Bacalaureat 2010 - istorie

Sugestii metodologice pentru pregătirea examenului

Subiectul IAre două sau trei texte istorice din care se formulează cerinţe. Ultimele două (6, 7 sau 7,8) cer

formularea unor răspunsuri din cunoştinţele învăţate. Acestea se referă la:1. Autonomii locale2. Confruntări militare3. Diplomaţie4. Instituţii

1. Autonomii localeObştea sătească şi apoi satul a fost principala formă de organizare a românilor. Mai multe obşti

săteşti formează un cnezat sau o ţară. Conducerea o avea cneazul sau judele cu atribuţii judecătoreşti sau administrative. Pericolul extern a grăbit unirea mai multor cnezate într-un voievodat mai puternic. Izvoarele istorice menţionează formaţiuni româneşti prestatale existente pe întreg spaţiul românesc.

Cronica lui Anonymus , un document maghiar, relatând pătrunderea ungurilor în Transilvania în secolul al IX-lea afirmă existenţa voievodatelor conduse de Gelu(în centru), Menumorut(în Crişana) şi Glad în Banat. Pentru secolul următor avem ştiri despre două voievodate conduse de Gyla, în Transilvania şi Ahtum în Banat.

Diploma cavalerilor ioaniţi (1247), document provenit de la regalitatea maghiară menţionează la sud de Carpaţi existenţa a 5 formaţiuni prestatale. Erau două voievodate conduse de Litovoi, în Oltenia, Seneslau, în Muntenia, două cnezate conduse de Ioan şi Farcaş, apoi Banatul de Severin.

La est de Carpaţi sunt atestate diferite tipuri de autonomii româneşti: Codrii(Orhei ),Cobâle în ţinuturile Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui, Câmpuri (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vad), Ocoale(Câmpulung, Vrancea). Într-o veche cronică rusă se vorbeşte de Ţara Bolohovenilor şi Ţara Berladnicilor.

În ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră exista încă din secolul al IX-lea un Jupan Dimitrie iar mai târziu cronicile bizantine menţionează alţi conducători locali.

Tendinţa firească a formaţiunilor existente era de a se uni într-un singur stat pentru a rezista pericolului de a fi anihilate de puternicii vecini. Ocuparea Transilvaniei de unguri a oprit acest proces. De aceea în secolul al XIV-lea se vor realiza statele româneşti extra-carpatice Ţara Românească şi Moldova, iar între Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea.

2. Confruntări militareAtenţie la perioada pentru care e formulată cerinţa!Introducerea poate fi comună...Ţările Române au fost nevoite să-şi apere independenţa sau autonomia, atât faţă de puterile

creştine Ungaria sau Polonia cât şi faţă de Imperiul Otoman care urmărea să le transforme în paşalâc.Pentru secolul al XIV-lea avem Bătălia de la Posada din 1330. Basarab I, întemeietorul Ţării

Româneşti, învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou şi obţine independenţa.

1

Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Ţării RomâneştiÎnlătură pericolul transformării ţării în paşalâc prin victoria de la Rovine din l395. Cu o armată

net inferioară a demonstrat calităţi de mare strateg şi tactician. A evitat o confruntare directă, a hărţuit permanent oastea sultanului Baiazid şi l-a atras într-un loc mocirlos, la o rovină. Înfrângerea turcilor a renăscut speranţele în ţările creştine .

În anul următor, 1396, statele creştine au organizat Cruciada de la Nicopole. Indisciplina şi neînţelegerile dintre cruciaţi au dus la pierderea bătăliei şi a şansei de a-i alunga pe turci din Europa. Mircea, cel care cunoştea bine pe turci, nu a fost lăsat să atace primul.

Iancu de Hunedoara(1441-1456), voievod al TransilvanieiMare apărător al creştinătăţii. A obţinut victorii răsunătoare asupra turcilor chiar din anul în care

a fost ales voievod al Transilvaniei.1443-1444 , Campania cea lungăÎn expansiunea lor spre Europa Centrală, turcii urmăreau să pătrundă pe Valea Dunării, iar prima

vizată era Ungaria. După primele confruntări cu turcii Iancu a ales tactica de a-i ataca chiar în teritoriile stăpânite de ei. În acest scop a pregătit şi organizat campania antiotomană din iarna anului 1443/1444.

Armata lui Iancu, circa 35000 de oameni, a plecat din Banat, a pătruns pe Valea Moravei, a cucerit cetatea Niş şi Sofia. În această campanie a obţinut 6 victorii asupra turcilor. Distanţa mare, circa 300 de kilometri, aprovizionarea grea, l-au determinat să oprească înaintarea. Rezultatul a fost bun deoarece condiţiile păcii de la Seghedin erau foarte avantajoase pentru Ungaria.

1444 – Cruciada de la VarnaStatele creştine europene au crezut că este momentul organizării unei noi cruciade pentru

alungarea turcilor din Europa. Au renunţat la avantajele păcii încheiate mai înainte nutrind speranţe mai mari , dar nesigure. O asemenea acţiune nu mai reuşiseră principii europeni de la Cruciada de la Nicopole (1396), din timpul lui Mircea cel Bătrân.

Armata cruciaţilor a ajuns după un marş triumfător la Varna, lângă Marea Neagră. Ajutată de flota genoveză, armata turcă a trecut pe malul european al Bosforului şi creştinii au fost surprinşi nepregătiţi. În bătălia din 10 noiembrie 1444, turcii conduşi de sultanul Murad al II-lea au învins armata dezorganizată şi inferioară numeric a cruciaţilor. Însuşi regele Ungariei, Vladislav, a murit în luptă. În armata cruciaţilor au luptat vreo şapte mii de oşteni din Ţara Românească şi Transilvania.

Iancu, pe timpul minoratului regelui Ungariei, va îndeplini până în anul 1653 funcţia de guvernator al Ungariei.

1456 – Victoria de la BelgradCetatea Belgrad reprezenta principalul obstacol în calea turcilor în drumul lor spre Europa

Centrală. Cu acest scop sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a organizat campania din 1456.

În faţa primejdiei Iancu a recrutat o armată din mai multe ţări creştine, în jur de 25 000 de oşteni. Pe Vlad Ţepeş, pe care l-a ajutat să ia tronul Ţării Româneşti, l-a pus să asigure apărarea sudului Transilvaniei.

Turcii conduşi de sultan au început asediul cetăţii Belgrad apărată de o garnizoană condusă de cumnatul lui Iancu de Hunedoara, Mihai Szilagyi. Flota lui Iancu înfrânge într-o bătălie pe Dunăre flota otomană şi trimite ajutoare în trupe, hrană şi arme celor asediaţi.

În 22 iulie Iancu obţine o strălucită victorie în urma unui atac combinat al artileriei şi pedestrimii. Sultanul Mehmed al II-lea şi-a retras armata în dezordine. Papa Calist al III-lea pentru această biruinţă îl numeşte pe Iancu „atletul cel mai puternic – unic – al lui Hristos.”

2

Pe 11 august Iancu a murit răpus de ciumă în tabăra de la Zemun, azi un cartier al Belgradului. A fost înmormântat în Catedrala catolică de la Alba Iulia. Pe piatra de mormânt scrie: „ S-a stins lumina lumii!”

Prin această mare victorie a fost întârziată pătrunderea turcilor în Europa Centrală cu câteva decenii. Cetatea Belgrad a fost cucerită de sultanul Soliman cel Mare în anul 1529. Ungaria v-a fi ocupată şi transformată în Paşalâcul de la Buda – 1541.

Vlad Ţepeş (1456-1462), domnul Ţării Româneşti A fost adeptul unei domnii autoritare. A introdus ordinea în ţară, a întărit armata, a încurajat

comerţul. În anul 1459 a refuzat plata tributului. În 1461 capturează un detaşament turcesc condus de Hamza, begul de Nicopole trimis de sultan ca să-l prindă prin vicleşug. Pe toţi i-a tras în ţeapă.

În iarna anilor 1461/1462 organizează o campanie de-a lungul Dunării şi zdrobeşte trupele turceşti de la Zimnicea până la mare.

În replică sultanul Mehmed al II-lea organizează campania de pedepsire şi de înlocuire a lui Vlad din domnie în anul 1462.

Ţepeş a dat mai multe lupte de hărţuire a marii armate. În noaptea de 16 iunie a organizat lângă Târgovişte vestitul atac de noapte asupra taberei sultanului provocând o mare derută în rândul turcilor. Vlad Ţepeş a fost nevoit să se retragă spre nord. Capitala a fost ocupată iar sultanul îl lasă ca domn pe fratele lui Vlad, Radu cel Frumos.

Ţepeş a fost arestat în Transilvania din ordinul regelui maghiar Matei Corvin şi închis 12 ani. Va reveni pentru o domnie foarte scurtă în 1476.

Ştefan cel Mare (1457-1504), domnul MoldoveiObiectivele politicii externe au fost: un sistem de alianţe ca să menţină integritatea şi

independenţa ţării şi înlăturarea suzeranităţii otomane.1467 - Lupta de la Baia. Îl învinge pe regele Ungariei Matei Corvin. Acesta a venit ca să-l scoată din domnie deoarece Ştefan ocupase Chilia, stăpânită de unguri şi se

aliase cu Polonia. Într-o scrisoare trimisă regelui Poloniei Ştefan spunea de jafurile făcute de armata maghiară care a profanat cimitire şi a distrus biserici, lucruri pe care nici păgânii nu le-au făcut.

În luna decembrie 1467 când Matei Corvin era în târgul Baia şi se pregătea să petreacă Crăciunul a fost atacat de moldoveni. Târgul a fost incendiat din toate părţile în timpul nopţii şi invadatorii au suferit mar pierderi. Însuşi regele rănit abia a scăpat dus pe targă de apropiaţii lui. Dacă o parte din boieri nu ar fi trădat, întreaga armată maghiară ar fi fost distrusă. Aceştia au fost pedepsiţi cu moartea de către domnul Moldovei.

Relaţiile cu regele Ungariei se vor normaliza ulterior şi se vor încheia chiar tratate cu caracter de apărare.

1475 – Victoria de la Vaslui contra turcilor ( 10 ianuarie)Motivele care l-au determinat pe sultanul Mehmed al II-lea să atace Moldova în timpul iernii

erau foarte serioase. Ştefan a refuzat să plătească tributul restanţă pe mai mulţi ani şi să-i închine ţara. La fel, îndrăzneala acestuia de a înlocui pe domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos, vasal credincios turcilor nu o putea tolera

Soliman paşa a fost trimis cu o mare armată(120 000), iar Ştefan cu ajutor de la secui, polonezi şi transilvăneni adunase vreo 40 000 de ostaşi. A folosit vechea strategie românească a pământului pârjolit. Femeile, bătrânii şi copiii au fost evacuaţi din calea năvălitorilor. Turcii au fost atraşi într-o zonă mlăştinoasă la sud de Vaslui. Ceaţa deasă din ziua de 10 ianuarie a fost un aliat important al

3

creştinilor. Sub comanda energică a voievodului oştenii săi au făcut minuni de vitejie şi au produs una dintre cele mai grele înfrângeri suferită de o armată otomană.

Ştefan va trimite o circulară principilor europeni pe care îi informa despre victoria obţinută cerând o mobilizare generală a tuturor creştinilor împotriva păgânilor. Cerea să fie ajutat imediat că dacă Moldova - „poarta creştinătăţii”- ar fi căzut, toată creştinătatea ar fi fost în mare pericol. Nimic concret nu s-a realizat decât numai tratatul de alianţă cu Matei Corvin, care îşi aroga titlul de suzeran al marelui voievod.

1476 – Lupta de la Războieni. Ştefan a fost biruit de turci.Motivul campaniei turceşti îl constituia tocmai răzbunarea dezastrului de la Vaslui, înlocuirea

domnului cu un vasal credincios prin supunerea Moldovei.În vara anului 1476 Moldova a fost invadată de tătari şi turci. Cu toate apelurile de ajutor făcute

principilor creştini, Ştefan a rămas singur să înfrunte pericolul. Răzeşii, ostaşii săi de bază au fost lăsaţi să-şi apere gospodăriile de prădătorii tătari, iar el cu armata de curteni a hărţuit permanent uriaşa armată otomană condusă de cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea. Bătălia decisivă a dat-o la Războieni, în ţinutul Neamţului, într-un loc întărit. Doar mulţimea turcilor şi comanda directă a sultanului a decis soarta bătăliei. La adăpostul nopţii şi al codrilor s-a retras Ştefan cu restul armatei sale.

Expediţia sultanului se va încheia cu un eşec deoarece n-au reuşit să cucerească cetăţile Moldovei, iar Ştefan care şi-a refăcut forţele l-a obligat să ordone retragerea. Ţara a fost salvată şi independenţa asigurată.

1497 – Victoria împotriva polonezilor la Codrii CosminuluiMotivul expediţiei polonilor l-a constituit ambiţia regelui polonez de a ocupa Moldova vestitului

domn, Ştefan cel Mare, pentru a fi omagiat de contemporani.Regele polonez Ioan Albert a invadat Moldova sub pretextul că merge să elibereze Chilia şi

Cetatea Albă ocupate de turci. Arestarea soliei trimisă de Ştefan a dezvăluit intenţiile polonezilor. Trei săptămâni a fost asediată cetatea Sucevei. Un ajutor trimis lui Ştefan din Transilvania i-a determinat pe agresori să se retragă. Aceştia nu au respectat traseul impus şi au fost atacaţi de moldoveni la Codrii Cosminului suferind mari pierderi (26 octombrie).

Ca urmare Ştefan refuză suzeranitatea poloneză iar în 1499 va încheia la Hârlău un tratat pe bază de egalitate. Nu mai este menţionat nici un raport de vasalitate faţă de Polonia.

Mihai Viteazul (1593 – 1601), domnul Ţării Româneşti şi al unirii de la 1600La sfârşitul secolului al XVI-lea dependenţa Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman s-a

agravat, tributul Ţării Româneşti ajunsese la 155 000 de galbeni. Şi celelalte obligaţii au crescut mult.

Mihai a aderat din proprie iniţiativă la Liga Creştină(Sfântă) şi în 1594 a declanşat răscoala antiotomană. A distrus o garnizoană turcească în Bucureşti apoi a atacat cetăţile de la Dunăre.

1595 – Victoria de la Călugăreni (august) şi Giurgiu(octombrie)In vara anului 1595 armata otomană condusă de Sinan Paşa organizează expediţia de pedepsire a

lui Mihai şi de supunere a Ţării Româneşti.Oastea turcilor este atrasă într-un teren nefavorabil cu dealuri, păduri şi valea mlăştinoasă a

Neajlovului, la satul Călugăreni. Aici a fost învinsă oastea otomanilor, dar nu şi distrusă .A fost necesară intervenţia voievodului, care prin exemplul personal, şi-a mobilizat oştenii şi a schimbat soarta bătăliei .Mihai se va retrage sore nord aşteptând ajutoare din Transilvania. Între timp turcii au ocupat oraşul Bucureşti şi au început transformarea ţării în paşalâc. Abia la începutul lunii octombrie au sosit ajutoarele şi a început a început eliberarea ţării. Turcii au fost urmăriţi până la Dunăre unde

4

s-a dat lupta hotărâtoare la Giurgiu. Ariergarda turcilor a fost distrusă şi au fost eliberaţi robii şi prada pe care o luaseră. Scăpată de a fi robită, ţara îşi păstra independenţa

Evenimentele din 1595 au avut un mare ecou european făcută de propaganda catolică, mai ales cea de la Giurgiu, deoarece participase chiar principele catolic al Transilvaniei, Sigismund Bathory şi o unitate de artilerişti toscani.

3. DiplomaţieIntroducerea poate fi comună.Aşezarea Ţărilor Române între marile puteri, care urmăreau să le impună vasalitatea sau chiar să

le ocupe, i-au determinat pe voievozii români să folosească diplomaţia ca pe o armă importantă pentru apărarea autonomiei sau independenţei. Aşa au recurs la încheierea unor alianţe, înţelegeri sau tratate, în special cu statele creştine împotriva Imperiului Otoman.

Mircea cel Bătrân (1386-1418), domn al Ţării Româneşti – secolul al XIV-leaAmeninţat de pericolul iminent al invaziei de către turci a încheiat la Braşov în 7 martie 1395 un

tratat antiotoman cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. A fost primul tratat antiotoman din sud-estul Europei. Încheiat în deplină egalitate, cei doi semnatari îşi asumau răspunderea de a se ajuta reciproc în confruntările cu turcii. „Când regele va merge în persoană în contra turcilor, să iasă şi Mircea în persoană; iar când va trimite numai oşti, să fie îndatorat şi Mircea tot la atâta.” Aşa era formulat unul din articole.

Alianţa şi-a dovedit importanţa deoarece la puţin timp după aceea avea să urmeze răsunătoarea victorie a lui Mircea cel Bătrân la Rovine împotriva sultanului Baiazid (17 mai 1395). Iar cu ajutor din Transilvania va fi alungat Vlad Uzurpatorul, iar Mircea va rămâne singurul stăpânitor a toată ţara Ungrovlahiei.

Alexandru cel Bun (1400-1432), domnul Moldovei A dus o politică externă înţeleaptă La 12 martie 1402 a încheiat o înţelegere cu regele Poloniei.

Recunoaşte suzeranitatea acestuia pentru a contracara pretenţiile Ungariei asupra Moldovei. În acelaşi timp întăreşte unitatea antiotomană şi stimulează comerţul de tranzit. Tratatul va fi reînnoit în 1411. Moldova şi Polonia se angajau să se ajute reciproc în cazul unui atac din partea Ungariei. Anul următor, Ungaria şi Polonia încheiau un tratat prin care se prevedea împărţirea Moldovei între cele două puteri dacă aceasta nu ar fi participat la lupta antiotomană. Alexandru nu le va oferi acest prilej. Mai mult el îi va ajuta militar pe polonezi în lupta acestora împotriva cavalerilor teutoni.

Politica înţeleaptă şi îndelungata domnie a determinat poporul să-l numească „cel Bun”. Ştefan cel Mare (1457-1504), domnul MoldoveiA fost un artizan în raporturile externe. S-a călăuzit după principiul de a nu se confrunta în

acelaşi timp cu doi duşmani. În funcţie de împrejurări a avut relaţii paşnice sau conflictuale cu toţi vecinii. A făcut din Moldova o adevărată „poartă a creştinătăţii”. Soliile lui au fost trimise pe la toţi principii europeni cu solicitarea de unire a eforturilor împotriva duşmanului comun.

Relaţiile cu PoloniaDe la început s-a orientat către Polonia, unde se refugiase fostul domnitor, Petru Aron. În 1459 s-

a încheiat un prim tratat prin care polonezii i-au retras sprijinul lui Petru Aron, iar acesta s-a refugiat în Transilvania. În 1462 recunoaşte suzeranitatea regelui polonez şi stabileşte bune raporturi cu aceştia. După campania lui Matei Corvin din 1467 asupra Moldovei şi înfrângerea acestora la Baia,

5

Ştefan l-a recunoscut din nou ca suzeran pe regele Poloniei Cazimir al IV-lea, care îi promitea să-i acorde ajutor împotriva turcilor, tătarilor sau ungurilor.

În anul 1484 turcii au ocupat Chilia şi Cetatea Albă dând Moldovei o mare lovitură economică, dar şi strategică. În speranţa recuperării acestora cu ajutor polonez, Ştefan cel Mare va merge personal şi va depune omagiul de vasalitate regelui polonez, Cazimir al IV-lea în 1485 la Colomeea. Polonia s-a dovedit incapabilă să-i ofere ajutorul necesar obligând pe domnul Moldovei să încheie pace cu turcii în 1486. Relaţiile cu Polonia s-au deteriorat culminând cu încercarea regelui polonez ,Ioan Albert de a supune Moldova în 1497. Acesta a fost biruit de viteazul domn al Moldovei.

După victoria de la Codrii Cosminului din 1497, Ştefan va negocia şi încheia un tratat de deplină egalitate cu Polonia, la Hârlău, 1499. Nu mai era menţionat nici un raport de vasalitate faţă de Polonia.

Relaţiile cu UngariaLa începutul domniei lui Ştefan cel Mare relaţiile cu Ungaria au fost tensionate. La aceasta au

contribuit desele incursiuni organizate de Ştefan în Transilvania unde se adăpostise Petru Aron şi cucerirea în l465 a Chiliei apărată de o garnizoană maghiară. Acestea au culminat cu expediţia lui Matei Corvin din 1476 în Moldova şi victoria lui Ştefan la Baia.

Începând cu anul 1474 când Ştefan se adresează papei de la Roma în scopul organizării unei coaliţii creştine împotriva turcilor, duce o amplă activitate diplomatică în vederea realizării unei strânse cooperări cu Transilvania şi a normalizării legăturilor cu Ungaria. Asta explică participarea secuilor şi a transilvănenilor la bătălia de la Vaslui din anul 1475.

Tratatul cu Ungaria din 12 iulie l475. După victoria strălucită de la Vaslui activitatea diplomatică dusă de domnul Moldovei se concretizează doar prin tratatul încheiat cu Ungaria.

Ştefan recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei şi se obligă să-l ajute pe acesta cu oaste împotriva duşmanilor, în „afară de regele Poloniei”. La rândul său, Matei Corvin , printr-un act emis la Buda la 15 august se obliga să sprijine pe domnul Moldovei în lupta împotriva turcilor, să-i acorde loc de refugiu în Ungaria ş.a. O clauză specială reconfirma libertatea de comerţ a negustorilor din întreaga Ungarie în Moldova.

În vara anului 1489 domnul Moldovei a primit de la regele Ungariei cetatea Ciceiului(din ţinutul Someşului) şi Cetatea de Baltă (de pe Târnava Mică) cu domeniile lor. Acestea ca compensaţie pentru pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe.

Mihai Viteazul (1593-1601), domnul Ţării Româneşti 20 mai 1595 - Tratatul cu Sigismund Bathory, principele TransilvanieiA fost încheiat în condiţiile confruntărilor cu otomanii şi în speranţa ajutorului militar de care

avea nevoie Ţara Românească. La negocieri a participat o delegaţie de boieri condusă de mitropolitul Eftimie. Depăşindu-şi atribuţiile aceştia au făcut din Mihai un simplu „locţiitor” al lui Bathory. Domnul Ţării Româneşti avea să afirme că boierii „au făcut după voia lor, dobândind unele drepturi şi privilegii”. Singurul câştig era că Biserica Românească din Transilvania se subordona Mitropoliei din Târgovişte. Iminenta campanie otomană l-a determinat să accepte clauzele tratatului.

După anul 1595, cu victoriile la Călugăreni şi Giurgiu, Mihai Viteazul primeşte de la sultan steag de domnie şi va încheia un tratat avantajos cu otomanii prin care se recunoştea practic independenţa ţării (1597).

1598 – tratatul cu Rudolf al II-lea, împăratul Austriei

6

A fost încheiat la Târgovişte la 9 iunie 1598. A fost de mare însemnătate pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. Mihai îl recunoştea pe împăratul Rudolf al II-lea ca suzeran, iar acesta îi recunoştea domnia ereditară asupra întregii ţări „cu toate veniturile sale, drepturile şi hotarele sale”. Împăratul se angaja să pună la dispoziţia domnitorului român o sumă lunară echivalând cu plata a 5000 de mercenari şi la nevoie să dubleze subvenţia. La rândul său Mihai îşi asuma răspunderi militare, „îndepărtarea turcilor din Transilvania, Ţara Românească şi părţile Ungariei”.

Diplomaţia la începutul modernităţiiDupă asediul nereuşit al turcilor asupra Vienei, din l683, turcii intră în defensivă şi se deschide

aşa numita „problemă orientală”. În acest context sunt în pericol şi Ţările Române care ar fi putut să schimbe dominaţia otomană cu o altei puteri. În acest scop domnitorii români vor duce o politică de echilibru între turci şi marile puteri intrate în competiţie cu aceştia: Imperiul Habsburgic, Polonia şi Rusia. Urmăreau să obţină independenţa faţă de turci şi limitarea pretenţiilor puterilor europene asupra spaţiului românesc. Cei mai importanţi domnitori care au urmărit acest obiectiv au fost Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi Dimitrie Cantemir în Moldova.

Şerban Cantacuzino (1678-1688), domn al Ţării RomâneştiS-a orientat către austrieci. Planul său era mai larg şi nu urmărea doar autonomia ţării, ci şi

îmbunătăţirea situaţiei creştinilor din Imperiul Otoman. Pentru a contracara politica agresivă a Vienei a purtat intense tratative cu Transilvania, Polonia şi Rusia. Abia după cucerirea Belgradului de austrieci(1688) a încercat să se pună sub protecţia împăratului, dar cu respectarea unor condiţii: independenţa ţării, domnia ereditară, libertate religioasă, respectarea vechilor obiceiuri şi restituirea raialelor. Austriecii nu au acceptat aceste condiţii şi au trecut la represalii. O nouă solie trebuia să meargă la Viena pentru a relua tratativele, dar domnitorul moare pe neaşteptate în timpul călătoriei.

Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnul Ţării RomâneştiDupă moartea neaşteptată a lui Şerban Cantacuzino, boierimea a ales ca domn nepotul de soră al

acestuia, pe Constantin Brâncoveanu. Avea 34 de ani şi o bogata experienţă diplomatică, îndeplinind cele mai importante dregătorii ale ţării.

A rechemat solia aflată în drum spre Viena şi i-a dat noi instrucţiuni. Tratatul încheiat în 1689 cu austriecii l-a considerat rău pentru ţară şi nu l-a aplicat. Aceasta a determinat intervenţia militară a habsburgilor, care au fost alungaţi cu ajutor turcesc şi învinşi în bătălia de la Zărneşti(1690). După acest eveniment relaţiile cu austriecii s-au îmbunătăţit, Brâncoveanu primind titlul de „principe al Imperiului”(1695)

Constantin Brâncoveanu a desfăşurat o intensă activitate diplomatică, solii săi ajungând în principalele capitale europene. Pe tronul Moldovei a reuşit să-l impună ca domn pe ginerele său Constantin Duca. În războiul ruso-otoman din 1711 a adoptat o politică de expectativă. Un grup de boieri în frunte cu Toma Cantacuzino a trecut de partea ruşilor participând la cucerirea Brăilei. O nouă acuzaţie s-a adăugat la adresa voievodului, care a fost mazilit şi ucis de turci cu cei patru fii şi ginerele său, chiar în ziua când împlinea 60 de ani(15 august 1714).

Dimitrie Cantemir (1710-1711), domnul Moldovei1711 – Tratatul de la Luck (Luţk) cu ţarul Rusiei, Petru I După ocuparea tronului, Dimitrie Cantemir şi-a propus să înlăture suzeranitatea otomană. El s-a

aliat cu ţarul Petru I al Rusiei. Tratatul a fost semnat la Luck în ziua de 24 aprilie 1711. În schimbul

7

recunoaşterii suzeranităţii, „ţarul şi autocratul tuturor Rusiilor” se angaja să susţină domnia ereditară în cadrul familiei lui Cantemir, să asigure protecţia Moldovei, în cazul în care Rusia ar fi încheiat pace cu Imperiul Otoman, şi să acorde „ospitalitate în Imperiul nostru” domnitorului şi urmaşilor săi, dacă Împărăţia otomană i-ar fi ocupat ţara.

În bătălia de la Stănileşti, pe Prut, din iulie 1711 armatele ruso-moldovene sunt înfrânte de turci. Cantemir s-a refugiat la curtea ţarului şi îi devine consilier de taină. Moare în anul 1723.

4. InstituţiiDomniaEra principala instituţie din Ţara Românească şi Moldova. Domnia era ereditară, electivă şi

viageră. Domnul trebuia să fie „os domnesc”, era ales de către adunarea ţării pe viaţă. El era „mare voievod şi domn” în sensul de stăpân absolut al ţării şi comandant suprem al armatei. Domnia era de esenţă divină, domnul conduce ţara din „mila lui Dumnezeu”. El este uns cu sfântul mir de către mitropolitul ţării într-o ceremonie specială.

Domnul avea atribuţii executive, judecătoreşti, legislative şi militare. El conducea administraţia ţării, numea dregătorii, era instanţa supremă de judecată, bătea monedă, acorda proprietăţi, conducea politica externă, stabilea relaţii cu alte state, declara război, chema sub arme oastea cea mare, încheia tratatele de pace. Aceste atribuţii aveau adeziunea marilor boieri reprezentanţi în Sfatul domnesc.

Multe atribuţii, mai ales din cele de politică externă, se pierd ca urmare a agravării regimului dominaţiei otomane, dar mai ales după instaurarea regimului fanariot la începutul secolului al XVIII-lea Continua să fie şeful administraţiei interne, să numească dregătorii care asigurau funcţionarea domeniilor fiscal, ordine internă, justiţie etc.

BisericaA fost principalul aliat al voievozilor români în opera de consolidare şi apărare în Evul Mediu.

Domnia organizează Mitropoliile prin care se legitimează statul medieval independent faţă de pretenţiile de subordonare ale vecinilor catolici Ungaria sau Polonia. În Ţara Românească, Mitropolia ortodoxă dependentă de Patriarhia de la Constantinopol a fost înfiinţată de Nicolae Alexandru în anul 1359. Cea din Moldova întemeiată de Petru Muşat va fi recunoscută de patriarhie în timpul lui Alexandru cel Bun în 1401, prin intermediul lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti.

Domnul numea mitropoliţii şi episcopii. Mitropolitul era principalul sfetnic al domnului, considerat al doilea om în stat. Aceştia sprijineau politica domnească de protejare a ortodoxiei, combătând ofensiva agresivă a catolicismului. Biserica a avut un rol important în domeniile vieţii sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române.

Domnitorii erau principalii ctitori de biserici şi mânăstiri(Vodiţa, Cozia, Voroneţ, Putna, Hurez, Arnota), care au fost importante centre de cultură.

Sfatul domnescEra format din marii boieri cu dregătorii, constituia instituţia care-l ajuta pe domn în conducerea

ţării. Numărul membrilor varia în jur de doisprezece. Principalul demnitar era Mitropolitul urmat în Ţara Românească de Marele Ban al Olteniei, iar în Moldova de Portarul Sucevei. Alţi dregători erau: logofătul – şeful cancelariei domneşti, vornicul – şeful administraţiei, vistiernicul – responsabil cu finanţele, spătarul – purtător al spadei, paharnicul – responsabil cu pivniţele domneşti, postelnicul – responsabil cu camerele domneşti. Sfatul domnesc avea atribuţii administrative, politice şi judecătoreşti. În politica externă era consultat la încheierea alianţelor şi la declararea războiului. Întărirea Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de către boierime.

8

Subiectul IIAre două sau trei texte din care se formulează cerinţe. Ultimele două, 6,7, sau 7,8 cer

prezentarea unor cerinţe din cunoştinţe. Acestea se referă la:1. Regimuri democratice – caracteristici2. Practici ale regimurilor democratice3. Regimuri totalitare – caracteristici4. Practici ale regimurilor totalitare

1. Regimuri democratice - caracteristiciRegimurile democratice se caracterizează prin: separarea puterilor în stat, vot universal,

pluripartidism, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, regimuri liberale.Separarea puterilor în stat în România interbelicăDemocraţia s-a dovedit a fi cel mai potrivit regim pentru societăţile contemporane care respectă

drepturile omului. Constituţia liberală din 1923 prevedea funcţionarea clară a acestui principiu. Puterile statului erau separate astfel: puterea executivă era deţinută de rege şi de guvern. Regele avea atribuţii importante. El numea şeful guvernului, elabora regulamente pentru aplicarea legilor, era comandantul armatei, avea drept de a bate monedă. Puterea legislativă era deţinută de Parlamentul bicameral, format din Senat şi Adunarea Deputaţilor, ales pe baza votului universal. Avea ca atribuţii dreptul de a elabora legile şi dreptul de interpelare a guvernului. Puterea judecătorească era exercitată de instanţa supremă, Curtea de Casaţie şi Justiţie, precum şi de tribunale şi curţile de judecată, iar judecătorii erau inamovibili.

Separaţia puterilor în stat în unele state europenePrincipiu fundamental al democraţiilor liberale, se manifestă într-o serie de state europene sub

forma regimurilor parlamentare. În cadrul acestora, puterea executiva este exercitată de un guvern al cărei legitimitate este acordată de susţinerea majorităţii deputaţilor. În acest tip de regim principala putere este cea legislativă exercitată de parlament. Puterea executivă, exercitată de un şef de guvern, este responsabilă în faţa adunării legislative şi a şefului statului (rege sau preşedinte). Acest tip de regim este caracteristic democraţiei liberale din Anglia. Şi alte state cu democraţie liberală au azi regimuri parlamentare. În aceste cazuri camerele parlamentului , alese prin vot universal au un rol esenţial: Camera Comunelor în Marea Britanie, Camera Deputaţilor în Italia, Bundestagul în Germania.

Votul universal în România interbelicăIntroducerea votului universal în anul 1918 a reprezentat caracteristica fundamentală a

democraţiei în România interbelică. A avut ca urmări importante creşterea numărului de alegători, creşterea numărului de partide şi de ideologii. Aveau drept de vot bărbaţii de peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi cadrelor militare

Constituţia din 1923 consolida regimul democratic prin faptul că prevedea principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libera asociere, libertatea presei etc.

Votul universal reprezintă dreptul cetăţenilor de a participa direct şi egal, indiferent de sex, rasă, religie, naţionalitate, nivel de pregătire, stare materială, la alegerea şi constituirea instituţiilor centrale şi locale ale puterii de stat, dar şi de a fi ales. Dreptul femeilor la vot a fost acordat în secolul XX, relativ târziu, ca şi reducerea vârstei de votare de la 21 de ani la 18 ani.

9

PluripartidismulÎn majoritatea statelor democratice europene din perioada contemporană există mai multe partide

politice. În democraţiile consacrate, precum Marea Britanie, acest principiu este vechi şi durabil. Şi azi există două partide mari, Partidul Laburist şi Partidul Conservator. În România interbelică viaţa politică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc.

Democraţiile liberale europene au la baza funcţionării lor sisteme cu mai multe partide. Partidele politice au rolul de a structura şi organiza opinia publică. Pluripartidismul presupune existenţa în fiecare ţară a unor partide cu orientări şi ideologii diverse, care luptă între ele pentru câştigarea puterii în alegeri. Partidele propun în programele electorale soluţii pentru rezolvarea problemelor care există în societate.

Alegeri libereRegimurile politice democratice se bazează pe alegerile libere, un drept democratic câştigat cu

eforturi deosebite. Franţa a avut între anii 1918-1940 un regim democratic caracterizat de o puternică instabilitate guvernamentală, dar în cadrul căruia alegerile libere au constituit un factor democratic important. Reforma constituţională din anul 1962 stabilea ca însăşi preşedintele Franţei să fie ales prin alegeri libere de cetăţeni şi prin vot universal. Anterior preşedintele era ales de un colegiu electoral. Alegerile libere constituiau una din prevederile democratice ale Constituţiei franceze.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneştiPrin legea fundamentală, sunt garantate drepturile şi libertăţile românilor: dreptul la viaţă şi

integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la libera circulaţie în ţară şi în străinătate, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură, dreptul la vot de la vârsta de 18 ani, libertatea de opinie, dreptul de proprietate, etc.

2. Practici ale regimurilor democraticeRegimurile parlamentareSeparaţia puterilor în stat, ca principiu fundamental al democraţiilor liberale, se manifestă într-o

serie de state europene sub forma regimurilor parlamentare. În cadrul acestora, puterea este exercitată de un guvern susţinut de majoritatea deputaţilor. În acest tip de regim, preponderenţa aparţine adunării legislative alese. Puterea executivă exercitată de guvern este responsabilă în faţa adunării legislative şi a şefului statului (regele sau Preşedintele Republicii). Acest tip de regim este caracteristic, de exemplu democraţiei liberale din Anglia. În aceste cazuri, camerele parlamentului, alese prin vot universal au un rol esenţial: Camera Comunelor în Marea Britanie, Camera Deputaţilor în Italia, Bundestagul în Germania.

Regimurile constituţionalePractica politică în cadrul democraţiilor liberale din Europa implică existenţa regimurilor

constituţionale. Caracteristic pentru aceste regimuri politice este contractul social dintre popor şi putere înscris în constituţii. Considerând naţiunea ca sursă a suveranităţii, constituţiile prevăd alegerea de către cetăţeni prin vot universal a deputaţilor reuniţi în adunări, care votează legile, bugetul, controlează activitatea puterii.

Societatea civilăO democraţie se bazează pe supremaţia legii, pe societatea civilă, alegeri libere şi

responsabilitatea guvernanţilor faţă de guvernaţi.O societate civilă puternică înseamnă implicarea şi participarea cetăţenilor la viaţa publică şi

politică. Statele democratice, în special SUA şi Marea Britanie au dezvoltat un stil politic prin care au demonstrat că această strategie funcţionează. Doi factori au favorizat cooperarea civică: libertatea

10

de comunicare şi încrederea în comportamentul concetăţenilor. Acest tip de relaţie interumană este dobândită prin educaţie, dar şi printr-o experienţă socială pozitivă.

3. Regimuri totalitare – caracteristiciÎn perioada interbelică au apărut numeroase ideologii şi practici totalitare de extremă stânga –

comunismul sau de extremă dreapta, cele mai cunoscute fiind fascismul italian şi nazismul german. Aveau caracteristici comune ca: partidul unic, cultul conducătorului, lichidarea opoziţiei, interzicerea drepturilor şi libertăţilor democratice, controlul economiei şi al societăţii prin poliţia politică, formarea omului nou devotat partidului şi conducătorului folosind toate mijloacele de propagandă. Cenzura şi teroarea erau nelipsite în guvernare. În plus, comunismul a lichidat cu forţa proprietatea privată prin naţionalizare şi colectivizare formând proprietatea de stat şi colectivistă.

Fascismul italianEpoca contemporană instaurată după sfârşitul primului război mondial s-a confruntat cu

numeroase ideologii şi practici politice totalitare. Unul dintre statele cu regim totalitar a fost Italia. Cauzele care au determinat instaurarea acestui regim au fost determinate de distrugerile provocate de război şi de nemulţumirile provocate de Conferinţa de Pace de la Paris. O altă cauză a constituit-o teama faţă de extinderea influenţei ideologiei comuniste. În aceste condiţii mişcarea fascistă condusă de Mussolini a ajuns la putere după „marşul asupra Romei” organizat în 1922. Ajuns prim-ministru, Mussolini a pus în aplicare ideologia Partidului Naţional Fascist. Şi-a atribuit atribuţii sporite, a interzis orice formă de opoziţie, a interzis celelalte partide şi organizaţii politice nefasciste. Partidul unic, Partidul Naţional Fascist, era sprijinit de poliţia politică – OVRA – şi de organizaţiile paramilitare, Cămăşile negre şi Ballila. Interesele individului se subordonau corporaţiilor. Propaganda fascistă acţiona de la nivelul preşcolar până la cel al adulţilor.

Fascismul preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic se urmărea înlocuirea Parlamentului cu o adunare a delegaţiilor corporaţiilor, dar şi controlul asupra societăţii. S-a pus accent pe naţionalism şi printr-o propaganda abilă au urmărit să trezească în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei antice.

Nazismul germanA apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Germania, învinsă în primul război

mondial, s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace. Naziştii au pus un mare accent pe naţionalism şi promisiunile de restaurare a onoarei naţionale.

Nazismul a fost fundamentat ca ideologie de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf”. El considera sistemul democraţiei parlamentare vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei. Singura soluţie era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să conducă naţiunea în numele binelui general. Urmărea crearea unui imperiu (reich) care să-i cuprindă pe toţi germanii. Justifica expansiunea germană prin nevoia de spaţiu vital pentru rasa ariană, considerată superioară. Din rasism şi în special din antisemitism a făcut o componentă esenţială a programului său. Evreii erau consideraţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea naziştii susţineau exterminarea acestora.

Hitler a ajuns la putere în urma alegerilor din 1932. În 1933 a primit puteri dictatoriale şi a trecut la aplicarea programului său. Toate partidele au fost scoase în afara legii, cu excepţia partidului său, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. În anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat atribuţiile acestuia proclamându-se „Fǜhrer”.cultura a fost subordonată scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui fanatism extrem şi înregimentat în organizaţii precum „tineretul hitlerist”. A început şi prigoana evreilor. Prin Legile

11

de la Nǜrenberg din 1935, evreilor li s-au retras toate drepturile civile în cadrul statului german. Crimele naziste asupra evreilor nevinovaţi s-au înmulţit, aşa cum s-a întâmplat în noaptea de 9/10 noiembrie 1938 , în Noaptea de cristal, când mulţi au fost ucişi. Biserica a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism.

ComunismulComunismul reprezintă varianta radicală a socialismului, fiind ideologia care stat la baza

regimului totalitar de stânga, având la bază ideile marxiste. Ideologii comunişti considerau că sistemul capitalist şi doctrina liberală constituie sursele răului, deoarece bunurile se împart în mod inegal şi se formează două clase antagoniste, burghezia exploatatoare, apoi cei exploataţi, proletariatul şi ţărănimea. Pentru aceasta se impune desfiinţarea proprietăţii particulare şi formarea proprietăţii de stat prin naţionalizarea industriei, etatizarea băncilor, colectivizarea pământurilor.

Se considera că doar printr-o revoluţie violentă burghezia se înlătura de la putere ca să se instaureze „dictatura proletariatului” mult mai democratică decât cea burgheză. Conducerea o avea partidul comunist, unic legal, celelalte nu-şi justificau existenţa. Ideologia comunistă promitea o societate fără clase, bazată pe egalitate şi dreptate, unde să nu mai existe exploatarea omului de către om. Prima etapă era aceea a socialismului care să permită progresul economic şi prosperitatea cetăţenilor, apoi să se treacă la comunismul propriu-zis. Ideologia justifica măsurile represive în numele luptei de clasă care să ducă la o societate cu adevărat comunistă.

Comunismul rusPe fostele teritorii ale Imperiului Ţarist ,în urma revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, a fost

creat un stat cu ideologie totalitară, comunismul. Principiile teoretice ale funcţionării sale au fost opera lui Lenin, fundamentate în programul „Tezele din aprilie”, din 1917. Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat. Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzise partidele , în afara celui comunist, fiind denumit Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.). A fost creată poliţia politică a regimului C.E.K.A., numită în anii următori N.K.V.D, apoi K.G.B.

După moartea lui Lenin, Stalin a condus conform propriei sale voinţe statul sovietic, impunând un cult al personalităţii fără precedent. A fost desfiinţată proprietatea particulară, prin naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii, economia a fost centralizată şi planificată. Opozanţii politici au fost executaţi sau trimişi în lagărele cunoscute sub numele de GULAG, presa a fost cenzurată, cultura era controlată de partid şi de dictatorul comunist.

3. Practici ale regimurilor totalitareTeroarea. A fost o practică folosită în toate tipurile de regim totalitar. Prin această metodă se

impunea controlul partidului unic şi a dictatorului asupra societăţii. Erau desfiinţate partidele, organizaţiile de masă şi obşteşti, se îngrădeau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, era eliminată prin forţă orice formă de opoziţie.

În Italia fascistă regimul era susţinut de poliţia politică, (OVRA ) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila.

În Germania nazistă temuta poliţie politică, Gestapo, supraveghea orice activitate. Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele sau Hitlerjǜgend (Tineretul hitlerist). Victime ale terorii naziste au fost în special evreii. În timpul celui de-al doilea război mondial regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală. Aşa a început drama Holocaustului, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei proveniţi din Germania, dar şi din teritoriile ocupate de armatele hitleriste.

12

În Rusia sovietică teroarea s-a intensificat în perioada stalinistă. Milioane de ţărani care s-au opus colectivizării au căzut victimă regimului. În gulagurile de pe întinsul Rusiei, în închisori au murit alte milioane de oameni. În anii Marii Terori (1936 şi 1939) desfăşurate la ordinul lui Stalin i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândul armatei.

În România comunistă, după preluarea puterii de comunişti, a fost înfiinţată în 1948 Securitatea încadrată cu agenţi sovietici deveniţi generali români. Represiunea iniţiată de noile autorităţi comuniste şi pusă în practică de Securitate, a devenit violentă. În numele principiului stalinist al luptei de clasă i-a căzut victimă orice persoană considerată „duşman al poporului”. În anul 1949 au fost create încă două organe, Miliţia care înlocuia Poliţia şi trupele de securitate în locul Jandarmeriei. Închisorile comuniste, lagărele de muncă sau deportările au prilejuit comuniştilor găsirea unor metode inumane de reprimare a celor consideraţi periculoşi pentru regim. Categorii din cele mai diverse au făcut obiectul represiunii. Foştii membrii ai partidelor liberal, ţărănesc, legionari, intelectuali, studenţi, preoţi, ţăranii înstăriţi, aşa-zişii chiaburi, ceilalţi ţărani care s-au opus colectivizării, minorităţi, cum a fost cea germană sau sârbă , au fost ţintele predilecte ale terorii. Represiunea dură şi sălbatică avut loc în perioada dejistă, 1948 – 1964.

Mobilizarea societăţii prin intermediul îndoctrinăriiÎntreaga propagandă a regimurilor totalitare avea ca ţel suprem supunerea necondiţionată a

întregii populaţii partidului unic şi a dictatorului care vegheau la bunăstarea tuturor. Pentru a-şi asigura fidelitatea maselor, liderul atotputernic apela la organizaţiile de masă create de partid (ex. Hitlerjugen, utecişti).

Pentru menţinerea regimurilor totalitare era vitală existenţa terorii, bazată pe diverse mijloace de represiune. Au fost create organe speciale în cadrul fiecărui regim. A existat o poliţie politică, instituţie care a fost din plin folosită pentru înlăturarea adversarilor politici şi instaurarea puterii depline. Masacrarea a milioane de oameni avea drept scop crearea omului nou supus total politicii partidului şi indicaţiilor conducătorului iubit.

Ideologia totalitarăTotalitarismul este tipul de regim politic în care puterea executivă îşi subordonează toate

celelalte sfere de activitate, limitează libertăţile democratice ale individului, înlătură partidele politice de opoziţie, organizaţiile obşteşti şi practică o politică de forţă şi violenţă.

Nazismul german şi comunismul sovietic s-au situat la cele două extremităţi ideologice.Esenţa ideologiei totalitare naziste consta în promovarea ideii superiorităţii rasei germane, a

xenofobiei şi antisemitismului, a unei politici de expansiune şi dominare la nivel mondial. Aceste idei şi obiective se găseau în „Mein Kampf”, cartea celui care a devenit liderul Germaniei naziste, Adolf Hitler. Antisemitismul a devenit o politică de stat, evreii au fost înlăturaţi din slujbe, supuşi legilor rasiale, deposedaţi de drepturi politice şi civile, iar din 1942 supuşi soluţiei finale.

Esenţa ideologiei totalitare comuniste, fundamentată pe ideile lui Marx, Engels şi Lenin, consta în făurirea unei societăţi uniformizate, egalitariste în care proprietatea devenea bun al tuturor. Acest obiectiv se realiza prin lupta de clasă şi instaurarea dictaturii proletariatului. În URSS, căutarea „duşmanilor poporului” a devenit o politică de stat. Nici un individ nu era în siguranţă. Se recurgea adesea la intimidări şi înscenări menite să creeze panică în rândul societăţii. Persoanele incomode erau deportate în lagăre de concentrare unde erau supuse la munci inumane până la epuizare şi moarte.

13

14