“Avuţia naţiunilor”

(1776)

Adam Smith

Recenzie

Nume:Mitel Florina-Lavinia

Specializare: Finanţe şi Bănci

Anul: II

Grupa:8523

Avuţia naţiunilor

Adam Smith (1723-1790), gînditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmînd ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: "Teoria sentimentelor morale" (1759), dar mai ales, "Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei" (1776), lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.

În "Avuţia naţiunilor" denumită şi "biblia liberalismului clasic", Smith a reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate pînă la el în domeniul economic. Dînd dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smithreaduce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinînd consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazîndu-se atît pe studierea materiei şi comportamentului uman, cît şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui -mercantilismul şi fiziocratismul.

"Avuţia naţiunilor" cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.

Ideea centrală a lucrării, aşa cum reise şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii de "avuţie" sau "bogăţie" a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.

Cartea întîi a "Avuţiei naţiunilor" constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decît ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de "tendinţa schimbului în natură şi în bani".Cele mai mari îmbunătăţiri în privinţa forţelor productive ale muncii,precum şi ale majorităţii abilităţilor, îndemânării sau judecăţilor direcţionate spre obţinerea acesteia sau aplicate astfel par să fi fost efectele diviziunii muncii . Efectele diviziunii muncii, în mersul general al societăţii, sunt mai uşor de înţeles dacă luăm în considerare şi felul în care se aplică ele în diverse manufacturi .Un exemplu dintr-o manufactură absolut banală,dar una in care diviziunea muncii a fost observată adesea ,aceea a acelor de gămălie,un muncitor neînvăţat cu această teorie ar reuşi poate,străduindu-se din răsputeri,să facă un ac pe zi,cu siguranţp nu ar putea face 20.Dar aşa cum

se lucrează astăzi,nu numai că întreaga muncă este specializată,dar este şi divizată în mai multe etape,dintre care cele mai mult sunt de asemenea specializate. Cineva poate să se ocupe cu trefilarea, altul,cu îndreptarea acelor, un al treilea le taie, al patrulea le ascute la capăt, al cincilea le pileşte la capăt pentru a le fi ataşată gămălia; producerea gămăliei poate necesita 2-3 operaţiuni distincte, iar ataşarea ei, o afacere în sine; vopsitul gămăliilorîn alb, o alta - şi chiar ambalarea lor poate fi o activitate distinctă;astfel, importantul proces de producere a unui ac cu gămălie poate fi divizat în aproximativ 18 operaţiuni distincte, care, în anumite manufacturi, sunt, fiecare, realizate de altă persoană - deşi, în altele, se poate ca o singură persoană să se ocupe de două sau trei operaţiuni. Diviziunea muncii, atât cât poate ea să fie implementată,conduce, pentru fiecare meşteşug, la o creştere proporţională a forţelor productive ale muncii.Această creştere exponenţială a cantităţii de muncă pe care acelaşi grup de oameni este capabil să o îndeplinească, drept consecinţă a diviziunii muncii, se datorează unui set de trei circumstanţe diferite: în primul rând, creşterii îndemânării fiecărui muncitor în parte; în al doilea rând, economisirii aceluitimp care în mod obişnuit se pierdea prin trecerea de la o operaţiune la alta; şi, în cele din urmă, inventării unui mare număr de maşinării care uşurează şi reduc munca, permiţând unei singure persoane să facă munca mai multor oameni.Mai întâi, îmbunătăţirea dexterităţii lucrătorilor duce cu necesitate la creşterea cantităţii de muncă pe care aceştia o pot efectua; cât priveşte diviziunea muncii, prin reducerea muncii fiecărei persoane la o operaţiune simplă şi prin transformarea acestei operaţiuni în singura preocupare a vieţii sale, ea duce cu necesitate Ia creşterea exponenţială a dexterităţii muncitorului. În al doilea rând, avantajul obţinut prin economisirea timpului pierdut în trecerea de la un gen de muncă la altul este mult mai mare decât am fi capabili să ne imaginăm la prima vedere. E imposibil să treci foarte repede de la o activitate la ,alta, desfăşurată într-un alt loc şi cu unelte destul de diferite. Când cele două activităţi se pot desfăşura în acelaşi spaţiu de lucru, timpul pierdut este, fără îndoială, mai mic. Totuşi, chiar şi aşa, o pierdere considerabilă. În al treilea şi cel din urmă rând, toată lumea trebuie să realizeze că munca este mult uşurată şi redusă prin folosireaunor maşinării adecvate. inventarea tuturor acelor maşini care uşurează şi reduc atât de mult munca pare să se fi datorat,la origini, tot diviziunii muncii. Este mult mai probabil ca oamenii să descopere modalităţi mai uşoare şi mai la îndemână de a obţine un obiect atunci când întreaga atenţie a minţii lor se îndreaptâ spre acel obiect - decât atunci când este disipată într-o grămadă de direcţii.O mare parte a maşinăriilor folosite în manufacturile unde munca este subdivizată la maximum au fost, la origini, o invenţie a unor muncitori obişnuiţi care, fiind ei înşişi angajaţi în realizarea unei operaţiuni foarte simple, şi-au direcţionat în mod natural toate gândurile spre găsirea metodelor celor mai uşoare şi la îndemână de realizare a acesteia.Fără îndoială, nu toate îmbunătăţirile maşinăriilor au fost invenţia celor care au avut prilejul să le utilizeze. Multe îmbunătăţiriau fost realizate datorită ingeniozităţii celor care le-au făurit, care le-au făcut să devină obiectul unui comerţ anume.

Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.

"Cînd piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie". Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.

În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de părere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza, decît în măsura în care "capitalurile sunt tot mai puternice". Însă la nivelul societăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrîngerea posibilităţilor celorlalţi industriaşi de a se dezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii. Ideea este inexactă, confuză şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith. Dealtfel, însuşi economistul scoţian remarca într-un alt pasaj din opera sa, că volumul de capitaluri care poate fi întrebuinţat într-o industrie depinde esenţialmente de cantitatea de muncă ce poate fi întrebuinţată, contrazicîndu-şi propriile idei emise anterior.

Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vînzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu "bunurile necesare şi utile vieţii", pe care aceasta le consumă în fiecare an "şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni".Smith relevă munca drept "adevăratul izvor de bogăţie", şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marfa este plătită prin intermediul banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă peSmith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfa se schimbă pe o altă marfă. Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb, determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: "Cuvîntul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb". Efectuînd această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfa şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul "preţului natural"sau "preţului real" al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care "curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a valorii-muncă". Atunci cînd trece la examinarea raportului dintre valoare şi preţ, confuziile lui Smith se înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, în condiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează direct în jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit "preţul natural" al mărfii. "Schematizînd puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate fi

rezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie", deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, preţul normal; este problema numită "a gravitaţiei preţurilor".

Avînd în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vînzării-cumpărării, realizîndu-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vînzători şi cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, cînd oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Cînd cererea este mai mică decît oferta, preţul de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este mai mare decît oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă[28,pa&60], sau cum spune Smith: "Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor".

Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului "mîinii invizibile" drag autorului "Avuţiei naţiunilor". După părerea lui Smith, mecanismul "impersonal" al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, "dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încît legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită"[9,pa&73]. Prin urmare, "mîna invizibilă" reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum şi pe domenii de activitate. Prin intermediul "mîinii invizibile" a pieţei se tinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei "laissez-faire-ului". În ochii săi, un guvern este cu atît mai bun, cu cît se implică mai puţin în viaţa economică. Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci cînd spune el, "are drept scop şi promovarea bunăstării generale".