din structuri militare, economice şi politice internaţionale care să ofere garanţii de securitate şi cooperare reciproc avantajoase.

Practica ultimului deceniu demonstrează că secolul XXI va fi dominat de politici dure de influenţă şi protectorat declarat, care vor evidenţia în câmpul geopolitic aceiaşi actori proeminenţi, fie ei de factură tradiţionala (SUA, Rusia, Germania, Japonia, G-7) sau de perspectivă imediată (UE).

Într-un context internaţional complex, organismul militar românesc se află într-un proces deosebit de dinamic de restructurare şi redefinire a tuturor domeniilor sale de activitate, proces ce se subordonează opţiunilor strategice politico-militare ale României, de integrare în structurile euroatlantice.

Tot mai frecvent se vorbeşte de conceptul operaţional denumit „sistem de sisteme” care prezintă războiul ca pe o competiţie mortală în care deznodământul va fi favorabil acelei grupări de forţe ce va înţelege mai bine spaţiul de luptă şi va transfera rapid această cunoaştere propriilor elemente luptătoare. Cheia succesului este văzută ca fiind dependentă de interacţiunea funcţională a elementelor ce dau putere de luptă unui sistem militar şi sinergia diferitelor complexe de armamente utilizate în operaţie.

Concepte precum operaţii integrate, operaţii decisive sunt tot mai des utilizate în literatura de specialitate ca dovadă a preocupărilor specialiştilor militari de a ţine pasul cu practica evoluţiei artei militare contemporane.

Dacă până deunăzi războiul însemna nimicirea armatei inamicului şi stăpânirea capitalei, azi succesul într-un conflict armat este evaluat prin prisma rezultatelor şi nu a distrugerilor, de unde şi impunerea unui nou concept denumit „operaţii bazate pe efecte”.

În viziunea iniţiatorilor astfel de operaţii vizează nu atât uzura sau anihilarea forţelor combatante, cât controlul acestora. Altfel spus, trebuie să-i creezi adversarului percepţia că este inutil să opună rezistenţă în condiţiile în care efectele sunt previzibile.

210

Esenţa noului concept constă în adoptarea operaţiilor din punct de vedere conceptual şi acţional la specificul bine definit şi individualizat al fiecărei situaţii în parte, în realizarea surprinderii şi concentrării forţei de lovire în puncte decisive, pentru atingerea rapidă a scopului final al operaţiei.

Fluidizarea spaţiului de luptă, creşterea substanţială a posibilităţilor de acţiune ale mijloacelor de luptă dau astăzi noi dimensiuni operaţiilor defensive. Prin excelenţă, apărarea viza, aproape în exclusivitate, oprirea, temporizarea şi într-o mică măsură nimicirea adversarului întrucât, oricât de generoase ar fi fost obiectivele propuse, nu existau asigurate elementele de putere care să contrabalanseze efectele pozitive de partea apărătorului.

Actualmente, în doctrinele categoriilor de forţe, operaţia defensivă este percepută ca o formă de luptă dinamică în care spiritul ofensiv trebuie să primeze. Ingeniozitatea comenzii, indiferent de eşalon, coroborată cu adecvarea manevrei de foc, forţe şi mijloace la specificul momentelor din derularea acţiunilor sunt de natură să asigure consistenţă apărării şi să o aşeze în rândul operaţiilor bazate pe efecte decisive.

În următoarele paragrafe sunt prezentate operaţiile defensive la litoral, respectiv caracteristicile acestora conform F.N.-1 (proiect), comparativ cu angajarea defensivă la litoral în concepţia NATO.

2. Caracteristicile operaţiilor defensive la litoral

2.1. Operaţiile navale defensive Operaţiile navale defensive sunt de două tipuri, diferenţiindu-se între ele prin

zona de acţiune: - operaţiile defensive la litoral – în care apărarea este desfăşurată pe litoral şi

în zona de operaţii din apropierea litoralului; - operaţiile de apărare a comunicaţiilor maritime şi fluviale proprii pentru

apărarea transporturilor maritime şi fluviale. Operaţia defensivă la litoral este acţiunea militară de apărare a litoralului

propriu sau a unui aliat şi a zonei maritime adiacente acestuia, pentru interzicerea proiecţiei puterii maritime a inamicului împotriva litoralului propriu sau al unui aliat, sau împotriva zonei adiacente acestuia, prin respingerea atacurilor cu rachete şi artilerie ale inamicului din aer, de la suprafaţă sau de sub apă, pentru respingerea forţelor amfibii şi a forţelor de sprijin ale acestuia, pentru descoperirea şi împiedicarea executării supravegherii şi cercetării de către inamic, pentru împiedicarea instituirii blocadei, pentru descoperirea şi combaterea FOS inamice şi pentru împiedicarea acţiunilor de minare inamice.

2.2. Tipuri de operaţii şi misiuni

Principalele operaţii şi misiuni desfăşurate pentru apărarea litoralului sunt: - acţiuni informaţionale; - supravegherea şi cercetarea; - desfăşurare navală;

211

- acţiuni de căutare şi atac; - operaţii de acoperire; - operaţii împotriva blocadei, a blocării forţelor, a blocării raioanelor

importante şi împotriva interdicţiei maritime şi a embargoului; - acţiuni ale forţelor speciale; - acţiuni de minare/deminare; - acţiuni de sprijin; - căutare şi salvare.

2.3. Caracteristicile operaţiilor defensive la litoral Operaţiile defensive la litoral sunt de regulă întrunite şi solicită un număr mare

de forţe, cuprinzând majoritatea genurilor de forţe şi de arme. Baza comună de operare pentru forţele întrunite este linia litoralului, cu acţiuni desfăşurate dinspre uscat spre mare şi sprijinite de acţiuni generate din largul mării – în special în situaţia sprijinului acordat de forţe aliate.

Diferenţa principală dintre angajarea ofensivă şi cea defensivă la litoral este legată de nivelul de realizare a întrunirii operaţiilor. Operaţiile defensive la litoral pot realiza întrunirea tuturor categoriilor de forţe ale armatei, cu participarea tuturor genurilor de forţe şi de arme ale marinei, aviaţiei şi forţelor terestre. În aceste condiţii, coordonarea forţelor – mult mai numeroase şi mai diverse decât la operaţia ofensivă – are un rol decisiv.

În angajarea defensivă, avantajul în operaţie poate fi dat de forţele navale, care pot combate forţele inamice pe mare, înainte ca acestea să înceapă debarcarea pe litoral.

Acţiuni informaţionale. Pentru realizarea dispozitivului de apărare şi planificarea operaţiei defensive, este deosebit de importantă obţinerea de informaţii despre intenţiile inamicului cu mult timp înaintea începerii operaţiei de către acesta, încă de pe timpul planificării şi pregătirii acţiunilor sale.

Prezenţa şi desfăşurarea navală. Prezenţa şi desfăşurarea forţelor în teatrele de acţiune ale inamicului şi în special a submarinelor proprii şi a forţelor speciale, obligă inamicul la un efort continuu de apărare antisubmarin şi împotriva cercetării şi diversiunii sub apă şi pe uscat, la litoralul său, în zonele importante sau obligate de trecere şi pe căile de comunicaţii maritime. Acesta prezenţă, chiar şi cu forţe puţine, presupune din partea inamicului un efort suplimentar de apărare, cu o intensitate mare, în condiţii de mascare deosebite, cu forţe numeroase, prin acţiuni sistematice. Acţiunile de apărare ale inamicului nu vor înceta după începerea ofensivei sale, atâta timp cât pericolul şi nivelul de descurajare este realizat chiar şi la un nivel redus. Desfăşurarea navală, pe timpul operaţiei defensive şi în special cu submarine şi forţe speciale, este recomandată pentru avertizarea timpurie a forţelor proprii, pentru descoperirea intenţiilor inamicului, descoperirea grupărilor navale principale inamice pe timpul apropierii de teatrul de operaţii şi de zona de operaţii propriu-zisă. De o deosebită importanţă este identificarea bazelor de prepoziţionare a forţelor inamice, iar o lovire a acestora în fazele iniţiale ale instalării lor, poate întârzia şi chiar anula operaţiile inamicului.

212

Supravegherea şi cercetarea. Supravegherea şi cercetarea navală în toate mediile, cu nave de suprafaţă, submarine, aeronave şi sisteme de litoral, realizează o imagine recunoscută a traficului maritim, duce la descoperirea forţelor inamice care se apropie de litoralul propriu, identificarea forţelor şi conturarea componenţei grupărilor navale inamice, a dispozitivului de marş al acestora. Indicarea ţintelor pentru forţele de lovire, menţinerea contactului cu dispozitivul inamic, stabilirea rezultatului atacurilor şi observarea eventualelor restructurări ale dispozitivului inamic, impune mascarea forţelor proprii faţă de cercetare inamicului şi menţinerea în afara bătăii armamentului acestuia. Acest deziderat este dificil de realizat, dar trebuie să se tindă spre o abordare cât mai apropiată pentru atingerea acestui scop.

Acţiuni de căutare şi atac. Lovirea grupărilor navale inamice pe timpul tuturor etapelor de desfăşurare a operaţiei sale este de dorit, dar în situaţii de inferioritate şi de superioritate a inamicului se impune o concentrare a efortului propriu printr-o acţiune simultană la nivel operativ, cu forţe întrunite, urmărindu-se combaterea grupării de forţe principale inamice. De asemenea, atunci când este posibil, pentru uzarea prematură a forţelor inamice, trebuie desfăşurate acţiuni de hărţuire a inamicului prin atacuri rapide şi de mică intensitate, cu tipuri de forţe cât mai diversificate, împotriva forţelor de transport inamice, a bazelor de prepoziţionare a inamicului, a logisticii forţelor şi a forţelor de modelare a operaţiei ofensive inamice, urmate de retrageri imediate după executare sau atunci când contraacţiunea inamică este puternică. Reacţia crescândă a inamicului nu ar trebui să oprească acţiunile de hărţuire, ci să ducă la diversificarea lor. În situaţia unei supremaţii a inamicului în unul din medii, se vor conserva forţele proprii prin mascare şi manevră, până la conturarea obiectivului principal. Pe timpul respingerii forţelor amfibii, lovirea forţelor inamice pe timpul debarcării desantului şi apropierii acestuia de plajele de debarcare constituie misiunea principală a operaţiei defensive la litoral. Pe timpul operaţiilor defensive, asigurarea unui control al mării, restrâns la nivelul raioanelor de executare a loviturilor şi pe o perioadă scurtă de timp, poate asigura succesul operaţiilor proprii. Pentru aceasta cooperarea şi coordonarea forţelor în spaţiu, timp şi pe obiective, pe baza unui plan simplu şi flexibil, adaptabil în timp real după fiecare lovitură sau chiar atac, trebuie să constituie o prioritate.

Operaţii de acoperire. Pe timpul operaţiilor defensive la litoral, operaţiile de acoperire sunt în principal aeriene. În condiţiile în care inamicul tinde să câştige treptat controlul aerian al zonei sale de operaţii, această acoperire va fi dificil de realizat şi cu pierderi mari. De aceea acoperirea aeriană este recomandat să se concentreze pe acoperirea misiunilor principale prin urmărirea realizării unei superiorităţi zonale pe o anumită perioadă de timp şi pentru combaterea unui anumit tip de inamic. Acoperirea aeriană trebuie realizată obligatoriu pe timpul operaţiilor de minare, de dragaj, pe timpul marşului de apropiere a forţelor proprii de lovire de grupările inamice şi pe timpul pătrunderii acestora la obiectiv. Pe timpul luptei cu forţele terestre inamice debarcate pe litoral se impune de asemenea acoperirea aeriană, la aceasta contribuind atât forţele defensive aeriene cu baza la sol, cât şi forţele ofensive antiaeriene.

Operaţii împotriva blocadei, a blocării forţelor, a blocării raioanelor importante, împotriva interdicţiei maritime şi a embargoului. Acţiunile forţelor

213

proprii împotriva un inamic care nu deţine capabilităţi net superioare forţelor proprii, trebuie acţionat pentru al împiedica să-şi concentreze forţele. O acţiune eficientă în astfel de situaţii este ocuparea punctelor cheie şi a raioanelor obligate de trecere pentru blocarea forţelor inamice şi prin concentrarea efortului forţelor proprii pe componentele forţelor inamice care încearcă să treacă succesiv prin aceste zone. Împotriva unui inamic care reuşeşte să-şi concentreze forţele şi realizează un raport de forţe superior, pentru a asigura succesul operaţiilor este necesară coordonarea acţiunilor forţelor proprii cu cele ale aliaţilor.

Acţiuni ale forţelor speciale. Acţiunile forţelor speciale pe timpul operaţiilor defensive la litoral vor acţiona la litoralul inamic pentru culegerea de informaţii, informarea şi avertizarea timpurie a forţelor proprii privind acţiunile forţelor inamicului şi atunci când este posibil, realizarea unei stări de tensiune cât mai ridicate în rândul forţelor inamice, prin acţiuni diversioniste foarte diversificate care să-l oblige să adopte stări de alertă a forţelor şi măsuri de protecţie ridicate.

Acţiuni de minare. Adoptarea procedeelor ofensive ale minării, atunci când este posibil, în secret cu submarine, sau de descurajare şi înşelare cu aviaţia trebuie organizate din primele momente ale pregătirii operaţiei de către inamic şi contribuie la creşterea nesiguranţei căilor de comunicaţii şi la uzarea forţelor inamice. Ca obiective trebuie urmărite intrările în porturile inamice, raioanele de formare a grupărilor şi de concentrare a forţelor şi locurile obligate de trecere. Minarea pe itinerariile de deplasare ale inamicului îl va obliga să destine forţe de asigurare contraminelor pentru toate acţiunile şi forţele acestuia, ceea ce va duce la întârzierea acţiunilor acestuia. Realizarea barajelor de mine împotriva navelor, submarinelor şi a desantului inamic în apele adiacente litoralului şi pe plajele probabile de debarcare de la litoralul propriu, vor obliga inamicul la acţiuni de deminare premergătoare apropierii şi debarcării desantului. Atacarea forţelor de deminare inamice pe timpul acţiunii acestora în baraje, produce pierderi mari acestuia şi poate opri o operaţie de desant a acestuia.

Acţiuni de deminare. Asigurarea libertăţii de navigaţie pentru forţele proprii este decisivă şi de aceea forţele proprii de deminare trebuie să acţioneze contra minelor atât în porturi cât şi pe pase şi drumuri recomandate, evitând uzarea forţelor proprii şi asigurând zone de ape sigure pentru forţele de lovire. Apărarea forţe de deminare proprii împotriva atacurilor inamicului trebuie să fie organizată în toate mediile, având în vedere că inamicul aflat în ofensivă va destina forţe pentru atacul acestora.

Acţiuni de sprijin. Acţiunile de distrugere/neutralizare/interzicere a forţelor inamicului debarcate pe ţărm se realizează prin efortul întrunit al forţelor navale, aeriene şi terestre. Coordonarea sprijinului cu foc al forţelor terestre va urmări evitarea fratricidului.

2.4. Angajare defensivă la litoral în concepţia NATO În concepţia NATO operaţia defensivă la litoral este denumită angajare

defensivă la litoral şi poate fi apărarea naţională sau apărarea unui teritoriu aliat împotriva atacurilor amfibii, apărarea împotriva embargoului sau pentru a întrerupe operaţiile de control maritim/de respingere a unui adversar în apele învecinate. Baza

214

comună de operare este linia de coastă sau coasta amicilor, sprijinită eventual de acţiuni din largul mării.

Angajarea defensivă la litoral ilustrează acţiunile tipice de angajament defensiv la litoral privind exercitarea controlului maritim şi cuprinde:

Acţiuni de executat Mijloace Cercetare/recunoaştere. Recunoaştere şi supraveghere aeriană şi

spaţială. Recunoaştere tactică. Recunoaştere şi supraveghere aeriană a

unităţilor navale şi operaţiuni aeriene de sprijin.

Acţiuni de deminare. Forţele MCM. Blocarea zonelor costiere prin minare. Minare navală sau aeriană. Protejarea forţelor MCM. AAW;

DCA; Forţe defensive aeriene cu baza la sol; Operaţiuni contra navelor de suprafaţă cu FN.

Distrugerea/Neutralizarea/Reţinerea forţelor de suprafaţă şi submarine inamice.

ASUW/ASW; ASFAO în mediul maritim (TASMO).

Protecţia forţelor împotriva atacurilor aeriene.

Forţe defensive aeriene cu baza la sol; Operaţiuni ofensive antiaeriene; DCA AAW; ASFAO.

Ocuparea poziţiilor/zonelor cheie. Unităţi navale. Sprijinul unităţilor luptătoare. Sprijin pe sol/pe ţărm.

Diferenţa principală dintre angajarea ofensivă şi defensivă la litoral este de

natură întrunită cu adevărat a angajării defensive, care include toate serviciile în realizarea imaginii recunoscute şi angajarea inamicului. În angajarea defensivă avantajul operaţiei se bazează pe forţele navale.

Deoarece mai multe forţe terestre şi aeriene participă în operaţia defensivă decât în operaţia ofensivă, cerinţa de coordonare rămâne validă dar se petrece la o scară mult mai mare. Următoarele caracteristici se adresează acţiunilor defensive şi sunt excepţii ale angajării ofensive la litoral:

- cercetare/recunoaştere – operaţiile maritime au nevoie de informaţii corecte şi suficiente, obţinute anterior, prin recunoaştere aeriană şi terestră şi supraveghere privitor la posibile zone întărite sau ameninţarea cu mine în mediul specific;

- recunoaştere tactică – apropiate de mare, ameninţările şi ţintele trebuie detectate şi identificate; structurile cu baza la sol trebuie incluse separat prin folosirea senzorilor de la bordul navelor şi a capacităţilor aeropurtate;

215

- acţiuni de deminare – oricând este posibil, câmpurile de mine inamice, dacă sunt detectate, trebuie curăţate pentru a furniza libertate de mişcare forţelor navale;

- distrugerea/neutralizarea/descurajarea forţelor ostile de suprafaţă sau submarine – lupta împotriva navelor de suprafaţă/ASUW şi lupta împotriva submarinelor/ASW sprijinită de (ASFAO) acţiunile forţelor aeriene antisuprafaţă în mediu maritim (TASMO) trebuie exercitate;

- protecţia forţelor împotriva atacurilor aeriene – forţele defensive aeriene cu baza la sol au o contribuţie esenţială;

- ocuparea poziţiilor/zonelor cheie – după obţinerea controlului asupra zonele de litoral şi de coastă, zonele cheie trebuie ocupate fizic sau securizate prin angajarea supravegherii cu baza la sol şi a sistemelor de arme pentru a evita infiltrarea inamicului în zona asanată;

- sprijinul unităţilor luptătoare – este posibil sprijinul de către structurile cu baza la sol.

2.5. Principii metodice de planificare a defensivei Sistemele de comunicaţii şi informaţie CIS pot învinge limitele geografice

prin folosirea staţiilor cu baza la sol la transmiterea şi de recepţionarea comunicaţiilor şi prin folosirea liniilor terestre.

Imaginea recunoscută. Trebuie instalat un sistem complet de senzori şi dispozitive de distribuire a informaţiilor prin folosirea tuturor mijloacelor şi serviciilor. Se subliniază importanţă necesităţii unei reţele-nucleu de date, care să cuprindă toate unităţile navale şi de la ţărm, ce execută coordonarea obligatorie de depistarea a forţelor. Privind sprijinul extensiv cu baza la sol trebuie să fie asigurat elementul de coordonare a imaginii de la litoral cu recepţia imaginii recunoscute de către toate structurile participante. Acest element ar trebui să fie însărcinat cu schimbul de informaţii pentru dispozitivele de afişare folosite în cadrul TF şi evaluarea, corelarea, coordonarea datelor intrate şi furnizarea informaţiilor esenţiale pentru circuitele şi reţelele diferite de schimb informaţional.

Evaluarea situaţiei şi angajarea armamentelor. Când este folosită supravegherea la sol şi angajarea sistemelor de arme, coordonarea trebuie intensificată pentru a asigura cel mai înalt nivel de evaluarea a situaţiei, prevenirea conflictelor cu forţele amice şi evitarea fratricidului. Evaluarea situaţiei este cheia succesului.

3. Concluzii

Analizând comparativ caracteristicile operaţiei defensive în concepţia SMFN, cu caracteristicile angajării defensive în concepţia NATO, observăm asemănări şi chiar caracteristici identice ale operaţiilor.

Consider că atât în concepţia românească cât şi în concepţia NATO operaţia defensivă este percepută ca o formă de luptă dinamică, în care spiritul ofensiv trebuie să primeze.

216

Securitatea maritimă astăzi trebuie privită din ambele perspective, naţională şi colectivă, la nivel european şi euroatlantic, nici un stat nu este imun la ameninţările contemporane şi crizele transnaţionale.

Bibliografie 1. F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale (proiect), Bucureşti, 2009. 2. Forţele Navale, Element esenţial al puterii maritime în Marea Neagră,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006. 3. Doctrina NATO.

217

CARACTERISTICILE OPERAŢIILOR DE APĂRARE A COMUNICAŢIILOR MARITIME ŞI FLUVIALE

Căpitan comandor ing. Emanuel Virgil PARASCHIV, Şeful de stat major la Divizionul 146 Nave Minare-Deminare

„Marea fiind legătura cea mai rapidă şi mai lesnicioasă cu ţările aliate permite aducerea aprovizionărilor necesare pentru subzistenţa naţiunii şi a armatei. Cum marea este domeniul tuturor, aceste linii de comunicaţie maritime sunt la începutul ostilităţilor comune ambilor adversari. Ori, arta de a face războiul, după Napoleon, fiind tăierea liniilor de comunicaţie ale adversarului, rolul militar al marinei este uşor de definit: Marina este în primul rând păzitoarea liniilor de comunicaţie ale armatei de uscat, iar în al doilea rând, Marea constituind şi o linie de comunicaţie a armatei inamice, marina trebuie să taie adversarului această cale. Cum marina inamică are acelaşi scop dublu este evident că mijlocul de a putea uza de mare şi de a interzice acest uz adversarului este de a distruge sau cel puţin de a anihila marina inamică.”

Comandor Eugen Roşca, Căpitan comandor Gheorghe Koslinski în lucrarea „Avem nevoie de marina militară”,

Bucureşti, 1923

„Puterea maritimă este suma capabilităţilor unei naţiuni de a-şi implementa interesele sale în oceanul planetar, folosind întinsul acestuia pentru dezvoltarea activităţilor politice, economice, militare, în timp de pace sau război, pentru atingerea obiectivelor naţionale în domeniu”.

Amiralul Gorşkov, în lucrarea „Puterea maritimă a statului”

1. Introducere

Dintotdeauna, statele riverane unei mări, ocean sau fluviu navigabil, pentru a-şi

promova sau apăra interesele în zona respectivă, şi-au dezvoltat o componentă navală militară cu rol esenţial, atât la pace cât şi în situaţii de criză sau conflict. Mărimea acestei componente şi rolul ei nu depind de mărimea litoralului (lungimea fluviului) sau numărul de porturi ci de mărimea intereselor maritime naţionale concretizate în:

- păstrarea intactă a spaţiului maritim naţional ca loc de geneză şi dezvoltare a culturii maritime a naţiunii române;

- asigurarea ieşirii la mare şi oceanul planetar;

218

- asigurarea dreptului suveran în zona economică exclusivă; - libertatea de acţiune pe mare (fluviu); - protejarea activităţilor economice specifice domeniului maritim (fluvial); - cooperarea cu naţiunile maritime ale lumii, în toate laturile domeniului

naval, pentru întărirea încrederii reciproce şi a stabilităţii mondiale sau zonale. În cadrul conflictelor, întotdeauna există condiţii favorabile unui participant

care poate înclina balanţa în folosul său. În aer, deţinerea controlului aerian asupra inamicului reprezintă un avantaj pentru cel care îl posedă. Terestru, controlul câmpului de luptă, riguros utilizat, poate asigura victoria decisivă. Pe mare, forţele care deţin controlul pe liniile de comunicaţii maritime, deţin cheia succesului în războiul modern.

Importanţa strategică a liniilor de comunicaţii maritime şi controlul mării au fost utilizate încă din primul război mondial care „se mutase în ape mai adânci”, iar controlul strâmtorilor a avut un rol decisiv încă de la războiul punic. În ciuda schimbărilor produse de evoluţia armamentelor şi a platformelor pe care acestea sunt instalate, fundamentul războiului a rămas acelaşi: forţa care deţine controlul liniilor de comunicaţii deţine controlul mării, forţa care controlează marea va controla rezultatul conflictului. Controlul mării în sine nu garantează victoria, însă din punct de vedere istoric a fost unul dintre factorii care au condus la victorie.

O flotă navală raportată la interesele politico-economice şi militare ale României, poate susţine, în mod substanţial, acţiunea politico-diplomatică de promovare a intereselor sale contribuind totodată la rezolvarea eventualelor diferende, înainte ca acestea să degenereze în conflicte. Acest fapt evidenţiază rolul de factor de descurajare (sau de persuasiune) dar şi de instrument operaţional credibil pe care ar trebui să-l aibă Forţele Navale Române în bazinul Mării Negre şi oriunde în lume pentru a putea salvgarda interesele statului nostru.

2. Controlul liniilor de comunicaţii de către Forţele Navale Într-un studiu tactic, viceamiralul Mustin (Forţele Navale SUA), arăta că „cel

mai bun mijloc de a proteja liniile de comunicaţii este de a conduce operaţiile navale de control al mării cât mai departe de propriul teritoriu”. Aceasta este în concordanţă cu obiectivele Forţelor Navale stipulate în Strategia Maritimă a Forţelor Navale SUA, de a ataca locaţiile inamicului ca punct de plecare în tranziţia către război. De asemenea, reprezintă o recunoaştere tacită a slăbiciunilor inamicului, cu toate bazele lor cu potenţial de reaprovizionare şi mentenanţă a navelor.

După cum bine se cunoaşte importanţa zonei extinse a Mării Negre, în noul context european şi euroatlantic, a crescut exponenţial în această perioadă când resursele energetice tradiţionale sunt tot mai reduse, atât pentru statele riverane Mării negre, cât şi pentru restul Europei.

De aceea consider că pentru Forţele Navale, menţinerea libertăţii de navigaţie şi apărarea comunicaţiilor în ansamblul lor, a devenit una dintre principalele misiuni pe timp de criză, război, dar îndeosebi pe timp de pace.

219

Gheorghe Koslinski, referindu-se la Marina Militară, afirma încă din 1923 că „apărarea traficului maritim propriu formează obiectivul său principal pe care trebuie să-l urmărească în mod continuu…”.

3. Caracteristicile comunicaţiilor maritime şi fluviale La prima vedere noţiunea de „cale de comunicaţie maritimă” ar putea fi

redusă la acea rută din Marea Neagră (sau altă mare) pe care se deplasează navele. Nu este greşită dar este incompletă deoarece trebuie să ţinem cont, când definim noţiunea de mai sus, nu numai de „ce trece” pe mare (direcţia pe care o străbat – urmează să o străbată – navele), ci mai ales „ce se află” în mare (nave, platforme, conducte transmarine) obiective cu rol important în definirea căilor de comunicaţie ce trebuie asigurate.

Regulamentele militare în vigoare (F.N.-1/2004) definesc comunicaţiile maritime ca fiind „sistemul de elemente şi relaţii referitoare la apărarea porturilor, ecluzelor, hidrocentralelor şi punctelor de încărcare/descărcare, căile de navigaţie maritime şi fluviale cu amenajările hidrografice şi de navigaţie, precum şi mijloacele de transport maritime sau fluviale, de asigurare ori protecţie a acestora”.

Având în vedere că libertatea de navigaţie pe mările şi oceanele lumii, exploatarea resurselor din zona economică exclusivă şi din marea liberă şi protejarea acestora, constituie unele din interesele fundamentale ale României, este clar că definiţia vizează şi faptul că forţele navale au obligaţia de a apăra, funcţie de posibilităţi, comunicaţiile maritime utilizate de flota comercială şi interesele maritime ale României în general în Marea Neagră sau oriunde în lume.

În accepţiunea modernă prin comunicaţie maritimă înţelegem: - porturi (puncte de încărcare/descărcare); - relaţiile economice şi de altă natură care asigură schimbul de încărcături; - liniile de comunicaţie cu amenajările respective; - puncte obligatorii de trecere; - mijloacele de transport şi cele de asigurare; - organul de conducere al sistemului de căi maritime de comunicaţii şi

aparatul său funcţional. Reiese foarte clar că sistemul de căi maritime de comunicaţie nu se rezumă

numai la zona proprie de litoral ci cuprinde toate liniile de comunicaţii fluviale, maritime şi oceanice pe care se deplasează navele proprii, fie ele comerciale sau militare.

Dintotdeauna, pentru un stat riveran unei mări, ocean sau unui fluviu navigabil, transporturile pe apă au fost esenţiale şi mult mai avantajoase ca cele terestre sau aeriene deoarece prezintă următoarele avantaje:

- capacitate mare de ambarcare şi transport; - personal redus; - viteză relativ mare având în vedere volumul transportat (inclusiv în

conducte submarine);

220

- posibilităţi de a transporta orice fel de mărfuri (datorită diversificării şi specializării navelor comerciale);

- costurile cele mai reduse raportate la volumul bunurilor transportate. După unele date statistice transporturile navale reprezintă 65-85% din totalul

transporturilor de mărfuri. Importanţa comunicaţiilor maritime pentru un stat este determinată de: - dispunerea militaro-geografică a statului respectiv; - existenţa sau neexistenţa pe teritoriul acestuia a surselor de materii prime

necesare economiei naţionale; - nevoile de transport pe calea mării a trupelor, tehnicii de luptă şi

materialelor necesare aprovizionării trupelor.

4. Punctele obligatorii de trecere „Cheia terestră” a unui punct obligatoriu de trecere, într-un sens bidimensional,

este încălcarea terestră sau a gheţii a unei suprafeţe cuprinse între două mări. Având în vedere acestea, punctele obligatorii de trecere se pot clasifica, astfel:

- treceri înguste; - treceri largi; - interzicerea accesului în limitele punctului obligatoriu de trecere.

4.1. Treceri înguste Acestea sunt strâmtori, canale care pot fi blocate sau interzise prin lansare de

rachete sau artilerie de coastă, mine, nave de blocare etc. Sunt foarte vechi şi cu cât canalul este mai îngust, cu atât este mai uşor de blocat. Astfel, o trecere îngustă este definită ca distanţa între punctele cele mai înguste care nu depăşeşte 5 Km. Metoda principală de interzicere a acestui punct obligatoriu de trecere este centrat pe forţarea traficului în canalul monitorizat. Avantajul constă în observarea traficului de la coastă şi acţiune mai redusă a forţelor navale pentru menţinerea controlului. Exemple de puncte obligatorii de trecere înguste pot fi: Strâmtoarea daneză la Marea Baltică, Canalele Panama şi Suez etc.

4.2. Treceri largi Aceasta este o strâmtoare mare unde marginile sunt cuprinse între 5 şi 100 Km.

Controlul se bazează pe existenţa capabilităţilor (armament, senzori) de la coastă sau aviaţie. Datorită volumului mare de spaţiu ce trebuie controlat, o trecere largă necesită facilităţi la coastă combinate cu forţe de suprafaţă, antisubmarin şi antiaeriene. Acest câmp de luptă tridimensional suprapus cu detecţia şi atacul inamicului asigură succesul luptei. Principalele facilităţi de la coastă pot fi instalaţii de rachete cu distanţă medie de acţiune sau avioane. De asemenea, în punctele importante ale trecerii se pot folosi barajele de mine. Exemple de puncte obligatorii de trecere largi: Capul Bunei Speranţe, Magelan şi canalul Englez.

221

4.3. Interzicerea accesului în limitele punctelor obligatorii de trecere Acest punct obligatoriu de trecere le depăşeşte pe celelalte două, în sensul că

distanţa dintre două puncte de la coastă sau insule depăşeşte 100 Km. Acestea au fost denumite „autostrăzi ale mării”, se regăsesc de-a lungul coastei în marea lor majoritate. Dezavantajul acestui punct de trecere îl reprezintă faptul că nu se poate acţiona de la coastă, datorită distanţelor mari inamicul poate acţiona prin surprindere şi nu se poate stabili câtă interdicţie este necesară. Exemple: Capul Bunei Speranţe, coastele Norvegiei.

5. Apărarea comunicaţiilor maritime

Cele două războaie mondiale au demonstrat că apărarea sau lovirea comunicaţiilor maritime sunt probleme de importanţă vitală pentru un stat beligerant şi de cele mai multe ori aceste aspecte au constituit ansamblul acţiunilor desfăşurate pe mare. Volumul şi importanţa transporturilor maritime vor creşte pe timp de război, datorită cerinţelor fronturilor dar şi datorită faptului că o parte din comunicaţiile terestre sau aeriene pot fi distruse sau dezorganizate de inamic fapt pentru care menţinerea căilor maritime de navigaţie devine esenţială.

Având în vedere considerentele enumerate până aici, apreciez că misiunea principală a oricărei flote maritime este apărarea comunicaţiilor maritime şi fluviale (porturi, nave transport, nave pescuit, oriunde îşi desfăşoară activitatea).

Problema apărării căilor de comunicaţii maritime şi fluviale se pune în permanenţă din timp de pace prin prevederea unor seturi de măsuri ce sunt puse în aplicare în perioada de criză astfel:

- organizarea şi planificarea transporturilor maritime în colaborare cu Ministerul Transporturilor şi Industriei şi Economiei, prin cele trei metode (convoaie, nave izolate, combinat) funcţie de situaţie;

- organizarea grupării navale operative de escortă a navelor de transport; - organizarea şi întărirea pazei porturilor; - acţiunile informaţionale; - preluarea conducerii porturilor; - urgentarea reparării şi pregătirii navelor neoperative; - amenajarea fâşiei de litoral şi stabilirea rutelor de navigaţie (paselor şi

drumurilor recomandate); - stabilirea şi organizarea aliniamentelor de supraveghere, avertizare şi lovire

succesive; - organizarea conducerii şi cooperării forţelor şi mijloacelor participante, pe

direcţii, misiuni şi aliniamente. Specialiştii militari acordă o atenţie deosebită atât acţiunilor de apărare a

porturilor şi punctelor de ambarcare cât şi acţiunilor de organizare, executare şi apărare a transporturilor militare (dar în aceeaşi măsură şi civile) pe liniile de comunicaţii. Aceştia consideră că pericol principal pentru comunicaţiile maritime proprii îl constituie aviaţia şi navele de suprafaţă, iar pentru cele costiere aviaţia,

222

submarinele şi minele. În cele ce urmează detaliez câteva considerente luate în calcul de specialiştii militari astfel:

- caracteristicile fizico-geografice şi hidrologice ale elementelor căii de comunicaţii contribuie la alegerea metodelor de organizare şi executare a transporturilor (convoi, navă izolată de transport, combinat);

- în cadrul convoaielor, obiectivul principal îl constituie navele de transport (fie de trupe, fie de materiale) diferite ca tonaj şi număr, funcţie de scopul transportului organizat;

- pe timp de criză şi război, transporturile pot fi: • sistematice – se efectuează neîntrerupt pe toată perioada, sau pe o

perioadă mai îndelungată, executându-se în folosul economiei naţionale sau în scopuri militare;

• episodice – se efectuează periodic, funcţie de anumite necesităţi tactice sau operative ale economiei naţionale sau frontului.

Având la bază misiunea de îndeplinit, posibilităţile de acţiune ale inamicului, nivelul de ameninţare şi forţele avute la dispoziţie caracteristicile punctelor obligatorii de trecere de pe calea de comunicaţie şi forţele disponibile, o grupare de forţe, necesită următoarele:

- elemente de comandă; - elemente de informaţii despre ţintele posibile – funcţie de suprafaţa mării în

punctele obligatorii de trecere, acestea includ senzori, elemente de supraveghere (radare, RPV), grupuri de război electronic şi alte elemente care descoperă şi furnizează informaţii necesare forţelor proprii pentru a angaja lupta cu inamicul;

- grupuri de luptă terestră – acestea trebuie să fie suficient de mari pentru a respinge atacurile inamicului în zona lor de acţiune precum şi apărarea bazelor navale înaintate de control a liniilor de comunicaţii;

- grupuri de luptă aeriene – acestea trebuie să posede suficiente forţe pentru a sprijinii operaţiile de aterizare, apărare a bazelor şi recunoaştere; pot fi completate cu avioane aparţinând altor forţe, în special de la Forţele Aeriene şi Forţele Navale;

- grupuri de luptă antisubmarin; - grupuri de luptă la suprafaţă; - grupuri de luptă contraminelor; - artilerie de coastă cu posibilităţi de lansare a rachetelor antinavă – acestea

pot aparţine Forţelor Navale sau adăugate la Infanteria Marină; - elemente de asigurare logistică – accentul trebuie pus pe existenţa stocurilor

de materiale, posibilităţi de executare a activităţilor de mentenanţă precum şi existenţa facilităţilor în porturi şi pe aeroporturi.

6. Componentele operaţiei de apărare a comunicaţiilor navale

Operaţia de apărare a comunicaţiilor navale se planifică, organizează şi se execută în situaţia când este necesară realizarea unui volum mare de transporturi într-un timp determinat. În celelalte situaţii unităţile Forţelor Navale execută toate formele de asigurare operativă în zona de operaţii.

223

Acţiuni informaţionale. Organizarea operaţiei de apărare a comunicaţiilor navale va fi determinată pe de o parte de volumul şi importanţa transporturilor, iar pe de altă parte de intensitatea acţiunilor inamicului sau de pericolul organizării de către acesta a operaţiei ofensive pe comunicaţiile maritime şi fluviale proprii. Pentru aceasta obţinerea de informaţii despre intenţiile inamicului sunt deosebit de importante. De asemenea pentru succesul operaţiei trebuie executată o operaţie informaţională de dezinformare şi înşelare a inamicului.

Desfăşurarea navală. Pentru a imprima un caracter oportun acţiunii forţelor şi mijloacelor ce acţionează pe comunicaţiile proprii, va fi necesar ca acestea să fie desfăşurate din timp pe direcţiile cele mai periculoase sau, potrivit gradului de mobilitate al acestora şi condiţiilor hidrometeorologice ori geografico-militare, să fie menţinute în locurile de dislocare într-o stare de pregătire de luptă ridicată. În vederea realizării dispozitivului operativ, desfăşurarea forţelor se execută, în general, încă din perioada de pregătire a convoaielor – începând din momentul concentrării mijloacelor de transport. Grupările de nave de suprafaţă, care urmează să acţioneze împotriva grupărilor navale inamice se desfăşoară în mare sau se redislocă în locurile temporare de dislocare, de unde vor acţiona în funcţie de situaţie. Desfăşurarea forţelor principale trebuie terminată încă înainte de a se începe încărcarea navelor de transport, pentru a asigura protecţia raioanelor în care navele încărcate vor ieşi şi vor aştepta pentru constituirea dispozitivului de deplasare. Forţele şi mijloacele apărării antiaeriene, antisubmarin, de apărare contra minelor şi contra navelor de suprafaţă, trebuie să termine desfăşurarea înainte de momentul începerii încărcării navelor de transport. Pe timpul desfăşurării forţelor se execută cercetarea continuă, combaterea forţelor şi mijloacelor inamicului care atacă, apoi se trece la formarea convoaielor. Desfăşurarea tuturor forţelor trebuie executată în secret, aceasta realizându-se prin contracararea cercetării inamicului şi prin măsuri de mascare.

Supravegherea şi cercetarea. Apărarea dinspre mare a porturilor trebuie să asigure descoperirea forţelor şi mijloacelor inamice la distanţe care să dea posibilitatea forţelor proprii să intervină înainte ca inamicul să treacă la îndeplinirea misiunii. Interzicerea pătrunderii grupărilor de forţe inamice pe comunicaţiile navale, impune organizarea şi ducerea de acţiuni, pe aliniamente succesive, care să nu permită lovirea locurilor de încărcare/descărcare, a convoaielor sau a navelor de transport izolate. Eşalonarea forţelor din dispozitivul de apărare dinspre mare a porturilor se stabileşte în funcţie de mijloacele de atac existente în dotarea inamicului, precum şi în funcţie de posibilităţile proprii pentru organizarea apărării. Pe timpul ducerii acţiunilor militare pentru apărarea comunicaţiilor maritime şi fluviale proprii, cercetarea trebuie să-şi concentreze eforturile în scopul precizării datelor şi informaţiilor referitoare la compunerea, dislocarea şi evoluţia forţelor inamicului. O atenţie deosebită trebuie acordată descoperirii raioanelor în care sunt desfăşurate submarinele inamice, precum şi a forţelor care ar putea folosi rachete sau mijloace NBC. Adâncimea cercetării trebuie să asigure desfăşurarea forţelor proprii şi executarea loviturilor asupra grupărilor inamice descoperite, înainte ca acestea să îşi poată îndeplini misiunea. Odată cu ieşirea în mare şi pe fluviu a convoaielor proprii, cercetarea îşi intensifică activitatea, în special prin executarea observării şi supravegherii sistematice a activităţilor forţelor inamice în raioanele de dislocare a

224

acestora. Din momentul descoperirii grupărilor de forţe inamice pe mare/fluviu, cercetarea execută observarea neîntreruptă a activităţii acestor grupări şi furnizează informaţii forţelor proprii pentru lovirea acestora numai dacă prezintă un pericol real pentru îndeplinirea misiunii.

Operaţii de acoperire. Pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiei de apărare a comunicaţiilor navale este necesară câştigarea şi menţinerea iniţiativei pe mare şi pe fluviu în zona de ducere a operaţiei, asigurarea libertăţii de acţiune şi asigurarea controlului maritim al zonei pe perioada organizării transporturilor şi pe itinerarul de deplasare a acestora. Acestea se realizează atât prin organizare unor grupări de acoperire aeronavale, căutarea şi atacul forţelor inamicului la distanţe cât mai mari de forţele de transport, pe căile de acces către comunicaţiile proprii, cât şi prin coordonarea tuturor acţiunilor operative, menite să realizeze în raionul şi momentul ales, un raport de forţe favorabil, chiar dacă acesta, pe plan operativ ar putea fi în favoarea inamicului.

Acţiuni de căutare şi atac. Caracteristica generală a apărării comunicaţiilor navale este îmbinarea permanentă a caracterului defensiv, la nivel operativ, cu acţiunile ofensive, la nivel tactic, pentru lovirea forţelor şi mijloacelor inamicului înainte ca acestea să poată întrebuinţa armamentul lor principal, precum şi executarea manevrei pentru evitarea superiorităţii forţelor şi mijloacelor inamicului.

Operaţii de blocare a forţelor inamice sau de blocare a raioanelor importante şi punctelor obligate de trecere. Având în vedere posibilităţile inamicului de a executa lovirea porturilor atât dinspre mare cât şi dinspre uscat se impune constituirea unei grupări de forţe capabile să interzică pătrunderea inamicului la distanţe care să permită folosirea eficace a armamentului acestuia. Aceasta se poate face prin dispunerea forţelor proprii în zone sau raioane obligate de trecere care să permită: descoperirea facilă a inamicului, mascarea forţelor proprii, folosirea armamentului de către forţele proprii înaintea inamicului prin angajarea acestuia cu majoritatea forţelor, în timp ce inamicul intră succesiv cu forţele în zona de acţiune şi este limitat în manevră. Punctele obligate de trecere se pot realiza prin acţiuni de minare pe anumite direcţii, lăsând libere pentru navigaţie anumite raioane favorabile forţelor proprii, dar în aceste situaţii trebuie avut în vedere că se vor limita şi posibilităţile de acţiune ale forţelor proprii.

Operaţii împotriva blocadei, a blocării forţelor, a blocării raioanelor importante şi împotriva interdicţiei maritime şi a embargoului. Acţiunile pentru a împiedica inamicul să instituie blocada porturilor, blocarea forţelor şi raioanelor, interdicţia navală sau embargoul economic, sunt identice cu cele adoptate pe timpul operaţiei defensive la litoral. Pentru evitarea forţelor inamicului, trebuie stabilite itinerare de rezervă şi trebuie analizată oportunitatea trecerii transporturilor proprii printr-un punct obligat de trecere de pe itinerarele stabilite.

Acţiuni ale forţelor speciale. În cadrul apărării comunicaţiilor este inclusă şi apărarea porturilor, a fiecărui obiectiv important din zonă, a instalaţiilor, navelor, docurilor, depozitelor, ecluzelor, căilor de acces şi şantierelor. Aceasta impune o minuţioasă organizare pentru a exclude pătrunderea în interior a forţelor de cercetare-diversiune. Utilizarea forţelor speciale şi a scafandrilor de luptă la apărarea porturilor constituie o condiţie obligatorie, acestea putând îndeplini misiuni de

225

cercetare a locurilor de acostare a navelor, deminarea acvatoriului portuar, lucrări sub apă, intervenţii la navele avariate, nimicirea sau neutralizarea scafandrilor inamici, controlul operei vii a navelor aflate în staţionare, în bazinele portuare şi în radele acestora.

Acţiuni de minare/deminare. Sistemul barajelor de mine marine sau fluviale reprezintă elementul cel mai important al amenajării zonei de operaţii. Barajele de mine marine de apărare şi de poziţie, pot fi de mai multe tipuri: contra navelor de suprafaţă, antisubmarin, antidesant şi se lansează, în general, pe trei aliniamente de la larg către ţărm:

- aliniamentul înaintat; - aliniamentul principal; - aliniamentul costier. Acţiunile de minare de manevră se execută în zona de acţiune a inamicului, pe

drumurile de acces către obiectivele proprii, precum şi în raioanele de desfăşurare a forţelor, cu scopul de a-i provoca pierderi, de a împiedica sau îngreuna folosirea căilor de comunicaţii maritime, precum şi pentru a menţine într-o ridicată stare de tensiune forţele şi mijloacele destinate executării apărării contra minelor. Raioanele maritime în care se execută acţiunile de minare ofensive, se aleg în funcţie de scopul urmărit, caracterul acţiunilor inamicului, forţele ce pot fi folosite pentru minare, timpul de care se dispune pentru pregătirea şi executarea acţiunii de minare, caracteristicile tehnico-tactice ale minelor folosite, precum şi de condiţiile hidrografice şi meteorologice existente – adâncimea apei, caracterul fundului mării, transparenţa şi salinitatea apei. Forma principală a acţiunilor de minare de manevră o constituie lansarea bancurilor de mine cu aviaţia, submarinele şi navele de suprafaţă. Alegerea minelor care se folosesc în cadrul acţiunilor de minare de manevră, se face în funcţie de scopul urmărit de tipul şi clasa navelor inamice împotriva cărora se lansează minele, precum şi de condiţiile hidrografice şi meteorologice din raionul în care urmează să se execute minarea.

Convoierea navală. Pentru executarea transporturilor se poate adopta metoda convoaielor, a navelor de transport izolate sau metoda combinată, în raport de depărtarea şi dispunerea porturilor de destinaţie, a de condiţiile fizico-hidrologice şi de navigaţie existente pe fluviu. Aceste metode se vor folosi în funcţie de intensitatea transporturilor ce se execută, importanţa acestora, mărimea şi posibilităţile forţelor proprii.

Acţiuni de sprijin. Apărarea comunicaţiilor maritime şi fluviale se execută de către forţele navale, în cooperare cu unităţi din cadrul Forţelor Terestre, Forţelor Aeriene şi ale Ministerului Administraţiei şi a Internelor. Forţele navale acţionează atât ca forţă de sprijin cât şi ca forţă sprijinită pentru îndeplinirea misiunilor.

Acţiuni de protecţie. Siguranţa nemijlocită a navelor de transport se execută, în general, pe toată durata marşului. Pe timpul marşului, forţelor din siguranţa nemijlocită le revine misiunea de a executa apărarea navelor de transport împotriva submarinelor, minelor, navelor de suprafaţă inamice şi de a participa la respingerea atacurilor aeriene.

Operaţii pregătitoare. Slăbirea sau nimicirea grupărilor de forţe inamice aflate în mare sau în puncte de dislocare se realizează, atât pe timpul pregătirii

226

convoaielor, cât şi pe timpul traversadelor, prin loviturile efectuate de către forţele special destinate acestui scop. Un avantaj deosebit îl prezintă nimicirea sau neutralizarea grupărilor de forţe inamice înainte de ieşirea convoaielor proprii în mare, prin lovirea forţelor navale inamice în punctele de dislocare şi a aviaţiei pe aerodromuri prin operaţii premergătoare sau simultane organizării unui transport propriu.

Căutare şi salvare. Existenţa unor complexe de instalaţii portuare, a navelor aflate în porturi, a docurilor, a şantierelor navale, a depozitelor de combustibil, a căilor de comunicaţii feroviare etc., impune constituirea unor puternice detaşamente de salvare-avarii capabile să acţioneze în mod oportun pentru salvarea navelor avariate, deblocarea căilor de acces, stingerea incendiilor, salvarea oamenilor. Pe uscat, în incinta porturilor, se impune existenţa unor detaşamente de pompieri cu o dotare corespunzătoare care să poată interveni pentru stingerea incendiilor ţinând cont de diversitatea produselor existente în port precum şi pentru deblocarea căilor de acces. Existenţa în porturi a forţelor de apărare, a personalului de deservire, a echipajelor navelor, permite să se constituie un număr corespunzător de echipe de salvare dotate cu mijloace de intervenţie pentru acordarea primului ajutor şi evacuarea răniţilor.

7. Concluzii

Este operaţie cu caracter permanent atât pe timp de pace cât şi la criză sau război. Se planifică, organizează pe baza acţiunile informaţiilor despre capacităţile de acţiune ale adversarului, nivelul de alertă şi a caracteristicilor principalelor căi de comunicaţie.

Pentru reuşita operaţiei de apărare a comunicaţiilor este necesar ca gruparea de forţe să deţină controlul punctelor obligatorii de trecere.

Bibliografie 1. Norman FREIDMAN, The Maritime Strategy and the Central Front,

Hudson Institute Paper, May 1985. 2. Robert J. HANKS, Rear Admiral, USN (Ret), The Unnoticed Challenge:

Soviet Maritime Strategy and Global Choke Points, Institute for Foreign Policy Analysis Inc., Cambridge MA, Aug. 1980.

3. Naval Doctrine Publication 1, Naval Warfare, 1994. 4. F.N.-1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale, ediţie 2004.

227

PARTICULARITĂŢILE OPERAŢIILOR LA FLUVIU

Comandor drd. Cristinel UCE, Comandantul Divizionului 67 Nave Purtătoare de Artilerie

Abstract Această sinteză este elaborată ţinându-se cont de noile perspective ale

implicării navelor fluviale în menţinerea nealterată a mediului de securitate din zona de responsabilitate, fără a scăpa din vedere misiunile de bază pe care acestea le pot îndeplini. Nu mai puţin este adevărat că răspunsurile trebuie căutate atât în cauzele apariţiei crizelor, dar şi în modul de răspuns în rezolvarea acestora, fie că este el făcut în mod clasic sau asimetric.

Trebuie să recunoaştem că operaţiile fluviale, chiar dacă sunt considerate mai puţi importante, pot avea un impact major datorită zonei mari de desfăşurare şi implicaţiilor lor asupra cuceririi controlului şi interzicerii folosirii fluviului în imaginea globală a folosirii forţelor navale.

1. Aprecieri generale privind riscurile şi ameninţările pe linia de comunicaţii fluvială

„Niciodată nu-ţi întrerupe inamicul atunci când face greşeli.” Napoleon Bonaparte

Pornind de aprecierea riscurilor şi ameninţărilor asupra acestei linii de

comunicaţie fluvială, oricum s-ar face aceasta, din punct de vedere al riscurilor şi ameninţărilor clasice sau mai aproape de realităţile specifice timpului pe care-l trăim putem aprecia şi aştepta rezultatul concretizat asupra acţiunilor militare desfăşurate sau asupra modului de planificare şi desfăşurare a instrucţiei trupelor şi structurilor.

România, în calitate de stat membru al Alianţei şi Uniunii Europene, are obligaţia şi responsabilitatea menţinerii liniei de comunicaţii fluviale Baziaş-Reni-Sulina, pe Dunăre, în conexiune cu linia fluvială Regensburg-Viena-Budapesta-Belgrad-Baziaş, cu o lungime de peste 2.000 km, deschisă transporturilor şi circulaţiei conform acordurilor în vigoare. Capacitatea lunară de transport a acestei linii de 60.000-80.000 tone şi orientarea acesteia determină caracterul strategic de extremă importanţă pentru susţinerea, în primul rând economic, a proiectelor Uniunii în spaţiul central şi est european.

228

Ameninţările posibile, fie ele clasice sau asimetrice, determină particularităţile modului de ducere a operaţiilor cu specific fluvial în tot arealul şi zona de acţiune a Forţelor Navale Fluviale.

Posibilităţile, capabilităţile şi caracteristicile crizelor trecute pot sugera particularităţile operaţiilor la fluviu, domeniu în care Marina Română are o bogată experienţă şi expertiză atât în modul de planificare cât şi în modul de desfăşurare şi finalizare a acestora.

Din scenariile posibile şi modul de acţiune se trag următoarele concluzii: - inamicul poate acţiona pe Dunăre, din punct de vedere clasic, cu monitoare,

vedete blindate, vedete dragoare, nave auxiliare cu specific logistic şi aviaţie; - asimetric, inamicul poate folosi caracteristicile ambarcaţiunilor uşoare,

lacunele legislaţiei de protecţie a frontierelor şi protecţiei mediului, precum şi caracteristicile fluviului în scopul atingerii obiectivelor pe care şi-le propun;

- modurile de acţiune acoperă tot spectrul de desfăşurare al acţiunilor militare atât simetric cât şi asimetric, prin acţiuni planificate clasic ca: incursiuni cu nave de luptă urmate de bombardamente sau angajarea directă a forţelor proprii, sprijinul acţiunilor de forţare a fluviului şi al trupelor ce acţionează în apropierea acestuia, la fel cum pot interzice anumite raioane şi căi de acces prin acţiuni de minare în raioanele Ismail şi Reni; aviaţia inamică poate desfăşura acţiuni concrete de bombardament a punctelor de plecare, minare a acvatoriilor porturilor şi şenalului navigabil sau atac direct a dispozitivelor de marş şi luptă;

- asimetric, inamicul va acţiona în toată gama cunoscută a riscurilor ce caracterizează astfel de acţiuni, făcând ca modul de anticipare dar şi de răspuns al forţelor proprii, să necesite flexibilitate sporită a modului de organizare şi răspuns adecvat cu forţe şi mijloace instruite în astfel de scenarii şi de răspuns la astfel de riscuri.

Navele fluviale, în special cele purtătoare de artilerie, sunt cele mai eficiente capabilităţi pentru controlul cursurilor de apă navigabile, precum şi pentru sprijinul sub diferite metode şi procedee ale acţiunilor forţelor terestre sau infanteriei marine, care acţionează în raioane fluviale şi de litoral. De asemenea, navele fluviale vor continua să aibă un rol important în cadrul securităţii şi apărării naţionale şi vor continua să rămână un mijloc eficient naţional de participare la iniţiativele regionale de cooperare, care să contribuie la creşterea încrederii reciproce şi a stabilităţii în zonă.

2. Misiunile generale ce pot fi îndeplinite de către navele fluviale

„Faceţi ca planurile dumneavoastră să rezolve circumstanţele.” General George S. Patton, Jr.

Fără a particulariza, forţele navale fluviale pot îndeplini tot spectrul de misiuni

caracteristice forţelor navale, bineînţeles ţinându-se cont de limitările mediului de acţiune şi servituţilor capabilităţilor folosite. Acestea pot fi:

- supravegherea comunicaţiilor fluviale;

229

- avertizarea timpurie asupra pericolelor şi intervenţia oportună în caz de necesitate;

- intervenţia în sprijinul autorităţilor centrale şi locale pentru combaterea terorismului, interzicerea traficului ilicit de substanţe sau mărfuri periculoase;

- transport de forţe şi mijloace pe comunicaţiile fluviale; - protecţia căilor de comunicaţii fluviale, a porturilor şi navelor de transport

cu încărcături importante; - sprijinul forţelor specializate în anihilarea acţiunilor teroriste în Delta

Dunării şi pe fluviu; - nimicirea/neutralizarea navelor de luptă şi a altor forţe care acţionează în

raioanele fluviale; - sprijinul unor subunităţi din forţele terestre care acţionează în apropierea

fluviului; - participarea la operaţii de răspuns la crize, de sprijin al păcii şi asistenţă

umanitară, separarea zonelor fluviale de conflict; - schimbul reciproc de informaţii privind situaţia navală, protecţia împotriva

minelor, asistenţă umanitară şi protecţia mediului; - cunoaşterea activităţilor navale ale ţărilor dunărene prin vizite reciproce,

observarea principalelor activităţi de instrucţie pe fluviu; - misiuni de supraveghere şi transport în vederea limitării şi înlăturării

efectelor dezastrelor, evacuarea pe fluviu, precum şi protecţia populaţiei civile şi a bunurilor materiale;

- misiuni de căutare-salvare a vieţii pe fluviu; - sprijin acordat autorităţilor centrale şi locale în caz de accident chimic,

biologic, nuclear şi radiologic. Principiile aplicabile pentru îndeplinirea misiunilor generale sunt: - definirea clară a obiectivului; - unitatea comenzii; - simplitatea planurilor şi a ordinelor; - concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit; - libertatea de acţiune; - economia de forţă/forţe şi mijloace; - manevra; - surprinderea inamicului; - evitarea surprinderii; - securitatea operaţiilor şi a forţelor. Prin aplicarea acestor principii se urmăreşte îndeplinirea următoarelor scopuri: - creşterea ritmului acţiunilor militare; - câştigarea sau menţinerea supremaţiei în forţe şi mijloace; - crearea unor condiţii favorabile pentru acţiunile forţelor terestre proprii; - asigurarea unei bune stabilităţi pentru dispozitivul forţelor terestre proprii.

230

3. Particularităţile operaţiilor la fluviu

„Arta concentrării puterii într-un punct, forţează străpungerea dispozitivului, stabileşte şi securizează flancurile de fiecare

parte şi pătrunde ca un fulger în spatele inamicului înainte ca acesta să poată să reacţioneze.”

Field Marshal Erwin Rommel

Particularităţile se reliefează prin metodele şi procedeele pe care grupurile de nave fluviale le folosesc în îndeplinirea misiunilor ordonate sau asumate.

Metoda reprezintă ansamblu de reguli, principii şi procedee de cercetare, cunoaştere, acţiune şi transformare a realităţii în vederea realizării unui anumit scop. Metoda poate fi aplicată şi realizată în mod direct sau prin intermediul unui procedeu.

Procedeul reprezintă un mijloc, o modalitate, un mod, o soluţie practică, adaptată pentru a ajunge la un anumit rezultat şi a realiza scopul stabilit prin metodă.

Atunci când acţiunile militare se desfăşoară în dispozitivul inamicului se vor avea în vedere următorii factori de angajare:

- este necesară schimbarea raportului de forţe în favoarea forţelor proprii; - trebuie să se asigure sau să se menţină iniţiativa; - acţiunile de luptă duse anterior s-au soldat cu rezultate nefavorabile; - se impune hărţuirea inamicului. Toate procedeele de acţiune au un caracter predominant ofensiv şi de scurtă

durată, urmărindu-se slăbirea inamicului, crearea unei stări de continuă încordare, nesiguranţă şi panică, întârzierea acţiunilor inamicului, precum şi canalizarea acestuia în raioane în care nu-şi poate valorifica superioritatea.

Succesul acţiunilor în dispozitivul inamicului este asigurat prin: - executarea unei cercetări neîntrerupte şi active; - cunoaşterea permanentă a situaţiei; - pregătirea temeinică a fiecărei acţiuni; - realizarea cooperării permanente cu celelalte forţe navale, terestre şi aeriene

care acţionează în acelaşi raion; - mobilitate în ducerea acţiunilor; - realizarea surprinderii; - realizarea măsurilor de asigurare de luptă şi protecţie a forţelor; - menţinerea capacităţii de luptă pe toată durata acţiunilor. Procedeele de acţiune specifice ce pot fi executate în dispozitivul inamicului

sunt: - raidul; - sonda; - ambuscada; - incursiunea; - blocarea şi menţinerea temporară a unor obiective importante; - supravegherea; - cercetarea prin luptă; - capcana;

231

- minarea. Raidul reprezintă un procedeu de luptă complex şi eficient, cu un pronunţat

caracter ofensiv şi manevrier, prin care se realizează hărţuirea şi uzura inamicului. Acesta constă în pătrunderea în ascuns a navelor fluviale/grupului de nave fluviale în dispozitivul inamicului pentru a ataca prin surprindere, în timp scurt şi a scoate din luptă unul sau, în mod succesiv, mai multe obiective de importanţă economică sau militară, dispuse în apropierea fluviului dar aflate la distanţe relativ mari faţă de forţele proprii. Raidul se poate executa de către nave independent sau în cooperare cu alte forţe.

Sonda reprezintă un procedeu de luptă cu caracter ofensiv limitat, având ca scop nimicirea/distrugerea sau neutralizarea unui obiectiv important dispus la 4-6 km în dispozitivul inamicului. Sonda se poate executa cu 1-2 nave fluviale. Sonda trebuie executată cu viteză maximă pentru a se micşora eficacitatea armamentului inamic asupra navelor proprii. Atacul este de scurtă durată iar desprinderea de inamic şi înapoierea în dispozitivul propriu se execută tot cu viteza maximă. Navele participante pot fi întărite, la nevoie, cu 1-2 grupe de cercetare sau de infanterie marină şi pot beneficia de sprijin aerian.

Ambuscada este un procedeu de cercetare şi de luptă foarte eficace, având ca scop întârzierea acţiunilor şi producerea de pierderi cât mai mari inamicului. Ambuscada constă în dispunerea mascată a forţelor şi mijloacelor într-un raion favorabil astfel încât să se asigure lovirea inamicului prin surprindere. Ambuscada se organizează în special în condiţii meteo grele, pe vizibilitate redusă, atât ziua cât şi noaptea, în locuri favorabile executării atacului prin surprindere. După îndeplinirea misiunii, navele trebuie să părăsească rapid şi pe cât posibil, în ascuns locul ambuscadei redislocându-se în alt raion pentru refacere sau pregătire în vederea îndeplinirii unor noi misiuni de luptă.

Incursiunea este un procedeu de luptă folosit în condiţiile contactului nemijlocit cu inamicul. Incursiunea se organizează şi se execută pe timpul ducerii acţiunilor militare cu grupul de nave fluviale sau nave izolate, puternic asigurate, în scopul de a nimici/neutraliza unele obiective fluviale sau terestre ale inamicului, de a-i provoca derută, panică sau nesiguranţă, de a captura tehnică militară, personal, documente sau de a transporta şi sprijini forţele speciale. Incursiunea se execută noaptea sau în condiţii de vizibilitate redusă.

Blocarea şi menţinerea temporară a unor obiective importante reprezintă un procedeu de luptă care are ca scop dezorganizarea şi interzicerea manevrei sau transporturilor executate de inamic, spre sau de la unele obiective aflate pe teritoriul vremelnic ocupat. Ocuparea şi menţinerea unor obiective importante trebuie să fie precedate, pentru a avea un succes mai sigur, de nimicirea forţelor care execută apărarea dinspre fluviu şi uscat a acestor obiective. În acest sens se poate constitui unul sau două grupuri nave fluviale. Obiectivele pot fi dispuse la 15-25 km faţă de forţele proprii. Pentru executarea misiunii navele pot fi întărite cu subunităţi de infanterie marină sau subunităţi de cercetare.

Supravegherea inamicului reprezintă un procedeu de luptă prin care se urmăreşte:

- obţinerea de informaţii veridice privind potenţialul şi acţiunile inamicului;

232

- cunoaşterea, pe cât posibil, a stării moralului a inamicului; - menţinerea unei stări de tensiune permanentă în rândurile inamicului. Cercetarea prin luptă reprezintă un procedeu a cercetării, care are ca scop

obţinerea unor date sigure privind sistemul de foc al inamicului, precum şi verificarea informaţiilor obţinute prin alte procedee ale cercetării. Tipul şi numărul navelor destinate a executa cercetarea depind de misiune, posibilităţile inamicului şi posibilităţile forţelor proprii. Pentru a se asigura succesul misiunii, adâncimea nu trebuie să depăşească 6-10 km, astfel încât navele să poată fi acoperite de forţele proprii, dacă este necesar.

Capcana reprezintă un procedeu eficace de hărţuire ce se execută în scopul slăbirii inamicului şi reducerii capacităţii sale combative. Prin capcană trebuie să se realizeze surprinderea şi să se asigure atragerea unor nave inamice în dispozitivul propriu, pentru a fi nimicite/neutralizate de către forţele principale de lovire. Capcana se execută cu 1-2 nave, la o adâncime ce nu trebuie să depăşească 2-3 km în dispozitivul inamicului. Capcana se execută, de regulă, combinat cu alte procedee, ca de exemplu supravegherea inamicului. Navele inamice atrase în capcană se nimicesc sau se capturează potrivit ordinului eşalonului superior.

Minarea este acţiunea de lansare a minelor sub formă de baraje, câmpuri sau bancuri, în raioane maritime costiere, fluviale sau canale navigabile în scopul blocării temporare a căii navigabile pentru a crea condiţii favorabile ducerii acţiunilor militare de către forţele proprii şi a îngreuna acţiunile inamicului.

Procedee de acţiune ale navelor fluviale în afara dispozitivului inamic se pot aplica, de regulă când:

- inamicul dispune de forţe puternice, care încearcă să dezorganizeze dispozitivul forţelor proprii;

- sunt necesare măsuri de contracarare a acţiunilor inamicului, pentru a crea posibilitatea forţelor proprii de a se pregăti în vederea îndeplinirii misiunilor specifice;

- se impune cercetarea minuţioasă a unui raion în care urmează să se ducă acţiuni militare, pentru a exista certitudinea că acestea se vor desfăşura fără contraacţiune din partea forţelor fluviale inamice.

Procedeele de luptă specifice ce pot fi executate în afara dispozitivului inamicului sunt:

- ambuscada; - supravegherea; - scotocirea; - pieptănarea; - minarea. Ambuscada reprezintă un procedeu de luptă care are ca scop nimicirea

inamicului sau interzicerea pătrunderii acestuia la forţele proprii. Procedeul constă în dispunerea navelor fluviale într-un raion mascat pentru a se realiza cu uşurinţă surprinderea.

Supravegherea reprezintă unul din procedeele de luptă cel mai des folosit care asigură evitarea surprinderii forţelor proprii de către inamic şi prin care se urmăreşte:

233

- monitorizarea şi controlul traficului fluvial în anumite raioane sau puncte obligatorii de trecere;

- descoperirea şi capturarea elementelor de cercetare diversiune, grupurilor paramilitare şi elementelor teroriste care încearcă pătrunderea în dispozitivul propriu cu nave/ambarcaţiuni pe braţele fluviului şi canale adiacente sau prin traversarea acestora;

- descoperirea şi inspecţia navelor suspecte de activităţi ilegale, trafic de persoane, armament şi droguri;

- descoperirea inamicului la limita aliniamentului/raionului necesar pentru înştiinţarea şi alertarea forţelor proprii;

- întârzierea inamicului pe diferite aliniamente până la intrarea în acţiune a forţelor principale de lovire.

Scotocirea reprezintă un procedeu de cercetare şi de luptă care are ca scop de a determina prezenţa sau absenţa unui inamic în raioane, locuri izolate sau greu accesibile. Procedeul se execută în situaţia în care într-un raion urmează a fi dislocate forţe proprii sau a se desfăşura acţiuni militare şi este necesar să existe certitudinea că se poate evita surprinderea din partea inamicului, sau în situaţia în care se presupune existenţa inamicului într-un anumit raion şi este necesar ca informaţia să fie verificată.

Pieptănarea reprezintă un procedeu de cercetare şi de luptă, care are drept scop, ca şi scotocirea, de a determina prezenţa sau absenţa unui inamic, dar în locul cu posibilităţi de mascare naturale şi care i-ar oferi condiţii bune de a executa ambuscade sau de a folosi alte procedee prin care să realizeze surprinderea asupra forţelor proprii.

Minarea în raioanele proprii de acţiune se execută în scopul de a întări şi de a da o mai mare stabilitate apărării comunicaţiilor şi a raioanelor fluviale.

Navele fluviale pot folosi metode şi procedee de acţiune specifice atunci când acestea sunt folosite în sprijinul forţelor terestre ce acţionează în raioane fluviale sau de litoral.

Stabilirea metodelor şi procedeelor de acţiune ale navelor depind de poziţia liniei de contact faţă de cursul fluviului, astfel:

- atunci când linia de contact intersectează cursul fluviului, navele fluviale dispun de libertate de acţiune şi pot executa sprijinul forţelor terestre prin următoarele metode:

• sprijin prin foc; • acoperirea flancului rezemat pe fluviu; • respingerea debarcării desantului fluvial; • interzicerea incursiunilor şi nimicirea navelor inamice; • executarea manevrei de forţe şi mijloace pe fluviu; • apărarea navelor de transport; • nimicirea prin infiltrare a unor obiective dispuse în adâncimea

dispozitivului inamic; • retragerea unor subunităţi aflate la contact pe malul fluviului.

234

- dacă linia de contact se află de-a lungul fluviului, navele fluviale vor acţiona doar de la flancuri sau de pe braţe şi canale navigabile, situate în interior, sprijinind forţele terestre prin următoarele metode:

• sprijin prin foc; • interzicerea forţării fluviului; • nimicirea mijloacelor de trecere.

Acoperirea flancului rezemat pe fluviu este metoda prin care navele interzic inamicului utilizarea căilor navigabile şi a malurilor pentru desfăşurarea unor acţiuni de învăluire şi de sprijin cu foc a forţelor sale. Pentru navele fluviale obiectivele de neutralizat/nimicit sunt navele inamice ce se apropie la distanţe mai mici de 3-5 km faţă de aliniamentul de contact al trupelor, precum şi tancurile, transportoarele blindate, forţa vie şi mijloacele de foc ce încearcă să execute o manevră de învăluire prin flanc.

În funcţie de situaţia concretă, această metodă se poate realiza prin utilizarea următoarelor procedee:

- acoperirea flancului prin trageri navale; - acoperirea flancului prin combinarea focului artileriei navale cu amenajarea

raionului de acţiune. Acoperirea flancului prin trageri navale este procedeul prin care

combinându-se focul cu manevra navelor se interzice inamicului posibilitatea executării de pe fluviu a unor acţiuni de foc asupra forţelor proprii aflate în apărare, precum şi respingerea încercărilor sale de a învălui prin flanc dispozitivul propriu.

Acoperirea flancului prin combinarea focului artileriei navale cu amenajarea raionului de acţiune este procedeul prin care se urmăreşte zădărnicirea acţiunilor inamicului în spaţiul de apă rămas între flancurile subunităţilor din forţele terestre şi forţele fluviale, prin organizarea unei poziţii de apărare.

Pentru respingerea debarcării desantului fluvial navele fluviale pot folosi următoarele procedee de acţiune:

- respingerea debarcării desantului fluvial prin combinarea focului artileriei navale cu amenajarea raionului de acţiune;

- respingerea debarcării desantului fluvial prin trageri navale. Respingerea debarcării desantului fluvial prin combinarea focului

artileriei navale cu amenajarea raionului de acţiune este procedeul prin care se urmăreşte neutralizarea navelor de desant pe timpul apropierii de linia de contact a trupelor şi în momentul pătrunderii lor în interiorul dispozitivului de apărare.

Respingerea debarcării desantului fluvial prin trageri navale se adoptă în situaţia când navele pot trece la respingerea debarcării fie din poziţii de aşteptare, fie direct din dispozitivul de luptă adoptat pentru sprijinul forţelor terestre.

În cazul încercuirii unor unităţi sau subunităţi trupele încercuite proprii pot beneficia de sprijinul navelor fluviale pentru retragerea pe calea apei. Retragerea subunităţilor încercuite se poate face de pe un mal al fluviului pe celălalt, atunci când cei doi combatanţi se află pe malurile opuse ale fluviului, sau de-a lungul fluviului atunci când ambele maluri ale fluviului sunt ocupate de câtre inamic.

Interzicerea incursiunilor şi nimicirea navelor inamice prin combinarea focului artileriei navale cu amenajarea raionului acţiunilor militare presupune luarea

235

unor măsuri de amenajare a raionului luptei în scopul valorificării elementelor de spaţiu şi timp. Interzicerea incursiunilor şi nimicirea navelor inamice prin focul artileriei navale se aplică atunci când navele proprii sunt superioare ca putere de foc celor inamice.

Sprijinul prin foc constă în totalitatea acţiunilor de foc executate de navele fluviale alături de artileria terestră şi aviaţie, pentru nimicirea/neutralizarea forţei vii, mijloacelor de foc, armamentului şi tehnicii de luptă a inamicului şi crearea unor condiţii favorabile unităţilor/subunităţilor din forţele terestre pentru apărarea unor poziţii, raioane sau fâşii, ori pentru desfăşurarea ripostelor ofensive.

Navele fluviale pot sprijini prin foc acţiunile forţelor terestre prin următoarele procedee:

- foc prin ochire directă; - foc pe obiective punctuale; - foc pe obiective liniare; - foc concentrat; - foc de baraj. Focul prin ochire directă executat cu piesa, nava sau grupul naval fluvial, se

organizează în situaţia când, din poziţia de tragere, există vizibilitate asupra unui anumit sector de dispunere şi manevră a inamicului, precum şi posibilitatea ochirii şi corectării focului direct de la bord. Procedeul fiind foarte precis, este specific tragerii asupra infanteriei şi mijloacelor de foc aflate în mişcare sau staţionare.

Focul pe obiective punctuale se execută cu grupul de nave fluviale, din poziţii de tragere acoperite, pe obiective de dimensiuni mici, pentru a căror neutralizare (nimicire) este nevoie de o cantitate redusă de muniţie.

Focul pe obiective liniare se execută cu nava sau grupul de nave fluviale funcţie de natura obiectivului, misiune şi consumul de muniţie stabilit. Tragerea se execută prin foc pe vijelii combinat cu foc metodic. Ca obiective liniare pot fi considerate: punctele de sprijin ale grupei, plutonului şi companiei de infanterie.

Focul concentrat se realizează concomitent de către câteva grupuri de nave fluviale asupra unui obiectiv sau a unui grup de obiective dispuse pe o suprafaţă limitată de teren, întrunite într-un sector sau poate suplimenta focul artileriei terestre. Se realizează prin focul suprapus al mai multor grupuri pe acelaşi obiectiv sau prin repartiţia obiectivelor între grupurile navale.

Focul de baraj are un aspect liniar şi se execută pe unul sau mai multe aliniamente pe direcţia de deplasare a tancurilor şi infanteriei inamicului care atacă (contraatacă), în scopul de a le interzice înaintarea, a le dezorganiza dispozitivul de luptă şi a crea condiţii avantajoase pentru neutralizarea lor prin foc concentrat sau prin trageri directe.

Ca răspuns la riscurile şi ameninţările spectrului asimetric, navele fluviale participă cu forţe şi mijloace la executarea operaţiilor şi acţiunilor de interdicţie la fluviu (RIO). Acestea se execută pentru:

- monitorizarea tuturor navelor din zona de interes; - identificarea navelor şi în special a celor suspecte; - interceptarea navelor de interes şi impunerea aplicării sancţiunilor.

236

Monitorizarea şi controlul traficului fluvial reprezintă un sistem de măsuri care se iau în spaţiul fluvial de către forţe şi mijloace din cadrul Forţelor Navale în vederea asigurării siguranţei navigaţiei pe căile de comunicaţii fluviale. Scopurile acestor acţiuni sunt:

- monitorizarea traficului executat de forţele navale proprii; - monitorizarea traficului executat de forţele navale adverse sau neutre; - asigurarea desfăşurării în siguranţă a traficului convoaielor, navelor civile,

navelor comerciale şi militare proprii prin înlăturarea pericolului atacului prin surprindere sau de obstrucţionare şi stânjenire a navigaţiei de către un potenţial inamic;

- prevenirea şi combaterea acţiunilor teroriste şi a comerţului ilicit cu produse periculoase.

Acţiunile de căutare-salvare pe fluviu se execută în cooperare cu Poliţia de Frontieră şi căpităniile porturilor fluviale pe baza protocolului încheiat cu acestea.

Acţiunile de căutare-salvare pe fluviu constau în: - remorcarea navei avariate sau punerea acesteia pe uscat dacă este în pericol

de a se scufunda; - descoperirea victimelor incidentului; - asigurarea asistenţei medicale primare; - evacuarea victimelor până la cel mai apropiat punct de acordare a asistenţei

medicale specializate. La fel ca şi cum am apreciat mai sus, navele fluviale, ca specificitate, participă

la acţiuni pentru monitorizarea şi impunerea sancţiunilor internaţionale pe fluviu, în Delta Dunării şi zona adiacentă acestora.

Criza la Dunăre poate fi definită, în termeni simplii, ca fiind o situaţie naţională sau internaţională caracterizată prin existenţa unei ameninţări la adresa intereselor României sau altui stat riveran (cu consecinţe şi asupra ţării noastre), manifestată ca o serie de evenimente din diferite domenii, derulate rapid cu un impact deosebit asupra unor activităţi din sistemul fluvial.

Grupurile de nave fluviale pot executa acţiuni de luptă adecvate, specifice în situaţii de criză, astfel:

- sprijinul forţelor specializate în aplicarea măsurilor de embargo pe fluviu prin monitorizarea traficului naval şi reţinerea sau redirecţionarea navelor care încalcă rezoluţiile Consiliului de Securitate;

- impunerea embargoului sau interdicţiilor navale fluviale stabilite pe plan internaţional;

- executarea supravegherii unor raioane fluviale considerate zone tampon sau neutre din punct de vedere militar;

- apărarea taberelor de refugiaţi din raioane fluviale împotriva unor acte teroriste sau a atacurilor fracţiunilor înarmate, care nu respectă acordurile de încetare a focului;

- executarea transporturilor de medicamente, alimente şi echipament; - evacuarea în siguranţă a necombatanţilor;

237

- supravegherea şi monitorizarea respectării acordurilor de încetare a focului, a liniilor de demarcaţie stabilite pe fluviu şi de retragere a beligeranţilor din zonele de conflict;

- marcarea şi inspectarea continuă a liniilor de demarcaţie stabilite pe fluviu precum şi a zonelor tampon;

- interzicerea traficului de armament sau alte materiale specificate în mandatul ONU.

Bibliografie 1. Contraamiral fl. (r) dr. Marius HANGANU, Regiunea extinsă a Mării

Negre. Proiecţii geopolitice şi geostrategice. 2. Căpitan comandor Cornel MARINESCU, Dimensiunile intereselor

maritime ale României în condiţiile integrării ţării în structurile euro-atlantice. 3. Căpitan comandor Ion CHIORCEA, Marea Neagră – Zonă de proiectare a

intereselor euroatlantice. 4. Ion IRIMIA, Forţarea cursurilor de apă, Ed. UNAp, Bucureşti, 1998. 5. M-14, Dispoziţiuni pentru folosirea în luptă a infanteriei marine, Mangalia,

1981. 6. Army Field Manual, vol. 1, Formation Tactics, DGD&D, UK, 2002. 7. C. ALEXA, Transporturi şi expediţii internaţionale, Editura ALL,

Bucureşti. 8. *** F.N.-17.1, Manualul pentru folosirea în luptă a navelor purtătoare de

artilerie, proiect.

238

OPERAŢIILE INFORMAŢIONALE ÎN FORŢELE NAVALE

Comandor dr. Constantin CIOROBEA, Şeful de stat major la Componenta Operaţională Navală

În epoca modernă mediul maritim este expus unei game largi de pericole, cum ar fi: pirateria, terorismul, imigraţia ilegală, traficul de droguri, contrabanda cu arme, armele de distrugere în masă. Toate aceste pericole pot fi adăugate pericolelor convenţionale reprezentate de statele aflate sub controlul teroriştilor, grupurile militare sau rebele care acţionează de pe teritoriul statelor neguvernabile. Acţiunea acestora devine şi mai eficientă când influenţează opinia publică sau factorii de decizie din regiune prin folosirea tehnologiilor avansate, mai ales în domeniul telecomunicaţiilor, calculatoarelor.

Programele de securitate maritimă, monitorizarea şi contracararea riscurilor de securitate provenite din spaţiul maritim şi iniţiativele din acest domeniu trebuie coordonate pentru a obţine un efort internaţional unitar şi angajarea tuturor structurilor care activează în mediul maritim la nivel local şi guvernamental, dar şi cu participarea sectorului privat. Obiectivele doctrinei navale şi planurile elaborate pentru susţinerea acesteia trebuie să aibă la bază o serie de considerente economice, militare şi politice. Pentru integrarea tuturor acestor activităţi în mediul informaţional şi pentru modelarea acestuia în NATO a fost dezvoltat conceptul de Operaţie Informaţională.

1. Generalităţi

Operaţiile informaţionale (Info Ops/Information Operations) reprezintă totalitatea acţiunilor de coordonare a activităţilor din mediul informaţional destinate influenţării procesului de luare a deciziilor, creării efectului dorit asupra voinţei, nivelului de înţelegere şi capabilităţilor adversarilor, potenţialilor inamici sau a altei audienţe aprobate, în sprijinul îndeplinirii obiectivelor operaţiei.

În acelaşi timp Operaţiile informaţionale reprezintă structura specializată din cadrul statului major destinată coordonării tuturor acţiunilor din mediul informaţional. Mediul informaţional poate fi afectat/influenţat sau modelat prin folosirea unor forţe, mijloace şi prin desfăşurarea activităţilor prezentate în Figura nr. 1.

239

Figura nr. 1. Capabilităţi militare în cadrul Info Ops

Planificarea, coordonarea, execuţia, controlul, monitorizarea şi evaluarea

operaţiilor informaţionale sunt executate de structurile specializate Info Ops din Forţele Navale care coordonează activitatea ofiţerilor de stat major aparţinând structurilor care acţionează direct în acest mediu, cum ar fi Operaţiile Psihologice, Războiul Electronic, Operaţiile în Reţelele de Calculatoare, Prezenţa şi Atitudinea Forţelor, Securitatea Informaţiilor, Distrugerea fizică, Securitatea Operaţiilor, Dezinformarea/Înşelarea.

Operaţiile informaţionale, prin intermediul procesului de selectare şi atac al ţintelor, identifică obiectivele şi planifică modul cum acestea vor fi angajate folosind atât mijloacele letale, cât şi cele nonletale, pentru obţinerea efectelor stabilite de comandant pentru campania militară în mediul informaţional. Ţintele acţiunilor în mediul informaţional includ persoanele cheie de decizie politice, militare, liderii locali şi religioşi şi sistemele de comandă şi control ale inamicului.

În mod fundamental, operaţiile informaţionale creează efecte destinate modelării mediului informaţional şi coordonează acţiunile forţelor proprii în trei direcţii principale: activităţile de influenţare; activităţile îndreptate împotriva procesului de comandă şi control al inamicului; activităţile de protecţie a informaţiilor proprii.

Coordonarea activităţilor de către structurile Info Ops se face în următoarele direcţii:

- prezentarea informaţiilor; - manipularea informaţiilor; - interzicerea accesului la informaţii; - interzicerea funcţionării sistemului de informaţii; - interzicerea procesului de comandă şi control al adversarului.

240

Prezentarea informaţiilor – sunt prezentate informaţii adevărate pentru a încuraja un mod de comportare dorit sau pentru a respinge acţiunile adversarului şi pentru a sprijini procesul de luare a deciziei în NATO. Folosirea consecventă a informaţiilor adevărate consolidează, în acelaşi timp, credibilitatea în relaţiile cu mass-media sau cu alte structuri publice.

Manipularea informaţiilor – informaţiile pot fi manipulate folosind dezinformarea/înşelarea, războiul electronic sau operaţiile în reţelele de calculatoare. Informaţiile modificate prin astfel de metode pot determina ca orice hotărâre care a avut la bază astfel de informaţii să fie incorectă sau cel puţin luată în favoarea forţelor proprii.

Interzicerea accesului la informaţii – interzicerea accesului adversarului la informaţii se poate face utilizând măsuri de securitate a operaţiilor, măsuri electronice sau prin distrugerea/degradarea informaţiilor sau a sistemelor de comunicaţii. Astfel de acţiuni pot, de asemenea, să împiedice procesul de decizie al adversarului.

Interzicerea funcţionării sistemului de informaţii – sistemele folosite pentru procesarea informaţiilor obţinute de adversar pot constitui ţinta acţiunilor noastre pentru a influenţa funcţionarea în bune condiţii a acestor sisteme.

Interzicerea procesului de comandă şi control al adversarului – procesul de comandă şi control al adversarului poate fi încetinit sau interzis prin distrugerea sau deteriorarea sistemului, a structurilor sau a personalului care operează sistemul. Interzicerea sau deteriorarea sistemului de comandă şi control al adversarului reduce capacitatea acestuia de a menţine comanda şi controlul activităţilor politice şi militare şi poate afecta eficienţa acestuia.

2. Dimensiunea maritimă a operaţiilor informaţionale

Din punct de vedere strategic, forţele navale reprezentă surse de putere şi influenţare importante, sprijină acţiunile de prevenire şi acţionează decisiv în susţinerea strategiei politice şi militare naţionale sau a Alianţei. Prin capabilităţile de dislocare rapidă în teatre de operaţii în apropierea potenţialilor adversari, prin prezenţa şi atitudinea forţelor dislocate, independenţă şi putere de foc pot sprijinii procesul de influenţare a liderilor politici şi militari.

Forţele Navale reprezintă o structură importantă în acţiunile de prevenire a crizelor în curs de dezvoltare, prin acţiuni demonstrative sau prin ameninţarea cu folosirea forţei. În plus, prin promovarea posibilităţii angajării în acţiune a forţelor speciale, în special de pe submarine, pot întării incertitudinea şi intimida acţiunile viitoare ale inamicului. Când sunt combinate cu acţiuni diplomatice puternice şi o campanie bine organizată de informare publică, prezenţa forţelor navale într-o anumită regiune poate avea un efect psihologic semnificativ împotriva unui guvern, a liderilor militari sau populaţiei. Acţiunile de înşelare, securitatea operaţiilor (OPSEC/Operations Security) şi informarea publică joacă un rol important în realizarea superiorităţii în mediul informaţional şi ar trebuie luate în considerare de la începutul procesului de planificare.

241

Forţele maritime pot fi de asemenea angajate în mod direct împotriva procesului de comandă şi control al inamicului prin atacul direct asupra reţelei fizice, exploatarea informaţiei, înşelăciunea şi securitatea operaţională.

2.1. Factori de natură informaţională care influenţează succesul operaţiilor maritime

Forţele maritime pot afectata direct mediul informaţional prin efectele acţiunilor letale şi nonletale şi influenţa operaţiile de pe uscat. Factorii de decizie pot fi influenţaţi în mod indirect prin ameninţarea sau prezenţa forţelor maritime. Obiectivele acţiunilor, în special în etapa de început a crizelor, pentru influenţarea deciziilor, vor depinde de tipul, mărimea, locaţia şi intenţia forţelor inamice. Acţiunile de influenţare trebuie să aibă un scop clar definit în cadrul campaniei strategice şi să fie conduse de forţele capabile de transmiterea mesajelor adecvate, inclusiv cele privind folosirea forţei.

Factorii care influenţează succesul operaţiilor maritime sunt: - efectele; - ţintele/obiectivele; - succesiunea; - raportarea; - supravegherea. Efectele. Planificarea clară a efectelor dorite, înţelegerea şi identificarea

efectelor secundare precum şi a celor nedorite reprezintă o etapă importantă în coordonarea activităţilor Info Ops. Acest lucru necesită asigurarea cu informaţii specifice focalizate pe sistemele de informaţii, pe factorii de decizie şi personalităţi cheie.

Ţintele/obiectivele. O înţelegere completă a ţintelor/obiectivelor, atât fizice cât şi informaţionale, face ca selecţia efectelor să fie mult mai uşoară. Identificarea vulnerabilităţilor şi slăbiciunilor persoanelor de decizie precum şi imperfecţiunile procesului de decizie al acestora, modul în care pot apoi fi manipulate, este crucială.

Succesiunea. Angajarea ţintelor trebuie să se facă sincronizat cu acţiunile din alte teatre militare, pe mai multe direcţii şi la toate nivelurile de la cel strategic la nivelul tactic.

Raportarea. Decizia de anunţare a succesului sau a eşecului anumitor operaţii, poate afecta sprijinul primit de forţele proprii aflate în teatrele de operaţii. Modul de transmitere a informaţiilor către public trebuie cântărită cu atenţie, fără a dezinforma opinia publică, dar în acelaşi timp fără a afecta îndeplinirea misiunii, prin sincronizarea cu întreaga campanie informaţională. Acest lucru trebuie bine analizat în cazul acţiunilor de confiscarea a unor materiale, descoperirea unor obiective sau arestarea unor lideri importanţi, realizate pe timpul operaţiilor de interdicţie maritimă sau embargo.

Supravegherea. Cuantificarea efectelor psihologice pe timpul executării supravegherii este dificilă, dar în mod sigur acest fel de acţiuni au un efect deosebit când inamicul ştie că forţele maritime îl urmăresc. Deciziile inamicului în mod sigur sunt influenţate când acesta nu este în măsură să se ascundă sau să obţină succese în mediul informaţional.

242

2.2. Conducerea şi coordonarea operaţiilor informaţionale Structurile Info Ops execută planificarea, coordonarea, execuţia, controlul,

monitorizarea şi evaluarea operaţiilor informaţionale în mod continuu pe timpul executării operaţiilor navale.

Planificarea. Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse şi a scopului final al operaţiei, în

mediul informaţional o etapă importantă este constituită de planificarea operaţiei. La planificarea, coordonarea şi executarea activităţilor din mediul informaţional sunt angajate diferite structuri din cadrul statului major, iar acestea trebuie să acţioneze coordonat pe timpul acţiunilor militare. În procesul de elaborare a planului de operaţii separaţia continuă şi fiecare domeniu pregăteşte o anexă proprie (Operaţiile Psihologice, Războiul Electronic, CIMIC, Info Ops, Relaţiile Publice). În momentul în care se trece la executarea planului, toate aceste structuri separate şi documentele elaborate de ele trebuie să fie integrare într-o acţiune unitară şi sincronizată a alianţei în timpul acţiunilor în mediul informaţional. Operaţiile informaţionale realizează concepţia integrată şi coordonează toate activităţile şi disciplinele care acţionează în mediul informaţional pe timpul acţiunilor militare.

În faza de planificare a acţiunilor funcţia principală a Info Ops este cea de coordonare într-un concept unic a diferitelor forţe şi mijloace care vor contribui la îndeplinirea obiectivelor operaţiei informaţionale. Info Ops realizează anexa de Operaţii informaţionale, care conţine obiectivele operaţiei informaţionale şi asigură orientarea tuturor disciplinelor care acţionează în mediul informaţional pentru a realiza coordonarea tuturor acţiunilor planificate pentru îndeplinirea obiectivelor comandantului stabilite pentru Campania militară în mediul informaţional.

Coordonarea. Pentru a realiza o campanie informaţională unitară şi coordonată, unele din

anexele planului de operaţii trebuie să fie realizate în conformitate cu obiectivele operaţiei informaţionale. Compartimentele Război Electronic, Război Psihologic, CIMIC şi Relaţii Publice întocmesc propriile anexe la planul de operaţii, dar activităţile planificate de fiecare trebuie să fie în concordanţă cu Concepţia comandantului privind acţiunile militare în mediul informaţional. Procesul de coordonare a operaţiilor informaţionale este realizat în ambele direcţii de la nivelul strategic la nivelul tactic şi invers. Întregul proces are la bază anexa de operaţii informaţionale (Info Ops) a Planului de operaţii care realizează sincronizarea tuturor activităţilor în mediul informaţional şi anexele celorlalte capabilităţi care pot acţiona în mediul informaţional: Operaţii Psihologice, Războiul Electronic, CIMIC, Relaţii Publice. Toate capabilităţile menţionate trebuie să fie sprijinite corespunzător de structura de informaţii militare. Această structură asigură informaţiile necesare pentru a sprijini Info Ops pe timpul planificării, coordonării şi evaluării activităţilor. În acelaşi timp informaţiile militare asigură date şi informaţii referitoare la liderii militari, civili şi religioşi din regiune, forţele, mijloacele şi intenţiile adversarului în mediul informaţional.

Principalul forum destinat implementării Info Ops în cadrul operaţiei navale este şedinţa periodică (se planifică în funcţie de cerinţele operaţiei) a Grupului de

243

coordonare a operaţiilor informaţionale (Information Operation Coordination Board/IOCB), care se organizează până la nivelul grupului naval.

Planificarea şi coordonarea Operaţiei Informaţionale se realizează prin organizarea unui Grup de coordonare a operaţiilor informaţionale până la nivelul grupului naval care, în funcţie de mijloacele avute la dispoziţie stabileşte ţintele şi acţiunile neletale care trebuie desfăşurate pentru atingerea obiectivelor stabilite.

După fiecare şedinţă, se va redacta minuta întâlnirii şi aceasta va fi prezentată coordonatorului planificării operaţiilor în termen mediu pentru analiză şi includere în Ordinul de coordonare a operaţiei. Grupul de coordonare Info Ops reprezintă structura care colectează toate informaţiile despre activităţile din mediul informaţional şi, pe baza lor, informează comandantul despre situaţia din mediul informaţional. Grupul de coordonare Info Ops este format din reprezentanţi aparţinând: Grupului de comandă; Planificarea operaţiilor; Secţiilor Info Ops ale structurilor subordonate; Războiului electronic; Războiului psihologic; Securităţii operaţiilor; CIMIC; Consilierul politic; Consilierul legal; Relaţiile publice; Grupul de lucru pentru managementul ţintelor.

Şedinţa Grupului de coordonare Info Ops face parte din graficul zilnic al activităţilor comandamentului, iar agenda şedinţei va atinge, de regulă, următoarele puncte:

- prezentarea situaţiei curente din mediul informaţional; - structura de informaţii militare prezintă informaţiile referitoare la acţiunile

adversarului şi estimarea acţiunilor viitoare ale acestuia în mediul informaţional; - situaţia îndeplinirii sarcinilor rezultate de la şedinţa precedentă; - rapoartele reprezentanţilor Info Ops ai structurilor subordonate; - rapoartele reprezentanţilor structurilor comandamentului implicaţi în

campania informaţională; - prezentarea propunerilor pentru planurile viitoare şi pentru cele în termen

mediu şi scurt; - prezentarea propunerilor pentru Grupul de lucru pentru managementul

ţintelor; - raportul privind evaluarea campaniei informaţionale; - sarcinile pentru viitor. Grupul de coordonare Info Ops armonizează toate aspectele planificării la nivel

operaţional în mediul informaţional şi coordonează activităţile structurilor subordonate şi a celor din cadrul statului major propriu.

Evaluarea. Evaluarea efectelor operaţiilor informaţionale este un proces continuu inclus în

procesul de evaluare a operaţiei navale. Evaluarea are la bază indicatorii de determinare a efectelor fizice, a schimbărilor în atitudine şi comportament a persoanelor şi nivelul de afectare a sistemelor de comandă şi control. Procedura nu este diferită de cea folosită pentru evaluarea operaţiei în general.

2.3. Activităţile din cadrul Info Ops Forţele, mijloacele şi activităţile care acţionează în mediul informaţional,

conform MC 422/3 –- NATO Military Policy on Information Operations (Strategia

244

Militară NATO pentru Operaţiile Informaţionale), aprobată de Comitetul Militar la data de 9 martie 2007, sunt coordonate într-un efort unitar „pentru a crea efectul dorit asupra voinţei, nivelului de înţelegere şi capacităţilor adversarului, adversarilor potenţiali sau a altei audienţe aprobate de Consiliul Nord Atlantic”.

În cadrul operaţiei navale operaţiile informaţionale acţionează pentru a influenţa şi/sau modela deciziile adversarilor sau potenţialilor adversari mai ales în cazul ţărilor cu ieşire la mare. Activităţile executate de forţele navale au efecte în mediul informaţional astfel încât numai simpla prezenţă a forţelor navale în zona de operaţii determină prevenirea acţiunilor ilegale.

În domeniul maritim Operaţiile informaţionale sprijină obiectivele operaţionale prin interzicerea sau controlarea procesului informaţional al adversarului şi protecţia procesului de decizie al forţelor proprii. Operaţiile informaţionale participă la toate activităţile, dar mai ales la planificarea activităţilor de angajare şi cooperare în realizarea securităţii maritime. Acţiunile de angajare reprezintă acţiunile regulate de interacţiune şi de realizare a contactelor între liderii militari, autorităţile civile şi diferitele agenţii care desfăşoară activităţi în zona de operaţii pentru construirea încrederii reciproce. Operaţiile informaţionale trebuie să modeleze mediul informaţional şi să creeze avantaj pentru forţele proprii în acest mediu.

Pentru sprijinirea operaţiei informaţionale, ca parte a operaţiei de securitate maritimă, echipele de control la bord pot oferii echipajelor navelor controlate apă, mâncare şi punctele de contact unde pot fi transmise date despre activităţile ilegale observate de aceştia, pliante cu informaţii despre operaţia aflată în desfăşurare. Un exemplu de astfel de acţiune este cel aflat în desfăşurare în cadrul „Operaţiei Active Endeavour” din Marea Mediterană aflată sub comanda NATO. Secţia Operaţii informaţionale din JFC Napoli în anul 2007, a iniţiat activităţi destinate informării navelor comerciale cu privire la scopul operaţiei, existenţa navelor militare în zonă, prezentarea punctelor de contact unde pot fi transmise date despre activităţile ilegale observate, solicitarea de sprijin pentru reducerea activităţilor ilegale. A fost asigurat un număr de telefon, fără taxă (+44 (0)1923 843574), unde toţi marinarii au posibilitatea comunicării unor informaţii referitoare la încălcarea regulilor de securitate, tot aici se află şi o adresă internet pentru accesarea unor date suplimentare www.shipping.eastlant.nato.int. Prin prezenţa în zona de operaţii şi prin mediatizarea acestei prezenţe prin activităţi din cadrul operaţiei informaţionale, se realizează descurajarea acţiunilor teroriste în zona de interes şi se creează o presiune (militară, economică, politică, socială) asupra mediului maritim. Toate aceste acţiuni au ca scop final împiedicarea teroriştilor de a folosi mediul maritim şi a influenţa locuitorii din regiune să nu mai sprijine acţiunile acestora.

3. Concluzii

În epoca modernă mediul maritim este expus unei game largi de pericole, diferite de cele tradiţionale şi în acest context controlul mării nu mai este asociat cu interdicţia unui spaţiu maritim determinat (stabilit) pentru forţele navale adverse, nu este legat de acţiuni de luptă decisive şi nici de protecţia convoaielor pe mare cum a

245

fost cazul până acum. În prezent controlul mării este interpretat în sensul de a menţine libertatea şi securitatea căilor de comunicaţii maritime fără a permite acţiunea organizaţiilor teroriste, activităţile ilicite cum ar fi traficul ilegal de persoane şi armament şi protejarea mediului ambiant.

Pentru îndeplinirea acestor cerinţe consider că trebuie inclusă în doctrina Forţelor Navale ale României conceptul de Operaţie de Securitate Maritimă şi Operaţie Informaţională, împreună cu o detaliere corespunzătoare a modului de executare şi a cerinţelor unor astfel de acţiuni.

Pentru soluţionarea problemelor existente în mediul maritim modern trebuie schimbat modul de operare caracterizat de acţiuni în care sunt angajate un număr mare de forţe în acţiuni letale având ca misiune control mărilor, cu operaţii destinate realizării securităţii şi libertăţii mărilor, în care acţiunile nonletale să aibă un rol principal. Operaţiile informaţionale în mediul maritim prin forţele şi mijloacele angajate în astfel de acţiuni, reprezintă o importantă direcţie de acţiune pentru sprijinirea operaţiei de securitate maritimă.

Prezenţa forţelor alianţei în regiunile cu un grad de instabilitate în cadrul Operaţiei de securitate maritimă creează un puternic impact asupra populaţiei din regiune şi asupra celor care intenţionează să desfăşoare activităţi ilegale. Toate aceste acţiuni au ca scop final împiedicarea teroriştilor de a folosi mediul maritim şi a influenţa locuitorii din regiune să nu mai sprijine acţiunile acestora.

Bibliografie 1. General dr. Mircea MUREŞAN, general de brigadă (r.) dr. Gheorghe

VĂDUVA, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006.

2. Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2006. 3. Vice Admiral Ferdinando Sanfelice di MONTEFORTE, NATO

contribution to maritime security, (http://www.afsouth.nato.int/transcripts/2003/CNS-RUSI/NATO contribution to maritime security.rtf).

4. Steven L. RICHTE, Maritime Security, Questions for a New Era, (http://www.jhuapl.edu/maritimestrategy/library/QuestionsNewEra.pdf).

5. Al Qaeda’s Maritime Threat, Akiva J. Lorenz, 15 Aprilie 2007 (http://www.maritimeterrorism.com/2007/04/15/al-qaeda%E2%80%99s-maritime-threat/).

6. *** Activităţile informaţionale în viitoarele operaţii de coaliţie (Cartea Albă), MNIOE-Draft 1.8, 9 februarie 2007.

7. *** Activităţile informaţionale în viitoarele operaţii de coaliţie (Cartea Albă), MNIOE-Draft 1.8, 9 februarie 2007.

8. *** Concepţia Uniunii Europene pentru operaţiile informaţionale, Bruxelles, 27 februarie 2003.

9. *** Directiva NATO ACE 80-70, Sincronizarea activităţilor şi selectarea ţintelor în cadrul operaţiilor întrunite (Draft 5), 25 martie 2005.

10. *** Doctrina întrunită a Alianţei pentru operaţiile informaţionale, AJP – 3.10, ianuarie 2006 (Draft).

246

11. *** Doctrina întrunită NATO pentru Războiul Electronic, AJP 3-6(A), decembrie 2003.

12. *** Doctrina NATO pentru Operaţii Psihologice, AJP 3.10.1, mai 2005. 13. *** Doctrina întrunită a SUA pentru operaţiile informaţionale, Joint

Publication 3-13, 13 februarie 2006. 14. *** Strategia Militară NATO pentru Operaţiile Informaţionale, MC 422/3,

9 martie 2007. 15. *** Defence News, 16 oct. 2006. 16. www.royalnavy.mod.uk/server/show 17. www.cefcom.forces.gc.ca/site/ops 18. www.royalnavy.med.uk/server/show/ 19. www.globalsecurity.org/intell/word/UK/dis.htm 20. www.nmic.navy.mil

247

SUPORTUL CU SISTEME DE COMANDĂ, CONTROL, COMUNICAŢII, COMPUTERE, INTEROPERABILITATE, INFORMAŢII, SUPRAVEGHERE

ŞI RECUNOAŞTERE ÎN OPERAŢIILE NAVALE

Locotenent colonel Ionel ŢIGĂNUŞ, Comandantul Batalionului 110 Comunicaţii şi Informatică

Abstract Dimensiunile multiple ale contribuţiei cercetării şi tehnologiei la capabilităţile

posibile în prezent, începând cu domeniul senzorilor, continuând cu cel informaţional (comandă-control) şi ajungând la acţiuni concrete de luptă, au fost definite de adjunctul secretarului general NATO pentru investiţii în domeniul apărării, domnul Marshall Billinsglea „Senzorii trebuie să detecteze ţintele neconvenţionale, lunetiştii din spatele zidurilor, moleculele explozive clasice sau neclasice, comportamentul uman suspect, obiectele de mici dimensiuni care se deplasează sub apă; urmează fuziunea senzorilor, detecţia, identificarea şi urmărirea ţintelor; prin sistemele de comandă-control se asigură superioritatea informaţională, informaţiile fiind transmise până la nivelul luptătorului, care trebuie să acţioneze cu echipamentele din dotare într-un mediu bazat pe reţea”.

1. Generalităţi

De-a lungul timpului, evoluţia sistemelor de comandă şi control a permis comandanţilor să menţină unitatea de efort în valorificarea capacităţilor forţelor subordonate, în locul şi la momentul potrivit şi să obţină succesul scontat.

Două caracteristici ale acestor sisteme au rămas neschimbate în timp: factorul uman şi cerinţa de informaţii relevante, oportune şi precise.

Factorul uman s-a impus prin abilităţile sale de a selecta ceea ce este important, a reţine ceea ce este esenţial şi a reacţiona în concordanţă cu informaţiile dobândite.

Perfecţionarea tehnologiilor utilizate în asigurarea mobilităţii trupelor, perfecţionarea sistemelor de armament, senzori şi C4I2SR contribuie la reducerea timpului de acţiune, sporirea controlului spaţiului de luptă la creşterea ritmului de ducere a operaţiilor şi la generarea unui volum mare de informaţii. Dacă cel puţin aceste elemente nu sunt gestionate corespunzător se pot crea situaţii care vor conduce la afectarea reacţiilor luptătorilor şi, în cele din urmă, ale subunităţilor şi unităţilor.

De aceea, este importantă utilizarea sistemelor C4I2SR proiectate şi realizate în ideea de a potenţa capacităţile şi a compensa limitele umane obiective.

248

2. Rolul, funcţiile şi obiectivele sistemelor C4I2SR. Reguli generale de angajare a acestora

Rolul fundamental al sistemelor C4I2SR este acela de a asigura, în timp util şi

în condiţii de siguranţă maximă, informaţii relevante la eşaloanele interesate pentru a permite forţelor să le valorifice în îndeplinirea obiectivelor în toate formele acţiunilor militare.

Pentru a înţelege rolul sistemului de comunicaţii şi informatică în sprijinul sistemului de comandă şi control, acestea trebuie analizate dintr-o perspectivă comună.

Sistemul de sprijin al comenzii şi controlului asigură comandantului forţei întrunite mijloacele necesare pentru exercitarea autorităţii şi conducerii forţelor subordonate şi a celor primite în sprijin în scopul îndeplinirii misiunii. Forţa întrunită utilizează informaţiile în procesul de elaborare a deciziilor şi coordonare a acţiunilor care vor influenţa, în primul rând forţele adversarului şi cele proprii în avantajul celor din urmă. Pentru aceasta este necesară o circulaţie optimă a informaţiilor, prin constituirea unor fluxuri informaţionale corecte.

Fluxul informaţional integrează componentele forţei întrunite, permiţându-le să lucreze efectiv la distanţe foarte mari. De aceea, compunerea forţei întrunite determină cerinţe specifice privind realizarea şi prelucrarea fluxului informaţional al acesteia.

Cerinţele informaţionale ale forţei influenţează structura generală şi configuraţia specifică a sistemelor de sprijin al comenzii şi controlului.

Pentru îndeplinirea obiectivelor misiunii sistemul de sprijin al comenzii şi controlului trebuie să acopere întreaga zonă de responsabilitate a forţei întrunite în scopul de a asigura comandantului mijloacele tehnice necesare.

Forţele şi mijloacele din sistemul de sprijin al comenzii şi controlului pentru: recunoaştere, supraveghere, cercetare, coordonarea sprijinului de foc, controlul situaţiei aeriene, război electronic, sistem C4I2SR, inducerea în eroare, sistemele spaţiale şi altele trebuie să fie repartizate pe misiuni şi instalate pentru a colecta, transmite, prelucra şi proteja informaţiile proprii, concomitent cu perturbarea capacităţilor similare ale adversarului. Creşterea dependenţei forţelor militare faţă de sistemul de comandă şi control reprezintă o vulnerabilitate care poate fi exploatată de către inamic. Războiul de comandă şi control urmăreşte să reducă posibilităţile adversarului de a comanda desfăşurarea şi întrebuinţarea forţelor din subordine concomitent cu protecţia forţelor proprii împotriva unor acţiuni similare executate de către adversar. Obiectivul principal al acestui tip de război este de a afecta unitatea de efort a adversarului şi de a micşora capacitatea de ducere a operaţiilor simultan cu creşterea acestora la nivelul forţei întrunite proprii1.

Pentru a putea desfăşura operaţiile cu eficienţă, forţa întrunită trebuie să dispună de informaţii. Aceste informaţii trebuie să fie relevante, esenţiale, oportune şi prezentate într-o formă accesibilă pentru a fi înţelese şi utilizate rapid de către luptător şi a acţiona optim pentru îndeplinirea misiunilor. Sistemul de sprijin al

1 JP 3 – 31 C2W.

249

comenzii şi controlului reprezintă instrumentul principal la dispoziţia comandantului forţei întrunite utilizat pentru colectarea, transmiterea, prelucrarea şi diseminarea/distribuţia acestor informaţii.

Sistemele C4I2SR asigură subsistemele de sprijin pentru schimbul informaţional şi elaborarea deciziilor în cadrul procesului de comandă şi control al forţei întrunite.

Pe timp de război sau în situaţii de criză, sistemele C4I2SR trebuie să asigure un flux de date continuu pentru a oferi informaţii, în timp real, în spaţiul de luptă, în orice loc, în orice moment, la cererea utilizatorilor.

Sistemele C4I2SR pot avea şi un rol mai extins, în scopul de a asigura sprijin informaţional şi pentru alte misiuni în cadrul forţelor întrunite şi al Ministerului Apărării Naţionale, formând infrastructura informaţională generală a apărării.

Informaţiile sunt constituite din date colectate din spaţiul de luptă prelucrate într-o formă utilizabilă.

Din combinarea informaţiilor şi a contextului specific al acestora rezultă idei sau cunoştinţe. Prin utilizarea judecăţii, cunoştinţele conduc la înţelegerea fenomenelor sau situaţiilor din spaţiul de luptă.

Date şi informaţii se obţin printr-o mare varietate de căi, de la sistemele C4I2SR şi din rapoartele privind situaţia operativă – tactică, strategică – de la eşaloanele superioare, subordonate, vecine sau cu care se cooperează. Acestea trebuie procesate, interpretate şi aplicate în scopul cunoaşterii şi înţelegerii situaţiilor din spaţiul de luptă modern. Personalul din comandamente şi luptătorii înţeleg mai bine situaţiile operative dacă acestea sunt prezentate sub formă de idei sintetice şi imagini. Astfel, o imagine clară a intenţiei comandantului şi a situaţiei concrete din spaţiul de luptă pot permite subordonaţilor să cucerească iniţiativa în ducerea operaţiilor întrunite.

Sistemele C4I2SR au un rol deosebit de important în prelucrarea, stocarea, transmiterea şi asigurarea calităţii datelor necesare pentru satisfacerea cerinţelor informaţionale în întreaga forţă întrunită.

Multe dintre sursele de informaţii sunt imperfecte şi susceptibile să distorsioneze cunoaşterea situaţiei sau să inducă în eroare. Cele şapte criterii prezentate în continuare ne ajută să caracterizăm informaţiile din punct de vedere al calităţii acestora:

- exactitate – informaţiile trebuie să redea cât mai fidel situaţia reală; - relevanţă – informaţiile trebuie să fie utile pentru îndeplinirea misiunii şi să

reflecte întocmai situaţia concretă; - oportunitate – informaţiile trebuie să fie disponibile în momentul necesar

elaborării deciziilor; - utilizabilitate – informaţiile trebuie să folosească formate şi prezentări

comune, uşor de înţeles şi însuşit; - completitudine – informaţiile trebuie să fie integrate în contextul solicitat de

către autoritatea care elaborează decizia; - concizie – informaţiile trebuie să conţină numai nivelul de detaliere cerut; - securitate – informaţiile trebuie să fie accesibile şi să li se acorde protecţia

adecvată acolo unde se solicită.

250

Fluxul informaţional trebuie să fie asigurat instantaneu, atât pe verticală – în structura ierarhică de comandă, control, cât şi pe orizontală – în cadrul relaţiilor de cooperare – în întreaga structură organizatorică a forţei întrunite. Toate nivelurile ierarhice de comandă trebuie să fie capabile să-şi extragă imediat toate informaţiile de care au nevoie.

2.1. Funcţiile informaţionale ale sistemelor C4I2SR Funcţiile informaţionale ale sistemelor C4I2SR sunt: - colectarea – achiziţia sau obţinerea şi filtrarea iniţială a informaţiilor, în

funcţie de nevoi şi priorităţi şi conversia lor într-o formă adecvată pentru transmitere; - transportul – vehicularea datelor şi informaţiilor de la sursă spre

dispozitivele adecvate pentru prelucrare; - prelucrarea – stocarea, accesarea, manipularea, filtrarea şi fuziunea datelor

pentru a produce un minim esenţial de informaţii într-o formă accesibilă pe baza cărora structurile militare pot acţiona cât mai rapid şi în concordanţă cu scopul misiunilor;

- diseminarea – distribuirea informaţiilor prelucrate către utilizatorii care le solicită;

- protecţia – asigurarea securităţii fluxului informaţional, precum şi a accesului la informaţii, numai a personalului autorizat, pe baza principiului nevoii de a cunoaşte.

2.2. Obiectivele fundamentale ale sistemelor C4I2SR Obiectivele fundamentale ale sistemelor C4I2SR sunt următoarele: - realizarea unităţii de efort; - exploatarea tuturor capacităţilor forţei întrunite; - localizarea corectă a informaţiilor critice; - fuziunea informaţiilor. Realizarea unităţii de efort. Sistemele C4I2SR trebuie să ajute o forţă

întrunită şi elementele sale de sprijin să combine ideile şi aprecierile comandanţilor şi personalului cu funcţii de răspundere în cadrul comandamentelor şi structurilor organizatorice subordonate. Astfel, se permite exprimarea opiniilor cât mai multor experţi/specialişti în activitatea de elaborare a deciziilor, comanda şi controlul operaţiilor în timp real sau aproape real şi, în final, îndeplinirea cu succes a misiunilor primite.

Exploatarea tuturor capacităţilor forţei întrunite. Sistemele C4I2SR trebuie să fie planificate ca extensii ale simţurilor şi proceselor specific umane şi să ajute personalul militar în formarea percepţiilor reale, să reacţioneze corespunzător la acestea şi să elaboreze decizii. Acestea permit personalului de stat major să acţioneze eficient pe timpul operaţiilor cu ritm înalt de desfăşurare. Sistemele C4I2SR trebuie să aibă timp de răspuns cât mai mic, să fie uşor de înţeles şi de exploatat, în special pe timpul rezolvării unor situaţii care implică un nivel ridicat de stres.

Localizarea corectă a informaţiilor critice. Sistemele C4I2SR trebuie să aibă capacitatea de a răspunde rapid la cererile de informaţii şi, de aceea, informaţiile trebuie stocate şi menţinute acolo unde sunt necesare. Astfel, se reduc la minim

251

întârzierile în transmiterea sau obţinerea informaţiilor şi se micşorează nivelul de solicitare al reţelelor de comunicaţii.

Fuziunea informaţiilor. Sistemele C4I2SR trebuie să asigure o imagine complexă şi precisă a spaţiului de luptă în funcţie de cerinţele comandantului şi ale personalului de stat major. Aceasta se realizează prin fuziunea informaţiilor – reducerea la minim a volumului de informaţii util şi plasarea lor în mod convenabil în cadrul sistemului pentru a fi utilizate în funcţie de cerinţele operaţiei întrunite. Astfel, cu informaţii concise, precise, oportune şi semnificative se îmbunătăţeşte unitatea de efort şi se reduce nivelul de incertitudine, permiţând forţei întrunite să acţioneze ca un ansamblu unitar, să exploateze în mod avantajos condiţiile din spaţiul de luptă modern şi să lupte mai inteligent.

2.3. Regulile generale de angajare a sistemelor C4I2SR Regulile generale de angajare a sistemelor C4I2SR sunt următoarele: - de la eşalonul superior către eşaloanele subordonate şi cu două eşaloane mai

jos; - de la eşalonul care sprijină la eşalonul sprijinit; - de la componenta care întăreşte către cea întărită; - de la stânga spre dreapta între unităţile vecine. În cazul unor situaţii speciale se pot elabora şi aplica alte reguli care să

corespundă tuturor cerinţelor informaţionale specifice.

3. Principiile sistemelor C4I2SR pentru operaţii întrunite Pentru a asigura continuitatea fluxului de informaţii şi prelucrarea oportună a

acestuia, forţa întrunită trebuie să dispună de sisteme C4I2SR, care să corespundă următoarelor principii:

- interoperabilitatea; - compatibilitatea; - standardizarea; - legătura; - flexibilitatea; - capacitatea de reacţie; - mobilitatea; - utilizarea raţională; - prioritatea informaţiilor; - viabilitatea; - protecţia informaţiilor în sistemele informatice şi de comunicaţii. Interoperabilitatea. Sistemele C4I2SR trebuie să fie interoperabile pentru a

asigura succesul în operaţiile întrunite şi aliate. Interoperabilitatea reprezintă calitatea sistemelor C4I2SR sau a echipamentelor componente de a se interconecta şi a schimba, nemijlocit şi în combinaţii corespunzătoare, informaţii între ele şi utilizatorii acestora. Pentru a se asigura interoperabilitatea sistemelor C4I2SR toate

252

aspectele care privesc realizarea acesteia trebuie urmărite de-a lungul întregului ciclu de viaţă al sistemelor.

Interoperabilitatea trebuie realizată, în primul rând, prin utilizarea de echipamente, sisteme şi software comune. Ofiţerii de stat major care planifică sistemele C4I2SR trebuie să cunoască limitele şi capacităţile altor sisteme C4I2SR cu care se vor interconecta şi trebuie să fie în măsură să le integreze conform cerinţelor forţei întrunite.

Elementele pe care se fundamentează interoperabilitatea sunt: compatibilitatea, standardizarea şi legătura.

Compatibilitatea reprezintă capacitatea a două sau mai multe elemente sau componente ale echipamentelor sau sistemelor de a exista şi funcţiona în acelaşi sistem sau mediu fără interferenţe reciproce. Compatibilitatea electromagnetică, incluzând şi suportabilitatea de frecvenţă trebuie luată în considerare de la primele faze ale proiectării şi pe toată durata planificării, proiectării, dezvoltării, testării şi evaluării, precum şi în întreaga perioadă de utilizare operaţională a tuturor sistemelor.

Standardizarea. Obiectivele majore ale Sistemului de Comandă şi Control Naţional al Apărării şi Reţelei Sistemelor Informatice ale Apărării conjugate cu necesitatea de interfaţare, interconectare a acestora cu sistemele C4I2SR tactice şi operative solicită ca toate sistemele C4I2SR să fie standardizate la maxim posibil. Planurile pentru standardizare trebuie să cuprindă cerinţele esenţiale ale tuturor categoriilor de forţe ale armatei şi ale altor structuri militare.

Volumul ocupat, greutatea echipamentelor şi altele pot împiedica categoriile de forţe ale armatei şi structurile militare să utilizeze acelaşi sistem C4I2SR. În asemenea situaţie, echipamentele trebuie să conţină în varianta constructivă maximum de componente comune, iar caracteristicile operaţionale trebuie stabilite de comun acord între categoriile de forţe ale armatei şi alte structuri militare interesate.

Legătura reprezintă contactul personal sau comunicaţia realizată între elemente ale forţelor militare care asigură înţelegerea reciprocă şi realizarea unităţii de scop şi acţiune.

Nici o cantitate de mijloace tehnice nu poate înlocui schimbul nemijlocit de informaţii între comandanţi. Totuşi, deoarece ritmul şi complexitatea operaţiilor sunt în continuă creştere, comandantul trebuie să-şi facă simţită prezenţa prin intermediul ofiţerilor de legătură. Atributele principale ale legăturii sunt monitorizarea, coordonarea, consilierea şi asistarea comandantului la care echipa de ofiţeri de legătură este trimisă.

În ideea îndeplinirii misiunii, legătura reprezintă unul din cele mai eficiente procedee şi poate fi îmbunătăţită prin repartiţia personalului competent din sistemul C4I2SR în cadrul forţelor angajate pentru a extinde capacitatea de percepţie a comandantului, precum şi a şefului sistemelor C4I2SR în cadrul forţei întrunite. Personalul de legătură din cadrul sistemelor C4I2SR urmăreşte funcţionarea sistemelor conform cerinţelor planificate şi ia măsuri corective atunci când situaţia o impune. Personalul din sistemele C4I2SR selecţionat, pregătit şi repartizat în cadrul echipelor de legătură poate îmbunătăţi în mod semnificativ funcţionarea sistemelor C4I2SR utilizate în cadrul forţei întrunite sau multinaţionale. Acesta trebuie să

253

prevină apariţia întreruperilor sau a deranjamentelor în funcţionarea sistemelor C4I2SR şi să reducă timpul de înlăturare a lor.

Flexibilitatea este necesară pentru rezolvarea situaţiilor schimbătoare în operaţiile complexe.

Deşi anumite sisteme C4I2SR standardizate – Sistemul de Comandă şi Control Militar Naţional, Reţeaua Sistemelor Informatice ale Apărării – trebuie să lucreze în conformitate cu cele mai stricte reglementări, cerinţele de sistem şi proiectele acestora trebuie să ia în consideraţie necesitatea de integrare a solicitărilor personalului care adaptează sistemele C4I2SR la condiţiile strategice, operative şi tactice. Sistemele flexibile vor permite celor care le planifică să realizeze o integrare mult mai rapidă a acestora la toate nivelurile categoriilor de forţe ale armatei şi ale forţei întrunite.

Conectivitatea realizată şi menţinută cu ajutorul sistemelor flexibile este deosebit de importantă în satisfacerea cerinţelor comandanţilor în situaţii neprevăzute/de urgenţă. Flexibilitatea este necesară şi în cazul satisfacerii altor principii, cum sunt interoperabilitatea şi viabilitatea.

Capacitatea de reacţie. Sistemele C4I2SR trebuie să răspundă oportun la solicitările informaţionale ale utilizatorului. Pentru a avea o astfel de capacitate de reacţie, sistemele trebuie să fie fiabile, redundante şi oportune.

Fiabilitatea. Sistemele C4I2SR trebuie să fie disponibile în momentele în care sunt solicitate şi să funcţioneze aşa cum au fost proiectate. Fiabilitatea sistemelor C4I2SR se asigură prin proiectarea în realizarea echipamentelor şi sistemelor în ansamblu, astfel încât acestea să aibă o rată redusă a întreruperilor în funcţionare, tehnică de corecţie a erorilor, echipamente standardizate, proceduri standard de operare şi supervizare a funcţionării, posibilitatea de contracarare a atacurilor asupra computerelor, a bruiajului electromagnetic şi a inducerii în eroare, precum şi programe de sprijin logistic şi mentenanţă eficiente.

Redundanţa. Redundanţa se asigură prin căi de legătură alternative, sisteme şi echipamente tehnice de rezervă care restabilesc comunicaţiile în cazul unor deranjamente/întreruperi în funcţionare. Dezvoltarea arhitecturilor de sisteme deschise asigură redundanţa prin multiplicarea căilor disponibile prin reţelele de calculatoare. Întrebuinţarea strategiilor de autorestabilire în proiectarea reţelelor permite ca datele să fie replicate în câteva centre/locaţii de unde pot fi recuperate rapid, în situaţia în care porţiuni de reţea sau centre de sprijin sunt distruse.

Oportunitatea. Aşa cum tehnologia sistemelor de armament face posibilă reducerea timpului dintre momentul avertizării şi cel al atacului, la fel trebuie redus timpul pentru preluarea şi transmiterea semnalelor de înştiinţare, informaţiile importante de la elementele de cercetare şi cele privind executarea ordinului de operaţii.

Cererea de comunicaţii rapide în întreaga structură a apărării privind comanda şi controlul, logistica, starea vremii şi informaţiile de natură administrativă impun ca elementele care vizează viteza de prelucrare şi transmitere a informaţiilor să fie luate în considerare în toate etapele planificării sistemelor C4I2SR.

Mobilitatea. Fluxurile de informaţii de pe orizontală şi verticală şi prelucrarea acestora trebuie să sprijine continuu desfăşurarea rapidă şi angajarea forţelor militare

254

întrunite. Luptătorii de la toate nivelurile trebuie să dispună de sisteme C4I2SR la fel de mobile ca şi forţele, elementele sau structurile organizatorice pe care le sprijină fără a degrada calitatea informaţiei sau a fluxului informaţional. Mai mult decât oricând, proiectarea modulară şi microelectronica permit ca sistemele C4I2SR să fie mai uşoare, mult mai compacte – miniaturizate – şi mult mai utile structurilor luptătoare.

Utilizarea raţională. Sistemele C4I2SR şi resursele aferente la dispoziţia comandantului unei forţe întrunite sunt limitate şi de aceea, trebuie gestionate cu atenţie şi eficienţă. Utilizarea raţională începe cu preocuparea şi analizarea echilibrată de către comandantul forţei întrunite a infrastructurii de comandă şi control bazate pe nevoile prestabilite pentru informaţii importante – minimum de informaţii esenţiale pentru elaborarea deciziei şi îndeplinirea misiunii. Aceasta permite ca resursele limitate ale sistemului C4I2SR forţele şi resursele aferente să fie utilizate în modul cel mai eficient prin instituirea unui control şi management riguros.

Controlul şi managementul. Comandantul şi statul major al forţei întrunite trebuie să se asigure că fluxul de informaţii, prelucrarea şi calitatea informaţiilor sunt controlate în mod deosebit. Aceasta solicită angajarea complementară, planificată a tuturor forţelor şi sistemelor implicate în activităţi informaţionale. Forţele şi mijloacele tehnice care constituie sistemul de sprijin al comenzii şi controlului trebuie organizate pe misiuni pentru a colecta, transmite, prelucra şi proteja informaţiile proprii, concomitent cu desfăşurarea operaţiilor specifice războiului de comandă şi control care vizează degradarea capacităţilor similare ale adversarului.

Controlul şi managementul forţelor de sprijin ale comenzii şi controlului sunt deosebit de importante şi vizează abilitatea comandantului forţei întrunite de a implementa comanda şi controlul, elemente eficiente în cadrul forţei.

În cadrul acestui efort, controlul şi managementul reţelelor C4I2SR şi funcţionării centrelor de sprijin ocupă locul central.

Sistemele C4I2SR care conţin reţelele necesare pentru comanda şi controlul acţiunilor în curs de desfăşurare şi viitoare lucrează cu viteze foarte mari. Uneori există foarte puţin timp la dispoziţie sau nu există deloc pentru coordonarea acţiunilor prin canalele la dispoziţia comenzii şi statelor majore. De aceea, activitatea comandantului forţei întrunite depinde de reţeaua de comunicaţii şi centrele de control ale acesteia pentru a asigura conducerea tehnică necesară şi pentru a menţine eficienţa comenzii şi controlului. Multe dintre directive se transmit la nivelul echipamentelor automate, iar altele se transmit de la reţea către personalul din structurile de control ale centrelor de sprijin. Controlul reţelei C4I2SR asigură managementul tehnic al configurării resurselor, performanţelor, izolării şi remedierii deranjamentelor, securităţii, planificării şi mentenanţei sistemelor. Planificarea şi managementul spectrului de frecvenţe sunt deosebit de importante în cadrul acestui efort.

Managementul spectrului electromagnetic. Complexitatea şi distanţele mari implicate în desfăşurarea acţiunilor militare întrunite, determină ca managementul şi controlul spectrului electromagnetic să reprezinte un factor esenţial în procesul de planificare şi utilizare raţională a resurselor disponibile. Fluxul informaţional pe orizontală, între comandamentele marilor unităţi vecine, este la fel de important pe

255

timpul îndeplinirii misiunii şi solicită acces continuu şi neîntrerupt la resursele de spectru electromagnetic, pentru a asigura o înaltă mobilitate forţelor şi mijloacelor pe timpul operaţiilor cu ritm înalt de desfăşurare. Comandantul forţei întrunite trebuie să urmărească asigurarea compatibilităţii electromagnetice optime prin managementul complet al spectrului electromagnetic; managementul spectrului electromagnetic – de radiofrecvenţă – este fundamental în cadrul activităţii de planificare şi realizare a sistemelor de comunicaţii.

Repartiţia şi alocarea frecvenţelor sunt fundamentale pentru utilizarea mijloacelor radioelectrice. Resursele spectrului electromagnetic sunt gestionate prin legislaţia internaţională şi sunt considerate ca resurse naţionale. Frecvenţele trebuie să fie coordonate şi gestionate pe baza unor principii unice la nivel strategic, operativ şi tactic, printr-o varietate de căi administrative şi tehnice naţionale şi internaţionale.

Pe timpul perioadelor de criză şi de război, comandantul forţei întrunite dispune desfăşurarea acţiunilor specifice războiului de comandă şi control în cadrul cărora se urmăreşte şi controlul şi dominaţia asupra spectrului de frecvenţă propriu, concomitent cu perturbarea capacităţii adversarului de a desfăşura activităţi similare. Coordonarea detaliată şi continuă a activităţilor desfăşurate de către personalul de stat major care planifică frecvenţele, sistemele C4I2SR şi acţiunile de război la adresa sistemului de comandă şi control al adversarului este esenţială pentru asigurarea accesului neîntrerupt la spectrul electromagnetic.

Prioritatea informaţiilor. Stabilirea priorităţii informaţiilor este esenţială avându-se în vedere capacităţile limitate de transmitere ale sistemelor C4I2SR Stabilirea nivelurilor de prioritate ale diferitelor categorii de informaţii revine în responsabilitatea comandantului forţei întrunite, comandanţilor subordonaţi şi ofiţerilor de stat major care stabilesc nevoile de trafic şi prelucrare informaţională în cadrul reţelelor din sistemul C4I2SR.

Prioritatea informaţiilor este, de asemenea, importantă pentru stabilirea cerinţelor privind dimensionarea reţelelor C4I2SR şi a centrelor de sprijin din sistem, de exemplu: angajarea mijloacelor din sistemul C4I2SR pentru transmiterea informaţiilor de cercetare reduce capacitatea de vehiculare a reţelei de către alţi utilizatori care au nevoie de deciziile comandantului forţei întrunite pe timpul planificării şi ducerii operaţiei.

Viabilitatea. Politica de apărare naţională determină viabilitatea, atât a centrelor naţionale de comandă, cât şi a sistemelor C4I2SR prin care deciziile sunt transmise către forţele din spaţiul de luptă. Nivelul de viabilitate al sistemelor C4I2SR care sprijină funcţiile de comandă şi control trebuie stabilit în concordanţă cu viabilitatea potenţială a centrelor de comandă şi sistemelor de armament deservite. Viabilitatea sistemelor C4I2SR poate fi realizată prin metode ca: dispersarea mijloacelor tehnice importante, multiplicarea modurilor de realizare a comunicaţiilor, ridicarea calităţilor fizice şi electrice ale echipamentelor sau o combinaţie a acestor tehnici.

Securitatea. Comandantul forţei întrunite se asigură, prin structurile de specialitate, că atât măsurile ofensive cât şi cele defensive privind războiul de comandă şi control sunt utilizate pentru protecţia sistemului de comandă şi control. Datorită rolului deosebit de important al sistemelor C4I2SR şi al centrelor de sprijin

256

aferente în sprijinul comenzii şi controlului forţei întrunite, acestea au dobândit o mare importanţă pentru acţiunile de lovire ale adversarului şi, de aceea, acestora trebuie să li se asigure integritatea pentru a conserva infrastructura de comandă şi control a forţei întrunite. Apărarea sistemelor C4I2SR cuprinde ansamblul de măsuri care asigură securitatea informaţiei şi a sistemelor C4I2SR prin protecţia fluxului informaţional, detectarea intruziunii/atacului şi izolarea deranjamentelor, măsuri de răspunsuri incidente pentru a restaura informaţiile şi restabili securitatea sistemului.

Protecţia informaţiilor în sistemele informatice şi de comunicaţii/SIC şi, implicit, în sistemele C4I2SR este denumită generic securitatea informaţiilor/INFOSEC. Aceasta reprezintă ansamblul măsurilor şi procedurilor de securitate organizate potrivit prevederilor legale, în vigoare, în cadrul fiecărei structuri militare pentru protecţia informaţiilor stocate, procesate şi vehiculate prin SIC aflate în funcţiune, împotriva ameninţărilor şi acţiunilor/inacţiunilor care pot aduce atingere confidenţialităţii, integrităţii, disponibilităţii, autenticităţii şi nerepudierii respectivelor informaţii sau funcţionării SIC.

Aplicarea măsurilor şi procedurilor INFOSEC se face în scopul prevenirii/împiedicării extragerii, modificării, distrugerii informaţiilor prin interceptare, alterare, accesare neautorizată, precum şi invalidării de funcţii/servicii.

Măsurile şi procedurile INFOSEC sunt parte integrantă a securităţii generale, organizată şi aplicată, conform normelor specifice, în vigoare, în cadrul fiecărei structuri militare.

Comandanţii de la toate eşaloanele sunt responsabili pentru implementarea măsurilor şi procedurilor INFOSEC în cadrul structurilor proprii şi în cele pe care le au în subordine. Aceştia stabilesc, prin structura specializată proprie, responsabilităţile în domeniul INFOSEC ale întregului personal subordonat.

Pentru materializarea politicii INFOSEC este necesară aplicarea în practică a unor măsuri generale, organizatorice, de protecţie fizică, de protecţie a personalului, de protecţie a documentelor, de protecţie juridică şi procedurală, de securitate industrială, precum şi a unor măsuri specifice, de securitate a sistemelor informatice şi de comunicaţii.

Detectarea pătrunderii/atacului şi analiza efectelor. În plus faţă de protecţia informaţiilor, securitatea sistemului C4I2SR implică capacităţi şi măsuri tehnice şi procedurale pentru a detecta pătrunderile în sistemul C4I2SR şi a limita efectele asupra acestuia. În cadrul acestor măsuri se înscriu: dispozitivele de verificare, scanarea antivirus, procedurile de autentificare şi utilizarea frecvenţelor de rezervă.

Reacţia la incidente. Măsurile de reacţie la incidente cuprind acţiuni pentru eliminarea ameninţărilor, oprirea funcţionării componentelor vulnerabile ale sistemelor, utilizarea frecvenţelor de rezervă şi schimbarea cheilor de secretizare/criptare.

Continuitatea. Sistemele C4I2SR trebuie să acorde un sprijin neîntrerupt, pe întreaga durată a oricărei categorii de operaţii întrunite. Acestea presupune planificarea şi întrebuinţarea economică a sistemelor C4I2SR fără a le afecta capacitatea operaţională sau viabilitatea. Câteva exemple elocvente, în acest sens, sunt:

257

- menţinerea în funcţiune a echipamentelor tehnice similare care sunt instalate în apropiere sub o singură comandă;

- integrarea reţelelor dedicate sau cu destinaţie specială în sisteme comutate unice care oferă aceleaşi servicii sau o calitate superioară;

- planificarea, proiectarea şi achiziţia minuţioasă a echipamentelor şi sistemelor;

- managementul şi instruirea eficiente, utilizarea raţională a comunicaţiilor; - utilizarea la maximum a sistemelor de abonat comun – RTP/RMNC,

sisteme informatice; - utilizarea judicioasă a serviciilor de comunicaţii comerciale. Dezvoltarea progresivă a sistemelor C4I2SR. Datorită faptului că operaţiile

încep în locurile unde forţele proprii au superioritatea este de aşteptat ca planificarea şi realizarea sistemelor C4I2SR să aibă loc progresiv. Cele mai multe operaţii se vor baza iniţial pe comunicaţii prin satelit pentru a realiza schimbul de informaţii între comandamente şi comandanţi.

Pe măsură ce ducerea operaţiilor şi mijloacele la dispoziţie permit, vor fi instalate sistemele de comunicaţii cu comutaţie de voce şi date. Interconectările cu Sistemul de Comunicaţii şi Informatică Naţional al Apărării şi reţelele comerciale din Sistemul de telecomunicaţii teritorial şi alte reţele vor fi mai frecvente şi durabile. Mutarea elementelor sistemelor C4I2SR trebuie să se planifice şi să se realizeze în aceeaşi manieră progresivă.

Realizarea modulară a sistemelor C4I2SR. În funcţie de mărime, intenţia comandantului, planul de operaţii, capacităţile, limitările şi disponibilităţile în echipamente, infrastructura sistemelor C4I2SR din zona operaţională, ofiţerii de stat major care planifică sistemele C4I2SR vor realiza structuri modulare C4I2SR care să satisfacă cerinţele comandantului. Aceste module vor fi realizate în funcţie de condiţiile concrete existente şi interconectate într-un sistem C4I2SR integrat şi unitar.

Utilizarea capacităţilor comerciale. Planificarea sistemelor C4I2SR trebuie să ia în considerare şi utilizarea capacităţilor din sistemele comerciale. Existenţa sistemelor C4I2SR comerciale disponibile poate oferi căi de legătură suplimentare, poate reduce numărul şi dimensionarea modulelor C4I2SR militare utilizate. Capacităţile comerciale de comunicaţii şi informatică existente în zona de operaţii permit ofiţerilor de stat major care planifică sistemele C4I2SR să compenseze lipsa unor sisteme C4I2SR tactice şi să satisfacă cerinţele informaţionale ale forţei întrunite în prima fază de desfăşurare. În acest scop modulele C4I2SR militare trebuie să dispună de capacităţi de interconectare cu interfeţe adecvate cu sistemele de comunicaţii şi informatică comerciale.

Alte principii relevante. Principiile enumerate mai sus nu epuizează setul complet al principiilor importante ale sistemelor C4I2SR. În anumite situaţii concrete, pot fi evidenţiate ca fiind utile şi alte principii. În cadrul acestora pot fi enumerate: integrarea, mentenabilitatea, instruirea personalului, planificarea, stabilirea priorităţilor procedurale, operativitatea, simplitatea.

258

4. Principiile sistemelor C4I2SR pentru operaţii multinaţionale

Operaţiile multinaţionale sunt deosebit de complexe şi presupun angajarea unor structuri militare diverse solicitate să acţioneze în mod unitar. Forţele multinaţionale pot avea unele particularităţi în organizarea şi funcţionarea sistemelor C4I2SR, limbaj, tehnologie, doctrină, standarde de operare care pot crea confuzii. Acestea din urmă pot conduce la creşterea cerinţelor informaţionale şi a nivelului de incertitudine.

Cu cât eşaloanele între care se realizează interfaţarea sunt mai mici, cu atât creşte nivelul de incertitudine şi nivelul cerinţelor la adresa sistemelor C4I2SR. Comandantul forţei întrunite trebuie să urmărească cu atenţie sporită structura acesteia, înainte de începerea operaţiilor, pentru a evita unele confuzii în cadrul forţelor proprii. După ce comandantul forţei întrunite stabileşte organizarea specifică a comenzii şi controlului pentru o operaţie întrunită sau multinaţională sunt stabilite cerinţele de schimb informaţional pentru sistemele C4I2SR, în funcţie de unele principii, cum sunt:

- realizarea rapidă a legăturii; - utilizarea eficientă a resurselor limitate din sistemele C4I2SR; - standardizarea; - acorduri înainte de război; - modul de acţiune în absenţa acordurilor; - translatorii; - alegerea sistemelor criptografice. Realizarea rapidă a legăturii. Sistemele realizate pentru interconectare în

operaţiile multinaţionale solicită utilizarea echipelor de legătură. Importanţa acestora ca structuri de schimb informaţional nu trebuie subestimată. Cerinţele de legătură trebuie stabilite cât mai repede şi la capacitatea maximă şi de aceea, echipele de legătură trebuie antrenate şi utilizate în conformitate cu cerinţele cunoscute sau anticipate.

Utilizarea eficientă a resurselor limitate din sistemele C4I2SR. Cerinţele informaţionale depăşesc, adeseori, capacităţile mijloacelor din sistemele C4I2SR ale comandamentelor multinaţionale. De aceea este deosebit de important de reţinut că aceste cerinţe informaţionale sunt exterioare comandamentului sau solicită utilizarea resurselor din sistemele C4I2SR ale ţării gazdă, de exemplu: sistemele de satelit, mijloacele gestionate la nivel strategic, elemente din sistemul de comunicaţii al forţei multinaţionale şi spectrul de frecvenţe.

Standardizarea procedurilor de către statele aliate şi partenerii de coaliţie este esenţială pentru realizarea comunicaţiilor şi informaticii în acţiuni multinaţionale.

Acorduri înainte de război. Acordurile privind realizarea sistemelor de comunicaţii în cadrul acţiunilor întrunite trebuie încheiate cu aliaţii probabili. Acestea trebuie să cuprindă principiile, procedurile, cerinţele generale privind sistemul de comunicaţii şi informatică precum şi formate standard pentru mesaje text, baze de date standardizate şi formatul mesajelor de date, managementul frecvenţelor radio, procedurile pentru soluţionarea conflictelor de radiofrecvenţă între forţele aliate şi structurile civile etc. Acordurile se vor ratifica înainte de începerea războiului.

259

Modul de acţiune în absenţa acordurilor. Când acordurile care vizează sistemele de comunicaţii şi informatică nu au fost ratificate înainte de începerea operaţiilor, forţele multinaţionale trebuie să adopte procedurile de lucru ale unui aliat sau partener de coaliţie, conform dispoziţiei unei autorităţi multinaţionale desemnate.

Translatorii. Comandantul forţei multinaţionale trebuie să dispună de interpreţi proprii în scopul de a realiza întocmai obiectivele misiunii şi să respecte interesele naţionale ale structurilor de forţe participante.

Alegerea sistemelor criptografice. Utilizarea operaţională şi managementul materialelor criptografice planificate a fi folosite în operaţii multinaţionale vor fi stabilite şi aprobate de către autorităţile naţionale înainte de a fi negociate şi convenite cu reprezentanţii celorlalte state participante.

4.1. Aspecte privind interoperabilitatea în operaţii multinaţionale Interoperabilitate versus securitate: cerinţa în creştere de securitate versus

interoperabilitate necesită un management activ, în special în operaţii multinaţionale. Soluţiile tehnice şi procedurile bazate pe o evaluare asumată şi înţeleasă a riscurilor sunt necesare, acestea trebuind să fie detaliate şi potenţialii purtători de riscuri identificaţi.

Operaţiile întrunite, combinate şi integrate: cerinţele pentru sistemele C4I2SR de a fi interoperabile în şi între cele trei medii ale categoriilor de forţe, terestru, aerian şi naval, precum şi în operaţii, între componentele forţei întrunite sunt stabilite. Operaţiile majore actuale şi tendinţele acestora, însă, în special cele în sprijinul păcii (Peace Support Operations), indică o cerere în creştere de obţinere a anumitor grade de interoperabilitate între aliaţi, organizaţii neguvernamentale şi organizaţii internaţionale. Lipsa unor sisteme C4I2SR sau a subsistemelor acestora interoperabile în asemenea medii necesită dislocări mari de sisteme compatibile şi folosirea masivă a ofiţerilor de legătură.

Limbajul: doctrina de comunicaţii a NATO este bazată pe folosirea limbii engleze ca limbaj comun. În contextul mai larg însă al operaţiilor multinaţionale sau ale coaliţiei, interpreţii sau aplicaţiile software dedicate traducerilor, sunt necesare la toate nivelurile pentru a depăşi barierele lingvistice.

Doctrine, tactici şi proceduri: unde este posibil, acorduri extinse, cum sunt Memorand of Understanding/MOU, STANAG, publicaţii de comunicaţii ale Alianţei şi doctrine, trebuie utilizate ca baze pentru interoperabilitate. Asemenea acorduri şi doctrine trebuie să acopere principiile, procedurile (de ex.: formatul standard al mesajelor) şi managementul spectrului electromagnetic. Testarea forţei şi validităţii acestora trebuie să contribuie la scopurile şi obiectivele comune ale structurilor responsabile de sistemele C4I2SR utilizându-se întotdeauna oportunităţile de a se antrena în medii întrunite şi forţe multinaţionale.

Standardele datelor şi ale formatelor bazelor de date: lacunele în standardizare privind procurarea şi dezvoltarea sistemelor C4I2SR au generat, în timp, numeroase tipuri de date şi formate ale bazelor de date care dezavantajează interoperabilitatea. Acest lucru trebuie evitat, oricând şi oriunde este posibil.

260

5. Concepţia de proiectare, dezvoltare şi achiziţie a sistemelor C4I2SR şi/sau a subsistemelor componente ale acestora

Concepţia de proiectare, dezvoltare şi achiziţie a sistemelor C4I2SR şi/sau a

subsistemelor componente ale acestora va urmări crearea premiselor de implementare a conceptelor de Război Bazat pe Reţea (NCW/Network Centric Warfare) şi de capabilităţi bazate pe reţea (NEC), aliniate la cerinţele esenţiale naţionale şi ale alianţei, etapizarea sincronizării cu obiectivele asumate şi standardele ratificate sau în curs de ratificare în acest domeniu.

Războiul Bazat pe Reţea reprezintă modalitatea de a genera putere de luptă prin integrare într-o reţea informaţională a senzorilor, decidenţilor şi executanţilor în scopul cunoaşterii cuprinzătoare şi permanente a spaţiului luptei, măririi eficienţei conducerii (prin viteză, stabilitate şi forţă), accelerării dinamicii operaţiilor (prin ritm, intensitate şi densitate adecvate), realizării sinergiei efectelor planificate pe obiective, sporirii viabilităţii şi obţinerii unui anumit grad de autosincronizare acţională.

Sintagma NCW a fost definită ca un concept de activare a superiorităţii informaţionale care generează creşterea puterii de luptă prin conectarea în reţea a senzorilor, punctelor de decizie şi a trăgătorilor cu scopul distribuirii cunoştinţelor (informaţiilor), creşterii vitezei de comandă, creşterii tempoului operaţiilor, măririi letalităţii, creşterii capacităţii de supravieţuire şi obţinerii unui grad ridicat de autosincronizare.

Principalele dogme ale Războiului Bazat pe Reţea sunt următoarele: - forţa robustă interconectată în reţea îmbunătăţeşte distribuţia informaţiei; - distribuţia informaţiei întăreşte calitatea informaţiei şi asigură accesul la

cunoaşterea situaţiei de luptă; - distribuţia situaţiei de luptă cunoscute asigură colaborarea şi

autosincronizarea, dar măreşte gradul de susţinere şi viteza de comandă; - angajarea precisă, autosincronizarea şi viteza de comandă conduc la o

creştere substanţială a eficacităţii în misiuni. Network Centric Warfare este un produs al revoluţiei în domeniul militar

(RMA) care presupune, între altele, nu doar adaptarea tehnologiilor existente la noile cerinţe, ci şi transformarea structurilor şi elaborarea unor strategii pe măsură.

Unul dintre conceptele asociate care oferă claritate conţinutului şi structurii RBR este infostructura.

Legăturile eficiente sunt condiţionate de realizarea unei infrastructuri robuste şi performante, care să asigure toate entităţile spaţiului luptei (componente şi structuri) cu informaţii de calitate. În RBR acest tip de infrastructură a fost denumit infostructură.

Natura legăturilor în cadrul infostructurii, care să asigure cele mai înalte performanţe, robusteţe şi protecţie în condiţiile diversităţii mediilor de confruntare şi spaţiului luptei, constituie una din principalele condiţionări pentru transformarea conceptului RBR în realitate. Materializarea acestor cerinţe operaţionale este strâns legată de progresele domeniului tehnologiei informaţiilor.

261

Conceptul Război Bazat pe Reţea este construit în jurul noţiunii de diseminare a informaţiilor şi mijloacelor. Activitatea în reţea face acest lucru posibil. O reţea este constituită din noduri (entităţi) şi legăturile dintre ele. Nodul generează fapte (sesizează, decide, acţionează) şi informaţii ca intrări pentru decizii, iar sub formă de decizii le transmite prin legături către altă entitate (nod) al spaţiului de luptă.

În Războiul Bazat pe Reţea toate componentele esenţiale şi posibilităţile acestora sunt integrate robust în reţea prin legături digitale, iar toate analizele, simulările, experimentele efectuate până în prezent şi experienţa, conduc la concluzia că esenţa acestui concept este patrulaterul mobilitate-conectivitate-cunoaştere-precizie, detaliat în figura următoare.

Conceptul RBR (NCW) impune şase capacităţi esenţiale:

- capacitatea de a realiza şi folosi reţele reale şi virtuale şi de a le echipa cu sisteme C4I2SR, dotate cu hardware şi software necesare;

- capacitatea de a realiza baze de date corespunzătoare;

- capacitatea de a realiza şi interconecta sisteme de arme pe măsură;

- capacitatea de a constitui forţe rapide şi flexibile,

îndeosebi expediţionare, interoperabile; - capacitatea de proiecţie a forţelor şi mijloacelor; - capacitate logistică în reţea. Network Centric Warfare asigură controlul raporturilor dinamice din spaţiul

luptei prin senzori/interfeţe (grila sau reţeaua senzorilor, inclusiv a elementelor de interfaţă), decidenţi (reţeaua centrală de comandă-control), executanţi sau efectori, adică luptători şi operatori (reţeaua unităţilor de luptă).

Gestionarea reţelelor reprezintă mijlocul principal pentru realizarea vitezei de transport a datelor şi cunoaşterea reală a situaţiei. NCW impune integrarea orizontală prin partajarea informaţiei la toate nivelurile (strategic, operativ şi tactic).

Principiile de bază ale RBR sunt: - cunoaşterea situaţiei în timp real; - acţiunea (reacţia) rapidă şi adecvată; - protecţia completă; - dominanţa strategică; - realizarea efectelor maxime cu eforturi minime; - prevenirea efectelor colaterale şi a fratricidului.

Figura nr. 1. Esenţa conceptului Război Bazat pe Reţea

262

6. Arhitectura sistemelor C4I2SR

În operaţiile majore, aspectele cheie ale arhitecturii C4I2SR sunt date de necesitatea operaţiilor întrunite în zonele de litoral.

Arhitectura sistemelor C4I2SR ale Forţelor Navale trebuie să exploateze capabilităţile infostructurii naţionale şi a alianţei, să permită angajarea sistemelor C2, care să opereze ca un întreg împreună cu cele ale categoriilor de forţe şi ale structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, să fie interoperabile cu celelalte servicii oferite de reţeaua naţională şi a coaliţiei, să permită conectarea şi accesarea în timp real sau aproape real a capabilităţilor ISR ale sistemelor naţionale şi multinaţionale.

La un nivel conceptual superior, reprezentarea arhitecturii C4I2SR pentru viitoarele grupări navale este detaliată în imaginile următoare:

Acestea vor fi proiectate având o arhitectură bazată pe servicii (Service

Oriented Architecture). Furnizând un serviciu de descoperire şi alte noduri de servicii adăugate celor de aplicaţie, se facilitează folosirea serviciilor externe descoperite în alte locaţii ale infostructurii, un atribut principal al operaţiilor bazate pe reţea.

Figura nr. 2. Vedere generală a arhitecturii fundamentale a sistemului C4I2SR bazat pe reţea al viitoarelor grupări navale

NOTĂ. Cele 4 reţele locale LAN (reprezentate ca 4 nori) pot avea sau nu rutere şi canale distincte de comunicaţii către Reţeaua Globală de Informaţii. Sursa: CJ Grant, JA Krill, and RT Roca, 2005, „Transforming a Sensor Network from a Closed System to Part of a Common Network Architecture”, Johns Hopkins University/Applied Physics Laboratory

263

Serviciile moştenite şi cele cu scopuri speciale vor fi conectate la infrastructură folosind gateway-uri.

Arhitectura ISR trebuie să aibă platforme şi senzori interconectaţi şi organizaţi pe niveluri, care să opereze ca parte a serviciilor Forţelor Navale pentru toată gama de misiuni a acestora. Fiecare misiune va beneficia de cel puţin două niveluri multiple (spaţiu, aeropurtaţi, suprafaţă şi sub apă). Aceşti senzori trebuie interconectaţi în cadrul misiunii, nu între niveluri. Fiecare misiune trebuie să controleze un anumit număr de platforme şi senzori din fiecare nivel şi să opereze o reţea locală care să poată transmite sarcini acestora, să colecteze şi să fuzioneze datele obţinute pentru a crea o imagine tactică ce îndeplineşte cerinţele comandantului pentru aria misiunii. Fiecare reţea locală a unei misiuni trebuie să fie conectată la infostructură şi să poată furniza datele colectate de senzori şi altor zone în care se desfăşoară misiuni.

Pentru Forţele Navale este în curs de finalizare specificaţia tehnică pentru „Sistem Integrat de Comunicaţii şi Informatică din Forţele Navale/NAVCIS”.

Acesta este destinat sprijinirii activităţii de management al informaţiei în scopul transferului oportun al acesteia, nealterată şi nedeconspirată, de la furnizori la utilizatori, respectiv între corespondenţi, precum şi a prelucrării acesteia pentru asistarea deciziei şi comanda efectorilor.

Principalele componente ale NAVCIS sunt: - Centrul de Comunicaţii şi Informatică Comun CON/SCOMAR (CCICOp); - Centrul de Comunicaţii şi Informatică Zonal Mobil (CCIZM); - Centrul de Comunicaţii şi Informatică Mobil de Grup (CCIMG); - Sistemul de Comunicaţii şi Informatică pentru Centrul de Comandă Control

de nivel Operativ (CIS CCCOp); - Sistemul de Comunicaţii şi Informatică pentru Centrul de Comandă Control

de Sprijin (CIS CCCSp). CCICOp este destinat asigurării suportului de comunicaţii de nivel operativ,

date/voce, cu acoperirea criptografică corespunzătoare (naţională/NATO), între centrul de comandă, control de nivel operativ al forţelor navale şi structurile din subordine, la cooperare sau cu eşaloanele superioare. Acesta va fi principalul mijloc de sprijin cu comunicaţii al centrului de comandă, control de nivel operativ al Forţelor Navale.

CCIZM – acestea vor fi realizate în sistem container, dispuse în locaţiile permanente ce deservesc centrele de comunicaţii şi informatică ale unor M.U. şi U. din compunerea Forţelor Navale.

CCIMG – sunt elemente de comunicaţii mobile, destinate asigurării legăturilor de grup, la dislocarea în teren a subunităţilor (companii/plutoane BIM, grupe de transport Baza Navală). Se dispun în autospeciale de comunicaţii, independente din punct de vedere al electroalimentării.

Sistemul de comunicaţii şi informatică pentru Centrul de Comandă şi Control de nivel Operativ (CIS CCCOp) este destinat sprijinului conducerii exercitate de comandanţii desemnaţi şi asistării deciziei, prin asigurarea infrastructurii hardware, software şi interfeţelor de comunicaţii necesare planificării, organizării, coordonării, controlului şi evaluării acţiunilor forţelor navale în zona de responsabilitate sau

264

interes. Acesta trebuie să deţină capabilităţi şi funcţii pentru asigurarea conducerii forţelor navale în scopul creării unei imagini complete asupra zonei de interes, în exercitarea conducerii forţelor, în activităţile curente, zilnice, precum şi în timp de criză sau război, independent şi în cooperare cu alte comandamente naţionale şi aliate.

Sistemul de Comunicaţii şi Informatică/CIS al Centrului de Comandă Control de nivel Operativ/CCCOp trebuie să includă toate misiunile navale, în timp de pace şi la criză, inclusiv antrenamentul elementelor conduse.

CIS va include tehnologii moderne, bazate pe conceptele Războiului Bazat pe Reţea şi va fi capabil să comunice cu alte Centre de comandă ale categoriilor de forţe şi al Ministerului Apărării Naţionale, precum şi cu instituţii civile, naţionale sau NATO.

CIS CCCSp reprezintă subsisteme de comandă control pentru sprijinul CCCOp pe linie logistică şi informativă, dispuse la unele M.U. din Forţele Navale.

Elementele NAVCIS enumerate, împreună cu actualele şi viitoarele sisteme integrate de comunicaţii de la nave, vor forma infrastructura necesară asigurării serviciilor de voce şi date, acoperite şi neacoperite pentru actualele şi viitoarele sisteme C2 din Forţele Navale, precum şi canalele de comunicaţii necesare relaţionării cu celelalte structuri din Sistemul Naţional de Apărare şi aliaţi.

Una dintre cele mai reprezentative şi importante provocări de implementat pentru proiectul NAVCIS prin prisma Războiului Bazat pe Reţea este Military Message Handling Systems/MMHS, o componentă principală a sistemelor militare de comandă şi control/C2, care are la bază STANAG 4406 (ratificat de România începând cu 31.12.2008). MMHS se adresează tuturor categoriilor de forţe: navale, aeriene şi terestre. STANAG 4406 oferă facilităţi moderne de mesagerie militară şi va înlocui, în viitorul apropiat, sistemele bazate pe ACP 127.

MMHS poate folosi toate tipurile de canale de comunicaţii existente: - comunicaţii strategice terestre (LAN/WAN) şi prin intermediul

comunicaţiilor prin satelit; - comunicaţii radio HF şi V/UHF (cu bandă îngustă), prin gateway-uri tactice

care suportă STANAG 4406 Anexa E.

265

Figura nr. 3. Variantă conceptuală de implementare completă MMHS

Figura nr. 4. Variantă implementare MMHS (Forţe Navale)

266

Figura nr. 5. Variantă de implementare MMHS (F.N. + F.T.)

Figura nr. 6. Variantă de implementare MMHS (F.N. + F.T. + F.A.)

267

Facilităţi noi ale MMHS/STANAG 4406, faţă de sistemele prezente, bazate pe ACP 127 şi STANAG 5066:

- interoperabilitate cu infrastructurile reţelelor WAN moderne, bazate pe IP (circuitele închiriate sunt depăşite);

- suport pentru ataşamente; - semnături digitale şi criptare punct la punct; - mai puţine intervenţii manuale ale operatorilor datorită facilităţii

AEC/Automatic Error Correction pentru reţelele WAN şi comunicaţiile radio; - suport multicast (Point-to-Multipoint) pentru transmisii mai eficiente şi

rapide în reţelele radio; - atribute pentru mesagerie militară, fluxuri informaţionale, roluri şi reguli de

distribuţie; - semnătură digitală şi criptare punct la punct; - capabilităţi ADat-P3; - capabilităţi „fire & forget”:

• management automat al transmiterii, inclusiv (la nevoie) la înlocuitorul destinatarului;

• prioritizarea mesajului pentru respectarea timpul de livrare precizat de expeditor;

• notificare automată a expeditorului în cazul nelivrării la destinaţie în termenul precizat.

- arhivare locală şi centrală, off-line; - un singur editor de mesaje.

7. Responsabilităţile şi structurile organizatorice pentru sistemele C4I2SR în Forţele Navale

Structura sistemului C4I2SR al Forţelor Navale cuprinde în sfera sa de

responsabilitate eşaloane începând cu Statul Major al Forţelor Navale până la nave/structuri independente. Organizarea, realizarea şi exploatarea sistemelor de comunicaţii şi informatică ale Forţelor Navale sunt în responsabilitatea şefului serviciului comunicaţii şi informatică/N6.

Comandamentul Operaţional Naval are următoarele atribuţii privind comanda şi controlul operaţiilor navale:

- planificarea şi coordonarea execuţiei operaţiilor în Forţele Navale; - dezvoltarea, actualizarea, revederea şi coordonarea planurilor operative şi a

celor de ridicare graduală a capacităţii de luptă; - elaborarea şi distribuirea ordinelor de operaţii şi asigurarea cooperării dintre

forţele subordonate; - elaborarea ordinelor fragmentare, preliminare şi a directivelor pentru

comandamentele subordonate; - elaborarea documentelor privind asigurarea şi protecţia acţiunilor militare; - asigurarea cooperării şi coordonării acţiunilor comune ale Forţelor Navale

cu Forţele Terestre şi Forţele Aeriene;

268

- monitorizarea operaţiilor curente şi a situaţiei navale din zona de responsabilitate;

- planificarea şi conducerea exerciţiilor naţionale; - asigurarea pregătirii forţelor participante la exerciţii multinaţionale; - planificarea şi gestionarea serviciului de luptă în Forţele Navale. Şeful structurii N6/SMFN desfăşoară activităţi specifice în scopul exercitării

eficiente a comenzii şi controlului forţelor de către comandanţii marilor unităţi/unităţi navale. Are ca principale responsabilităţi dezvoltarea strategiei sistemelor C4I2SR navale şi a sistemelor specifice care le sprijină, pentru structurile independente, astfel:

- planificarea generală, derularea programelor şi asigurarea finanţării pentru sistemele C4I2SR care satisfac atât cerinţele operative cât şi cele tactice şi care se încadrează obligatoriu în politica pe linie CIS/Communication and Information Systems stabilită de către Direcţia Comunicaţii şi Informatică/Statul Major General;

- planificarea şi coordonarea sistemelor C4I2SR specifice; - elaborarea anexelor pentru sistemele C4I2SR la ordinele de operaţii; - planificarea şi implementarea măsurilor de securitate şi protecţie a

sistemelor C4I2SR specifice; - evaluarea sistemelor C4I2SR proprii şi înaintarea cererilor necesare la

eşalonul superior; - asigurarea operării managementului şi mentenanţei sistemelor C4I2SR. Sistemul C4I2SR al Forţelor Navale cuprinde: - centrele de comunicaţii ale punctelor de comandă; - centrele locale de comunicaţii şi informatică; - linii de comunicaţii directe realizate atât cu mijloace staţionare cât şi cu

mijloace mobile; - reţea de comunicaţii de sprijin cu topologie distribuită pentru marile unităţi

şi unităţile subordonate dispuse pe uscat; - reţelele de comunicaţii mobile pentru legătura între structurile/punctele de

comandă instalate pe uscat şi cele ambarcate, precum şi legătura între nave; - reţele de legătură între navele şi aeronavele proprii care acţionează în zona

de responsabilitate pe timpul îndeplinirii misiunilor de luptă; - sistemul SCOMAR. Pentru asigurarea nevoilor de legătură a elementelor dispuse pe uscat se

utilizează, în principal serviciile de comunicaţii asigurate prin RTP/RMNC. În centrul local de comunicaţii şi informatică al Comandamentului Operaţional

Naval se execută serviciul operativ permanent şi se realizează comutarea şi rutarea traficului de informaţii, prelucrarea, conversia şi stocarea informaţiilor şi controlul operaţional al structurilor tehnice de comunicaţii şi informatică instalate pe uscat şi nave, la punctele de comandă ale marilor unităţi şi unităţilor din compunerea Forţelor Navale.

Unitatea de infanterie marină are un sistem de comunicaţii şi informatică specific propriu. Când aceasta este subordonată comandantului forţei întrunite, marea unitate întrunită asigură sprijinul privind sistemele C4I2SR pentru comanda, controlul şi integrarea unităţii de infanterie marină în structura forţei întrunite.

269

Sistemul C4I2SR al unităţii de infanterie marină trebuie să asigure linii de comunicaţii pentru legătura de comandă şi cooperare terestră, cu elementele de sprijin aerian – avioane şi elicoptere şi structurile de logistică. Un rol deosebit pentru comanda şi controlul acţiunilor de luptă ale unităţii de infanterie marină îl au mijloacele de comunicaţii mobile pe automobile, elicoptere, nave şi cele portative.

Marile unităţi şi unităţi din Forţele Navale maritime, fluviale şi de infanterie marină au linii de comunicaţii sau protocoale de stabilire a acestora, pentru cooperarea cu structurile organizatorice din Poliţia de Frontieră, în scopul coordonării acţiunilor comune de supraveghere, căutare-salvare şi impunerea legii maritime, vamă şi imigrare, interzicere a contrabandei şi traficului cu narcotice.

8. Responsabilităţile şi rolul Forţelor Navale, la nivel operativ, privind sistemele de comunicaţii şi informatică/CIS în operaţii întrunite sau multinaţionale

Responsabilităţile şi rolul Forţelor Navale, la nivel operativ, privind sistemele

de comunicaţii şi informatică/CIS în operaţii întrunite sau multinaţionale sunt următoarele:

- asigurarea unor sisteme de comunicaţii şi informatică/CIS adecvate şi eficiente în sprijinul structurilor sistemelor C2 întrunite şi direct către sistemul sau sistemele entităţii care este la comanda forţei;

- întocmirea şi transmiterea Dispoziţiilor de comunicaţii şi informatică şi a instrucţiunilor de operare necesare asigurării îndeplinirii misiunii primate;

- analizarea şi coordonarea Dispoziţiunilor de comunicaţii şi Informatică întocmite de structurile subordonate;

- asigurarea interoperabilităţii sistemelor de comunicaţii şi informatică/CIS în cadrul forţei întrunite/multinaţionale;

- stabilirea planului de management al spectrului electromagnetic; - asigurarea mentenanţei sistemelor care procesează/transmit informaţii şi a

celor de securitate. 9. Capabilităţi ISR în Forţele Navale – cerinţe operaţionale şi misiuni

Sistemul ISR din Forţele Navale este destinat pentru culegerea, centralizarea,

prelucrarea şi afişarea informaţiilor din mediul maritim şi electromagnetic de la sursele/senzorii proprii, integrarea la nivelul Centrului de operaţii/C243REO şi diseminarea acestora către utilizatorii autorizaţi.

Specific sistemului ISR al Forţelor Navale este realizarea şi diseminarea imaginii navale unice recunoscute prin intermediul Sistemului Integrat de Cercetare şi Observare la Marea Neagră/SCOMAR, care răspunde cerinţelor de informaţii la nivel strategic, operativ şi tactic.

Senzorii de la bordul navelor şi elicopterelor sau din dotarea subunităţilor de cercetare au capabilităţi de descoperire la nivel tactic.

270

Sistemul ISR din Forţele Navale cuprinde următoarele tipuri de capabilităţi specializate:

- capabilităţi de comandă-control; - capabilităţi de fuziune şi procesare; - capabilităţi de culegere. Capabilităţile de comandă-control pentru sistemul ISR din Forţele Navale

cuprind structurile specializate pentru managementul senzorilor şi TA la toate eşaloanele ierarhice din Forţele Navale.

Capabilităţile de fuziune şi procesare a informaţiilor cuprind structurile specializate pentru integrarea informaţiilor din toate sursele de la nivelul navelor, structurilor N2-Informaţii de la toate eşaloanele şi al Centrului de operaţii/C243REO.

Capabilităţile de culegere specializate, specifice Forţelor Navale, sunt structurate în sisteme de senzori de toate tipurile specializaţi pe domenii de informaţii.

Capabilităţile RADINT cuprind radarele de coastă şi radarele de mare distanţă şi asigură date în timp real despre evoluţia ţintelor navale din zona maritimă de interes şi responsabilitate.

Capabilităţile SIGINT cuprind mijloacele de cercetare radio şi de radiolocaţie grupate în sisteme COMINT şi sisteme ELINT.

Capabilităţile de hidrolocaţie cuprind sistemele de coastă şi de larg. Capabilităţile IMINT cuprind sisteme optoelectronice instalate pe coastă, la

bordul navelor şi elicopterelor, precum şi mijloacele UAV din dotarea Batalionului de Infanterie Marină/BIM.

Capabilităţile OSINT sunt reprezentate de compartimentele specializate din cadrul Centrului 243 REO.

Capabilităţile CRBN constau în senzori dispuşi la sol sau pe nave care asigură detecţia, transmiterea şi procesarea datelor privind situaţia CRBN.

Capabilităţile de cercetare din cadrul BIM şi Grupurilor navale de forţe pentru operaţii speciale/GNFOS asigură informaţii despre inamic prin procedee specifice.

Misiunile ISR din Forţele Navale sunt: - sprijinul procesului de planificare a operaţiilor navale; - realizarea imaginii maritime unice recunoscute RMP/Recognised Maritime

Picture; - afişarea şi actualizarea situaţiei curente/COP, compusă din RMP şi LAP; - identificarea riscurilor şi ameninţărilor din zona de interes şi

responsabilitate a Forţelor Navale în scopul avertizării timpurii a factorilor de decizie şi forţelor proprii;

- supravegherea spaţiului maritim din zona de responsabilitate; - supravegherea electronică; - cercetarea maritimă de suprafaţă şi antisubmarină; - cercetarea aeriană a zonei maritime de interes şi responsabilitate cu

mijloacele de la bordul navelor; - sprijin pentru identificare şi selectarea ţintelor pentru operaţiile întrunite; - evaluarea efectului la ţintă; - sprijin pentru INFOOPS;

271

- sprijin pentru FP; - sprijin pentru PSYOPS; - executarea cercetării navale în sprijinul autorităţilor civile pentru controlul

poluării mediului şi a traficului maritim şi fluvial. Cerinţele operaţionale generale ale sistemului ISR din Forţele Navale sunt: - să asigure identificarea şi transmiterea datelor despre ţinte în regim

automat; - să realizeze RMP şi să o disemineze în mod diferenţiat utilizatorilor

autorizaţi; - să asigure integrarea datelor la nivel tactic şi operativ; - să realizeze schimbul de informaţii în timp real cu celelalte categorii de

forţe armate, cu sistemele civile de control ale traficului naval şi cu CCMAR Napoli; - să permită descoperirea, identificarea, determinarea poziţiei şi a

caracteristicilor de lucru ale mijloacelor de comunicaţii şi surselor de emisii electromagnetice din zonele de interes şi responsabilitate, precum şi urmărirea mijloacelor navale sau fluviale purtătoare de surse de emisie electromagnetică care evoluează în spaţiul maritim şi fluvial;

- să asigure evaluarea ameninţărilor din spaţiul maritim şi fluvial, stabilirea şi transmiterea nivelurilor de avertizare şi alarmare;

- să execute acţiuni de sprijin electronic în folosul Forţelor Navale; - să fie interoperabil cu sistemele ISR ale celorlalte categorii de forţe armate; - să fie interoperabil cu sistemele ISR NATO/UE; - să se integreze în mediul NEC.

10. Arhitectura ISR în Forţele Navale

Arhitectura sistemului ISR în Forţele Navale este compusă din subsistemul de comandă-control şi fuziune a datelor şi informaţiilor, subsistemul de culegere, subsistemul de comunicaţii şi informatică, procesele care se derulează în cadrul acestora precum şi relaţiile care se stabilesc cu alte sisteme ISR/JISR.

Elementele componente ale subsistemului de comandă-control şi fuziune a datelor şi informaţiilor sunt:

- N2-Informaţii/SMFN, CON, Cdm. Flotei, Centrul de scafandri, BIM, Cdm. Flotilei de Fregate;

- Centrul de operaţii/C243REO. Elementele componente ale subsistemului de culegere sunt: - radare de coastă; - radare de mare distanţă; - sisteme de interceptare şi goniometrare radio; - sisteme de analiză a semnalelor electromagnetice; - platforme aeriene cu mijloace IMINT cu şi fără pilot; - sisteme de hidrolocaţie; - senzori CBRN.

272

Subsistemul de comunicaţii şi informatică pentru ISR asigură suportul necesar schimbului de date şi este integrat în sistemul de comunicaţii şi informatică a Forţelor Navale (NAVCIS).

Procesele care se derulează în cadrul sistemului ISR al Forţelor Navale sunt: - ciclul informaţional; - CCIRM; - OPP. În cadrul ISR din Forţele Navale, SCOMAR reprezintă elementul principal

prin care se realizează funcţiile sistemului, aşa cum este prezentat în figura următoare.

Figura nr. 7. Elementele componente ale SCOMAR

Pentru maximizarea fluxului de informaţii primare, sistemele de senzori aparţinând Ministerului Apărării Naţionale vor fi interfaţate cu cele ale Poliţiei de Frontieră, având la bază principiul reciprocităţii în exploatarea datelor.

Prin analiza şi corelarea informaţiilor, în Centrul de operaţii al C243REO se obţine o imagine unică, neredundantă, în timp real, despre situaţia navală şi aeriană din zona de responsabilitate şi interes, care este pusă la dispoziţia beneficiarilor, prezentată în figurile următoare.

273

În urma culegerii şi procesării informaţiilor, în cadrul reţetei extinse de

calculatoare SCOMAR.NET, a subsistemului informatic al SCOMAR, se vor organiza trei subreţele distincte, după cum urmează:

- LMP.NET/Local Maritime Picture NET, procesează şi stochează datele de la subsistemele de radiolocaţie, AIS, NBC, date video de la SCOMAR-MAI; în cadrul acestei subreţele se realizează imaginea maritimă locala LMP;

- RMP.NET/Recognized Maritime Picture NET, vehiculează şi procesează datele primite de la IMP.NET, de la subsistemele IFF, hidrolocaţie, date filtrate de la subsistemele COMINT şi ELINT, precum şi date de la nave, avioane proprii/aliate,

274

sisteme similare ale ţărilor aliate; în cadrul acestui LAN se sintetizează imaginea maritimă recunoscută RMP;

- RREP.NET/Recognized Radio Electronic Picture NET, în care se prelucrează datele de la subsistemele COMINT si ELINT, inclusiv bazele de date ale acestora, rezultând imaginea radioelectronică recunoscută a RREP.

Etape de realizare, dezvoltare şi implementare a capabilităţilor ISR în Forţele Navale.

Implementarea sistemelor ISR în Forţele Navale a început în anul 2008 şi se va derula pe parcursul mai multor etape, astfel:

- Etapa I: achiziţionarea şi operaţionalizarea radarelor de coastă şi sistemului AIS;

- Etapa a II-a: realizarea capabilităţii operaţionale complete a Centrului de operaţii/C243REO;

- Etapa a III-a: achiziţionarea şi operaţionalizarea radarelor de mare distanţă şi a sistemului IFF;

- Etapa a IV-a: achiziţionarea şi operaţionalizarea sistemelor COMINT, ELINT;

- Etapa a V-a: achiziţionarea şi operaţionalizarea sistemelor hidroacustice. Responsabilitatea transformării structurale a eşaloanelor ce vor avea în

compunere capabilităţi ISR revine Forţelor Navale, cu obligativitatea obţinerii avizului de la Direcţia Informaţii Militare.

Cerinţele operaţionale pentru tehnica şi senzorii care vor intra în dotarea structurilor ISR vor face obiectul studiului comisiilor mixte ale structurilor de informaţii, operaţii şi comunicaţii şi informatică ale SMFN.

Responsabilitatea dotării cu tipurile de tehnică stabilite revine SMFN. Planificarea, programarea şi bugetarea realizării, dezvoltării şi implementării

capabilităţilor ISR se va realiza de Statul Major al Forţelor Navale din fondurile prevăzute în programele proprii, cu obţinerea avizelor necesare.

Bibliografie Surse bibliografice în limba română 1. Dumitru CRISTEA, Comanda şi Controlul în Războiul Bazat pe Reţea,

Comunicare ştiinţifică la UNAp, Bucureşti, 2005. 2. Dumitru CRISTEA, Concepţia C4I2SR în Armata României – proiecţii

principale, Sibiu, Revista Comunicaţiilor şi Informaticii, nr. 5/2005. 3. Ion ROCEANU, Fundamente ale sistemelor C4I, Bucureşti, Editura

UNAp, 2004. 4. Gheorghe VĂDUVA, Războiul bazat pe reţea în fizionomia noilor

concepte militare, Comunicare ştiinţifică la Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Bucureşti, Editura UNAp, 2005.

5. Strategia de Securitate Naţională a României. 6. S.M.G.-6.0, Doctrina pentru sprijinul cu sisteme de comandă, control,

comunicaţii, computere şi informaţii (C4I) în operaţiile întrunite, Bucureşti 2004.

275

Surse bibliografice în limba engleză – studii şi documente – 1. *** CJ GRANT, JA KRILL, and RT ROCA, 2005, „Transforming a

Sensor Network from a Closed System to Part of a Common Network Architecture”, Johns Hopkins University/Applied Physics Laboratory.

2. *** Committee on C4ISR for Future Naval Strike Groups, Naval Studies Board/Division on Engineering and Physical Sciences, „C4ISR for Future Naval Strike Groups”, National Research Council of The USA National Academies, 2006.

3. AJP-6, Allied Joint Doctrine for Communication and Information Systems, 2007.

Surse bibliografice în limba engleză – cărţi şi articole – 4. Cebrowski, Vadim Arthur K., USN, and John J. Gartska, Network Centric

Warfare: Its Origin and Future - Proceedings of the Naval Institute 124:1 (January, 1998).

5. Garstka, John J., Network Centric Warfare: An Overview of Emerging Theory - PHALANX (December 2000).

6. Moffat James, Complexity Theory and Network Centric Warfare, DoD Command and Control Research Program, CCRP Publications, Noiembrie 2003.

7. Stein Frederick P., Presentation on „DCX-Phase I” to Network Centric Warfare. Understanding the Operations and Systems of the Revolution in Military Affairs, AFCEA Course 513, Washington, DC, June 1, 2001.

8. Smith, E. A., Effects Based Operations, Applying Network Centric Warfare in Peace, Crisis, and War, Center for Advance Concepts and Technology, DOD Command and Control Research Program, November 2002.

276

PLANIFICAREA ŞI DESFĂŞURAREA OPERAŢIILOR

Comandor dr. Dorin IORDACHE, Comandantul Centrului de Informatică al Forţelor Navale

Abstract Procesul de planificare, inclusiv al operaţiilor militare navale, are scopul de a

transpune în practică algoritmul sarcinilor şi activităţilor destinate să ducă la îndeplinirea obiectivelor acţiunii respective, având ca repere principale: responsabilităţi, resurse alocate şi termene de îndeplinit, pe etape şi structuri participante. Planificarea modernă presupune corelarea şi ajustarea propunerilor venite atât de la structurile de execuţie, cât şi de la cele de decizie şi administrative. Procesul de planificare, mai mult ca oricând în ziua de astăzi, trebuie să fie fundamentat pe metode, procedee şi modele demonstrate matematic sau care au la bază acele fundamente ştiinţifice care i se pot aplica. În această ordine de idei, modele de planificare STEEP, SWOT şi matricea ANSOFF, se pot aplica procesului de planificare a operaţiilor navale.

1. Introducere Activitatea de planificare are scopul de a transpune în practică algoritmul

sarcinilor şi activităţilor destinate să ducă la îndeplinirea obiectivului acţiunii militare, având ca repere principale: responsabilităţi, resurse alocate şi termene de îndeplinit pe etape şi structuri participante. Planificarea modernă presupune corelarea şi ajustarea propunerilor venite atât de la structurile de execuţie, cât şi de la cele de decizie. Structurile de decizie stabilesc obiectivul (scopul, misiunea), menţionând criteriile de eficienţă care trebuie luate în considerare, iar planificatorii identifică soluţii de îndeplinire a obiectivului (scopului, misiunii), prezentând şi argumentele pentru varianta optimă.

Ca funcţie distinctă a conducerii, planificarea acţiunilor militare nu poate fi concepută fără a prevedea şi planificarea a ceea ce a rezultat din prognoză. „Important nu mai este prezentul, ci viitorul... Astăzi suntem constrânşi a trăi în viitor, dar nu vrem ca el să se construiască la întâmplare” [1]. De fapt, prevederea şi planificarea reprezintă două secvenţe distincte ale procesului de conducere prin care organul de conducere analizează realitatea, sesizând pe această bază tendinţele de dezvoltare şi stabilind în concordanţă cu acestea obiectivele de realizat, desprinde subobiectivele şi detaliază în amănunt problemele ce privesc resursele, timpul şi spaţiul.

277

Practica demonstrează că planificarea trebuie să fie cuprinzătoare, să includă când şi cum se desfăşoară activităţile importante ce definesc conţinutul acţiunilor (elaborarea documentelor, transmiterea ordinelor, dispoziţiunilor), alte elemente ca, de pildă, planificarea regrupărilor şi înlocuirilor, a deplasării, realizarea dispozitivelor şi ocuparea poziţiilor etc. Planificarea are un caracter de generalitate, datorită referirii ei la toate domeniile pe care le reclamă acţiunea militară, indiferent de amploarea acesteia.

Rezultă că planificarea acţiunii militare cuprinde o planificare internă a muncii comandamentului şi o planificare a pregătirii şi ducerii operaţiei faţă de care cea internă este în relaţie de subordonare. La acestea se adaugă un element fundamental, planificarea acţiunilor viitoare pentru exploatarea rezultatelor obţinute prin îndeplinirea misiunii primite. Neglijarea planificării operaţiilor militare şi a exploatării rezultatelor, lipsa de perspectivă duc la apariţia a numeroase elemente de surpriză şi implicit a momentului critic.

Procesul de planificare al operaţiei, ca element component al planificării acţiunii militare, reprezintă ansamblul activităţilor desfăşurate „pentru stabilirea modului optim de îndeplinire a misiunii” [2]. Scopul planificării este de a elabora un „Plan de operaţie” şi un „Ordin de operaţie”, destinate să genereze o acţiune militară pentru îndeplinirea misiunii şi să asigure: concentrarea întrebuinţării forţelor proprii asupra centrului de greutate al forţei inamicului; definirea clară a condiţiilor care asigură succesul în aplicarea puterii de luptă şi realizarea efortului structurilor participante.

2. Modele de planificare Este cunoscut că în orice domeniu procesul de planificare este esenţial. Ca

orice proces, procesul de planificare a operaţiilor militare, poate fi tratat ca un model fundamental de modelare a proceselor economice sau de afaceri.

Sunt cunoscute trei astfel de modele: - STEEP; - SWOT (specific analizelor proceselor de decizie); - matricea ANSOFF (determinarea posibilităţilor de dezvoltare a proceselor). Modelele STEEP şi SWOT sunt instrumente care trebuiesc avute în vedere pe

parcursul procesului de planificare. Pentru a le aplica, decidentul are nevoie de aproximativ 30 de minute.

Matricea ANSOFF este utilizată în stabilirea direcţiei ce va fi aleasă pentru dezvoltarea în viitor a acţiunii. Odată configurate opţiunile, sunt necesare aproximativ 30 de minute pentru a decide.

În demersul prezentei lucrări voi prezenta pe larg modelul SWOT.

2.1. Modelul SWOT – descriere Acest model SWOT, propus iniţial de Andrews (1971) şi care seamănă foarte

puţin cu modelul cunoscut astăzi sub acelaşi nume, era rafinat de autor cu un nivel

278

superior de operaţionalizare, care, după cum se poate observa în figura nr. 1, era caracterizat de concreteţe şi acţionalitate şi se bazează pe:

- ce resurse şi capacităţi dorim să dezvoltăm; - care sunt lucrurile de care ar trebui să ne pese; - ce oportunităţi am putea specula; - cum putem construi expectaţii consonante între actorii care contează. Transpuse în domeniul planificării operaţiilor din domeniul naval: - ce condiţii trebuie asigurate pentru îndeplinirea misiunilor şi obiectivelor; - ce acţiuni militare trebuie desfăşurate şi succesiunea acestora; - ce forţe sunt destinate pentru îndeplinirea scopului; - cum trebuie folosite forţele pentru îndeplinirea misiunilor; - care sunt riscurile acţiunii militare şi dacă acestea pot fi acceptate. Modelul SWOT simplificat nu tratează însă toate aceste aspecte, ci încearcă să

deceleze doar cele patru caracteristici cruciale, punctele puternice, punctele slabe, oportunităţile şi ameninţările.

Fiecare componentă, manifestare, flux sau caracteristică a sistemului identificată de consultant poate fi încadrată pe baza particularităţilor sale într-una din cele patru categorii, constituindu-se astfel într-o problemă sau o oportunitate a sistemului.

STRATEGIE

Ce resurse şi aptitudini dorim să dezvoltăm?

Ce oportunităţi pot fi urmate şi dezvoltate?

Cum putem să dezvoltăm aşteptările comune în cadrul

actorilor respectivi.

Care sunt lucrurile de care ar trebui să ne pese?

Figura nr. 1. Modelul de analiză SWOT

Modelul SWOT simplificat nu tratează însă toate aceste aspecte, ci încearcă să deceleze doar cele patru caracteristici cruciale, punctele puternice, punctele slabe, oportunităţile şi ameninţările.

Fiecare componentă, manifestare, flux sau caracteristică a sistemului identificată de consultant poate fi încadrată pe baza particularităţilor sale într-una din cele patru categorii, constituindu-se astfel într-o problemă sau o oportunitate a sistemului.

279

Punctele tari şi cele slabe sunt relativ uşor de identificat, însă majoritatea consultanţilor începători au dificultăţi majore în a face pasul ulterior, cel al descrierii oportunităţilor şi ameninţărilor care rezultă din ele.

În timp ce modelul STEEP abordează operaţia militară ca un întreg, modelul SWOT concentrează atenţia pe componentele şi particularităţile acesteia.

Modelul operează cu următoarele noţiuni: - Strengths puncte tari; - Weaknesses puncte slabe; - Opportunities oportunităţi; - Threats ameninţări. În general vorbind, primele două sunt factori interni, precum ultimele două

sunt externi; S şi T reprezintă factorii pozitivi, iar WO cei negativi. Matricea prezentată în Tabelul de mai jos sugerează unele dintre problemele

care ar putea fi semnificative, dar că aceasta este o analiză cu caracter personal, numai decidentul va fi capabil să precizeze detalii modelului. Pentru ca rezultatele să fie semnificative, trebuie ca decidentul să fie extrem de sincer despre organizaţia militară. Din acest motiv, datele specificate în table trebuiesc păstrate secrete.

Tabelul nr. 1. Entităţile modelului

Probleme potenţiale

Strengths

Putere navală; supremaţie; superioritate spaţială sau temporală; tehnologie de vârf; eficienţă a loviturilor; sistem de apărare eficient; personal bine instruit; amplasare a obiectivelor spaţial judicios; politici de personal eficiente; moralul trupelor ridicat.

Weaknesses

Termene gata de luptă mari; peste/sub calitatea armamentului; defecte ale tehnicii; acces la tehnologie redus; lipsa alianţelor eficiente; lipsa accesului la resurse; relaţii deficitare cu vecinii.

Opportunities Surse noi de putere; noi capabilităţi; noi aliaţi; putere

de foc mărită; capacitate de reacţie rapidă; acţiuni de promovare.

Threats Competitori puternici; declin economic general; nou concurent în spaţiul geostrategic.

Pe baza noţiunilor propuse mai sus, se poate genera analiza SWOT, prin

efectuarea unor comentarii asociate fiecărui element în parte.

280

2.2. Elaborarea planului de acţiune SWOT În continuare, pe baza fiecărui element identificat, se generează planul, prin

desemnarea acţiunilor ce urmează a fi executate, pentru: - reducerea sau eliminarea Punctelor salbe, transformând unele în Puncte tari; - dezvoltarea planului pe baza propriilor Puncte tari; - evitarea eventualelor ameninţări; - preluarea, însuşirea şi aplicarea avantajelor şi oportunităţilor care pot apare. Prin prioritizarea sarcinilor pe care le-aţi stabilit pentru forţele proprii,

stabilirea unui calendar de timp, se poate începe punerea elementelor în planul de acţiune.

Amintiţi-vă de faptul că o analiză SWOT rapidă vă poate ajuta să concentraţi propriile gânduri. Prin urmare, pentru fundamentarea elaborării planului de acţiune se identifică elementele analizei SWOT, cât mai obiectiv, după care se completează macheta din tabelul nr. 2.

Tabelul nr. 2. Macheta SWOT

STRENGTHS WEAKNESSES

OPPORTUNITIES THREATS 2.3. Analiza elementelor modelului SWOT După identificarea elementelor modelului, decidentul trebuie să analizeze

corelarea între acestea, după următorul algoritm (model), ca în figura nr. 2: - centrul de greutate al forţei este bazat pe surse însemnate de putere;

oportunitatea creează condiţii de creştere şi de reuşită a îndeplinirii obiectivelor alese sau impuse;

- mediul riscant pentru centrul de greutate al forţei; punctele forte oferă soluţii de protecţie pe considerente sinergetice;

- un centru de greutate al forţei instabil poate chiar în curs de anihilare, impune restructurare;

- modelul impune integrarea pe verticală a centrului de greutate pentru transformarea, pe cât posibil, a punctelor slabe în puncte tari.

281

T

O

S

W

Centrul de greutate

Figura nr. 2. Corelarea elementelor SWOT

Identificarea sau determinarea iniţială a centrului de greutate al forţei are loc încă din etapa de „iniţiere a planificării” după ce comandantul îşi însuşeşte misiunea eşalonului superior şi identifică sarcinile ce revin forţelor proprii. Această acţiune iniţială trebuie privită în relaţie cu factorii situaţiei, iar concluziile desprinse referitoare la centrul de greutate al forţei eşalonului superior şi la modul de acţiune pentru construirea celui propriu să reprezinte obiectul orientării personalului implicat în planificare.

3. Procesul de planificare a operaţiilor navale Planificarea operaţiilor navale reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate

pentru stabilirea modului de acţiune a forţelor şi mijloacelor participante, precum şi a procedurilor folosite pentru îndeplinirea misiunilor. Acest proces este atributul comandantului şi statului major prin care se elaborează concepţia de folosire a forţelor avute la dispoziţie în cadrul unor operaţii navale.

Acest proces trebuie să respecte principiile specifice oricărui proces de planificare: predictibilitate, eficienţa utilizării resurselor, flexibilitate, adaptabilitate [3].

Procesul simplificat de decizie poate fi automatizat prin proceduri preprogramate de decizie şi acţiune. Un astfel de algoritm este reprezentat în figura nr. 3.

Modelul general al procesului decizional scoate în evidenţă operaţiunile conducerii. O primă fază o reprezintă analiza situaţiei, activitate care presupune „elaborarea tuturor posibilităţilor de apariţie a problemelor conducerii” [4].

282

Analiza situaţiei

Decizie?

Rutină?

Generare decizie programată

Proces predefinit de

decizie

Monitorizare rezultat

Feed

back

DA

NU

DA

NU

Figura nr. 3. Programarea procesului de decizie

În continuare sunt parcurse etape referitoare la decizia care trebuie luată. Astfel se analizează dacă situaţia impune luarea unei decizii şi dacă aceasta este una preprogramată. Dacă este cazul unei decizii preprogramate, aceasta se execută. În caz contrar, se generează o decizie în consecinţă şi se transferă în baza de date a deciziilor preprogramate. După punerea în execuţie a deciziilor, ca în orice proces de planificare, punerea în execuţie a deciziei se monitorizează în ceea ce priveşte rezultatul obţinut. Dacă rezultatul nu este cel scontat sau dacă situaţia iniţială s-a schimbat, se impune reluarea procesului de planificare.

Planificarea operaţiilor (luptelor) navale, după cum am precizat anterior, este dependentă de obiectivele şi misiunile eşalonului superior, de dimensiunea structurilor acţionale, de coeficienţii de mobilitate şi putere de luptă precum şi de starea operaţională a structurilor. De asemenea, procesul de planificare este supus unor restricţii de natură geostrategică, legislativă şi economică. Totuşi, acest proces trebuie să asigure îndeplinirea ordinului primit, să identifice corect elementele fundamentale ale operaţiei (centrul de greutate al forţei, punctele decisive, momentele critice, liniile de acţiune, secvenţele operaţiei), iar prin valorificarea gândirii creative a comandantului să asigure posibilităţi de evaluare a rezultatului final.

283

Pornind de la însăşi semnificaţia cuvântului optimizare – alegerea şi aplicarea celei mai bune soluţii – se poate deduce cu uşurinţă că optimizarea presupune, în primul rând, perfecţionarea sistemului decizional. Se consideră că actul de alegere a unei variante de urmat a fost şi rămâne o sarcină dificilă care se actualizează în condiţiile de schimbare accelerată, pentru că viteza de adoptare a unei deciziei creşte şi ea.

4. Concluzii În concluzie, planificarea operaţiilor este un proces de planificare prin care o

forţă armată încearcă să anticipeze în aşa fel încât să asigure atingerea obiectivelor stabilite şi presupune luarea unor decizii cu privire la: ce, când, unde, de către cine, cum şi cu ce resurse trebuie făcut.

Planificarea operaţiilor navale începe în momentul primirii ordinelor şi directivelor de la eşalonul superior. Acesta reprezintă demararea unui complex de activităţi orientate spre utilizarea efectivă şi eficientă a resurselor avute la dispoziţie şi presupune:

- estimarea situaţiei; - planificarea propriu-zisă; - elaborarea ordinelor şi dispoziţiilor; - monitorizarea ca activitate de evaluare a rezultatelor execuţiei planului. Bibliografie 1. *** F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, proiect, 2009. 2. Gl. A., BEAUFRE, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Bucureşti,

Editura Militară, 1976, pp. 28-151. 3. F.T.-2, Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor

Terestre, Bucureşti, 2004, p. 55. 4. I., STĂNCIOIU, Gh., MILITARU, Managementul – elemente

fundamentale, Bucureşti, Editura Teora, 1999, p. 145.

284

PRINCIPIILE SISTEMULUI DE PLANIFICARE, PROGRAMARE, BUGETARE ŞI EVALUARE ÎN FORŢELE NAVALE

Comandor Gheorghe MUNTEANU, Statul Major al Forţelor Navale

Planificarea integrată a apărării se realizează prin Sistemul de Planificare, Programare, Bugetare şi Evaluare/PPBES, asigură alocarea resurselor pe programe majore. Obiectivul PPBES este de a optimiza managementul resurselor pentru apărare în procesul de realizare a capabilităţilor naţionale şi disponibile pentru NATO şi UE.

Managementul resurselor apărării implică o relaţionare directă între eficacitatea organizaţională, comportamentul economic, conducerea strategică şi factorii de voinţă politică. Influenţa bugetului şi nevoia de a face mai multe din puţin sunt teme comune de actualitate în Ministerul Apărării Naţionale.

1. Noţiuni generale

Sistemul de management a resurselor de apărare din MApN are patru faze inter-corelate (figura nr. 1):

- planificare; - programare; - bugetare; - execuţie/evaluare. Faza de planificare se află într-un permanent proces de perfecţionare, astfel

încât la nivelul categoriilor de forţe sistemele manageriale să asigure stimulente, să inducă provocări pentru asigurarea competitivităţii şi să aibă scopuri clar previzibile pentru atingerea unui grad ridicat de eficienţă în toate domeniile de responsabilitate.

Faza de planificare – aspecte de interes: - stabilirea clară a responsabilităţilor privind PPBES şi existenţa unui sistem

transparent, care sa încurajeze colaborarea; - Strategia Militară a României trebuie să stabilească cu claritate obiectivele

militare naţionale şi conceptele strategice; - planurile pe termen lung trebuie să fie integrate şi să ţină cont de resursele

limitate; - Directiva de Planificarea a Apărării, revizuită anual, să conţină obiective şi

priorităţi clare, precum şi limitele financiare.

285

Faza de programare – aspecte de interes: - împărţirea clară a responsabilităţilor între directorii de programe şi alte

structuri centrale; - capacitatea personalului de a pregăti şi analiza opţiuni pentru îndeplinirea

obiectivelor programului stabilite în Directiva de Planificarea a Apărării cu expertiză în domeniu, astfel:

• capabili să recomande combinaţia cea mai bună dintre capabilităţi şi costuri;

• capabili să recomande combinaţia optimă între structura de forţe, instruire şi modernizare, care să respecte priorităţile şi să fie viabilă din punct de vedere militar;

• capabili să analizeze rapid probleme complicate şi să prezinte recomandări personalului de decizie.

- personalul de decizie trebuie să elaboreze programul în limitele financiare repartizate.

Faza de bugetare – aspecte de interes: - este esenţial să se înţeleagă că proiectul de buget derivă din program; - personalul trebuie să fie capabil să facă faţă schimbărilor „de ultim

moment” ce apar pe timpul elaborării şi execuţiei bugetului; - după ce programul este aprobat, pe timpul fazei de bugetare nu trebuie să se

ia alte decizii privind utilizarea fondurilor, dacă nu este absolut necesar; - o cerinţă tehnică importanta este capacitatea de a translata costurile

programului aprobat în proiect de buget. Faza de execuţie/evaluare – aspecte de interes: - directorii de programe trebuie să raporteze periodic stadiul îndeplinirii

obiectivelor programului şi al execuţiei bugetului; - îndeplinirea obiectivelor din programe şi execuţia bugetului trebuie

analizată la nivelul Direcţiei de Planificare Integrată a Apărării, în colaborare cu Statul Major General şi alte structuri centrale;

- problemele semnificative trebuie prezentate personalului de decizie de la nivelul MApN;

- problemele trebuie să stea în atenţia personalului de decizie până la corectarea acestora.

286

Figura nr. 1. Fazele sistemului de management a resurselor de apărare din Ministerul Apărării Naţionale

2. Priorităţi în alocarea resurselor

Priorităţile în alocarea resurselor sunt următoarele: - respectarea angajamentelor internaţionale asumate în cadrul:

• obiectivelor Forţei (FG 2008) al NATO; • obiectivului Global (HG 2010) al U.E.

- dezvoltarea capacităţii de apărare prin: • transformarea organizaţională; • operaţionalizarea unităţilor şi menţinerea standardelor operaţionale

planificate; • pregătirea personalului; • modernizarea echipamentului şi infrastructurii.

- asigurarea calităţii vieţii personalului militar şi civil prin: • politici salariale; • hrănire, echipare, protecţie socială, asistenţă medicală etc.

Planificarea/alocarea resurselor Ministerului Apărării Naţionale, pentru perioada 2009-2014, se face în următoarea ordine de priorităţi:

- cheltuieli cu personalul (inclusiv pensii); - rambursări de credite, dobânzi, comisioane; - contribuţii şi cotizaţii; - utilităţi şi cheltuieli administrative; - reprezentanţi în structurile internaţionale;

287

- participarea/susţinerea forţelor în teatre de operaţii; - implementarea obiectivelor forţei; - cheltuieli de operare şi mentenanţă; - investiţii de infrastructură; - investiţii care nu sunt solicitate prin Obiectivele Forţei, dar contribuie la

realizarea unor obiective ale politicii de apărare. Aceste priorităţi sunt avute în vedere la fundamentarea limitelor de cheltuieli

pe programe în procesul de elaborare a bugetului, inclusiv în cadrul activităţilor de rectificare a bugetului, prin rebalansarea resurselor disponibile.

3. Documente de planificare a apărării

La nivelul categoriilor de forţe, Directiva de Planificare a Apărării este documentul în baza căruia se fac anual actualizări ale Programelor Majore de Achiziţii cu politicile de apărare de la nivel naţional. Directiva constituie baza activităţilor desfăşurate în Ministerul Apărării Naţionale, în domeniul planificării resurselor şi pentru elaborarea documentelor specifice (figura nr. 2).

Figura nr. 2. Documentele de bază ale planificării resurselor

Statul Major al Forţelor Navale are clar definite priorităţile privind planificarea şi alocarea resurselor financiare atât pe termen scurt, mediu şi lung. Trebuie să recunoaştem că în termeni cantitativi, schimbările de preţ, modificările de program şi eficienţa managerială sunt interdependente. Astfel, se impune o permanentă îmbunătăţire a sistemelor de fundamentare a costurilor, precum şi a pregătirii personalului ce încadrează structurile de conducere/execuţie, în domeniul planificării resurselor financiare.

În prezent procesul de planificare a resurselor urmăreşte determinarea necesităţilor reale şi alocarea judicioasă a fondurilor pe structuri, în funcţie de

288

proiectele, programele şi activităţile pe care acestea trebuie să le desfăşoare pentru îndeplinirea obiectivelor ce revin Forţelor Navale.

Managementul resurselor apărării implică o relaţionare directă între eficacitatea organizaţională, comportamentul economic, conducerea strategică şi factorii de voinţă politică. Influenţa bugetului şi nevoia de a face mai multe din puţin sunt teme comune de actualitate în Ministerul Apărării Naţionale. Etapa de planificare se află într-un permanent proces de perfecţionare, astfel încât la nivelul categoriilor de forţe, sistemele manageriale să asigure stimulente, să inducă provocări pentru asigurarea competitivităţii şi să aibă scopuri clar previzibile pentru atingerea unui grad ridicat de eficienţă în toate domeniile de responsabilitate.

4. Direcţii de acţiune privind elaborarea Programului Major „Forţe Navale”

Pe parcursul ciclului de activităţi specifice Sistemului de Planificare, Programare, Bugetare şi Evaluare, în cadrul etapei de programare, principala activitate o reprezintă elaborarea Programului Major „Forţe Navale” pentru care sunt stabilite următoarele direcţii principale de acţiune, astfel:

- realizarea unei structuri navale flexibile, moderne şi interoperabile cu structurile navale ale statelor membre NATO şi UE care să desfăşoare acţiuni militare atât în mediul acvatic şi aerian adiacent, la litoral cât şi la mari distanţe de bazele proprii;

- implementarea obiectivelor forţei aflate în responsabilitate şi cele generale la care Statul Major al Forţelor Navale contribuie cu fonduri ca structură colaboratoare;

- operaţionalizarea şi menţinerea nivelului capacităţii de luptă a forţelor destinate NATO şi UE, iar pentru forţele de generare şi regenerare, menţinerea nivelului capacităţii operaţionale, în funcţie de resursele rămase la dispoziţie;

- asigurarea şi planificarea resurselor necesare participării cu forţe, în teatrele de operaţii, în conformitate cu angajamentele asumate la NATO, UE;

- finanţarea programelor majore de înzestrare aflate în relaţionare directă cu obiectivele forţei care presupune crearea de capabilităţi;

- perfecţionarea managementului resurselor umane prin implementarea sistemului specific carierei individuale, încadrarea cu prioritate a structurilor destinate NATO şi UE, în conformitate cu nivelul de operativitate planificat;

- dezvoltarea elementelor de infrastructură ce contribuie la asigurarea sprijinului naţiunii gazdă/HNS precum şi creşterea calităţii vieţii personalului.

Componenta de programare bugetară are ca scop stabilirea de către Guvern a limitelor de cheltuieli pentru Ministerul Apărării Naţionale pe următorii 4 ani şi are la bază propunerile directorilor de programe majore, suma acestor propuneri reprezentând bugetul ministerului pentru cele două variante 1,44 % PIB şi 1,77 % PIB pe anul 2010 şi următorii 3 ani, în corelaţie cu noua proiecţie a principalilor indicatori macroeconomici pentru perioada următoare.

289

Bugetul apărării este repartizat în procente pe programele majore stabilite la nivelul Ministerului Apărării Naţionale. Acestea reprezintă totalitatea acţiunilor şi măsurilor concrete desfăşurate pentru constituirea, modernizarea, înzestrarea, instruirea, întreţinerea la pace şi pregătirea pentru situaţii de criză şi război a unităţilor militare, asigurarea condiţiilor optime de viaţă pentru personal, asigurarea sprijinului logistic şi a rezervelor pentru mobilizare şi război, crearea şi întreţinerea infrastructurii pentru acţiuni militare în cadrul apărării comune a NATO, participarea la acţiuni de cooperare internaţională cu alte state, precum şi resursele necesare anual pentru realizarea acestora.

5. Finanţarea programele majore

Proiectul de buget al MApN se întocmeşte pe baza propunerilor de bugete elaborate pe baza costurilor programelor majore. Bugetul aprobat se defalcă, pe baza propunerilor directorilor de programe, pe proiecte de bugete ale ordonatorilor de credite secundari care se supun aprobării ordonatorului principal de credite. Elementele bugetului MApN sunt:

- bugetul cheltuielilor finanţate din bugetul de stat; - bugetul cheltuielilor finanţate integral din venituri proprii; - bugetul instituţiilor finanţate din venituri proprii şi subvenţii/transferuri. Fondurile necesare desfăşurării activităţilor se asigură de la bugetul de stat,

precum şi din alte surse legal constituite. Sursele de finanţare a activităţilor sunt: bugetul de stat; veniturile proprii; intrările de credite externe; alte surse legal constituite (donaţii, sponsorizări etc.).

În cadrul acestei etape de bugetare stabilită prin calendarul cu principalele activităţi de planificare se întocmeşte bugetul Forţelor Navale pentru un an şi perspectiva pe următorii 4 ani, în funcţie de necesităţile apărute pe structuri şi ca urmare a rectificărilor de buget cu implicaţiile specifice la nivelul Ministerului Apărării Naţionale se au în vedere următoarele activităţi specifice:

- stabilirea eşaloanelor care utilizează resurse, în beneficiul Forţelor Navale şi repartizarea acestor fonduri;

- stabilirea priorităţilor şi evaluarea costurilor pe proiecte, programe şi activităţi;

- stabilirea ordonatorilor de credite din subordine şi repartizarea judicioasă a resurselor financiare. Un buget este gândit în termeni comuni ca o listă de cheltuieli dintr-o sumă de bani valabilă, menită a deţine un control riguros al cheltuielilor suplimentare.

În structurile complexe aşa cum de fapt este şi Statul Major al Forţelor Navale cu structurile subordonate, baza estimativă a activităţii poate fi prevăzută, uneori cu acurateţe. Dacă baza activităţii se schimbă de la cea care a fost bugetată, atunci şi cheltuielile se vor schimba.

Cheltuielile bugetare abordate ca o relaţia între planificat şi realizat este adesea complicată aşa cum de fapt este şi modul de administrare a bugetului. Dacă

290

activităţile se dezvoltă, decizia de a aloca fonduri suplimentare devine o necesitate, dacă activităţile scad, atunci o decizie de redistribuire a fondurilor este necesară.

Un buget variabil este un buget de performanţă util, în special, în perioadele de modificare a programelor şi a preţurilor care face posibilă o evaluare/estimare a eficienţei manageriale şi ar trebui, de aceea, să aibă un rol major în managementul resurselor apărării. Pornind de la evoluţiile fluctuante ale bugetului Forţelor Navale, la estimarea şi stabilirea bugetelor ordonatorilor de credite s-au avut în vedere acţiunile şi structurile care participă concret la finalizarea obiectivelor stabilite. Dacă adăugăm şi diminuările bugetului ca urmare a rectificărilor bugetare, putem afirma că activitatea de bugetare întâmpină, în permanenţă o serie de constrângeri.

În acest context se analizează necesitatea, oportunitatea şi eficacitatea fiecărei cheltuieli asigurându-se premizele unei funcţionări normale pentru fiecare ordonator de credite în condiţiile aplicării unui regim sever de economii. Pentru a deţine controlul privind utilizarea fondurilor un rol determinant îl are activitatea de evaluare, aceasta reprezentând un barometru privind stadiul derulării Programului Major Forţe Navale. În acest sens au fost stabiliţi indicatori reprezentativi (de eficienţă, fizici şi de rezultat) care permit stabilirea gradului de operaţionalizare a forţelor. Indicatorii de eficienţă (numărul de zile de ieşire pe mare şi a orelor de scufundare), indicatorii fizici şi indicatorii de rezultat (nivelurile de pregătire operaţională) sunt stabiliţi pentru fiecare structură în funcţie de poziţia acesteia în cadrul Programului Major Forţe Navale (forţe la dispoziţia NATO şi UE, forţe de generare-regenerare şi alte structuri).

6. Metodologia de calcul a costurilor

Conceptul explică costurile ce trebuiesc luate în considerarea în cadrul pregătirii şi luării unei decizii referitoare la:

- achiziţia unui sistem în vederea operării şi mentenanţei pentru o perioada de timp;

- modul de calcul al costului de operare şi de suport a sistemului; - minimizarea costului de operare şi suport a unui sistem, cu menţinerea, sau

îmbunătăţirea parametrilor operaţionali ai acestuia (exemplu: prin redefinirea unor parametri tehnico-tactici, prin redefinirea conceptului de operare şi/sau suport etc.);

- planificarea resurselor financiare necesare achiziţiei şi/sau operării cu suportul acestui sistem.

7. Managementul costurilor unui sistem de armă

Optimizarea raportului eficienţă operaţională versus cost achiziţie&operare& suport al unui sistem, cu scopul declarat de a minimiza costul financiar şi logistica necesară operării unui sistem pe toată durata ciclului de viaţă a acestuia, cu menţinerea, sau îmbunătăţirea, parametrilor de performanţă a sistemului.

291

Costul Total al unui Echipament/Sistem (Total Ownership Cost) reprezintă estimarea tuturor costurilor pe care le presupune achiziţionarea, operarea şi suportul unui echipament/sistem. Metodologia TOC este o abordare structurală a tuturor factorilor/elementelor care generează costuri la achiziţia şi/sau utilizarea unui sistem.

Primul pas în procesul de calcul al TOC pentru un sistem este definirea structurii de cost (CBS/Cost Breakdown Structure) a acelui sistem. Scopul CBS este de a identifica toate elementele/procesele principale care generează costuri, precum şi o clară definire a arealului acestora pentru a evita omisiunile sau suprapunerile.

8. Concluzii

Managementul resurselor de apărare trebuie să fie transparent şi să se realizeze prin colaborarea tuturor structurilor responsabile.

Structurile cu responsabilităţi în domeniu PPBES trebuie să fie încadrate cu un număr adecvat de personal specializat.

Este esenţial să se respecte calendarul stabilit pentru desfăşurarea activităţilor din cadrul PPBES.

Cele patru faze ale sistemului de management a resurselor de apărare sunt intercorelate şi se sprijină reciproc.

Capacitatea de analiză şi expertiză în domeniu a personalului ce încadrează aceste microstructuri este esenţială pentru fundamentarea procesului de decizie.

Pentru buna funcţionare a PPBES este esenţial să se îmbunătăţească capacitatea de analiză a costurilor şi să se realizeze intercorelarea dintre fazele sistemului şi ciclurile PPBES.

Bibliografie 1. Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării. 2. Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. 3. Ordinul ministrului apărării nr. M. 90/2001 pentru aprobarea Instrucţiunilor

privind planificarea, programarea, bugetarea şi evaluarea forţelor, activităţilor şi resurselor în Ministerul Apărării Naţionale.

4. Ordinul ministrului apărării nr. M. 079 din 30.07.2009 pentru aprobarea Directivei de Planificare a Apărării nr. 10/2010-2015.

5. Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării.

292

EXECUTAREA INSTRUCŢIEI ŞI EVALUĂRILOR ÎN FORŢELE NAVALE

Comandor Adrian FILIP, Şeful Serviciului Instrucţie din Statul Major al Forţelor Navale

Trecerea la o armată profesională a făcut posibilă adoptarea sistemului NATO de instruire şi evaluare operaţională în Forţele Navale.

Având în vedere costurile ridicate ale instruirii forţelor, pentru optimizarea acestora în ultimii 2-3 ani, s-a trecut treptat la adoptarea conceptului instituirii unui ciclu de generare-regenerare, refacere şi întrebuinţare a forţelor, diferit pe tipuri de nave, în funcţie de:

- ciclul de reparaţii; - ciclul de schimbare a echipajului; - statisticile făcute la nivel NATO, privind evoluţia curbei nivelului

Capabilităţilor Operaţionale ale unei nave şi echipajului. Acest ciclu este cuprins între 1 an şi 5 ani, după cum urmează: - 1 an pentru nave mici:Vedetă Torpiloare, Vedetă Blindată, Nave Auxiliare; - 3 ani pentru nave medii de tip: Navă Purtătoare de Rachete, Dragor

Maritim, Puitor de Mine, Monitor, Navă de Sprijin Logistic; - 5 ani: Fregate. În acest sens ciclul de generare regenerare a unei nave constă în trei etape: - etapa de refacere; - etapa instrucţiei operaţionale/EIO; - etapa „Gata de Acţiune”. Etapa de refacere care corespunde executării unor reparaţii majore la corpul

navei şi înlocuiri de tehnică, armament etc. (durează între 3 şi 9 luni în funcţie de navă). Poate fi şi refacere după misiune.

Etapa Instrucţiei Operaţionale/EIO care are două module: - Modulul Instrucţiei Operaţionale de Bază/MIOB se execută sub

coordonarea instructorilor Centrului de Instruire, Simulare şi Evaluare/CISE; după acest modul CISE efectuează o evaluare operaţională pentru corectarea procesului de instrucţie în următorul modul de instrucţie;

- Modulul Instrucţiei Operaţionale Avansate/MIOA se execută sub comanda comenzii unităţii şi a marii unităţi.

Durata Etapa Instrucţiei Operaţionale, este cuprinsă între 1,5 şi 3 luni, în funcţie de nivelul de complexitate al misiunilor navei.

La finalul Modulului de Instrucţie Operaţională Avansată, CISE efectuează o evaluare operaţională prin care certifică naţional dacă nava este „Gata de acţiune”, sau nu.

293

Etapa „Gata de Acţiune” în care nava execută serviciul de luptă şi participă la misiuni naţionale şi internaţionale. Durata acestei etape este de:

- 11 luni pentru vedete; - 2 ani şi 8 luni pentru nave mijlocii; - 4 ani pentru fregate. Pe durata cât nava se află în Etapa „Gata de Acţiune” aceasta face „Instrucţie

de Menţinere” după planuri anuale, sub comanda comenzii unităţii şi marii unităţi. În aceste condiţii resursele financiare sunt concentrate pe structurile care se

află în Etapa Instrucţiei Operaţionale, nefiind necesar să reluăm anual acest tip de instrucţie foarte costisitor.

Planificarea structurilor ce intră în Etapa Instrucţiei Operaţionale este făcută după un program multianual.

Conceptul acestui sistem de instrucţie este identic cu a celorlalte Forţe Navale din NATO, cu puţine excepţii.

Propuneri de introducere a noi concepte şi de schimbare a terminologiei: - să se introducă în uzanţă Lista cu Misiunile Universale ale Forţelor Navale; - să nu se mai folosească în traducerea Conceptului de „Missions Essentials

Task List/METLs” terminologia de Lista cu CERINŢELE Esenţiale ale Misiunii ci Lista cu SARCINILE Esenţiale ale Misiunii, pentru că în METLs avem TASK-uri şi sub Task-uri, adică misiuni şi sub misiuni sau sarcini pentru îndeplinirea misiunii, şi nu cerinţe ale misiunii;

- să se utilizeze termenul de Instrucţie Operaţională (termen aflat în utilizarea NATO), în loc de Instrucţie Colectivă deoarece Instrucţia Operaţională este un termen mult mai complex; la Forţele Navale nu putem vorbi de Instrucţie Colectivă (este un termen foarte restrictiv) ci de Instrucţie Operaţională pentru atingerea Capabilităţilor Operaţionale cerute în MAREVAL;

- pentru denumirea forţelor să nu se mai folosească termenul de Forţe de Generare-Regenerare ci Forţe aflate în procesul de Generare-Regenerare pentru că:

• nu putem denumi un subiect printr-un proces; • forţele dislocabile sunt forţe care au trecut prin procesul de generare-

regenerare şi se află pentru o perioadă limitată în poziţia de Forţă Dislocabilă, după care intră din nou în etapa „Gata de Acţiune” procesul de generare-regenerare;

• este o problemă foarte sensibilă ca Armata Română să fie o armată cu două viteze.

- propun ca pe primul loc ca importanţă să fie pusă Instrucţia Colectivă (Operaţională conform NATO) pentru că preponderent executăm misiuni cu structuri organizate şi nu cu entităţi individuale-umane, iar finalitatea procesului este creşterea Capabilităţilor Operaţionale.

294

SPECIFICUL LOGISTICII NAVALE

Căpitan comandor Lucian BOTEA, Comandantul Secţiei 335 Logistică

„Logistics provides the physical means for organized forces to exercise power. In military terms, it is the creation and sustained support of combat forces and weapons. Its objective is maximum sustained combat effectiveness”

Rear Admiral Henry Eccles, US Navy

„Logistica oferă mijloace fizice pentru forţele organizate de a exercita puterea. Din punct de vedere militar, acesta este crearea şi acordarea unui sprijin durabil al forţelor de luptă şi armelor. Obiectivul său este de a susţine cu eficacitate maximă lupta.”

1. Concepte şi definiţii 1.1. Concepte şi fundamente ale logisticii generale 1.1.1. Logistica Logistica este ştiinţa planificării şi realizării mişcării şi întreţinerii forţelor. În

sensul său cel mai cuprinzător, logistica înglobează acele aspecte ale operaţiilor militare care se referă la:

- proiectarea, dezvoltarea, achiziţia, depozitarea, transportul, distribuţia, întreţinerea, evacuarea materialelor, echipamentelor şi tehnicii şi scoaterea acestora din uz;

- transportul personalului; - achiziţia, construcţia, întreţinerea, exploatarea clădirilor, elementelor de

infrastructură şi scoaterea lor din uz; - achiziţia sau furnizarea de servicii; - sprijin medical şi asistenţă pentru sănătate. Logistica are următoarele caracteristici generale: - este un proces de planificare şi implementare a desfăşurării, susţinerii şi

recuperării forţelor operative în executarea operaţiilor militare; - este fundamentul puterii de combatere şi de maximizare a eficienţei

combatante; - reprezintă un ansamblu unitar de domenii funcţionale, activităţi şi structuri

militare specializate, care asigură resursele materiale şi serviciile necesare îndeplinirii misiunilor specifice de către forţele armate.

295

Logistica are două componente principale: - logistica de producţie; - logistica de consum. 1.1.2. Logistica de producţie Logistica de producţie sau logistica înzestrării este componenta logisticii care

se ocupă cu cercetarea, proiectarea, testarea, dezvoltarea, fabricarea, achiziţia centralizată a sistemelor majore de echipamente şi a serviciilor aferente.

Logistica de producţie include activităţi legate de: - standardizare şi interoperabilitate; - contractare; - asigurarea calităţii; - procurarea pieselor de schimb; - analiza fiabilităţii de producţie; - probe şi testări; - codificările documentaţiei echipamentelor; - controlul configuraţiei şi al modificărilor. 1.1.3. Logistica de consum Logistica de consum sau logistica forţelor este componenta logisticii care se

ocupă cu managementul materialelor şi serviciilor necesare sprijinului forţelor. Logistica de consum are următoarele componente: - logistica de bază sau componenta administrativă a logisticii de consum; - logistica operaţională sau componenta operaţională a logisticii de consum; - logistica multinaţională. Logistica de bază reprezintă ansamblul structurilor, domeniilor funcţionale şi

relaţiilor dintre acestea, care asigură suportul necesar generării/regenerării şi operaţionalizării forţelor, generarea/regenerarea surselor şi resurselor logistice şi disponibilizarea acestora pentru utilizare. Ea este destinată să execute misiunile comune din următoarele domenii: managementul materialelor, mentenanţa de nivel intermediar şi complex, mişcarea şi transportul, recuperarea medicală, asigurarea sprijinului în perioada de operaţionalizare a forţelor participante în operaţii, gestionarea în format electronic a datelor şi fluxurilor logistice, codificarea materialelor, protecţia mediului, valorificarea şi casarea bunurilor materiale, delaborarea muniţiilor şi distrugerea materialelor periculoase. Structurile militare specifice logisticii de bază sunt bazele logistice, aflate în subordinea categoriilor de forţe ale armatei şi a comandamentelor de armă.

Logistica operaţională reprezintă ansamblul structurilor, domeniilor funcţionale şi relaţiilor dintre acestea, care asigură suportul funcţionării structurilor, a acţiunilor şi misiunilor forţei. Ea este destinată să execute misiunile specifice referitoare la asigurarea tuturor resurselor, în cantitatea şi calitatea necesare, la momentul şi locul oportun, care să permită forţelor să trăiască, să se antreneze sau să participe la operaţie. Aceste misiuni presupun asigurarea nevoilor logistice esenţiale pe timpul operaţiilor, precum şi asigurarea unui anumit nivel de independenţă al unităţilor faţă de reaprovizionarea dintr-o bază logistică. Logistica operaţională

296

include executarea misiunilor din următoarele domenii: hrănirea, aprovizionarea cu muniţii şi CL, transporturile, asigurarea medicală, cartiruirea, recuperarea-evacuarea echipamentelor, evacuarea medicală şi mentenanţa de nivel luptă. Structurile militare specifice logisticii operaţionale sunt batalioanele, companiile sau plutoanele de sprijin logistic, aflate în subordinea forţelor luptătoare şi a structurilor de tip comandament.

Logistica multinaţională este acea parte a logisticii de consum care este destinată asigurării sprijinului logistic al operaţiilor, prin mijloace multinaţionale, cum ar fi: naţiune lider, sprijin logistic integrat multinaţional specializat.

1.1.4. Sistemul logistic integrat Sistemul logistic integrat cuprinde structuri de conducere şi de execuţie,

organizate pe niveluri ierarhice, dimensionate şi adaptate permanent la misiunile forţelor pentru care asigură sprijinul specific, precum şi relaţiile funcţionale stabilite între aceste structuri.

Sistemul logistic integrat este format din structuri specifice logisticii de producţie, logisticii de bază şi operaţionale, conduse şi coordonate în mod unitar, pentru optimizarea activităţilor logistice, prin:

- organizare flexibilă şi adaptată la dimensiunile şi misiunile forţelor luptătoare;

- configurarea dinamică a sistemului pentru optimizarea domeniilor funcţionale ale logisticii;

- distribuţie teritorială echilibrată pentru realizarea sprijinului logistic; - stabilirea şi demarcarea clară a responsabilităţilor şi misiunilor specifice; - optimizarea fluxurilor informaţionale şi logistice; - conducere unitară a sprijinului logistic al forţelor; - reducerea timpilor de reacţie în derularea activităţilor logistice. Misiunile principale ale sistemului logistic integrat: - realizarea sprijinului logistic necesar îndeplinirii misiunilor forţelor

operaţionale, la pace, în situaţii de criză şi la război, pe teritoriul naţional şi în afara acestuia;

- optimizarea managementului resurselor logistice; - centrarea eforturilor pe creşterea calităţii condiţiilor de trai şi muncă a

personalului structurilor militare. 1.1.5. Suportul logistic Suportul logistic reprezintă potenţialul tehnico-material şi de asistenţă

(medicală, financiară, de servicii etc.) de care dispune o structură militară, la un moment dat, pentru pregătirea şi ducerea acţiunilor militare.

Suportul logistic are următoarele caracteristici: - cuprinde totalitatea bunurilor materiale, echipamentelor şi serviciilor

necesare unei structuri, conform prevederilor statelor de organizare şi normelor de înzestrare;

- se realizează la fiecare eşalon şi nivel operaţional al sistemului militar în conformitate cu ordinele pentru logistică ale eşaloanelor superioare prin punerea în

297

valoare, cumulat, a principalelor funcţii ale logisticii. Suportul logistic integrat/SLI se realizează pe tipuri de tehnică, echipamente şi

reprezintă procesul de management al produsului, pe toată durata de viaţă a acestuia, cu scopul de a facilita dezvoltarea şi integrarea elementelor de suport logistic individual. SLI al fiecărui sistem, echipament din organică, este o componentă a procesului de asigurare a suportului logistic al structurii de forţe.

1.1.6. Sprijinul logistic Sprijinul logistic cuprinde totalitatea activităţilor ce se desfăşoară în scopul

punerii la dispoziţia forţelor armate a bunurilor materiale şi serviciilor logistice necesare traiului, libertăţii de mişcare şi acţiune a acestora, pentru îndeplinirea misiunilor specifice.

Sprijinul logistic are următoarele caracteristici: - reprezintă totalitatea activităţilor ce se desfăşoară în scopul asigurării

forţelor, inclusiv a celor ce intră în subordine temporară, cu tot ceea ce le este necesar pentru ducerea acţiunilor militare;

- este un proces dinamic prin care eşalonul superior întăreşte nivelul suportului logistic al eşalonului subordonat;

- este funcţia acţională (de luptă) a logisticii, care se realizează dinamic prin sprijinul logistic strategic, operativ şi tactic.

1.1.7. Susţinere logistică Susţinerea logistică reprezintă abilitatea unei forţe de a menţine nivelul necesar

de putere de luptă, pe durata necesară pentru a-şi realiza obiectivele. Susţinerea logistică constă în ansamblul activităţilor executate de o structură

logistică pentru a menţine nivelul suportului logistic al unei structuri operaţionale, necesar pentru desfăşurarea activităţilor/misiunilor acesteia, pe o durată determinată.

Autosusţinerea logistică reprezintă capacitatea unei forţe de a asigura suportului logistic, necesar desfăşurării activităţilor/misiunilor proprii pe o anumită durată de timp.

1.1.8. Operaţia logistică Operaţia logistică reprezintă un ansamblu de acţiuni logistice de mare

amploare, desfăşurate de forţele de logistică de la nivel strategic şi/sau operativ pentru realizarea cadrului de sprijin logistic, tehnico-material şi de asistenţă multilaterală, necesar desfăşurării cu succes a acţiunilor militare de nivel operativ şi strategic.

1.2. Specificul logisticii navale Logistica navală este ştiinţa „planificării, proiecţiei şi mentenanţei forţelor care

acţionează pe mare şi în mediile aferente acesteia”. Logistica navală este axată pe susţinerea nivelului operaţional de pregătire a forţei („readiness”) şi mai puţin pe pregătirile specifice pentru operaţii.

298

Cheia puterii forţelor navale este logistica navală şi totala integrare a personalului înalt specializat într-o reţea complexă de suport tehnic, facilităţi, transport materiale şi legături informaţionale.

Succesul în misiunile care susţin rolurile asumate de forţele navale, depind de capabilitate şi credibilitate.

Capabilitatea este determinată de sistemele de armament din dotarea platformelor navale şi a forţelor din compunere, instruirea operatorilor şi performanţele operaţiilor desfăşurate de forţele navale.

Credibilitatea constă în potenţialul de susţinere efectivă a forţelor la pace şi război. Această susţinere este coagulată din o multitudine de surse şi este un important indicator al nivelului de operativitate al forţelor.

Multitudinea de operaţii desfăşurate de forţele navale, în mare deschisă şi de-a lungul litoralului, în apele naţionale şi în lume, impune cerinţa de a rămâne în aceste arii un timp indefinit. Logistica permite forţelor navale să fie expediţionare şi să desfăşoare operaţii complexe în apele teritoriale, în apele internaţionale sau oriunde pe mare, unde o cere interesul naţional.

Logistica navală se conduce asemănător în timp de pace cât şi la război. Diferenţa majoră în război este dată de: mărirea funcţiilor de suport a personalului, creşterea în volum a cantităţilor de materiale şi echipamente cerute de aprovizionarea forţelor, de disfuncţiile sistemului logistic generate de acţiunile inamicului şi de funcţionarea defectuoasă a sistemului.

Suportul logistic efectiv cere echilibrarea cerinţelor comandantului forţei cu resursele disponibile. În linii mari logistica navală constă din produsele livrate la utilizatorul final (materiale, echipamente, facilităţi, servicii şi personal instruit) şi procesele utilizate pentru livrarea şi mentenanţa acestor produse (obţinerea/procurarea, contractarea, distribuţia, instruirea, operarea şi mentenanţa).

2. Misiunile logisticii navale

Misiunea principală a logisticii forţelor navale este de asigura şi susţine nivelul de operativitate al forţei şi al suportului logistic necesar, în timpul şi locul potrivit, pe timp de pace, la criză şi la război.

Figura nr. 1. Logistica navală

299

La pace nivelul de operativitate stă la baza capabilităţii forţelor navale de a îndeplini o largă gamă de misiuni.

La război, nivelul de operativitate este condiţia iniţială, pentru desfăşurarea efectivă a misiunilor de luptă.

Sistemul logistic al Forţelor Navale trebuie să anticipeze nevoile pentru mai multe forţe operaţionale şi să integreze toate domeniile funcţionale logistice într-o manieră responsabilă astfel:

- organizarea fluxurilor logistice de la surse, precum economia şi infrastructura militară naţională, la utilizatorii finali înaintaţi, să permită în mod consistent şi real comandanţilor forţelor să exploateze oportunităţile operaţionale;

- planificarea logistică să anticipeze şi să reacţioneze rapid la nevoile operaţionale;

- sistemul logistic să asigure menţinerea nivelului cerut al suportului la orice moment şi în orice loc.

Misiunile specifice logisticii navale sunt: - achiziţia, depozitarea, mentenanţa materialelor şi aprovizionarea unităţilor

de nave şi a celorlalte structuri ale forţelor navale cu toate categoriile de tehnică, materiale şi executarea transportului acestora;

- transportul materialelor şi a personalului la nave, în mare sau în porturi; - repararea, verificarea, pregătirea pentru utilizare a sistemelor de armament

de la bordul navelor sau de la uscat; - pregătirea preliminară a muniţiilor şi transportul lor la punctele de

ambarcare; - demagnetizarea navelor; - repararea navelor şi a tehnicii specifice de la bord; - determinarea nevoilor logistice viitoare şi planificarea acesteia; - menţinerea în stare operaţională a danelor de acostare şi a instalaţiilor

portuare din porturile militare, precum şi din celelalte porturi (puncte) destinate staţionării sau refacerii capacităţii de luptă a navelor;

- salvarea şi evacuarea răniţilor şi a bolnavilor; - salvarea-evacuarea navelor. Rolul unităţilor, subunităţilor şi formaţiunilor de logistică din compunerea

Forţelor Navale este de a furniza oportun unităţilor de nave şi de uscat din compunerea unităţilor navale, în timp de pace şi pe timp de război, în condiţiile solicitate, în locurile stabilite şi în condiţii de anotimp şi stare a vremii, tehnica, materialele, produsele, piesele de schimb şi serviciile logistice pentru desfăşurarea în condiţii optime a acţiunilor de luptă.

La nivel tactic, logistica navală este relaţionată, cu capacitatea combativă a unităţilor navale, iar responsabilitatea pentru realizarea acesteia revine comandantului de navă sau de grup (divizion) de nave.

Logistica navală de nivel tactic are câteva caracteristici specifice, astfel: - logistica acţiunilor de luptă se bazează pe capacitatea navei de a acţiona

iniţial, pentru o perioadă de timp limitată şi pe capacitatea unităţii (grup, divizion) de a-şi desfăşura acţiunile, independent sau în cooperare;

- la bordul navelor, combustibilii, hrana, apa potabilă, muniţiile şi piesele de

300

schimb se completează continuu, atât în mare, cât şi în porturi; - la nivelul navei logistica cuprinde în principal: determinarea cerinţelor,

aprovizionarea (procurarea) şi distribuţia materialelor, gestionarea şi operarea, mentenanţa de luptă a navei şi echipamentelor şi alte servicii logistice.

Logistica acţiunilor de luptă navale răspunde următoarelor cerinţe: - operative în luarea deciziilor; - abordarea unitară şi în totalitate a problematicii în ceea ce priveşte

componentele logisticii; - degrevarea altor structuri de responsabilităţi privind logistica trupelor; - asigurarea unui circuit informaţional sigur şi coerent; - asigurarea condiţiilor pentru organizarea mobilităţii şi independenţei

structurilor de comandă şi acţionale în operaţie şi luptă; - realizarea unor circuite de susţinere logistică continue şi eficiente; - realizarea condiţiilor pentru executarea reparaţiilor cu grad de complexitate

ridicat.

3. Nivelurile suportului logistic naval

Suportul logistic naval se realizează la nivel strategic, operativ şi tactic şi implică funcţii şi capabilităţi interrelaţionate şi adesea suprapuse.

3.1. Logistica strategică navală Logistica strategică constă în capacitatea sistemului naţional de apărare, de a

desfăşura şi susţine propriile forţe operaţionale în executarea strategiei militare naţionale. Logistica strategică navală este implicată în determinarea cerinţelor, managementul de personal şi achiziţia de materiale, echipamente, tehnică şi nave, administrarea sistemelor de transport naval pentru mişcarea şi mobilitatea la nivel strategic şi asigurarea suportului forţelor navale în teatre de operaţii aflate la distanţă de teritoriul naţional. De asemenea include şi rolul sistemului logistic naval de prepoziţionare a echipamentelor şi materialelor în mare şi la uscat şi capacitatea de a menţine nivelul de suport logistic cerut pentru operaţii de orice durată.

O preocupare particulară la nivel strategic o constituie menţinerea capacităţii bazei industriale naţionale şi a capabilităţilor oportune de suport, a producţiei de sisteme de arme moderne, de echipamente, nave şi infrastructuri navale, servicii de sănătate, muniţii, şi sisteme de comandă şi control, în stare să îndeplinească cerinţele în timp de război.

3.2. Logistica navală de nivel operativ Logistica navală de nivel operativ implică coordonarea şi asigurarea resurselor

logistice intrateatru necesare operării forţelor şi în primul rând a comandamentului combatant al forţei şi a componentelor de comandă pentru logistică. Ea include suportul logistic al activităţilor de susţinere a campaniilor şi operaţiilor majore din teatru şi este nivelul la care se execută coordonarea responsabilităţilor şi organizarea logisticii integrate şi/sau întrunite.

301

Logistica navală de nivel operativ cuprinde bazele şi facilităţile de suport în teatru, sistemul de transport aerian, maritim şi terestru cerut de necesităţile de mişcare a personalului, materialelor şi echipamentelor pentru suportul forţelor, managementul şi protecţia necesare forţelor de logistică după livrarea materialelor şi serviciilor.

Logistica la nivel operativ asigură legătura dintre nivelul strategic şi logistica de nivel tactic.

3.3. Logistica navală de nivel tactic Logistica de nivel tactic este concentrată pe planificarea şi asigurarea

suportului pentru şi între unităţile operaţionale ale grupărilor şi grupurilor de forţe. Comandamentul tactic la acest nivel dispune de resursele disponibilizate la nivel operativ. Logistica navală la nivel tactic cuprinde suportul logistic al forţelor din cadrul grupurilor/grupării de forţe, grupurilor amfibii operaţionale şi elementele navale ambarcate de pe platforme plutitoare, inclusiv forţele logistice combatante şi facilităţile de suport logistic de la uscat (ţărm-litoral).

Funcţionarea suportului logistic la nivel tactic include mentenanţa, intervenţia şi salvarea-evacuarea navelor şi echipamentelor, pregătirea genistică a operaţiilor, a infrastructurilor şi facilităţilor necesare, operarea încărcăturilor cargo, asigurarea combustibililor, armarea navelor şi aprovizionarea cu muniţii, mişcarea, susţinerea, transbordarea materialelor, personalul şi serviciile medicale.

3.4. Aspecte funcţionale Logistica de nivel tactic a infanteriei marine şi forţelor amfibii (suportul

logistic de luptă) este furnizat de elementele logistice combatante, organizate să asigure mentenanţa, aprovizionarea, transportul motorizat, suportul medical, genistic şi suportul la uscat, care completează capabilităţile logistice organice ale aviaţiei şi elementelor combatante terestre.

Suportul logistic la toate nivelurile, este furnizat prin structuri organizate, care acţionează începând din faza de fabricare, asigurare facilităţi de instrucţie şi de operare, depozitare şi sfârşesc cu livrarea de produse, personal instruit, capacităţi de transport, echipamente, tehnică şi servicii pentru suportul utilizatorului final.

Continuitatea suportului logistic în asigurarea unui flux neîntrerupt al aprovizionării, a mentenanţei, transporturilor, serviciilor de sănătate, a asigurării genistice de luptă şi a serviciilor legate de personal, este primordială în asigurarea succesului operaţiilor.

Bibliografie 1. F.N.-1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale, 2004. 2. F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, proiect, 2009. 3. Naval Doctrine Publication 4 - Naval Logistics.

302

SISTEMUL LOGISTIC AL FORŢELOR NAVALE

Comandor Dan AVĂDĂNEI, Şeful de stat major la Comandamentul Bazei Navale

1. Consideraţii generale Procesul amplu de modernizare a structurilor Forţelor Navale au profunde

implicaţii în tactica şi strategia acţiunilor militare organizate şi desfăşurate, inclusiv în modalitatea de abordare şi realizare a sprijinului logistic.

Privind în istoria Conflictelor, putem observa că victoria a fost întotdeauna obţinută de forţele care au avut la dispoziţie o logistică puternică.

Eficienţa şi oportunitatea logisticii implică o modernizare permanentă a concepţiei de planificare şi folosire a forţelor şi resurselor la dispoziţie.

2. Concepte generale ale logisticii

2.1. Logistica Logistica este ştiinţa planificării şi realizării mişcării şi întreţinerii forţelor. În

sensul său cel mai cuprinzător, logistica înglobează acele aspecte ale operaţiilor militare care se referă la:

- proiectarea, dezvoltarea, achiziţia, depozitarea, transportul, distribuţia, întreţinerea, evacuarea materialelor, echipamentelor şi tehnicii şi scoaterea acestora din uz;

- transportul personalului; - achiziţia, construcţia, întreţinerea, exploatarea clădirilor, elementelor de

infrastructură şi scoaterea lor din uz; - achiziţia sau furnizarea de servicii; - sprijin medical şi asistenţă pentru sănătate. Logistica are următoarele caracteristici generale: - este un proces de planificare si implementare a desfăşurării, susţinerii si

recuperării forţelor operative in executarea operaţiunilor militare; - este fundamentul puterii de combatere si de maximizare a eficienţei

combatante; - reprezintă un ansamblu unitar de domenii funcţionale, activităţi şi structuri

militare specializate, care asigură resursele materiale şi serviciile necesare îndeplinirii misiunilor specifice de către forţele armate.

303

Logistica are două componente principale: - logistica de producţie; - logistica de consum.

2.2. Logistica de producţie Logistica de producţie sau logistica înzestrării este componenta logisticii care

se ocupă cu cercetarea, proiectarea, testarea, dezvoltarea, fabricarea, achiziţia centralizată a sistemelor majore de echipamente şi a serviciilor aferente.

Logistica de producţie include activităţi legate de: - standardizare şi interoperabilitate; - contractare; - asigurarea calităţii; - procurarea pieselor de schimb; - analiza fiabilităţii de producţie; - probe şi testări; - codificările documentaţiei echipamentelor; - controlul configuraţiei şi al modificărilor. 2.3. Logistica de consum Logistica de consum sau logistica forţelor este componenta logisticii care se

ocupă cu managementul materialelor şi serviciilor necesare sprijinului forţelor. Logistica de consum are următoarele componente: - logistica de bază sau componenta administrativă a logisticii de consum; - logistica operaţională sau componenta operaţională a logisticii de consum; - logistica multinaţională. Logistica de bază reprezintă ansamblul structurilor, domeniilor funcţionale şi

relaţiilor dintre acestea, care asigură suportul necesar generării/regenerării şi operaţionalizării forţelor, generarea/regenerarea surselor şi resurselor logistice şi disponibilizarea acestora pentru utilizare. Ea este destinată să execute misiunile comune din următoarele domenii: managementul materialelor, mentenanţa de nivel intermediar şi complex, mişcarea şi transportul, recuperarea medicală, asigurarea sprijinului în perioada de operaţionalizare a forţelor participante în operaţii, gestionarea în format electronic a datelor şi fluxurilor logistice, codificarea materialelor, protecţia mediului, valorificarea şi casarea bunurilor materiale, delaborarea muniţiilor şi distrugerea materialelor periculoase. Structurile militare specifice logisticii de bază sunt bazele logistice, aflate în subordinea categoriilor de forţe ale armatei şi a comandamentelor de armă.

Logistica operaţională reprezintă ansamblul structurilor, domeniilor funcţionale şi relaţiilor dintre acestea, care asigură suportul funcţionării structurilor, a acţiunilor şi misiunilor forţei. Ea este destinată să execute misiunile specifice referitoare la asigurarea tuturor resurselor, în cantitatea şi calitatea necesare, la momentul şi locul oportun, care să permită forţelor să trăiască, să se antreneze sau să participe la operaţie. Aceste misiuni presupun asigurarea nevoilor logistice esenţiale pe timpul operaţiilor, precum şi asigurarea unui anumit nivel de independenţă al unităţilor faţă de reaprovizionarea dintr-o bază logistică. Logistica operaţională

304

include executarea misiunilor din următoarele domenii: hrănirea, aprovizionarea cu muniţii şi CL, transporturile, asigurarea medicală, cartiruirea, recuperarea-evacuarea echipamentelor, evacuarea medicală şi mentenanţa de nivel luptă. Structurile militare specifice logisticii operaţionale sunt batalioanele, companiile sau plutoanele de sprijin logistic, aflate în subordinea forţelor luptătoare şi a structurilor de tip comandament.

Logistica multinaţională este acea parte a logisticii de consum care este destinată asigurării sprijinului logistic al operaţiilor, prin mijloace multinaţionale, cum ar fi: naţiune lider, sprijin logistic integrat multinaţional specializat.

2.4. Zona logistică Zona logistică reprezintă suprafaţa de teren, aria contingentă zonei maritime

sau fluviale, necesare grupării de forţe (marii unităţi) pentru dispunerea şi desfăşurarea activităţii forţelor de logistică.

În zona logistică se stabilesc reguli unitare de utilizare a posibilităţilor economice, folosirea căilor de comunicaţii şi aplicarea măsurilor de protecţie.

Dezvoltarea spaţială a zonei logistice depinde de: - compunerea de luptă şi misiunile grupării de forţe (marii unităţi); - dispozitivul operativ (tactic) adoptat; - existenţa şi dispunerea surselor de aprovizionare; - existenţa şi starea căilor de comunicaţii; - caracteristicile terenului sau a zonei de operaţii. Zona logistică trebuie să asigure: - concentrarea forţelor de logistică pentru corelarea efortului operativ (tactic) cu

efortul logistic; - posibilitatea executării manevrei de către gruparea de forţe (marile unităţi),

grupurile subordonate (unităţi şi/sau subunităţi) şi formaţiuni de logistică pentru susţinerea logistică a trupelor;

- dispunerea dispersată a forţelor de logistică pentru protecţia acestora împotriva armelor nucleare, biologice şi chimice.

Responsabilitatea privind organizarea, executarea şi conducerea activităţilor logistice, folosirea legală a posibilităţilor economice şi colaborarea permanentă cu autorităţile administraţiei publice, revin şefului structurii logistice a marii unităţi.

Zona logistică se stabileşte de eşalonul superior şi se comunică prin ordinul pentru logistică.

Structura specifică principală a sistemului logistic de bază a Forţelor Navale este Baza Logistică Navală, aflată în subordinea Statului Major al Forţelor Navale.

Baza (logistică) Navală/SMFN reprezintă structura de execuţie a SMFN, destinată sprijinului logistic, la nivel operativ şi tactic, al acţiunilor militare derulate de structurile militare arondate şi are următoarele responsabilităţi:

- asigurarea sprijinului logistic pentru toate unităţile aparţinând Forţelor Navale; - derularea procedurilor de achiziţie a bunurilor comune, produselor şi

serviciilor din competenţa sa; - depozitarea stocului operativ de carburanţi al Forţelor Navale;

305

- păstrarea în condiţii de deplină securitate a armamentului, muniţiilor, rachetelor, elementelor de muniţii, combustibililor speciali, tehnicii comune şi specifice de marină, armelor sub apă, materialelor tehnice şi de întreţinere din rezerva SMFN;

- asigurarea mentenanţei la navele şi echipamentele militare aflate în dotarea Forţelor Navale şi pregătirea tehnică a muniţiilor de marină;

- realizarea întreţinerii şi reparării cazărmilor şi a instalaţiilor portuare aflate în zona de responsabilitate;

- asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, protecţiei mediului, supravegherii tehnice, metrologiei legale şi apărării împotriva incendiilor.

3. Sistemul logistic de bază în Forţele Navale Sistemul logistic de bază a Forţelor Navale este format din ansamblul

structurilor şi relaţiilor dintre acestea, în procesul de asigurare a suportul necesar generării/regenerării şi operaţionalizării unităţilor, divizioanelor de nave şi altor structuri navale specifice, generarea/regenerarea surselor şi resurselor logistice şi disponibilizarea acestora pentru utilizare. Logistica de bază a Forţelor Navale face legătura dintre mediul economic şi logistic naţional şi mediul operaţional specific, prin generarea resurselor şi distribuţia acestora spre forţele operaţionale.

Logistica de bază a armatei este de nivel strategic. Logistica de bază a Forţelor Navale şi a grupărilor de forţe specifice este de nivel operativ.

Logistica de bază a Forţelor Navale are următoarele domenii de acţiune: - managementul materialelor; - mentenanţa de nivel intermediar şi complex; - mişcarea şi transportul; - recuperarea medicală; - asigurarea sprijinului în perioada de operaţionalizare a forţelor participante în

operaţii; - gestionarea în format electronic a datelor şi fluxurilor logistice; - codificarea materialelor; - protecţia mediului; - valorificarea şi casarea bunurilor materiale; - delaborarea muniţiilor şi distrugerea materialelor periculoase. Sistemul logistic de bază a Forţelor Navale are următoarele misiuni principale: - asigurare suport pentru generarea/regenerarea forţelor; - asigurare suport pentru operaţionalizarea forţelor; - dislocare/redislocare forţe spre şi dinspre teatrele de operaţii; - asigurare infrastructuri şi facilităţi logistice; - generare fluxuri logistice spre şi dinspre teatrele de operaţii, pentru susţinerea

forţelor; - generare stocuri şi reaprovizionare; - recuperare, evacuare, reparaţiile de nivel intermediar şi complex a tehnicii şi

echipamentelor, operaţionalizarea acestora şi reintroducerea în teatru;

306

- recuperare, evacuare, refacerea capacităţilor şi reintroducerea în teatru a personalului;

- distribuţia, disponibilizarea şi valorificarea la nivel interteatru a materialelor, stocurilor, tehnicii şi echipamentelor.

Sistemul logistic de bază în Forţele Navale cuprinde următoarele componente: - sistemul de aprovizionare; - sistemul de stocuri şi depozitare; - sistemul de mişcare şi transport; - sistemul de mentenanţă; - sistemul medical şi de recuperare; - sistemul de recuperare, disponibilizare şi valorificare a resurselor. 3.1. Sistemul de aprovizionare Sistemul de aprovizionare al forţelor navale are ca structură centrală Baza

Navală, cu structurile specializate din subordine, structuri din organica marilor unităţi şi unităţi ale forţelor navale, care colaborează cu structuri specializate din Ministerul Apărării (Departamentul pentru Armamente, Comandamentul Logistic Întrunit) şi Statul Major General (Direcţia Logistică), pentru asigurarea suportului logistic al grupărilor/grupurilor şi unităţilor de nave şi specific navale.

Sistemul de aprovizionare este format din: sursele de aprovizionare, structuri de conducere/execuţie şi destinaţia sau beneficiarul aprovizionării.

Structurile cu atribuţii şi responsabilităţi în conducerea şi executarea activităţilor de aprovizionare pentru forţele navale sunt: Departamentul pentru Armamente, Comandamentul Logistic Întrunit, Direcţia Logistică/SMG, Serviciul Logistic/SMFN, Baza Navală, structurile logistice ale MU şi U din Forţele Navale.

Ordinea de aprovizionare a marilor unităţi şi unităţi din Forţele Navale este: - începând cu marile unităţi şi unităţi ce intră primele în operaţii; - începând cu marile unităţi şi unităţi ce vor acţiona pe direcţia efortului

principal; - la ofensivă, din sursele cele mai îndepărtate de inamic. Conducerea sistemului de aprovizionare trebuie să fie: continuă, ferma, suplă,

oportună. 3.2. Sistemul de stocuri şi depozitare (conform SMG S/75/2009) Stocurile reprezintă cantităţile de tehnică, produse şi materiale prevăzute să

existe, conform eşalonării, în păstrare, la unităţi, subunităţi, nave etc. şi în depozitele tuturor eşaloanelor, în vederea susţinerii misiunilor operaţionale specifice ale Forţelor Navale.

În Forţele Navale se constituie mai multe tipuri de stocuri din care menţionez: - stocul trupelor în Forţele Navale – reprezintă acea cantitate de piese de

schimb, produse şi materiale care asigură nevoile de consum şi realizarea suportului logistic pentru o perioadă, de regulă, de şapte zile de luptă la nivelul unităţilor de uscat, 5-15 zile de luptă, la nivelul navelor şi unităţilor de nave, în funcţie de autonomia acestora şi pentru 3-5 zile de producţie la nivelul unităţilor de reparaţii;

307

- stocul operativ în Forţele Navale se constituie în timp de pace în depozitele structurilor logistice specializate (Baza Navală, alte structuri) şi reprezintă acea cantitate de tehnică, produse şi materiale pusă la dispoziţia marilor unităţi operative, în situaţii de criză şi război şi care este destinată satisfacerii nevoilor de consum pentru o perioadă de 23 zile de luptă;

- stocul strategic al Forţelor Navale se constituie în timp de pace în depozitele structurilor logistice specializate ale Comandamentului Logistic Întrunit şi reprezintă un procent din nivelul stocurilor operative complete.

Produsele şi materialele constituite în stocuri, se stabilesc pe clase similare celor folosite în documentele NATO, după cum urmează:

- clasa I – elemente de subzistenţă (hrană, furaje, apă etc.) care sunt consumate de către oameni sau animale, cu o anumită rată de consum, indiferent de schimbările geografice sau operaţionale;

- clasa a II-a – bunuri prevăzute în nomenclatorul de înzestrare (echipament de resortul îmbrăcămintei, BAT, Ge, CBRN, CIS, Intd, CL, Aviaţie, Marină, Art., Rach, Med., utilaje, piese de schimb, vehicule etc.);

- clasa a III-a – carburanţi, uleiuri şi lubrifianţi – POL, pentru toate destinaţiile şi armament specific (ex.: aruncătoare de flăcări);

- clasa a III-a A – carburanţi, uleiuri şi lubrifianţi pentru aviaţie; - clasa a IV-a – bunuri – elemente de construcţii/fortificaţii, vehicule şi

materiale din această categorie; - clasa a V-a – muniţii, rachete, explozivi şi agenţi chimici de toate tipurile. Completarea, distribuţia şi transportul stocurilor necesare liniei I de sprijin se

face astfel: - pentru clasa I – zilnic, cu hrană şi apă, pentru completarea unui minim de

80% din stocul trupelor; - pentru clasa a III-a şi a V-a de materiale – cu minim 3 zile înainte de

epuizarea estimată a acestora. 3.3. Sistemul de mişcare şi transport Mişcarea şi transportul (M&T/Movement and Transportation) în Forţele

Navale, constituie unul din domeniile funcţionale de bază ale logisticii şi cuprinde ansamblul activităţilor, capabilităţilor, resurselor şi funcţiunilor necesare pentru schimbarea locaţiei forţelor, echipamentelor, tehnicii şi materialelor militare.

Mişcarea cuprind totalitatea activităţilor desfăşurate pentru dislocarea, susţinerea şi redislocarea forţelor precum şi pentru executarea deplasării acestora în cadrul operaţiilor întrunite.

Mişcarea/deplasarea, ca parte a unei operaţii militare, presupune asigurarea capabilităţilor de sprijin necesare mobilităţii, transportului, infrastructurii şi controlului mişcării, precum şi a relaţiilor de interdependenţă corespunzătoare.

Deplasarea forţelor şi a suportului logistic asociat în operaţiile militare, indiferent de tipul şi amploarea acestora, influenţează direct îndeplinirea obiectivelor strategice şi operative şi obţinerea succesului dorit.

Transportul este constituit din ansamblul activităţilor prin care, cu ajutorul mijloacelor specifice, militare şi/sau civile din înzestrare şi/sau contractate din alte

308

surse, se realizează deplasarea forţelor, personalului, echipamentelor şi materialelor în locaţiile geografice dorite.

Sistemul de mişcare şi transport asigură transportul personalului, echipamentelor şi a tuturor categoriilor de materiale, în vrac, paletizate şi/sau containerizate în teatrul/zona de operaţii şi este constituit din unităţi şi mari unităţi de transport (echipe, detaşamente, companii, batalioane şi brigăzi) rutier, aerian şi naval, aflate în compunerea forţelor sau integrate în cadrul unei forţe întrunite.

3.4. Sistemul de mentenanţă Sistemul de mentenanţă reprezintă totalitatea principiilor, regulilor, resurselor

umane, materiale şi financiare, interdependente între ele şi care formează un tot unitar, destinat desfăşurării tuturor acţiunilor întreprinse pentru a menţine şi restabili echipamentele tehnice la caracteristicile tehnice specifice de funcţionare.

În funcţie de starea tehnicii şi momentul efectuării lucrărilor, conceptul de mentenanţă se redefineşte prin două componente: mentenanţă preventivă şi mentenanţă corectivă.

În funcţie de tipul tehnicii, gradul de uzură, volumul de manoperă şi timpul de imobilizare, de regulă, la echipamente se execută reparaţii, care pot fi:

- reparaţii complexitate redusă/RC; - reparaţii de complexitate medie/RM; - reparaţii de complexitate ridicată/RR. Sistemul de mentenanţă al Forţelor Navale se organizează astfel: - în ţară; - în teatrele de operaţii. În ţară. În cadrul mentenanţei preventive, acţiunile se desfăşoară, atât de către

operator cât şi de către secţiile de mentenanţă a echipamentelor militare (SMEM), prin:

- înlocuirea materialelor cu perioadă determinată de funcţionare: lichide speciale, uleiuri, lubrifianţi, repere din cauciuc, mase plastice, lemn, material textil etc.;

- executarea lucrărilor de întreţineri periodice, de sezon, la plecarea în cursă, diagnosticare, control şi reglaje, revizii periodice, planificate la intervale de timp, kilometri sau mile parcurse, ore de funcţionare, lovituri trase etc.

În cadrul mentenanţei corective, operaţiunile se execută de către structurile de mentenanţă, în scopul restabilirii capacităţii normale de funcţionare a sistemelor defecte, prin:

- verificarea capacităţii de funcţionare a sistemelor prin utilizarea controlului integrat sau a aparaturii de control specifice;

- testarea (diagnoza), localizarea şi remedierea defecţiunilor prin înlocuirea sau repararea elementelor defecte;

- reparaţii de mică, medie sau mare amploare, cu timpi de imobilizare diferenţiaţi, în funcţie de structură;

- repunerea în stare de funcţionare a tehnicii militare deteriorate.

309

În teatrele de operaţii mentenanţa externalizată în Forţele Navale se execută astfel:

- cu agenţi economici prin contracte încheiate de structurile specializate ale Bazei Logistice sau cele ale MU şi U din compunere;

- cu agenţi economici prin contracte încheiate de alte structuri din Ministerul Apărării Naţionale şi SMG;

- în cadrul suportului logistic integrat, contractat odată cu sistemele, navele şi echipamentele intrate în dotarea Forţelor Navale sau furnizat ca urmare a altor contracte de achiziţii de servicii.

3.5. Sistemul medical şi de recuperare Sistemul medical în Forţele Navale cuprinde totalitatea structurilor

specializate, a relaţiilor dintre acestea şi a activităţilor care se execută pentru păstrarea sănătăţii personalului, prevenirea apariţiei şi răspândirii bolilor, acordarea la timp a primului ajutor, a ajutorului medical calificat sau specializat, evacuarea răniţilor şi a bolnavilor la formaţiunile medicale, spitalizarea tratamentul şi recuperarea acestora în scopul înapoierii în cel mai scurt timp la unităţi, precum şi pentru protecţia medicală a trupelor împotriva armelor nucleare, biologice şi chimice.

Sistemul medical cuprinde: - asistenţa medicală primară – prin actul medical ce se execută la nivelul

infirmeriilor sau a cabinetelor medicale din unităţile militare; - asistenţa medicală specializată – consultaţii şi tratamente de specialitate şi

expertiză medicală pentru îmbarcare a personalului din Forţele Navale prin Centrul de Medicina Navală.

De îndeplinirea măsurilor de asistenţă medicală răspunde medicul şef al unităţii.

3.6. Sistemul de recuperare, disponibilizare şi valorificare a resurselor Disponibilizarea implică activităţi de monitorizare a resurselor materiale, de

atribuire a utilizării lor, de urmărire a acoperii necesităţilor de suport, de punere la dispoziţie, de evaluare operaţională, de recuperare şi de redirecţionare spre alţi utilizatori sau alte scopuri (de utilizare, de valorificare, de conservare etc.).

Disponibilizarea iniţială sau punerea la dispoziţie a resurselor se realizează de către structura logistică a grupării/grupului de forţe sau a marii unităţi. Punerea la dispoziţie se face către eşalonul logistic superior din afara TO.

3.7. Organizarea disponibilizării, recuperării şi valorificării în Forţele

Navale Structurile logistice ale marilor unităţi şi unităţi din Forţele Navale, a

grupărilor/grupurilor de forţe, au responsabilitatea de a urmări şi monitoriza necesarul şi existentul de resurse, alocate pentru realizarea suportului logistic. Evaluarea operaţională a resurselor este o activitate continuă şi ţine de operarea şi evidenţa gestiunilor.

310

Punerea la dispoziţie se face către structura de specialitate a Serviciului Logistic al Statului major al Forţelor Navale, care are obligaţia de a organiza retragerea/recuperarea resurselor.

Valorificarea se realizează de către Baza Logistice, sub conducerea şi coordonarea Structurilor de specialitate din Serviciul Logistic/SMFN şi în cooperare cu alte structuri din cadrul Departamentului pentru Armamente şi Comandamentul Logistic Întrunit.

4. Sistemul logistic operaţional al Forţelor Navale Pe timpul pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare la mare şi fluviu, marile

unităţi şi unităţile de nave realizează un sistem logistic, parte componentă a dispozitivului de luptă. Acest sistem, denumit şi sistem logistic operaţional, are ca obiective atât pregătirea şi susţinerea operaţiilor cât şi asigurarea unui anumit nivel de independenţă al unităţilor faţă de reaprovizionarea dintr-o bază logistică.

Sistemul logistic operaţional se organizează la pace, prin structuri specifice modulare, aparţinând forţelor operaţionale şi logistice şi se reorganizează în etapa de constituire a dispozitivului operativ, pentru asigurarea susţinerii logistice directe a grupării/grupului de forţe constituit.

Sistemul logistic operaţional trebuie să asigure condiţii pentru: - susţinerea logistică a unităţilor şi a forţei constitute în dispozitivul operativ; - dispunerea corespunzătoare a tuturor elementelor, concentrarea forţelor de

logistică pe direcţiile unde efortul operativ este mai mare; - stabilitate în funcţionare; - manevra rapidă a forţelor de logistică; - folosirea judicioasă a căilor de comunicaţie; - inducerea în eroare a inamicului asupra dispunerii reale a obiectivelor

logisticii; - conducerea fermă şi neîntreruptă. Logistica operaţională a Forţelor Navale are următoarele domenii de acţiune: - hrănirea; - cartiruirea; - transporturile; - aprovizionarea cu muniţii şi CL; - asigurarea medicală; - evacuarea medicală; - recuperarea-evacuarea echipamentelor; - mentenanţa de nivel luptă. Sistemul logistic operaţional al Forţelor Navale are următoarele misiuni

principale: - asigurarea susţinerii forţelor în operaţii; - executarea transporturilor intrateatru; - executarea distribuţiilor de materiale; - operarea facilităţilor şi infrastructurii;

311

- gestionarea şi operarea stocurilor operative; - evaluarea stării operaţionale a resurselor şi capacităţilor logistice; - asigurarea suportului mentenanţei de nivel luptă; - organizarea şi operarea sistemului de recuperare şi evacuare a tehnici şi

echipamentelor deteriorate; - susţinerea şi operarea sistemului de evacuare medicală. Sistemul logistic operaţional al Forţelor Navale cuprinde structuri specifice ca:

Batalionul Logistic, Secţiile Logistice/Baza Navală (Logistică), Companiile Logistice şi de transport din MU şi U subordonate SMFN.

Sistemul logistic operaţional al Forţelor Navale cuprinde următoarele componente:

- sistemul de distribuţie; - sistemul de recuperare şi evacuare a tehnicii şi echipamentelor; - sistemul de evacuare medicală; - sistemul de transport intrateatru; - serviciile de campanie. 4.1. Sistemul de distribuţie Sistemul de distribuţie este format din structurile logistice specializate ale

grupurilor/grupărilor navale, ale marilor unităţi şi unităţi operative navale şi de uscat, organizat sub comanda unică a comandamentului operaţional, cu rolul de a gestiona resursele operative şi a le pune la dispoziţia directă a forţelor luptătoare.

Rolul sistemului de distribuţie este de a prelua materialele şi resursele sub forma serviciilor, furnizate prin fluxurile logistice, organizate de sistemul logistic de bază, de a le gestiona şi distribui direct forţelor operative.

În teatrul de operaţii, sistemul de distribuţie include: centre de sprijin logistic înaintat/ALSS, punctele logistice la ţărm/FLS şi navale logistice din compunerea grupării/grupului sub comanda operaţională.

Pe teritoriul naţional, sistemul de distribuţie include: secţiile logistice ale Bazei ca centre înaintate de sprijin logistic, punctele de refacere a capacităţii de luptă ca puncte logistice la ţărm şi navale logistice din subordinea Bazei sau a grupării/grupului de forţe operaţionale.

Transporturile pentru realizarea distribuţiei se execută prin sistemul de transport intrateatru sau prin Secţiile Logistice ale Bazei/elementele de sprijin logistic arondate forţei operaţională.

4.2. Sistemul de recuperare şi evacuare a tehnicii şi echipamentelor Recuperarea echipamentelor este procesul de extracţie/eliberare a echipamentelor

militare deteriorate, imobilizate sau abandonate din locul în care s-au oprit sau au fost lăsate şi deplasarea acestora într-un raion/loc de adunare a echipamentelor deteriorate (R/LAED) sau raion/loc de concentrare a echipamentelor deteriorate (R/LCED), unde pot fi reparate de către structurile de mentenanţă din teatru sau evacuate către structurile de mentenanţă ale sistemului logistic de bază. R/LAED sau R/LCED trebuie ales cât mai aproape de forţele luptătoare, dar în afara focului inamic.

312

Sistemul de recuperare evacuare include structuri de recuperare-evacuare la uscat şi grupuri de nave salvare-avarii în mare şi de asemenea raionul/locul de adunare sau concentrare tehnicii deteriorate.

4.3. Sistemul de evacuare medicală Sprijinul medical operaţional se acordă de către formaţiunile medicale ROL 1,

2 şi 3, pe niveluri de competenţă, în funcţie de eşalon, atât pentru forţele proprii, cât şi pentru populaţia civilă din zona de operaţii, în limitele posibilităţilor.

La realizarea sprijinului medical participă structurile medicale din compunerea marilor unităţi/unităţilor de nave şi uscat şi din reţeaua sanitară teritorială.

Asistenţa medicală se acordă răniţilor şi bolnavilor la formaţiunile de ROL 1 sau ROL 2, în vederea limitării complicaţiilor şi creării condiţiilor necesare pentru evacuarea acestora la spitalele de ROL 3 sau la formaţiunile medicale de teritoriu.

În operaţii, evacuarea răniţilor şi bolnavilor se execută pe baza de priorităţi de evacuare (urgent, prioritate şi practică obişnuită).

4.4. Sistemul de transport intrateatru Sistemul de transport în teatru este format din structurile logistice specializate

de transport, din compunerea marilor unităţi, unităţi ale grupării/grupului de forţe operaţionale, din nave logistice primite ca sprijin şi/sau nave de luptă care primesc misiuni de transport.

Mijloacele de transport utilizate la executarea transporturilor sunt cele auto, aeriene, navale şi de cale ferată:

- din organica unităţilor şi marilor unităţi ale Forţelor Navale; - aparţinând operatorilor de transport civili contractaţi; - rechiziţionate. 4.5. Serviciile în teatru Serviciile în teatru cuprind: hrănire, cazare, servicii de poştă şi curierat, servicii

mortuare şi de repatriere a decedaţilor.

5. Concluzii În urma exerciţiilor la care au participat forţe ale Bazei (Logistice) Navale, au

scos în evidenţă faptul că acestea sunt subdimensionate, comparativ cu strategia logistică ale altor stat NATO, statul de organizare nefiind corelat cu misiunile specifice şi complexitatea lor.

Pe timpul exerciţiilor de comandament cu trupe şi pe hartă, conducerea dublă/triplă, a îngreunat mult desfăşurarea promptă a acţiunilor logistice desfăşurate de unităţi din Baza Navală.

Logistica trebuie să fie privită ca o parte a Operaţiei navale/terestre, iar conducerea, unică.

313

Modernizarea forţelor navale trebuie făcută simultan cu modernizarea structurilor şi tehnologiilor aflate la dispoziţia unităţilor logistice din Baza (Logistică) Navală.

O logistică performantă presupune alocarea unor fonduri suficiente dar şi încadrarea cu personal de înalt profesionalism. Concepţia potrivit căreia personalul care nu corespunde la cerinţele structurilor operative este mutat la structurile logistice, se dovedeşte păguboasă.

6. Propuneri

În cadrul sistemului logistic de bază al forţelor navale apreciez că ar trebui introdus, ca un capitol distinct, pregătirea tehnică a muniţiilor (rachetelor, rachetelor antiaeriene, torpilelor, minelor).

Bibliografie 1. Strategia Logisticii Armatei României, Bucureşti, 2009. 2. L-1, Regulamentul logisticii acţiunilor militare, Bucureşti, 1999. 3. F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, Bucureşti, 2010. 4. F.N.-2, Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor

Navale, Bucureşti, 2005. 5. F.N.-4, Regulamentul serviciului la bordul navelor militare, Bucureşti,

2007. 6. Doctrina Logistică în Operaţii Întrunite, Bucureşti, 2008. 7. L-2, Manualul conducerii sprijinului logistic în operaţii întrunite,

Bucureşti, 2008. 8. F.N.-13/1, Manualul de logistică al forţelor maritime multinaţionale,

Bucureşti, 2007. 9. L-11, Regulamentul mentenanţei echipamentelor în Armata României,

Bucureşti, 2008.

314

SUPORTUL LOGISTIC NAVAL. SPRIJINUL LOGISTIC NAVAL. SUSŢINEREA LOGISTICĂ NAVALĂ

Comandor ing. Iuliu GIMAN, Comandantul Centrului 338 Mentenanţă

Logistica Armatei României reprezintă un ansamblu unitar de domenii funcţionale, activităţi şi structuri militare specializate, care asigură resursele materiale şi serviciile necesare îndeplinirii misiunilor specifice de către forţele armate.

Logistica navală asigură necesarul de suport pentru realizarea şi susţinerea nivelului operaţional al Forţelor Navale. Logistica navală este ştiinţa „planificării, proiecţiei şi mentenanţei forţelor care acţionează pe mare şi în mediile aferente acesteia”. Logistica navală este axată pe susţinerea nivelului operaţional de pregătire a forţei („readiness”) şi mai puţin pe pregătirile specifice pentru operaţii.

1. Suportul logistic naval

Suportul logistic naval reprezintă potenţialul tehnic-material şi de asistenţă de care dispun Forţele Navale pentru pregătirea şi ducerea acţiunilor militare. Acesta cuprinde totalitatea bunurilor materiale, echipamentelor şi serviciilor necesare Forţele Navale, conform prevederilor statelor de organizare şi normelor de înzestrare.

Suportul logistic integrat/SLI se realizează pe tipuri de tehnică, echipamente şi reprezintă procesul de management al produsului pe toată durata de viaţă a acestuia, cu scopul de a facilita dezvoltarea şi integrarea următoarelor elemente de suport logistic individual:

- mentenanţa produsului pe toată durata de viaţă a acestuia; - cerinţele de personal tehnico-ingineresc pentru exploatare/mentenanţă; - instruirea personalului pentru operare şi mentenanţă; - pachetul de informaţii: manualul produsului, manualul de reparare,

nomenclator de piese de schimb, manualul operaţiunilor necesare pentru depozitarea/conservarea acestuia, datele tehnice şi parametrii de exploatare etc.;

- asigurarea cu echipamente de testare şi diagnosticare etc.; - aprovizionarea cu piese de schimb şi accesorii; - elemente privind valorificarea şi casarea echipamentelor scoase din

funcţiune; - alte elemente. SLI al fiecărui sistem, echipament din organică, este o componentă a

procesului de asigurare a suportului logistic al structurii de forţe.

315

În cadrul SLI, în Forţele Navale, se aplică un sistem de mentenanţă combinat, clasic şi externalizat, bazat pe conceptul de mentenanţă preventivă şi corectivă.

1.1. Nivelurile suportului logistic naval Suportul logistic naval se realizează la nivel strategic, operativ şi tactic. La

toate nivelurile acesta este furnizat prin structuri organizate care acţionează începând din faza de fabricare, asigurare facilităţi de instrucţie şi de operare, depozitare şi se finalizează cu livrarea de produse, personal instruit, capacităţi de transport, echipamente, tehnică şi servicii pentru suportul utilizatorului final. Continuitatea suportului logistic în asigurarea unui flux neîntrerupt al aprovizionării, a mentenanţei, transporturilor, serviciilor de sănătate, a asigurării genistice de luptă şi a serviciilor legate de personal, este primordială în asigurarea succesului operaţiilor.

La nivel strategic suportul logistic naval este realizat prin menţinerea capacităţii industriale naţionale, a producţiei de sisteme de armament şi echipamente, nave şi infrastructuri navale, servicii de sănătate, muniţii şi sisteme de comandă şi control, capabile să îndeplinească cerinţele în timp de război.

Suportul logistic naval operativ cuprinde bazele şi facilităţile de suport în teatru, sistemul de transport maritim pentru realizarea necesităţilor de mişcare a personalului, materialelor şi echipamentelor.

Suportul logistic naval la nivel tactic cuprinde infrastructurile şi facilităţile necesare operării navelor şi echipamentelor specifice, mentenanţei, intervenţie/salvare-evacuare a navelor şi echipamentelor.

1.2. Sursele majore de suport logistic Economia naţională este principala sursă de suport logistic pentru Forţele

Navale. Prin achiziţiile de materiale tehnică şi echipamente comune cu economia naţională sau specifice, din industria de apărare, se asigură suportul generării, regenerării şi operaţionalizării forţelor.

Mobilizarea este procesul prin care economia naţională trece de la funcţionarea la pace, la starea de război, prin concentrarea eforturilor pentru asigurarea şi generarea de resurse în vederea susţinerii funcţionării sistemului militar.

Suportul logistic multinaţional se realizează în operaţiile întrunite şi multinaţionale având ca rezultat folosirea resurselor în mod eficient.

Suportul Naţiunii Gazdă/HNS se realizează prin punerea la dispoziţie a propriilor infrastructuri şi resurse locale.

2. Sprijinul logistic naval

Sprijinul logistic cuprinde totalitatea activităţilor ce se desfăşoară în scopul punerii la dispoziţia Forţele Navale a bunurilor materiale şi serviciilor logistice necesare traiului, libertăţii de mişcare şi acţiune a acestora, pentru îndeplinirea misiunilor specifice.

Sprijinul logistic are următoarele caracteristici: - reprezintă totalitatea activităţilor ce se desfăşoară în scopul asigurării

316

forţelor, inclusiv a celor ce intră în subordine temporară, cu tot ceea ce le este necesar pentru ducerea acţiunilor militare;

- este un proces dinamic prin care eşalonul superior întăreşte nivelul suportului logistic al eşalonului subordonat;

- este funcţia acţională (de luptă) a logisticii, care se realizează dinamic prin sprijinul logistic strategic, operativ şi tactic.

Structura de execuţie a SMFN, destinată sprijinului logistic, este Baza Logistică Navală care are ca misiuni:

- asigurarea sprijinului logistic pentru toate unităţile aparţinând Forţelor Navale;

- derularea procedurilor de achiziţie a bunurilor comune, produselor şi serviciilor din competenţa sa;

- depozitarea stocului operativ de carburanţi al Forţelor Navale; - păstrarea în condiţii de deplină securitate a armamentului, muniţiilor,

tehnicii comune şi specifice de marină, materialelor tehnice şi de întreţinere din rezerva SMFN;

- asigurarea mentenanţei la navele şi echipamentele militare aflate în dotarea Forţelor Navale şi pregătirea tehnică a muniţiilor de marină;

- realizarea întreţinerii şi reparării cazărmilor şi a instalaţiilor portuare aflate în zona de responsabilitate;

- asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, protecţiei mediului, supravegherii tehnice, metrologiei legale şi apărării împotriva incendiilor.

3. Susţinere logistică navală

Susţinerea reprezintă, abilitatea unei forţe de a menţine nivelul necesar de putere de luptă, pe durata necesară, pentru a-şi realiza obiectivele.

Susţinerea logistică constă în ansamblul activităţilor executate de o structură logistică pentru a menţine nivelul suportului logistic al unei structuri operaţionale, necesar pentru desfăşurarea activităţilor/misiunilor acesteia, pe o durată determinată.

Autosusţinerea logistică reprezintă capacitatea unei forţe de a asigura suportului logistic, necesar desfăşurării activităţilor/misiunilor proprii pe o anumită durată de timp.

Susţinerea implică furnizare de personal, sprijin logistic şi a altor tipuri de suport cerute pentru menţinerea ritmului operaţiei. Această furnizare are loc la nivelul tactic al logisticii, unde serviciile şi materialele sunt asigurate prin sistemul de distribuţie, în sensul creşterii suportului forţei.

În timp de criză, folosirea forţelor navale depinde iniţial de gradul de operativitate, capacitatea de reacţie şi puterea efectivă a acestora. Forţele navale dislocate iniţial, dispun de stocuri suficiente pentru desfăşurarea operaţiilor pe o anumită perioadă de timp, iar în locaţiile şi ariile de dislocare, ulterior prin sistemul logistic se organizează fluxurile de materiale şi sprijin logistic constante, care asigură suportul pentru desfăşurarea şi creşterea intensităţii operaţiilor.

317

Capabilităţile proprii de susţinere permit forţelor navale de a rămâne în locurile de staţionare atât timp cât e nevoie.

Susţinerea logistică a forţelor în sistem zonal este realizată de către Baza Logistică Navală.

Baza Logistică Navală, realizează din timp de pace stocuri de materiale şi tehnică pentru susţinerea pe timp limitat, în faza iniţială, a operaţiilor forţelor, asigură generarea, regenerarea şi operaţionalizarea forţelor, sprijinul logistic şi susţinerea operaţiilor. Proiecţia şi menţinerea fluxurilor constante de materiale, resurse şi servicii de suport pentru forţele operaţionale se realizează prin operarea şi managementul eficient al sistemului de aprovizionare, a capabilităţilor şi resurselor de mentenanţă şi a bazelor de staţionare.

Bibliografie 1. Strategia logisticii Armatei României, Bucureşti, 2009. 2. F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale (proiect), Bucureşti, 2009. 3. L-11, Regulamentul mentenanţei echipamentelor în Armata României,

Bucureşti, 2008.

318

PLANIFICAREA LOGISTICII NAVALE

Comandor Traian STĂNCULETE, Locţiitorul comandantului Bazei Navale

1. Consideraţii generale Analizând desfăşurarea mai multor conflicte din cele mai vechi timpuri, se

poate afirma că: - nici o victorie nu a fost realizată fără ca forţele să nu fie susţinute de către o

logistică corespunzătoare; - forţele bine echipate, hrănite şi dotate au fost concentrate numai pentru

îndeplinirea misiunilor şi de cele mai multe ori, victorioase; - nu întotdeauna forţele care au deţinut cele mai mari cantităţi de materiale,

armament, muniţii etc., au obţinut succesul; - forţele care au reuşit o simbioză între instrucţie–resurse–optimizare

(planificare) au obţinut întotdeauna victoria. Putem concluziona ca întotdeauna se impune ca misiunile forţelor trebuie

susţinute de resurse (materiale, financiare, tehnice etc.), care gestionate eficient şi oportun, contribuie la obţinerea succesului.

Eficienţa şi oportunitatea logisticii implică o măiestrie profesională în concepţia de folosire şi planificare a forţelor specializate şi a resurselor avute la dispoziţie.

2. Consideraţii privind planificarea logisticii navale 2.1. Procesul amplu de modernizare Procesul amplu de modernizare a structurilor de forţe din Armata României are

profunde implicaţii în teoria şi practica militară, inclusiv în modalitatea de abordare şi realizare a transformării sprijinului logistic.

În aceste condiţii, sprijinul logistic se reconsideră, atât în sfera conceptuală cât şi cea funcţională şi structurală, în strânsă corelaţie cu tendinţele de modernizare manifestate în viaţa socială şi economică, la nivel naţional, european şi mondial.

2.2. Strategia Logisticii Armatei României Strategia Logisticii Armatei României urmăreşte: - stabileşte obiectivele şi priorităţile pe termen mediu şi lung ale logisticii

Armatei României;

319

- identifică în acord cu orientările strategice şi de transformare din NATO şi UE, direcţiile de acţiune în domeniile specifice logisticii;

- redefineşte elementele esenţiale ale teoriei logisticii: definiţii, principii şi domenii funcţionale;

- realizează protecţia sistemului logistic integrat (apreciez că structura logisticii navale trebuie regândită) în corelaţie cu nevoile reale ale Armatei României pentru asigurarea îndeplinirii întregului spectru de misiuni încredinţate;

- identifică responsabilităţile generale ale structurilor care alcătuiesc sistemul logistic integrat;

- prefigurează evoluţia sprijinului logistic care trebuie să asigure libertatea de mişcare şi capacitatea de acţiune necesară Armatei României pentru implementarea politicii de securitate şi apărare a ţării şi strategiei de transformare a Armatei României.

2.2.1. Limitări ale sistemului logistic actual Limitările generate de organizarea şi configurarea actuală a fluxurilor logistice

sunt: - fragmentarea structurală şi funcţională şi lipsa capacităţii complete de a

pune la dispoziţia comandanţilor, sprijinul logistic real de care au nevoie; - degrevarea incompletă a unităţilor luptătoare de sarcinile administrative; - vizibilitatea redusă asupra repartiţiei, distribuţiei şi eficienţei utilizării

resurselor; - neasigurarea în totalitate a sprijinului logistic pentru forţele participante la

NRF, TO etc.; - derularea cu sincope majore a procesului de mentenanţă; - informatizarea scăzută a domeniului logistic; - inexistenţa unui nomenclator cu articole de înzestrare, în format electronic,

care să fie folosit în mod unitar şi integrat în Ministerul Apărării Naţionale, în toate domeniile de interes: logistic, financiar-contabil, înzestrare etc.;

- discontinuitate în procesul de formare, instruire, perfecţionare şi de specializare a personalului de logistică;

- derularea greoaie a cercetărilor administrative, declasării şi a casării activelor fixe şi materialelor, care duce la imposibilitatea scoaterii lor din evidenţă şi implicit poate genera apariţia/adâncirea următoarelor riscuri şi vulnerabilităţi:

• întârzierea implementării obiectivelor din domeniul logisticii asumate faţă de NATO şi UE;

• neasigurarea sprijinului logistic la nivelul cerinţelor pentru forţele destinate NATO.

- realizarea unor costuri suplimentare pentru susţinerea operaţiilor în cadrul Alianţei, generate de interoperabilitatea operaţională şi administrativă scăzută cu structurile de logistică NATO şi ale ţărilor membre ale Alianţei:

• acumularea masivă de materiale excedentare precum şi creşterea semnificativă a costurilor aferente depozitării acestora.

- accentuarea riscului de explozie a muniţiilor interzise la tragere sau periculoase aflate în depozitare;

320

- întârzierea dotării cu echipamente militare performante a structurilor de logistică;

- realizarea unui management inconsistent al resurselor materiale. 2.2.2. Riscuri şi vulnerabilităţi Menţinerea configuraţiei structurale şi funcţionale a sistemului logistic anual

poate genera apariţia/adâncirea următoarelor riscuri şi vulnerabilităţi: - întârzierea implementării obiectivelor din domeniul logisticii asumate faţă

de NATO şi UE; - neasigurarea sprijinului logistic la nivelul cerinţelor pentru forţele destinate

NATO; - realizarea unor costuri suplimentare pentru susţinerea operaţiilor în cadrul

Alianţei, generate de interoperabilitatea operaţională şi administrativă scăzută cu structurile de logistică NATO şi ale ţărilor membre ale Alianţei:

• acumularea masivă de materiale excedentare precum şi creşterea semnificativă a costurilor aferente depozitării acestora;

• accentuarea riscului de explozie a muniţiilor interzise la tragere sau periculoase aflate în depozitare;

• întârzierea dotării cu echipamente militare performante a structurilor de logistică;

• realizarea unui management inconsistent al resurselor materiale. - nerealizarea la nivelul armatei a unei concordanţe concrete între

componentele şi subcomponentele logisticii: • între logistica de producţie şi cea de consum; • în cadrul logisticii de consum între componentele acesteia (logistica

de bază şi cea operaţională); • între logistica naţională şi cea multinaţională.

2.2.3. Cerinţele continuării procesului de transformare a sistemului logistic

actual Transformarea continuă a sistemului logistic al Armatei României reprezintă o

adaptare permanentă la scopurile şi obiectivele strategiei militare şi la dezvoltările evolutive din cadrul Alianţei şi are drept scop fundamental asigurarea unui sprijin logistic eficient, dinamic şi oportun forţelor luptătoare.

Cerinţele transformării sistemului logistic sunt următoarele: - cerinţe generale:

• realizarea unui sistem logistic operaţional, flexibil, adaptat la dimensiunea forţelor luptătoare;

• configurarea structurilor logistice viabile care să asigure optimizarea domeniilor funcţionale ale sistemului logistic;

• distribuţia teritorială echilibrată a structurilor pentru realizarea sprijinului logistic;

• demarcarea cu claritate a responsabilităţilor şi misiunilor logistice; • îmbunătăţirea fluxului relaţional şi informaţional în domeniul logistic;

321

• conducerea unitară a efortului de sprijin logistic la pace, criză şi război;

• reducerea timpului de reacţie în derularea activităţilor din domeniul logistic.

- cerinţe specifice: • susţinerea eficientă a forţelor armate, participante la operaţiuni în

afara teritoriului naţional; • adaptarea structurilor logistice operaţionale la condiţiile specifice de

campanie; • revigorarea activităţii de mentenanţă; • dimensionarea şi eşalonarea optimă a stocurilor; • modularitatea şi flexibilitatea structurilor în asigurarea resurselor; • asigurarea managementului capabilităţilor de mişcare şi transport

pentru realizarea misiunilor logisticii; • coordonarea sprijinului naţiunii gazdă pentru îndeplinirea misiunii; • creşterea ritmului de valorificare a bunurilor materiale excedentare sau

atipice; • interoperabilitatea structurilor logistice cu cele din compunerea

forţelor multinaţionale pentru care realizează sprijinul logistic; • definitivarea structurii organizatorice şi a mecanismului de funcţionare

a sistemelor de asigurare a protecţiei mediului, securităţii şi sănătăţii în muncă, supravegherii tehnice, metrologiei legale şi apărării împotriva incendiilor.

3. Planificarea logisticii navale 3.1. Consideraţii privind planificarea logistică Planificarea logistică reprezintă o activitate complexă strâns legată de

planificarea acţiunilor militare/instrucţiei pentru luptă. Aceasta se bazează pe un spectru larg de informaţii referitoare la zona de

acţiune şi ameninţările specifice acesteia. Planificarea logisticii se realizează atât pe timp de pace, în situaţii de criză cât

şi pe timp de război, respectând principiile logistice şi în concordanţă cu misiunile specifice forţelor asigurate şi cele proprii.

3.2. Logistica Forţelor Navale Logistica Forţelor Navale sau logistica acţiunilor militare ale Forţelor Navale,

este acea componentă a logisticii de consum care are ca obiect de activitate asigurarea, susţinerea şi/sau sprijinul logistic al unităţilor/subunităţilor din componenţa Statui Major al Forţelor Navale.

322

3.3. Organizarea Logisticii Forţelor Navale Organizarea logisticii în Forţele Navale reflectă structura administrativă a

Forţelor Navale, existând structuri logistice la nivelul fiecărui eşalon cu misiuni şi componenta specifice, astfel:

- Serviciul Logistic din Statul Major al Forţelor Navale este structura specializată de conducere logistică a Forţelor Navale şi este organizat pe secţii, birouri şi compartimente, fiecare având responsabilităţi pe un anumit domeniu de activitate;

- Baza Navală este structura logistică din Forţele Navale specializată de execuţie;

- Centrul de întreţineri, reparaţii, construcţii şi exploatări cazărmi; - Batalionul Stat Major şi Deservire al Statului Major al Forţelor Navale; - Structurile de logistică proprii ale marilor unităţi şi unităţi. 3.4. Responsabilităţile structurilor logistice Serviciul Logistic al Statului Major al Forţelor Navale are următoarele

responsabilităţi: - realizarea suportului logistic necesar generării şi regenerării forţelor şi

transferul acestora sub autoritatea Flotei, aflată în subordinea CON; - planificarea, organizarea şi coordonarea susţinerii logistice a forţelor din

subordine; - organizarea şi coordonarea participării structurilor logistice a forţelor din

subordine, la realizarea sprijinului logistic pentru operaţiile desfăşurate de către grupările de forte care au în compunere grupuri de nave;

- planificarea şi organizarea stocurilor de materiale, eşalonate pe zile de operaţii/misiuni, containerizarea şi paletizarea stocurilor;

- organizarea şi coordonarea punerii în practica a politicilor în domeniul logistic;

- planificarea şi coordonarea gestionarii resurselor materiale; - asigurarea planificării şi coordonării activităţii de mentenanţă a tehnicii din

dotarea forţelor subordonate; - coordonarea transporturilor militare pentru forţele din subordine; - asigurarea suportului naţiunii gazdă pentru operaţiile navale multinaţionale; - asigurarea echipamentelor de cartiruire pentru conducerea şi desfăşurarea

activităţilor specifice, a echipamentelor şi dotărilor portuare permanente sau a celor necesare constituirii punctelor de aprovizionare cu materiale şi echipamente pe fluviu;

- organizarea şi coordonarea activităţilor de colectare şi valorificare a bunurilor materiale, tehnicii, echipamentelor scoase din funcţiune şi a celor excedentare din Forţele Navale.

3.5. Planificarea logistică a Forţelor Navale Planificarea logistică a Forţelor Navale reprezintă componenta planificării

logistice destinate să asigure susţinerea logistică a misiunilor forţelor SMFN pe timp de pace, în situaţii de criză şi pe timp de pace, în situaţii de criză şi pe timp de război.

323

Este practic, planificarea logisticii de consum (de bază, operaţională şi multinaţională).

Planificarea se realizează în funcţie de: - misiunile/sarcinile forţelor asigurate proprii; - resursele alocate; - capacităţile structurale, tehnice şi de personal specializat, conform

Strategiei de Securitate a României şi Strategiei Logistice a Armatei României. 3.5.1 Planificarea logistică la pace Logistica de consum trebuie să asigure: - perfecţionarea în conducerea misiunilor specifice (SMFN,

comandamente/comenzi de MU/U); - asigurarea sprijinului logistic al instrucţiei pentru luptă; - condiţiile de viaţă pentru personal; - modernizarea forţelor; - instrucţia specifică structurilor de logistică care trebuie să fie diferită de

instrucţia forţelor luptătoare. Planificarea logistică a Forţelor Navale pe timp de pace trebuie să cuprindă: - strategia logistică a Forţelor Navale pe termen scurt, mediu şi lung,

elaborată de serviciul logistic al Statului Major al Forţelor Navale; - concepţia logistică anuală a Forţelor Navale elaborată de Serviciul Logistic

al Statului Major al Forţelor Navale; - planul realizării stocurilor elaborat de Serviciul Logistic al Statului Major al

Forţelor Navale; - planul sprijinului logistic al instrucţiei specifice (pentru luptă)/PPA la toate

eşaloanele logistice; - planul de reparaţii pentru Forţele Navale elaborate de Serviciul Logistic al

Forţelor Navale; - planuri de execuţie, standarde şi proceduri la toate eşaloanele. Toate aceste documente trebuie să se încadreze în cerinţele strategiei logistice a

forţelor Armatei României în concepţia logistică a forţelor armate şi trebuie susţinute de legislaţia specifică în domeniul logistic.

Esenţial este realizarea concordanţei între Resurse–Capabilităţi–Dorinţe/ Sarcini.

3.5.2 Planificarea logistică a Forţelor Navale în situaţii de criză şi pe timp de

război Consideraţii generale Planificarea susţinerii logistice a operaţiilor Forţelor Navale reprezintă o

activitate complexă, strâns legată de planificarea operaţiilor navale. Aceasta se bazează pe un spectru larg de informaţii referitoare la zona de operaţii şi ameninţările specifice acesteia.

Planificarea susţinerii logistice şi a acţiunilor care derivă din aceasta trebuie să fie în acord cu misiunea, pe deplin integrate în toate fazele procesului de planificare a operaţiilor Forţelor Navale. Aceasta constituie responsabilitatea structurilor logistice

324

ale forţelor participante la operaţii şi este menită să asigure acestora tot ceea ce este necesar pentru susţinerea ritmurilor planificate ale operaţiilor, pe perioadele estimate.

Planificarea logisticii componentelor navale ale forţei operaţionale se face în paralel cu planificarea operaţiilor, planificatorii logisticieni lucrând concurent şi în sprijinul planificatorilor operaţiei. Rezultatul acestui proces este concepţia logistică a operaţiei, care trebuie să conţină:

- desemnarea nivelului de pregătire operaţională a forţelor; - cerinţele de optimizare a reacţiei sistemului logistic în operaţii de luptă; - cerinţele de suport esenţiale pe timpi şi faze ale operaţiei; - identificarea cerinţelor de transport pentru mişcarea personalului şi

echipamentelor şi realizarea susţinerii logistice; - identificarea limitelor capabilităţilor şi infrastructurii portuare incluzând şi

capacităţile FLS, ALSS sau a punctelor de refacere a capacităţii de luptă, de a răspunde ritmului de creştere a cerinţelor logistice operaţionale;

- identificarea metodelor de suport şi procedurile pentru organizarea şi funcţionarea liniilor aeriene, terestre şi navale de comunicaţii;

- coordonarea şi controlul mişcării în zona logistică şi asociată; - identificarea şi dezvoltarea unei concepţii realiste asupra evoluţiei factorilor

de influenţă a logisticii, în operaţia concretă; - folosirea sau punerea la dispoziţie a capabilităţilor HNS; - desemnarea alternativelor în cazul incapacitării HNS; - desemnarea autorităţilor şi responsabilităţilor de contractare în teatru; - identificarea cerinţelor de suport a serviciilor de sănătate; - identificarea cerinţelor de capacităţi şi infrastructură, a necesarului de

construcţii şi amenajări genistice navale pentru asigurarea susţinerii logistice; - identificarea resurselor de finanţării şi asigurarea bugetării suportului

logistic; - identificarea limitărilor meteorologice şi hidrografice.

325

Faze ale planificării logistice Estimarea logistică. Pe timpul parcurgerii acestei faze se analizează cursurile de acţiune probabile

care pot conduce la îndeplinirea misiunii şi din acestea se selectează cel mai favorabil curs. Pe baza acestuia se trece la elaborarea concepţiei acţiunii. Estimarea logistică se face pe baza intenţiilor exprimate de comandant şi a conceptului operaţional dezvoltat, prin desemnarea forţelor, a mărimii acestora, a misiunilor şi a graficului general al acţiunilor. În acord cu concepţia acţiunii, planificatorii logistici trebuie:

- să înţeleagă misiunile forţelor şi intenţiile comandantului; - să identifice minimul de suport logistic, necesar pentru îndeplinirea

misiunii; - să cunoască timpul disponibil pentru planificarea şi executarea misiunilor; - să identifice ordinea în care forţele şi suportul sunt necesare; - să identifice şi să contracareze blocajele logistice; - să diminueze riscurile generate de diferenţa dintre nivelul de suport logistic

dorit pentru forţe şi cel real asigurat. Estimarea logistică se face în paralel şi concurent cu procesul de elaborare a

cursurilor de acţiune ale operaţiei. De cele mai multe ori, limitările logistice devin factori de decizie în planificare cursurilor de acţiune.

Estimarea logistică pentru fiecare curs al acţiunii operaţionale se face pe variante ale asigurării suportului logistic, elaborate pornind de la situaţia existentă la momentul demarării planificării.

Faza de estimare se încheie cu alegerea cursului de acţiune pentru operaţii şi alegerea variantei optime de asigurare a suportului logistic operaţional.

Planificarea logistică propriu-zisă. Elaborarea planului logistic al acţiunii se execută pe baza cursului de acţiune

ales, pe baza detalierilor variantei de realizare a suportului logistic operaţional şi constă în planificarea şi coordonarea acţiunilor structurilor de logistică, planificarea şi repartizarea resurselor, stabilirea şi alegerea normelor de consum, stabilirea ritmurilor şi volumului distribuţiilor, organizarea şi evaluarea evacuării tehnicii cu nevoi de mentenanţă, organizarea evacuării medicale etc.

Elaborarea planului logistic cuprinde următoarele activităţi: întocmirea planului logistic şi a anexelor la plan, solicitarea aprobării planului logistic, distribuirea planului logistic.

Planul logistic constituie baza activităţilor ce se desfăşoară pentru elaborarea planurilor detaliate ale compartimentelor logistice.

Planificarea logistică a operaţiilor se poate executa în două moduri: - planificarea deliberată; - planificarea completă. Planificarea logistică deliberată se face utilizând planuri elaborate din timp de

pace, pentru situaţii şi variante operaţionale date şi pentru structuri de forţe desemnate pe misiuni. În timpul planificării logistice propriu-zise se iau variantele de plan care se potrivesc cu situaţia operaţională şi structura de forţe şi se adaptează/ajustează la situaţia logistică concretă. Planificarea deliberată reduce

326

timpul efectiv necesar planificării şi reduce volumul de documente şi informaţii vehiculate.

Planificarea completă se face fără utilizarea unor planuri, situaţii, algoritmi elaboraţi din timp de pace. Planificarea completă necesită mai mult timp şi un volum mare de documente, informaţii, situaţii etc.

Pe timpul activităţii de planificare, atunci când se identifică acţiuni previzibile, pot fi elaborate dispoziţii şi ordine logistice preliminare pentru subordonaţi. Acestea vor cuprinde:

- evaluarea situaţiei; - estimări, constrângeri şi restricţii de natură logistică şi a resurselor; - elementele iniţiale ale suportului logistic; - obiectivele susţinerii logistice, repere temporale şi grafice generale; - finalitatea urmărită sau obiectivul final; - sarcini pentru comandantul unităţii, direcţionări logistice ale eşalonului

superior; - documentele care trebuie elaborate. Elaborarea ordinelor şi dispoziţiilor logistice. Pe timpul acestei faze se comunică structurilor logistice subordonate cum a fost

planificată acţiunea, organizarea/resubordonarea forţelor de logistică, elemente specifice acesteia, organizarea logisticii şi, protecţiei forţelor de logistică, organizarea comunicaţiilor pentru logistică, a comenzii şi controlului logistic.

Documentul principal de conducere al logisticii în operaţii este ordinul logistic. Ordinul logistic poate fi:

- ordinul logistic general; - ordinul logistic specific. Ordinul logistic general cuprinde în principal organizarea generală a logisticii

şi a susţinerii operaţiilor, cu misiuni precizate pentru toate structurile din compunerea forţei şi este în general transmis, ca anexă la ordinul pentru operaţii (Anexa R).

Ordinul logistic specific este ordinul logistic pentru marile unităţi şi unităţi de logistică din compunerea forţelor şi cuprinde organizarea specifică, resursele şi misiunile specifice ale structurilor de logistică, pentru executarea susţinerii logistice şi asigurarea nivelului de suport logistic ordonat.

Ordinul logistic se întocmeşte pe baza Planului Logistic. Atunci când timpul nu permite detalierea misiunilor şi acţiunilor, Planul Logistic se poate transforma în Ordin Logistic prin simpla schimbare a titlului şi revederea anexelor la plan.

Revederea planurilor. Revederea planului logistic constă în analiza acestuia cu scopul actualizării şi

validării. Se face periodic, în funcţie de situaţie, aceasta fiind responsabilitatea celor ce l-au întocmit.

Revederea planului logistic se face ori de câte ori apar schimbări în misiunile forţelor, situaţia operaţională şi logistică a forţelor proprii, situaţia surselor şi resurselor la dispoziţie, sistemul logistic general şi de mişcare şi transport etc.

Pe baza planului logistic actualizat/revizuit şi validat se transmit completări la ordinele logistice emise, prin ordine logistice fragmentare sau noi ordine şi dispoziţii logistice.

327

3.5.3. Concluzii Planificarea logisticii Forţelor Navale este un proces complex însumând

priceperea specialiştilor, măiestria comandanţilor, şefilor şi posibilităţile de susţinere cu resurse. Din punctul meu de vedere, este o parte a planificării acţiunii militare şi nu o planificare paralelă.

Pe timpul operaţiei navale/acţiunii militare, conducerea structurilor logistice trebuie transferată şefului/comandantului CON.

Având în vedere structura organizatorică a forţelor logistice, estimarea logistică şi documentele elaborate pot fi conform schemei:

Forţele de acţiune trebuie să primească misiunea clară şi pe direct la acţiune, pe

baza planului propriu.

4. Aspecte privind planificarea logisticii navale multinaţionale În planificarea operaţiilor multinaţionale, lanţurile şi componentele de

comandă naţionale elaborează planuri proprii, pe baza misiunilor încredinţate şi a tratatelor şi înţelegerilor unilaterale sau multilaterale încheiate cu statele alianţei sau coaliţiei.

328

În operaţiile multinaţionale logistica este o responsabilitate naţională sub doctrină aliată, principiile care ghidează planificarea operaţională şi logistică în cadrul organizaţiilor internaţionale fiind asemănătoare cu cele ale planificării operaţiilor întrunite sau navale.

În planificarea logisticii navale multinaţionale se vor avea în vedere: - înţelegerea lanţurilor de comandă şi a liniilor de autoritate şi

responsabilitate dezvoltate în organizarea forţei; - protejarea intereselor de securitate naţionale; - planificarea, rapoartele, cererile, metodele, procedurile şi formatele logistice

trebuie să fie predeterminate; - stabilirea nivelelor de interoperabilitate logistică. Înţelegerea lanţurilor de comandă şi a liniilor de autoritate şi responsabilitate

dezvoltate în organizarea forţei este o necesitate pentru toate nivelele de comandă ale forţei, participante la misiunea internaţională şi reflectă nu doar necesitatea de a cunoaşte lanţurile de comandă ci şi responsabilităţile şi atribuţiile funcţionale ale structurilor forţei. La fel de important este stabilirea de înţelegeri multilaterale, pentru rezolvarea conflictelor ce pot apare între naţiuni participante.

Protejarea intereselor de securitate naţionale. Informaţiile certe, cu impact asupra securităţii naţionale, nu trebuie puse la dispoziţia naţiunilor şi/sau forţelor participante. Modul de folosire şi nivelul informaţiilor clasificate, puse la dispoziţie, trebuie să fie în acord cu tratatele şi înţelegerile semnate.

Planificarea, rapoartele, cererile, metodele, procedurile şi formatele logistice trebuie să fie predeterminate. De obicei acestea sunt stabilite în doctrinele aliate, dar pot varia ca formă, în operaţii diferite. Planificatorii logisticieni trebuie să cunoască această cerinţă şi să o integreze în planificarea comenzii şi controlului logistic.

Stabilirea nivelelor de interoperabilitate logistică. Interoperabilitatea logistică permite folosirea în comun a resurselor şi lanţurilor de aprovizionare în teatrele de operaţii. În timp ce logistica este o responsabilitate naţională, interoperabilitatea logistică permite asigurarea unui suport logistic comun pentru forţe, aplicarea principilor economiei şi simplităţii logisticii şi reclamă stabilirea de acorduri privind asigurarea logistică mutuală între naţiunile participante. În general, asigurarea cu carburanţi este o arie a interoperabilităţii logistice, la nivelul operaţiilor multinaţionale actuale.

5. Aspecte privind planificarea logisticii navale NATO Planificarea logisticii se execută în cadrul Procesului de Planificare

Operaţională NATO (OPP) şi are ca rezultat anexele detaliate de logistică de la NATO OPPLAN şi OPORDER.

În cadrul forţelor maritime NATO, planurile logistice specifice trebuie promulgate prin OPTASK.

Planificarea logisticii navale în cadrul NATO, are la bază: - memorandumuri de înţelegeri/MOU; - înţelegeri privind statutul forţei/SOFA;

329

- înţelegerile bilaterale între naţiuni; - înţelegeri privind asigurarea întrunită a suportului naţiunii gazdă/HNSA; - înţelegerile privind finanţarea, transferul de autoritate, contribuţia

naţiunilor, dotarea cu tehnică şi echipamente eşaloanelor proprii etc. Unitatea de efort, consensul şi economia de resurse în cadrul procesului de

planificare logistică se obţin prin conferinţe de planificare logistică/Logistics Planning Conferences care implică Comandamentele NATO şi naţiunile.

Conferinţele de planificare logistică au ca rezultat stabilirea procedurilor şi a arhitecturii de comandă şi control logistic în operaţii.

6. Concluzii Esenţial este existenţa concordanţei între misiuni/sarcini-structuri/

capabilităţi-resurse. Profesionalismul specialiştilor este determinat în planificarea logistică a

Forţelor Navale. Planificarea logistică este parte a planificării operaţiei şi nu o componentă

paralelă. La acţiune structurile logistice trebuie trecute sub controlul operaţional al CON

pentru acţiune într-o concepţie unitară. Structurile de execuţie nu trebuie să întocmească „Concepţii de acţiune” ci

numai planuri detaliate de acţiune. Comandanţii structurilor logistice trebuie să cunoască în amănunt: - acţiunea inamicului; - acţiunile forţelor luptătoare proprii; - zonele de acţiune; - posibilităţile inamicului de acţiune. Două conduceri (operativă şi administrativă) vor crea întotdeauna

greutăţi/disfuncţii.

„Conducerea bicefală naşte monştrii”

Bibliografie 1. Strategia logisticii Armatei României, Bucureşti, 2009. 2. L-1, Regulamentul logisticii acţiunilor militare, Bucureşti, 1999. 3. F.N.-1, Doctrina Forţelor Navale, Bucureşti, 2010. 4. F.N.-2, Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor

Navale, Bucureşti, 2005. 5. F.N.-4, Regulamentul serviciului la bordul navelor militare, Bucureşti,

2007. 6. Doctrina Logistică în Operaţii Întrunite, Bucureşti, 2008. 7. L-2, Manualul conducerii sprijinului logistic în operaţii întrunite,

Bucureşti, 2008.

330

8. F.N.-13/1, Manualul de logistică al forţelor maritime multinaţionale, Bucureşti, 2007.

9. L-11, Regulamentul mentenanţei echipamentelor în Armata României, Bucureşti, 2008.

331

ÎN ATENŢIA AUTORILOR ARTICOLELOR

Articolele vor avea un caracter ştiinţific, bazat pe o temeinică documentare din partea autorului. Autorul poartă întreaga răspundere privind originalitatea şi autenticitatea articolului pe care-l semnează.

Textele trimise redacţiei spre publicare vor fi însoţite de înregistrarea lor pe suport magnetic şi vor conţine maximum 8 pagini. Articolele cu caracter militar se trimit în format electronic pe adresa Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale de pe MILNET (mail02196) cu specificaţia „pentru redactorul responsabil al Buletinului Forţelor Navale”, iar cele de interes public prin e-mail la adresa um02196@yahoo.com.

Redacţia îşi rezervă dreptul de a corecta stilul şi gramatica manuscriselor şi de a interveni asupra dimensiunii acestora, dar nu va recurge la schimbări majore atât în forma, cât şi în fondul articolului fără a consulta autorul.

Am aprecia în mod deosebit solicitudinea autorilor articolelor dacă aceştia ar respecta următoarele norme de redactare:

- textele vor fi redactate în Microsoft Office Word, cu font Times New Roman, mărimea 14, spaţiate la un rând, utilizând opţiunea justify;

- desenele şi imaginile vor fi în format JPEG, JPG sau GIF; - manuscrisele vor respecta normele academice, utilizându-se ortografia

Dicţionarului Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române (Editura Univers Enciclopedic, 2005);

- bibliografia se va trece la sfârşitul articolului în ordinea: autorul, titlul lucrării, editura, anul. În cazul lucrărilor scrise de un colectiv, în locul autorului vor apărea semnele ***.

Mulţumindu-vă pentru înţelegere, aşteptăm în continuare cu interes şi speranţă articolele Dumneavoastră!

Redacţia

332

– PAGINĂ ALBĂ –