bcu cluj / central university library...

PAUL I. PRODAN: Un accident de automobil MĂRIA BAIULESCU: O lume nouă . . . Venivor N. lORGA: Cuvtntare la xerbarea Unirii M. SAN-MARINO: Primăvara Or QH. ClUHANDU: Vechi urme de cultură româ

nească în Bihor f CRONICI. Cronica dramatică - Cluj. (Alex. A. Ho-

doş.) — Cronica economică (Aurel I. Lepădatu) NOTE. Hirotonirea episcopului Roman R. Ciorogariu,

(M.) — învestitura celor trei episcopi ndu aleşi. — Să deschidem ochii. — Teatrul „ReginaJWaria"

MEMENTO

Anal II. No. 7 OradM-Marc 1 Aprilie 1921

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CELE TREI CRIŞURI REVISTA D E CULTURA

A p a r e de doua ori pe luna .

Sub €yrsdu';#r*>3 Dleu ; ROMAN CTOROOftRIU. GEONGE HriCriLOGI U, r>r M.EX«Sr>B0 PTEMICD

Episcop ". Cuicmei *Dir. i\) si mvAţâmlmislm

ABONAMENTE; Pe an — — — -Pe sease luni — — — — — — Pentru slustmţî şi elavi pe as

- ~ 35 iei.

Un payină pe i;r. a-. -• - — J000 lei juroaiaie pagină p» ua ăti •• — - •-• 1300 lei Un-ster de pagina Jt; f " - -- 100 lei O optime de pegmă pe ru an - - 500 lei

C O L A B O R A T O R I

1. Agârbiceanu," C Banii. M. Bânescu, G, Bogdan-Duica, NL. Batzaria , Zahar ia Bârsan," Lucian Blaga, V . Bogrea, Oct. Beu, G. Bacaloglu, ' V. Bacaloglu, UmanuT Bucuţa, Al. Bogdan. Al. Cîura, R. Ciorogariu, Radu Cosmin. Tn Capidan, A . Cotruş , Gh. Ciuhandu, V. Deroetr ius , R Demetrescu, I. G. Duca, Mihail Dra<omirescu, Silviu Dra^orrjir. Icn Dragu, B u c u r a D u m b r a v a , Victor •Eîimuu, Ion Foţi, G. Galaction, VI. Ghidionescu. Vasi le A l . George , O vid iu Hu-ca, N. lorga, Emil Isac, M. Iorgulescu, E . Lovinescu , I. Lupaş , A . Lepâ-datu , Genera l Moşoiu, S, Mehedinţi. V. Meruţtu, A . Magier, T. Muraşan, M, Mora. A . Nanu , Cincinal Pave ie scu , I. Paul, Ion Peretz , Sext'l Puşcariu, V. Petala, Ak -x . P teancu . Eca-tertna Pitiş, Pr. Qh. P teancu , George A. Petre . Mircea Râdu-lescu, Radu D. Rosetti, Râdulescu-Niger, M G. Samarineanu, Al . T. Stamat iad , Eugeniu Speranţia, Marin Şte îânescu, C. Sudeţeanu,. Nuşi Tulliu, N. G« Tislu, I Ursu, Constanţa Zamfir.

REDACŢIA SI U ) . v H N î S r R 3 T l A : STR. PRINŢUL CA ROL No. 5 ETAJUL t.

TELEFON Mo. 119.

MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ.

fiBOîlfiŢI ROVISTfi ,CL!lf! T R E I CRIŞURI"


flnul II. No. 7 . Oradca-Marc 1 Aprilie 1921

CELE TREI CRIŞURI «.JSSWu R E V I S T A D E C U L T U R A M G . 8

S ^ E A N D

A sostf primăvara! E strigătul de bucurie adâncă, repetat în fiecare an

şi totuşi paf că mereu nou, pe care ni-l smulge primul soare mai cald după zilele posomorâte şi apăsătoare ale iernii.

Iubească cei din Nordul întunecat şueratul strident al vânturilor, cernerea leneşă şi copleşitoare a zăpezii şi prizonieratul omului dintfo casă troenitâ, noi, Latinii, clocotim de dorul de-a hoinări, liberi, pe câmpuri largi inundate de lumină şi de-a sorbi ca beţie din suflul înviorător al zefirului. Ochii noştri urăsc cenuşiul norilor şi strălucesc de fericire, când pot privi albastrul senin al cerului. Având cele mai sensibile coarde sufleteşti, cari tremură la cea mai uşoară atingere cu lumea din afară, noi suntem reflexul imediat al naturii veşnic în prefacere; în vioiciunea şi'n sburdălnicia noastră de copii alintaţi ai anei naturi darnice palpită ritmul puternic al vieţii de-apururi agitate pentru o continuă devenire spre mai bine.

Noi urâm izolarea şi gândului nostru nu-i place sâ se răsfrângă silit înăuntru pentru a sofisticiza-; el se'nstrună la chemările din afară, observă fenomenele, se adaptează lor, le cunoaşte şi le stăpâneşte. De-aceea, noi aşteptăm mult dela primăvara renăscătoare.

Obosiţi încă după vajnicul răsboi, pe care fam purtat biruilori, pentru cauza dreptăţii, noi ne plecăm asupra pământului-tată şi din seva lui îmbogăţită culegem noi puteri pentru întremare şi pentru pregătirea la munca grea, ce ne aşteaptă. Căci nu trebue să ne culcăm pe


rozele biruinţa câştigate. Datorii mai înalte, pe cari ni le kipune ţara mărita, ne cer o conştiinţă totdeauna treaiâ, o strădanie zi de zi pentru a ajunge în rândul popoarelor, cari n'aa fost oprite în desvoltarea lor, ca noi, de atâtea, sfâşieri duşmane şi de atâtea nenorociri.

Aşa cum suntem abia acum, după veacuri de schingiuiri şi de umiliri, uniţi şi tari, ne încordăm toate puterile, fundcâ vrem — şi simţim câ putem — să dăm civilizaţiei omenirii, împiedicând of ce stânjenire, tot aportul, pe care-i dator să-l dea un popor numeros şi cu însuşiri alese, ca al nostru.

Neam obijduit de plugari şi ciobani săraci, ajunşi insfârşit stăpâni la ei acasă şi înstăriţi în munţii lor cu aur şi'n şesarile lor mănoase, noi suntem înfrăţiţi cu brazda, cu pădurea, ca verdele câmpului.

Ţăranul, care a stat ca pe ghimpi în casă, negâsindu-şi loc să-l mulţumească şi arzând de nerăbdare, cât a ţinut vremea urîtă, iese bucuros acum pe prispă, respiră aerul primăvăratic, dătător de viaţă, soarbe mirosul de pământ proaspăt şi desgheţat şi-şi simte trupul dornic de mişcare în larg.

La noi „A sosit primăvaral" e, mai mult decât în ţările industrializate, şi semnalul unei bucurii noi de viaţă, dar şi începutul unei munci rodnice, susţinătoare a nevoilor fiecăruia şi pârghia prosperităţii unei ţâri întregi.

Dacă vom şti sâ ne înţelegem rostul şi să ne pornim sârguincioşi la lucru, va veni cu siguranţă îndreptarea relelor pricinuite de răsboiu şi împlinirea multelor nevoi, de cari nu trebue numai să ne văităm, aşteptând zadarnic scăparea de-aiurea, numai dela conducători şi dela legi sau numai dela truda altora.

Aceasta sâ ne fie chemarea primăverii.

m


A L T E Ţ E I S A L E R E G A L E P R I N C I P E S E I E L E N A

Bine'ai venit în ţara noastră, Domniţă! Fii biiw venită! " T u v i i m zori ât primăvara purtând cosiţa 'rrrpodîbttă

Cu m u t cules din înflorirea eternului Archipetag . . . Tu v i i cu drag în ţara noastră şi noi te vom primi cu drag, Căci vii în zori de primăvară purtând cosiţa înfloriţi . . .

In cinstea ta se'mbracă lunca şi codrul în mătasă nou», Albastra viorea s'aptinde 'n argintul firelor de rouă, In zvon de clopote şi păsări a fremătat vizduhul tot, învie basmele străbune eu ScaftU'Palmi — Barbă-Cot, Ce vine cu Sfarâmă-Pietre & pTăzrJu iastă nunta noul.

Bine-ai venit la noi, Domniţă! . . . Poema falnicei Eiade Tu n'ai pierdut'o, căci în umbra întunecaţilor Carpaţi Vei regăsi legenda veche cu zei şi fattni ţi driade — Sânt zâftele din munţii noştri şi Feţi-Frumoşii minunaţi, Iar Cosânzeana e Elena din mitul anticei E l a d e . . .

Povestea mărului de ,aur şi-a vitejiei legendare O vei găsi Iâ noi, Domniţă, nescrisă încă de Hlomer. Sânt suferinţele trecute încununate de visare, £ cântecul şi e durerea — născute subt acelaş cer, Povestea mărului de aur şi'a vitejiei legendare.

In ţara noastră azi e soare şi bucurie . . . Fii slăvită, T u ceai venit, — lumină nouă din razele lui Appolon . . . Iubirea noastră te 'ncunună ca o beteală daurită, Un neam te prea măreşte astăzi ş i mâine î ţ i va da un tron. In ţara noastră azi e soare! Domniţă, fii binevenită!

V I C T O R E F T I M I U


P A R T E A S L A B A — Schiţă -

In dimineaţa examenelor . . . Directoarea şcoalei — femeie aşezată, cu patru copii şi

cu griji de tot felul — ca niciodată, întârzâie mai mult î n faţa oglinzii. Nu putea doar să intre î n clasă, ca de obiceiu, cu părul lins, nepudrată şi c u rochia ei cu coatele aproape roase de catedră. La examen, veneau doar părinţii sau rudele micelor e l eve de clasa patra primară.

In cancelaria şcoalei, o aşteptă mama unei e l eve — o doamnă uscăţivă, cu buzele subţiri şi supte, cu ochii sclipind, într'una, între pleoapele neastâmpărate.

Deşi o mai zărise de câte-va ori pe directoare, totuşi, când o văzu intrând, o întrebă ca şi când n'ar fi cunoscut-o

— V ă rog, domnişoară, nu ştiţi când vine doamna directoare ?

— Directoarea sunt eu . . . Ce poftiţi ? Uscăţiva s e prefăcu mirată: — Cum, dumneavoastră d i r e c t o a r e a ! . . . Nu cred . . ..

Mi-e imposibil să cred. — Şi dece, mă rog, nu credeţi ? — se miră şi mai tare, la

rândul ei directoarea. — Cum să cred! Aşa de tânără şi profesoară! . . . încă

directoare? . . . Directoarea roşi puţin şi, nu ştiri ce să răspundă. Apoi,,

începu a râde, făcând haz mare: — Astă, o aud întâia d a t ă ! . . . Mă credeţi aşa de tânără

că n'aşi putea îi încă nici profesoară? t

— Cred . . . Dar desigur că, anul acesta aţi eşit profesoară! — işi rotunji**gura în mii de creţuri doamna cea uscăţivă.

— Vai, d o a m n ă ! . . . Ce tot vorbeşti dumneata!. . . Sunt de două-zeci de ani î n învăţământ! . . .

— Asta'i ne mai pomenit ! . . . Atunci, aţi avut numai doisprezece ani când aţi "mat diploma de institutoare . . . Altfel, nu înţeleg . . .

— Ba am avut douăzeci de ani î m p l i n i ţ i . . . Ai mai


auzit dumneata profesoară la doisprezece ani? . . . Vreţi s ă glumiţi, de sigur . . .

— Nu g l u m e s c ! . . . Vai de mine s'ar p u t e a ! . . . Cu dumneavoastră să glumesc, tomai în dimineaţa examene lor? Vă jur dacă nu mi-am închipuit că sunteţi o domnişoară!

— Rm patru copii, dragă d o a m n ă . . . — Să v ă trăiască tus-patruî . . . . Şi eu am un copi l . . .

o f a t ă . . . o singură f a t ă ! . . . Nu mai să mi-o ţie Dumnezeul! . . Rzi, dă şi ea examen . . . E într'a patra! E e leva dum

neavoastră . . . Măria E p i s c o p e a n u . . . Nu e aşa de ageră la minte, dar e tare s i l i t o a r e ! . . . Da, vedeţi , e cam sfioasă . . . Mâ tem sâ nu se zăpăcească în faţa C o m i s i u n e i ! . . . Ş'apoi e cam anemică . . . Numai la aritmetică e cam slăbuţă . . . [şi dacă o mai încurcă Comisiunea, se pierde . . . Dumneavoastră, ca prezidentă . . . ş t i ţ i . . . Sunt o biată văduvă . . . Nu cer s'o treceţi dacă nu ştie . . . Dă, ştiţi, puţină indulgenţă . . . Fracţiile ' ordinare le ştie b i n e . . . încolo mai slăbuţă . . . Luaţi-o cu binişorul că tare e sfioasă ş i . . . a m b i ţ i o a s ă . . . Dacă nu râuşeşte la examen, parcă văd că iar cade bolnavă de supărare . . . E foarte simţitoare . . . V ă rog, daţi-mi o sparanţă . .

— Ce speranţă vă pot da ? . . . Eu nu pot să-mi fac de cât d a t o r i a . . .

Şi cu vorbele astea, trecu în sala de clasă, unde comisiunea începuse să examineze.

Ca niciodată, directoarea păru mai puţin severă faţă de e leve . Fruntea i s e înseninase şi nu s e mai încrunta când o şcolăriţă nu răspundea repede şi bine la o întrebare. Din când în când arunca ochii pe fereastra deschisă, pe unde năvălea mirosul liliacului înflorit din grădiniţa şcoalei. Se simţia uşoară şi fericită. Intr'un rând, îndreptă privirea'! visătoare spre albastul cerului de Maiu, şi câte-va clipe uită că e directoare şi că prezidează o comisiune examinatoare.

— Măria Episcopeanu! — strigă deodată o profesoară. Numele acesta o trezi pe directoare din visarea în

care s e adâncea. Se uită cu bunătate la fetiţă. Era slabă ca şi mama e i :

Aceiaş gură, aceiaşi ochi. Qenunchii'i tremurau de frică, iar privirea s e purta sfioasă în toate părţile.

Directoarea'i vorbi cu blândeţe:


— Dece tremuri Episcopeanu? N'avea nici-o teamă... Hai, spune-mi, acu, ce stji despre fracţiunile ordinare {

Eleva se însenină la faţă. Cu glas ridicat şi repezit începu să înşire toate regulele pe care le ştia pe derost.

— Deştul!... Bine! — 'i strigă directoarea aruncând o privire grăbită spre mama fetei care-'i mulţumea din ochi şi din vârful buzelor.

In recreaţie, toate fetiţele vorbiau cu însufleţire: — Da bună a mai fost, astă-zi, doamna directoare! Iar mama elevei Episcopeanu Măria gândi: — E o bătrână cum-se-cade, profesoara asta!

Al. Cazaban.

Copilul spune

Atâtea flori se 'nalţă pe câmpie Că nu mai ştiu câte-am de numărat; Şi iată: una, două - minunat E să te foci cu-a florilor mândrie!

Ce vrei cu mine mac îmbujorat? Şi tu de eolo, nalbă viorie? A! lată un scăete, argintie I-e rochia şi-i spre mine aplecat.

Dar m'a împuns c'o frunză ofilită Urâtul nu-l mai pun IM socoteală I-e inima spre viclenii pornită . . .

. ,. Sau poate — mă încearc'o bănuială — O fi din basmul încă neaflat Domniţă, Făt-Frumos sau împărat

De-un vrăjitor în calea mea purtat...

ALEXANDRINA SCURTU


U N A C C I D E N T D E A U T O M O B I L — S C H I Ţ A -

Am plecat odată cu răsăritul soarelui. Sub un cer albastru deschis, pe care nu rătăcea aici un nor, în răcoarea umedă a dimineţii, automobilul fugea pe un drum neted. Ici colea câte o groapă sau câte o grămadă de pietriş, ce trebuiau ocolite. Câmpul pleşuv, se întindea, departe, în dreapta şi 'n stânga drumului; uşurat de povara uaui rod auriu şi bogat care sta acum adunat în grămezi înşiruite în fronturi drepte. Pe alocuri, pete mari verzi,; unde cirezi de boi păşteau iarba înfrăgezită de rouă. Copacii n'apucaseră încă să facă umbră, căci soarele abia se ridicase şi era încă aşa de dulce lumina lui, încât te puteai uită la el fără să lăcrămezi. Răspiram lacom un aer proaspăt, neamestecat cu nici un fir de praf măcar.

Gândul mu-mi mergea mai departe ca botul maşinei ca nu cum-va, distrat, să nu fi luat seama la vro cotitu-tură neaşteptată şi să fi dat astfel prilej cucoanelor care mă întovărăşeau să întretae cu ţipete de spaimă o linişte atât de odihnitoare. Zgomotul surd şi regulat al motorului — ca bâzâitul unui roia de albine — mă încredinţa că vom ajunge cu bine Ia locul hotărât ca scop al plimbării noastre şi-mi spuneam că nimic n'ar fi putu* pricinui vre-o schimbare în buna dispoziţie a persoanelor care mă întovărăşeau, afară numai de v«e-un amestec al necuratului. Doamne fereşte! De altminteri buna dispoziţie a exeursio-nistelor e în raport direct proporţional cu iuţeala cursei.

„La griserie de la vitesse" producea un soiu de râs spasmodic, care prindea de minune pe însoţitoarele mele toate tinere, şi cu o sete nebună de viaţă sbuciumată.

Totuşi prin sate treceam mai încetişor. Trebuia să feresc toţi câinii, toate găinile şi raţele,, cari în dorinţa de a evită vr'un pericol, speriate, se băgau mai mult în el. La auzul trompei, copii fugea la marginea drumului, ori se ascundea în şanţuri şi ne primeau de departe cu urale, făcându-ne semne cu manile; când treceam prin faţa lor se uitau la noi speriaţi, iar în urma noastră căpătau curaj şi fie care punea mâna pe câte o piatră şi o aruacau după noi. Şi lăsam în urma noastră case, gospodării, ogrăzi,|;în


tocmai cum îţi trece prin faţa ochilor la cinematograf, privelişti din ţări străine.

— Prin ce sat trecem acum? — Vladimireşti, — răspunde şofeurul da Lingă mine.

Eu n' aşi fi putut răspunde deşi mai fusesem odată pe acolo; dealtminteri satele erau aşa apropiate unele de altele, — ţinându-se lanţ — că era greu de precizat de eşiseşi din Vladimireşti, ori te aflai în Lieşti, ori pătrunseseşi chiar în Şerbăneşti.

Ştiam doar atât, că la eşirea din Şerbăneşti, trebuia să luăm un drum la dreapta, şi-mi aduceam chiar bine aminte că drumul acela se 'ntindea între două rânduri de salcâmi

O femee, eşindu-ne înainte cu două doniţi pline cu apă, s'a întărit în mine gândul că negreşit avea să ne meargă bine.

Cora mă rugă să ne oprim la o fântână că i se făcuse poftă să bea apă în care n' apucase încă să se oglin dească soarele. Când am dat de un puţ cu scrânciob, am oprit şi acum chef mare pe cucoane, care, fiecare vroia să-şi scoată singură găleata. Am înţeles atunci uşor că le era mai mult poftă de joc de cât sete. Cora le-a biruit p^ toate, izbutind să ridice o găleată dar mas mult de jumă tate goală, în schimb rochiile cucoanelor erau stropite cu apă de sus până jos. Cu râsul, cu gluma, cu drumul, ajunserăm pe la opt la şoseaua cu salcâmi, şi acum începuserăm să binecuvântăm umbra, căci soarele de August ciupeşte încă de dimineaţă.

Nevăzând nici o piatră măcar în netezişul şoselei, bătută par'că eu tăvălucul, am schimbat în viteza a treia şi mergeam aşa de repede că după socoteala şofeurului,, făceam cam optzeci pe oră. Mă câştigase şi pe mine beţia iuţelii, şi aşi fi vroit să merg şi mai repede, când deodată o pocnitură, puternică, urmată de aproape de patru ţipete stridende mă face pe mine să tresar, şi maşina să se aple ce puţin pe dreapta.

Nimic grav, bine înţeles, un poseu spart; dar totuşi pierdere de vreme.

— Ce-i de făcut acum? — Cum să ne omoram timpul o oră întreagă? — Vezi dacă mergi prea repede?


— Bine c'aţiost numai atât! Şi fiecare spunea câte o vorbă. — Lăsaţi coniţelor că nu-i nimic. Schimb eu repede

roata ne încuraje şoferul. Ne scoborâsem cu toţii din automobil şi stam împre

jurul lui de par'că aşteptam o minune să ni-1 pornească din loc, în timp ce şoferul îşi scoase haina şi se apucase să înlocuească victima străpunsă de un afurisit de cui, cu o roată nouă, albă de 'ţi era mai mare mila la gândul că are să se murdărească.

— Hai să ne plimbăm pe jos, dacă aşa ne e soarta, — şi cu toţii urmăm drumul Corei.

Tablou de pictorul Pătraşcu

Uri vânt uşor începuse să bats, umflându-ne mantalele uşoare de praf, parcă am fi fost nişte baloane, şi făcând să fluture voaletele de mătase ale cucoanelor.

— Vedeţi acolo, între copacii acela, la dreapta în fund, par'că ar fi turn de castel, spuse una din excursio-niste, arătâtidu-ne cu mâna un crânguleţ care adăpostea de sigur vre-o gospodărie boereaseă.

— Unde ? Nu văd! răspunde Cora, care făcea par'că într'adins să se uite în partea opusă.

— Ei Doamne! Vezi trei copaci cari stau mai la o parte, despărţiţi de ceilalţi. Acolo de unde s'a ridicat acum pasărea aceea mare! Nu-i turn de castel! Pare mai


mult a fi turlă de biserică. Vântul care bătea dintr'acolo, ne aducea şi un dangăt plângător de clopot, prevestind ajunul vre-unei sărbători s'au jăluind moartea vre-unui locuitor din satul apropiat.

— Ori nu-e încă sărbătoare mâine, dupăcât mi-se pare — şi Cora îşi şi iuţise mersul în direcţia crângului. Cu cât înaintam, cu atât sunetele clopotului erau tot mat puternice, aşa că biserica era mult mat opropiată decât ni se păruse la început. Trecem un pod mic peste şanţul din dreapta şoselei, o lungim pe lângă un gard înalt de scânduri şi ajunserăm în faţa unei porţi deschise, în jurul căreia stăteau câţi-va copii cu lumânări aprinse în mână. In fund, ascunsă între copaci, o bisericuţă albă, văruită proaspăt, abia-şi ţinea cele două turle, care se înălţau între crengile copacilor, aşa de mică era şi aşa de bătrână părea. O rază de soare care cu greu îşi făcea loc prin desişul frunzelor, izbutise să se anine de crucea de pe turla cea mare, făcându-i arama atât de strălucitoare, încât părea că acolo era izvorul de unde pornea lumina împrejur. Un drumuşor bătut cu prundiş ducea până la trei trepte de piatră roase de paşii credincioşilor. In dreapta şi în stânga uşii de intrare, sfinţilor vopsiţi pe perete abia li se mai vedea feţele, iar ochiul lui Dumnezeu de d'asupra uşii, ajunsese o pată galbenă, unde ghiceai că fusese odată zugrăveală.

Plecând capul ca să nu ne lovim de pragul de sus, intrarăm cu toţii în biserică încet, în vârful picioarelor, ca să nu turburăm pe cei d'inăuntru, ori să se creadă despre noi că am fi nişte excursionişti cari împingem curiozitatea atât de departe, încât nu cruţăm nici sfintele locaşuri. Cum era de aşteptat, iconostasul nu era bogat în icoane, împodobite cu aur şi argint lucitor, lumânări mari şi groase nu sclipeau în candelabre grele do bronz. Candele multe pâlpâiau iumină roşie, şi de aceia mi se părea mai tainic, mai misterios suflul divin, între pereţii albi şi fără geamuri colorate şi lucrate fin şi tavanul jos de care atârna un sfeşnic de lemn cu nouă lumânări aprinse. Lumina d'afară nici nu putea pătrunde prin ferăstruicele mici ca ochiuri de pod, şi'n pâlpâirea luminei galbene şi fumegânde a lumânărilor de ceară, figurile sfinţilor aproape


şterse, din cele câte va icoane, împodobite numai cu ştergare albe, broderii lucite în fir roşu şi albastra, afătau mai malta reculegere şi o mai simţită suferinţă.

In mijlocul bisericei, o masă încărcată cu pâini, cu tave cu colivă şi o sticlă de vin în faţa căreia slujeau doi preoţi bătrâni. Cu o voce stinsă şi tremurândă îngânau o slujbă mai mult din ce ştiau pe din afară, de cât din cititul cărţilor sfinte cu fot negre şi unsuroase, pe cari slovele se 'ntinseră ca într'o singură dungă.

isonul şi răspunsurile le dădeau câte un ţăran cu vocea tare şi sonoră.

Bărbaţii stăteau înainte, iar femeile mai spre eşire, rânduri, rânduri unii după alţi}, toţi cu capetele plecate, neîn-drăznind să ridice privirea în locaşul dumnezeesc. Stranele de lângă altar erau toate goale. Intr'una tocmai cea mai din fund şi mai în întunerec o umbră neagră sta nemişcată. Era un bărbat, care stătea cu capul în jos, cu braţele căzute d'alungul corpului şi cu hainele atât de largi, par'că nici nu acopereau un trup omenesc, o fiinţă din care eşise viaţa şi care părea mai mult a fi fost vre-un sfânt dintr'o icoană care înviase pentru a fi faţă la săvârşirea slujbei. Din când în când m oftat adânc şi prelungit ridica pieptul slab al umbrei.

Când preoţii au început să cânte „veşnica pomenire" şi au luat în mână tava cu colivă, umbra s'a mişcat din loc, a întins mâna şi a pus'o pe marginea tăvei. Atunci pentru o clipă am văzut o faţă tânără încă, brăzdată de dungi adânci, îngălbenită de veghe, în care mişcau doi ochi cu privire eternă şi din care curgeau şiroae de lacrimi care se prelingi au d'alungul dungilor ce brăzdau obrajii. Un păr lung, negru, spicuit în multe locuri cu fire albe cădea în neregulă pe faţă.

In faţa acestui tablou al durerii, am stat cu toţii nemişcaţi. Cora venise lângă mine şi căuta să-mi simtâ mâna mea în mâna ei.

Şi am stat aşa până toţi ţăranii ce într'un singur glas au cântat veşnica pomenire şi au rostit cu vocea răguşită şi umedă de lacrimi: Dumnezeu s'oierte.

Când lumea a început să mişte din loc, că tind eşirea, am întrebat încet o femee bătrână care se târa pe lângă mine»


— Pentru cine-i slujba asta? Bătrâna s'a uitat aşa de mirată la mine, ca şi cum i-aşf

f i ; pus o întrebare nu se poate mai ciudată şi neînţeleasă. — Vai de mine, nu ştii? Păi, azi e anul de când a

murit nevasta boerului nostru, Dumnezeu s'o ierte. Boerul tocmai trecea prin faţa noastră cu paşi greoi, mîşcându-se încet şi neavând siguranţa mersului, cu capul în jos şi cu privirea în pământ.

Am eşit din curtea bisericei, tot aşa încet cum şi intrasem, şi, întâlnind privirea Corei, am 'citit într'ânsa toată dragostea ce avea pentru mine.

Sfioasă şi cu glasul tremurat mă întreabă: — Tu pe mine tot aşa m'ai plânge dacă aş muri? Când am ajuns la automobil, în loc să mergem înainte,

ne-am înapoiat acasă şi tot drumul n'am mai vorbit de loc.

Paul I. Prodan.

O LUME NOUA. .. (Din pribegie,)

Se plămădeşte-acum o lume nouă De adevăr, vidate şi dreptate, Ce ne răsar din glie, pe sub rouă Ca şi mărgăritare 'tisângerate.

E jertfa cea de vitejie, ce stinse Eroi, căzând cu piatra de credinţă, Că sufletele lor din zări întinse Vor fi părtaşe 'n marea biruinţă.

Iar cei perverşi, cei laşi şi cei nemernici, Pieri-vor cu ruşine şi urgie Şî numai ceata celor drepţi şi vrednici Să întregească neamul cu mândrie.

laşi 1907.


VENI-VOR

Aş vrea să smulg din coarda sufletului meu cântarea Lina, ca odinioară, Dar mă'nfioară Acordul ce se naşte 'n mugete ca marea; Căci valul vremii vine vajnic Se sbate şi se sparge repezit în pieptu'mi, Cu urletu-i năpraznlc Îneacă bucuria mea în lacrămi.

Să cânte cei ce cresc In voia libertăţii, Copii ce n'au purtat In jug robia Ce nu supsese-amarul, volnicia, Acei ce nu văzură claca morţii. Ei vor avea tăria Să 'nfrângă valul vremii. Luând canonul Sâ spulbere ruşinea şi mamonul Şi sâ 'ntroneze iarăşi idealul.

Braşov, 1921. MĂRIA BAWLESCU «

C U V Î N T A R E L A S E R B A R E A U N I R I I . iii.

Cineva, care a colaborat cu dînsul, Nicolae Filipescu îmi înfăţişa o apucătură a lui, care 1-a impus ca şef al partidului conservator din care făcea parte, omul indispensabil de care toţi trebuiau să asculte. Se aşeza, ca mai bătrln şi şef între colaboratorii săi mai tineri, mult mai culţi. Ceilalţi vorbiau frumos, cu idei abstracte, în fraze cadenţate pline de termini technici şi se pare că bătrînul Lascăr Catargi n u Înţelegea toate. Dar el asculta cu atenţie, şi, după ce mîntuia de vorbit unul şi altul, atunci, răspicat spunea atât: d u m n e a l u i are dreptate! Şi, cînd spunea „dumnealui are dreptate" — adăugia Filipescu —, puteai să mergi c u ochii închişi; erai foarte sigur că în adevăr „dumnealui avea dreptate"., Ceia ce, î n materie de conducere, face mai mult decît o colecţie de nu ştiu cîte vo lume din cele mai frumoase discursuri de pe lume. Era o călăuză bună boierul vechiu, deprins cu împre-


jurările vieţei. av înd ceia ce foloseşte în toate domeniile, chiar şi în ştiinţă, şi cu atât mai mult în viaţa practică: un fel de intuiţie de instinct care nu da greş.

Cei de la 1859 nu ştiau teoriile nouă de viaţă naţională. Istoria Moldovei şi a Munteniei nu o cunoşteau prea b i n e ; la soarta viitoare a Ardealului, a Bucovinei şi a Basarabiei s e gîndiau prea puţin. Prin cronici umblaseră abia, căci letopiseţele lui Kogălniceanu erau un lucru foarte nou, abia tipărit de cîţiva ani, iar din manuscripte s e vor fi iniţiat foarte slab, manuscriptele fiind aşa de rari. Ei nu aveau şcoli le prin care să fi primit o mulţime de elemente despre trecutul ţerei după doctrina timpului, şi nici ceia ce suplineşte şcoala, adecă spectacolul vieţei publice şi cetirea unei oneste prese libere. Dacă şi erau cîteva gazete, toate articolele erau cetite şi râscetie de cenzură şi nu apăreau decît după aprobarea ei prealabilă. în ce priveşte viaţa publică, nu era Parlament şi nici un alt prilej de a vedea funcţio-nînd mecanismul vieţei de Stat. Cu toate acestea oameni cari nu erau din cale afară de învăţaţi cu privire la lucrurile trecutului, le ştiau şi ştiau ce să facă, in sensul chiar al acelui trecut, prin aceia că erau capabili ori în ce situaţie să vadă realitatea, sâ o interpreteze cu bun simţ şi hotărîre şi să execute cu curaj. Toată învăţătura vieţii s e resumă de fapt în aceste trei e lemente: Aceasta e real, aceasta este de bun simţ, aceasta este moral, — şi moralitatea însăş i este mai mult bun simţ decît credem — iar, odată ce bunul simţ ţi-a spus că acesta este lucrul de făcut, îl faci în contra oricui, în contra interesului tău, in contra fiinţei tale fisice infinit mai puţin stimabilă decît fiinţa Dtale morală, căci prin aceasta trăieşti.

lată deci un factor care nouă ni lipseşte. Noi n'avem bătrîni. Acesta este un mare desavantagiu al timpului nostru. N'avem oameni cari să consimtă a fi bătrîni ca aspect ş i purtări, şi să merite a fi bâtrîni ca gîndire şi înţelepciune. Cum ni-ar fi prins de bine nouă ca, de la 1916 la 1918 să a v e m bătrîni! ii căutam î n toate părţile, şi nu erau. Te duceai la cutare personlitate foarte importantă pentru că avea ţara pe mînă, îi comunicai, de pildă, că bolşevici i au intrat î n Tighinea, că măcelăresc pe ai noştrii, şi, cînd îi spuneai acestea, ţi se rupea inima, iar omul primia informaţia spu-nînd r e c e : s'au dat instrucţii comandamentului de a c o l o ! Un bătrîn n'ar îi zis aşa. Să îi avut atunci naţia bătrînii ei, ai îi văzut în fiinţa lor, trecută prin toate greutăţile vieţii, vorbind însuşi sufletul naţiunii. Trebuia să vez i că-i doare, şi ce n'am văzut intre oamenii cari aveau ţara pe mînă este durerea, durerea fecundă pentru binele terii. Totul era pentru conducătorii noştri ca o problemă de şah, atunci cînd viaţa popoarelor nu es te alcătuită din deosebitele incidente ale


unui complicat joc matematic, ei din frîngeri de inima, din chinuri sufleteşti In privinţa aceasta, a v e m deficit. Nu v ă recomand să v ă îmbătrîniţt' sistematic, este şi foarte greu; dar, cînd v a fi s ă ajungeţi bătrîni, să aveţi curajul de a fi, şi să nu maimuţăriţi pe cei cari nu au vîrsta dvoastră. Să aveţi curajul de a lăsa să vorbească, simpla, experienţa dvoastră, iar nu moda unor timpuri mai noaă.

Rl doilea lucru care era atunci şi nu-1 mai a v e m acuma: Era uri număr de oameni tineri cari s e g ă s i m în curentul ideilor mari, al idealurilor sublime a timpului, dar cari u h u făceau, ca atîta tineret foarte vrednic, din timpul nostru; n u făceau acea operaţie de specialisare strictă la care nu ştiu ce obiceiuri de astăzi s i lesc pe fiecare. Era un tineret c*lt „nespecialisaf, avlnd orizontul întreg înnaintea lui: p®«t, nuvelist, inginer, militar, dar toţi înainte de toate cetăţeni a i terii kw.

Omul întreg este acela care are priveliştea de fotât a vieţii înnaintea ochilor. Şi de aici mai v ine un lucru: onaul acela are simţul unei datorii care este a omului fntfftg. Simţul datoriei nu e Închis în cercul îngust al unei specialităţi. Oamenii nu trăiesc în săltare, s î n t lucruri care s e pot pune în săltare, dar altele nici odată şi chiar lucrurile încht&e în săltare, oricît de bine le-am închide, oricît am îngriji de buna tor împachetare, din cînd în cînd trebuie să te scoţi din Săltare ca să le mai ventilezi puţin. (Ilaritate.)

Tot tineretul acesta avea în sine, cînd erau Oameni politici, atîta poezie încît omul politic să nu s e cufunde în miserabila presă a ambiţiilor personale pentru cîştiguri care s'ar putea realisa uşor pe socoteala prostiei altora. Dar, şi c înd omul era poet, era poet : în loc să-şi concentreze toată atenţia ca să descopere o rima bogată — şi valoarea poesiei n'o face rima, ci sufletul bogat; poesia este înnainte de toate o mare revărsare a sufletului, şi poţi fi poet în mii de chipuri, fără a fi făcut măcar un vers şi fără a fi găsit măcar o rimă —, poetul din vremea aceia înţelegea acest lucru hotărtter : că şi poesia lut este un factor de progres pentru naţiune, că şi ea are un loc de frunte în lupta poporului său. Şi, • atunci, fiind astfel de bătrîni cu experienţă şi curaj, şi astfel de tineri cari înţelegeau să trăiască o viaţă întreagă, să fie în contact cu toate realităţile folositoare naţiei lor, de aceia s'a putut îace 1859 f ă r ă p a r t i c i p a r e a u n e i n a ţ i i . Căci naţia n'a participat, în sensul pe care-1 înţelegem acum, la actul din 1859 K îost o slăbire pentru ceia ce s'a realisat atunci. De aceia poate n u s'a . întîmplat îndată după 1859 ceea ce duşmanii noştri, deţinătorii pămîntului românesc, aşteptau ca o consecinţă neapărată a lui 1859. Austriecii, cum au auzit de înfăptuirea unirei, î n rapoartele lor diplomatice, spuneau: înţelegem ce înseamnă unirea principatelor, mîne


poimîne o să pierdem Transilvania, şi Bucovina. N'au pierdut nici Transilvania, nici Bucovina, pînâ în timpul nostru, pentru că lucrurile acestea erau făcute de o admirabilă clasă conducătoare, unită în ce priveşte preocupaţiile şi solidara, dar naţiunea însăşi n'a participat la actul din 1859. Aceasta de sigur nu se spune la serbările oficiale, care au interes să nu trezească marea fiinţă, monstrul cel mare, care poate face atîta bine c înd e bine condus, şi numai cînd nu e b ine condus, poate să facă atîta rău. Aş zice chiar că 1859 a fost făcut, c u mult patriotism, cu mult idealism, cu toate acele însuşiri personale şi colective pe cari le-am pomenit înna-bite, dar a f o s t f ă c u t d u p ă c u r e n t u l e u r o p e a n m a i m u l t d e c î t d u p ă o c o n ş t i i n ţ ă n a ţ i o n a l ă a d î n c ă . Era epoca principiului naţionalităţilor, în care domina spiritul lui Mazzini şi imaginea lui Mazzini s e ridică din n o u astăzi, după ce atîta vreme a fost despreţuit ca ideolog, s e ridică din nou, umbrind figura lui Victor Emanuel. Victor Emanuel are azi un splendid monument în Capitala Italiei, un monument care întunecă zarea, însă alături de dânsul se ridică din nou, cu toată intensitatea credinţei şi suferinţei lui, imaginea lui Mazzini şi s'ar putea ca, după trei sferturi de veac de la moartea lui, el să biruie pe marele rege liberator, căci, potrivit stării de spirit de acum, el e mai stăpîn pe inimi decît cellalt. — Dec i spiritul mazzinian, spiritul acesta liberal, în sensul cel bun al cuvîntului în acel s e n s în care nu înseamnă niciodată decît convingerea prin contagiune de suflet curat, iar nu falsa convingere prin contagiune de —, spiritul acesta, adevărat liberal şi revoluţionar al timpului, el a îndemnat tineretul, după care s'au luat bătrînii. Dar aceasta n'a plecat atîta de la desvoltarea însăşi a societăţii noastre.

In Muntenia nu se mai z icea: „Tara'Romanească", ci s e zicea „România", cu un sens ridicat, care însemna dorinţa de a realisa un ideal superior. Aceiaşi literatură se cetia acolo caşi în Moldova, aceiaşi profesori ţineau prelegeri la Iaşi caş; la Buc reşti. Ion Qhica vorbia la Academia Mihăi-leană alături de Kogăniceanu, cît i-a fost îngăduit să vorbească la Academia Mihăileană. Un moment la Bucureşti a fost ideia — a mărturisit-o Kogălniceanu — de a s e face, D o m n peste ambele teri Mihai Sturdza, om foaite cuminte şi practic, cu toate defectele lui, de o energie superioară* care, Ia nouăzeci de ani, semna, din exil, o jumătate de veac după ce numai domnia, semna în josul scrisorilor sale, apăsat : „Mihail Sturdza V. V." adecă V o e v o d ! Si erau atîtea tradi-ţiuni de Domni cari trecuseră dintr'o capitală într'alta, boieri trecuţi şi dînşii de la Scaunul de reşedinţă din Moldova la cel din Muntenia. Toate acestea e r a u , dar nu se poate zice că pînă în adîncul maselor populare se trezise acel imperativ categoric către unire care să fi îost aşa de puternic,


ndt prin el sâ se s imţa fndatorit or icine sâ "realiseze aces t idea).

Vedeţ i : or ic î t de frumos este sâ ai bătrîni cari, inter-pretind reali tăţ i le presen^uiui după novoi le pe care le simt prin intuiţie, oricît a r fi de m i n u n a t sâ ai într 'o societate u n tineret care s ă t ră iască o via ţă după nevo i le cele mai cu ra te şi mai ideale, cu toate aces tea lucrul esenţial oricărei soc ietăţi es te .ca mot ivu l mora l al actului îndeplini t ; s â ' f i e î n f i e c a r e , c î t s e p o a t e , î n t r ' o m ă s u r ă c î t d e n t i c â , în. f i e c a r e d i n ce i c e a l c â t u e s c o n a ţ i u n e p e n t r u ca f i e c a r e s ă f i e g a r a n t a l d u r a t e i ş i d e s v o i ţ â r i i ' ^ a c t u j u i . , j i i c e a s t a , ' l i p s i a p u ' ţ i n l a 1859.. ," ' t4. '•" ' "•,

Pregătind o carte despre Kog/4lniceanu, în care am s t r îns lucruri mai vechi ale -asie şi i m arian > şi capi tole noi, am găsit într'un loc aceasta trişti declaraţie, făcută -de un o m al t impului : câ , adudr.cia--:-? ha Divanul ad hoc din Moldova ţerafii,' ţeranii aceştia au t3SebM.it sâ fie Îmbrăcaţi cuviincios pe socoteala boierilor dfâ acolo. Haina curata u care-i vedeţ i represititsţi m tablourile timpului, este haina da ta d e p o m a n ă şerbului, care era urmaşul ••vechialai os taş ai -iui Ştefan cel Mare. Haine'poţi cumpăra, când -ai nevoe de o uniformă, şi arme poţi cumpăra, dar sufletul mi-i poţi cumpăra , t rebuie să-1 ai de mult, Iar dacă nu, haina iui şi puşca iui fac mul t mai puţin decît dacă pe Hrtgg acestea s 'ar fi adaus el, sufletul.

Dar oamenii de atunci nu erau vinovaţi, cum nici oamen i i de acum, de aceea că sufletul nu exista în ei cît trebuia: vremuri grele, stăpîrcire turcească, tribut strîns după capriciul


http://t3SebM.it

ce lo r din Ţarigad, Greci neasimila ţ i cari au stat în fruntea t rebur i lo r fără să a ibă in teres pentru ţară, atîtea p ă c a t e v e c h i c a r e apăsau . . . P e u r m ă a m intrat în anul 1859, a ven i t anul 1866 c u Constituţia, c u reg imul de l ibertate care c e r e î rmainte de toa te educaţ ia mase lo r popu l a r e ce s ' au trezit, îost o, foarte m a r e nenorocire că, astăzi s ' au p i e rdu t at î tea vieţi, că lucrul cei m a r e c a r e s'a. înt împlat acuma s 'a făcut c u aşa de gre le sacrificii, d a r e s t e ş i u n l u c r u b i n e c u v î n t a t î r* a c e a s t a s u f e r i n ţ ă . Cea mai m a r e nenorocire pentru noi a r fi fost dacă încă oda tă reuşiam cum a m reuşit în expediţia din Bulgaria, căci a m fi putu t c r e d e că lucrurile m a r i s e pot face fără t rudă omenească , fără suferinţă şi fără p ie rdere a ce lor ma i s cumpe vieţi. Felul c u m s'a făcut a doua un i re este astfel nepre ţu i t pen t ru viitorul poporu lu i nostru.

în 1914* n 'a fosl v ' o s p u n D-voas t râ , cari sînteţj tineri, p e n t r u câ t r ebu ie sâ o ştiţi — n 'a fost nici-un om, ori cît s'ar lauda unii a c u m a că ei sînt la începutul acţiunii n ' a fost nici-unul c a r e s ă a ibă încredere că aceas tă m a r e un i re se poate reali sa. Nic i -unu l ! Nici câ se pot r u p e a n u m i t e al ianţe p e n t r u a s e m e r g e pe drumuri noi s p r e a pu tea îndeplini c e v a pe aceste d r u m u r i noi, şi niciunut n ' a a v u t mer i tu l pregătire; pe care o cerea m o m e n t u l acela, p e n t r u că pregătirea aceas t a n u exista. E rau bătrîni da r nu erau cei de Ia 1859; e r a u tineri preocupaţi da car ie re s t ră luci te , t ineri de talent, şi a îost şi atunci o luptă ter ibi lă între ta lente de o pa r t e ş| de alta, căci ce es te a l tceva împăr ţ i rea în par t ide dec î t aceas tă i s t e r i e a ta lentelor care causeazâ toate nenoroc i r i l e vieţei n o a s t r e publ ice ? Şi a tunci a îost a c e a mizerabi lă neutra l i ta te compromi ţă toa re p e n t r u ţara , şi 3 fost acea hotăr î re de la 1916 care — aiurea n ' a ş spune-o, d a r aici o s p u n — consistă în t r ipia formulă: războia trei luni, iar la pace să n u fim cu învinşii, s â n u facem războiu în al tă par te , fiindcă nu permi te opinia publ ică!

Atunci a veni t Cel nepregă t i t şi el şi-a dat s a m a , cu cali tăţ i le moşteni te din genera ţ i e în generaţ ie şi întărite din genera ţ ie în generaţ ie , c u admirabi lu l lui simţ al realităţii Şi c u s u p e r b u l lui d ispre ţ de moar t e , a venit şi a făcut ceia ce trebuia să s e facă. ( f lplause călduroase.)

In m o m e n t u l de faţă p r o b l e m a es te a c e a s t a : c l a sa de s u s sa d e a c lase i de jos cunoşt inţele pe care aceas t a n u le a re , d a r în acelaş t imp, să a ibă smeren i a t r ebu i toa re pen t ru ca s ă iea de la c lasa de jos sufletul care-i lipsi a.

Voiu adăugi, i sprăv ind aces te puţ ine cuvinte , că solu-ţ iunea acestei p r o b l e m e mora l e es te în mînile dvoas t r e .

— Sfârşit, — N lorqst


PRIMĂVARA O simţi în mugurii ramurilor de pomi, o simţi în măngâerta

adierilor de vânt, o simţi în murmurul mai duios ca ori când al apelor, în lumina din ce în ce mai strălucitoare a zilei, în seninul, din ce In ce mai voluptos al nopţilor; — o simţi în vine.

E primăvară! Ca o prinţesă în haină de mireasa, cu flori în pâr, cu un

suiîs divin pe buze, cu ochii blânzi şi mângâitori, o simţi cum coboară pe plaiurile noastre.

Solia şi-a trimis-o. Gândurile ei; fluturi în zeci de culori, colindă răsfăţaţi din floare în floare; răndanici gureşe, vioae şi isteţe, săgetează văzduhul; cocori în stoluri lungi, orânduiţi în multi-flguri geometrice, străbat zenitul înălţimilor.

E primăvară! Pe brazda odihnită a ogoarelor, începe să se plimbe plugul

aducător de belşug. II însoţesc cântece de privighetori şi voia bună a românului, şi-l mângâe viorele şi mărgăritare.

E primăvară i . . . S'au aşternut luncile cu verdeaţă. Zburdalnici mieluşeii, cu

picioruşe plăpânde ca lăstarii de viţă, sar,' aleargă, sub raza dătătoare de viaţă a soarelui. Oiţele bâlăioare se opresc, şi ridicând capul, cu un fir mătăsos de iarbă în gură, ti cuprind în priviri pline de duioşie. Ciobanul răzimat de un trunchiu de stejar, înalţă, din ftuer, imn de mărire naturii, care ştie să reverse pe întreaga fire, atâta binefacere.

Totu-i renaştere, totu~i acţiune, totu-i veselie, totu-i v/aţdr. E primăvară!.. . Să ne dezbrăcăm de patimi şi de ură, ca de nişte trenţe năbu-

şitoare. Să ne scularăm de moteşeala iernii, şi cu suflatele uşurate, renăscute, cu noui puteri în noi, să pornim la lucru.

Ascultaţi cântecul, în ritmul căruia îşi duce plugarul plăvană la câmp. Ascultaţi năvala râsetelor sănătoase, cari însoţesc fetele la sapă, prin vii, ascultaţi voioşia cu care ţăranul cheamă la viaţă butu

ruga îngropată. Scuturaţi'Vă, treziţi-vă . . . La lucru. E primăvară . . . M. s<n*-M<irtn*.


PAGINA BIHORULUI

V E C H I U R M E D E C U L T U R Ă R O M Â N E A S C Ă I N B I H O R

IV. Un manuscris de Minei* prescurtat

Mineiul, una din cele mai obişnuite cărţi în Biserica or todoxă , cuprinde serviciile pentru toa te zilele de pes te an . In forma aceasta cuprinzătoare a sa, mineiul se împar te d e regulă în 12 volume» după cele 12 luai ale anului.

In o formă mai puţin extinsă, cuprinzând numai serviciile pent ru sărbători le de frunte şi având servicii l i turgice colective pentru numite categori i de sfinţi, aceas tă car te p o a r t ă numirea de A n t o l o g h x o n sau F l o a r e a c u v i n t e l o r .

Iu o formă şi mai redusă, car tea bisericească, ce în-locueşte Mineiul şi Antologhionul , se numeşte P r ă z n i• c a r i u , pent rucă cuprinde în sine numai serviciile pentru praznicele şi sărbători le legate sau obl igatoare . Numirea aceas ta din urmă o cunosc numai în Bihor, şi sub acest titîu nu ştiu să fi ieşit din tipar v r 'o carte bisericească.

Manuscrise de teliul acesta am avut prilej să văd în Bihor, de tot, trei exemplare- p â n ă acum. Mai ştiu şi de alte 2 — 3 exemplare , dar n ' am ajuns încă să le văd măcar.

înainte de a spune ceva despre aceste manuscrise, t rebue să anticip ceva despre vechile Mineie şi Antologhioane ro mâneşti , cunoscute p a n ă acum

Primul Mineiu. românesc cunoscut este cel tipărit la Buzău în anul 1698 . Desp re acesta ni-se spune, că a v e a cântările în l imba slavonă, iar tipicul, 'parimiile şi s inaxarele erau d e cuprins românesc . 1 ) Dela acest Mineiu, tipărit de episcopul Mitrofan ai Buzăului, şi p â n ă la Mineiul de Râmnic tipărit după luni, în mai mulţi ani succesiv, începând dela 1786 , nu se mai face pomenire de alt Mineiu, t ipărit pen t ru Biserica Românească .

Câ t priveşte apoi Antologhioanele , cel dintâi pomenit ca ieşit din tipar, a fost Anthologhionul dela Râmnic , din anul 1 8 0 5 . Se spune despre acesta, că a fost şi , ei slavo-;

—^\ W ') Bibl.'rom. veche. I. 365.


român, fără de a se indica preciz: cari texte erau s lavone şi cari româneşti. Se poate presupune, că din punct de vedere ai limbii, şi acesta urma norma de limbă, fixată îa Mineiul dela ! 698 .

Iu această presupunere ne întăreşte indirect Antolo-ghionul dela Iaşi, tipărit în 1726 , care. are cântări slavo-neşti şi citirile şi tipicul pe româneşte 1 ) . La tel este şi Anto-ioghionul de Bucureşti dela 1736 2 ) . f ?y

Manuscrisele de Antologhion prescurtat din Bihor, însă, au altă normă de limbă: ele s u n t r o m â n e ş t i î n î n t r e g i m e a l o r , deci nu numai la tipic şi parimii, ci şi la cântările liturgice.

Exemplarul cel dintâi, din cele trei, ce mi-a ajuns în mână l-am văzut în anul 1897 în biserica din G u r b e ş t i (protopopiatul Beiuşului), la o veche biserică de lemn. Atrăgând atenţia profesorului de atunci V. Mangra asupra manuscrisului, acesta a fost luat în primire, spre a fi trimis

Academiei Române, în schimbul unui Antologhion tipărit, iVA.ft •Ca 'u pârenteză o spun, că Gurbeştii, cu Josami şi cu

Goila — trei sătuţe mici, avându-şi fiecare bisericuţa sa — sunt aproape de olaltă şi formează azi o singură parohie.

In aceşti Josani a »isprăvit* diacul Pavel de a copia un alt mineiu prescurtat. •- ^ .

Manuscrisul acesta, al doilea, 1-am găsit, în acelaş âtt 1897, la o altă biserică mică de lemn, din S ă l i ş t e a {de-lângă Pomezău), car-e nu e departe — d'abiă câţiva k m . — dela Josani. ..

Despre acest manuscris am scris o notiţă miorinătivă în »fribuna Poporuluic dela Arad (JSfr. 238 . din 17 /29 Decemvrie 1897). ;

Regret că, dupâ atâta vreme, însemnările ce le păstrez, nu mai sunt complete, iar manuscrisele nu-mi stau lâ îndemână spre a da indicaţii precize despre fiecare din aceste două manuscrise. Redaţi însemnările, înăă, cumulativ.

Urjul dintre aceste două manuscrise avea în frunte următoarea poezie religioasă:

Dumnezăeştile palme Is. pe cruce au întinsa şi zidire'

Bibi. Rom. Veche. II. 27; *) Urii 50.


mânîloru lui cătră sine au cuprinsu pătimire luându numai c a tire" ominescâ, iarâ nice o durere simţiadu fire" dmnzăescâ. râscumpârăndu-ne pr6" noi cu al său svnttl sănge, nârod alesu părintelui cerescu erăs ne strâuge, pentr-aceia cu ere dinţa patimelor ne închinăm slâvindu-le mârindu-Ie cu cinste Ie sărutam, (valet 1714 . mes. iun 29.)

In manuscrise se găsesc şi câteva indicaţii cu pr ivire ia | copistul lor, care e >Pavel dascăl din varraeghe muncaciu-lui< sau »dascălu Pavel din ţara ungurascâ dela muncaciu*. Anu, în care se copiază aceste manuscrise, s u u t : 1 7 3 1 — 1 7 3 3 . Unul din manuscrise e »isprăvit* în Gepiu, altul în >Gio-sanu< (Josanii dintre Gurbeşti şi Goila).

Unul din cele două manuscrise — probabil şi al doilea — are, la sfârşit, un cuvânt de scuză al copistului pentru >niscare greşuri*, cari s'ar găsi în carte, explicându-se • >să vai precum am putut, am silit* sâ copieze fără * greşuri.»

Acum, câteva scurte reflexiuni. Poezioara citată o întâlnim şi în Antoîoghionuî slavo -

român (de Jaşi: 1726, ori de Bucureşti: 1737) pe fila 7 1 , în dos , 1 ) însă într'o limbă m a i p u ţ i n a r h a i c ă şi având o m e t r i c ă m a i o r d o n a t a decât textul din manuscris. Din acest criteriu se poate deduce, că citirea anului 1714 din josul poeziei e corectă, şi că nu numai poezia din chestiune, ci şi chiar textul, de p e care copiază diacul PaveL pela 1 8 3 1 — 1 7 3 3 pentru Jo>ani şi pentru Sălişte, e ra mult anterior nu numai mineielor complet româneşti, ci şi mineie-lor slavo-române.'Iar cilra de 1 7 1 4 de sub poezie, poate să fie transcrisă îu manuscris numai mechanic, p e neobservate. Ea, totuşi, ne trădează o împrejurare, că adecă la 1 7 1 4 exista un mineiu prescurtat, de conţinut pur românesc, căci dascălul Pavel un ne prezintă nici un criteriu de a fi fost el însuşi un traducător.

Chiar şi în notiţa dela finea manuscrisului s'a strecurat un criteriu de limbă, anterioară timpului copierii ( 1 7 3 1 — 1 7 3 3 ) , acei >sâ vai* care aparţine domeniului unei limbi româaeşti mai vechi decât veacul XVIII.

Al treilea manuscris de mineiu pe scurt es te cel dela

') Exemplar văsuţ la biserica art română din Sân Piicolaul-mic (jud. Timiş).


CELE TREI GRISURI

biserica din H â r s e ş t i (potopopiatuî Vaşcoujui) şi a îost copiat, ceva mai târziu, de » d i a c u S i m i o n , îiindu de 4 4 a n u , în anii deia Hs , 1749 , >când au puholtu apele toarte mari în toate lunile preste anfl şi multe holde au stricata*.

Manuscrisul acesta t mi-a succes sâ-1 iau în primire, pentru Academia. Româna, căreia i l-am trimis, cerând în schimb pentru biserica altă carte, pe care n'am primit o încă. (O spun aceasta numai pentru justificarea mea.) (

'Va urma. Dr Gh. Ciuk&ndu.

Cronica dramatică — Cluj

Soarta comediilor de moravuri — însemnări în jurul >Scrisoarei pierdute* .—

„In primul rând, din nefericire, comedia aceasta a îmbătrânit puţin pe-alpcuri. Mâ tem foarte mult, ca piesele acestui autor, lucrate cu atâta artă, să nu aibă, în scurtă vreme, soarta pieselor de teatru ale lui Alexandri. Moravurile s'au schimbat pu{in la noi, şi se vor schimba şi mai mult, pe zi ce trece. N'am încetat de a aplauda „Scrisoarea pierduta" pe ii truca ea rămâne cea mai bună piesă din repertoriul nostru, şi pentrucâ multe lucruri pe cart le zugrăveşte mai dâinuiesc încă şi astăzi, dar peste' douăzeci de ani, vom avea poate nevoie pentru a îe înţelege, de a recurge ta memoria bătrânilor, şi în cincizeci de ani, la cărţile de istorie w

Sunt tocmai douăzeci de ani, de când, vorbea aşa despre comediile lui Caragiale unul dintre cel mai fini cunoscători ai literaturei noastre dramatice, Pompiliu Eliade, cel dintâi director al Teatrului naţional, care a dat acestuia ceea -ce se chiamă, în toate tarile : un r e p e r t o r i u . Era în stagiunea 1901 —î#02. «Scrisoarea pierdută" reapăruse atunci pe scena Teatrului naţional, după o lungă pauză şi regăsise marele său succes, pe care nu Ta mai pierdut de-atunci, niciodată. Marii noştri actori, din generaţia deia 1880, — mare parte din ei chiar' creatorii rolurilor, — ca Iancu Niculescu, iancu Petrescu, Iancu Brezeanu dădeau „Scrisoare! pierv date* o interpretare generoasă de'humor, vervă şi adevăr, pe care n'a mai cunoscut-o scena românească, in mijlocul entusiaJmului generai,


marele Caragiale fusese sărbătorii la lumina rampei, cu admiraţia aceea călduroasa, căreia nici ironisiul nu-i rezistă. Sticlele ochelarilor nu puteau opri emoţia privirei sale pătrunzătoare şi coltul sarcastic al gurei, se în- ' seninase ofciipâ, subtgascu|isul spiri'itsi el mus ta te i . . •

în mijlocu! acesiui elan de ovaţii, ce putea să Iaca, în biroul.et rece conştiincioasa critică ? Fără îndoială, să recunoască, împreună cu „marele public", — despre erorile căruia s'a povestit prea mulfc, — câ „Scrisoarea pierdută" rămâne cea mai bună comedie din literatura "noastră, şi în aceiaş timp ce» mai meşteşugită lucrare dramatica. Dar rămânea o t eticentă. Poleiala actualitate}! La fiecare reluate a comediilor lui Caragiale, trebuia, să auzim aceiaş refren: — „Admirabila piesă! Ce dibăcie în îniăuhiirea intrige:! Ce tipuri caracteristice ! In sfârşit, ce satiră !* — „Da, dar ce păcat că se învecheşte . . . Moravurile se schimbă . . . Oamenii noştri politici se modernizează . . Poleiala actualităţei ameninţa sâ se scuture.

Ei bine, s'au împlinit aproape, cei douăzeci de ani prevestiţi de regretatul P<tnpiliu Eliade, şi pentru a înţelege comediile lui - Caragiale, nu recurge nimeri la memorie bătrânilor. Pompih'u Eliade avea, .în 1902, o părere prca£bună despre! viitctul mot ivăr i lor noastre. „Causeur"-u| literar de aiund nu intrase încă în politică . . .

Adevărul este" căi se împlinesc în curând patruzeci de ani de când domnul Nae Catavencu din „Scrisoarea pierdută" preşedintele societâjei enciclopedia; cooperative „fturorajrcmână" vorbea cetăţenilor din capitala unui judef de munte despre „binefacerile unui regim constituţional". Patruzeci de an i? Par'că a fost Ieri! (Sun! răutăcioşi, cari spun; par'că ar 1 as tăz i , . . ) Sc r i soa rea pierdută" această „comedie de moravuri politice" brodată pe un incident electoral închipuit a se' petrece cu jumătate de veac înainte dc reforma sufragiului universal, păstrează încă un parfum puternic de actualitate. La mijloc e o taină, care nu e greu de desiegat. E deajuns să risipim o iluzie optică. Nu asemănai ea obiceiurilor sau potrivirea tipurilor, — cari pot lega 5a olaStă două generalii - atât de deosebite. ~-3 alcătuieşte Motornicit; impresiei de .realitate pe tare o mai oferă încă/ şt acum comediile iui Caragiale. E%te ceva mai puţin trecător, şi mai puţin superficial. Este acea puteta creatoare cart- poarta spiritul iui Moiiere dincolo de moda ciorapilor strânşi pe pulpe, şi n'a otnotât spiritul lui Plaut odată ca prăbuşirea civilizaţiei antice , . . Kste laîa.ăcire.a caracterelor omeneşti, totdeauna aceleaş, în marile, caşi in micite noastre pasiuni.

Aspectele viejei sociale »e. fugăresc, asenuni unui film de cinematograf. "Imboldul pornirilor noastre nu iau alîît de. uşor, ca revărsarea unui fum, formele noui aie.vremei. Demagogia r/a murit încă. Ridicolul, şi mai puţin. Servilismul va ti totdeauna o trambulina, după cum amorul prilejui totdeauna încurcături. Încrederea oarba a soţului înşelat nu datează dela 1883. Şi, tasfârşit, simpaticul Fănicâ Tipâîesbu n'a fost ultimul om pus să aleagă între fericirea kn.ee? pe care o iubeşte şi embijia ba potii ticâ . . . Asemenea accidente se Întâmplau şi în Egipt, pe vremea Cieo; pa trei, cu personalităţi mai importante î . <

Iată pentru ce, publicul de astăzi, mai puţin cunoscător .ai • moraţcu.i riloi de-acum patruzeci de" ani decât cronicarul din i902, urmăreşte totuşi acţiunea „Scrisoarei pierdute", cu o încordată luare aminte, şi sub-


http://kn.ee

liniază cu o fină înţelegere tot farmecul ironici, al vervei, si ai observaţiei. Nu, „Scrisoarea pierdută" nu se razimă pe câteva replici spirituale,

eari au ajuns dealtfel demult populare. flHa es>'e coloana vertebrala a celei mai bune comedii româneşti. încrederea invincibilă a „venerabilului", Zabaria Trahanache, impetuozitatea sentimentală a 'coanei Joip'ca, oratoria declama'onca a „cetăţeanului" Nae Cafavencu, ridicolul pretenţios al „onorabilului" Farîuride, devotamentul umil şi calculat a! poliţaiului Pristanda, ramolismentul şiret al biunului ,.patriof* Agamemnon Dandanaki şi în sfârşit, corectitudinea mucalită a Cetăţeanului veşnic „turmentat".

Acestea sunt elemente viabile, cari trăesc, pline de adevăr, subt zodia oricăror moravuri. Poleiala de actualitate, când cade, dă întregei plăsmuiri un aer cam uzat, într'adevăr.

Ei, dar nu toate antichităţile sunt cioburi de aruncat la g u n o i . . . Şi comediile lui Catagiale înfrunta îrecerea vremei, prefacerea decorului, de seninătatea operelor adânc omeneşti. Li se întâmplă un lucru care ar putea da pufin de gândi t . . . Alex. A. Hodoş.

Cronica Economică

9-25 Martie 1921.

C o o p e r a t i s t e . In intervalul* acestor 15 zile din urmă, cu toate că situaţia comercială se prezintă foarte îngrijitoare, totuşi cooperativele de tot felul se înfiinţează zilnic, ceeace însemnează că aceasiă mişcare a prins şi în aceste părţi şi populara o îmbrăţişează cu multă căldură şi încredere pentru binele ei însăşi Cu începere deia 1 Rprilie va lua fiinţă şi un birou special al Centralelor din Bucureşti cu puteri descentraliza-toare, astfel ca cooperatorii să aibă în apropierea lor şi în mijlocul lor -pe reprezentantul Statului pentru această mişcare. Deocamdată va lua fiinţă un inspectorat, care s'a stabilit în Cluj, — str. Lunei 54, — unde eooperotarii se pot adresa. Ziarul .Cooperaţia .orâşănea.scâ1' ce apare la Bucureşti, ca ziar al acestei mişcări, îd numărul ultim dela 15 Martie cr. cuprinde un bogat material în această direcţiune şi printre ahele un judicios şi foarîe interesant articol aEDiui Inginer Fieroiu .Criza de locuinţe şi cooperaţia". II recomandăm cu tot dinadinsul.

V i a t a m u n c i t o r e a s c ă . . Pe zi ce trece, agitaţia cu tendinţe de agravare printre meseriaşi şi muncitori a început să scadă. După unele iniormatiuni, în Oradea Mare şomajul e în floare. Cam 20C00 muncitori Iară lucru. Ministerul Muncii îşi dă toate silinţele sâ amelioreze această stare, înfiinţând prin diferite centre birouri de piasare a muncitorilor, cari au început să dea roade, plasându-se mulji dîn cei fără lucru, prin ajutorul acestor birouri. Pe de altă parte meseriaşii se organizează zilnic tn cooperative de producţie, lăsând pe al doilea plan cooperativele de


consum. Meseriaşii şi muncitorii români de naţionalitate, sunt foarte agitaţi contra autorităţilor, cari nu înjeleg a-i încuraja Ir. mod special t

fiind români- Astfel e cazul meseriaşilor şi muncitorilor români, din Satu-Mare, cari au început, cu toată dragostea lor patriotică, sâ-şl piardă orice Încredere în autorităţile noastre. Guvernul nostru ar trebui să se ocupe în mod serios de doleanţele acestor meseriaşi şi muncitori români, puţin la număr, în interesul însăşi al Patriei noastre.

S i t u a ţ i a A g r i c o l a , in parlamentai nostru s'a discutat în zilele acestea cu multa aprindere prc-ectul de reforma agrară. Chestiunea, care a fost mai Interesantă a îost cea a fixării preţului pământului expropriat Părerile eu iost împărţite şi rezultatul la care s'a ajuns este următorul deocamdată: î amantul se va plăti cu un pre{ egal cu de 20 ori arenda dinainte de războiu, adică cam 1600 lei ha., iar Statul sa plătească şi el proprietarilor încă atât. adică în to'al lei 3200 ha. Tot deodată» preţul se va calcula după calitatea pământului expropriat, astfel câ media, va fi de lei 2400 ha. Guvernul a făcut apei şi la propunerile proprieta-rilo* din diferitele părţi ale ţârii noastre, astfel că vom avea diferite preţuri, după regiuni, unul in Transilvania, altul în Basarabia şi altul în vechiul regat.

După rapoartele primite, însemânjarile de primăvară se urmează cu multă intensitate; se simte însă pe alocuri nevoie de ploaie. In Ardei activitatea e foarte intens*.

B u r s e l e d e m ă r f u r i ş i e f e c t e . S c h i m b — d e v i z e — s i t u a ţ i i b a n c a r e . Chestiunea importanta a intervalului acesta pentru via{a comercială şi financiară a fost şi es te : bugelul Statului nostru. Cu o rară competentă, actualul ministru de finanţe a schiţat în linii generale noua reforma financiară a {arii noastre. Experienţa celorlalte state i a servit m ilt de exemplu şi primul nostru buget de dupâ războiu promite a fi la înălţime. Şi de ce ? Fiindcă nu lipsesc dela venituri, creări de tot felul de venituri, absolut imperioase pentru aceste timpuri, ca impozitul pe venit, capital, acţiuni, etc. Apoi reducerile simţitoare ce s'au făcut la departamentele noastre, unele ajungând chiar la 4(r>. O altă chestiune foarte importantă pentru viata noastră financiară este şi separatiunea, ce începe să se degajeze între instituţiile cu capital naţional şi instituţiile •u capital internaţional. Reprezentanţi economici însemnaţi, ca Marschail' Paul Leroy — Beaulieu, Adolphe Wagner pledează pentru necesitatea de colaborare cu capitalul străin. Şi cura se discută, mai ales înfiinţarea unei bănd internaţionale de emisiune .Clearing International", părerile noastre se îndreaptă pentru realizarea de participare a capitalului străin la viaţa noastră economică, 'Sar într'o anume proporţie. Săptămânile financiare


,00 ultimul timp sunt monotone. Cauza, în cea mai mare parte, se dato-teşte ş» noului proect de buget al Statului nostru. Bursa de electe y'a prezentat în acest interval din ce tn ce mai slabă. Bancarele în special snnt foarte neglijate. Banca Românească se menţine mai ferm, fiind căutată la 900 lei. Efectele publice fiind scutite de impozit pentru cele

1920, au înregistrat urcări mari, ca o urmare a anunţării noilor impozite.

Cursul leului Ia Paris a variat dela 19,75, cu tendinţe de urcare. Schimbul continuă a fi animat, fiind căutate devizele, chiar peste cursul parităţii, Parisul ajungând la 524 Londra, care şi la Paris e scumpă,^a fost plătită până la 292. Dolarii mai abondenti, italia nu e aşa căutata, Elveţia foarte rară, scumpă, rusă la lei 1250, Praga e fermă la 96; Vieaa foarte scăzută: 9,90, Bulgaria invariabilă, rublele Roroanov la 26 bani rubla, iar cale Kerenski nu se caută de loc.

Mărfurile îşi continuă scăderile începute, deşi unele case au început manevre pentru ameliorare. .Ultima zi de bursă însă, şi-a schimbat cu totul fă]a şi valorile au început să fie căutate şt să înregistreze urcări, unele valori câştigând până la 50 puncte, Cu votarea bugetului, situaţia pie|eî noastre financiare va lua o formă mai hotărâtă şi cu aceasta fermitatea operaţiunilor se va arâtâ. Aurel /. Lepădatu.

Hirotonirea episcopului Roman R. Ciorogariu

In modesta, d<ar istorica Mitropolie a Bucureştilor, la 26 Martie a. c. s'a petrecut hirotonirea întru episcop a nou alesului episcop ort român al Oradiei-mari: Roman R. Ciorogariu. Un eveniment, pe cât de simplu în apariţia lut externă, pe atât de însemnat din punct de vedere istoric.

Cea din urmă sfinţire de episcop pen'ru Ardeal săvârşită la Mitropolia Ungro-Vlahiei a fost în Ianuarie 1698 când tinerul Atanasie An-gbei a primit hirotonirea de mitropolit al Ardealului Trecând acesta la unire cu biserica Romei, s'a rupt legătura sufletescă directă a arhiereilor din Ardeal cu vechea mitropolie din Bucureşti. In cei doi se-coli trecuţi doară numai cărţile bisericeşti» trecute peste munţi, pe


furiş în desagi, mai păstrau tradiţia unităţii de crpdtnţă.

Lozinca vremilor noastre este unitatea sufletească. Aceasta unitate sufletească va fi temelia cea mai puternică a unităţii politice.

Din instituţiunile existente azi în Jara noastră întregită, nici una nu va putea închega unitatea sufletească în aşa măsură ca biserica, care are la bază unitatea credinţei şi a tradiţiilor.

Acest lucru l-au înţeles archiereiî noştri de azi.

Hirotonirea episcopului K. Ciorogariu azi după 223 ani, în aceeaş capelă a Mitropoliei din Bucureşti unde ntahasie venise cu gândui trădării, înseamnă re-facerea istoriei şi reluarea firului, acolo unde s'a rupt. Dela c.a mai îndepărtată margine a ţării româneşti, din Oradia-rnare episcopul R. Ciorogariu este cel dintâiu episcop din Ardeal care vine să primească hiro'onirea în istorica Mitropolie a Ungro-Vinhki,

Discursurile rostite ia această solemnitate sur t de-o însemnătate epocală. I. P Sî. Sa Mitropolitul primat Dr. Miron E. Cristca într 'o cuvântare magistrală a făcut comparaţia între ceea ce s'a petrecut în 1698 şi ceeace simbolizează sfinţirea actuala. In umbra trainicei capele păr«a câ apar figurile măreţe ale arhiereii or de alta dată ca să asiste la unirea sulle'ească ce se încheagă în acel sfânt lăcaş.

Când episcopul R. Ciorogariu „cu trupul frânt dar cu sufletul întreg 4 ' muiţumia lui Dzeu că 1-a învrednicit să ajungă această zi, n'a rămas ochiu uscat între cei de faţă. Calvarul martirilor pentru credinţă, figura mucenicului trecut prin botezul sângelui se sintetiza înaintea ochilor. O vieaţă sbuciumată, care a cunoscut cununa de spini îşi primia

răsolata binemeritată, după calvarul de patru 'uni. Pe lângă bucuria ce ne umple sufletul ca Români, văzând unitatea sufletească rea'izându-sc în biserică, în şirul arhiereilor, mai simţim şi mulţumirea de-a vedea răsplătit pentru suferinţele sale pe mult încercatul nostru arhiereu R. Ciorogariu, azi când i-se pune pe cap coroana arhieriei. — îi zicem din tot sufletul: Jntru mulţi ani stăpâne. Mi

învestitura celor trei episcopi nou aleşi.

Marţi la 29. Martie a. c. au primit cârja archierească din manile M. S. Regelui: Mitropolitul Qurie Grosul a! Basarabiei, Dr Josif T.-Bădescu episcopul Caransebeşului şi Roman Ciorogariu episcopul Ora-diei-mari.

învestitura, ca semn al confirmării noilor arhierei şi din partea puterii lumeşti, reprezentată prin M. Sa Hege;e, s'a petrecut în cadrul unor solemnităţi grandioase. Cei trei arhierei au fost aduşi dela Mitropolie cu escorta regala ia Palat, iar după învestitură petrecuţi tot aşaîa Mitropoiie.

Prin cei trei arhierei, (ara primeşte paznici vrednici la cele două frontiere mai expuse. Sărbătoarea bisericei este sărbătoarea Statului.

Iată pentruce învestitura celor trei arhierei este o sărbătoare naţională. Cei trei arhierei a.'eşi dup vrednicie, ne inspiră cele mai frumoase speranţe în privinţa soartei păstoriţilor lor, şi a bisericei noastre naţionale.

Să deschidem ochii In aceste colţuri ale tării, pentru

readucerea la viaţă naţională a unei bune părţi din populaţia roma-


neasca, e nevoe dc o vie propagandă culturală. Lupta de trezire trabue dusă prin toate mijloacele şi pe toate căile. Nimic nu-i mai periculos pentru un neam, de cât renegaţii, Se ştie că din rândul acestora se recrutează spionii şi călăii cei mai Înverşunaţi contra fraţilor de acelaşi sânge.

Exemple avem destule. Măvoi mulţumi să amintesc pe renegaţii din Macedonia, atrăviti sufleteşte de pornirile falş-patriotice ale grecilor, cate i-au îmbuibat cu istoria lor pervertită, şi cari au cauzat tot rău! Aromânilor naţionalişti.

De greci, de duşmanii de atunci — căci azi sperăm că nu vor m-si fi, se puteau apăra, căci erau declarai! vrăjmaşi, de renegaţi însă nu, căci cu greu îţi poji imagina aşa canalie, în vecinul, în iuda, sau chiar în fratele tău. Sc ştie că atunci când, fruntaşii Aromâni erau ridicaţi noaptea din mijlocul familiilor lor, şi omorâji, aceia cari îi ademeneau, şi-i duceau călăilor nu erau de cât toi ai lor.

Km dat acest exemplu ca să nu reînviez cauza multor dezastre din războiul întregirei, provocată de acest fel de incoştienti.

Motivele cari determină pe acest soi de indivizi ca sâ se ridice contra propriilor lor fraji, e sau lipsa da cultură adevărată, naţională, sau lăcomia de bani. Contra acestei din urmă porniri e greu să lupţi, contra lipsei de cultura însă, cu puţine sforţări şi cu puţine sacrificii poji lupta cu deplin succes.

Iată de ce, aci, la graniţă, unda vitregia vremurilor din trecut a lăsat urme adânci în sufletele multora, e neapărată nevoe de sforţări pe acest tărâm. Pe iângă vechile urme, vin şi se adaugă greutăţile

vieţii de azi, şi, mai ales, uneltirile duşmane de dincolo de graniţă.

Ceea ce s'a făcut până acuma în judeţul Bihor e foarte puţin.

Sâ ne concentrăm forţele, şi în frunte cu preoţii, dascâiii şi armata, să pornim cu toţii la lucru. Satele ne sunt înstrăinate sufleteşte, oraşele ne sunt cu totul ostile, graiul ne este alterat, portul ne este pierdut, iar în administraţie aproape nu se simte de loc, noul regim.

Sâ deschidem ochii —

Teatrul „Regina Măria". în Oradea-Mare, în piaţa Regina

Măria, se înaltă cochetul teatru orăşenesc, purtând pe frontispiciu numele Augustei noastre suverane. E un teatru modern cu toate ame-najamenteîe.

Ministerul artalor, după recomandata primăriei, a concesionat acest local, trupei maghiare de operetă, operă, comedie şi dramă, de sub conducerea d-lui Erdetyi şi unui consorţiu, cu dreptul să se folosească până la 1 Apnlie anului 1922.

Activitatea trupei maghiare, pentru un oraş de provincie, este destul de lăudabilă. Reprezentaţiile cu montări fastuoase reuşesc să satisfacă întru cât-va pretenţiile de artă ale publicului.

Românii, din lipsă de altă distracţie, sunt nevoiţi şi ei să meargă la acest teatru. Şt în foc ca străina', în România mare, să înveţe româneşte — limba oficială — se întâmplă contrariu. Cei veniţi din regat, peste cât-va timp, — ajutaţi şi de împrejurările externe, căci eşti nevoit să pătrunzi în societatea maghiară sau jidovească cari şi aceştia vorbesc numai ungureşte, — zic pesie câte va luni petrecute în Oradia, îi auzi conversând, la început, cu câte un


timid îizetnî, vizet, gyuîa, pe la restaurante şi cafenele, apoî salufandu-.se cu „ s e r v u s " până

când mai târziu, învajă bine limba maghiară.

Nu că ne e frică de deznaţionalizare. Nu. Fim trecut prin multe şi nu s'a întâmplat aceasta. Dorinţa noastră trebue să fie pătrunderea cât mai mult şi printre rândurile străinilor, a iimbei româneşti ca astfel să putem da şi administraţiei de aici un suflet românesc.

Cel mai eficace mijloc de propagare a iimbei e teatrul,

Iată de ce e absolută nevoe d« o trupă permanentă românească în Oradea-Mare.

Nu trebue să ne facem mari iluzii la început. Vor trebui sacrificii mari din partea Statului. Asemenea sacrificii însă, cari dau rod bun, nu trebue să ne sperie.

Pe lângă teatrul Regina Măria, la câ{iva paşi, tn parcul Hotelului Parfe, mei este un teatru, care ame» najat, ar putea fi întrebuinţat E cu mult mai mare de cât primul. Trupa maghiară, ar putea să-şî continue activitatea, în cacestdin urmă local.

M E M E N T O

Ungurii nu se astămpâră. Un ziar din Budapesta, pentru a atâ|â şi mai rău spiritele a publicat, mai zilele trecute o serie de grozăvii comise de români, la siguranţa din Oradia, contra Ungurilor. Se spun chinurile ia care sunt supuşi ungurii >

rămaşi sub .ocupaţia* română. Pentru a mărturisi când sunt bănuiţi, sunt duşi în pivniţele siguranţei prevăzute cu nişte cosciuge cu şuruburi. Se aşează în aceste cosciuge. delicventul şi se strâng şuruburile cari intră în carnea .nenorocitului ungur".

• imediat după apariţia acestor zvonuri au fost invitaţi toţi ziariştii maghiari din localitate să viziteze .pivniţele siguranţei* cari nu sunt

-de cât nişte odăi ca toate odăile . . . unei case rechiziţionate de curând . . .

Pentru a se vedea cât de orbiţi sunt, vecinii noştri de şovinism,

dăm ultimele cuvinte din declaraţia făcută de amiralul Horthy, corespondentului ziarului „Le petit Parisien".

„E o datorie de onoare pentru* o r i c e maghiar, ca teritoriile Coroanei Sf. Ştefan să subziste inîan-gibiie. Astfel, iredentismul actual îşi are explicaţia s a ; câtă vreme cehoslovacii, românii, iugoslavii şi chiar austriacii vor deţine din pământurile Unguriei, pace nu va putea îi, mai ales că soldaţii noştri au toate calităţile militare pentru a susţine nouile războae ' (pieile împăiate de tigri, cum s'ar zice pe româneşte).

Nu vrea vecinii noştri să se obişnuiască în cămaşa lor proprie şi pace.

In editura „Cartea Românească* apar broşurile „Pagini alese din Scriitorii români* cari se vând cu un leu. Din numerele apărute pâ»ă


http://salufandu-.se

acum, şi anunţate de noi, se vede ce real serviciu se aduce literaturii române prin popularizarea celor mai bune opere ale maeştrilor condeiului

Din iniţiativa şi sub îngrijirea Dlui Brădişteanu directorul general a' cultelor, se dau serbări religoase tn Bucureşti, organizate de diferite Epltropii bisericeşti.

La şezătorile obişnuite ale „ C u l t u r i i P o p o r u l u i din Cluj, au ţinut cuvântări d-l Prof. Lupaş, despre Tudor Viadimirescu şi d-1 Domide, „Aspecte din viaţa poporului maghiar", iar la ultima şezătoare, d-i Ifătu, directorul' şcoalei de arte şi meserii «spicuiri din natură" Au îost însoţite de muzică, declamaţii şi rulări de filme da cinematograf.

Salonul d e a r t ă a r d e l e a n ă din Cluj şi-a amânat închiderea până la 5 Aprilie.

Sâmbătă 2b Martie a. c. Şcoala normală de fete din Oradea-Mare a dat o frumoasă şi bine-reuşită serbare şcolară în sala Cercului Catolic. Programul alcătuit din piesa de teatru „Cinei Cinei" de V. Alexandri, jocuri naţionale, jocuri gimnastice, tablouri vivante şi coruri a îost executat de elevele şcoalei. Beneficiul se va întrebuinţa în folosul orfanelor dela aceaşi şcoală.

Şezătoarea de Joi 31 Martie, ţinută la ora 8'/a în redacţia revistei „Cele trei Crişuri* a strâns o mare parte din intelectualii Oradiei. Di. director al şcoalei Normale de băeţi C. Sudejeanu a ţinut o frumoasă cuvântare despre „renaştere^ punând în ^legătură mişcarea~lui Tudor Viadimirescu de acum o sută de ani, cu ultimele evenimente.

DL George A. Petre, publicist, a declamat, şi a citit o frumoasă nuvelă de Iza Sion, apărută în ultimul număr din .Zburătorul".

Dna. Lucrejia Bugeac, profesoară, a cântat cu o voce plăcută câte-va şan sonete Programul î-a încheeat tenorul Lt. lndrieş, cu câte-va doine şi cântece naţionale, executate cu măestrie, smulgând aplauzele tntregei săli. Dl. lndrieş, e un artist de valoare. Vocea d-sale dulce, şi volumiuoasâ, ne îndrituesc să sperăm că în curând scena ro mână va avea un element care va umple un gol.

In fie care Joi seară continuă şezătorile literare în redacţia revistei Cele Trei Crişuri, la orele Intrarea liberă.

/ \ apărut în editura de propagandă „Cele Trei Crişuri".

No. 2. O v i d i u H u l e a — Războiul României (scris pentru popor).

No. 4. AI C i u r a — Adunarea de la Alba Juîia.

No. 3. N. I o r g a — Vechimea şl origina elementului românesc în părţile Bfhariei (Bihorului).

N a 5. «*« — Colindele. No. &. E u g e n i u Sp e r an t i a

— Frumosul ca înaltă suferinţă.

EUGEN BERDACH DENTIST

Strada Regele Ferdinand (Râkdczi-ut) Ho. 6. etajul I.

Execută în cele mai bune condi-[iuni ori ce lucrări de dentistică: dinţi tn cauciuc, sau înveliţi în aur, coroane de aur, plombe, scoateri de dinţi etc. etc. :-: : :


R E V I S T E

T r i b u n a Ş c o a l e i , anul I, No. î. Revista a-iociajieicorpuluididactic (fin Chişinău.

M u z i c a , anul III, No. 2, ca articole de: Maximilian Costin, Const Moisil, Heine, F. Aderea, A. Zirpa, etc.

B i b l i o g r a f i a , anul I, No. 8. Z i a r u l Ş t i i n ţ e or p o p u l a r e , anul XXI, No. 11. U n i v e r s u l Li terar , anul XXXAÎI, No. 10.

' F o a i a D i e c e z a n ă , ortodoxa — Caransebeş, anul XXXVI, Nrii 1 -9 . B i b l i o t e c a c o p i i l o r şi a t i r e r i m i i — Chişinău — cu un

sumar educativ pentru copii, jocuri, etc. F r ă j i a R o m â n e a s c a , ziar democrat, Orhei-Rasarabia, anul

III, No. 10. „Rampa", ziar atttstic, — Bucureşti.

- H V i a ţ a R o m â n e a s c a anul XII, No. 2. Cu un bogat sumar iscălit de : Svesuid Dobrouravov- Donici, Lucian Biaga,'Radu Rosetti, Demos-tene Botez, D. L Suchianu, Alexandrina Scurtu, Michail I. Chiritescu, C. Krupenski, Sabina Qeorgescu, Tudor Vianu, Al. A, fPhilippide, - Dragoş Protopepescu, Eugen Crăciun, E. Relgis, Eugen Filotti, Emil Issc.

R ă s ă r i t u l , anul III, No. 21—24 cu articole da AL Cazaban, I. Li. Soricu, General C. Găvănessu, Măria Pana, Eiena Dobrosinski, Al. Sorescu-Soare, I. Dragoslav.

. < C u l t u r a C r e ş t i n ă , anul X, No. 3. Cu articole dr. V. Bracavei, A. Tătar, Iv'aif Frollo.

CARŢi PRIMITE Editura „Cartea Românească'' Bucuraţi.

G. C o ş b u c — Războiul nostru pentru neatârnare: preţul 16'— Lei. V a s i l e S . M o g a — Cultura legumelor: , 4"— „

„ » , — Cultura pomilor rodîtoii: „î 6*50 „ „ „ „ — Cultura Viei şi îabricarea

irnoius . . ,» • 7"— „ : F i o r i a n C r i s t c s c u — D o u ă s u r d e , comedie populară în

2 acte preţul 250 Lei. Th. D. S p e r a ii t i a — M i r e a s a , dramă în cinci tablouri. Teatru

sătesc. pre{ul 2"50 Lei. * ,V» » » - C e p o a t e l e n e v i a , dramă populară

tntr'un act, preţul 2'50 Lei. ,, , „ „ — ManafVa c i l o r , comedie, preţul 2'50 Lei.

\-< U i e M a r i n (Horia Petra] Petrescu) — La r ă s p â n t i i . . . câte-va întrebări conştiinţei. Tip. Arhidiecezană Sibiu. Preţul 6*— Lei


Salonul de artă ardeleană din Cluj. .cele im Crişuri-


bcu cluj / central university library...

Documents