Balada Supravieţuitorului a lui Sam cel Român

By Sam R.

Translated by Diana Lupu

Copyright 2011 Sam R.

Smashwords Edition

Banii vorbesc

În 1999, înainte să vorbesc sau să înţeleg vreun cuvânt în română, o prietenă mi-a vorbit despre formaţia Holograf.

Cântecul pe care mi l-a prezentat era hit-ul lor “Banii Vorbesc” şi mi-a tradus refrenul în engleză:

E un singur drum, ascultă!

Banii vorbesc, banii vorbesc.

Unii te ridică, alţii te lovesc.

Banii nu tac, banii se fac.

Cu siguranţă mi-a deschis ochii şi a fost o introducere exactă atât în muzica românescă cât şi în modul de gândire al oamenilor de aici.

Mai târziu, când am început să învăţ limba română şi am ascultat mai multe piese de la Holograf, am dat de un alt hit de-al lor , “Balada Controlorului”, titlu pe care l-am pronunţat corect după cinci ani de practică.

Titlul acestei cărţi este felul meu de a-i omagia pe ei şi pe toţi muzicienii români minunaţi pe care am ajuns să-i cunosc de-a lungul anilor.

În plus, este felul meu de a sărbători faptul că pot pronunţa titlul propriei mele cărţi!

Întrebări Frecvente

Î: Cine sunteţi? Ce dracu’ căutaţi în ţara noastră?

R: În primul rând mulţumesc pentru aşa o întrebare simpatică. Cred că se poate spune că totul a început cu mult timp în urmă, când lucram cu o româncă foarte drăguţă în Statele Unite. Mi-a spus atât de multe despre minunata voastră ţară încât am decis să vin să

o vizitez. M-am simţit atât de bine încât am tot revenit până într-o zi când am decis să mă mut aici.

Î: Afaceri sau de plăcere?

R: Poftim?

Î: Afaceri sau de plăcere?

R: Ah, atunci cred că aş putea spune "de plăcere" devreme ce practic nu lucrez in România. Sau poate e mai corect spus că nu lucram în România dar acum scriu cărţi despre România însă cum scrisul e o plăcere pentru mine cred că sunt afaceri combinate cu plăcere.

Î: Adresă permanentă?

R: Ah, da. Adresă permanentă ziceţi? Asta e o întrebare puţin dificilă fiindcă în America, oricât de ciudat ar părea, nu trebui să informăm guvernul unde locuim. Cel puţin nu încă.

Î: Cum se numesc mama şi tatăl dumnevoastră?

R: Mergem la o întâlnire mai târziu sau ce? Nu, glumeam doar. Doar că intrăm prea mult în detalii. Ce legătură au mama şi tatăl meu cu ceva? Nici n-au fost vreodată în România.

Î: E pentru flotant.

R: Ah, pentru flotant. Foarte mumos. De ce nu mi-aţi zis asta de la început? Acum totul e lămurit.

Î: Numărul CNP?

R: Ce anume?

Î: Numărul dat de guvern. Care este numărul dumnevoastră de identificare dat de guvern?

R: Nu am unul. Serios.

Î: Şi cine e acest Sam cel Român? E numele tău legal?

R: Se poate spune că e numele meu de scenă, personalitatea mea publică hiper-românească. Cu toate acestea, numele meu “real”, de pe documentele oficiale, este tot Sam.

Î: Eşti aici în România pentru a-i converti pe oameni la o altă formă de creştinism?

R: În sfârşit una uşoară. Nu.

Î: Sunteţi aici ca să investiţi milioane de dolari în economia noastră pentru a scoate un profit enorm datorită salariilor mici cu care sunt plătiţi muncitorii?

R: Uh, nu. Singurul milion pe care l-am avut a fost când un milion de lei era o sută de dolari.

Î: De unde eşti din Statele Unite? Cumva din New York?

R: Nu. Dar o să-ţi spun că de pe aproape dacă vrei.

Î: Eşti cumva român? Ai strămoşi sau rude din România?

R: Nu.

Î: Ai fost vreodată certificat de către un psiholog ca eşti sănătos şi

nesuferind de boli mintale?

R: Nu. De ce întrebi?

Î: Am auzit că-ţi place România.

R: Ai auzit bine. M-am mutat aici cu ani în urmă şi încă sunt aici.

Î: Verişoara mea este psiholog. O să-ţi dau cartea ei de vizită. Cred că te poate ajuta. Colaborează cu Ministerul Turismului.

Î: Eşti căsătorit?

R: Nu-mi spuneţi că aveţi cumva o fiică minunată care a aşteptat toată viaţa ei un cavaler american cutezător care să-i îndeplinească visele şi să-i fie făt frumos.

Î: Ba nu. Am o fiică dar nu eşti potrivit pentru ea. Cred că ai nevoie de o soţie pentru că nu prea ai grijă de tine.

R: Ah, mersi!

Î: În plus, de obicei am mai multă încredere în bărbaţi însuraţi decât în cei singuri.

R: O să am asta în vedere.

Î: Chiar vorbeşti limba română? Nu pot să cred. Cum ai reuşit să o înveţi?

R: În 37 de paşi uşori!

Î: Sunt adevărate toate poveştile tale?

R: Da. Toate mai puţin una. Sau poate două.

Î: Ţie ţi-e uşor să spui lucruri bune pentru că ai 2 metri, eşti incredibil de atrăgător şi super bogat, iar în plus eşti american.

R: Da, absolut, ai dreptate. De asemenea, pot să trag raze laser cu ochii şi să zbor printre nori.

Î: Hmm, până acum cred că-mi placi dar încă nu am încredere în tine. Aşa că o să-ţi mai pun o întrebare. Care e motivul real pentru care eşti în România?

R: Cu siguranţă gagicile.

Î: Eram sigur!

R: Ce pot să spun? Sarmalele sunt şi ele destul de bune.

Cum am învăţat limba română în 37 de paşi simpli

Majoritatea românilor sunt destul de surprinşi când află că un american le vorbeşte limba. Sunt întrebat adesea cum anume am reuşit să învăţ să vorbesc româna. Floare la ureche!

Pasul 1 – Vorbeşte italiană şi spaniolă şi apoi râde şi dă din mână când auzi de limba română. La urma urmei sunt toate limbi latine, nu? Sunt practic identice!

Pasul 2 – Întâlneşte-te cu nişte români în Statele Unite, roagă-i să-ţi spună nişte cuvinte. Ţine minte doar unul – opt – cifra. Serios. În prima zi când am ajuns în România era singurul cuvânt pe care îl ştiam.

Pasul 3 – Mergi în România, întâlneşte-te cu 5012 oameni care vorbesc toţi engleză (bineînţeles) şi, prin urmare, nu te învaţă română deloc.

Dintr-un motiv oarecare nu cumpăra nici un dicţionar român-englez din România.

Pasul 4 – Întoarce-te în SUA, caută în fiecare librărie din oraşul tău şi dă-ţi seama că, deşi sunt suficiente dicţionare şi cursuri şi liste cu verbe pentru

portugheză şi rusă, nu există nimic pentru limba română. Absolut nimic.

Du-te la cea mai mare librărie online din America şi cumpără literalmente singurul dicţionar român-englez disponibil, tipărit pentru prima dată în 1946 şi neschimbat de atunci.

Pasul 5 – În fiecare zi când eşti la lucru, tipăreşte un articol dintr-un ziar românesc disponibil online. Foloseşte-ţi dicţionarul antic şi încearcă să traduci articolul cuvânt cu cuvânt.

Notă: Acest lucru a fost deosebit de “plăcut” deoarece nu ştiam că autorităţile române au decis schimbarea ortografiei după 1989. Ce mişto!

Găseşte doar jumătate dintre cuvintele din ziar în dicţionarul tău. Fii confuz timp de, hmm, un an sau doi referitor la cum se poate ca dicţionarul tău să nu aibă jumătate dintre cuvintele care apar într-unul dintre principalele ziare din România.

Pasul 6 – Spune-le prietenilor tăi că înveţi limba română pentru a o putea vorbi atunci când vei merge în România. Primeşte felicitări de la toţi cu ocazia apropriatei vacanţe în Italia.

Pasul 7 – Mergi în România de încă câteva ori, vorbeşte doar engleză şi astfel învaţă doar câteva cuvinte.

Pasul 8 – Găseşte şi cumpără în sfârşit un curs audio al limbii române. Yupi! Îl bagi în casetofonul maşinii şi înveţi româna zilnic pe drum spre lucru. Apoi afli că există doar o lecţie disponibilă şi înveţi să spui bună ziua cu accentul potrivit iar apoi păi, ne pare rău.

Pasul 9 – Te muţi în sfârşit în România. Gata cu vizitele pentru tine!

Pasul 10 – Începe să mergi la magazin singur şi fii întotdeauna extra super sigur că te poziţionezi în aşa fel încât să poţi citi cifrele de la casa de marcat fiindcă nu poţi înţelege aşa-zisele “numere” pe care ţi le spune casieriţa. Spune bună ziua dacă încearcă să stea de vorbă cu tine şi dă din cap, zâmbeşte şi mormăie.

Pasul 11 – Dă-ţi în sfârşit seama că modul “oficial” de a spune numerele este complet diferit de cel în care românii le spun de fapt.

De exemplu: pai-spre-zece este pronunţia OFICIALĂ pentru 14. Pronunţia “reală” a românilor este paişpe.

Pasul 11b – Asigură-te că niciodată nu comanzi 2 unităţi din ceva fiindcă e o cifră care e “masculin” pentru unele lucruri şi “feminin” pentru altele şi nu ştii niciodată care e care.

Aşadar, chiar dacă vrei doua lucruri, trebuie mereu să ceri trei!

Pasul 12 – Începe să vorbeşti cu ţigani, mai ales cerşetorii care te abordează (trebuie doar să stai într-un loc suficient timp şi vin ei la tine). Sunt singurii care vor fi destul de răbdători încât să stea şi să vorbească cu tine în română.

Pasul 13 – Mergi pentru prima dată cu trenul fără ca să te ajute cineva.

Pasul 14 – Ai parte de o ceartă colosală cu proprietara, care nu prea vorbeşte engleză dar cu siguranţă e nemulţumită de abilităţile tale de curăţare a apartamentului. La un moment dat îţi va ordona să cureţi aragazul cu o periuţă de dinţi.

Pasul 15 – Dă-ţi în sfârşit seama că înainte de 0900 trebuie să spui bună dimineaţa, bună seara după 1800 şi după amiaza e “după ce ai mâncat” (după masa).

Pasul 16 – Mută-te pe o stradă al cărei nume se termină în “ului” şi în sfârşit, ÎN SFÂRŞIT, înveţi cum să pronunţi acest sufix.

Pasul 17 – Continuă să întâlneşti români (inclusiv prietene) care vorbesc engleză mai bine decât tine, corodându-ţi astfel creierul deja ruginit şi abilitatea lui de a învăţa o nouă limbă.

Pasul 18 – Uită-te la televizorul tău care nu are televiziune prin cablu sau satelit şi prinde un singur canal (PROTV – televiziune pentru profesionişti?). 90% din programe sunt emisiuni americane subtitrate, care ajută puţin.

Scrâşneşte din dinţi şi forţează-te să te uiţi la “comedii” româneşti ca Trăsniţi în NATO (despre nişte soldaţi aiuriţi care îşi fac de cap în cazarmă) şi La Bloc (despre o echipă de vecini zăpăciţi).

Pasul 19 – Mută-te în alt oraş, cu televiziune prin cablu şi o prietenă care iubeşte emisiuni ca Surprize, Surprize (o tortură) şi Schimb de Mame care e destul de bună.

Vei putea să vezi în apartamentele participanţilor şi să-ţi dai seama că nu

eşti singurul care are pereţii acoperiţi cu icoane şi o grămadă de macrameuri împodobind mesele şi alte mobile.

Pasul 20 – Într-o zi, la magazin, când totalul e 60,000 lei, îi dai casieriţei 110,000 lei iar când îţi aruncă o privire confuză, formulezi prima ta propoziţie în română – “Ca restul să fie 50,000 lei”. Iar ea va zâmbi şi îţi va da într-adevăr o bancnotă de 50,000 lei ca rest.

Pluteşte apoi acasă.

Pasul 21 – Cunoaşte-i pe părinţii prietenei tale, despre care crezi în mod greşit că nu vorbesc engleză. Fii “obligat” să bei cu tatăl prietenei tale şi schimbă poveşti şi ironii iar apoi află, când eşti destul de ameţit, că de fapt (hopa!) mama vorbeşte engleză destul de bine. Din fericire ai păstrat discuţiile despre sex la minim – cel puţin aşa crezi.

Pasul 22 – Începe să-ţi arăţi măiestria în română, mai ales începând conversaţii cu taximetriştii.

La rândul lor, aceştia cred că eşti maghiar. Îţi iau 6 luni să afli că vorbeşti româna exact ca Marko Bela aşa că neapărat trebuie să fii maghiar.

Notă: Mai târziu ajungi să-l imiţi pe Marko Bela pentru a-ţi distra prietenii.

Pasul 23 – Împrieteneşte-te cu un român, care vorbeşte engleza minunat, şi cu o prietenă de-a lui care nu vorbeşte engleză deloc. Cei doi încep să iasă împreună când, dintr-o dată, el acceptă o slujbă în alt oraş şi cumva o “moşteneşti” pe ea.

Yupi, acum ai primul prieten care nu vorbeşte engleză!

Pasul 24 – Continuă să te întâlneşti cu ea, ajunge să-i cunoşti pe colegul de cameră, unchiul, mama, tatăl şi varii alţi oameni, dintre care nici unul nu vorbeşte engleză. Sunt toţi din Maramureş, unde aparent este interzis prin lege să înveţi engleza. Ei bine, pierderea lor şi câştigul tău!

Mergi în sfârşit în Maramureş şi ieşi în oraş, întâlneşte-te cu o grămadă de maramureşeni şi află că nici ei vorbesc nici măcar o boabă de engleză. Vorbeşte în română până îţi cade limba din gură.

Pasul 25 – Continuă să vorbeşti cu taximetrişti şi chicoteşte de plăcere când, ocazional, găseşti un şofer căruia îi place să vorbească şi să-şi verse oful fie legat de străini şi/sau maghiari fără să ştie în acest timp că tu nu eşti

român. Ha haa!

Notă: Poţi face asta prin mormăieli. Mulţi de “da” şi mormăit şi nimeni nu va afla vreodată *râs diabolic*

Pasul 26 – Începe să cumperi cărţi pentru copii în limba română precum Capra Cu Trei Iezi. Acum ştii de ce naiba nu a fost tradusă vreodată în engleză – este extrem de macabră şi sângeroasă şi le-ar da copiilor americani coşmaruri timp de săptămâni.

Pasul 27 – Cumpără o carte cu poezii româneşti (Eminescu), oftează şi dă-ţi seama că nu le vei înţelege nici în 10.000 de ani. Mergi la copacul lui special din Iaşi, fă o poză în faţa lui şi consideră asta un câştig.

Pasul 28 – Ia un milion de trenuri în toate direcţiile, de la Craiova la Oradea la Botoşani la Constanţa şi bineînţeles la Bucureşti.

Intră în conversaţie cu personajele colorate care călătoresc cu trenul şi treci prin multe aventuri minunate, dintre care unele nu vor fi menţionate vreodată. Îmi pare rău, dar există o regulă – ce se întâmplă pe CFR rămâne pe CFR.

Pasul 29 – Vorbeşte în română cu români care nu vorbesc engleza şi condu o căruţă cu lemne, trăieşte într-un sat, dansează pe manele, enervează un preot, ia o armă de la un jandarm beat şi aproape începe un război.

Pasul 30 – Vorbeşte româna chiar şi cu românii care vorbesc engleză şi ascultă-i spunându-ţi iar şi iar că nu le vorbeşti limba foarte bine.

Între timp, bineînţeles că sunt liberi să măcelărească limba engleză şi să se certe cu tine în privinţa asta, fiind cât se poate de mândri de cât de superioare sunt cunoştinţele lor de engleză comparativ cu ale tale.

Pasul 31 – Continuă să vorbeşti română cu oricine, inclusiv un bătrân fără dinţi, ţigani, cerşetori, beţivi, ţărani (care spun a-ci în loc de a-ici), oameni din Oltenia (care au propriul lor timp verbal), oameni din Bucureşti, oameni din Banat şi, desigur, moldoveni – fiecare având propriul accent, jargon, pronunţie şi chiar cuvinte complet diferite.

Pasul 32 – Mergi la Bucureşti şi întâlneşte-te cu unul dintre actorii din La Bloc şi spune-i cum serialul te-a ajutat să înveţi româna şi ce emisiune mizerabilă a fost iar el râde şi e de acord sută la suta, ia loc şi bea o bere cu tine în timp ce-ţi povesteşte o grămadă de anecdote.

Numele personajului său în serial era “Americanul” şi găseşti asta ironic şi amuzant ACUM dar era extem de frustrant şi bizar pe vremea când urmăreai emisiunea.

Pasul 33 – Eşti oprit pe stradă şi eşti întrebat cum se ajunge undeva (de obicei la CEC). Rânjeşti cu satisfacţie supremă fiindcă, nu doar că ştii unde e clădirea, dar poţi explica cum să ajungi acolo în română.

Deoarece românii dau, în mod genetic, cele mai proaste indicaţii din lume, te consideri un erou pentru bravele serviciile aduse în acest sens.

Pasul 34 – Începe să înveţi rusa şi apoi uită-te cum o mulţime din părţile ciudate ale gramaticii şi sintaxei române încep să aibă sens.

Pasul 35 – Începe să-i ajuţi pe prietenii tăi maghiari şi pe studenţii străini să înveţe româna.

Pasul 36 – Mergi la Bucureşti şi fă pe cineva să creadă că eşti un vorbitor nativ din Ardeal. Yupi!!! În sfârşit ai reuşit să vorbeşti româna atât de bine încât oamenii cred că eşti român.

Pasul 37 – Spune-le tuturor despre cum vorbeşti acum româna în mod oficial şi ai fost încoronat regele României şi nu impresiona pe absolut nimeni cu asta. Dar eşti fericit şi asta e ce contează.

Vezi? Nu a fost chiar aşa de greu. A durat doar vreo 10 ani.

Găsit în dicţionar

Românofil -a

adj. s. m. şi f. (Om) care suferă de o boală mintală; alienat, dement. Expr. Eu sunt mândru să fiu un romanofil = A fi (sau a umbla) nebun după România; a fi foarte îndrăgostit de România; a-i plăcea prea mult România.

Trăsniţi în ortografie

Limba română este puţin “fluidă” în ceea ce priveşte ortografia. Acest lucru poate fi destul de confuz dacă încerci să înveţi limba, aşa că vă voi da un

exemplu foarte scurt în speranţa că nu va trebui să suferiţi ani de zile încercând să clarificaţi lucrurile.

Pentru a ilustra diferenţa voi scrie acelaşi cuvânt în diferite forme, acel cuvânt fiind pâine.

FOARTE IMPORTANT: Toate ortografiile diferite se pronunţă exact la fel.

Ortografia Oficială Actuală Super Triplu Precisă Şi Corectă

pâine – Suficient spus. Dacă scrii o scrisoare cuiva din guvernul român (şi sincer, trebuie să te întreb de ce faci asta) despre nişte produse de panificaţie, atunci aşa ar trebui să scrii cuvântul.

Stilul Internet cunoscut şi ca Stilul Leneş

paine – În marea majoritate a timpului, oamenii nu au o tastatură românescă cu acele caractere speciale aşa că le poţi sări. Cu unele cuvinte, ca pâine, nu e nici o problemă să fie scrise “paine” dar alte cuvinte gen “gasca” pot fi derutante fiindcă înseamnă două lucruri diferite când sunt scrise (corect) în două feluri diferite.

Stilul Tipărit Pe Firme cunoscut şi ca Stilul “A Ondulat”

pãine – O vreme îndelungată, idioţii de la ISO (ce-o însemna şi asta) nu au implementat posibilitatea de a scrie cu a cu căciulă (cunoscut ca şi â, litera corectă) aşa că, pentru a distinge între “a” şi “â” fără a putea scrie corect, românii au fost forţaţi să scrie “ã” sau “a” cu o linie ondulată deasupra.

Această literă nici măcar nu există în română dar e tot ce poţi folosi când tipografia nu are â. Înţelegi?

Stilul Tovarăş

pîine – Aceasta e o ortografie care m-a dat peste cap deoarece dicţionarul meu a fost tipărit în era comunistă aşa că eu căutam cuvinte care aveau “â”

în ele şi le găseam doar pe cele cu “î”.

Există un motiv lung şi complicat (şi plictisitor) pentru care comuniştii au schimbat ortografia în felul acesta iar unii românii încă preferă să scrie aşa, lucru care poate fi foarte derutant CHIAR ŞI ACUM pentru că, de exemplu, pe site-ul CFR toate oraşele sunt scrise în stilul vechi.

Aşadar, dacă cauţi bilete pentru Târgu-Mureş de exemplu, trebuie să cauţi la Tîrgu-Mureş. Super distractiv!

Stilul Tovarăş Leneş

piine – Folosit mai ales de către cei care comentează pe Youtube şi care s-au mutat din ţară în perioada comunistă, continuând din acest motiv să scrie aşa.

Stilul Cirilic De Modă Veche

пыйне – Acest stil este folosit doar în unele părţi din Republica Moldova dar, înainte de aproximativ 1860, şi româna era scrisă aşa. Nu vei avea de-a face cu acest stil dar este interesant dacă priveşti scrisul din vechile biserici şi alte locuri fiindcă totul e în alfabetul cirilic.

Notă: Alfabetul cirilic folosit pentru română e uşor diferit de cel folosit în Republica Moldova. Hopa!

BINE DE TIUT:Ş

Românii prezen i online tind s foloseasc o mul ime de abrevieri oribile iţ ă ă ţ ş argou, care fac aproape imposibil citirea ( i descifrarea) limbii româneă ş dac nu e ti deja fluentă ş . A a c nu înv a româna de pe internet! ş ă ăţ

De asemenea, firmele i materialele tip rite folosesc o combina ie aş ă ţ stilurilor Lene i Oficial i/sau Lene i Tovar toateş ş ş ş ş ăş amestecate i puse laş un loc.

Cititul firmelor i afi elor î i cer practic s fii un ninja lingvistic i sş ş ţ ă ş ă completezi singur dac ortografia nu e corect sau exact .ă ă ă

Deschide gura şi spune â

Limba română, cu toate diacriticele şi semnele ei speciale, poate fi pronunţată destul de uşor de un vorbitor nativ de engleză odată ce ştie cum să o citească.

Cu toate acestea, există o excepţie şi anume litera “â”, sau cum prefer eu să-i spun “a-ul purtând o pălărie elegantă”.

Sunetul exprimat de litera “â” sau vărul său apropiat, “î” (pe care-l numesc “i-ul cu pălăria elegantă”) pur şi simplu nu există în engleză. Nu avem nimic asemănător cu asta. Şi este aproape imposibil să exersezi pronunţia unui sunet pe care nu l-ai auzit înainte.

În sfârşit, după ani de practică, sunt acum capabil să-l pronunţ corect. Am dezvoltat şi o tehnică foarte eficientă, pe care o folosesc şi azi, pentru a-i învăţa pe prietenii mei străini când exersează pronunţia acestui sunet.

Studentul: Cum pronunţ litera â?

Eu: E extrem de uşor. Să-ţi arăt. Deschide gura şi spune numele ţării, România, cât de bine poţi.

Studentul: Ok, o s-o fac! Rom..

Eu: *pumn rapid în stomacul prietenului meu*

Studentul: Ââââfff! M-a durut. De ce ai făcut aşa ceva?

Eu: Asta e! Ai reuşit!

Studentul: Ce?

Eu: Atunci când te-ai îndoit de durere şi ai spus “uuuu” din piept, acela a fost sunetul â. Să mai încercăm o dată!

Studentul: Eşti sigur?

Eu: Da.

Studentul: Rom...

Eu: *pumn*

Studentul: ...ââââââânia. Da, ai avut dreptate! L-am pronunţat.

Eu: Felicitări. Acum ştii cum să pronunţi “a-ul cu pălărie elegantă”!

Studentul: Doamne. Chiar era singurul mod de a mă învăţa?

Eu: Da.

Un început ciudat

Aşa cum primarul Munchkinlandului i-a spus lui Dorothy, cel mai bun loc pentru a începe e întotdeauna la început.

Din păcate, nu sunt foarte sigur unde e începutul aşa că voi începe cu prima parte a anului 2000, când stăteam la biroul meu din Des Moines, Iowa (Statele Unite) într-o dimineaţă însorită de iarnă şi eram pe cale să-mi încep al doilea job.

În acele zile aveam două locuri de muncă, lucrând cele 40 de ore “normale” pe un post administrativ la spitalul local şi apoi adunând fişe medicale la un birou de asigurări, timp de alte 20-30 de ore pe săptămână.

Obosit, epuizat şi confuz, am decis să fac un pariu cu Dumnezeu, deoarece mă confruntam cu o dilemă. Sincer, nu ştiam ce altceva să fac.

Dar pentru a putea înţelege care era problema mea, trebuie să ne întoarcem puţin pentru a explica cum funcţionează sistemul american în ceea ce priveşte concediile şi timpul liber.

Concediul obligatoriu sau garantat nu există pentru majoritatea slujbelor din Statele Unite, inclusiv cele două pe care le aveam eu. Timpul liber era “câştigat” ca rezultat al fiecărei săptămâni lucrate, adică pentru fiecare lună lucrată (la jobul nr. 1) primeam o zi de concediu ca un fel de “credit”.

A doua slujbă, trebuie să adaug, nu avea un astfel de sistem implementat, prin urmare nu câştigam deloc timp liber.

Dacă facem calculele, se vede uşor că, lucrând 12 luni fără pauză, aş câştiga 12 zile de concediu la job-ul numărul unu (şi din nou, zero zile la job-ul

numărul doi). Din păcate trebuie să lucrezi pentru o firmă un an întreg înainte de a putea începe să-ţi câştigi creditul pentru concediu.

Aşadar, după ce lucrasem la două locuri de muncă câte 70-80 de ore pe săptămână timp de un an şi jumătate, am câştigat destul credit încât să am 6 zile libere. De asemenea (în principal pentru că eram prea epuizat să-i cheltui) strânsesem destui bani încât să-mi permit să iau avionul către un loc drăguţ pentru a-mi petrece zilele de vacanţă strânse cu greu.

Mai trebuie să adaug că toţi angajaţii trebuie să le ceară voie supervizorilor înainte de a merge în concediu. Altfel spus, te fac să cerşeşti pentru propriul tău concediu.

Planul meu original era simplu. Prietena mea era în Spania la universitate şi vroiam să merg să o văd. Din păcate, au apărut mai multe probleme care m-au împiedicat să merg la ea în Spania.

Şefii mei (de la ambele joburi) îmi dăduseră deja voie să merg în concediu în aprilie şi ar fi fost destul de dificil să reprogramez. Şi sincer, eram sătul de lucru şi tânjeam după nişte timp liber, cât mai departe de casă cu putinţă.

Dar unde să merg? Ce puteam face? Stând la biroul meu în acea dimineaţă, pierdut în marea de birouri calme şi gri, mă gândeam la nesfârşit la aceast lucru. Cu siguranţă aş fi putut merge oriunde în America destul de uşor, fie în Hawaii, California sau Florida. Aş fi putut vizita Londra, Paris sau Roma, toate oraşe frumoase unde fusesem deja.

Lucrul ciudat era că, iar şi iar, ajungeam să mă gândesc la România. De ce? Deşi ştiam unele lucruri de bază despre ţară, nu părea să fie nimic atrăgător la ea, mai ales având în vedere cât de departe era (cam 9.000 km). Cu siguranţă nu vorbeam limba şi nu aveam nici cea mai vagă idee ce aş putea face sau vizita în România.

Tot ce ştiam despre România am aflat de la o româncă care lucrase cu mine ca bucătar în vara anului 1999. Datorită felului în care vizele J-2 erau organizate (cel puţin în acele zile), contractarea străinilor pe timpul verii era o practică comună a angajatorului meu. În afară de româncă mai erau şi o spanioloaică, un tip din Republica Dominicană precum şi două fete din Kazakhstan.

Când aveam şase luni, mama mea m-a luat cu ea în primul meu zbor cu avionul, şi am călătorit mai mult sau mai puţin întreaga mea viaţă. Înainte de România, am locuit în patru ţări şi am vizitat alte câteva duzine, de la

Mexic la Orientul Mijlociu şi Africa.

Menţionez asta fiindcă nu era nici un motiv logic pentru care România să iasă în evidenţă ca ceva special sau interesant.

Şi totuşi avea ceva special. Pozele cu oraşul natal al colegei mele românce păreau să aibă ecou în mine. Şi în ciuda faptului că nu aveam nici un motiv să zbor până acolo, idea îmi tot venea în minte iar şi iar.

Aşa că am hotărât să fac un pariu cu universul şi să văd unde va ateriza zarul. Singur la biroul meu, am pus un CD în casetofon. CD-ul avea 22 de piese şi apoi am apăsat pe butonul de “random” (la întâmplare). Acest CD în special avea un cântec preferat al colegei mele românce, intitulat “You Put A Spell On Me” (M-ai vrăjit).

Toate energiile păreau să se intersecteze şi acesta părea un “test” bun pentru a vedea dacă să merg sau nu în România. Înainte să pornesc CD-ul am închis ochii şi m-am rugat ca dacă “M-ai vrăjit” urma să fie ultima melodie cântată, acela era semnul de la Dumnezeu că ar trebui să merg în România.

Inima îmi bătea cu putere când am apăsat “play” dar destul de repede munca a început să se desfăşoare normal. Stăteam în faţa calculatorului, fredonând cântecele, făcându-mi treaba, sortând şi analizând informaţii medicale extrem de plictisitoare, de-abia capabil să rămân treaz şi visând la amiază, când urma să merg acasă şi să dorm şase ore înainte să mă trezesc pentru a merge din nou la primul job.

Iar apoi melodia a început – “M-ai vrăjit” – şi am ascultat fiecare cuvânt, fiecare vers părând plin de însemnătate. Nu ştiam câte melodii au fost cântate dar cu siguranţă trecuse peste o oră.

Şi atunci, când piesa a dispărut în tăcere, casetofonul a piuit o dată iar CD-ul s-a oprit. Într-adevăr, melodia fusese ultima cântată de pe CD.

Am cerut un semn iar răspunul a venit înapoi clar ca lumina zilei.

Du-te în România!

Am stat ca lovit de fulger preţ de câteva minute, apoi m-am ridicat şi am vorbit cu şefa mea, cerându-i voie să plec mai repede în acea zi. După aceea am mers imediat cu autobuzul la mall şi mi-am cumpărat primul ghid despre România.

Cât timp am răsfoit paginile pe drumul spre casă, idea de a merge în România părea ireală şi foarte improbabilă cu “semn divin” sau fără.

Dar când m-am trezit mai târziu în acea seară, cu ghidul alături pe pernă, mi-am dat seama că într-adevăr voi merge acolo. Aşa că după câteva zile am mers la un agent de turism, mi-am cumpărat biletele şi am început să-mi fac bagajele.

Iar în aprilie 2000, am aterizat la Aeroportul Otopeni, în afara Bucureştiului, ştiind exact un cuvânt din limba română şi simţindu-mă complet pierdut.

Acum suntem în 2011, am vizitat România în concedii de patru ori şi locuiesc aici de mai bine de cinci ani. Vorbesc, citesc şi scriu în română . Am scris ghidul turistic numărul unu despre această ţară (în engleză). Sute de mii de oameni mi-au citit site-ul şi mi-au văzut interviurile din presa românească.

Şi totuşi, povestea transformării mele dintr-un străin ignorant în cel mai român rezident al ţării nu a mai fost explicată sau detaliată vreodată în limba română.

Teatru pe căile ferate

Când am călătorit pentru prima dată cu CFR-ul, am fost martor la un spectacol excepţional, un clasic al căilor ferate române cunoscut drept “Bătălia Cerşetorilor”.

Ologul (omul fără picioare) – Este murdar şi se târâie pe jos fără să aibă un scaun cu rotile, un skateboard sau un aparat ortopedic de vreun fel. Şi literalmente nu are picioare.

Deschide uşa compartimentului şi are un discurs pregătit despre cât de grea e viaţa şi cât de mizerabil poţi fii să nu-i dai nişte bani. Pentru numele lui Dumnezeu, nu are picioare!

Mama şi Bebeluşul – Mama intră cu un bebeluş în braţe, are o faţă foarte tristă şi îţi spune o poveste extrem de lungă despre cum vrea să cumpere doar “o jumătate de pâine” şi nu cumva o poţi ajuta? Bebeluşul îşi suge

degetul iar atât mama cât şi copilul sunt inevitabil destul de murdari.

Notă: acest rol este jucat doar de către ţigani.

Puştiul Zdrenţăros – Neapărând în fiecare reprezentaţie dar totuşi suficient de popular este Puştiul Zdrenţăros, de 6 până la 9 ani, câteodată fată, alteori băiat.

El (sau ea) este îmbrăcat în haine murdare, pline de găuri şi au deseori pete de mâncare pe faţă şi/sau haine. Din nou, acest rol este doar pentru ţigani.

Pentru un bonus, scoate capul din compartiment şi uită-te la capătul coridorului. Părintele Puştiului Zdrenţăros va pândi acolo, aşteptând să-şi colecteze banii pentru a-şi putea cumpăra o altă pălărie de piele.

Vânzătorul de Cărţi Religioase – De obicei un tânăr, deschide uşa compartimentului, nu spune nici un cuvânt dar aşează o mică vedere lângă tine.

Pe o parte este imaginea unui sfânt ortodox. Grozav, o vedere gratis, nu? Nu te grăbi! Pe cealaltă parte este preţul.

Zece minute mai târziu, VCR va reveni şi, dacă ai vederea în mână, va trebui să i-o plăteşti. Dacă nu vrei vederea, las-o unde a fost aşezată, vânzătorul se va uita urât la tine, o va ridica şi va merge să o vândă în alt compartiment.

Apoi vei arde în iad pe vecie fiindcă ai fost un zgârcit şi nu ai vrut să cumperi cartea de joc cu sfântul norocos, păcătosule!

Vânzătorul surdo-mut – Tipul acesta va intra cu un ghiozdan uriaş din care va scoate o grămadă de chinezării pe care le v-a aşeza pe locurile voastre.

Unele dintre ele vor avea luminiţe sau vor scoate sunete. Câteodată primeşti jucării, uneori pixuri, alteori cu totul altceva. E o completă loterie.

Dacă eşti un bărbat – încruntă-te la produse dar nu le atinge şi reia-ţi activitatea.

Dacă eşti femeie – este literă de lege, trebuie să ridici obiectele şi să le examinezi pe fiecare în parte. Dacă îţi plac, preţul este indicat clar şi îţi pregăteşti banii.

După vreo 10 minute tipul surdo-mut va veni să ridice obiectele nerevendicate şi să-şi primeasă banii pentru restul. Nu va spune mulţumesc sau vreun alt cuvânt pentru că se presupune că e surdo-mut.

Notă: mai există o variantă a tipului surdo-mut, care, în loc de chinezării, îţi dă doar o bucăţică de hârtie pe care scrie “Ajutaţi-mă, sunt surdo-mut” şi trebuie să donezi bani când revine.

Însă orice ar fi nu poţi să păstrezi hârtia!

Avion fără motor

Când avionul meu a aterizat la Bucureşti în acea zi friguroasă de primăvară din anul 2000, primul lucru pe care l-am văzut pe geam a fost epava ruginită a unui avion, abandonat la marginea pistei.

În acel moment călătorisem non-stop de aproape 24 de ore şi eram extrem de obosit. Avionul acela ruginit, fără motor, în cel mai mare aeroport al ţării m-a făcut să am ochii cât cepele. Evident eram departe de casă.

Cu toatea acestea, călătorisem în multe locuri şi văzusem lucruri mult mai nebuneşti decât acesta. Când am ieşit din avion şi aşteptam la control paşapoarte, un bărbat care stătea lângă mine a început să-mi vorbească în engleză americană.

El: Eşti american?

Eu: Da, tu?

El: Da. Ascultă, nu vreau să te deranjez dar eşti pentru prima dată în România?

Eu: Da. De ce?

(pauză)

El: Aşa credeam şi eu. Păi, noroc şi ai grijă!

În acelaşi moment a ţâşnit în mulţime şi l-am pierdut imediat din vedere.

Bine aţi venit în România!

Cum ţuica de prune aproape m-a făcut să încep al 3-lea Război Mondial absolut accidental şi în nici un caz din vina mea

Notă: E posibil să existe unele mici exagerări în această poveste. De asemenea, toate numele au fost schimbate pentru a-i proteja pe aşa-zişii “nevinovaţi”

Trebui să vă fac o mică mărturisire. Sunt nebun după ţuica de prune.

Există două feluri de ţuică în acestă lume. Primul fel, îmbuteliat în fabrici şi vândut în magazine şi ocazional servit în restaurantele româneşti e în regulă. Deseori are o tentă gălbuie. Mirosul e bun, gustul e bun şi când o bei îţi provoacă o senzaţie de arsură perfect acceptabilă.

Şi da, ca orice tărie din lume, te va îmbăta. Ţuica de la magazin e un fel de Dacia 1310 a alcoolului, nu e sexy sau arătoasă dar te va duce fără probleme acolo unde vrei să mergi.

Ţuica de prune făcută acasă, pe de altă parte, este ambrozia zeilor. Vei recunoaşte acestă specie rară fiindcă, în primul rând, gazda sau prietenul tău român îţi va face cu ochiul şmechereşte, ca un mic viclean ce e!

Apoi va scoate o sticlă de plastic, poate o sticlă veche de Cola, apă minerală, Pepsi, Fanta, orice, atâta vreme cât e un fel de sticlă din plastic, refolosită, cu un lichid perfect transparent înăuntru. Asta e ţuica cea bună.

Apoi va chicoti şi îţi va spune Povestea Adevărată Despre Cum S-a Născut Ţuica lui, cum a început cu adunatul prunelor din livada bunicii sale şi cum, încet şi cu atenţie, a început procesul de distilare şi cum nu a adăugat deloc zahăr – numai prune şi nimic altceva. Şi cum, cu atenţie şi grijă, folosind doar metoda străveche, perfectată de-a lungul secolelor de români iubitori de tării, a produs acestă minunată băutură, pură ca un cristal, care se află acum în faţa ta.

Apoi îşi va atinge nasul cu un deget şi te va informa solemn că ţuica lui e atât de pură şi naturală şi atât de pământească şi, de fapt, aproape un fel de medicament pentru că e atât de sănătoasă pentru tine, încât nu vei fi niciodată mahmur după ce o bei. Toate adevărate, apropo.

Asta este ţuica care mă transformă într-un nebun. Urmez pe oricine, oriunde pentru un pahar. O să-mi predau toate bunurile materiale şi o să dau şi cămaşa de pe mine şi o să promit să-ţi fiu cel mai bun şi apropiat prieten pe viaţă dacă îmi torni un pahar (sau poate două) din acestă ţuică.

Notă: În acelaşi timp te vei îmbăta colosal în timp record. Poţi să iei cel mai tare marinar rus sau irlandez sau membru al oricărei alte culturi cunoscute pentru rezistenţa la băutură, să le dai un pahar de ţuică şi vor pica de pe scaun când or să o bea.

Este uimitor cum îţi face burta caldă, mintea înceţoşată şi spiritul să crească plin de dragoste şi apreciere pentru oamenii din jur.

Acum că înţelegeţi care e ţuica bună, e timpul să vă povestesc “incidentul”, spus încă la foc de tabără într-un anumit sat pe care nu o să-l numesc, aşezat sus, în munţii Transilvaniei.

Acest sat de munte era foarte aproape de o staţiune turistică. În epoca comunistă, guvernul a aranjat diverse zone rurale ca staţiuni turistice. Prin diverse canale şi mijloace, românii obişnuiţi ajungeau să meargă acolo în concedii şi să se bucure de natură, departe de oraş.

Locurile de cazare erau deţinute în întregime de guvern. Deseori şefii mari aveau propriile locuri de cazare, făcute pentru ca ei să se poată relaxa după munca dificilă de a conduce o dictatură represivă. Treaba aia nu e uşoară, omule!

Acum că suntem într-o democraţie, e în efect proprietatea privată aşa că, în această staţiune turistică unde locuiam (în subsolul unui hotel), erau mai multe reşedinţe private, majoritatea cabane mici şi simple dar şi câteva case de dimensiuni mai mari.

În regimul anterior, armata construise un loc pentru ofiţerii şi generalii săi. Este un hotel destul de mare, cu o mulţime de camere individuale şi o sală de mese uriaşă. Apoi, după cină, generalii se putea plimba prin împrejurimi şi admira pădurea de pini sau puteau schia sau merge în drumeţii.

Ce trebui înţeles este că armata încă deţine acest loc – este complet privat. Un cetăţean obişnuit nu poate intra pur şi simplu, să ia o cameră şi să comande cina.

Statul în astfel de locuri este unul dintre puţinele beneficii pe care un ofiţer le primeşte pentru serviul adus armatei române. Dar, în marea majoritate a

timpului, acest hotel este gol aproape în întregime.

Ştiu că au montat noi antene radio şi o legătură satelit pentru a transmite date. Câteodată au loc antrenamente militare dar, în general, este doar un hotel uriaş şi lipsit de oaspeţi.

După cum am menţionat înainte, locuiam în subsolul unui hotel foarte mic, deţinut de o prietenă de-a mea. Femeile care lucrau acolo (şi erau numai femei) erau toate din satul alăturat. Veneau la hotel să locuiască şi să muncească acolo o săptămână iar apoi, săptămână următoare mergeau înapoi acasă având liber.

De-a lungul timpul am ajuns să le cunosc. Şi, prin intermediul lor, i-am cunoscut pe aproape toţi sătenii şi membrii acelei micuţe comunităţi.

Una din femeile care lucrau la hotel, o să-i spunem Maria, era măritată cu un colos din sat, căruia o să-i spunem Ion. Ion conducea o camionetă de marfă şi era deseori ocupat în timpul zilei dar, de obicei, era acasă în fiecare noapte.

Ion, mare cât un tăietor de lemne, era un bărbat drăguţ, nu foarte bun la pronunţat cuvintele, puţin timid dar cu o inimă de aur. Însurat cu Maria, bucătăreasă atrăgătoare si care vorbea foarte repede, care lucra în hotelul unde locuiam eu şi care m-a învăţat o grămadă de înjurături şi expresii sexuale în română, Dumnezeu să o binecuvânteze.

Într-o zi, prietena mea care deţinea hotelul m-a rugat să o ajut cu nişte probleme pe care le avusese cu camerele de supraveghere (din păcate, acum obligatorii în multe afaceri româneşti).

Aşa că eram acolo, făcându-mi de lucru cu înregistrările, când mi-am dat seama că, pe una dintre casete, îl puteam vedea pe Bogdan, un alt localnic care venea la hotel destul de des, sărutând-o pe Maria când nu era nimeni prin preajmă. Hopa!

Din fericire, prietena mea, proprietara hotelului, era destul de ignorantă la astfel de lucruri şi nu a văzut niciodată ceea ce văzusem eu (altfel Maria ar fi dat de naiba şi ar fi primit cu siguranţă Muştruluiala Justificată).

Am coborât în fugă din pod, am tras-o pe Maria de-o parte şi am întrebat-o despre Bogdan. Se pare că se “plictisise” de Ion şi avea o mică aventură sătească cu tânărul domn Bogdan.

Iar eu? Personal nu-mi păsa. Nu sunt un popă sau cineva care să judece cine ce trebuie să facă. Îl ştiam pe Bogdan şi era un tip tăcut care fusese întotdeauna bun cu mine şi care era un soldat staţionat la hotelul armatei din apropiere.

Cu siguranţă nu urma să spun cuiva ce ştiam dar cred că Maria i-a spus lui Bogdan iar acesta a simţit că poate o “asigurare” nu strică, aşa că şi-a folosit abilităţile militare pentru a-mi exploata singura slăbiciune fatală – ţuica de prune.

Prin urmare, la scurt timp după ce am descoperit aventura pe care Maria o avea cu Bogdan, acesta m-a invitat în bucătăria hotelului armatei pentru un “păhărel” de ţuică, pe care o dosise în spatele oalelor şi cratiţelor. Eu, fiind acest nebun după ţuică, am acceptat imediat.

Desigur, fiind o bază militară, accesul civililor era complet interzis, mai ales când aceştia sunt americani năuci care de-abia vorbesc româna. Şi sunt al naibii de sigur că nu există nici o regulă sau ordin care să permită străinului menţionat să se îmbete criţă în bucătăria gigantică a armatei.

Ei bine prieteni, puteţi fi siguri că exact asta am făcut. Lucrurile au decurs în felul următor:

Paharul 1: Ei bine, bunul meu prieten Bogdan, excelentă ţuică. *plescăit din gură* Are un buchet minunat şi un gust delicat şi floral.

Paharul 2: O, nici măcar nu-ţi face griji, secretul tău e în siguranţă cu mine. Auzi, te superi dacă mai îmi torni o gură? E o băutură minunată şi nu aş vrea să fie irosită.

Paharul 3: Hei, văd că ai o staţie radio aici. Mişto, sunt curios care e volumul maxim la chestia asta.

Paharul 4: Ştii ce omule? Dacă divorţează vreodată de ticălosul de Ion, voi doi ar trebui să vă căsătoriţi. O să-ţi fiu cavaler de onoare, ce zici? Fraţi pe viaţă!

Paharul 5: La naiba, bucătăria asta e enoooormă!!! Hai să pornim toate ochiurile de la aragaz şi să ne facem de mâncare. Armata are aşa de mulţi cartofi încât nu o să le lipsească câţiva. Nu te îngrijora fratele meu pe care o să-l iubesc pentru totdeauna şi mereu.

Paharul 6: Ce mişto pălărie! Iubesc roşul. E chipiul unui colonel sau

general sau ceva de genul? *Îmi pun pălăria*

Hei, uită-te la mine, eu sunt şeful. Cuceriţi acel deal! Fortificaţi buncărul! Foc de voie!

Paharul 7: Oi fi eu alb dar am mişcări mai fine ca Michael Jackson!! Vrei să vezi cum dansez pe masă?

Paharul 8: Cum adică fumatul nu este permis într-o bucătărie a armatei? Omule, nu ştii că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate? Suntem într-o democraţie acum, putem face ce vrem!

Paharul 9: Nu-ţi mai face atâtea griji! Nu o să vină nimeni aici. Suntem la dracu-n praznic, în creierul munţilor. Haide, hai să invităm câteva gagici şi să începem petrecerea pe bune!

Şi atunci, prin uşa din spate a bucătăriei, încălcând complet regulile, apropo, neintrând pe uşa din faţă ci pur şi simplu neanunţat, direct prin uşa din spate a intrat un colonel foarte treaz şi sobru, îmbrăcat în splendida uniformă completă a Armatei Române.

Colonel care, într-un mod complet nedrept şi injust, a avut nişte ahem *tusetuse* întrebări pentru Bogdan despre ce naiba se întâmpla într-o staţiune guvernamentală pentru ofiţerii armatei care muncesc din greu şi care au condus pe un drum de ţară lung şi întortocheat pentru a ieşi din oraş şi a se relaxa pentru o vreme în liniştea şi pacea unei staţiuni montane şi care aveau zero interes să vadă un american dându-se în spectacol.

M-am ghemuit imediat într-un colţ, fără să spun un cuvânt, şi am ascultat (prin ceaţa beţiei) o conversaţie foarte lungă implicând multe încruntări şi arătat cu degetul şi aruncat furios al chipului pe podea de către colonel şi multe “vai, îmi pare rău” şi “absolut, nu o să se mai întâmple cât trăiesc şefu” din partea lui Bogdan până când am auzit cuvântul magic – ţuică.

Şi, ca prin minune, explicaţia a funcţionat!

Colonelul a zâmbit şi şi-a îndreptat chipiul, şi-a mângâiat mustaţa, şi-a netezit haina şi mi-a strâns mâna. Mi-a tras cu ochiul părinteşte, pe deplin înţelegător, aşa că totul fusese iertat.

Deşi mi-a interzis, complet pe nedrept după părerea mea, să mai calc în acel loc vreodată.

Dar cel puţin nu am început al Treilea Război Mondial în acea zi, aşa ca ăsta este un lucru bun.

Test Fulger

Este timpul să vedem cât de mult ştiţi despre România!

1) În ce an a unit Mihai Viteazu provinciile româneşti pentru prima dată?

a) 1600

b) 1584

c) 1456

d) 1965

2) Care a fost capitala lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Tare şi Chipeş şi Cool?

a) Suceava

b) Chişinău

c) Iaşi

d) Fundul Moldovei

3) Când împachetaţi de mâncare pentru o călătorie cu CFR-ul, care din următoarele sunt obligatorii?

a) Un sandwich cu unt şi salam sau cu unt şi castraveţi, învelit într-un şerveţel roz sau portocaliu

b) Doi litri de suc ieftin

c) Slănină

d) Ceapă şi pâine

e) O pungă de “Bake Rolls”, cu sare sau cu usturoi

4) Prima menţionare istorică a Bucureştiului este într-o scrisoare din 1459 scrisă de...?

a) Mircea cel Bătrân

b) Mircea nu chiar atât de Bătrân

c) Vlad Ţepeş

d) Nicolae Ceauşescu, Stejarul din Scorniceşti

5) Ce culoare au lentilele ochelarilor lui Corneliu Vadim Tudor?

a) Roz

b) Mov

c) Rose

d) Coral

e) Fucsia

f) Mandarină

6) Gaşca mea nu poate să stea liniştită...

a) când mănâncă caracatiţă

b) nici o clipă

c) în timpul în care desenează o schiţă

7) Cine a crăpat piatra în patru?

a) Finu cu naşu

b) Lupu cu capu

c) Capra cu capu

d) Ursu cu capu caprei

8) Care dintre următoarele NU este numele real unui sat din România?

a) Pălăria de Sus

b) Pălăria Mexicană de Sus

c) Kszerlybëdgyölluskrégtok

d) Jawohlstadt

9) La o căruţă, pe ce parte este frâna?

a) Stânga

b) La mijloc

c) Dreapta

d) Oriunde funcţionează, omule!

10) Ce înseamnă expresia “mă mănâncă palma stângă”?

a) Serios, e timpul să mergi la doctor

b) O să primeşti bani

c) Te vei căsători cu cineva bogat şi roşcat

d) Sunt fabrică de valută şi produc sută la sută

RĂSPUNSURILE LA PAGINA 100

1,609 km străbătuţi în locul meu

Pentru puncte bonus, comparaţi şi contrastaţi o dimineaţă tipică pentru mine în America cu una tipică pentru mine în România.

România

Ies din apartamentul meu de bloc.

America

Ies din apartamentul meu, unul din doar 4 dintr-o fostă casă transformată în

apartamente.

România

Ies pe stradă.

America

Deschid şi intru în maşină.

România

Trec de un grup de copii care râd i povestesc în timp ce a teapt autobuzulş ş ă . Evident se simt în largul lor.

America

Copiii sunt supraveghea i pân când se urc pe autobuz. De mici suntţ ă ă înv a i s fie aten i la oamenii necunoscu i i s considere r pirea lor unăţ ţ ă ţ ţ ş ă ă risc real.

România

Aceşti copii aşteaptă un autobuz obişnuit.

America

Autobuze speciale şi scumpe sunt folosite pentru a-i transporta pe copii.

România

Mergând pe jos, trec pe lângă mai mulţi şoferi de taxi, care aşteaptă în maşinile lor în timp ce citesc ziarul.

America

Din ma in v d foarte rar un ofer de taxi iar, dac îl v d, acesta e destul deş ă ă ş ă ă ocupat.

România

Continui să merg pe stradă, admirând schimbarea ciudată a vremii.

America

Conduc de la semafor la semafor, ap sând pedala de accelera ie între eleă ţ . Mediul ambient din ma in este setat de mine.ş ă

România

Trotuarele sunt aproape universal în stare bună.

America

Trotuarele rareori există.

România

Intru în magazinul de pe colţ şi cumpăr o banană.

America

Nu există “magazin de pe colţ” dar dacă totuşi ar fi probabil ar vinde numai benzină, bere şi chipsuri.

România

N/A (nu se aplică)

America

Îmi fac plinul cu benzină.

România

Continui să merg pe stradă şi ajung la veterinarul meu. Nu mi-am adus pisicile – este doar o vizită de curtoazie.

America

Veterinarul meu este extrem de ocupat şi îl văd doar cu o programare (sau urgenţă) pentru animalele mele de companie.

România

Veterinarul i cu mine povestim pe îndelete, în timp ce bem ni te ceai deş ş plante.

America

N/A

România

Veterinarul meu îmi d o pung cu mere i pere culese ă ă ş de la ea din curte. Sunt mici, urâte i pline de în ep turi de la insecte. ş ţ ă Cu toate acestea, sunt incredibil de delicioase i dulci.ş

America

N/A

România

Veterinarul vorbe te patru limbi.ş

America

Veterinarul meu vorbe te o singur limb dar probabil cunoa te câ ivaş ă ă ş ţ termeni medicali în latin . ă

România

Îmi iau la revedere de la veterinar i îmi v d de drum, trecând pe lâng maiş ă ă mul i oameni ie i i la o plimbare, inclusiv vârstnici i p rin i împingându- iţ ş ţ ş ă ţ ş copii în c rucioare.ă

America

Toat lumea este în untru sau într-o ma in în orice moment, exceptându-iă ă ş ă pe cei care fac jogging sau plimb câini. ă

România

Val dup val de autobuze publice trec pe lâng mine, pline de elevi iă ă ş adul iţ .

America

Poate un autobuz pe or , pe jum tate gol, va trece pe stradă ă ă.

România

De i nu cump r nimic, m uit peste cele peste 20 de ziare de vânzare la unş ă ă

chio c de pe trotuarş .

America

N/A – nimeni nu merge pe jos a a c nimic nu este vândut pe strad i nuş ă ă ş sunt niciodat nic ieri mai mult de 3 sau 4 ziare (deseori mai pu ine) laă ă ţ vânzare.

România

Un domn în vârst , foarte dr gu , m opre te pentru aă ă ţ ă ş - i exprima admira iaş ţ pentru geanta mea de “po ta ”. i mie îmi place, de aceea am cump rat-o.ş ş Ş ă O persoan absolut încânt toare.ă ă

America

N/A

România

Trec pe lâng o coal primar unde sute de copii sunt afar , fugind, ipândă ş ă ă ă ţ i râzând.ş

America

Conduc pe lâng o coal primar . To i copiii sunt în untru. Singurulă ş ă ă ţ ă sunet care se aude este cel al soneriei care anun schimbarea orelor.ţă

România

Merg mai departe, traversând cu u urin mai multe intersec ii, ma inileş ţă ţ ş dând prioritate pietonilor.

America

Pietonii trebuie s fiă e foarte aten i la ma ini iar traversatul str zii esteţ ş ă deseori periculos. Acesta e înc un motiv pentru care conduc o ma in înă ş ă loc de a merge pe jos.

România

Trec de u ile automate ale unui hipermarket modern i bine aprovizionat. ş ş

America

Parchez ma ina i trş ş ec de u ile automate ale unui hipermarket modern iş ş bine aprovizionat.

România

Nici un angajat nu m întreă ab dac am nevoie de ajutor. Dar dac mă ă ă ă apropii de unul dintre ei pentru a-i cere ajutorul, sunt foarte s ritori.ă

America

Angaja ii clinc ne clopo ei i ip sloganuri în timp ce al ii m abordeaz înţ ă ţ ş ţ ă ţ ă ă mod constant pentru a m întreba dac am nevoie de ajutor. ă ă În plus, to iţ angaja ii poart insigne i uniforme cu fraze scrise cu litere colorate, deţ ă ş genul “S ave i o zi bun !”ă ţ ă

România

Cump r 10 portocale, cânt rind 2,24 kg cu 7,85 lei ($2,4 USD). ă ă Coaja portocalelor nu este de o culoare uniform , având zone galbene i/sau verzi.ă ş

America

Cump r 10ă portocale, toate spray-ate încât s fie de un portocaliu perfectă lucios, cânt rind aproximativ 5 livre cu $6 USD (19,5 lei).ă

România

Cump r 400 de grame de castrave i la 6,99 lei per kilogram pentru uă ţ n total de 2,79 lei (0,85 USD).

America

Cump r 14 uncii de castrave i (pre-ambala i) pentru un total de 2,99 USDă ţ ţ (9,75 lei).

România

Cump r un kilogram (2.2 livre) de gâtură i de pui cu 5,49 lei (1,68 USD)

America

Gâturile de pui nu exist , i nici tacâmurile de pui.ă ş

România

Cump r un pachet de ă 800 de grame (1,76 livre) de aripi de pui la 8,80 lei (2,69 USD).

America

Cump r un pachet de 1,6 livre (725 grame) de aripi de pui care costă ă 2,99/livr a a c plă ş ă tesc 4,78 USD (15,5 lei).ă

România

Cump r o salat verde, cultivat local cu 2,45 lei (USD 0,75)ă ă ă

America

Cump r o salat cultivat la sute dac nu mii de kilometri distan la 2,50ă ă ă ă ţă USD (8,10 lei).

România

Merg la cas i îmi pl tesc lucrurile dup ce casierul le scaneaz pe fiecareă ş ă ă ă .

Dac vreau o pung trebuie s o pl tesc. ă ă ă ă tiam asta de dinainte a a c amŞ ş ă adus o pung pe care am folosit-o de sute de ori.ă

America

Merg la cas , scanez eu toate produsele iar apoi pl tesc un computeră ă .

Pungile sunt gratis i nelimitate, dar, pentru a m sim i mai bine fa deş ă ţ ţă mediul ambient, am adus o plas cu mine. Cu toate acestea, probabil amă sute de plase de la cump r turi acas . ă ă ă

România

Ie ind din magazin, trec pe lâng un autş ă omat care vinde lapte proasp t.ă

America

Ie ind din magazin, trec pe lâng patru sau cinci automate care vând Coca-ş ăCola i alte sucuriş .

De i ziua a început cu ploaie i vânt, v d c soarele str luce te a a c mş ş ă ă ă ş ş ă ă hot r sc s merg pe jos în continuare. ă ă ă

America

Odat ce ies din cas sunt for at s -mi conduc ma ina indiferent dacă ă ţ ă ş ă vremea e bun sau nuă .

România

M opresc la o flor rie din cartier i ajung s cunosc doi oameniă ă ş ă fermec tori, un tână r român care vorbea maghiar fluent dar nu i englez iă ă ş ă ş asistenta lui mai în vârst , o doamn unguroaic care vorbea cel pu in aseă ă ă ţ ş limbi str ine, printre care i un pic de suedez . De i nu i-am mai întâlnit peă ş ă ş ace ti oameni înainte, petrec cel pu in o jum tate de or stând de vorb cuş ţ ă ă ă ei. Când plec, zâmbim cu to ii.ţ

America

N/A

România

În mod convenabil, trec strada i iau un taxi, unul din numeroasele careş a teapt pasageriş ă . Ma ina este modern i în stare excelent . ş ă ş ă

America

Chem un taxi. A tept 40 de minute s soseasc . De obicei este o ma in deş ă ă ş ă mari dimensiuni, extrem de uzat i în stare proast . ă ş ă

România

Stau în fa iar oferul discut cu mine, pe îndelete, cum schimb rile deţă ş ă ă temperatur ămodific nivelul de zah r din fructe i cum asta va afectaă ă ş copacii i solul.ş

America

Stau pe bancheta din spate, în spatele unei bariere din plastic, i poateş vorbesc despre sport i politic . ş ă

România

Ajung la blocul meu, m dau jos din taxi i aproape sunt lovit în cap deă ş mingea de fotbal a copiilor care se joac afar . ă ă

America

Ajung, în sfâr it, acas i îmi parchez ma ina, asigurându-m c am închis-ş ă ş ş ă ăo bine. Copii se joac doar în zone supravegheate. ă

Hopa!

Probabil întrebarea care mi se pune cel mai frecvent de către cei care încearcă să înveţe româna este “ce înseamnă hopa?”

Deoarece nu există o traducere directă, îmi place să le dau un exemplu.

Data: Acum câteva zile

Scena: Într-un hypermarket, un magazin uriaş şi haotic, lângă un palet înalt cu lăzi de bere.

Personaje:

“Bogdan”: Un om puţin scund, la 40 de ani, cu o tricou strâmt peste burta căpătată de la bere. Poartă pantaloni scurţi galbeni, asortaţi cu tricoul în dungi, galben şi negru, care îl face să aducă a un bondar.

Eu: Un martor nevinovat

ACTUL 1

BOGDAN este văzut învârtindu-se în jurul unui palet uriaş cu lăzi de bere aşezate prost. BOGDAN caută evident o anumită marcă care este sub lăzile de bere pe care trebuie să le mute pentru a ajunge la comoară.

Dintr-o dată, cotul lui BOGDAN loveşte accidental muntele de lăzi de bere iar acestea se revarsă pe culoar.

Eu: Hopa!

Muştruluiala Justificată

În primul rând nişte definiţii:

Muştrului: v. admonesta, atinge, bate, certa, dăscăli, dojeni, instrui, învăţa, lovi, moraliza, mustra.

şi

Justificat(ă): adj. 1. v. fundamentat. 2. v. motivat. 3. dezvinovăţit, disculpat, (rar) scuzat. (Persoană ~.)

Dacă le punem împreună avem Muştruluiala Justificată™, pe care o declar marcă înregistrată deoarece eu am inventat termenul.

După cum am spus înainte şi voi spune în continuare, în România există exact un fel de a face totul. Am călătorit prin Europa încă de mic copil dar România este, cu uşurinţă, cea mai omogenă ţară în care am fost, vorbind din punct de vedere al culturii.

Dacă intri într-o şcoală dintr-un oraş şi te uiţi în jur, este o copie identică a oricărei alte şcoli din oricare alt oraş. Toţi sunt învăţaţi exact aceleaşi lucru iar individualitatea NU este un punct forte al românilor.

Este un lucru atât de înrădăcinat în cultura de aici încât românii sunt rareori conştienţi că există Un Singur Fel de a face totul, cunoscut ca să fi corect. Românii nu sunt niciodată mai fericiţi decât atunci când casa lor arată corect, se îmbracă corect, vorbesc corect şi se comportă corect în orice situaţie.

Felul în care muştruluiala este aplicată este întotdeauna la fel.

În primul rând, cel care muştruluieşte trebuie să adopte un ton indignat şi uşor iritat. Nu e chiar ţipat şi spume la gură (ceea ce cu siguranţă NU e corect) dar volumul creşte faţă de o conversaţie obişnuită.

Cel care muştruluieşte trebuie să adopte cel mai îndreptăţit ton posibil, de parcă ar fi un predicator foarte strict şi cu un cod moral de fier iar cel care este muştruluit ar fi doar un păcătos murdar aflat în pericol de a merge

direct în iad.

Şi nu în cele din urmă, muştruluitorul trebuie să adopte o privire tristă şi plină de regret, care pare a spune că el cu siguranţă NU au vrut să recurgă la asta dar au fost forţaţi de către cel muştruluit şi nu ştii cât de mult îl doare să facă asta. Aşa că nu te mai prosti, nu fi obraznic şi hai să ieşim din această situaţie jenantă odată!

Un exemplu de mai demult care ilustrează cum am învăţat tehnica Muştruluirii Justificate:

După ani de zile în care trenurile din România au fost coşmaruri pe roţi, CFR a primit nişte bani de la Uniunea Europeană şi a cumpărat o serie de trenuri nou-nouţe, cunoscute ca Săgeata Albastră.

Sunt nişte trenuri moderne, super drăguţe, foarte curate şi spaţioase, cu afişaj digital şi muzică înăuntru, ce mai, pachetul complet. Şi da, chiar şi baia era destul de modernă, nouă şi, cel mai important, CURATĂ.

Într-o dimineaţă călătoream cu Săgeata Albastră de ora 6.00 spre Timişoara, când am realizat că trebuie să merg la baie destul de urgent. Am mers la toaletă dar am vazut că indicatorul era roşu, ceea ce însemna că era ocupată. Conductoarea aştepta şi ea în faţa uşii aşa că mi-am dat seama că vrea să intre şi că am un pic de aşteptat.

Apa s-a tras la toaletă, indicatorul s-a schimbat din roşu în verde şi un tânăr care şi-a terminat “treaba” a ieşit de acolo. Conductoarea a intrat. Un moment mai târziu a ieşit din nou afară şi a mers direct la tânărul care tocmai ieşise de la toaletă.

Conductoarea: Hei tu, ce e asta?

Tânarul: Ce?

Conductoarea: Toaleta. Uită-te la asta. Tocmai ai ieşit de acolo şi acum e pipi de colac. Tu ai făcut asta.

Tânarul: (privire de om trimis la spânzurătoare)

Conductoarea: Ăsta e un tren frumos şi trebuie păstrat aşa! Nu aşa se foloseşte toaleta. Îmi dau seama că n-ai 7 ani de acasă dar când faci aşa mizerie trebuie să cureţi. Acum treci înapoi acolo, ia nişte bucăţi de hârtie şi fă curat.

Tânărul: Da doamnă (tot privire de om trimis la spânzurătoare).

Şi da, a trebuit să aştept puţin mai mult dar a meritat pe deplin.

Aşa se aplică o Muştruluială Justificată în mod corect!

O vizită în Ţara Maneliştilor

O mulţime de români mă întreabă ce părere am despre manele. Adevărul este că le ascult şi îmi plac uneori (mai ales la petreceri). Cu toate acestea, o singură dată am fost la un bar de manelişti. Acum că a trecut suficient timp, pot să vă povestesc despre asta dacă promiteţi să nu mai spuneţi la nimeni.

Era o noapte rece şi furtunoasă, la sfârşit de decembrie şi fusesem invitat de nişte prieteni la o petrecere de Crăciun într-un bar. Totul a mers ca pe roate şi m-am simţit atât de bine încât am ajuns să fiu, literalmente, ultimul client care a ieşit pe uşă, destul de târziu în noapte.

Apoi ciocnirea a două evenimente fatidice a creat “Furtuna Perfectă”. Primul eveniment a fost că, în timpul petrecerii, o pătură groasă de zăpadă a acoperit oraşul şi încă continua să ningă. Era frumos dar însemna că era periculos să conduci, aşadar erau extrem de puţine maşini pe drum.

Al doilea eveniment fatidic a fost că mi se făcuse foame de la băutura consumată. În mod normal aş fi mers pe jos până acasă dar, ştiind cât de alunecos ar fi fost, combinat cu o dorinţă puternică de a mânca ceva unsuros de la un fast food m-au făcut să concept alt plan.

Urma să cumpăr un sandwich, să-l mănânc iar apoi să iau un taxi de la staţia din apropiere. Din nefericire, ninsoarea puternică a făcut ca scurtul drum până la fast food să fie alunecos şi foarte greu de parcurs. Dar după ce am alunecat până acolo am descoperit, spre surprinderea mea, că localul era închis.

Acum eram şi mai departe de casă aşa că m-am decis să-mi reduc din pierderi şi să iau un taxi până acasă. Dar nu se găsea nici unul. M-am uitat în jur şi am vazut doar pietoni care patinau pe străzile abandonate.

Eram în centru şi în jurul meu erau sute de clienţi, tremurând de frig şi probabil la fel de beţi, care ieşeau din baruri, toţi vânând o mână de taxiuri.

Am început să merg în jurul uneia dintre pieţele principale din oraş, gândindu-mă că poate voi găsi mai multe taxiuri acolo şi aş putea să le fac cu mâna să oprească, dar era o cauză pierdută.

Cum mărşăluiam în jurul părţii de vest a pieţei, am trecut de uşa unui bar iar trei sau patru tipi tineri au ieşit de acolo. Nu fusesem niciodată în acest birt dar, când uşa s-a deschis, am auzit cu claritate manele.

Cei trei sau patru tipi au ieşit din bar şi au intrat în vorbă cu mine referitor la situaţia taxiurilor. S-au oferit să împărţim toţi un taxi. Unul dintre ei a sunat la dispecerat să comande un taxi în timp ce altul încerca să oprească taxiurile care treceau pe lângă noi pe stradă.

După vreo 10 minute de stat în zăpadă, a sosit, în mod miraculos, un taxi foarte spaţios şi ne-am băgat toţi înăuntru. Planul nostru era ca taxiul să-i lase pe tipi la destinaţia lor iar apoi eu să-mi continui drumul spre casă, asta deoarece destinaţia lor era mai aproape.

În mod ciudat, destinaţia lor era un alt bar care era foarte aproape de locul de unde plecasem, aproape nici nu merita drumul cu taxiul. Aceşti tipi prietenoşi cu care călătoream mi-au spus că intră doar pentru încă un pahar şi m-au invitat să merg cu ei.

Cred că mă simţeam bine din cauza spiritului de camaraderie şi eram încă sub efectul nediluat al festivităţilor anterioare aşa că le-am spus “s-o facem” şi ne-am dat jos din taxi. Barul era peste drum de cel din care ieşisem cu o oră mai devreme aşa că ajunsesem de unde am început.

Dar acest bar era oarecum diferit, cum am realizat imediat ce am auzit manele la maxim din secunda în care am intrat pe uşă (a fost interesant să descopăr că ştiam foarte bine multe dintre cântece).

Deşi era în jur de 3:00 sau 4:00 dimineaţa, barul era arhiplin şi de-abia am găsit o masă, în capătul barului, lângă un TV uriaş care arăta videoclipurile manelelor.

Deja vorbisem cu noii mei “prieteni” exclusiv în română dar, când am luat loc acolo, am simţit o ostilitate palpabilă faţă de tot ce nu este românesc. Evident ştiau că nu sunt român dar uzul sau menţionarea englezei nu era un lucru binevenit. De fapt, câţiva oameni din bar cu care încercasem să vorbesc în engleză mi-au aruncat nişte priviri extrem de ostile.

În plus, deşi noii mei “prieteni” plătiseră taxiul, atunci când chelneriţa a venit să ne ia comanda, câţiva dintre ei au încercat să-mi spună că, dintr-o dată, nu mai au bani şi dacă n-aş putea plăti eu pentru ei? Adică, mai ales fiindcă eram noul lor cel mai bun prieten. Pe dracu'.

Le-am spus “Bei pe banii tai” şi apoi am insistat să plătesc chelneriţa pe loc, când mi-a adus băutura, pentru ca mai târziu să nu-mi spună să împărţim nota de plată.

Aşa că acum stau la masă cu doi tipi care au încercat să mă tragă pe sfoară şi nu-i cunosc pe nici unul de mai mult de cinci minute, cât a durat drumul cu taxiul. Îmi dau seama că aproape se crapă de ziuă afară şi încep să mă uit la mesele din jur. 90% dintre clienţi sunt bărbaţi tineri purtând haine de piele, mulţi dintre ei în mod clar beţi, obosiţi şi frustraţi.

Puţinele femei erau cu prietenii lor şi complet inabordabile. Mi-am dat seama că stau peste drum de locul din care am plecat şi îmi pierd timpul aşa că m-am hotărât să beau un pahar şi să plec de acolo.

Dar, din motive necunoscute, am comandat o băutură destul de “ţeapănă” pe care nu o puteam bea dintr-o dată – trebuia să o consum cu grijă. Iar în acest timp am intrat în coversaţie cu tipii (în ciuda intoxicării mele, eram destul de curios) de la masa mea. Unul dintre ei se tot lăuda despre cât de fantastic şi grozav e barul şi l-am parat întrebându-l unde sunt toate femeile.

Când i-am spus asta, a făcut ochii cât cepele şi a început să-mi spună că de fapt cunoaşte nişte fete, bla, bla, el e un adevărat playboy, etcetera. I-am spus să le cheme pe câteva dintre fete aşa că şi-a scos telefonul şi a început să formeze un număr.

Am început să vorbesc cu unul dintre ceilalţi tipi, până când primul a venit înapoi şi ne-a spus că are veşti bune, a trezit-o (ştiu, ştiu) pe o fată pe care o ştia şi acum era pe drum spre bar.

Sprâncenele îmi erau deja ridicate când l-am auzit spunând cuvintele fatidice: “O sută de euro”.

Ce? O sută de euro pentru ce?

Ohhh…

Când am spus nu mersi, mi-a făcut o contraofertă. Mi-a spus că o putem împărţi şi atunci ar fi doar 50 de euro de căciulă.

Ce afacere!

În mod surprinzător, când am ieşit din bar, era un taxi care aştepta chiar acolo, în care m-am urcat şi am ajuns acasă fără probleme, slavă Domnului.

Acel club de manele există şi azi, având acelaşi nume ca în urmă cu mulţi ani: Club Romantic.

Hmmm….

Eu sunt mai ortodox decât tine!

Deşi auzisem de ortodoxism, nu îl văzusem niciodată înainte să vin în România. Prin urmare, eram destul de dornic să învăţ despre el şi să văd cum e pentru credincioşii de aici.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am auzit despre ortodoxism era postul, perioada în care oamenii se abţin de la produse din carne sau de origine animală. Aceasta o fost o descoperire minunată pentru mine, fiind vegetarian de mult timp. Cele două posturi principale (înainte de Crăciun şi înainte de Paşti) sunt întotdeauna un belşug pentru mine, fiindcă toate magazinele şi restaurantele au oferte cu produse de post.

Într-o iarnă geroasă, era la Botoşani, vizitându-l pe prietenul meu Tudor. Trăia într-un apartament de bloc şi acolo, în timp ce îl vizitam, am văzut ceva pentru prima dată, vizita unui preot şi a anturajului său.

A început cu sunatul la sonerie şi, în curând, toată lumea din bloc ieşise la uşă şi se uita pe casa scării. Era clar un eveniment foarte important dar nu aveam nici cea mai vagă idee ce se întâmpla. Fiindcă eram aproape de Crăciun, primul instinct a fost să cred că vine Moş Crăciun aşa că am început să mă uit după un grăsun îmbrăcat în roşu.

Prietenul meu mi-a explicat că, o dată pe an, preotul ortodox vine să-i

viziteze pe toţi cei din bloc. Rând pe rând, preotul şi anturajul său intră în apartamentele oamenilor unde li se oferă un pahar de vin şi poate ceva dulce. Preotul are o discuţie scurtă cu oamenii şi le dă binecuvântarea lui.

Am tot respectul pentru credinţa ortodoxă dar adevărul e că nu sunt deloc ortodox. Dar eram în continuare foarte interesat să văd ce urma să se întâmple când preotul va vizita apartamentul prietenului meu.

Nu vreau să vorbesc în numele lui Tudor, dar, în multe feluri, e prins între două lumi – cea modernă şi seculară şi lumea veche a tradiţiilor şi credinţelor. În noaptea anterioară ieşisem în oraş la club, dar pe măsură ce sunetul cădelniţei se apropia, îl vedeam devenind tot mai nervos.

Chiar atunci, anturajului a intrat în apartamentul lui Tudor. Preotul s-a aşezat rapid la masă, refuzând toate ofertele de mâncare şi băutură. Apoi a început să-l întrebe pe prietenul meu despre cât de mult a respectat regulile ortodoxe.

Preotul: Ai ţinut post, Tudor?

Tudor: (cu capul plecat) Nu, părinte.

Preotul: Bine. Îl respecţi până la sfârşitul postului.

Tudor: Da, părinte.

Eu: Eu am ţinut post tot anul, părinte.

Preotul: (nu zice nimic)

Eu: (către Tudor) Vezi? Asta înseamnă că eu sunt mai ortodox decât tine!

Nu ştiu de ce dar mi s-a părut că preotul nu a fost foarte amuzat.

Doamna Pop şi Domnul Proper

Românii sunt unii dintre cei mai curaţi oameni pe care i-am cunoscut. Am

fost în casele oamenilor, de la cele din mici sate până la apartamentele luxoase din Bucureşti şi nu am văzut vreodată unul care să fi fost murdar, dezorganizat sau neglijat.

Chiar dacă părinţii mei sunt oameni buni, respectabili şi m-au crescut bine, curat în America nu e sinonim cu noţiunea de curat în România. Apartamentul meu din America, în ziua în care era cel mai curat, ar fi considerat o ruşine de către cei mai mulţi dintre români.

Odată colega mea româncă şi cu mine vorbeam despre casa unui prieten din America iar când am menţionat că are 15 camere prima ei întrebare a fost “Şi cum o ţin curată?”

Răspunsul scurt este că nu o fac. De fapt, majoritatea americanilor nu o fac. Există emisiuni populare la TV, despre “hoarders”, oameni care trăiesc în case incredibil de mizere, pline cu gunoi, cutii vechi de pizza şi sticle goale de cola. Uneori lucrurile sunt atât de rele încât muştele şi alte insecte se înmulţesc şi lucrurile scapă de sub control.

Acest lucru este greu de crezut pentru români deoarece cred că au văzut interiorul caselor americane – dar întotdeauna la televizor. Sigur, bogaţii au case curate fiindcă îşi angajează menajere. Dar o mare parte din americani nu sunt interesaţi de felul în care arată caselor lor aşa că acestea sunt murdare.

Apartamentul meu nu a fost niciodată aşa dar ceea ce consideram eu “curat” nici măcar nu se apropia de definiţia românească a cuvântului.

La câteva luni după ce m-am mutat în România, am fost la o agenţie imobiliară şi mi-au arătat câteva apartamente. Cel care mi-a plăcut cel mai mult avea doar două camere dar când am fost să-l vizitez, erau patru sau cinci tineri aşezaţi pe canapele. Aparent erau studenţi care locuiau împreună pentru a economisi banii de chirie.

Proprietara apatamentului, o femeie extrem de aprigă şi puternică, Doamna Pop, mi-a spus cu ei de faţă că e sătulă de ei şi că se bucură că o singură persoană va locui acolo.

Mi-a spus despre cum apartamentul a fost odată al bunicului ei. Într-adevăr, erau poze de familie pe unul dintre pereţi. Erau şi icoane ortodoxe atârnate prin casă şi multe brizbrizuri pe un raft de sticlă, precum şi mileuri pe majoritatea mobilelor.

Trebuie să-i dau credit doamnei Pop – mi-a spus chiar de la început că se aşteaptă să am grijă de apartament. Şi credeam că aşa a şi fost. Nu am găzduit petreceri sălbatice acolo şi nu am distrus mobila. Dar când venea vorba de curăţenie, eram departe de ceea ce ea considera că înseamnă să am grijă de casă.

În prima zi din fiecare lună apărea la fix, împreună cu fiul ei obedient şi cu un zâmbet tâmp. Vorbeam în bucătărie unde îşi primea chiria şi mă anunţa cât este întreţinerea şi alte facturi aşa că o plăteam direct pe ea.

După câteva luni, D-na Pop a început să mă cicălească despre curăţenie. I-am spus că o să o fac (şi vorbeam serios) dar evident asta nu a satisfăcut-o. Cu toate acestea, deoarece consideram că făceam o treabă destul de bună în ce priveşte curăţenia nu am dat pre a multă atenţie cuvintelor ei. Am văzut cum îi ordona fiului ei ce să facă şi am crezut că este doar genul de persoană căreia îi place să dea ordine.

Însă într-o zi, D-na Pop s-a săturat. Mi-a spus că aragazul este inacceptabil de murdar şi că vrea să-l curăţ în 24 de ore. Eram nou venit în România, nu înţelegeam limba şi nu ştiam ce se putea întâmpla dacă venea a doua zi iar aragazul era tot într-o condiţie “inacceptabilă”. Dar ştiam că vorbeşte serios.

Privind în urmă, înţeleg acum că soba mea era destul de murdară. Îmi spălam zilnic vasele dar lunile de gătit au lăsat o peliculă dezgustătoare de mâncare şi pete de ulei pe aragaz. Marea parte a acestora erau întărite şi lipite de suprafaţă aşa că nu aveam nici o ideea despre cum să le curăţ.

Înghiţindu-mi mândria, i-am cerut sfatul Doameni Pop despre cum să curăţ aragazul. “Trebuie să faci cunoştiinţă cu Domnul Proper! El te va ajuta. Cu el totul este posibil.”

Având cunoştinţe limitate de română, chiar am crezut că se referă la cineva al cărui nume de familie era Proper. Cine putea fi? Cu siguranţă nu cunoşteam pe nimeni cu acest nume. Am zâmbit şi am dat din cap în timp ce ea continua să vorbească dar eram şi mai confuz decât la început.

Când ea şi fiul ei au plecat, eram într-o dilemă. Tot ce aveam pentru curăţat era un burete moale şi nişte Pur (detergent de vase) iar acelea cu siguranţă nu ar fi funcţionat. Mă întrebam ce să fac când a sunat cineva la sonerie.

Era o femeie pe care nu o mai văzusem dar care mi-a spus că locuieşte în bloc şi că Doamna Pop a rugat-o să vină cu Domnul Proper şi să mă ajute.

Fiindcă era singură nu mai înţelegeam nimic. Dar doamna a intrat în bucătărie şi mi-a arătat o sticlă care îmi era cunoscută – însuşi Domnul Proper. Într-adevăr i-am văzut chelia de când eram un copil fiind o marcă americană.

Eram jenat ca naiba că această doamnă necunoscută din vecini a trebuit să vină să mă ajute cu ceea ce evident trebuia să fiu în stare să fac şi singur dar m-a învăţat definiţia românească a curăţatului – nu doar aragazul a fost curăţat până strălucea dar şi ferestrele au fost şterse (pe dinăuntru şi pe dinafară!) iar covoarele au fost bătute pentru a scoate praful din ele. Împreună am curăţat apartamentul din cap până în picioare.

Ziua următoare, Doamna Pop a venit să inspecteze apartamentul. S-a plimbat prin el, dând din cap dar fără să spună ceva. În cele din urmă a revenit în bucătărie, a ridicat capacul aragazului, s-a uitat o dată iar apoi l-a lăsat din nou în jos. M-am relaxat văzând că îi trecusem “testul”.

“Acum că ai făcut cunoştinţă cu Domnul Proper, poţi să-ţi păstrezi apartamentul curat,” mi-a spus.

Şi aşa am făcut de atunci!

Aşa beau oamenii buni

Literalmente în prima mea zi pe pământ românesc, am fost întâmpinat de un cuplu de români care vorbeau zero engleză. Problema era că timp de câteva ore am fost complet singur cu ei şi am fost complet incapabili să comunicăm.

Mi-au dat o grămadă de mâncare bună (ceea ce a fost grozav) dar îmi şi turnau pahar după pahar de ţuică, care este o băutură foarte puternică. De fapt, de fiecare dată când un vecin se oprea pe acolo, gazdele mele spuneau “Aha! Să sărbătorim venirea celui mai nou şi bun prieten american!” şi turnau un pahar pentru mine şi unul pentru oaspeţi.

Ei bine, oaspeţii au băut exact un pahar de persoană, aşa că erau bine. Eu, în schimb, m-am îmbătat criţă iar la 3:00 după-amiaza eram mai beat decât fusesem (probabil) în toată viaţa mea.

Apoi a venit un tip german care vorbea engleza iar mai târziu a încercat să mă convingă să mă alătur cultului său religios, care e o poveste pentru mai

târziu iar faptul că eram beat nu m-a ajutat deloc.

Trecând peste poveştile pe care le-am scris despre România, văd mereu menţiuni despre “ei bine, eram beat” sau “apoi am început să beau” şi dacă nu mă cunoaşteţi probabil aţi început să credeţi că sunt un vagadond beţiv care se trezeşte dimineaţa cu mâinile tremurânde, deschizând o doză de bere doar pentru a putea începe ziua şi “a linişti vocile demonice din capul meu”.

Nu. Categoric nu. Dacă aveam vreo înclinaţie, genetică sau de alt fel, de a fi un alcoolic atunci viaţa în România m-ar fi transformat într-unul. Asta e adevărat. Dar adevărul este că sunt o persoană foarte sănătoasă şi astfel, în puţinele ocazii când decid să beau, pot şi chiar beau mult. Dar acele ocazii sunt destul de rare.

Băutul în România este complet diferit de băutul în America aşa că voi începe povestea de aici.

În America, aş spune că majoritatea populaţiei este extrem de prudentă şi pudică în privinţa alcoolului, atingându-se de el arareori, poate o bere sau un pahar de vin la cină, şi ar considera băutul de tării la 3:00 după-masa un comportament profund ruşinos care dovedeşte că nu ai morală şi că probabil eşti şi un pedofil, violator şi spărgător de banci.

Restul populaţiei (în SUA) trăieşte practic pentru alcool, îl bea tot timpul, sunt beţivi certificaţi care consumă adeseori şi droguri împreună cu alcoolul. Te trezeşti la 10:00 dimineaţa şi iţi bei “micul-dejun” apoi mergi la lucru doar atât timp încât să nu fii concediat iar apoi fugi acasă pentru a te răsfăţa cu singura pasiune din viaţa ta – să bei şi mai mult.

În România, lucrurile sunt foarte diferite. Prima diferenţă este că narcoticele sunt practic inexistente, chiar şi printre vagabonzi şi/sau studenţi. Toţi românii care ar putea, în alte circumstanţe, să fumeze marijuana sau să prizeze cocaină sau să ia pastile cel mai probabil beau.

De fapt, să-ţi faci singur alcoolul nu e doar legal aici dar e şi o practică extrem de comună, atât pentru vin cât şi pentru tării. Unii bărbaţi nu doar că beau mult dar majoritatea sunt foarte mândri şi se implică în pregătirea propriei băuturi aşadar este o mare parte din cultură.

Cealaltă mare diferenţă este că, în România, băutul este practic o activitate doar pentru bărbaţi. Da, femeile beau puţin şi da, ocazional, tinerele ies in club şi beau prea mult vin sau şampanie dar excesele sunt rare.

Pentru bărbaţi, pe de altă parte, băutul este un “cod al bărbăţiei”. Este şi ceva făcut, mai mult sau mai puţin, fără ruşine.

Cu excepţia nevestei tale cicălitoare care ţipă la tine, nimeni nu se încruntă dacă te vede că bei sau eşti beat, nici chiar dacă stai la coadă la magazin la 7:00 dimineaţa, ca să fii acolo fix când se deschide pentru a cumpăra o sticlă (de plastic) ieftină din tăria locală. Aici, asta este considerată, în cea mai mare parte a timpului, o activitate de genul şi ce dacă?

Există şi nişte “reguli” destul de standard despre momentele în care băutul este “necesar”, unul dintre acestea fiind atunci când un musafir deosebit vine la tine acasă pentru prima data şi îl primeşti cu braţele deschise, etc., etc., cum mi s-a întâmplat mie.

Dacă eşti un bărbat, nu o să scuipe nimeni în direcţia ta şi nu o să te exileze dacă NU bei dar vor pune sub semnul îndoielii bărbăţia ta aşa că, în general, e mai bine să spui da.

Băutul este şi felul în care bărbaţii se împrietenesc şi aproape toate păcatele sunt iertate (între bărbaţi) dacă eşti unul dintre prietenii lor de pahar.

Am fost criticat destul de des pentru unele dintre alegerile mele din viaţă (cum ar fi faptul că nu mănânc carne) iar băutul a fost un mod util şi puternic de a câştiga prieteni şi a-i influenţa pe alţii.

Iată un exemplu de ce s-a întâmplat de multe ori în viaţa mea.

Eu: Da, e corect. Nu mănânc carne.

Tatăl prietenei: Ce? Nici măcar peşte?

Eu: Nici măcar peşte.

Tatăl prietenei: Dar slănină? Nu e nimic mai bun decât nişte slănină!

Eu: Nu, nici măcar slănină.

Tatăl prietenei: Dar pui? Haide, cea mai bună legumă e puiul.

Eu: Nu, nici chiar pui.

Tatăl prietenei: (Neîncrezător). Ce? Sunt surprins că eşti încă în viaţă cu dieta asta nebunească. Nu sună foarte sănătos. Dar porc? Cu siguranţă mănânci carne de porc.

Eu: Uite, vă explic simplu, dacă are ochi, nu-l mănânc.

Tatăl prietenei: Nimic cu ochi, zici? Hmm… (îşi mângâie barba cufundat în gânduri).

(PAUZA LUNGĂ)

Tatăl prietenei: Dar berea nu are ochi, nu? Îţi place să bei bere, nu-i aşa?

Eu: Da, alcoolul e în ordine.

Tatăl prietenei: Foarte bine! (bătaie sănătoasă pe umăr). Eşti în regulă, fiule. Eşti un bărbat adevărat. Am avut îndoielile mele la început dar acum suntem super prieteni pe viaţă. Haide, lasă-mă să-ţi torn un pahar. Bine ai venit în familie. Te iubesc pe veşnicie.

Mama prietenei: (încruntată) Ai grija să nu îl imbeţi, eşti o durere pământească când bei.

Tatăl prietenei: (îmi şopteşte) Ah femeile, întotdeauna se plâng când un bărbat bea şi cel mai micuţ păhărel, am dreptate sau am dreptate?

Prietena: (super încruntată). Ce faci?

Eu: Ce, scumpo? Mă împrietenesc cu tatăl tau! (zâmbet diabolic)

O cola pentru preţul unei maşini

Cu inima bătând nebuneşte şi cu simţurile încordate, am intrat în Aeroportul Otopeni. Deoarece leii româneşti erau (şi încă sunt) imposibil de cumpărat în afara ţării, am decis să schimb imediat nişte dolari americani în lei. Bănuiam că rata de schimb nu avea să fie bună dar primeam banii imediat iar bancnotele nu aveau să fie falsificate.

În schimbul a 100 de dolari americani am primit un pumn de bani coloraţi, unii din hârtie iar alţii din plastic, toţi acoperiţi cu o mulţime de zerouri. Neştiind situaţia exactă, nu m-am deranjat să număr banii (ar fi durat o veşnicie) ci i-am pus imediat în buzunar. Până să aflu care este situaţia,

urma să îmi număr banii doar în privat.

Evident, primul loc privat la care m-am putut gândi era baia, aşa că, cu toate bagajele după mine, am mers acolo şi am încercat – şi eşuat – să număr banii.

Erau pur şi simplu prea mulţi iar lumina nu era suficient de bună. Cu toate acestea, am văzut că aveam un teanc masiv de bancnote de valori mari şi foarte puţine de valori mici.

Aşadar am luat una dintre cele mai mari bancnote (care ştiu acum că era cea de 500.000 lei) şi am pus-o într-un buzunar separat. Restul le-am pus bine în interiorul bagajului.

Era un magazin adiacent aeroportului aşa că am mers acolo, scanând toate produsele pe măsură ce treceam pe lângă ele. Apoi am văzut o sticlă de Coca-Cola şi m-am hotărât să o cumpăr. M-am gândit că nu e nici un risc să o beau şi evident ştiam ce e, în vreme ce multe dintre produsele din magazin îmi erau necunoscute la prima vedere.

Dar motivul principal era să pot schimba bancnota mare în unele mai mici. Am ghicit (destul de exact, după cum s-a dovedit) că e întotdeauna mai bine să ai bancote mici, mai ales când eşti evident un străin.

Nu voi uita niciodată preţul acelei sticle de Coca-Cola: 19.000 lei.

Dacă aţi crescut în România în acele vremuri, evident ţineţi minte când preţurile arătau aşa. Dar în mintea mea tot ce puteam vedea erau 19.000 de dolari în loc de lei.

Atunci când casieriţa a tastat preţul, ceea ce mi-a trecut prin minte a fost: “Tocmai am cumpărat o cola la preţul unei maşini.”

Paşti şi jandarmii beţivi

Am fost surprins, când m-am mutat în România, să-i aud pe oameni vorbind despre politişti – “freacă menta” toată ziua, sunt toţi corupţi şi multe alte lucruri de genul ăsta.

Am fost surprins fiindcă, în America, lucrasem în poliţie timp de câţiva ani. Eram plătiţi prost şi lucram prea mult dar aproape niciodată corupţi – era o slujbă pe care doar un nebun ar accepta-o. Criminalitatea era ridicată şi, de regulă, lucram cam 100 de ore pe săptămână.

Ani mai tarziu, am ajuns să locuiesc într-un micuţ sat din zona montană a judeţului Cluj. Ministerul de Interne avea un mic birou în apropiere cu doi jandarmi pe care am ajuns să-i cunosc destul de bine.

Unuia îi vom spune Călin iar celuilalt Ovidiu, deşi, desigur, acestea nu sunt numele lor. Călin era mai în vârstă, cu părul grizonat, probabil pe la 50 de ani, şi cu nasul roşu al unui dependent de alcool. Ovidiu, partenerul lui, era mai tânăr şi slab, genul de om care nu se îngraşă niciodată indiferent ce ar mânca.

Prietena mea avea o mică pensiune lângă sat iar la parter avea un mic restaurant cu bar. În fiecare dimineaţă când erau de serviciu, Călin şi Ovidiu apăreau la ora 10 pentru primul “păhărel” al zilei, de obicei vodcă pentru Călin şi o bere pentru Ovidiu.

Stăteau de poveşti cu Maria, chelneriţa de la pensiune, Călin spunându-mi una din glumele lui. După o vreme, apărea şi locotenentul, dojenindu-i uşor pentru că beau şi reamintindu-le să meargă să patruleze în zonă.

Biroul jandarmerie primise un ATV nou dar numai unul. Prin urmare, Călin şi Ovidiu trebuiau să-l conducă împărţind un loc. Călin îşi termina păhărelul de dimineaţă, îţi lua cheile şi apoi cei doi plecau, ridicând praful de pe drumul de ţară cu modernul lor ATV.

Dacă nu se întâmplau multe în zonă (şi asta era de obicei), Călin şi Ovidiu apăreau după-masa. Ascultându-i vorbind, mi-am dat seama că parte din “patrula” lor era un tur al celor două sau trei locuri din zonă care serveau alcool. Se opreau puţin la fiecare, stând mai mult dacă vreunul dintre prietenii lor erau pe acolo (şi de obicei erau) iar apoi treceau la următorul local până când ajungeau din nou la pensiune.

Deşi Călin obişnuia să bea aproape mereu băuturi spirtoase, nu părea să fie beat în timpul zilei. Cu toate acestea, odată ce apunea soarele, toate pariurile erau anulate. De obicei, cei doi jandarmi alegeau un loc unde să meargă seara, ajungând prin rotaţie la pensiunea prietenei mele cam o dată sau de două ori pe săptămână.

Atunci începea cheful. Mai mulţi oameni din împrejurimi apăreau acolo iar

băutura curgea valuri. Călin îi cerea Mariei să pună nişte “muzică bună” iar ea îl asculta întotdeauna. Punea de obicei manele dar uneori şi nişte muzică populară, de obicei cântece despre băut. Unele dintre ele erau destul de obscene, inclusiv unul pe care mi-l amintesc şi care se numea “Jaga, Jaga”.

Nici nu pot estima cât argou românesc am învăţat de la aceşti tipi, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru numărul aparent infint de glume. Cu siguranţă am auzit prima glumă cu “Ion şi Maria” când stăteam la masă cu ei.

Auzind depre fosta mea slujbă, m-au lăsat să le examinez armele. Am fost cu siguranţă bucuros să aflu că nu au tras niciodată cu ele când se aflau la datorie.

De asemenea mă tratau cu povestiri amuzante şi exagerate, de obicei bârfă din zonă, despre care vecin făcea ce şi cu cine.

Mai devreme sau mai târziu, în timpul nopţii, locotenentul apărea pentru a le reaminti lui Călin şi Ovidiu că mai au unele lucruri de făcut înainte să li se termine tura. Ameţiţi şi împiedicaţi, se întrebau unul pe altul care este mai puţin beat şi capabil să conducă ATV-ul.

Iar apoi, într-o zi extrem de rece, erau Paştile. Nu fusesem niciodată la o slujbă ortodoxă de Paşti şi vroiam să merg să o văd. Călin m-a avertizat că va fi o slujbă destul de lungă care va dura câteva ore, timp în care oamenii rămâneau în picioare. În plus, desigur, toată slujba urma să fie în română deci probabil voi înţelege doar jumătate din ea.

Dar tot vroiam să merg. Când am sosit cu câţiva prieteni din sat, l-am văzut pe Călin acolo, treaz şi serios. Mi-a spus că era de serviciu şi fiindcă era obligat să lucreze acolo, putea măcar să vadă slujba. Iar pentru că era prima dată când vedeam slujba, urma să-mi explice ce se întamplă.

Tăcuţi şi respectuoşi, sătenii s-au adunat în faţa bisericii scufundate în întuneric şi unul câte unul, şi-au aprins toţi lumânările. Preotul a început să cânte iar apoi, toţi împreună, am mers în jurul bisericii de şapte ori. Apoi preotul a bătut la uşa bisericii, care era închisă, şi a cerut să fie deschisă în numele Domnului.

Când uşile s-au deschis iar congregaţia a intrat înăuntru, Călin m-a tras de mână, departe de mulţime. Mi-a spus că ce va urma va fi mult cântat şi stat în picioare într-un spaţiu foarte aglomerat şi că nu voi pierde nimic dacă stau cu el în timpul slujbei.

Deşi şansele ca ceva să se întâmple în timpul slujbei erau destul de reduse, Călin şi un tip de la baza militară locală erau “de serviciu”. Fiindcă era extrem de frig, am decis să stăm în maşina lui Călin şi să povestim o vreme.

Am vorbit despre tot felul de lucruri, aşa cum fac oamenii care lucrează în păstrarea ordinii publice, iar apoi mi-am făcut curaj să-l întreb unele lucruri la care mă gândeam de ceva timp.

În America erau comise infracţiuni tot timpul şi nu exista vreodată ocazia să bei în timpul serviciului – ar fi fost imposibil Cu tot respectul, cum se descurca la serviciu când tot timpul era beat pulbere?

Când a început să-mi explice, am înţeles imediat. Era o zonă liniştită în care toată lumea cunoştea pe toată lumea. A râs când l-am întrebat cum ar răspunde la o “infracţiune serioasă” şi mi-a spus că nu se întâmpla aşa ceva acolo. Cel mai serios incident pe care îl ţinea minte a fost când cineva fura lemne de foc din spatele unei cabane de vacanţa.

A oftat şi a recunoscut că poate uneori bea prea mult dar, în acelaşi timp, îi permitea să se oprească, să viziteze şi să socializeze cu oamenii. Mergând dintr-un bar într-altul auzea toată bârfa. Păstra legătura cu oamenii din zonă şi, de obicei, auzea despre anumite lucruri înainte să devină probleme importante.

Între timp locotenentul, care nu vedea băutul cu ochi buni, îşi petrecea majoritatea zilelor izolat în biroul jandarmeriei, făcând treburi administrative şi uitându-se la televizor. Singurele ocazii când ieşea în public era când n-avea încotro.

Călin a recunoscut şi că, deşi a căzut de câteva ori de pe ATV, nu a avut nici un accident serios.

Am admis că erau puncte de vedere valide şi că, în ciuda faptului că toată poliţia din zonă era beată criţă, viaţa era destul de bună aici. Nimeni nu jefuia, înjungia sau împuşca oameni. Adevărul este că într-o zonă rurală din munţi un jandarm beateste capabil să-ţi facă treaba destul de bine.

De fapt, este un fel de lux ciudat să trăieşti într-un loc atât de liniştit încât doi jandarmi beţi călare pe un ATV sunt tot ce e nevoie pentru a păstra ordinea.

Chiar atunci uşile s-au deschis şi cinci oameni s-au îngrămădit în Dacia 1310 a lui Călin. Cum mergeam pe drumul pietruit de munte, mi-am dat

seama că viaţa la sat m-a învăţat ceva – că o ţară pe timp de pace este un lucru mult mai preţios decât îşi dau seama majoritatea oamenilor.

Bipul

Dacă te împrieteneşti şi cu o singură persoană din România, mai devreme sau mai târziu te vei întâlni cu “bipul”, care este ortografia românească pentru sunetul englez. În mod ciudat, acesta nu există în Statele Unite, chiar dacă ar fi posibil.

Ce este bipul?

Este atunci când o persoană te sună (sau suni tu) iar destinatarul nu răspunde.

La ce se foloseşte?

În România bipul este un mod de a comunica ceva cuiva. Deoarece nu s-a răspuns nu există nici un cost pentru părţile implicate dar informaţia a fost transmisă.

Câteva utilizări ale bipului:

• Bună, mă gândesc la tine

• Sunt în faţa blocului, coboară

• Sunt la locul X

• Am ajuns acasă cu bine, noapte bună, te pup

• Nu mai am credit, sună-mă înapoi

Şi multe altele…

Это возможно если ты американский?

Din motive necunoscute, mulţi americani (şi alţii din ţări vestice) confundă România cu Rusia, poate pentru că numele ambelor ţări începe cu litera “R” şi ambele au fost ţări comuniste.

Am avut privilegiul de a vorbi cu mulţi români în vârstă şi de a le auzi poveştile, inclusiv despre ce au trebuit să îndure în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial. Neutră în 1939, fascistă şi aliată cu Germania în 1940, aliată cu Marea Britanie şi America în 1944 şi ocupată de trupele sovietice până în 1958, nu e un mister că acelea au fost vremuri grele pentru oamenii din România.

La sfârşitul anului 2010, organizaţia Wikileaks precum şi ziare din lumea întreagă au publicat o serie de documente diplomatice (majoritatea americane), inclusiv unul referitor la uciderea lui Teo Peter în Bucureşti, în anul 2004.

Tema corespondenţei a fost că ambasada americană se temea că publicul român va fi “temporar” supărat din cauza acestui incident dar că, în cele din urmă, nu va mai conta.

Locuiam în România în 2004 şi ţin minte foarte bine această poveste. Teo Peter a fost înmormântat în Cluj-Napoca şi a fost unul din primele lucruri care s-au întâmplat aici după ce m-am mutat în acestă ţară.

Incidentul este menţionat şi în ghidul meu despre România (în secţiunea despre băut şi condus) tocmai pentru că încă mă înfurie.

Faptele sunt următoarele: Christopher Van Goethem, un puşcaş american, aflat în afara serviciului şi conducând un jeep enorm ce aparţinea ambasadei, era beat şi a intrat cu maşina într-un taxi. S-a lovit de partea din spate a taxiului şi l-a ucis pe bietul Teo Peter, care mergea acasă în taxi la fel cum fac eu şi milioane de români în fiecare zi.

Poliţia română, făcându-şi treaba exact cum a trebuit, l-a tras pe dreapta pe cowboy-ul beat şi a urmat legea, testându-i alcoolemia pentru a determina dacă este peste limita legală. Nu doar că acest laş mizerabil a refuzat să se supună testului dar a sunat ambasada americană care l-a scos din ţară peste noapte.

Apoi a apărut în faţa curţii marţiale în Statele Unite, practic nesuferind nici un fel de penalizare pentru purtarea ruşinoasă şi nedemnă pentru un puşcaş marin.

Faptul că Van Goethem este în întregime de vină este de nedisputat. A virat stânga în traficul existent şi a omorât un om nevinovat. Taximetristul era încadrat pe banda corectă şi nu poate fi blamat pentru nimic.

Am fost şi continui să fiu extrem de ruşinat de acest fel de comportament. Am cunoscut mulţi şoferi beţi în America iar dacă încalci legea şi ai un accident de maşină (sau Doamne fereşte, ucizi pe cineva) plăteşti sancţiunea. E aiurea pentru că este neintenţionat şi o greşeală teribilă dar suntem toţi adulţi şi responsabili pentru alegerile noastre.

Cu excepţia cazului în care lucrezi pentru guvernul american. Acest gen de incidente, în care guvernul apără soldaţi criminali, nu e nici nou nici restricţionat la România – mă pot gândi la unele cazuri flagrante, mai ales în Japonia şi în Filipine, la bazele americane de acolo.

Sincer, sunt al naibii de norocos că românii sunt atât de iertători fiindcă, chiar dacă nu am absolut nici o legătură cu Van Goethem sau guvernul american, sunt un cetăţean american şi ar fi foarte uşor să fiu urât din cauza a ceea ce a făcut (şi încă face) zilnic guvernul american. Uneori îmi este ruşine să spun că sunt american din cauza unor lucruri scandaloase ca acesta.

Iar în ciuda cuvintelor mele de aici, în ciuda a Wikileaks şi a celorlalţi, asta ca să nu mai menţionăm supărarea “temporară” a românilor, realitatea este că sunt, în continuare, soldaţi americani staţionaţi în România iar Teo Peter este în pământul rece.

Odihneşte-te în pace, frate

Fără excepţie

Fără excepţie, de fiecare dată când am telefonat pentru a comanda un taxi, dialogul este următorul:

Eu: O maşină la adresa X, vă rog.

Dispecer: *mormăituri în telefon fară să spună nimic, tastează timp de 30 de secunde* Pe ce nume?

Eu: Sam.

Dispecer: Ce?

Eu: Sâm ca sâmbătă.

Dispecer: Ah. *zgomot de taste, trafic radio pe fundal pentru o vreme* Trei minute.

Eu: Mersi. La revedere.

În interiorul unui bar românesc

Scena are loc în interiorul unui bar din Cluj-Napoca, România. Este seară.

Din partea stângă intră TIPUL, un român cu părul dat cu gel şi purtând o geacă strâmtă de piele. Se apropie de BARMAN.

TIPUL: Auzi, aveţi vin fiert?

BARMANUL: Da, avem.

TIPUL: Cât costă?

BARMANUL: 5,2 lei paharul sau 18 lei carafa.

TIPUL: Bine.

TIPUL iese din scenă pentru câteva momente pentru a se întoarce însoţit de patru femei, tinere şi foarte atrăgătoare şi încă un băiat, îmbrăcat asemănător cu TIPUL.

Întregul GRUP se aşează la o masă. După câteva momente, BARMANUL se duce să le ia comanda şi revine. Este clar că întregul GRUP a comandat vin fiert deoarece BARMANUL pregăteşte şase pahare şi le duce la masa lor.

BARMANUL revine în spatele barului pentru a servi alţi clienţi. GRUPUL îşi consumă băuturile. Celălalt tip din GRUP are braţul în jurul uneia dintre fete, probabil prietena lui.

Este neclar dacă vreuna dintre celelalte fete este prietena TIPULUI. Dar este clar că cel puţin două dintre fete sunt foarte supărate. Una dintre ele, în particular, este văzută muştruluindu-l pe TIP.

În cele din urmă D-RA FRUMOASĂ se ridică şi vine la BARMAN.

D-RA FRUMOASĂ: Aveţi un meniu?

BARMANUL: Sigur. (îi dă meniul)

DOMNIŞOARA FRUMOASĂ merge înapoi la masă şi, împreună cu alta dintre fete, examinează meniul îndeaproape, începând o discuţie aprinsă cu TIPUL. Acest lucru îl determină pe TIP să se ridice de la masă şi să se apropie de bar.

TIPUL: Auzi frate, ce se întâmplă? Ai spus că vinul fiert costă 5,2 lei dar în meniu este 3 lei, ne tragi în piept.

BARMANUL: Nu, ai intrat aici şi m-ai întrebat preţul pentru vinul fiert. Ţi-am spus că este 5,2 lei pentru că este 5,2 lei. Paharul de vin la 3 lei este vin obişnuit. 5,2 lei este preţul pentru vin fiert aşa că acesta este preţul.

TIPUL: Ei bine nu e în meniu! Ne tragi în piept. Îţi înşeli clienţii.

BARMANUL: Nu, ţi-am spus preţul în faţă când ai intrat aici şi m-ai întrebat. Ăsta este preţul şi nu e nici o înşelătorie.

TIPUL tropăie nervos până la masa lui. GRUPUL se ridică în masă, luându-şi hainele şi pregătindu-se de plecare.

TIPUL fuge înapoi la bar iar când e sigur că GRUPUL îl poate auzi, începe sa-l certe pe BARMAN.

TIPUL: Totul e o minciună! Încalci legea! Ar trebui să afişezi preţurile acolo pe perete, pentru ca toată lumea să vadă care sunt. E jignitor!

BARMANUL: Ieşi afară de aici! Nu e vina mea că nu înţelegi când îţi vorbesc. Ţi-am spus preţul iar acum te plângi? Ieşi afară de aici.

GRUPUL se îngrămădeşte la uşă, mulţi dintre ei aruncând priviri dispreţuitoare BARMANULUI.

TIPUL continuă să ţipe pâna când nu mai poate fi auzit datorită distanţei iar uşa este închisă.

BARMANUL scutură din cap trist şi numără banii pe care i-a adunat de la GRUP. Îşi dă seama că au plătit mai puţin cu 5 lei din razbunarea.

Basme de odinioară

Din păcate călătoritul cu trenul aici în România nu mai e ce a fost.

Altfel spus, pentru mine, călătoritul cu CFR-ul, mai ales în “zilele demult apuse”, era deseori asemănător cu un safari: haotic, captivant şi niciodată plictisitor.

A fost o adevărată aventură pentru mine, mai ales fiindcă am început cu zero cunoştinte despre România, români şi limba română sau orice altceva cât de cât util.

Consideraţi următoarele ca fiind asemănătoare cu “poveşti pescăreşti” dacă vreţi, sunt aici pentru posteritate.

Ţiganii şi porumbeii

În timp ce eram scuturaţi în compartimentul în aer liber al unui tren personal, ne oprim pentru un moment în dreptul unui petec de iarbă dintr-un câmp.

Bum! Pe tren se urcă cinci sau şase ţigani, fiecare ţinând un porumbel în braţe. La o privire mai atentă se poate vedea că folosesc toţi o “prinsoare ninja” pentru porumbei, capul păsărilor fiind împins sub aripă şi astfel imobilizându-i.

O saună turcească

Într-o frumoasă zi de august în Oradea, prietena mea şi cu mine ne-am urcat pe tren în mijlocul unei după-amieze surprinzător de toride. Trenul era ca un cuptor încălzit, nu exista aer condiţionat şi, dintr-un motiv necunoscut, era imposibil să deschizi geamurile.

Fiind şase în compartiment, ne-am simţit imediat corpurile umplându-se de

transpiraţie. Era clar o saună, atât ca nivel de căldură cât şi ca umiditate, fiind prinşi într-o cutie de oţel ruginit cu margini de sticlă.

În ciuda încercărilor colective de a găsi o soluţie, nu am găsit vreuna – iar temperatura era în creştere şi subsuoarele transpirau. Fiecare sticlă de apă scoasă din bagaje cauza invidie. Sângele începea să ne clocotească şi temperatura creştea.

Nici chiar conductorul nu a reuşit să deschida geamul cu cheia lui speciala. Ştiu că dădea tot ce avea mai bun în el fiindcă, toată călătoria, tot încerca să flirteze cu o fată din compartimentul nostru-şi, ca o notă aparte, a eşuat mizerabil.

Mla ştina groaznică

Ok nu un tren în sine, ci în Gara de Nord din Bucureşti. Câteodată trebuie să mergi la baie iar acum mi-a venit şi mie rândul.

Trebuie să cobori nişte scări care duhnesc a urină şi sunt umede şi alunecoase. La capăt este cabina din iad, o cabină mizerabilă care duhneşte, în care un barbat (sau uneori o femeie) asemănător cu un troll stă sub un neon care pâlpâie continuu şi îţi ia 1 leu (10,000 lei vechi) că să foloseşti excelenta baie.

Lucrătorul murmura ceva în timp ce iţi înmânează pumni de bancnote şifonate şi cam trei pătrăţele de hârtie igienică maro, care arată ca scoarţă de copac călcată. În acest punct observi că podeaua este acoperită cu câţiva centimetri de apă prin care trebuie să avansezi.

Ok, până acum doar nasul şi tălpile pantofilor ţi-au fost violate. Dar eşti la gara din Bucureşti fiindcă mergi undeva aşa că ai un rucsac enorm şi greu cu tine.

Odată ce iţi stropeşti drumul într-un fel de cabină cu o uşă care se închide, eşti faţă în faţă cu o fântână de ceramică făcută din excremente umane. Apoi trebuie ca simultan să stai cu picioarele îndoite şi să îţi susţii bagajul având grijă să nu atingi absolut nimic.

Pe când termini, picioarele îţi tremură de la efortul supraomenesc de a nu îţi uda lucrurile.

Merită biletul de intrare!

Bobocii Peace Corps

Sosind în excelentul oraş Ploieşti, compartimentul meu, înainte gol, s-a umplut rapid cu cinci tineri efervescenţi. Pălăvrăgeala lor în engleă a fost uşor identificabilă ca fiind pură engleză americană. După câteva momente în care i-am măsurat din priviri, am început să vorbesc cu ei.

Am aflat rapid că erau proaspăt sosiţi din Statele Unite şi erau voluntari în Peace Corps, pe cale să-şi începă angajamentul lor de un an. Urmau să primească o săptămână de training iar apoi să fie trimişi să locuiască într-un sat izolat.

Am făcut ochii cât cepele când am realizat că aceşti mieluşei urmau să fie trimişi într-o misiune în această stare.

În acel moment mai aveam 30 de minute până să ajungem la Bucureşti (vedeţi povestea anterioară) aşa că m-am transformat instant în Bela Karolyi iar ei în începătorii mei optimişti şi le-am ţinut un curs fulger despre cum să supravieţuiască aici.

Adeptul de Scrabble

În urmă cu câţiva ani, am făcut o călătorie foarte lungă (cam 13 ore) cu trenul la mare cu o prietenă de a mea. În compartimentul nostru era un tânăr şi am început o conversaţie cu el. Era un om palid şi slab cu o mină serioasă.

Ne-a informat că mergea la mare pentru a participa la un turneu naţional de Scrabble (un joc implicând vocabularul). Pentru a se pregăti, avea enorm de multe cărţi pe care ni le-a arătat. Când am ajuns la destinaţie i-am urat tocilarului noroc în concurs.

Câteva zile mai târziu, când ne îndreptam înapoi spre Cluj, bronzaţi şi obosiţi, am dat din întâmplare peste acelaşi tip în compartimentul nostru.

Era trist şi demoralizat fiindcă nu se descurcase foarte bine în turneu. Era la fel de alb ca atunci când îl văzusem ultima oară şi după ce l-am întrebat a recunoscut că petrecuse tot week-end-ul înăuntru.

Se câca într-o pungă de plastic

Eram în compartiment alături de câţiva oameni, incluzând o femeie foarte bronzată cu un copil în vârstă de un an sau doi. La un moment dat, mama îşi întreabă copilul dacă vrea să facă caca iar acesta a chiţăit afirmativ.

Mama a scos o pungă ieftină de plastic şi a desfăşurat-o cu o mişcare de încheietură. Mi-am închipuit că punga urma să fie folosită în baie, ca un fel de ajutor de curăţenie, pe care l-aş fi susţinut bucuros dacă era cazul.

În schimb, mama a făcut doi paşi până în mijlocul culoarului şi a pus punga desfăcută pe podea. Apoi i-a tras jos pantalonii puştiului, l-a ridicat şi l-a pus deasupra pungii pentru a-şi face nevoile în ea.

Exact atunci trenul a oprit în staţie. Femeia continua să îşi ţină copilul, care defeca în continuare, pe culoar în timp ce noii pasageri se urcau pe tren.

Accident cu un TIR

Odată, în timp ce eram la bordul unui tren într-o vară, acesta s-a zdruncinat brusc şi s-a oprit de urgenţă. O bucată de camion a lovit geamul, crăpându-l serios dar nespărgându-l din fericire.

Când vapori negri şi uleioşi au început să intre pe geamuri, ne-am îngrămădit toţi la ieşiri să vedem ce se întâmplase. Mai departe pe drum, am văzut flăcări şi un fum negru şi dens ieşind dintr-un TIR pe care trenul l-a lovit şi zdrobit complet.

După mai bine de o oră, ne-am reluat drumul. Fumul uleios a acoperit orice suprafaţă din tren, inclusiv pielea noastră, cu un strat negru şi unsuros. Arătam ca nişte mineri. Totul, de la locuri la geamuri la hainele noastre erau acoperite şi s-a întâmplat aproape instant aşa că o mulţime de oameni s-au frecat de (sau au stat pe) lucruri acoperite de reziduul uleios.

Era coadă la baie şi toată lumea se spăla cât putea de bine dar eu am pierdut o cămaşă (albă) în urma accidentului.

În mod incredibil, şoferul tirului, deşi rănit, a supravieţuit.

Să furi de la un ho ţ

Fiindcă ne apropiam de destinaţie, am ieşit din compartiment şi m-am îndreptat spre ieşire. Pe culoar era un bărbat de dimensiuni considerabile şi a trebuit să mă frec de el ca să trec, destul de aproape de faţa lui încât să mă facă să mă întreb ce se petrece.

Câteva momente mai târziu vine unde eram eu şi are dintr-o dată o nevoie urgentă să mergă la baie. Din nou trece foarte aproape de mine şi apoi intră la toaletă doar pentru un moment. Când trece (pentru a treia oară) pe lângă mine încep să mă întreb ce face.

Îmi verific buzunarele şi îmi dau seama că telefonul mobil îmi lipseşte. Nu am simţit nimic dar am ştiut imediat că tipul masiv era un hoţ de buzunare şi mi-a luat telefonul când a trecut pe lângă mine. A fost o treabă complet profesională.

Când trenul a oprit in staţie, ştiam că pot face doar un singur lucru. Am mers înapoi pe culoar, unde tipul stătea uitându-se nevinovat în jur. Am văzut că mâna lui enormă şi cărnoasă era încleştată şi intuiţia mi-a spus că telefonul meu era acolo.

În loc de a spune ceva, i-am apucat mâna stângă descleştându-i degetele cu uşurinţă deoarece l-am prins nepregătit. “Hei, ăsta e al meu” i-am spus. Faptul că era prins cu mâţa în sac probabil l-a dezarmat fiindcă replica lui a fost slabă, “Oh, e al tău?”.

Smulgându-l din laba lui transpirată, mi-am împins telefonul în buzunar şi m-am îndreptat imediat spre ieşire fiindcă sosisem la destinaţie. În esenţă am furat de la un hoţ de buzunare!

Domnul 50 de Saci

Acum tot mai rar, se întampla foarte des ca cel puţin o persoană din orice vagon de tren să aibă o cantitate enormă de bagaje.

Domnul 50 de Saci este de obicei destul de ţăran ca aspect, hainele lui fiind făcute din lână. Multiplele lui plase şi pachete sunt făcute din material

plastic rezistent şi umplute până la limită cu tot felul de lucruri, de la cartofi la haine.

Se va chinui şi va trage şi pufăi, aruncându-şi toate bagajele în tren înainte ca acesta să plece din orăşel. Îşi va şterge fruntea şi va spune “Doamne” destul de des. Fiindcă are atâtea bagaje, nu pot încăpea toate în compartiment aşa că va umple culoarul cu ele şi uneori le va pune în spaţiul pentru picioare.

Câteodată Domnul 50 de Saci vine şi în varietatea feminină, bătrâna Doamnă 50 de Saci.

Vânzătorul mold ovean de arme

Datorită unei mici neînţelegeri am fost asaltat pe străzile din Timişoara de către un grup de tineri. Fiindcă suferisem o traumă facială destul de colorată, am fost o adevarată privelişte în timp ce mergeam acasă cu trenul.

În compartimentul meu era un tânăr zelos, care vorbea atât română cât şi rusă şi care s-a prezentat ca find originar din Republica Moldova. Auzind versiunea mea despre ce se întâmplase, mi-a propus foarte calm să cumpăr o armă de la el.

De curiozitate, l-am întrebat despre producătorul, modelul, originea şi preţul armei. Sunt satisfăcut de răspunsurile lui fiindcă cel puţin ştia ce vorbea când venea vorba de arme, ceva destul de rar în România.

Maghiarii care au strigat incontinuu

Eram singur în compartiment, când a intrat o întreagă familie, doi părinţi şi trei copii, cu vârste cuprinse între 2 şi 8 ani. A durat doar o clipă pentru a-i identifica ca maghiari după limba pe care o vorbeau.

Continuându-ne călătoria, copiii neliniştiţi, iscoditori şi căţărători nu ascultau deloc de ordinele pe care părinţii le ţipau, întregul lucru sunând ca păsărească pentru mine (scuzaţi-mă) fiindcă nu puteam înţelege nimic.

Între sugarul care plângea, mama care ţipa, copilul mijlociu care se văita şi tatăl care “lătra” nu am mai suportat aşa că m-am mutat altundeva.

Să dormi ca un cer şetor

Anumite trenuri care circulă noaptea au deseori bilete fără locuri rezervate. Aşadar obiceiului era să urci la bord şi să găseşti un compartiment cât mai gol cu putinţă.

În acele zile, compartimentul era format din două banchete lungi făcute din vinil maro. Cu o pernă (o cămaşă, jachetă sau chiar o plasă), te puteai întinde pe banchetă şi aveai un loc semi-decent de dormit.

Deşi rareori trenul se umplea suficient încât să fiu nevoit să mă ridic şi să-mi împart bancheta cu cineva, era destul de comun ca o altă persoană să vină şi să doarmă pe cealaltă banchetă.

Deseori aceşti oameni se ridicau şi plecau în timpul nopţii aşa că mă trezeam, vedeam o persoană iar apoi deschideam ochii şi vedeam că este o cu totul altă persoană.

În acest sens, am dormit “cu” sute de oameni, fără să ne spunem vreun cuvânt, doar doi străini scuturaţi şi înghesuiţi pe banchetele din vinil în timp ce trenul îşi croia drum prin noapte.

Pentru un pumn de carton

Undeva în labirintul Gării de Nord din Bucureşti este o sală de bilete care arată ca cea mai mare şi mizerabilă bancă fiindcă există 31 de ghişee (le-am numărat) şi o doamnă (întotdeauna o femeie) morocănoasă în spatele fiecăruia, încastrate într-un strat super gros de sticlă anti-glonţ.

Şi fiecare ghişeu are un număr şi un mic semn cu nişte instrucţiuni imposibil de înţeles despre cum nu vinde decât nişte bilete super speciale către un loc în care nu mergi şi pe care poţi să le iei doar dacă e duminică şi plouă şi soarele străluceşte în acelaşi timp.

Singura ta opţiune e să alegi un ghişeu la întâmplare şi să ţipi unde vrei să mergi. O să îţi arunce o privire acră de parcă tocmai i-ai deflorat fiica virgină şi îţi spune o frază lungă pe care, bineînţeles, nu o poţi auzi. Niciodată. Aşa că îţi ţipi destinaţia încă o dată fiindcă, sincer sa fiu, nu ştii ce altceva să spui.

Nu poţi auzi nici afurisitul de preţ aşa că îi tot dai bani pe sub fereastră până când nu mai e chiar aşa de încruntată.

Dă din umeri şi începe să scrie şi să mâzgălească pe anumite hârtii dintr-un caiet iar apoi în spate este un aparat gigantic din metal cu mânere şi cadrane iar ea îşi face numărul de magie şi din aparat ies bucăţele de carton. Apoi mâzgăleşte ceva pe bucăţele de carton, rupe anumite hârtii în jumătate şi, în cele din urmă, îţi dă restul şi o grămăjoare de bucăţi de carton şi hârtii cu mâzgălituri indescifrabile pe ele.

Apoi spui mulţumesc şi îţi pleci capul de trei ori în stil japonez şi te îndepărtezi încet şi respectuos de fereastră fiindcă ar fi putut fi mai rău. Mult mai rău!

Da, acelea erau “biletele”, bucăţele de carton cu scrijelituri şi simboluri de neînţeles şi găurele şi alte bucăţele de hârtie cu alte mâzgălituri.

Nicăieri nu scrie, de exemplu, numele oraşului în care mergi sau la ce oră ajungi acolo. Nimic!

Legea trenului foamei

Dacă călătoriţi vreodată cu “trenul foamei”, trenul accelerat care încă face legătura între Timişoara şi Iaşi, există o lege despre care trebui să ştiţi:

(Conform legii 107/1989) Dacă sunteţi destul de bătrân încât aţi călătorit vreodată cu « trenul foamei » în perioada comunistă este obligatorie informarea tuturor pasagerilor mai tineri asupra faptului că porecla acestui tren este într-adevăr « trenul foamei » pe care şi-o merită din motive foarte bune, toate fiind destul de groaznice şi şocante şi pe care durează mult timp pentru a le explica.

Brigada Anti-Curent

Românii au o frică de moarte faţă de curent deoarece te poate îmbolnăvi de gripă, tuberculoză, SIDA şi cancer.

Aşa că exceptând cazul în care e cald ca în Sahara afară, cineva din compartimentul tău va fi îngrijorat de curent şi va începe să închidă

geamurile şi uşile şi să se asigure că nici măcar un atom de aer nu circulă.

Asta înseamnă că, dacă nu este cea mai friguroasă zi din an, din cea mai geroasă iarnă, vei începe să transpiri. Nu te plânge! Nu poţi face absolut nimic în privinţa asta. Nimic am spus, nimic!

Gândeşte-te că e o saună gratis şi CFR e un club de fitness pe roţi şi transpiri toate toxinele aşa că e un lucru bun. Ahhh…

Conductorul

Nu am nici cea mai vagă idee care este numele lui în engleză dar în română se numeşte “conductor”. Este un bărbat sau o femeie într-o jachetă CFR albastru închis, cu un chipiu fercheş şi o geantă uzată din piele în care îşi ţin instrumentul magic: aparatul de compostat bilete.

După aproximativ 10-30 de minute de la începutul călătoriei, el sau ea va poc! bum! deschide uşa compartimentul şi va intra să inspecteze biletele.

Dacă eşti o persoană cinstită, bineînţeles că ai plătit preţul întreg pentru bilet aşa că îi înmânezi pumnul de carton şi hârtie iar conductorul mormăie, le compostează şi ţi le dă înapoi.

Dar inevitabil, cineva din compartiment sau nu va avea bilet sau va avea ceva problemă cu biletul lor iar conductorul şi această persoană vor intra într-o lungă discuţie şi vor dezbate idealurile platonice şi fluctuaţiile în cursul de schimb al yenului japonez şi impactul postmodern al filosofiei lui Mircea Eliade asupra situaţiei politice actuale.

În cele din urmă, conductorul se va domoli, va da din umeri şi-i va aplica pasagerului rău o Muştruluială Justificată cu mult arătat cu degetul şi toată povestea e încheiată.

Conductorul va ieşi apoi val-vârtej din compartiment şi va merge în următorul. Şi toţi pasagerii din compartimenul tău vor plescăi din limbă şi vor spune “Doamne, ce se alege de lumea asta?” şi în general vor simpatiza cu pasagerul rău.

Între timp te bucuri de gura de aer proaspăt care a intrat în compartiment fiindcă conductorul nu a închis uşa bine când a ieşit. Iar atunci un membru al brigăzii va observa asta şi va trânti uşa pentru a opri curentul diabolic să

mai intre.

Notă: Uneori, pasagerul cel rău negociază de fapt o mită pentru conductor. Hopa!

Oprirea într-un oră şel care nu este destinaţia ta

Cu un şuierat teribil, trenul se opreşte într-un oraş. Ce oraş? Bună întrebare!

Fiecare gară din România este identificată printr-un semn mic, aproape microscopic, scris de mână şi imposibil de văzut din 99% din vagoanele trenului.

Prin urmare, toţi bărbaţii, dar şi unele dintre femei, vor deschide uşile compartimentelor, vor deschide geamurile, se vor apleca în afară şi îşi vor întreba vecinul “Unde suntem?”

Răspuns: într-un oraş de care nu ai auzit vreodată şi în care nu o să mergi niciodată şi, fiindcă aproape nimeni nu urcă sau coboară din tren, trebuie să te întrebi de ce mai oprim aici?

Şi în ciuda faptului că tot ce poţi tu să vezi sunt nişte şine pline cu buruieni şi nişte vagoane ruginite de marfă, este obligatoriu să îţi scoţi coatele pe geam, să scuipi şi să deschizi o bere şi să aprinzi o ţigară în timp ce vorbeşti despre nimicuri cu vecinul tău.

Apoi un bărbat într-o demnă uniformă CFR gri va sta lângă şine şi va ridica un băţ ruginit cu un cerc verde la un capăt iar trenul va şuiera şi, cu un zgomot care îţi va sparge timpanele, se va pune din nou în mişcare.

Apoi pasagerii transpiraţi vor avea parte de cîteva momente de aer curat intrând în tren prin toate geamurile deschise până când Brigada Anti-Curent îşi va da seama ce se petrece şi va închide compartimentul ermetic din nou.

Fără un motiv anume

Călătoream cu trenul şi era o zi toridă aşa că Brigada Anti-Curent a lăsat garda jos şi toate geamurile erau deschise.

Treceam printr-o zonă la nord de Braşov unde se pare că localnicii adunau pietriş şi pământ în mormane uriaşe aşa că nori sufocanţi de praf au intrat în tot trenul.

Stăteam la capătul vagonului şi uşa trenului era larg deschisă; trenul huruia şi se scutura şi era incredibil de uşor ca o persoană să alunece şi ieşea pe uşă către o moarte prematură.

Aşa că stăteam acolo, la capătul vagonului cu uşa larg deschisă şi nori de praf în jur când mica uşă dintre vagoane se deschide şi un tip intră în vagonul “meu”.

Era clar american (după accent) şi mă întreabă dacă este vagonul numărul 7. Am ridicat din umeri şi am spus “Nu” pentru că nu era. Iar tipul face o pauză, se uită la uşă şi mă întreabă, “De ce e uşa deschisă?”

Am întors capul şi m-am uitat la el fără să spun nimic câteva momente. Iar apoi l-am întrebat pe cel mai neutru ton posibil, “Eşti pentru prima dată în România?”

Bătălia de la Stalingrad şi un drum lung acasă

Îi datorez foarte multe unui bărbat care m-a aşteptat încă de dinainte ca tatăl meu să fie născut.

L-am cunoscut pe Domnul Cornea după ce deja trăiam în România de o vreme. Trecuse de 90 de ani şi ajunsese atât de bătrân încât avea nevoie ca cineva să aibă grijă de el, aşa că s-a mutat cu fiica lui.

Când vremea era bună, activitatea lui preferată era să stea afară în grădină şi să se bucure de flori, aer curat şi să simtă soarele pe faţă. A fost acolo, în grădină, unde l-am cunoscut pentru prima dată într-o zi de vară.

Era incredibil de slab iar pielea lui era aproape străvezie şi subţire ca hârtia. Cu toate acestea, strângerea lui de mână a fost incredibil de fermă şi avea o strălucire vioaie în ochii clari şi albaştri.

La început nu l-am înţeles deloc. În primul rând, româna mea era încă la un nivel de bază. Pe lângă aceasta, Domnului Cornea îi lipseau majoritatea dinţilor şi putea vorbi doar cu o voce şoptită şi aspră.

Dar pe măsură ce timpul trecea, am ajuns să aştept cu nerăbdare acele după-amieze în grădină alături de D-l Cornea. Tăcerea lui era stoică şi îmi dădea un formidabil sentiment de pace. Plăcerea lui de a sta acolo, urmărind frumuseţea naturii cu calm, era aproape copilărească.

Iar puţin câte puţin, româna mea s-a îmbunătăţit, împreună cu abilitatea mea de a înţelege ce spune fără ca fiica lui să fie prezentă pentru a “traduce”.

Şi pas cu pas, am început să conversăm, încet şi şovăielnic la început, niciodată repede, admirând cum a dezvoltat un mod de a comunica un întreg univers doar cu forţa ochilor şi expresia feţei.

Nu voi uita niciodată ziua de august în care mi-a spus despre război. În grădină era extrem de cald iar noi stăteam pe o bancă sub un copac. Cumva am ajuns la subiectul celui de-al 2-lea Război Mondial iar atunci mi-a spus că a luptat în Bătălia de la Stalingrad.

Ca american, cu siguranţă auzisem de Bătălia de la Stalingrad. Este descrisă, de obicei, ca o luptă teribil de barbară, purtată în condiţii de ger siberian şi care s-a finalizat cu un număr inimaginabil de morţi şi cu prima mare victorie a sovieticilor în faţa germanilor.

Cu toate acestea, ce nu fusesem învăţat la şcoală era că bieţii oameni care luptaseră în armata română au avut cel mai greu rol dintre toţi.

În acele zile, guvernul Romaniei era aliat cu Germania nazistă. Însă, pentru germani, trupele româneşti erau doar carne de tun, unităţi de care se puteau debarsa şi care urmau să fie folosite pentru a lupta împotriva brutalelor atacuri sovietice. Într-adevăr, când sovieticii au dat atacul final, românii au fost decimaţi şi peste 150.000 de oameni au fost ucişi.

Nu doar că D-l Cornea a supravieţuit acelei bătălii, dar a scăpat de sovieticii şi de trupele germane care se retrăgeau iar apoi şi-a croit drumul înapoi în România pe jos. Când mi-a spus despre frigul năpraznic, duhoarea morţii şi foametea instalată, am tremurat în ciuda căldurii verii.

L-am întrebat cum a reuşit să străbată peste 2.000 de km prin teritoriu inamic, în mijlocul celei mai dure bătălii din al 2-lea Război Mondial şi în întregime pe jos. Ochii i-au strălucit şi a zâmbit dar nu mi-a răspuns. Tot ce mi-a spus a fost că “A fost un drum lung spre casă.”

Cumva, a reuşit să ajungă acasă la soţia lui, care în timpul războiului ascunsese o vacă în subteran pentru a-şi hrăni familia. Aveau mai mulţi

copii împreună, inclusiv o fiică care crescuse în vremurile comuniste. Iar apoi, într-o zi de primăvară, s-a născut nepoata lui care a crescut sănătoasă şi puternică.

Apoi dictatorul a ajuns la capăt de drum. Şi atunci regulile s-au schimbat şi nepoata era acum un tânăr adult. Acum că era posibil, D-l Cornea ştia exact unde ar trebui ca ea să meargă – în America.

Şi acolo a şi mers. Iar nepoata m-a cunoscut pe mine. Şi mi-a spus multe poveşti despre un pământ ciudat şi uimitor care se afla departe de tot. Nepoata mi-a arătat multe fotografii din România, mi-a pus să ascult muzică românească şi mi-a gătit mâncare românească.

Iar apoi americanul a venit în România, de mai multe ori, până când, în cele din urmă, s-a mutat aici şi a învăţat limba. Iar apoi, într-o zi călduroasă de vară, l-a întâlnit pe D-l Cornea care a supravieţuit celei mai sângeroase lupte din război şi a mers 2.000 de km pe jos pentru a ajunge acasă, doar pentru a vedea cum ocupaţia sovietică e urmată de nebunia din anii Ceauşescu.

În timp, a ajuns să-mi spună o poveşte care mă face să lăcrimez de fiecare dată când mă gândesc la ea.

“Sunt doar un om simplu,” mi-a spus. “Am crescut într-un sătuc din judeţul Cluj acum mai bine de 90 de ani. În acea vreme era parte din imperiul Austro-Ungar. După acea am avut un rege. Când eram adolescent am mers la Bucureşti şi m-am angajat ca om de serviciu în palatul lui. Dar apoi au venit nemţii şi apoi ruşii. Şi apoi am avut comunismul.

Dar în toţi aceşti ani mi-am păstrat credinţa – într-o zi vor veni americanii. A devenit o mantra pentru mine şi familia mea.

Când a venit Garda de Fier am spus “Într-o zi vor veni americanii”. Când am avut trupele sovietice, chiar aici în judeţul Cluj, am spus “Într-o zi vor veni americanii”. Când Ceauşescu a preluat puterea de la Gheorghiu-Dej, am spus “Într-o zi vor veni americanii”. Şi în timpul haosului din decembrie 1989 am spus “Într-o zi vor veni americanii”.

Toată lumea m-a ridiculizat pentru această credinţă. Vecinii din sat mă luau peste picior şi îmi spuneau că trăiesc cu capul în nori. Dar nu mi-am pierdut niciodată credinţa. Ştiam că într-o zi vor veni americanii. Şi atunci vom fi în sfârşit liberi în această ţară.”

M-a bătut pe genunchi cu drag şi a căzut din nou în tăcere, uitându-se la florile din grădină şi savurând briza de vară.

Am rămas acolo, uimit. Ştiam istorie americană. Am lucrat pentru guvernul american. Ţara mea nu este nici pe departe o forţă a binelui, de natură angelică. M-am gândit să-i spun D-lui Cornea asta, că guvernul american era uneori cel mai rău aliat pe care o ţară îl poate avea. Vroiam să-i spun despre luptele oamenilor obişnuiţi din America şi că viaţa nu e perfectă nici pentru noi.

Dar m-am uitat în ochii lui clari şi albaştri şi am înţeles la ce se referă. Când a spus “America” nu s-a referit nici la un preşedinte nici la o acţiune oficială a guvernului. Ci la toate lucrurile în care americanii cred-libertare în gândire şi fapte şi o anumită egalitate pentru toţi.

“Iar acum eşti aici,” mi-a spus şi a zâmbit. Părea a fi complet împăciuit, un om al cărui vis de o viaţă în sfârşit s-a îndeplinit. Vroiam să-l contrazic, să-i spun că sunt doar o persoană obişnuită şi că paşaportul meu albastru era doar o întorsătură a sorţii. Ce puteam face eu de unul singur?

Dar cuvintele lui m-au inspirat. Indiferent de limitările mele personale, accentul şi paşaportul îmi dădeau un statut special. Nu pe mine mă aşteptau D-l Cornea şi milioane de alţi români, ci ideile şi speranţa pe care o reprezint.

Într-adevăr, de-a lungul călătoriilor mele prin România, am fost deseori primul american pe care românii îl cunoşteau. Cu siguranţă sunt primul american pe care l-au cunoscut şi care le vorbeşte limba şi le înţelege cultura.

Iar aşa, fără ca măcar să-mi dau seama, am devenit un fel de ambasador în această ţară – nu al guvernului Statelor Unite ci al speranţelor şi viselor de libertate, pace şi egalitate pe care le avem cu toţii.

Povestea D-lui Cornea m-a făcut să înţeleg cât de important e acest rol – şi este unul pe care l-am luat foarte în serios. Datorită lui încerc să mă ridic la înălţimea aşteptărilor pe care le-a avut atâţia ani iar faptul că am scris acestă carte este o parte din asta.

Câţiva ani mai târziu, D-l Cornea a decedat. Am fost să-l vizitez când zăcea la pat, trupul lui bătrân fiind epuizat. L-am întrebat dacă este pregătit să plece din acestă lume şi mi-a zâmbit.

A dus o viaţă lungă şi plină, luptele lui se terminaseră de mult, familia lui era numeroasă şi prosperă. Şi da, americanii veniseră în sfârşit. A primit toate recompensele vieţii pe care şi le poate dori cineva iar acum era gata să plece.

Am stat în noroiul din acel mic sat unde D-l Cornea se născuse cu ani în urmă şi l-am ascultat pe preot rememorând toate lucrurile pe care D-l Cornea le făcuse în viaţă, slujbele pe care le avusese, numele copiilor şi nepoţilor săi.

Îi puteam simţi prezenţa aproape şi ştiam că m-a auzit când i-am promis că nu-i voi uita niciodată cuvintele sau visele pe care le avea pentru familia şi ţara lui.

Şi nu le voi uita. Aceste cuvinte sunt parte din promisiunea pe care i-am făcut-o D-lui Cornea-să fiu parte dintr-un viitor nou şi minunat pentru România şi să ajut la vindecarea rănilor din trecut. A fost un privilegiu să-l fi cunoscut pe D-l Cornea şi să fiu acolo pentru a-i îndeplini ultima dorinţă.

Sunt doar un om obişnuit cu defecte şi imperfecţiuni la fel ca toată lumea. Dar lucurile la care a visat D-l Cornea sunt demne de urmat. Ca american, un simbol în viaţă al viselor a milioane de oameni, pot doar să dau tot ce pot. Libertatea, egalitatea, dreptatea şi pacea sunt lucrurile care fac ca viaţa să merite trăită.

Americanii chiar că au sosit.

Acum să ne apucăm de treabă!

Visul românesc

La sfârşitul anului 1989 trăiam în Orientul Mijlociu. Deşi nu sunt foarte religios, îmi plângeam de milă pentru că eram înconjurat de oameni care nu sărbătoreau deloc Crăciunul.

Aşa că m-am îmbătat cu cel mai prost whiskey din lume, apoi un prieten a venit alergând, spunându-mi: “Ai auzit? Românii tocmai l-au împuşcat pe Ceauşescu, e la televizor”. Acolo nu se cenzura nimic, deci am văzut scenele complete.

Prietenul meu vorbea despre revoluţia din România. Nu voi uita niciodată

ce i-am răspuns “Ceauş...cine? Nu am auzit niciodată de el”. Am continuat să beau şi să fiu trist.

În anii care au urmat, am vorbit cu mai mulţi oameni care au fost în România în timpul revoluţiei, de la cei care erau atunci copii până la adulţi. Am avut chiar şansa incredibilă să vorbesc cu cel care a făcut singurele fotografii ale revoluţiei în Cluj-Napoca, inclusiv în locul marcat acum de nouă stâlpi negri, într-un colţ al Pieţei Unirii.

Am trăit în Timişoara şi am văzut găurile făcute de gloanţe în clădirea Operei. Am participat la câteva comemorări publice ale momentului Decembrie 1989 în toate oraşele în care am trăit la un moment dat. Evident, la fel ca aproape orice oraş, şi al meu are o stradă X Decembrie 1989, în cazul Clujului, un pasaj destul de important şi aglomerat. Am aflat însă că pentru majoritatea românilor nici nu a fost vreo revoluţie.

Desigur, lucrurile s-au schimbat. Orice român care citeşte acum aceste rânduri cu siguranţă nu avea un computer în 1989, poate nici măcar o maşină de spălat, un televizor color, sistem de căldură propriu sau fast-food la mall.

Revoluţia românească din 1989 a fost ceva asemănător cu magia pentru cei mai mulţi oameni. Au fost câteva zile de incertitudine, câteva zile în care şi-au culcat copiii în cadă, ca să evite eventualele gloanţe, câteva zile cu zgomot de sirene şi tancuri umblând prin oraş şi apoi, bingo, s-a terminat.

Aproape peste noapte, a apărut un grup de noi conducători, la fel ca şi cei vechi, apoi vechiul şi ruginitul motor cu aburi al capitalismului a început să plece din staţie.

Mecanismele exacte legate de cum s-a petrecut totul şi de cine ar fi avut aranjamente cu cine, ce guverne străine au fost implicate şi alte lucruri asemănătoare le voi lăsa spre a fi dezbătute. Este foarte clar însă că toată treaba a primit un şut în fund de la un preot foarte băgăcios.

Concret, Tokes Laszlo este un etnic maghiar, născut şi crescut în România, fost preot într-o mică sectă calvină foarte conservatoare şi “de modă veche”. Atât Laszlo cât şi adepţii săi aveau un lucru în comun: fie că era vorba de reguli religioase sau de orice altceva, erau extrem de încăpăţânaţi.

În 1989, predicile lui Laszlo au ajuns să înfurie Securitatea suficient încât să facă presiuni asupra lui. În loc să renunţe şi să dea înapoi, a rezistat, la fel şi discipolii săi. Guvernul a mărit opresiunea, iar acest lucru nu a făcut

decât să îi convingă pe adepţi să reziste în continuare, dând unui grup mare de oameni o mică coloană vertebrală.

Rezistenţa s-a răspândit apoi în Timişoara, incluzând în principal studenţii, care sunt eroii necunoscuţi în această poveste. Timişoara a fost atunci, este astăzi şi probabil va fi mereu un mic loc feroce. Odată ce zecile de mii de studenţi au ieşit în stradă şi au înfruntat tancurile, focul s-a aprins şi câteva zile mai târziu totul lua sfârşit.

Pentru locuitorii de la sate şi chiar pentru mulţi orăşeni, nu a fost decât mult zgomot şi strigăte, apoi “Bună dimineaţa, aveţi un alt guvern”.

Mai mult sau mai puţin, multe lucruri au rămas la fel. Mergi la piaţă să îţi cumperi cartofi. Faci o mămăligă şi te uiţi la ştirile de seară. Mergi cu acelaşi autobuz ROCAR. Şcoala este tot şcoală, chiar şi bătrânul şi morocănosul portar care păzeşte instituţia şi decide cine intră sau iese.

Ce s-a schimbat? Înainte, produsele erau puţine, iar banii din abundenţă. Acum, produsele sunt peste tot, dar nimeni nu are 50 de bani în plus în buzunar. Câţiva oameni s-au îmbogăţit, pentru cei mai mulţi însă, este exact aceeaşi poveşte.

Ce trebuie făcut? Să ne întoarcem în trecut? Am auzit această părere de nenumărate ori. Să studiezi furios toate cărţile de marketing şi resurse umane pe care le găseşti, ca să te îmbogăţeşti şi tu? Să îţi vinzi sufletul pentru un salariu incredibil de mic, ca să îţi permiţi să îţi cumperi din când în când un meniu la fast food?

Pentru ce s-au revoltat oamenii, mai exact, în 1989, în afara faptului că “era rău”? Într-adevăr, Securitatea era oribilă şi nu puteai spune ce vroiai. Ce a fost însă revoluţia, în afară de a spune “Guvernul acesta e varză, hai să încercăm altul”? A fost măcar atât?

A fost această revoluţie o luptă pentru independenţă, dusă contra unui guvern străin? A fost pentru distribuţia egală a pământului între cei săraci? A fost pentru a opri guvernul să continue un război undeva? A fost pentru o democraţie înfloritoare, participativă? Acestea sunt motive pentru care multe revoluţii au izbucnit.

Când se întâmpla, mă întreb ce era în minţile oamenilor, în special în cele ale studenţilor. Oare gândeau: “Super, acum vom avea reprezentanţi guvernamentali cinstiţi, atât pe plan local, cât şi naţional”? Sau era mai degrabă ceva de genul “Super, acum, în loc ca mătuşa din Germania să îmi

trimită ciocolată, voi putea cumpăra în curând câtă ciocolată voi dori?” Îmi imaginez că a fost câte puţin din fiecare.

În mod normal, când vorbeşti de revoluţii, vorbeşti şi de luptă. În revoluţia americană, americanii s-au luptat cu britanicii. În revoluţia algeriană, algerienii s-au luptat împotriva francezilor.

În 1989, cei mai mulţi români nu s-au luptat cu nimeni. O persoană deosebit de somnoroasă ar fi putut dormi pe toată durata revoluţiei. Câţiva s-au luptat şi apoi totul s-a încheiat. Nu, aceasta a fost o revoluţie garantată de sus.

Şi din moment ce românul obişnuit nu trebuia să facă nimic, dar în schimb i se oferea pe tavă revoluţia, ca un fel de cadou de Crăciun sângeros, li s-a furat românilor ideea că trebuie să muncească împreună pentru un scop comun.

În fiecare zi, aud “Situaţia în România este groaznică”. Sunt probleme aici? Cu siguranţă. Însă dacă este o problemă, ce putem face în această privinţă? Pentru ca românii să trăiască la un moment dat în ţara pe care şi-o doresc, este nevoie de fapte. Dacă va fi un fel de revoluţie pentru un trai mai bun, va fi nevoie de multă muncă.

Nu pledez pentru vărsarea de sânge, nu mă înţelegeţi greşit. Mă refer la actele revoluţionare tăcute, zilnice: acelea de a face ce trebuie. Situaţia în România depinde numai de voi.

Eu nu sunt cetăţean român, dar pot spune că este o ţară superbă şi trebuie să ne amintim să o facem minunată. O ţară devine minunată nu prin amintirile zilnice despre cât de bine era în trecut, ci prin încercările de a face să fie cât mai bine în fiecare zi.

O ROMÂNIE FRUMOASĂ E SARCINA TUTUTOR

Postfaţă

Diana Lupu – Ai băut toate cele 24 de pachete de Ness. Cred că înseamnă că vom fi împreună mult timp :)

Familia Cornea – M-aţi primit cu braţele deschis în prima zi în care am venit în această ţară şi aţi devenit cu adevărat a doua mea familie. Fără voi,

nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil.

Păşcuta Anca – Mi-ai salvat viaţa odată şi nu o să uit asta vreodată. Îţi mulţumesc pentru mâncarea minunată pe care mi-ai gătit-o şi pentru că mi-ai arătat Maramureşul.

Bara Madelina – După cum spuneau în filmul “Nemuritorul”, nu poate fi decât unul. Şi tu eşti cu siguranţă aceea.

Brătescu Sebastian – M-ai învăţat că da, unii români pot fi cu adevărat amuzanţi.

Andrada şi familia Ciobanu – Dacă cineva merită să aibă noroc, sunteţi voi. Vă mulţumesc pentru incredibila ospitalitate şi mâncarea delicioasă.

Fleşariu Mihai – Frate, eşti uimitor. Nu am cunoscut niciodată un tip care a lucrat mai din greu şi care merită mai mult să aibă succes decât tine.

Andreea şi familia Haşeganu – Nu ne-am înţeles întotdeauna dar aţi fost alături de mine încă de la început. Mulţumesc pentru că mi-aţi arătat părţile frumoase şi ascunse ale Braşovului.

Holhoş Lavinia – Câteodată un trandafir creşte într-o grădină neglijată cu pământ slab. Ţine-te tare, prietena mea, şi vremea ta să înfloreşti va veni.

Marinescu Diana – Oriunde ai fi, sper că încă eşti cea mai tare.

Miloş Daniela – Ştii tu de ce.

Morariu Daciana – Eşti o prietenă adevărată şi îţi datorez foarte multe. Conversaţiile noastre de-a lungul anilor au fost o adevărată plăcere.

Domnul Paştiu – Mulţumesc pentru că aţi riscat şi v-aţi închiriat apartamentul unui străin.

Piglea Andreea - Vorbeşti engleză mai bine decât mine şi ai cel mai fin simţ al umorului pe care l-am întâlnit. Îţi mulţumesc pentru loialitatea şi sprijinul oferit de-a lungul anilor.

M-ai cunoscut când eram falit, frustrat şi confuz şi ştii cât de lung a fost acest drum.

Doamna Pop – Care m-a învăţat importanţa curăţeniei generale.

Pusztai Noemi – I-ai salvat viaţa pisicii mele şi te-ai purtat întotdeauna bine cu animalele mele. M-ai învăţat multe şi despre alte lucruri. Mulţumesc!

Rokk Daria – Când eşti preşedintele lumii, te rog nu uita de prietenul tău Sam.

Scherrer Beatriz – Credeai că voi uita, nu? Niciodată!!

Scrimiţiu Tudor – Eşti un prieten adevărat şi îţi mulţumesc pentru vremurile bune pe care le-am avut în Iaşi şi Botoşani. Keep on hustling!

Domnul Zig şi Tăiţei – Dragile, iubitele mele pisici care au moţăit pe calculator în timp ce am scris fiecare din aceste cuvinte. Nu m-aţi ajutat deloc! Dar sunteţi foarte drăguţe.

Salsa Club din Cluj – Poate nu sunt un bun dansator dar mulţumesc pentru momentele bune şi oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit.

Copii ţigani din Turda – Într-o zi rece şi mizerabilă de iarnă aţi stat cu mine mai mult de o oră, spunându-mi poveşti despre vieţile voastre. Mulţumesc.

Guţă Nicolae – Ce pot să spun? Ai o voce superbă şi cânţi cea mai bună muzică de petrecere din ţară.

Tipul de la Poşta Vamală din Cluj-Napoca – Mulţumesc pentru că ai fost întotdeauna incredibil de morocănos de parcă slujba ta de a deschide cutii cu bomboane din străinătate e aşa de dificilă.

E chiar aşa de rea viaţa? Zâmbeşte din când în când!

Biroul Ministerului Turismului din Aeroportul Otopeni – Mulţumesc pentru că mi-aţi urat bun venit în această ţară şi m-aţi ajutat Stai o clipă, acesta nu există. De ce oare?

Oamenii de la TAROM – Aţi fost cea mai bună linie aeriană cu care am zburat în viaţa mea şi vă mulţumesc pentru serviciul incredibil de bun pe care mi l-aţi oferit de-a lungul anilor.

Poliţia rutieră din Piteşti – Mulţumesc pentru că aţi fost aşa de treabă şi m-aţi lăsat să vă văd birourile şi cum lucraţi.

Oamenii din Bucureşti – Dacă promiteţi să nu mai spuneţi la nimeni, am să vă spun un mic secret. Aţi fost cu toţii, universal, incredibil de buni,

ajutători şi drăguţi.

Nu vă faceţi griji, o să vă protejez imaginea de oraş tare şi dur.

Oamenii din Botoşani – Absolut cei mai fermecători, prietenoşi şi relaxaţi oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Trăiţi într-o bijuterie de oraş.

Oraşul Braşov – Eşti incredibil de frumos! Mulţumesc pentru multele amintiri plăcute.

Călătorilor de pe trenul foamei – Mulţumesc pentru toate poveştile despre zilele de demult.

Eroii revoluţiei din 1989 – Nu ştiam nimic despre voi când v-aţi dat viaţa pentru ca oamenii din acestă ţară să fie liberi. Acum ştiu că nu vom aprecia niciodată cât de mult vă datorăm.

Bunilor oameni de la CFR – Mulţumesc pentru că mi-aţi furnizat atâtea aventuri şi experienţe minunate în acestă ţară. Cu siguranţă înfăptuiţi miracole zilnic, cu finanţare şi echipament limitat.

M-am distrat mult povestind despre condiţiile de “sălbăticie” de pe trenurile voastre dar ştim cu toţii că, din păcate, acele zile sunt demult apuse.

Bogdan de la Poliţia de Frontieră din Aeroportul Otopeni – Ai fost un adevărat domn când nu aveai de ce să fii. Mulţumesc.

Oamenilor din Muntele Băişorii – Lui Şari, Nicoleta şi restului, vă mulţumesc pentru glume, muzică, poveşti şi ţuica de casă. Ai grijă de “Daddy!”

Taximetriştilor din România – În ciuda câtorva nesimţiţi, sunteţi inima şi sufletul oraşelor acestei ţări. Vă mulţumesc pentru miile de călătorii şi dezbateri interesante.

Tuturor românilor – De la saxoni la secui, lipoveni, aromâni, serbi şi da, de asemenea români, miilor dintre voi care mi-au arătat o incredibilă generozitate, bunătate şi ospitalitate, vă mulţumesc din toată inima.

Şi nu în cele din urmă:

Copiilor din România – Mulţumesc pentru că îmi reamintiţi zilnic că nu există sunet mai dulce decât râsul unui copil.