Două contribuţii de axiomatică a comunicării: axioma Lochard-Boyer-Mucchielli şi axioma McQuail-Dinu-Şoitu

Ştefan Vlăduţescu

Cogitaţii fundamentale, precum legile, axiomele, postulatele, teoremele şi principiile, facilitează gândirea logică şi stau la baza unor mari economii de efort intelectual. De aceea, în ciuda aparentelor pierderi mental-temporale implementarea lor, epistemologic vorbind, reprezintă o necesitate. Dacă în ştiinţele exacte o rostire esenţială este un lucru obişnuit, în cele socioumane invocarea ori evocarea uneia constituie un atac asupra rezervelor de încredere ale bunului simţ. De altfel, ideea de formulare a legităţilor în cadrul acestora, în particular în lingvistică, sociolingvistică şi teoria comunicării, nu este nouă. Spre exemplu, în 1948, B. Bloch, cel care a introdus termenul de idiolect (vorbirea unei persoane), elabora un “set de postulate” ale analizei fonemice (B. Bloch, 1948, pp. 3-46). În 1972, William Labov (W. Labov, 1972, pp. 207-216) formula “cinci axiome metodologice” în studiul vorbirii (“nu există vorbitori care să folosească un singur stil”, “stilurile pot fi sesizate în funcţie de volumul de atenţie acordat vorbirii”, “controlul exprimării este minim în vorbirea locală”, “în cercetarea vorbirii, datele cele mai semnificative le asigură studierea prin înregistrare pe bandă de magnetofon”). Profesorul Mihai Coman admite existenţa de “principii întemeietoare” şi a unor “axiome teoretice” (1996, p. 6 şi p. 10). J.-N. Jeanneney (J.-N. Jeanneney, 1997, p. 363) admitea, fără a concretiza, existenţa unor legi: “Comunicarea are legi ce se manifestă prin componentele sale”. Legile sunt ale componentelor, cu certitudine. Poezia, susţine Carlos Bousoño (C. Bousoño, 1975, p. 177 şi p. 284), are mai multe “legi”: legea individualizării, legea asentimentului, legea disentimentului, legea dinamismului expresiv. În teoria literaturii, existenţa “legilor” a apărut specialiştilor ca ceva firesc.

Axiomele constituie susţineri principiale ce ordonează structura de adâncime a unei ştiinţe, a unui domeniu, a unei discipline. Ele sunt principii de bază şi se bucură de validitate ce nu necesită demonstrare. Prin ele se poate întemeia o teorie şi în raport cu ele trebuie formulate regulile funcţionale specifice teoriei în cauză. Suportul lor de justificare are o legitimare dublă (evidenţa şi noncontradicţia), iar necesitatea lor derivă din faptul că adevărul (fie el ştiinţific, sociologic, existenţial etc.) nu are caracter absolut. Ansamblul axiomelor formează axiomatica.

Axiome se întâlnesc în ştiinţe şi discipline. Chiar şi matematica şi logica, ştiinţele cu cel mai ridicat grad de formalizare, recurg la axiome, le acceptă şi le promovează. Sunt binecunoscute sistemele de axiome ale lui Bernays-Gödel, în logică, sau ale lui Peano-Zermelo-Fraekel, în matematică. Ideea unor axiome ale comunicării aparţine Şcolii de la Palo-Alto. Acestea au fost primite cu neîncredere şi rezerve. Ulterior s-a constatat că axiomele aduc clarificări în aparatul conceptual al ştiinţei comunicării, fixează un cadru metodologic şi furnizează instrumente de lucru în practica gnozică. După “axiomele” Şcolii de Palo Alto, fără a se raporta la acestea, G. Lochard şi H. Boyer iau în seamă existenţa unor legităţi cărora le spun “principii”: “activitatea mediatică e condusă de un anumit număr de principii generale care prezidează orice comunicare umană” (G. Lochard, H. Boyer, 1998, p. 14). Maria-Cornelia Bâliba vorbeşte de “un set de principii ale comunicării” (1990, p. 46). După

1

Martin Heidegger, principiul constituie “cea mai înaltă lege a gândirii” (1991, p. 9). A. Mucchielli, J.A. Corbalan şi V. Ferrandez (1998) găsesc că în domeniul comunicării funcţionează trei “teoreme”: teorema construcţiei sensului prin contextualizare, teorema intervenţiei proceselor de comunicare şi teorema semnificaţiei. Prima arată că sensul este rezultatul punerii comunicării într-un context realizat ca urmare a unor acţiuni de influenţare a contextului global pe următoarele dimensiuni: spaţială, fizică, senzorială, temporală, de poziţionare a actorilor, relaţională, normativă şi identitară. Procesele de comunicare sunt procese de contextualizare. A doua teoremă constă în caracterul procesual al comunicării, iar cea de-a treia face cunoscută funcţionarea comunicării, ca alimentându-se cu semnificaţii. Grammer K., Filova V. şi Fieder M. vorbesc despre “principii comunicative” (1997, p. 15).

Valorificând aceste “teoreme” şi principii, preferăm să păstrăm conceptul de “axiomă”. Înşişi cei care au formulat axiomele le-au considerat “propoziţii” nu prea “riguroase”, eterogene şi neunitare (Watzlawick, 1972, p. 68): proprietăţi ce joacă rolul de axiome. P. Watzlawick, J. Helmick-Beavin şi D.D. Jackson au formulat cinci axiome (Watzlawick, J. Helmick-Beavin, D.D. Jackson, 1972, pp. 45-69). Profesorul Mihai Dinu, într-o analiză detaliată şi pertinentă, cumulînd şi elemente de interpretare şi completare a celor cinci axiome palo-altiste, explicitează şi pune în evidenţă resorturile lor funcţionale. Mizând pe o firească logică de nuanţă comunicaţională, specialistul român modifică dinamica de coloratură accentuat psihologică a axiomelor, le schimă ordinea, reformulează întreg conţinutul uneia dintre axiome şi le adaugă încă două. Cele şapte menţionate de profesorul Mihai Dinu (M. Dinu, 1999, pp. 99-107) sunt:

A1 – “Noncomunicarea este imposibilă”;A2 – “Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional”;A3 – “Comunicarea e un proces continuu ce nu poate fi tratat în termeni de

cauză-efect”;A4 – “Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică”;A5 – “Comunicarea e ireversibilă”;A6 – “Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii

simetrice sau complementare”;A7 - “Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”.Dacă proiectăm generic “pentagonul” axiomatic în “heptagonul” nou delimitat,

constatăm următoarele: axioma a cincea a Colegiului invizibil (“Orice schimb de comunicare este simetric sau complemetar, după cum se bazează pe egalitate sau diferenţă”) are la M. Dinu numărul şase şi forma: “Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare” (M. Dinu, 1999, p. 105). Axioma a treia coincide ca număr, dar diferă la M. Dinu ca formulare. Axiomele cu numerele 5 şi 7 sunt contribuţii consistente la înţelegerea modului de articulare şi structurare a gândirii, a logicii discursiv-comunicaţionale: “Comunicarea este ireversibilă” şi “Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare” (M. Dinu, 1999, p. 104 şi p. 106). Ele reprezintă un aport notabil al profesorului bucureştean la instrumentarul constructiv al comunicării şi la sistemul conceptual al “comunicologiei”. Totodată, constituie o punere clară în evidenţă a raportului dintre

2

fenomenul natural de comunicare ca activitate generală şi reflectarea lui categorial-conceptuală ce se edifică plecând de la şi în legătură cu acesta. Generic, demersul se înscrie în efortul teoretic de consolidare şi definitivă impunere a unei ştiinţe a comunicării, numită de J. A. DeVito “comunicologie” (1982) şi de G. Métayer “comunicatică” (1972). Comunicarea este văzută simultan ca obiect de reflecţie şi ca mijloc de reflectare. O astfel de situare permite să se examineze diferitele calităţi ale relaţiilor de producţie comunicaţională şi să se ia act de cele două niveluri ale practicii comunicaţionale: pe de o parte, practica «banală», cotidiană şi inconştientă a comunicării (ca proza lui Monsieur Jourdain); pe de altă parte, ansamblul practicilor implicând un factor «profesional». De evidenţiat că după profesorul Mihai Dinu, mai care s-au ocupat peoblemă reţin şapte axiome, inclusiv în studiile cele mai recente, precum cartea profesoarei Emilia Parpală “Comunicarea verbală” (2009, pp. 19-22) sau cea a profesoarei Simona Ştefănescu “Sociologia comunicării” (2009, pp. 135-140). În schimb, profesorul Ilie Pârvu („Filosofia comunicării”), consideră că în Şcoala de la Palo Alto se poate vorbi de doar 5 axiome (2000, pp. 55-77); la fel apreciază şi C. Baylon şi X. Mignot („La Communication”) (1994, pp. 62-64). Confirmare în acest sens găsim în lectura detaliată a studiului (Watzlawick P., J. Helmick-Beavin, Jackson D. D., Une logique de la communication, Paris, Seuil, 1972). Argumente oferă şi mediul informatic: www. en.wikipedia.org/wiki/Paul_Watzlawick, www.cvconseils.com/communication.html ş.a. Pe de altă parte, profesorul Nicolae Rotaru admite existenţa a 13 axiome: inevitabilitatea „inescapable” (deviza Şcolii de la Palo Alto); ireversibilitatea „irreversible” (verba volant); biunivocitatea (presupune feedback); biplanitatea (conţinut – ce, relaţie – cum); ierarhicitatea (ce desfăşoară pe verticală); simetricitatea (are loc şi pe orizontală); complementaritatea (se completează); adaptabilitatea (se compatibilizează); complexitatea „complicated” (complexitate); contextualitatea „contextul” (depinde de circumstanţe); ubicuitatea (peste-tot-ismul); celeritatea (rapiditatea, chiar simultaneitatea, live, timp real); oportunitatea (ideologic, folositor, util, eficient) (Rotaru N., 2010, p. 27).

Considerăm că se poate vorbi de 7 axiome: 5 formulate de Şcoala de la Palo Alto, a şasea formulată de G. Lochard, H. Boyer şi Alex Mucchielli, iar a şaptea sintetizabilă din contribuţiile a trei specialişti în comunicare Denis McQuail-Mihai Dinu-Laurenţiu Şoitu.

I. Axioma I – axioma imposibilităţii de a nu comunica: “nu se poate să nu comunici”, nu putem să nu comunicăm (Watzlawick, 1972, p. 48). Un fel de corolar al acestei axiome formulează Bernard Miège care afirmă că “în societăţile dezvoltate ale Occidentului în cursul deceniului opt”, însoţind „restructurarea sistemului de producţie şi de consum” se instalează ca „un fel de lege de fier modernă” legea obligativităţii comunicării (2000, p. 123).

II. Axioma a doua, “a nivelurilor comunicării”: “Orice comunicare prezintă două aspecte, conţinutul şi relaţia, în aşa fel, încât secundul îl înglobează pe primul şi prin aceasta este o metacomunicare” (Watzlawick, 1972, p. 52).

III. Axioma a treia, a punctării secvenţei de fapte: “Natura unei relaţii depinde de punctarea secvenţelor de comunicare între parteneri” (Watzlawick, 1972, p. 57). Comunicarea creează între participanţii la ea o relaţie care este în funcţie de

3

continuitatea interacţiunii. Interacţiunea se construieşte din secvenţe. O defectuoasă delimitare a secvenţelor face ca acestea să-şi piardă concentrarea şi interesul, urmare devenind întreruperea contactului. Într-o explicitare relevelatoare a “punctării secvenţei de fapte”, G. Bateson şi D.D. Jackson (G. Bateson, D.D. Jackson, 1969, p. 270), cei care au introdus conceptul, arată că punctarea intră în reflex, lucru care deformează conştiinţa relaţiei între cauză şi efect, într-atât că se poate ajunge la inversare. Şobolanul pe care un experimentator, dându-i să mănânce, îl dresează, ajunge metaforic să gândească: “Iată cum mi-am dresat experimentatorul. De fiecare dată când apăs clapeta, el îmi dă să mănânc”. În realitate, experimentatorul îi dă să mănânce tocmai pentru că apasă clapeta.

IV. Axioma a patra: “Oamenii utilizează două moduri de comunicare: digital şi analogic. Limbajul digital posedă o sintaxă logică foarte complexă şi foarte comodă, dar îi lipseşte o semantică adecvată relaţiei. În schimb, limbajul analogic dispune de o bună semantică, dar nu şi de o sintaxă adecvată unei definiri non-echivoce a naturii relaţiilor” (Watzlawick, 1972, p. 65).

V. Axioma a cincea: “Orice schimb de comunicare este simetric sau complementar, după cum se bazează pe egalitate sau pe diferenţă” (Watzlawick, 1972, p. 66). Comunicarea este alcătuită din unul sau mai multe schimburi. În orice schimb, raporturile interpersonale pot apărea ca simetrice ori asimetrice.

VI. Axioma a şasea, a situaţiei de comunicare: “Actele de comunicare sunt în mod fundamental supradeterminate de situaţiile în care se înscriu” (G. Lochard, H. Boyer, 1998, p.14). Axioma Lochard-Boyer-Mucchielli arată că respectarea regulilor situaţiei este absolut necesară pentru eficienţa actului comunicaţional. Oricare ar fi scopul urmărit, orice act de comunicare se înscrie într-adevăr într-o situaţie deosebită ale cărei reguli trebuie să fie identificate şi respectate de către protagonişti pentru ca acest act să poată fi realizat. Drept dovadă stau qui-proquo-urile, rateurile şi eşecurile care se produc atunci când, aflat într-o situaţie de comunicare (pedagogică, religioasă, administrativă etc.), unul dintre participanţi, din ignoranţă sau neatenţie, nu se conformează constrângerilor sale. Intrând într-o situaţie de comunicare, participanţii acceptă constrângerea unor reguli ce ţin de achiesarea la un contract specific de comunicare. Alex Mucchielli, în cartea sa despre „situaţiile de comunicare”, arată: “Procesul de comunicare ţine de ansamblul elementelor ce definesc o situaţie de comunicare” (2005, p. 123). De menţionat şi o altă carte din 2010, a lui Mucchielli: ”Situation et communication”. Aducând în instanţa de procesare ideea că actele de comunicare aparţin unei persoane şi, prin urmare, în mod inexorabil acestea o caracterizează, putem deriva un corolar al axiomei: situaţia în care se află vorbeşte de la sine despre persoană. The idea of functioning of situation, try to demonstrate H.M. Wellman and J. D. Lempers, exist from 2-year-olds children and they observed that “2-year-olds were capable of engaging other people in communication interaction (...); they adapt their messages according to demands of the listener and situation” (1977, p. 1052).

Personalitatea nu poate fi judecată corect decât în situaţie sau cum precizează A. Neculau: judecarea “persoanei în situaţie” este “cheia abordării fiecărei personalităţi” (A. Neculau, 1996, p. 159). Situaţia obligă la performarea unui rol. Este foarte important să se înveţe regulile neformale ale situaţiilor şi relaţiilor. Totuşi nu

4

este suficient să se cunoască aceste reguli, precizează M. Argyle (M. Argyle, 1981, p. 92), fiind necesară şi o anumită practică comportamentală. Istvan Kecskes vorbeşte de “salienţa contrângerilor situaţionale” şi despre “salienţa situaţiei”(2010, . 67). Kurt Lewin arăta că între comportament şi situaţie există o interdependenţă ce poate fi reprezentată prin formula b = F (st): comportamentul (behavior – b) depinde strict, univoc, de situaţia (s) din momentul de timp dat (t) (K. Lewin, 1951, pp. 46-48). Manifestarea relaţiei de rol nu are loc oricând, oriunde şi oricum. Ca o componentă a interacţiunii, ea cere, pentru îndeplinirea scopului, ce dă calitatea de participant la respectivul tip de raport, anumite condiţii. Să luăm un eveniment comunicaţional: o vizită la nişte prieteni. Ce presupune aceasta în limitele sistemului nostru de aşteptări şi ale unităţii noastre culturale? O vizită se face în urma unei invitaţii ori, foarte rar, fără invitaţie, în baza unei obişnuinţe acceptate, la o oră stabilită ori “potrivită”, acasă ori la birou la cel ce a făcut invitaţia. Pentru o astfel de structură, configuraţie socială, Ph. K. Bock (Ph. K. Bock, 1968, pp. 212-222) a propus denumirea de “situaţie socială”, concept impus de J.A. Fishman şi intrat apoi în teoria comunicării drept situaţie de comunicare (J.A. Fishman, 1968, p. 258), definită prin trei componente: realizarea drepturilor şi îndatoririlor unei anume relaţii de rol, în locul “cel mai” adecvat sau “cel mai” tipic pentru această relaţie şi în momentul definit social ca adecvat relaţiei. Situaţia de comunicare presupune desfăşurarea unei relaţii de rol, într-un loc şi la un moment potrivit. Dacă cele trei componente se “articulează” în mod corespunzător, avem de-a face cu o situaţie congruentă. Este de înţeles că nu există un singur loc şi un singur moment consonante unei relaţii de rol. Al doilea tip de situaţie ilustrat de J.A. Fishman cu un exemplu memorabil este situaţia incongruentă, aceea în care elementele nu se articulează în mod adecvat. Dacă şeful şi secretara se întâlnesc la birou la ora 3 dimineaţa, pentru a termina un raport urgent, le poate veni foarte greu să păstreze relaţia de rol şi mai curând nu o vor putea menţine. În acesta, ca şi în alte cazuri de incongruenţă iniţială (moment nepotrivit, comportament ori loc nepotrivit), interacţiunea ce se produce nu este la îndemâna hazardului. Incongruenţa poate fi acoperită: fie participantul “indisciplinat” îşi schimbă, adaptându-şi, comportamentul, fie celălalt, din deferenţă, din dorinţa de a salva situaţia de comunicare, dacă nu chiar ambii, dau o altă interpretare propriului rol, astfel încât se reintră în congruenţă. Din cauza timpului incongruent, şeful şi secretara pot simţi activitatea curentă mai aproape de termenii unei întâlniri decât se întâmplă de obicei. Pot fi incongruente deci atât timpul şi locul, cât şi comportamentul. Unele situaţii sunt perfect şi direct congruente, iar în altele, după o perioadă de oscilare, bâjbâire, se instalează, prin readaptări, congruenţa. Uneori incongruenţa ne naşte la nivelul codului. În raport cu schimbarea de cod, în funcţie de situaţie (guvernată de distribuţia obişnuită, congruentă), fenomenul menţionat mai sus apare ca o schimbare metaforică (guvernată de o distribuţie neobişnuită, originală, nefamiliară ori contrastivă). De la o interacţiune tranzacţională la una personală se poate trece printr-un comportament verbal congruent: în condiţiile în care subalternul şi şeful sunt prieteni, este posibil ca o interacţiune tranzacţională într-un registru oficial să fie imediat urmată, în aceeaşi situaţie de comunicare, de o interacţiune personală într-un registru familiar. După ce îi dă ceva de lucru, şeful îl invită pe subaltern la o bere după program. În alte situaţii schimbarea de cod se face

5

“metaforic” în mod intenţionat-semnificativ (în modalităţile menţionate), de exemplu pentru a “sancţiona” un interlocutor în a cărui limbă maternă s-a discutat până la momentul intrării într-un impas al negocierilor, i se vorbeşte ulterior într-o altă limbă despre care se ştie că acesta nu o cunoaşte prea bine. O situaţie se referă la orice constelaţie de statute şi de cadre care limitează interacţiunea care trebuie sau poate să apară, care limitează ceea ce s-a mai numit “tipare stabile de comportament” (Susan M. Ervin-Tripp, 1971, p. 53). O situaţie, ca şi un statut, este o unitate culturală. La universitate o oră este o situaţie: în cadrul ei există constrângeri puternice, din punctul de vedere al participanţilor, cât şi în ce priveşte subiectele de dezbatere. O situaţie este clar definită când există statute şi locuri dependente: biserică şi preot, şcoală şi profesor, magazin şi vânzător, casă şi oaspete, birou şi venit în audienţă, clinică şi medic etc. Dacă aceleaşi persoane se întâlnesc una cu alta în alte părţi, de exemplu, pe stradă, termenii de adresare pot rămâne aceiaşi, dar este posibil să se modifice toate celelalte aspecte referitoare la interacţiune. Se observă că există constrângeri privind activităţile, drepturile şi obligaţiile aşteptate şi că, în unele cazuri, există evenimente verbale clar definite: slujbă religioasă, prelegere (predarea unei lecţii), comandă făcută unui ospătar, urare de bun venit, anamneză medicală, conversaţie, “stat de vorbă”, audienţă. Este posibil ca atât activităţile, cât şi evenimentele verbale să fie specifice locului, deşi se poate imagina solicitarea unor “consultaţii” de la medic, profesor, poliţist şi când aceştia nu sunt în exerciţiul funcţiunii. Deoarece acţiunile şi evenimentele verbale prezintă reguli de succesiune, ele pot fi segmentate în etape ale discursului. Graniţele între etape pot fi marcate prin clişee sau schimbări de cod. După predică, preotul şi enoriaşul pot schimba salutări personale, ca prieteni. Un cod este schimbat cu altul. După o prelegere oficială, deschiderea unei discuţii este semnalată de o trecere la subcodul familiar. Acestea sunt etape predictibile ale discursului şi, din această perspectivă, ele diferă de schimbările de cod opţionale pentru participanţi. Schimbări de cod similare apar şi între vorbirea zilnică şi argourile profesionale, în funcţie de persoanele prezente sau de situaţie. O strategie de identificare a situaţiilor este examinarea terminologiei utilizate pentru desemnarea lor: slujbă religioasă, dineu, interviu, piknic, pauză de masă, conversaţie, discuţie prietenească, oră de clasă etc. (E. Goffman, 1963, pp. 24-26). Nu există un termen pentru desemnarea statutului participanţilor (intervenţiilor), precum de exemplu, între “client” şi “vânzător”, discuţia ce se poartă în realizarea vânzării nu are un “nume”. Interacţiunea generată de statutele existente în cadrul organizării profesionale nu este nici ea denumită. Un criteriu de clasificare a situaţiilor îl găsim în numirea ori nenumirea acestora: cele numite sunt acelea menţionate (prelegere, slujbă religioasă etc.), iar cele nenumite, deşi nu au fost “etichetate”, se individualizează, iar participanţii au conştiinţa faptului că “situaţia nenumită” implică anume drepturi şi obligaţii. Situaţiile numite şi nenumite impun constrângeri tuturor elementelor pe care se sprijină individualitatea ei: locul şi timpul sunt stricte. Nu se poate admite, de exemplu, că în situaţia de predicare intră un timp de genul miezul nopţii cu excepţia unor sărbători. La acea oră cu siguranţă comunicatorii nu se află în situaţie de predică. Cert este, de asemenea, că în situaţia de predică nu se pot afla persoane într-un restaurant ori la piscină. Lipsa unor anume elemente anulează ori face “nespecifică” o situaţie oarecare. Aici se pune problema

6

congruenţei sau incongruenţei situaţiei (J. A. Fishman, 1975, pp. 154-158). Situaţia de comunicare “afectează” în mod semnificativ codul ori codurile utilizate în cadrul ei. Ea ar constrânge la limbaje restrânse: lexic redus, sintaxă simplificată, abrevieri, toate aflate sub presiunea eficienţei. Într-o situaţie “nenumită” la restaurant, între bucătar şi ospătar, comunicarea se face în acest mod: ceaşca de cafea este solicitată drept “cană”, friptura de vită – “vită”. Sintaxa se simplifică: nu se mai spune “te rog”, imperativul dispare; replicile sunt alcătuite din: număr + nume + element descriptiv, de exemplu: două “vite” cu “salată”. W. Labov a sugerat că gradul de autocontrol constituie o dimensiune care permite ordonarea situaţiilor într-un continuu. Munca sau situaţiile orientate către statut, faţă de situaţiile orientate către persoană oferă alt contrast. În primul caz, este posibil să existe un criteriu de realizare într-o activitate, în cel de-al doilea, centrul atenţiei se poate îndrepta către sine şi către expresii ale emoţiilor personale. S-a făcut deosebire între interacţiunea de muncă, de familie şi de prietenie. Situaţia de comunicare, ca formă de context, nu este pentru producător un loc neutru şi transparent, delicat şi uşor penetrabil, ci obiect major al atenţiei sale care îi determină modul de raportare la conţinutul de trasferat-transmis. În funcţie de “situaţia de interacţiune şi de schimb” obiectiv creată (A. Mucchielli, 1998, p. 92), producătorul oferă un cuantum de indici care să delimiteze un context de receptare şi de interceptare pentru propria comunicare. Acest lucru este obligatoriu, consecinţă a faptului că actele de limbaj se situează neapărat într-un context. Producătorul are la dispoziţie instrumente de contextualizare, adică de punere în situaţie a consumatorului prin limbaj. Elementele de contextualizare apar ca indici pentru intenţii, înclinaţii, opţiuni, accente etc. Beneficiind de aceştia, consumatorul, în primul rând cel care are şi calitatea de destinatar, recunoaşte cheia în care partenerul său doreşte să se decodifice mesajul. Indicii deliniază calea spre o schemă interpretativă ce se cere utilizată. Aceştia aparţin orizontului cultural şi se însuşesc în cadrul transferului educativ. Între semnificaţiile în care se configurează comunicarea sunt imposibil de izolat cele care reprezintă conţinutul de cele generate irepresibil de condiţiile contextual-situaţionale ale producerii discursului. În absenţa unor indici care să traseze direcţiile contextului de interpretare, consumatorul nu va fi capabil să configureze semnificaţiile aşa cum o doreşte producătorul lor ori este ştiut că limitele interpretării trebuie să rămână intenţiile exprimate ori arătate indicial de autor. Aşadar, “circumscrierea” semnificaţiilor de care vorbeşte M. Dayan (M. Dayan, 1972, p. 154) stă în ceea ce A. Mucchielli, J.A. Corbalan şi V. Ferrandez numesc contextualizare. Indicii prin care contextul interacţional lasă urme în enunţ au fost numiţi generic deixis (“a arăta”, “a indica” în greacă). Deicticele marchează persoana, locul, timpul, poziţia socială a locutorilor aflaţi într-o situaţie comunicaţională. Ele ajută consumatorul să înţeleagă ce i se transmite: mesajul compus din enunţ şi coordonatele sale situaţional-contextuale. În cadrul interacţiunii numită comunicare (transfer = interacţiune) comunicatorii încearcă fiecare în parte să definească în mod avantajos pentru el situaţia de comunicare (interacţiune, schimb). Fiecare va încerca să contextualizeze spaţial, temporal, relaţional şi normativ interacţiunea, astfel încât să creeze pentru celălalt imaginea unei situaţii de comunicare în care acesta să facă ceea ce el însuşi aşteaptă de la respectivul. Are loc în acest mod, arată A. Mucchielli (A. Mucchielli, 1998, p. 93), o influenţă ce se

7

produce indirect, căci ea este mediată de construcţia comună a unei situaţii de comunicare de referinţă. Mecanismul este în opinia noastră următorul: producătorul de comunicare figurează prin actele sale comunicaţionale ca un câmp, o arie în care delimitează o situaţie de referinţă pe care o impune partenerului său; odată ce a reuşit aceasta, procesul de comunicare se va derula favorabil lui, căci în mod automat un anume cadru psihologic generează “un proces de semnificare specific” (V.S. Dâncu, 1999, p. 93). Îndată ce vom structura o situaţie de schimb comunicaţional, alocându-i numele de oră de curs şi vom imagina un vorbitor stând la catedră, în imaginarul nostru se va declanşa uşor un proces de semnificare ce va atrage idei strâns conexate cu cele deja instalate în instanţa cognitivă, de genul că vorbitorul este profesor, iar cei din sală sunt studenţi ori elevi, iar relaţia dintre ei este una asimetrică, de subordonare etc. Delimitat fiind acest cadru, în mintea lectorului se declanşează un proces de semnificare care se bazează pe faptul că un anumit context ne activează automat un set de cunoştinţe (M. Miclea, 1999, p. 155). Foarte important este, de asemenea, locul pe care un actor îl ocupă în cadrul unei situaţii de comunicare. Comunicarea nu este o structură fix preconstituită: “regulile şi normele ei se construiesc în timpul schimbului” (M.F. Agnoletti, 1988) cu condiţia să existe un repertoriu comun pentru o minimă înţelegere. Locul locutorului în comunicare este o construcţie a schimbului şi de multe ori miza comunicării o reprezintă transferul de semnificaţii nu pentru o comunicare confortabilă şi normală, ci pentru una puternic tensionată, al cărei obiect îl constituie poziţia, locul privilegiat. Argumentarea ideii se poate baza pe evidenţa cu care se poartă într-un grup nou închegat bătălia comunicaţională pentru conducerea schimbului de replici: comunicarea are loc nu pentru a transmite ceva, ci doar pentru a obţine un loc ori a consolida unul deja câştigat. În general, orice comunicare este, prin luptă, şi un proces de legitimare. Locul ocupat în cadrul comunicării este în general concordant cu statutul şi rolul social: vorbeşte mai mult – ocupă un loc dominant, o poziţie de forţă în piramida comunicării şi conduce interacţiunea cel care este socialmente mai important. Sigur, acest lucru are preponderenţă, el nefiind totalmente obligatoriu. Există cazuri în care locul privilegiat de conducător al comunicării în curs nu-i revine celui care are un statut social mai ridicat, iar acesta are loc în special atunci când obiectul comunicării nu-l reprezintă criteriul pe care este constituită scara socială. Un copil poate vorbi mai mult decât mama sa numai atunci când obiectul discuţiei nu este unul ce pune la îndoială raportul asimetric mamă-copil, acela care spune că mama îl educă pe copil şi nu invers. “În multe cazuri, arată V.S. Dâncu (V.S. Dâncu, 1999, p. 82), status-rolul influenţează în mare măsură şi locul locutorilor într-o interacţiune comunicaţională, dar acesta nu este un fapt generalizat. Oricum, toate comunicările sunt purtătoare ale definirii locului interlocutorilor”. Comunicarea tinde să modifice sistemul de relaţii poziţionând actorii unii faţă de alţii, construind roluri şi posturi. Results, like an corollary and how Francesco Casetti assert, that “communicative experience is always situated” (1996, p. 35).

VII. Axioma a şaptea, a continuităţii şi ireversibilităţii efectului de schimbare, influenţă-putere, a acomodării, ajustării şi adaptării. Denis McQuail arată că “schimbarea ţine de esenţa comunicării” (1999, p. 147); “trăsătura centrală şi universală a comunicării este că aceasta este un proces de influenţă” (...) “relaţia

8

dintre transmiţător şi receptor este o relaţie de putere” (1999, p. 170). “Comunicarea e un proces continuu (…)” şi “ireversibil” ce presupune “acomodare şi adaptare” (M. Dinu, 1999, p. 101, p. 104, p. 106) , “ajustare” şi “adaptare”, spun G. Bateson şi J. Ruesch (G. Bateson, J. Ruesch, 1988, p. 31). Pe aceeaşi linie ideatică, profesorul Laurenţiu Şoitu arată: “comunicarea ca întreg este ireversibilă, revenirile fiind mereu limitate şi limitative” (2001, p. 42). Acest conţinut semnificaţional reţinut în domeniul evidenţei nenaturale, acest nod de semnificaţii computaţionale îl putem numi axioma McQuail-Dinu-Şoitu. Axioma a şaptea reprezintă o sinteză a tezelor emise de compatrioţii noştri, reputaţi specialişti în domeniu, şi de Denis McQuail. Ea s-ar putea reţine astfel: comunicarea are un continuu şi ireversibil efect de schimbare, influenţă-putere, presupunând acomodare, ajustare şi adaptare. Comunicarea nu poate fi tratată în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns. O astfel de îndrăzneală este sortită eşecului. Lanţul comunicării nu trebuie strict segmentat, decât cu o conştiinţă teoretică lucidă şi recuperatoare, în limitele unui feedback care să anuleze riscul ce-l implică lupta cu continuitatea comunicării. Plaja greşelii la care se expun comunicatorii ce nu cunosc sau nu aplică prevederile axiomei duce la neînţelegeri şi fricţiuni, la stânjeneală şi chiar conflict. Aceste evenimente negative sunt generate de fenomene cognitive subsidiare dintre care unul evident este inversarea sancţionabilă în mintea comunicatorilor a relaţiilor dintre cauză şi efect, dintre mijloc şi scop, dintre -back şi feedforward. Comunicăm cu toată fiinţa noastră (digital şi analogic) prezentă şi chiar cu trecutul nostru: atragem în activitate şi amintirile noastre. Ca atare, ar fi inutil a căuta o cauză unică pentru fiecare replică ce o dăm sau o primim. Pe de altă parte, salvgardarea conştientă a continuităţii se leagă de o necesară ajustare şi acomodare a comunicatorilor. Continuitatea nu poate fi rezultanta producţiei paralele de comunicare a doi străini. Ea nu se poate concretiza în replici provenite din două “romane” diferite, fixe, reci, nemaleabile, mefiente. Procesul are loc printr-o acomodare reciprocă şi continuă. Din acesta rezultă, fără necesitate, ireversibilitatea. Continuu înseamnă activ într-un singur sens, adică ireversibil. Odată comunicat un lucru nu se mai poate face abstracţie de comunicarea deja indexată. Ce e spus rămâne spus. Comunicatorul nu mai poate întoarce nimic. El va avea de manevrat cu cuvintele, semnificaţiile se vor descurca singure.

BIBLIOGRAFIE

1. Agnoletti M.F., La place dans la communication în La société de communication, no. 114, Paris, 1988.

2. Argyle M., Competenţele sociale, în S. Moscovici (coord.), Psihologia relaţiilor cu celălalt, Polirom, 1998.

3. Argyle M., Furnham A., Grama J.A., Social situations, Cambridge, Cambridge University Press, 1981.

4. Bateson G., Jackson D.D., Some varieties of pathogenic organization, in David McRioh (ed), Disordes of communications, Research Publications, 1969.

5. Bateson G., Ruesch J., Communication et société, Paris, Seuil, 1988.6. Baylon C., Mignot X., La Communication, Pais, Nathan, 1994.7. Bârliba Maria-Cornelia, Introducere în epistemologia informaţională, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1990.8. Bloch A., A Set of Postulates for Phonemic Analisys, în Language, 24, 1948.

9

9. Bock Ph. K., Social Structure and Language Structure, în J.A. Fishman (ed), Readings in the Sociology of Language, Paris, The Hague, 1968.

10. Bousoño C., Teoria expresiei poetice, Bucureşti, Univers, 1975.11. Casetti F., Communicative situations: The cinema and the television situation,

Semiotica, volume 112, 1-2, 1996, pp35-48.12. Coman M., Bestiarul mitologic românesc, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale

Române, 1996.13. Dayan M., Sémiotique et language, Semiotica nr. 2, 1972.14. Dâncu, V.S., Comunicarea simbolică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.15. Deep Sam şi Sussman L., Să acţionăm intelligent, Bucureşti, Editura Polimark, 1996.16. DeVito, J.A., Communicology, New-York, Harper and Row, 1982.17. Dinu M., Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.18. Ervin-Tripp Susan M., Sociolinguistics în J.A. Fishman (ed), Advances in the Sociology

of Language, Paris, The Hague, vol. I, 1971.19. Fishman J.A., Readings in the Sociology of Language, Paris, The Hague, 1968.20. Fishman J.A., Sociologia limbii, în L. Ionescu-Ruxăndoiu şi D. Chiţoran (red.),

Sociolingvistica, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975.21. Grammer K., Filova V., Fieder M., The Communication Paradox and Possible

Solutions, Schmitt et al., New Aspects of Human Ethology, New York, Plenum Press, 1997.

22. Habermas J., Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983.23. Heidegger M., Principiul identităţii, Bucureşti, Editura Crater, 1991.24. Jeanneney J.-N., O istorie a mijloacelor de comunicare, Iaşi, Institutul European, 1997.25. Kecskes I., The Paradox of Communication, în Pragmatics and Society, 1:1, 2010.26. Labov W., The Study of Language in Its Social Context, în Sociolinguistic patterns,

Philadelphia, 1972.27. Levin K., Field theory in social science, New York, Harper and Brothers, 1951.28. Lochard G., Boyer H., Comunicarea mediatică, Iaşi, Institutul European, 1998.29. Métayer, G., La Communicatique, Paris, Les editions d’organisation, 1972.30. McQuail Denis, Comunicarea, Iaşi, Editura Institutul European, 1999.31. Miclea M., Psihologie cognitivă, Iaşi, Editura Polirom, 1999.32. Miège B., Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Editura Polirom, 2000.33. Mucchielli A., Corbalan J.A., Ferrandez V., Théorie des processus de la

communication, Paris, Armand Colin/Masson, 1998.34. Mucchielli Alex, Arta de a comunica (Metode, forme în psihologia situaţiilor de

comunicare), Iaşi, Editura Polirom, 2005.35. Mucchielli Alex, Situation et communication, Nice, éd. Ovadia, 2010.36. Neculau A., Personalitatea – o construcţie socială, în A. Neculau (coord.), Psihologie

socială. Aspecte contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 1996.37. Parpală E., Comunicarea verbală, Craiova, Editura Universitaria, 2009.38. Pârvu Ilie, Filosofia comunicării, comunicare.ro., Bucureşti, 2000.39. Rotaru N., Communication (Art-Comunicare), Bucureşti, Editura ANI “M.V.”, 2010.40. Şoitu L, Pedagogia comunicării, Iaşi, Institutul European, 2001.41. Ştefănescu Simona, Sociologia comunicării, Târgoviştei, Cetatea de Scaun, 2009.42. Watzlawick P., J. Helmick-Beavin, Jackson D.D., Une logique de la communication,

Paris, Seuil, 1972.43. Wellman H.M., Lempers J. D., Communicative Abilities of Two-Year-Olds, Child

Development, 48, 1977, pp. 1052-1057

Abstract

10

The study retains as a premise the demonstrated fact that in the field of social-human sciences, postulates (B. Bloch), laws (C. Bousoño, B. Miège), theorems (Alex Mucchielli, and others), principles (G. Lochard, H. Boyer, Maria-Cornelia Bârliba, Grammer K., Filova V., Fieder M.), axioms (P. Watzlawick, J. Helmick-Beavin, D.D. Jackson, Mihai Coman, Mihai Dinu, C. Baylon, X. Mignot, Ilie Pârvu, and others) operate. For communication field it is accepted as an option “the axioms”. Analytically articulating the inductive, deductive, psychological, and analogical arguments, to the five axioms of the School of Palo-Alto, another two are added: the Lochard-Boyer-Mucchielli’s axiom (of the communicative situation) and the McQuail-Dinu-Şoitu’s axiom (of the continuity and irreversibility of the change, influence-power effect, of accommodation, adjustment, and adaptation).

Key-words: axioms of communication, communicative situation, influence-power effect

Rezumat

Studiul reţine ca premisă realitatea demonstrată că în domeniul ştiinţelor socio-umane funcţionează postulate (B. Bloch), legi (C. Bousoño, B. Miège), teoreme (Alex Muchielli şi alţii.), principii (G. Lochard, H. Boyer, Maria-Cornelia Bârliba), axiome (P. Watzlawick, J. Helmick-Beavin, D.D. Jackson, Mihai Coman, Mihai Dinu, C. Baylon, X. Mignot, Ilie Pârvu ş.a.). Pentru domeniul comunicării se acceptă ca optime „axiomele”. Articulând analitic argumente inductive, deductive, psihologice şi analogice, celor 5 axiome ale Şcolii de la Palo Alto li se adaugă încă două: axioma Lochard-Boyer-Mucchielli (a situaţiei de comunicare) şi axioma McQuail-Dinu-Şoitu (a continuităţii şi ireversibilităţii efectului de schimbare, influenţă-putere, a acomodării, ajustării şi adaptării).

11