PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

I. Dimensiunea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului

Instrumente, organisme şi reuniuni internaţionalePe teritoriul unui stat se află, în afară de propriii cetăţeni, şi un număr de străini, unii eu

statut special, precum diplomaţi, consuli, militari în misiune, refugiaţi, apatrizi, migranţi, dar şi turişti, agenţi economici ş.a.

Tuturor persoanelor care se află sub jurisdicţia unui stat, fie că sunt cetăţeni proprii sau străini, statul respectiv are obligaţia să le garanteze şi să le respecte anumite drepturi civile şi politice, economice, sociale şi culturale, la anumite standarde convenite pe plan internaţional. Ele sunt consacrate în Carta ONU si în Carta internaţională a drepturilor omului şi dezvoltate prin alte convenţii pe domenii.

Sintetic, opera O.N.U. referitoare la problematica drepturilor omului se prezintă astfel:a) Cinci acte constitutive enunţând principiile de bază:- Carta ONU (Preambul şi art. 1, 13, 55, 56, 62 şi 76);- Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii( Preambul şi în Declaraţia privind

scopurile şi obiectivele OIM);- Convenţia UNESCO (Preambul şi în art. 1);- Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii(Preambul şi art.1,2,18, l9,21); - Carta FAO (Preambul şi art. 1).b) Probleme de principiu (Carta internaţională a drepturilor omului), precum şi diverse

aspecte ale drepturilor omului:- Drepturile politice şi civile dreptul la autodeterminare, dreptul la viaţă, abolirea sclaviei,

abolirea muncii forţate, protecţia persoanelor supuse detenţiei sau întemniţării, dreptul la cetăţenie, ameliorarea situaţiei refugiaţilor, libertatea de opinie si exprimare, libertatea de asociere;

- Drepturile economice, sociale si culturale: dreptul la muncă, dreptul la cultură, dreptul la sănătate, dreptul la hrană;

- O serie de instrumente adoptate în sistemul Naţiunilor Unite se ocupă de protecţia drepturilor şi bunăstării membrilor grupurilor vulnerabile copii, deficienţi mintali, handicapaţi, de ameliorarea condiţiei femeii, de eliminarea discriminării, a prejudecăţilor şi intoleranţei, de protecţia drepturilor omului în perioade de condici armat, de tensiuni şi tulburări interne, de catastrofe naturale sau provocate de om.

c) Organe ale ONU se ocupă în mod special de problemele drepturilor omului: - Adunarea Generală a creat o serie de organe subsidiare eu competenţă exclusivă în

drepturile omului şi libertăţile fundamentale, printre care:- Comitetul special al decolonizării;- Comitetul Naţiunilor Unite pentru Namibia;- Comitetul special contra apartheidului; - Comitetul special însărcinat să acheteze asupra practicilor israeliene care afectează

drepturile omului ale populaţiei din teritoriile ocupate;- Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian;- Consiliul Economic şi Social (ECOSOC);- Comisia drepturilor omului a creat un număr de organe subsidiare:-Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi pentru protecţia minorităţilor;-Comisia pentru condiţia femeii.d) Organe create în aplicarea instrumentelor ONU referitoare la drepturile

omului:- Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale;- Comitetul drepturilor omului;- Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei;

1

- Grupul de lucru al sesiunii experţilor guvernamentali însărcinat cu aplicarea Pactului internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale.

e) Organe ale Naţiunilor Unite susceptibile a se ocupa ocazional şi în grade diferite de drepturile omului:

- Consiliul de Securitate;- Consiliul de tutelă;- Comisia de drept internaţional;- Centrul pentru drepturile omului;- înaltul Comisariat ui Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi;- Curtea Internaţională de Justiţie.f) Instituţii specializate din sistemul Naţiunilor Unite se ocupă în mod special de

probleme referitoare la drepturile omului:- Organizaţia Internaţională a Munci;, - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură (UNESCO);- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).g) Conferinţe internaţionale consacrate drepturilor omului. Peste 30 de conferinţe

internaţionale au fost convocate sub auspiciile Naţiunilor Unite pentru a dezbate şi reglementa anumite aspecte ale drepturilor omului. Printre acestea se numără:

- Conferinţa Naţiunilor Unite asupra libertăţii de informare (Geneva, 23 martie-21 aprilie 1948) a elaborat trei proiecte de convenţii, dintre care numai una Convenţia relativă la dreptul internaţional de rectificare a intrat în vigoare, si 43 de rezoluţii, sub formă de recomandări adresate guvernelor şi organizaţiilor internaţionale (se referă la metode susceptibile a asigura în mod plenar dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare);

- Conferinţa plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite asupra statutului apatrizilor (1954) a adoptat Convenţia omonimă;

- Conferinţa plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite pentru o Convenţie suplimentară referitoare la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor similare sclaviei (1956); a elaborat convenţia omonimă;

- Conferinţa Naţiunilor Unite pentru eliminarea sau reducerea cazurilor de apatridie (1956, reluată în 1961); a elaborat convenţia omonimă;

- Conferinţa Naţiunilor Unite asupra azilului teritorial (1967); a elaborat convenţia omonimă;

- Conferinţa internaţională a drepturilor omului, ţinută la Teheran între 22 aprilie şi 13 mai 1968, a elaborat Declaraţia de la Teheran;

- Conferinţa mondială a Anului internaţional al femeii, ţinută la Mexico între 19 iunie şi 2 iulie 1975, a elaborat Declaraţia de la Mexico asupra egalităţii femeii cu bărbatul şi contribuţiei lor la dezvoltare şi pace, precum şi un Plan de acţiuni în vederearealizării obiectivelor Anului internaţional al femeii. Conferinţa a elaborat şi 35 de rezoluţii referitoare la diverse aspecte ale ameliorării condiţiei femeii;

- Conferinţa mondială a Deceniului Naţiunilor Unite pentru femei: egalitate, dezvoltare, pace s-a ţinut la Copenhaga între 14 şi 30 iulie 1980. A fost adoptat Programul de acţiune pentru cea de-a doua jumătate a Deceniului, precum şi 48 de rezoluţii şi o hotărâre;

- Conferinţa mondială a luptei contra rasismului şi discriminării rasiale, ţinută la Geneva între 14 şi 25 august 1978, la care au fost adoptate: o declaraţie, un program de acţiune, două rezoluţii şi o hotărâre;

- A doua Conferinţă mondială de luptă contra rasismului şi discriminării rasiale (Geneva 1-12 august 1983) a adoptat o Declaraţie care propune lansarea celui de-al doilea Deceniu de luptă contra rasismului şi discriminării rasiale.

O serie de conferinţe internaţionale privitoare la drepturile omului în Africa Australă au fost organizate de Naţiunile Unite după anul 1973: Conferinţa internaţională a experţilor pentru susţinerea victimelor colonialismului şi ale apartheidului în Africa Australă (Oslo, 9-14 aprilie 1973); Conferinţa sindicală internaţională contra apartheidului (Geneva, 15-16 iunie 1973 şi 10-11

2

iunie 1975), Conferinţa internaţională pentru susţinerea popoarelor din Zimbabwe şi Namibia (Maputo, 16-21 mai 1977); Conferinţa mondială pentru acţiune contra apartheidului (Lagos, 22-26 august 1977); Conferinţa internaţională asupra asistenţei refugiaţilor din Africa (Geneva, 9-10 aprilie 1981); Conferinţa internaţională asupra sancţiunilor contra Africii de Sud (Paris, 20-27 mai 1981); Conferinţa internaţională a sindicatelor asupra sancţiunilor şi altor masuri contra regimului de apartheid în Africa Australa (Geneva, 10-11 iunie, 1983); Conferinţa internaţională asupra sancţiunilor contra apartheidului în sport (Londra 27-29 iunie 1983); Conferinţa internaţionala asupra alianţei între Africa de Sud şi Israel (Viena, 11-13 iulie 1983); Conferinţa regională pentru o acţiune contra apartheidului în America Latină (Caracas. 16-1 8 septembrie 1983) ş.a.

II. Drepturile omului consacrate în Carta ONU şi în alte documente internaţionale

Carta Naţiunilor Unite, cel mai important document contemporan, care fundamentează actuala ordine juridică internaţională, face referiri la drepturile omului în Preambul şi în sase dintre articolele ei. Astfel, în paragraful doi din Preambul este reafirmată ..credinţa în drepturile fundamentale ale omului, hi demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiuni/or mari şi mici", iar în paragraful 4 este exprimată hotărârea popoarelor Naţiunilor Unite, în numele cărora este adoptată Carta, de a favoriza „progresul social şi instaurarea unor condiţii mai hune de trai într-o mai mare libertate".

Potrivit articolului 1 paragraful 2 din Cartă, unul din scopurile Naţiunilor Unite este: „să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi pe dreptul lor de a dispune de ele însele", iar un al doilea scop, înscris în articolul 1 paragraful 3 este ,.să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând probleme internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând sau încurajând respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex. limbă sau religie".

Două dintre organele principale ale ONU Adunarea Generală şi Consiliul Economic şi Social au atribuţii speciale în domeniul drepturilor omului. Prin articolul 13 din Cartă ..Adunarea Generală va iniţia studii şi va face recomandări în scopul... de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi a libertăţilor lui fundamentale pentru toţi. fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".

Prin articolele 62, 64 si 68, Consiliul Economic şi Social a fost abilitat să acţioneze în acest domeniu. Astfel, în baza articolului 62 „ El poate face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi” (paragraful 2) „ El poale pregăti, spre a fi supuse Adunării Generale, proiecte şi convenţii în probleme de competenţa lui" (paragraful 3). „ El poate convoca, în conformitate cu regulile fixate de Naţiunile Unite, conferinţe internaţionale în probleme de competenţa lui".

Consiliul Economic şi Social este împuternicit prin articolul 64 din Cartă să se înţeleagă „cu membrii Naţiunilor Unite si cu instituţiile specializate spre a obţine de la acestea rapoarte privind măsurile luate în executarea propriilor lui recomandări şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului" şi „poate să comunice Adunării Generale observaţiile lui asupra acestor rapoarte".

Consiliul este, de asemenea, împuternicit să înfiinţeze comisii „pentru promovarea drepturilor omului, precum şi orice alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor lui".

În patru articole din Cartă - 55, 56 (din capitolul IX), 73 (capitolul XI) şi 76 (capitolul XI) sunt prevăzute obligaţiile membrilor Naţiunilor Unite în domeniul promovării drepturilor omului. ,,În scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi bunăstare necesare unor relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni dispune articolul 55 , întemeiate pe respectul dreptului lor de a dispune de ele însele. Naţiunile Unite vor favoriza:a)ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţelor de munca şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială;

3

b)rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economie, social, sanitar şi a altor probleme conexe şi cooperarea internaţională în domeniile culturii şi educaţiei;c)respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă. sex, limbă sau religie".

Pentru realizarea scopurilor enunţate, potrivit articolului 56 din Cartă membrii Naţiunilor Unite „se obligă să întreprindă acţiuni în comun şi separat în colaborare eu Organizaţia pentru realizarea scopurilor enunţate hi articolul 55 ".

Ultimele două articole menţionate 73 si 76 se referă la drepturile omului în teritoriile sub tutelă si, respectiv, teritoriile neautonome.

Întrucât toate teritoriile aliate sub regimul tutelei şi-au cucerit independenţa, iar cele neautonome sunt nesemnificative ca pondere, vom menţiona numai că între 1946 şi 1950, Adunarea Generală a ONU a aprobat 12 acorduri de tutelă, prin care autorităţile administrative se obligau să asigure realizarea obiectivelor enunţate în cele două articole.

Din analiza dispoziţiilor Cartei referitoare la drepturile omului rezulta:a)formulările vagi şi neprecizate ale expresiilor utilizate, precum ”respectarea drepturilor omului”, ,.respectarea universala şi efectivă" ,.favorizarea respectării..,", „încurajarea respectări" etc.b)nu se precizează răspunderea statelor pentru nerespectare drepturilor şi libertăţilor garantate si nici mecanismele de punere în aplicare.

Totuşi, în dispoziţiile Cartei, se pot identifica trei modalităţi de acţiune:a)din partea unor organe principale ale ONU (Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social şi Consiliul de Tutelă);b)din partea statelor membre ale Naţiunilor Unite;c)în comun, Naţiunile Unite şi statele.

Dispoziţiile actelor constitutive ale unor instituţii specializate referitoare la drepturile omului

Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie si Agricultură (FAO) sunt patru dintre instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite care au înscris în actele lor constitutive promovarea si protecţia drepturilor omului.

a. Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)OIM este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată din 1 946; a

fost înfiinţată la 11 aprilie 1910 cu scopul de a ocroti demnitatea muncitorilor, a contribui la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi la ridicarea nivelului de trai, a realiza bunăstarea economică şi folosirea deplină a forţei de muncă, a ocroti sănătatea muncitorilor, protecţia mamei şi copilului, a asigura posibilităţi egale în domeniul învăţământului şi pregătirii profesionale.

Transpunerea în viaţă a obiectivelor stabilite se realizează de către Organizaţie prin următoarele activităţi: a) elaborează convenţii si recomandări care stabilesc normele internaţionale ale muncii"; b) formulează principii şi programe internaţionale destinate a îmbunătăţi condiţiile de muncă şi de trai, sporirii posibilităţilor de plasament si promovării drepturilor fundamentale ale omului; c) stabilesc norme internaţionale de muncă pentru orientarea autorităţilor naţionale în vederea realizării obiectivelor propuse; d) organizează programe de cooperare tehnică internaţională pentru sprijinirea guvernelor în aplicarea acestor principii; e) desfăşoară activităţi de instruire, învăţământ şi cercetare; f) elaborează programul mondial pentru asigurarea condiţiilor de muncă în vederea sprijinirii eforturilor naţionale si internaţionale pentru a asigura populaţiei apte de muncă un plasament în producţie, g) cooperează eu alte instituţii în vederea sprijinirii ţărilor membre ale OIM de a-şi formula o politică naţională de ansamblu pentru utilizarea foitei de muncă.

4

b. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)UNESCO este o instituţie specializată, înfiinţată ia 4 noiembrie l')45 cu scopul de a

contribui la menţinerea păcii si securităţii internaţionale prin educaţie, ştiinţă, cultură şi comunicaţie, de a dezvolta colaborarea între naţiuni în vederea asigurării respectului universal al justiţiei si legii, „drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, pe care Carta Naţiunilor Unite le recunoaşte tuturor popoarelor".

Pentru atingerea obiectivelor ei, UNESCO acţionează pe mai multe planuri: a) prin acţiuni cu caracter normativ; b) prin organizarea de acţiuni-pilot; c) prin elaborarea de directive în domeniul educaţiei sa. In domeniul activităţilor lui normative, UNESCO a adoptat o serie de instrumente internaţionale, precum convenţii, rezoluţii, recomandări etc. vizând exercitarea şi protejarea drepturilor omului"'.

c.Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)OMS este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată a Naţiunilor

Unite, înfiinţată la New York, la 22 iulie 1946.Ţelul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii este promovarea cooperării internaţionale în vederea

ridicării popoarelor la cei mai înalt grad de sănătate. „O stare de perfectă sănătate pe care trebuie s-o atingă orice om se arată în preambulul Constituţiei OMS constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situaţie economică sau socială".

Sănătatea tuturor popoarelor, se menţionează în continuare în acest document, este o condiţie fundamentală a păcii în lume şi a sănătăţii. „Creşterea sănătoasă a copilului are o însemnătate fundamentală...'' „Guvernele au responsabilitatea popoarelor lor. Ele nu pot face faţă acestor răspunderi decât luând măsurile sanitare şi sociale adecuate".

Pentru realizarea acestor deziderate Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii i-au fost conferite anumite funcţii, printre care aceea de a acţiona ca o autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniu, acordând asistenţă guvernelor pentru întărirea serviciilor lor de sănătate, înfiinţând şi întreţinând servicii administrative şi tehnice, servicii epidemiologic şi de statistică, desfăşurând acţiuni vizând eradicarea bolilor epidemice, endemice şi a oricăror altor boli şi iniţiind convenţii, acorduri şi regulamente referitoare la diverse probleme internaţionale privind sănătatea ş.a. (articolul 2 din Constituţie). Alte funcţii în domeniu i-au fost conferite prin articolele 18, 19 şi 21.

d.Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)FAO este o instituţie specializată-a ONU înfiinţată la 16 octombrie 1945, având printre

obiectivele sale şi acela al realizării cooperării internaţionale în domeniul drepturilor omului, în special al eliminării foametei şi malnutriţiei. Ea are un caracter preponderent tehnic, urmărind ridicarea nivelului de trai al popoarelor statelor membre, sporirea randamentului producţiei şi repartiţiei produselor alimentare şi agricole, îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a populaţiilor rurale, expansiunea economiei mondiale şi rezolvarea - problemei subnutriţiei pe Terra (Preambul).

Pentru îndeplinirea funcţiilor ei, FAO desfăşoară, în conformitate cu articolul 1 din actul ei constitutiv, următoarele activităţi culege, analizează, interpretează şi difuzează membrilor săi date privind hrana, alimentaţia şi agricultura; acordă asistenţă tehnică în vederea realizării unor programe naţionale; promovează şi, acolo unde este indicat, recomandă întreprinderea unor acţiuni pe plan naţional si internaţional (de exemplu, efectuarea de cercetări ştiinţifice, tehnologice, sociale şi economice privind hrana, alimentaţia şi agricultura); conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie agricolă; adoptarea unor sisteme satisfăcătoare de credit agricol pe plan naţional şi internaţional etc. în 1960, FAO a lansat campania mondială împotriva foametei şi a încheiat acorduri cu instituţii guvernamentale de dezvoltare în vederea creării unor fonduri cu destinaţie specială.

În ciuda diversităţii izvoarelor lor, drepturilor omului si libertăţile fundamentale au un caracter de universalitate şi sunt indivizibile, independente şi intim legate între ele. Comunitatea

5

internaţională în ansamblu şi fiecare stat în parte trebuie să trateze drepturile omului în mod global, într-o manieră echitabilă şi echilibrată, pe picior de egalitate, acordându-le aceeaşi importanţă.

Întrucât „democraţia şi respectarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale suni interdependente si se întăresc unele pe altele" , promovarea şi protecţia acestor drepturi şi libertăţi ale omului constituie în prezent o îndatorire prioritară a fiecărui stat.

Drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate în Carta internaţională a drepturilor omului

Sub acest litiu sunt reunite cinci documente fundamentale în materie, care îşi trag seva din prevederile Cartei Naţiunilor Unite şi constituie. Ia rândul lor, sursă de inspiraţie pentru toate celelalte instrumente internaţionale adoptate pe parcursul a peste o jumătate de veac, Pentru acest fapt ele sunt clasificate în sistemul ONU sub numele generic de Caria internaţională a drepturilor omului. Acestea sunt: „Declaraţia universală a drepturilor omului", „Pactul internaţional cu privire Ia drepturile economice, sociale şi culturale", „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice", „Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice" şi „Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la dreptul internaţional referitor la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea".

a) Declaraţia Universală a Drepturilor OmuluiIdeea proclamării unei declaraţii a drepturilor esenţiale ale omului a fost enunţată pentru prima dată la Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945) care a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor Unite, când se propune includerea acesteia în însuşi textul Cariei, lipsa de timp pentru studierea aprofundată a problemei, alături de argumentul numeroşilor participanţi că asemenea drepturi sunt conţinute implicit în Carta ONU au zădărnicit în epoca respectivă elaborarea unui astfel de document. Dar ideea în sine îşi conservă pe deplin viabilitatea. Astfel, comisia pregătitoare a Cartei ONU, care fusese sesizată de iniţiativa sus-menţionată, a recomandat Consiliul Economic si Social să creeze, în baza articolului 68 din Cartă, o comisie pentru promovarea drepturilor omului, fapt împlinit la începutul anului 1946.Adunarea Generală a ONU a examinat, în prima ei sesiune, care s-a ţinut la Londra în ianuarie 1946, un proiect de declaraţie asupra libertăţii şi drepturilor fundamentale ale omului, pe care i-a trimis Consiliului Economic şi Social pentru a fi examinat de Comisia drepturilor omului cu ocazia elaborării unei declaraţii internaţionale în materie. La începutul anului 1946, cu ocazia primei ei sesiuni, Comisia a însărcinat biroul sa redacteze „un proiect preliminar de declaraţie a drepturilor omului". Ulterior, în acest scop a fost creat un comitet oficial de redactare. Spre sfârşitul anului 1947, Comisia a hotărât să dea denumirea de „Cartă internaţională a drepturilor omului" unei declaraţii a drepturilor omului si unei convenţii asupra drepturilor omului însoţită de măsuri de aplicare. Ea a hotărât să atribuie Convenţiei apelativul de „Pact referitor la drepturile omului".

Această formulă a condus la proclamarea, de către Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 217 A 111 din 10 decembrie 1948, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, După adoptarea ei, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care a fost primul dintr-un set de documente de acest gen adoptat în sistemul Naţiunilor Unite, a enunţat un ansamblu de standarde internaţionale în domeniul drepturilor omului, ea devenind, datorită acestui fapt, unul din instrumentele cele mai cunoscute şi mai influente din lume în procesul de afirmare a drepturilor fundamentale şi a libertăţilor individului. Rezoluţii adoptate de Adunarea Generală şi de alte instituţii şi organisme din sistemul ONU îi citează frecvent prevederile, instrumente internaţionale în domeniul drepturilor omului sunt inspirate din modelul ei, iar numeroase constituţii ale statelor, legislaţii interne şi hotărâri ale tribunalelor îi încorporează dispoziţiile sau fac referire la ea. In numeroase cazuri, Declaraţia ca atare sau uncie din clauzele ci sunt citate ca reguli de conduită sau ca standarde internaţionale ale drepturilor omului recunoscute pe plan internaţional. Proclamaţia de Ia Teheran, de pildă, adoptată la 13 mai 1968 de Conferinţa internaţională asupra drepturilor omului, proclamă în mod solemn că „Declaraţia universală, a drepturilor omului exprimă concepţia comună pe care o au popoarele din lumea întreagă despre drepturile internaţionale,

6

inviolabile inerente tuturor membrilor familiei umane şi constituie o obligaţie pentru toţi membrii comunităţii internaţionale".

Începând din 1950. în ziua de 10 decembrie, dată la care a fost adoptată Declaraţia, se aniversează, în baza unei hotărâri a Adunării Generale a ONU, Ziua drepturilor omului. în această zi. Secretarul General ai Naţiunilor Unite adresează un mesaj special, iar Adunarea Generală a acestui forum organizează şedinţe comemorative. Cu prilejul celebrării celei de-a 20-a aniversări, Adunarea Generală a ONU a proclamat anul 1968 drept An internaţional al drepturilor omului si a organizat, la Teheran, Conferinţa internaţională a drepturilor omului care a adoptat Proclamaţia omonimă. După această dată, la fiecare cinei ani, se atribuie premii internaţionale pentru contribuţii excepţionale la cauza drepturilor omului. Până în prezent, laureaţii acestor premii au fost desemnaţi dintre preşedinţii Adunării Generale a ONU şi ai Consiliului Economic şi Social, precum şi dintre preşedinţii în exerciţiu ai Comisiei drepturilor omului. Comisiei condiţiei femeii şi Subcomisiei pentru lupta contra măsurilor discriminatorii şi proiecţia minorităţilor.

b) Pactele internaţionale referitoare la drepturile omuluiPactele internaţionale referitoare la drepturile omului, adoptate şi deschise semnării şi

ratificării sau adeziunii de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966 care, împreună cu Declaraţia Universală din 10 decembrie 1948, alcătuiesc Carta internaţională a drepturilor omului, definesc în termeni juridici precişi drepturile şi libertăţile fundamentale enunţate în Declaraţie, precum şi libertăţile şi restricţiile admisibile la exercitarea acestora.

Într-o formulare aproape identică, preambulurile celor două Pacte reamintesc obligaţia ce revine fiecărui stat, din prevederile Cartei ONU, de a recunoaşte demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane si drepturile legale şi inalienabile ca fundament al libertăţii, dreptăţii si păcii în lume şi subliniază că, în conformitate cu Declaraţia universală a drepturilor omului, idealul fiinţei umane libere, eliberată de teamă şi mizerie, nu poate li realizat decât dacă se creează condiţii care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale înscrise în cele două Pacte şi, în final, consideră că omul are îndatoriri faţă de semenii săi şi de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze si să respecte drepturile consacrate în documentele respective.

Alte 3 articole conţin prevederi comune. Astfel, ambele Pacte afirmă, în articolul 1, caracterul universal al dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi invită statele părţi să înlesnească realizarea acestui drept şi să-l respecte; în baza articolului 3, statele părţi se angajează să asigure dreptul egal pe care îl au bărbatul şi femeia de a beneficia de drepturi economice, sociale şi culturale, respectiv civile şi politice; articolul 5 enunţă garanţiile împotriva zădărnicirii sau limitării ilegale a drepturilor si libertăţilor fundamentale consacrate.

În timp ce un număr de articole din Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale recunosc dreptul de muncă. Dreptul de a forma sindicate şi de a se afilia la ele, dreptul la securităţi, socială, inclusiv la asigurări sociale, dreptul la familie, dreptul mamelor, ai copiilor şi adolescenţilor de a beneficia de o largă asistenţă posibila dreptul la un nivel de viaţă ridicat, dreptul ia educaţie, de a participa la viaţa culturală etc, Pactul internaţional referitor la drepturile civile si politice asigură protecţia dreptului ia viaţă (precizând că nici un individ nu poate să facă obiectul pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante), interzice sclavia şi traficul cu sclavi, servitutea sau constrângerea la muncă forţată şi prescrie că nimeni nu trebuie să Iaca obiectul unei arestări sau detenţii arbitrare etc.

Prevederile acestui pact afirmă circulaţia liberă a persoanelor şi libertatea alegerii reşedinţei, determină condiţiile expulzării străinilor; stabiliţi legal pe teritoriul unui stat, garantează egalitatea tuturor oamenilor în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie şi stipulează că nimeni nu poate fi obiectul imixtiunii arbitrare sau ilegale în viaţa sa particulară, de familie, în domiciliul sau corespondenţa sa. Pactul asigură protecţia dreptului la libertatea gândirii, ştiinţei şi religiei, precum şi a dreptului la libera exprimare a opiniilor.

Orice propagandă în favoarea războiului, orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă, care constituie o invitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă, este interzisă prin

7

lege. În schimb, este recunoscut dreptul la întruniri paşnice, la libera asociere, dreptul bărbaţilor si al femeilor, care au atins vârsta nubilă, de a se căsători si de a întemeia o familie etc.

Drepturile şi libertăţile consacrate în aceste documente nu au un caracter absolut, putând fi, în cazuri determinate, supuse unor limitări. În baza Pactului referitor la drepturile civile si politice pot fi în mod legitim supuse restricţiilor prevăzute de legea naţională anumite drepturi num ii în cazul când sunt necesare pentru protecţia securităţii naţionale, ordinii publice, igienei sau moralei publice sau pentru protecţia drepturilor altora.

Pentru a veghea la respectarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Pactul internaţional referitor la drepturile civile si politice, statele purii au creat Comitetul drepturilor omului, având competenţa de a primi si examina comunicările provenind de la un stat parte, prin care se sesizează faptul că un alt stal parte nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin Pact. Cu asigurarea aplicării Pactului internaţional referitor la drepturilor economice si sociale a fost însărcinat Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite.

III. Categorii de drepturi ale omului

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt tratate pe două mari coordonate: drepturile cetăţeanului şi drepturile străinilor. Din considerente metodologice, drepturile cetăţeanului vor li divizate în trei părţi: I. Drepturile civile şi politice (considerate drepturi din prima generaţie); II. Drepturile economice, sociale şi culturale (drepturi din generaţia a doua); şi III. Drepturi colective (din generaţia a treia). În ce priveşte drepturile străinilor, în capitolul de faţă ne vom ocupa numai de cei aliaţi sub protecţie specială - apatrizi, refugiaţi, migranţi.

I. Drepturile civile şi politice

Înainte de a intra în fondul problemei se impun câteva precizări preliminare:a)Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt enunţate în Carta Naţiunilor Unite şi în Carta internaţională a drepturilor omului, iar unele dintre aceste drepturi sunt consacrate în unul sau mai multe instrumente de sine stătătoare,b)De drepturi politice nu pot beneficia decât cetăţenii unui stat nu şi străinii. Rezervarea drepturilor politice exclusiv cetăţenilor îşi are motivaţia în faptul că ele ţin esenţialmente de exercitarea suveranităţii

În această categoric sunt incluse: dreptul de a participa la alegeri, de a vota şi de a II candidat, după sistemul sufragiului universal şi egal, dreptul de a face parte din guvern, de a lua parte la conducerea treburilor publice la orice nivel şi dreptul de acces, în condiţii de egalitate, la funcţii publice.c)De drepturi civile vor beneficia atât cetăţenii, cât şi străinii. Problemele care s-a urmărit a fi reglementate prin instrumente internaţionale de sine stătătoare vizează crearea. în cadrul fiecărui stat, a unor condiţii echitabile de exercitare a drepturilor politice, în special în ceea ce priveşte eliminarea oricărei forme de discriminare. Printre alte drepturi civile se numără: dreptul la un tratament egal în faţa tribunalelor şi a oricărui alt organ de administrare a justiţiei; dreptul la securitatea persoanei şi la protecţie din partea statului împotriva violenţelor sau maltratărilor fie din partea funcţionarilor guvernelor, fie a oricărui individ, grup sau instituţie; dreptul de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul unui stat, dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, şi de a se întoarce în ţară sa; dreptul ia o cetăţenie; dreptul de a se căsători şi de a-şi alege partenerul; dreptul de proprietate al oricărei persoane atât singure, cât şi în asociere; dreptul de moştenire; dreptul de libertate de opinie si de exprimare; dreptul la libertatea de întrunire paşnică ş.a.

A. Egalitatea în drepturi

Egalitatea şi nediscriminarea sunt două dintre principiile fundamentale care guvernează problematica drepturilor omului. Ele sunt legate de înseşi ţelurile Naţiunilor Unite, în a cărei Cartă

8

se prevede: ..Articolul 55 În scopul de a crea condiţiile de .stabilitate si bunăstare necesare unor relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi al popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele, Naţiunile Unite vor promova: ... c. respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă. sex, limbă sau religie'.

Transpunerea în fapt a acestor principii a constituit una din preocupările majore ale forumului mondial si ale unor instituţii din sistemul său, ea găsindu-şi materializarea atât în documente cu caracter general, cât şi în diverse rezoluţii, declaraţii şi convenţii speciale Prima materializare s-a realizat în articolul I din Declaraţia universală a drepturilor omului care prevede: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi, ele sunt înzestrate eu raţiune şi conştiinţă şi trebuie, să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii"', şi în articolul 2, în baza căruia ../. Fiecare am se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie, fără nici o deosebire, ca de, exemplu, de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice altă situaţiei".

a) Lupta contra rasismului şi discriminării rasiale

Cele 12 instrumente internaţionale' adoptate în acest domeniu au, pe de o parte, ca obiectiv eradicarea rasismului si a discriminării rasiale, inclusiv a apartheidului, iar, pe de altă parte, eliminarea discriminărilor între bărbaţi şi femei, care se manifestă în cele mai diverse forme

Pornind de la amploarea fenomenului rasismului şi a discriminărilor rasiale la mijlocul secolului nostru, precum şi de la constatarea că orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională ori etnică, are ca scop sau ea efect de a distruge sau compromite recunoaşterea, exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social şi cultural sau în orice alt domeniu al vieţii publice, Adunarea Generală a ONU declara, într-una din Rezoluţiile adoptate în 1946, că este în interesul superior al umanităţii să se pună capăt imediat persecuţiilor şi discriminărilor rasiale şi invita guvernele să se conformeze Cartei ONU şi să ia măsurile cele mai prompte şi mai energice.

În vederea lichidării discriminării rasiale, Naţiunile Unite au acţionai pe mai multe planuri: 1. Prin elaborarea de acte normative care să incrimineze discriminarea (vezi Declaraţia. Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială şi Convenţia omonimă. Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei tic apartheid şi Declaraţia internaţională contra apartheidului în sport); 2. Prin crearea de organe specializate (Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comisia drepturilor omului contra apartheidului si discriminării rasiale. Comitetul special contra apartheidului); 3. Prin organizarea unor programe de acţiuni de perspectivă (în cadrul Anului internaţional, al Deceniului de luptă contra rasismului şi discriminării rasiale şi al celor două conferinţe mondiale de luptă contra rasismului şi discriminării rasiale); 4. Prin elaborarea de studii (Consecinţele economice şi sociale ale practicilor discriminării rasiale); 5. Prin cercetări asupra datelor ştiinţifice privind problemele rasei, făcute sub auspiciile UNESCO.

b) Lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului

Iniţiativa înlăturării discriminării în domeniul învăţământului a fost luată în 1958, la Conferinţa generală a UNESCO, când Organizaţia a fost mandatată să elaboreze recomandări şi un proiect de convenţie în acest sens. La 14 decembrie 1960. Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiu-nilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţa şi Cultură a adoptat Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, care a intrat în vigoare la 22 mai 1962.

Convenţia consemnează angajamentul statelor părţi de a abroga toate dispoziţiile legislative şi administrative şi să înceteze toate practicile administrative care implică o discriminare în domeniul învăţământului. Ele se angajează să ia toate măsurile necesare, la nevoie pe calea

9

legislaţiei, pentru a nu exista nici o discriminare în ce priveşte admiterea elevilor în instituţiile de învăţământ şi să acorde străinilor rezidenţi pe teritoriul lor acces la învăţământ în aceleaşi condiţii cu propriii cetăţeni. Printre măsurile prevăzute de convenţie se numără: obligativitatea si gratuitatea învăţământului primar; generalizarea învăţământului secundar şi posibilitatea pentru toţi de a urma cursurile acestui învăţământ, accesul Ia învăţământul superior în condiţii de deplină egalitate şi în funcţie de capacităţile fiecăruia.

În 1962, Conferinţa generală a UNESCO a adoptat un protocol prin care se instituie o Comisie de conciliere şi bune oficii, însărcinată să găsească soluţii diferendelor apărute între statele părţi la Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, care a intrat în vigoare la 24 octombrie 1968.

c) Eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei

Preocuparea comunităţii internaţionale faţă de eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei se înscrie în acţiunea de promovare a principiului egalităţii între bărbat şi femeie, acţiune amorsată încă de la crearea ONU şi materializată în numeroase documente internaţionale. Deosebit de relevante pentru materia care face obiectul acestui capitol sunt Declaraţia asupra eliminării discriminării iată de femei si Convenţia omonimă, care a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1967.

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei formulează, încă din articolul I. conceptul juridic de discriminare faţă de femei, care înseamnă „orice diferenţiere, excludere sau restricţie fundate pe sex, care au ca efect sau ca scop să distrugă recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, independent de statutul lor matrimonial, pe baza egalităţii dintre hârbul şi femeie, a drepturilor omului si libertăţilor fundamentale în domeniile politic, social, cultural si civil sau în orice alt domeniu". În Convenţie sunt înscrise măsuri şi căi vizând eliminarea discriminări faţă de femei în toate domeniile.

În cadrul ONU, al instituţii lor ei specializate şi al altor forme de cooperare internaţionale an fost iniţiate măsuri de natură să favorizeze accelerarea transpunerii în viaţă a principiului egalităţii între bărbat si femeie în toate domeniile vieţii economice, sociale şi politice.

Comisia Naţiunilor Unite pentru condiţia femeii are printre îndatoririle ei si pe aceea de a urmări progresele înregistrate în aceste domenii printr-un sistem de rapoarte periodice şi de a formula recomandări privind măsurile pe care le consideră indicate.

Pentru a atrage atenţia în mod deosebit şi a mobiliza statele, întreaga comunitate internaţională, opinia publică mondială la promovarea condiţiei femeii, Organizaţia Naţiunilor Unite, în colaborare cu unele instituţii specializate din sistemul ei şi cu alte organisme internaţionale, a proclamat şi organizat acţiuni de amploare, precum Anul internaţional al femeii (1975). Printre acţiunile care au avut loc cu prilejul acestui an s-a numărat şi Conferinţa mondială de la Mexico, aceea de la Beijing ş.a.

d) Intoleranţă şi discriminare fundate pe religie sau convingeri

La 25 noiembrie 1981, Adunarea Generală a ONU a adoptat în mod solemn Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intolerantă si discriminare fundate pe religie sau pe convingeri, după un efort pregătitor care a durat peste două decenii.

Pornind de la prevederile articolului 18 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi ale articolului 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Declaraţia reaminteşte că sfidarea şi violarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în special a libertăţii de gândire, de conştiinţă, de religie sau de convingeri este, direct sau indirect, la originea războaielor si a marilor suferinţe ale omenirii, mai ales în cazul când ele servesc ca mijloace de ingerinţă străină în afacerile interne ale altor state. Declaraţia exprimă convingerea că libertatea religioasă sau a convingerilor trebuie să contribuie la realizarea păcii mondiale, justiţiei sociale şi

10

prieteniei între popoare şi la eliminarea ideologiilor sau practicilor colonialismului si ale discriminării rasiale.

În esenţă, Declaraţia, după ce defineşte expresia ..intoleranţă şi discriminare fundate pe religie sau convingeri", dispune că: a) Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă si religie. Acest drept implică libertatea de a avea o religie sau orice altă convingere, precum şi libertatea de a le manifesta, individual sau în comun, atât în public cât şi în particular, prin cult sau rituri, prin practici sau învăţământ; nimeni nu va fi .supus la constrângeri de natură a aduce atingeri libertăţii individului de a avea o religie sau o convingere la alegere; libertatea de a alege religia sau convingerea nu poate să facă obiectul decât al restricţiilor prevăzute de lege, care sunt necesare protecţiei securităţii şi a ordinii publice, sănătăţii sau moralei ori a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora; nimeni nu poate să facă obiectul discriminării din partea statului, a unei instituţii, a unui grup sau a unui individ oarecare din cauza religiei sau convingerilor sale.

Declaraţia detaliază libertăţile ce decurg din drepturile sus-menţionate, între care se înscriu: libertatea de a practica un cult şi de a organiza reuniuni eu caracter religios sau pentru a-şi manifesta convingerile şi de a deţine localuri în aceste scopuri; libertatea de a crea şi întreţine instituţii caritabile sau umanitare adecvate; libertatea de a confecţiona, a dobândi şi utiliza, în cantităţi adecvate, obiecte şi materiale necesare practicării unei religii sau a unor convingeri; libertatea de a scrie, imprima şi difuza publicaţii cu asemenea teme; libertatea de a preda o religie sau convingere în locuri alese în acest scop, libertatea de solicita şi a primi contribuţii voluntare, financiare şi de altă natură, de la particulari şi de la instituţii; libertatea de a forma, numi, alege sau desemna prin succesiune conducători, conform nevoilor şi normelor religiilor sau convingerilor respective; libertatea de a respecta zilele de odihnă şi de a celebra sărbătorile si ceremoniile în conformitate cu preceptele religiei sau convingerile respective; libertatea de a stabili si menţine legături cu indivizi şi comunităţi în domeniul religiei sau convingerii la nivel naţional şi internaţional.

În baza recomandării Adunării Generale a ONU si a Consiliului Economic şi Social au fost întocmite programe de măsuri pentru punerea în aplicare a prevederilor Declaraţiei, între care programe consultative, seminarii ş.a.

e) Nazism, fascism, neofasciştii şi alte ideologii fundate pe intoleranţă rasială, ură şi teroare

Preocuparea pentru combaterea ideologiilor şi practicilor totalitare a debutat în mod organizat la nivelul comunităţii internaţionale în 1971 când Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia ei nr.2839 (XXVI) din 18 decembrie, constatând că există încă în lume adepţi convinşi ai nazismului şi intoleranţei rasiale, ale căror activităţi, care, dacă nu sunt combătute în timp util, ar putea să ducă la reînvierea acestor ideologii sau chiar să antreneze renaşterea sau apariţia sub noi forme a nazismului şi a discriminării rasiale însoţite de terorism, condamna toate manifestările şi practicile nazismului şi ale intoleranţei rasiale, cerând statelor să ui măsuri contra nazismului şi altor ideologii şi practicii totalitare întemeiate pe incitarea la ură si la intoleranţă rasială. În acea Rezoluţie, Adunarea Generală şi-a declarat convingerea că cel mai bun mijloc „împotriva nazismului şi discriminării rasiale constă în crearea si menţinerea instituţiilor democratice, că existenţa unei adevărate democraţii politice, sociale şi economice ar fi un vaccin eficace şi un antidot nu mai puţin eficace împotriva formării de mişcări naziste sau: dezvoltării lor si că un regim politic fundat pe libertate si participarea efectiva a poporului la conducerea treburilor publice si că existenţa unor condiţii economice şi sociale care permit să se asigure populaţiei un nivel de viaţă decent ar face imposibil succesul fascismului, nazismului sau al altor ideologii fundate pe teroare".

Adunarea Generală cerea statelor să ia măsuri de natura a pune în evidenţă toate faptele referitoare la manifestarea şi difuzarea ideologiei si practicii naziste si a intoleranţei rasiale şi să le pună în mod hotărât capăt şi să le interzică.

11

Printre măsurile recomandate de Adunare de natură a pune capăt activităţilor grupurilor şi organizaţiilor care fac propagandă în favoarea nazismului, fascismului şi neofascismului şi altor ideologii fundate pe ură si intoleranţă rasială, însoţite de teroare se numără: interzicerea acestor organizaţii de a primi subsidii de la organismele de stat, de la societăţi particulare şi de la particulari; interzicerea dreptului de a folosi localuri publice pentru stabilirea sediului acestora şi pentru reuniuni ale membrilor lor, de a organiza manifestaţii de stradă sau în pieţele din cartiere populate şi de a face propagandă prin intermediul mijloacelor de informare publice; interzicerea dreptului acestor organizaţii de a-si forma grupuri militarizate; interzicerea militarilor si funcţionarilor de stat de a face parte din asemenea organizaţii.

Cum, în perioada care s-a scurs de la adoptarea acestei rezoluţii, numărul organizaţiilor care propagă forme totalitare de ideologie şi de practici fundate pe intoleranţă rasială, ură si teroare, inclusiv activităţi cu caracter nazist, a cunoscut o creştere îngrijorătoare, atât la nivel naţional cât si internaţional, în 1980, Adunarea Generală a ONU a însărcinat Comisia drepturilor omului să examineze din nou această problemă. Comisia a dezbătut chestiunea respectivă în sesiunile ei din 1981 şi 1983 si a reafirmat că „toate ideologiile şi practicile totalitare, sau de altă natură, în special naziste, fasciste şi neofasciste, fundate pe exclusivism si intoleranţă rasială, etnică sau de altă natura, ura şi teroarea, încălcarea sistematică a drepturilor omului şi a libertăţilor funda-mentale sau cele care conduc la acestea sunt incompatibile cu scopurile si principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Pactelor internaţionale cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, Convenţiei internaţionale referitoare la eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid, precum si cu cele ale altor instrumente internaţionale pertinente".

Pornind de la aceste aprecieri, Adunarea Generală a ONU, în sesiunea ei din 1983, a adoptat o nouă Rezoluţie care, reiterând aprecierile din 1980, a cerut statelor să-şi acorde reciproc asistenţă pentru a depista aresta şi trimite în judecată indivizii bănuiţi a fi comis crime de război si crime contra umanităţii şi le-a rugat insistent să aibă în vedere luarea de măsuri de natură a interzice sau împiedica prin orice mijloace activităţile grupurilor, organizaţiilor sau persoanelor care practică aceste ideologii. În special, Adunarea Generală a invitat statele să adopte, conform sistemelor lor constituţionale naţionale si dispoziţiilor instrumentelor internaţionale referitoare la drepturile omului, măsuri prin, care să declare pasibile de pedeapsă prin lege difuzarea de idei fundate pe superioritatea rasială sau ură, propaganda în favoarea războiului, mai ales a ideologiile-naziste, fasciste şi neofasciste.

B. Dreptul la demnitate pentru toate fiinţele umane

Dreptul suprem al oricărei fiinţe umane este dreptul la demnitate. El este înscris cu valoare de principiu în articolul 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în următoarea formulare; ,Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă, şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii”. În Pactul internaţional cu privire Iu drepturile civile şi politice acest principiu a (ost înscris în Preambul (paragraful 1). care dispune: „Considerând că, în conformitate cu principiile enunţate în Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii si păcii în lume".

Principiul dreptului la demnitate este departe de a fi întronat în activitatea statelor, deoarece există o serie de practici şi fenomene care-1 anihilează. Printre acestea se numără: sclavia, servitutea, munca forţată si instituţiile şi practicile analoage, traficul cu fiinţe umane ş.a.

Pe plan internaţional au fost întreprinse o scrie de măsuri au fost elaborate norme, s-au creat mecanisme, s-au stabilit sancţiuni de natură a eradica astfel de flageluri.

12

a) Abolirea sclaviei şi a instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei

În acest capitol sunt reunite instrumente internaţionale tratând trei categorii de probleme aparent diferite sclavajul, munca forţată si practicile analoage , dar care au o trăsătură comună: lipsa totală tic respect faţă de persoana umană, de viaţa, demnitatea şi condiţia ei.

Primele reglementări internaţionale, care datează de la începutul secolului al XlX-lea, nu au avut o motivaţie exclusiv sau eminamente umanitară, ci şi un substrat economic. Tratatele de pace de la Paris din 1814 şi 1815 şi Declaraţia Congresului de la Viena asupra abolirii traficului cu negri (8 februarie 1815) urmăreau cu prioritate slăbirea concurenţei nord-americane, care, din cauza comerţului cu negri, era foarte eficientă. împiedicarea plantatorilor americani, care utilizau pe scară largă munca sclavilor negri, de a concura vânzarea bumbacului produs în coloniile engleze s-a urmărit şi prin Convenţia de la Londra din 1841 dintre Anglia, Austria, Franţa, Prusia şi Rusia, prin care se interzicea în mod expres traficul cu sclavi.

Măsurile de interzicere şi combatere a traficului cu sclavi au fost extinse prin Actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885 şi prin Actul general al Conferinţei de la Bruxelles din 1890, care, în plus, au condamnat sclavia, fără a o interzice.

Problema interzicerii sclaviei ca atare a fost pusă pentru prima oară în cadrul Societăţii Naţiunilor începând din 1922, când a fost creată o comisie ad-hoc cu scopul de a studia situaţia sclavajului în lume şi a elabora proiectul unei convenţii internaţionale pentru combaterea generală a acestei practici.

Convenţia internaţională privind sclavia, adoptată la 25 septembrie 1926 de Adunarea Societăţii Naţiunilor se limitează să consemneze angajamentul statelor semnatare de „a continua înlăturarea progresivă a sclaviei", fără a institui o interzicere expresă a acestei practici .

Potrivit Convenţiei din 1926, completată prin Protocolul din 1953, sclavajul este definit ca „starea sau condiţia unui individ asupra căruia se exercită atributele dreptului de proprietate sau unele din acestea", iar comerţul cu sclavi drept „orice act de captură, achiziţionare a unui sclav în vederea vânzării sau schimbului, orice act de cesiune prin vânzarea sau schimbul unui sclav achiziţionat pentru a fi vândut sau schimbat, precum şi, în general, orice act de comerţ sau transport de sclavi". În Convenţie sunt prevăzute îndeosebi forme de combatere a traficului de sclavi pe mare.

Abolirea expresă a sclaviei, a traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor similare sclavajului s-a făcut în 1956, când, o conferinţă convocată special în acest scop la Geneva, a adoptat o convenţie suplimentară.

Convenţia suplimentară cu privirea la abolirea sclaviei şi a instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei prescrie în termini fermi că nici un stat, organizaţie, indiferent de caracterul ei, şi nici o persoană particulară nu au dreptul de a practica sclavia, traficul cu sclavi sau comerţul cu femei şi copii. Ea interzice, totodată, o serie de practici asemănătoare sclaviei, cum ar fi înrobirea pentru datorii, Serbia, orice instituţie sau practică, potrivit căreia o femeie este promisă sau cedată în căsătorie fără ca ea să aibă drept de refuz; o femeie este cedată de către soţ sau familie unei terţe persoane cu titlu oneros sau în alt mod; femeia poate fi transmisă, la moartea soţului, pe cale de succesiune, unei alte persoane, precum şi orice instituţie sau practică potrivit căreia un copil sau adolescent sub 18 ani este dat, de către părinţi sau de către părinţi contra unei plăţi sau nu, în vederea exploatării persoanei sau muncii acesteia.

Angajamentul fiecărui stat de a lua măsuri eficace pentru a preveni şi reprima transportul de sclavi, precum si dreptul fiecărui sclav care s-a refugiat pe o navă de a fi considerai liber ipso fado a fost prevăzut în articolul 22 din Convenţia de la Geneva din 1958 cu privire la marea liberă şi în articolul 99 din Convenţia ONU asupra dreptului mării din 1982 de la Montigo Bay,

Fenomenul sclaviei nefiind eliminat definitiv din toate zonele globului, Consiliul Economic şi Social a hotărât în 1966 ca problema sclaviei, inclusiv practicile sclavagiste ale apartheidului şi colonialismului să fie remise spre studiu Comisiei drepturilor omului. în 1971 s-a întocmit un nou studiu asupra sclaviei, iar în 1972 a fost creat un grup de studiu care, în anii

13

următori, a prezentat rapoarte Adunării Generale. In 1982, Subcomisia pentru lupta împotriva discriminării a elaborat „Raportul asupra problemei sclaviei" în care erau evidenţiate numeroase manifestări actuale ale practicilor similare sclavajului, precum apartheidul, colonialismul, traficul şi exploatarea femeilor, exploatarea muncii copiilor, servitutea pentru datorii, munca forţată, traficul ilicit cu muncitori imigranţi, exploatarea situaţiei toxicomanilor. Subcomisia a recomandat intensificarea colaborării internaţionale pentru măsuri pe plan juridic, tehnic, administrativ, educativ etc. în vederea eliminării condiţiilor care favorizează sclavajul şi practicile similare acestuia. Totodată, s-a solicitat concursul şi altor instituţii specializate UNICEF, OIM, FAO, UNESCO, înaltului Comisar pentru Refugiaţi, şi instituţiilor internaţionale, ca INTERPOL ş.a. de a aduna date asupra practicilor existente.

După adoptarea Convenţiei, sclavia nu a fost complet eradicată din viaţa internaţională. înaintea şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Germania hitleristă a practicat pe seară largă munca de sclavi a milioanelor de oameni strămutaţi forţat din teritoriile ocupate, motiv pentru care sclavia a fost inclusă în Statutul tribunalelor militare de la rnberguN şi Tokio printre crimele contra umanităţii, fenomenul sclaviei se menţine şi după această dată în anumite zone ale globului, din care cauză reprimarea lui a fost prevăzută si în alte convenţii internaţionale. Articolul 22 din Convenţia de la Geneva din 1958 cu privire la marea liberă, prevede că orice navă de război poate opri un vas comercial indiferent de pavilion dacă are un motiv serios să bănuiască că acesta ar transporta sclavi. Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, semnată la Montigo Bay, în Jamaica, la 10 decembrie 1982, prevede, în articolul 99, că: „Orice stat va lua măsuri eficace pentru a preveni si reprima transportul de sclavi pe navele autorizate să poarte pavilionul său si pentru a preveni uzurparea pavilionului său în acest scop. Orice sclav care se refugiază pe o navă, indiferent de pavilionul ei, este liber ipso facto”.

În problema sclaviei, la iniţiativa Consiliului Economic şi Social, Secretarul General al ONU şi alte organisme din sistemul Naţiunilor Unite au numit o scrie de raportori speciali si comitete de experţi. Un prim „Raport asupra problemei sclaviei" aduna laolaltă într-un document, toate informaţiile asupra problemei sclaviei şi traficului cu sclavi de care dispunea în 1966.

Un alt studiu, întocmii în 1971 de un raportor special numit de Subcomisia pentru lupta împotriva măsurilor discriminatorii şi pentru protecţia minorităţilor, menţiona că anumite vestigii ale sclaviei exista încă şi propunea ca, prin cooperare internaţională între poliţiile respective, să se pună capăt transportului în afara ţării a persoanelor ameninţate a fi aduse în stare de sclavie. În 1974, aceeaşi comisie a creat un grup de lucra asupra problemei sclaviei, care, pe baza rapoartelor primite anual de la statele părţi la Convenţia din 1955 şi a informaţiilor primite de la organisme internaţionale specializate sau interesate, a pregătit proiecte de recomandări, care, în final, au fost transmise Comisiei drepturilor omului şi Consiliului Economic şi Social al ONU. Un astfel de raport, supus dezbaterii Subcomisiei, evidenţia numeroase manifestări de practici similare sclavajului, între care apartheidul, colonialismul, traficul şi exploatarea femeilor, exploatarea muncii copiilor, servitutea pentru datorii, munca forţată şi traficul ilicit de muncitori migranţi, exploatarea toxicomanilor de droguri ş.a. toate acestea constituind forme dintre cele mai grave de încălcare a drepturilor omului.

După repetate dezbateri asupra acestor aspecte, Comisia drepturilor omului a invitat organismele competente ale Naţiunilor Unite şi instituţiile specializate interesate să ofere statelor asistentă de ordin juridic, tehnic, administrativ, financiar, educativ si practic de natură a elimina condiţiile care favorizează practicile sclavagiste.

În 1996, Consiliul Economic şi Social a decis ca problema sclaviei si traficul cu sclavi, inclusiv practicile sclavagiste ale apartheidului si colonialismului, să fie remise spre studiu Comisiei drepturilor omului. Astfel, în anul 1971 s-a întocmit un nou studiu asupra sclaviei, iar în 1972 a fost creat un grup de studiu, care, în anii următori, a prezentat rapoarte. S-a solicitat concursul altor organisme ale Naţiunilor Unite UNICEF, înaltului Comisariat pentru Refugiaţi, OIM, FAO, UNESCO, (INTERPOL-ului si altor organizaţii neguvernamentale să adune date asupra practicilor sclavagiste existente în diverse state sau zone.

14

b) Abolirea muncii forţate

În aceeaşi arie de preocupări se înscrie şi abolirea muncii forţate, care, pentru prima dală a fost adusă pe ordinea de zi a Consiliului Economic si Social al ONU în anul 1948. În anul 1951, în cooperare cu Organizaţia Internaţională a Muncii, Consiliul a creat un comitet special însărcinat să elaboreze un studiu asupra regimului muncii forţate.

Comitelui special, alcătuit din membri independenţi, cu competenţă recunoscută în materie şi imparţiali, a întocmit un raport pe care 1-a supus Consiliului. Un al doilea raport asupra muncii forţate, pregătit de Secretarul Generai al ONU şi directorul general al OIM a fost examinat de Consiliul Economic si Social în 1956, care a condamnat toate formele de muncă forţată ca fiind contrare principiilor Cartei ONU şi Declaraţiei universale a drepturilor omului şi a cerut sa se adopte măsuri adecvate pentru a elimina aceste practici de peste tot unde ar putea să existe.

În 1957, Conferinţa internaţională a muncii a adoptat în unanimitate „Convenţia internaţională asupra abolirii muncii forţate". în baza căreia orice stat care ratifica convenţia se angaja să suprime munca forţată sau obligatorie şi să nu recurgă sub nici o formă la ea:a) ca măsură de constrângere sau de educaţie politică, sau cu titlu de sancţiune împotriva persoanelor care exprimă anumite opinii politice sau îşi manifestă opoziţia ideologică la ordinea politică, economică sau socială existentă;b) ca metodă de mobilizare şi de utilizare a mâinii de lucru în scopul dezvoltării economice;c) ca măsură de disciplină a muncii;d)ca pedeapsă pentru participare la grevă;e)ca măsură de discriminare rasială, socială, naţională sau religioasă.

O inovaţie faţă de instrumentele juridice anterioare o constituie si prevederea, conform căreia statele se angajau să ia măsuri efective pentru „abolirea imediată şi completă" a muncii forţate sau obligatorii.

c) Combaterea traficului cu fiinţe umane

În contextul interzicerii sclaviei şi a tuturor tratamentelor inumane similare se înscrie şi combaterea traficului de orice natură cu fiinţe umane.

Primul instrument internaţional care urmărea combaterea comerţului cu femei a fost Acordul de la Paris din 18 mai 1904, semnal de 16 guverne. La 4 mai 1910, 13 guverne au semnat tot la Paris Convenţia internaţională referitoare la reprimarea traficului cu femei, la care au aderat 34 de guverne. Sub auspiciile Societăţii Naţiunilor au fost încheiate alte două instrumente: Convenţia internaţională de la Geneva din 30 septembrie 1921 referitoare la combaterea traficului cu femei si copii (prin care 38 de guverne semnatare, cărora li s-au alăturat alte 26 de guverne si autorităţi coloniale, se angajau să adere şi să ratifice Acordul din 1904 şi Convenţia din 1910 şi să ia toate măsurile pentru a-i descoperi şi pedepsi pe indivizii care se ocupau cu traficul de copii de ambele sexe); Convenţia internaţională de la Geneva din 11 octombrie 1933 privitoare la reprimarea traficului eu femei majore. Potrivit Convenţiei era pedepsită persoana care a recrutat sau care a încercai să recruteze femei sau fete majore, chiar, cu consimţământul lor în vederea practicării desfrâului într-o altă ţară. România, care nu s-a aflat printre cele 30 de state semnatare, a aderat la Convenţie, împreună cu alte zece state, la 28 mai 1935.

În 1949, Organizaţia Naţiunilor Unite a procedat la o regrupare a instrumentelor existente în „Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane si a exploatării prostituţiei semenilor". Prin Convenţie statele semnatare se angajau să pedepsească orice persoană, care, pentru a satisface pasiunile altora, ademenea, atrăgea, sau îndemna, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimţământul acesteia; care ţinea conducea sau cu bună ştiinţă finanţa sau închiria o casă de toleranţă. Totodată, statele părţi se angajau să comunice Secretarului General al ONU legile şi

15

regulamentele proprii în vigoare si, anual, orice texte sau reglementări noi, precum şi măsurile luate pentru aplicarea Convenţiei.

În 1975. 1980 şi 1985, în cadrul conferinţelor internaţionale de la Mexico, Copenhaga şi, respectiv. Nairobi asupra condiţiei femeii în lume s-a procedat la analiza cauzelor socio-economice ale prostituţiei, formulându-se propuneri concrete pentru guverne. Naţiunile Unite si alte organisme internaţionale în vederea combaterii unor asemenea practici. S-a insistat asupra faptului că femeile şi copiii nu constituie o marfă si că au dreptul la protecţie legală împotriva răpirii, violului, prostituării si oricăror forme de trafic cu fiinţe umane.

După adoptarea Convenţiei internaţionale, situaţia în domeniul respectiv nu s-a ameliorat, în primul rând pentru faptul că ea nu prevede mecanisme de supraveghere pentru transpunerea în viaţă.

După aproape un secol de eforturi conjugate pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane fenomenul nu a diminuat, ci, dimpotrivă, a cunoscut o amplă recrudescenţă. Conferinţa mondială a Anului internaţional al femeii, ce şi-a desfăşurat lucrările la Ciudad de Mexico în 1975, aprecia că prostituţia şi exploatarea femeilor şi a fetelor tinere, care constituie una dintre atingerile cele mai grave ale demnităţii femeilor, este frecventată încă în mod curent în numeroase state, cauza constituind-o condiţiile socio-economice. Conferinţa a făcut apel la guvernele statelor în care se practică prostituţia, exploatarea femeilor si recrutarea forţată în acest scop să ia măsuri energice de reprimare şi să treacă la reeducarea prostituatelor.

Comisia condiţiei Iernii a cerut, în 1978, Secretarului General al ONU să pregătească un raport asupra modului în care se aplică Convenţia din 1950, precum şi un document asupra cauzelor, consecinţelor si condiţiilor socio-economice de natură a favoriza practicarea prostituţiei. Deplângând lipsa de interes pe care guvernele o manifestă faţă de această gravă problemă, Conferinţa mondială a Deceniului Naţiunilor Unite pentru femei, ţinută la Copenhaga, în 1980, a cerut Secretarului General al ONU să întocmească un raport asupra prostituţiei în lume. La cererea Consiliului Economic şi Social al ONU, Secretarul General a întocmii un studiu ce conţinea o sinteză a anchetelor şi studiilor efectuate asupra traficului cu fiinţe umane şi exploatării prostituării semenilor, în baza căruia s-au făcut statelor următoarele recomandări: să prevină prostituţia prin educaţie morală şi formare civică în cadrul şcolii şi în afara acesteia, să sporească numărul femeilor care îndeplinesc funcţia de agenţi de stat în acest domeniu; să pună capăt discriminărilor care marginalizează persoanele prostituate; să frâneze industria şi comerţul cu materiale pornografice si să adopte măsuri de reprimare severă cano sunt implicaţi minori în acestea; să reprime proxenetismul sub toate formele, mai ales când este vorba de exploatarea minorilor, să faciliteze formarea profesională şi reintegrarea socială a persoanelor salvate de prostituţie.

Consiliul Economic şi Social a cerul, de asemenea, statelor sa coopereze între ele şi cu Interpol în găsirea persoanelor dispărute şi identificarea reţelelor internaţionale de proxeneţi.

C. Dreptul la cetăţenie

Cetăţenia este definită în dreptul internaţional ca legătura juridică a unei persoane fizice de statul căruia îi aparţine, faţă de care se bucură de anumite drepturi şi are anumite obligaţii şi participă la exercitarea suveranităţii.

Dreptul fiecărei fiinţe umane la o cetăţenie a fost consacrat ca un drept .fundamental al omului în Declaraţia Universală din 10 decembrie 1948, al cărui articol 15 dispune:.,1. Orice individ are dreptul la o cetăţenie; 2. Nimeni nu poale fi privat in mod arbitrar de cetăţenia sa, nici de dreptul de a-si schimba cetăţenia".

a) Moduri de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei

Termenul este sinonim cu aceia de resortisant şi naţional. Statele sunt cele care stabilesc modul de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei lor.

16

Generalmente, există două moduri de dobândire a cetăţeniei: originare şi neoriginare.

Modurile originare de dobândire a cetăţeniei sunt:i) prin filiaţiune, adică prin naştere din cetăţeni ai statului respectiv. Întrucât acest mod se realizează pe baza legăturii de sânge, poartă denumirea de dreptul sângelui (jus sanguinis); ii) Prin naşterea pe teritoriul unui stat care, în materie de cetăţenie, aplică dreptul teritoriului (jus soli).

Modurile neoriginare constau în obţinerea cetăţeniei unui stat independent de cetăţenia părinţilor sau de locul de naştere. Acestea sunt: i) Încetăţenirea, după ce o persoană a locuit în mod legal pe teritoriul unui stat o perioadă mai lungă de timp (de regulă cinci ani). Acest mod nu se aplică automat la trecerea perioadei de timp, ci este circumstanţial de anumite condiţionări: să nu fie adversar al statului respectiv; să nu fie urmărit pentru delicte de drept comun; să posede mijloace sigure de existenţă etc; ii) Opţiunea. Cu ocazia cesiunilor teritoriale se convine prin tratate ca persoanele cate locuiesc pe teritoriul cedat să rămână în continuare acolo, conservându-si cetăţenia sau optând pentru noua cetăţenie;iii)Căsătoria, Prin căsătorie, soţia nu dobândeşte automat cetăţenia soţului, acesta fiind un aspect al egalităţii în drepturi a femeii eu bărbatul. întrucât deseori au existat căsătorii de convenienţă, unele state, care acordau cetăţenia lor femeilor căsătorite cu naţionali de ai lor, au abandonat automatismul acestei practici; iv) Transfer de teritorii. O dată cu cedarea unui teritoriu automat se dobândeşte cetăţenia noului suveran teritorial (de exemplu, cetăţenii români care au locuit pe teritoriul Basarabiei, o dată cu încorporarea acesteia în fosta URSS au pierdut cetăţenia română, dobândind-o pe aceea a noului stat; v) Reintegrarea, constă în reacordarea cetăţeniei române unei persoane care. dintr-un motiv sau altul, a pierdut-o. Pierderea cetăţeniei

Există trei modalităţi de pierdere a cetăţeniei: prin moarte, prin retragere în urma unei hotărâri judecătoreşti şi prin renunţarea la cetăţenie.

b) Apatridie şi bipatridie

Apatridia este situaţia persoanei căreia nici un stat nu-i recunoaşte cetăţenia lui.Fenomenul apatridiei (în limba greacă .,a"' =fără, „patris" =patrie), care este tot atât de vechi

ca si acela al cetăţeniei, a cunoscut. începând din perioada interbelică o asemenea amploare, încât a dat naştere la situaţii de natură a tulbura viaţa internaţională. Persecuţiile !a care au fost supuse largi categorii de cetăţeni în ţările Axei în ajunul şi în timpul celui de-al doilea război mondial au dus la exoduri masive spre alte state.

i) Apatridie

Apatridia este o situaţie anormală, care apare fie ea urmare a unor conflicte negative de legi, fie a retragerii cetăţeniei populaţiei ţârilor ocupate în timpul războiului mondial. Astfel, copiii născuţi din părinţi cetăţeni ai unui stat, care în materia cetăţeniei aplică fus soli, pe teritoriul unui stat ce aplică fus sanguinis vor fi apatrizi. De asemenea, sunt apatrizi şi copiii născuţi din părinţi fără cetăţenie. La apatridie se poate ajunge şi în cazul căsătoriei unei temei cu un străin, dacă aceasta. conform legislaţiei naţionale, pierde cetăţenia ţării sale fără să fi putut dobândi cetăţenia soţului; precum şi prin adopţiune, când legislaţia statului persoanei adoptate prevede pierderea cetăţeniei în această situaţie, iar legea statului adoptatorului nu-i acordă cetăţenia. Apatridia poate apărea şi ca rezultat al unei condamnări sau al unui act al puterii prin care se retrage cetăţenia. Probleme speciale în acest sens pot apărea şi în cazul copiilor născuţi din familii multinaţionale.

17

Pe plan internaţional au fost adoptate o serie de instrumente internaţionale, care conţin reglementări generale de natură a diminua cazurile de apatridie. Printre acestea se numără Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite care protejează femeia măritată cu un străin, ca ea să nu devină în mod automat apatridă ca urmare a căsătoriei, a divorţului sau în cazul în care soţul îşi schimbă cetăţenia în timpul căsătoriei.

După cel de-al doilea război mondial, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a preocupat de ameliorarea suferinţelor apatrizilor, mai întâi prin studierea fenomenului şi a consecinţelor lui (Rezoluţia Consiliului Economic şi Social 116 D(W1) din 1 şi 2 martie 1948 şi Rezoluţia 248 (IX) din 8 august 1949), apoi prin adoptarea de măsuri temporare destinate să protejeze anumite categorii speciale de apatrizi (Rezoluţia 248 (IX) din 8 august 1949) şi, în final, prin adoptarea de convenţii internaţionale care consacră dreptul la o cetăţenie pentru fiecare individ. Astfel, o conferinţă a plenipotenţiarilor, convocată de Consiliul Economic şi Social prin Rezoluţia 526 (XVII) din 26 aprilie 1954, a adoptat, la 28 septembrie acelaşi an, Convenţia relativă la statutul apatrizilor, al cărei proiect a fost elaborat de Comisia de drept internaţional.

Prin această convenţie nu s-a realizat decât aplicarea unui tratament uman persoanelor care nu au nici o cetăţenie, dar obiectivul comunităţii internaţionale era de a elimina apatridia.

Întrucât acest obiectiv ambiţios nu a putut fi încă atins, o conferinţă a plenipotenţiarilor, reunită în anii 1959 şi 1961, în baza Rezoluţiei 896 (IX) a Adunării Generale a ONU din 4 decembrie 1954, a adoptat, la 30 august 1961, Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie.

După adoptarea Convenţiei, alte două instrumente juridice conţin prevederi de natură a reduce cazurile de apatridie. liste vorba de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (din 16 decembrie 1966), care, la articolul 24 punctul 3, dispune; „Orice copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie", şi de Convenţia asupra drepturilor copilului (din 20 noiembrie 1989), al cărei articol 7 este astfel formulat: „Copilul este înregistrat imediat după naşterea sa şi are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie...".

La 10 decembrie 1974, Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia ei 3274 (XXIX), roagă Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi să-şi asume, în mod provizoriu, funcţiile prevăzute în Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie, după intrarea în vigoarea a acesteia (13 decembrie 1975). Printr-o altă Rezoluţie 31/36 din 1976 a rugat din nou înaltul Comisar pentru Refugiaţi să continue a exercita respectivele funcţii.

ii) Bipatridie

Este situaţia persoanei care are două cetăţenii. La bipatridie se poate ajunge:a)ca urmare a conflictelor pozitive de legi;b)prin căsătorie;c) prin dobândirea cetăţeniei altui stal Iară a o pierde pe a sa.

În Consiliul Europei s-a ajuns la o reglementare, potrivit căreia bipatridul îşi îndeplineşte obligaţiile (de pildă serviciul militar) în ţara în care îşi are domiciliul stabil.

c)Mişcări ale populaţiei. Emigrare. Imigrare

Emigrarea este acţiunea de părăsire a teritoriului unui stat de către o persoană sau grup, cetăţeni ai lui, eu intenţia de a se slabi în alt stat.

Emigrarea presupune existenţa a două elemente:a)Intenţia de a părăsi definitiv orice stat; şib)Părăsirea efectivă a teritoriului statului respectiv.

Dreptul de emigra este un drept fundamental al omului consacrat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, al cărei articol 13 paragraful 2 este astfel formulat: „Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, şi de a reveni in ţara sa".

Imigrarea este acţiunea de intrare a unei persoane fizice străine pe teritoriul unui stat cu intenţia de a se stabili definitiv acolo.

18

Fiecare stat stabileşte numărul şi categoriile de persoane pe care le poate primi pe teritoriul lui.

Admiterea unor anumite categorii de străini pe teritoriul unui stat este legată de dreptul de azil, care presupune existenţa a trei elemente:a) acordarea dreptului de intrare;b) acordarea dreptului de şedere; şic) garanţii de neextrădare.

Dreptul de azil îl au numai imigranţii politici, care sunt persecutaţi în ţările lor pe considerente de rasă, convingeri politice etc.

d) Expulzare, extrădare

Expulzarea este acţiunea prin care un stat impune, prin organele lui administrative, unei persoane fizice străine aflate pe teritoriul lui să părăsească acel teritoriu în cel mai scurt termen, Expulzarea este o măsură administrativă, nu o pedeapsă, pentru că s-ar putea ca persoana respectivă să nu fi săvârşit nici un delict. Prin legislaţiile lor naţionale statele stabilesc modul şi condiţiile expulzării. Regula în materie este că sunt expulzaţi numai străinii.

Extrădarea este acţiunea de a preda, la cererea unui stat, o persoană aflată pe teritoriul altui stat, care a comis o infracţiune faţă de statul care cere extrădarea, în vederea judecării sau executării unei pedepse.

De regulă, un stat nu extrădează o persoană care si-a găsit adăpost pe teritoriul lui decât dacă:a)infracţiunea pentru care se cere extrădarea este prevăzută într-un acord bilateral de extrădare;b)acest lucru este prevăzut într-o convenţie internaţională la care sunt părţi cele două state;c) acest lucra este prevăzut şi în legislaţia statutului respectiv (principiul identităţii). Condiţiile de fond ale extrădării:a)Pot fi extrădaţi numai străinii;b)Infracţiunea pentru care se cere extrădarea să fie prevăzută în legislaţia statului pe al cărui teritoriu s-a refugiat infractorul;c) infracţiunile ce duc la privarea de libertate trebuie să fie prevăzute, de regulă, cu o pedeapsă mai mare de doi ani; d) Nu se acordă extrădarea dacă infractorul a mai fost judecat si condamnat pentru aceeaşi faptă; e) Cei extrădaţi nu pot fi judecaţi decât pentru faptele pentru care li s-a cerut extrădarea. Reguli de formă ale extrădării Există trei sisteme naţionale de apreciere a cererilor de extrădare:a)Sistemul judecătoresc. Organele judiciare ale statului solicitat să acorde extrădarea judecă procesul ca şi cum infracţiunea s-ar fi săvârşit pe teritoriul lor. Judecătorul pronunţă sentinţa care decide dacă se acordă sau nu extrădarea. Acest sistem se aplicăîn Marea Britanic, Israel ş.a.b)Sistemul administrativ. Cererea de extrădare plus mandatul de arestare se adresează guvernului pe teritoriul căruia se află infractorul, guvernul fiind cel care decide. Sistemul se aplică în Franţa, Italia etc.;c) Sistemul mixt. Camera de punere sub acuzare cercetează cazul pentru a constata dacă fapta respectivă este incriminată de legislaţia ei naţională sau dacă este prevăzută într-o convenţie internaţională.

D. Dreptul de asociere

Caracteristica acestui drept constă în faptul că el este deopotrivă un drept civil, proclamat în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile, şi un drept economic si social, consacrat în Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Dreptul de asociere, care

19

implică şi exercitarea drepturilor sindicale, a făcut şi obiectul unor convenţii internaţionale speciale adoptate sub auspiciile Organizaţiri Internaţionale a Muncii.

Sub formă de principiu, dreptul de asociere a fost enunţat în articolul 20 şi 23 din Declaraţia universală a drepturilor omului, care dispun:„Articolul 201. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică.2. Nimeni nu poale fi obligat să facă parte dintr-o asociaţie. Articolul 23, punctul 4.……………………………………………………………………………………………………3. Orice persoană are dreptul să întemeieze cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale".

Ca drept civil, dreptul de asociere este formulat în articolul 22 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice în felul următor: „ Articol 221.Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale.2.Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestui drept de către membrii forţelor armate şi ai poliţiei să fie supusă unor restricţii legale.3. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din 1948 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi ocrotirea dreptului sindical să ia masuri legislative aducând atingere sau să aplice legea intr-un, mod care să aducă atingere garanţiilor prevăzute in acea Convenţie".

Articolul 8 din Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, care consacră ca atare dreptul de asociere, dispune:„Articolul 81. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure:a) dreptul pe care îl are orice persoană, în vederea favorizării şi ocrotirii intereselor sale economice, de a forma. "împreună cu alte persoane, sindicate şi de a se afilia la un sindicat la alegerea sa, sub singura rezervă a regulilor stabilite de organizaţia interesată. Exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restricţii decât cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice, ori pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora;b) dreptul pe care îl au sindicatele, de a forma federaţii sau confederaţii naţionale şi dreptul pe care îl au acestea din urmă de a. forma organizaţii sindicale internaţionale şi dreptul de a se afilia la acestea;c)dreptul pe care îl au sindicatele de a-şi exercita liber activitatea, fără alte limitări decât cele prevăzute de lege si care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. În interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice ori pentru a. ocroti drepturile şi libertăţile altora;d)dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei ţări.1. Prezentul articol nu se opune ca exercitatea acestor drepturi de către membrii forţelor armate ori ai poliţiei sau de către funcţionarii publici să fie supusă unor restricţii legale. 1. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu permite statelor părţi la Convenţia din 1948 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi ocrotirea dreptului sindical să ia măsuri legislative care să aducă atingere sau să aplice legi într-un fel care ar aduce atingere - garanţiilor prevăzute în menţionata Convenţie".

În afara acestor dispoziţii cu caracter general, în cadrul Organizaţiei internaţionale a Muncii au fost elaborate cinci convenţii speciale în materie de libertate de asociere şi drepturi sindicale, şi anume: Convenţia privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical: Convenţia asupra

20

dreptului de organizare şi de negociere colectivă; Convenţia privind reprezentanţii muncitorilor; Convenţia privind reprezentanţii lucrătorilor si Convenţia cu privire la relaţiile de muncă in funcţia publică.

E. Drepturi civile şi politice nereglementate în instrumente juridice de sine stătătoare

Majoritatea drepturilor civile şi politice enunţate în Carta internaţională a drepturilor omului au fost dezvoltate în instrumente de sine stătătoare. Câteva dintre ele însă nu şi-au putut găsi până în prezent o altă consacrare. Printre acestea se numără: dreptul la proprietate, dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară şi a se reîntoarce în tara sa, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie si libertatea de opinie şi exprimare,1. Dreptul la proprietate a fost enunţat pentru prima oară în articolul 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în următoarea formulare: .,1, Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cît şi în asociaţie cu alţii. 2. Nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa” Acest drept a fost prevăzut, de asemenea, în articolul 5 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor normelor de discriminare rasială şi în articolul 6 din Declaraţia asupra discriminării faţă de femei.

Pactele internaţionale eu privire la drepturile omului nu conţin nici o referire la dreptul la proprietate şi nici vreun alt instrument internaţional de sine stătător nu a fost adoptat.

2.Dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa,şi de a reveni în propria ţară

A fost enunţat în articolul 13 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi dezvoltat în articolul 12 din Pactul internaţional eu privire la drepturile civile si politice.

Datorită mizei lui politice acest drept a fost folosit împotriva unor state care împiedicau în mod deliberat exercitarea acestui drept. Astfel, s-a încercat dezvoltarea acestui drept, eu aceasta fiind însărcinată Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatoare şi de protecţie a minorităţilor. In prezent, interesul faţă de acest drept a scăzut.

3.Libertatea de gândire, de conştiinţă şi religieEste un drept din categoria nucleului dur, de la care nu se admite nici o derogare. El îşi are

originea în principiile fundamentale ale tolerantei conţinute în majoritatea doctrinelor. Acest drept este enunţat în trei dintre cele mai importante documente: în Carta ONU, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, Articolul 1 paragraful 3 din Carta ONU stabileşte că unul din scopurile principale ale Naţiunilor Unite este realizarea cooperării internaţionale „promovând şi încurajînd respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de... religie".

Într-o manieră foarte explicită acest drept a fost consacrat în articolul 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care dispune: ,Orice persoană are dreptul la libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau in colectiv, atât în public, cît şi în particular prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri".

O dezvoltare substanţială a acestui drept s-a realizat în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Începând din 1953, pe ordinea de zi a Subcomisiei de luptă contra măsurilor discriminatorii şi de protecţie a minorităţilor a fost înscris un punct referitor la elaborarea unui instrument internaţional o declaraţie sau convenţie referitor la libertatea de gândire, de conştiinţă sau de religie. însă acest lucru nu s-a realizat până în prezent.

4. Libertatea de opinie şi exprimareÎn prima sa sesiune din 1946, Adunarea Generală a ONU a declarai libertatea de opinie si

exprimare „un drept fundamental al omului şi piatra de temelie a tuturor libertăţilor cărora li se consacră Naţiunile Unite”.

21

Acest drept a fost enunţat în următoarele instrumente internaţionale: i. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (articolul 19). ii. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (articolul 19). iii. Convenţia internaţionala asupra eliminării tuturor formelor de discriminare.

Pentru a da expresie acestui drept, Naţiunile Unite au iniţiat trei instrumente internaţionale Convenţia referitoare la dreptul de rectificare. Convenţia referitoare la libertatea de informare si Declaraţia asupra libertăţii de informare, dintre care numai prima a fost adoptată. Totodată, au fost adoptate 43 de rezoluţii de către Conferinţa Naţiunilor Unite asupra libertăţii de informare, iar Comisia drepturilor omului a creat, în 1947, Subcomisia libertăţii de informare şi a presei.

II. Drepturile economice, sociale şi culturale

Drepturile economice, sociale şi culturale au fost concepute, în instrumentele juridice internaţionale, în strânsă conexiune cu drepturile civile şi politice, întrucât, potrivit Rezoluţiei ECOSOC 4/XXXIII din 21 februarie 1977, „Responsabilitatea şi datoria tuturor membrilor comu-nităţii internaţionale de a crea condiţiile necesare pentru deplina realizare a drepturilor economice, sociale şi culturale ca mijloc esenţial pentru a asigura exercitarea reală a drepturilor civile şi politice şi a libertăţilor fundamentale".

Printre drepturile economice, sociale şi culturale se numără: dreptul la muncă, cu componentele lui complementare: dreptul la libera alegere a muncii; dreptul la condiţii corespunzătoare de muncă; dreptul la apărare împotriva şomajului; dreptul la odihnă şi timp liber; dreptul la plata unui concediu de odihnă; dreptul la securitatea şi igiena muncii; dreptul la promovarea profesională; dreptul la remunerarea zilelor de sărbătoare, dreptul mamei şi al copilului la ocrotire socială; dreptul fiecărei persoane la un nivel suficient de trai pentru el si familia sa; dreptul la sănătate; dreptul la educaţie; dreptul la cultură ş.a.

A) Dreptul la muncă şi la condiţii corespunzătoare de muncă

Este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, consacrat deopotrivă în instrumente juridice cu caracter general, elaborate sub auspiciile Naţiunilor Unite, cât şi in convenţii speciale, adoptate de Organizaţia Internaţională a Muncii. Din prima categorie de documente care consacră acest drept fac parte: Declaraţia universală a drepturilor omului. Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială şi declaraţia asupra eliminării discriminării faţă de femei. În cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii au fost elaborate Convenţia privind abolirea sclaviei şi a instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei, Convenţia privind abolirea muncii forţate, Convenţia privind politica de ocupare a forţei de muncă, Convenţia privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, precum şi Convenţiile nr.89 privind munca de noapte a femeilor care lucrează în industrie şi Convenţia nr. 122 referitoare la politica de angajare.

Primul document postbelic care a consacrat expressis verbis dreptul la muncă ca drept fundamental al omului este Declaraţia universală din 10 decembrie 1948, care, în articolul 23, proclamă:"1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului.2.Toţi oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală.3.Orice om care munceşte are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure lui, precum şi familiei lui o existentă conformă cu demnitatea umană şi completată, dacă este cazul, cu alte mijloace de protecţie socială.4. Orice persoană are dreptul să Întemeieze cu alte persoane sindicate şi să se afilieze la sindicate pentru apărarea intereselor sale''.

Aceste principii au fost dezvoltate si consacrate ca norme juridice unanim recunoscute în articolele 6 şi 7 din Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale.

22

Astfel, articolul 6, precizând conţinutul dreptului la muncă si condiţiile de exercitare a acestuia, dispune:,,1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă, ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-si câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept.2. Măsurile pe care fiecare stai parte la prezentul Pact le va lua spre a asigura deplina exercitare a acestui drept trebuie să includă orientarea şi pregătirea tehnică şi profesională, elaborarea de programe de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economica, socială şi culturală constantă si o deplină întrebuinţare productivă a braţelor de muncă în condiţii care garantează indivizilor folosirea libertăţilor politice şi economice fundamentale".

Articolul 7 enunţă condiţiile pe care statele trebuie să le creeze pentru exercitarea dreptului la muncă, dispunând:

„Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice, care să asigure îndeosebi:a) remuneraţia care să asigure tuturor muncitorilor cel puţin:i) un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincţie: în special femeile trebuie să aibă garanţia că condiţiile de muncă ce li se acordă nu sunt inferioare acelora de care beneficiază bărbaţii şi că primesc aceeaşi remuneraţie cu ei pentru aceeaşi muncă:(ii) o existenţă decentă pentru ei şi familia lor, în conformitate cu dispoziţiile prezentului Pact:b) securitatea şi igiena muncii;iii) posibilitatea egală pentru toţi de a fi promovaţi în munca lor la o categorie superioară adecvată, luându-se în considerare numai durata serviciilor îndeplinite şi aptitudinile; iv) odihna, timpul liber, limitarea raţională a muncii si concediile periodice plătite, precum şi remunerarea zilelor de sărbătoare".

Celelalte convenţii menţionate mai sus, elaborate fie sub auspiciile Naţiunilor Unite, fie ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii tratează aspecte particulare ale dreptului la muncă. Astfel, Convenţia OIM nr. 122 privind politica de ocupare a forţei de muncă, stabilind drept obiectiv strategic stimularea creşterii şi dezvoltării economice, ridicarea nivelului de trai, rezolvarea problemei şomajului şi a subfolosirii forţei de muncă, obligă statele părţi să formuleze si să aplice ca obiectiv esenţial ,.o politică activă vizând să promoveze deplina utilizare a forţei de muncă, productivă şi în mod liber aleasă"'. Această politică trebuie să garanteze:a)că va exista de lucru pentru orice persoană disponibilă şi caresolicită o muncă;b)că această muncă va fi atât de productivă pe cât posibil,c)că va li posibilă alegerea liberă a muncii şi că fiecare lucrător va avea toate posibilităţile de a dobândi calificările necesare pentru a ocupa un loc de muncă care îi convine si să utilizeze în această muncă calificările sale ca si talentele sale oricare ar li rasa sa, culoarea, religia, opinia politică, ascendenţa naţională sau originea socială.

Politica respectivă va trebui să ţină seama de stadiul şi de nivelul dezvoltării economice, precum şi de legăturile dintre obiectivele utilizării forţei de muncă şi alte obiective economice şi sociale şi va ii aplicată prin metode adaptate la condiţiile si obiceiurile naţionale (articolul 2).

Alt instrument internaţional, care conţine prevederi referitoare la dreptul la muncă, este Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 21 decembrie 1965. Articolul 5 din această Convenţie, după ce enunţă angajamentul statelor părţi de a interzice şi elimina discriminarea rasială sub toate formele şi de a garanta dreptul fiecăruia în faţa legii, enunţă la litera c. printre drepturile economice, sociale şi culturale:„(e) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, fa protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare".

23

Dispoziţii mult mai detaliate referitoare la dreptul la muncă sunt inserate în articolul 11 din Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1979.

Acest articol dispune:„1. Statele părţi se angajează să ia ţoale măsurile corespunzătoare pentru eliminarea discriminării faţă de femeie, în domeniul angajării în muncă, pentru a se asigura, pe baza egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul, aceleaşi drepturi şi în special:a) dreptul la muncă, ca drept inalienabil pentru toate fiinţele umane;b) dreptul ia aceleaşi posibilităţi de angajare în muncă, inclusiv în privinţa aplicării aceloraşi criterii de selecţie în materie de angajare;c) dreptul la libera alegere a profesiei şi a locului de muncă, dreptul la promovare, la stabilirea locului de muncă şi la toate facilităţile şi condiţiile de muncă, dreptul la formare profesională şi la reciclare, inclusiv ucenicie, perfecţionare profesională şi pregătire permanentă;d)dreptul la egalitate de remuneraţie, inclusiv în ceea ce priveşte alte avantaje, la egalitate de tratament pentru o muncă de valoare egală şi, de asemenea, la egalitate de tratament în privinţa calităţii muncii;e)dreptul la securitate socială, în special la pensie, ajutoare de, şomai, de boală, de invaliditate, de bătrâneţe sau pentru orice altă situaţie de pierdere a capacităţii de muncă, ca si dreptul la concediu plătit;f) dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la securitatea condiţiilor de munca, inclusiv la salvgardarea funcţiilor de reproducere.

2. Pentru a preveni discriminarea faţă de femei bazată pe căsătorie sau maternitate şi pentru a le garanta în mod efectiv dreptul la muncă, statele pârli se angajează să ia măsuri corespunzătoare, având drept obiect:a)interzicerea, sub pedeapsa de sancţionare a concedierii pentru cauză de graviditate sau concediu de maternitate şi a discriminării în ceea ce priveşte concedierile bazate pe statutul matrimonial;b)instituirea acordării concediului de maternitate plătit sau cart ar crea dreptul la prestări sociale similare, cu garantarea menţinerii locului de muncă avut anterior, a drepturilor de vechime şi a avantajelor sociale;c)încurajarea creării de servicii sociale de sprijin, necesari pentru a permite părinţilor să-şi combine obligaţiile familiali cu responsabilităţile profesionale şi cu participarea la viata publică, favorizând îndeosebi crearea şi dezvoltarea unei reţele de grădiniţe de copii;d)asigurarea unei protecţii speciale pentru femeile însărcinate, pentru care s-a dovedit că munca le este nocivă".

Ultimele două instrumente care reglementează dreptul la muncă si la condiţii corespunzătoare de muncă sunt: Convenţia nr.89 privind munca de noapte a femeilor care lucrează în industrie şi Convenţia nr. 12.. privind. politica de angajare.

B) Dreptul la educaţie şi dreptul la culturăDreptul fiecărei persoane la educaţie si la cultură ocupă un loc central în sistemul drepturilor

omului, el constituind o condiţie preliminarii pentru exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi, pentru împlinirea efectivă a personalităţii umane. Principala lui componentă o constituie dreptul la învăţătură, enunţat în articolul 26 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi dezvoltai în articolul 13 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale. În acest articol din Pact este enunţat principiul conform căruia educaţia trebuie să fie asigurată prin învăţământ primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi, prin învăţământ secundar, inclusiv învăţământ secundar tehnic si profesional accesibil tuturor, precum şi prin învăţământ superior prin instaurarea progresivă a gratuităţii, prin respectarea dreptului părinţilor de a alege pentru copii lor locul şi forma de învăţământ. Astfel concepută, „educaţia trebuie să vizeze - conform articolului 13 din Pact - deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a sentimentului demnităţii sale şi al întăririi respectului pentru drepturile omului si libertăţile fundamentale... Educaţia trebuie să aducă fiecare

24

persoană în măsură să joace in rol util într-o societate liberă, să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi grupurile rasiale, istorice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii".

Dreptul la educaţie a fost enunţat într-o serie de alte convenţii internaţionale: în articolul 5 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, în articolul 10 din Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, în articolele 3, 4, 5 din Convenţia UNESCO privind discriminarea in domeniul învăţământului ş.a.

ONU şi UNESCO au lansat împreună ..Campania mondială pentru alfabetizare universală''; în 1976, Conferinţa generală a UNESCO, adoptând Recomandarea privind dezvoltarea educaţiei adulţilor declara că „accesul adulţilor la educaţie în perspectiva educaţiei permanente constituie un aspect fundamental al dreptului la educaţie şi un surplus de facilitare exercitării dreptului de a participa la viaţa artistică, culturală, politică si ştiinţifică".

Realizarea efectivă a dreptului Ia educaţie a iacul obiectul a o serie de programe, cum ar fi programul intitulat „Educaţia pentru toţi", cel de-al treilea Deceniu al ONU pentru dezvoltare: 1981-1990.

Cea de-a 34-a sesiune a Adunării Generale a ONU a adoptat un foarte important document în materie intitulat „Dreptul la educaţie".

C) Dreptul la sănătate

Este un drept fundamental al omului care a fost consacrat in instrumente adoptate atât de Naţiunile Unite, cât şi de alte instituţii specializate. Pentru prima dată acest drept a fost prevăzut în Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, al cărei preambul enunţa: ,,O stare de perfectă sănătate pe care poate s-o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situaţie economică sau socială".

Sănătatea, definită în instrumentele internaţionale drept o stare de completă bună dispoziţie fizică, mintală şi socială, îmbracă un dublu aspect: individual şi colectiv. Dreptul la sănătate la nivel individual vizează absenţa bolii sau a infirmităţii, un nivel de viaţă decent, protecţia persoanelor aflate în detenţie sau închisoare împotriva torturii sau a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante. Aspectul colectiv al acestui drept, relativ nou, vizează grija faţă de protecţia şi ameliorarea mediului natural. Sub acest aspect colectiv, starea de sănătate a tuturor popoarelor este o condiţie fundamentală a păcii si a securităţii în lume; sănătatea depinde de cooperarea cea mai strânsă a indivizilor şi a statelor" (Constituţia OMS, preambul, paragraful 4).

Cu aceste valenţe, dreptul la sănătate a fost enunţai în diverse instrumente adoptate la Naţiunile Unite. Astfel, Declaraţia universală a drepturilor omului dispune, in articolul 25 paragraful 1 că: „Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării .sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale, are dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa ei".

Pactul internaţional referitor la 'drepturile economice, sociale si culturale, punând accentul pe aspectele medicale ale dreptului la sănătate, enunţă în articolul 12 îndatoririle pe care le au statele în acest sens. El a fost astfel conceput:

„1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl arc orie-persoană de a se bucura de cea mai bună stare fizică şi mintală pe care o poate atinge.

2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept vor cuprinde măsurile necesare pentru a le asigura:a)scăderea mortalităţii nou-născuţilor şi mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului,b)îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului si ale igienei industriale;e) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii;

25

d) crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală"'.Alte componente ale dreptului la sănătate şi-au găsit expresia în documente care nu au forţă

juridică, precum: Declaraţia universală pentru eliminarea definitivă a foametei şi a subnutriţiei (adoptată de Conferinţa mondială a alimentaţiei, ţinută la Roma între 5 şi 16 noiembrie 1947), Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului (adoptată la Stockholm la 16 iunie 1977). în 1992, Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului şi dezvoltării, care şi-a desfăşurat lucrările la Rio de Janeiro între 3 şi 14 iunie, a adoptat: Convenţia asupra schimbării climatului: Convenţia asupra diversităţii biologice, şi Declaraţia de la Rio. Este în curs de elaborare Codul de etică medicală aplicabil proiecţiei persoanelor supuse sub orice formă detenţiei sau închisorii contra torturii, şi altor tratamente crude, inumane sau degradante.

Protecţia dreptului la sănătate implică şi alte aspecte, care au intrat în preocuparea comunităţii internaţionale si a statelor, precum abuzul de droguri, SIDA, abuzurile sexuale etc. Deci, dreptul la sănătate este un drept indivizibil care se află într-o strânsă corelaţie eu celelalte drepturi ale omului.

Un aspect foarte important al acestui drept îi constituie Lupta împotriva toxicomaniei. Toxicomania şi traficul cu stupefiante constituie una din principalele probleme de igienă socială a epocii noastre, motiv pentru care statele au trecut la intensificarea măsurilor menite sa combată traficul ilicit cu stupefiante şi substanţe psihotrope. Primele măsuri în acest sens au fost adoptate în 1912, într-o convenţie adoptată la Haga prin care statele semnatare s-au obligat să controleze producţia de opium brut, să reglementeze importul şi exportul de opium manufacturat, să supravegheze comerţul eu opium medical şi cu derivatele acestuia. La 13 iulie 1931 s-a încheiat o Convenţie cu privire la limitarea fabricării si reglementarea distribuirii stupefiantelor, care a fost completată la 20 iunie 1936.

Sub egida ONU s-a creat, în cadrul Consiliului Economic si Social, Comisia pentru stupefiante, care a pregătit proiectul Convenţiei unice a stupefiantelor, adoptată la New York, de o Conferinţă a Naţiunilor Unite la 30 martie 1961. Convenţia a intrat în vigoare la 13 decembrie 1964 potrivit articolului 41. Prin convenţie s-a urmărit în principal unificarea reglementărilor internaţionale privind sistemele de control în domeniul stupefiantelor, extinderea controlului asupra culturilor de plante din care sunt extrase stupefiantele „naturale", precum şi simplificarea mecanis-mului de control internaţional.

În anul 1971, o conferinţă convocată de ONU la Viena a adoptat un protocol la Convenţie, având ca scop să prevină fabricarea si distribuirea ilicită a substanţelor stimulatoare, tranchilizante şi halucinogene. Protocolul nu face decât să completeze, pentru a adapta la noile condiţii, Convenţia unică din 1961.

România, care a aderat la Convenţie şi la protocolul privind modificarea acesteia (prin Decretul Consiliului de Stat nr.626 din 21 noiembrie 1973, publicat în BO nr.213 din 31 decembrie 1973), a adoptat o serie de măsuri interne de natură a reprima traficul de stupefiante. Astfel, potrivit articolului 312 din Codul Penal constituie infracţiune producerea, deţinerea sau orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice fără drept.

III. Drepturi colective

Instrumentele juridice internaţionale enunţă câteva drepturi ale omului, care, obiectiv, nu pot fi exercitate în mod individual, deşi fiecare individ beneficiază de ele, fie ca membru al unei colectivităţi sau ca locuitor al Terrei.

Ele se numesc drepturi colective sau drepturi din generaţia a treia, care au apărat din necesitatea unei reacţii faţă de unele pericole generalizate care ameninţa fiinţa umană. Astfel, dreptul la autodeterminare este un drept al omului, care, iniţial, aparţinea popoarelor care s-au aflai sub o formă oarecare de asuprire colonială, rasistă sau străină, iar ulterior a fost extins la toţi cetăţenii unui stat care şi-1 exercită prin vot. De asemenea, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, la

26

un mediu natural sănătos ş.a., deşi sunt drepturi de care este îndrituit să beneficieze fiecare individ, ele nu pot fi raportate la o persoană, ci la o colectivitate.

A. Dreptul la autodeterminare

Realizarea dreptului la autodeterminare al tuturor ţărilor şi popoarelor coloniale a fost unul din obiectivele principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite încă de la crearea acesteia în 1945. El a fost înscris în actul constitutiv al acesteia (articolul 1 paragraful 2) în formularea următoare: „să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor si a dreptului lor de a dispune de ele însele". Acelaşi principiu este enunţai şi în articolul 55 din Cartă, care, referindu-se la cooperarea economică şi socială internaţională, dispune că Naţiunile Unite vor favoriza respectul universal şi efectiv al drepturilor omului si libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără discriminare de rasă, sex, limbă ori religie în vederea creării condiţiilor de stabilitate şi bunăstare necesare asigurării relaţiilor paşnice şi amicale între naţiuni.

Dreptul la autodeterminare a fost consacrat şi în articolul 1 din cele două Pacte internaţionale relative la drepturile omului.

Considerând că „drepturile popoarelor şi naţiunilor de a dispune de ele însele este o condiţie prealabilă de a se bucura de toate drepturile fundamentale ale omului", Adunarea Generală a ONU a făcut în 1952 statelor membre următoarele recomandări: a) să susţină acest principiu; b) să recunoască şi să favorizeze realizarea dreptului popoarelor din teritoriile neautonome şi din teritoriile de sub tutelă aflate sub autoritatea lor de a dispune de ele însele şi de exercitarea acestui drept; c) să ia măsuri practice pentru a pregăti popoarele respective în vederea exercitării acestui drept şi să asigure participarea populaţiilor autohtone la organele legislative şi executive ale teritoriului respectiv; d) să furnizeze informaţii asupra măsurilor luate de ele în vederea conducerii acestor teritorii, în cel mai scurt timp posibil, la stadiul de autonomie sau independenţă.

La 14 decembrie 1960, Adunarea Generală a ONU a adoptat, prin Rezoluţia 1514 (XV) Declaraţia referitoare la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, care, reafirmând obiectivele sus-menţionate, proclamă ..necesitatea de a se pune capăt imediat şi necondiţional colonialismului, sub toate formele şi manifestările lui", precum si obligaţia statelor de a acorda neîntârziat independenţă ţărilor şi popoarelor din colonii.

Dreptul la autodeterminare constituie, din punct de vedere juridic, premisa suveranităţii de stat, implicând putinţa fiecărui popor de a-şi stabili propria organizare statală şi obligaţia celorlalte state de a nu împiedica exercitarea acestui drept. Cu aceste valenţe, dreptul la autodeterminare a fost înscris într-o serie de tratate internaţionale şi revoluţii ale ONU, uncie dintre ele referindu-se la suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale, la dreptul la autodeterminare al popoarelor namibian şi palestinian, la prevenirea si reprimarea crimei de genocid şi a crimei de apartheid, la abolirea sclaviei, la reprimarea traficului cu fiinţe umane, la eliminarea muncii forţate etc.

B. Dreptul la pace - drept fundamental al omului şi al statelor

1. Consideraţii generaleDreptul la pace este deopotrivă un drept fundamental al omului si un drept primordial al

popoarelor, al naţiunilor, garantarea lui constituind o precondiţie pentru dezvoltarea relaţiilor paşnice dintre state. Istoria contemporană a colaborării dintre state în domeniul social-umanitar pentru promovarea condiţiei umane evidenţiază în mod pregnant legătura indisolubilă dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi ale statelor şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Pentru ca drepturile omului să poată fi pe deplin garantate şi respectate este necesar un climat de pace şi securitate. Despre ce drepturi poale ii vorba, de pildă, pentru cetăţenii sârbi, croaţi, musulmani din Bosnia-Herţegovina sau pentru somalezi, rwandezi, angolezi, ceceni ş.a.. care trăiesc în zonele de conflict armat?

Dreptul la pace a fost instituţionalizat mai întâi ca un drept fundamental al statelor şi apoi acţiunea lui a fost extinsă si la indivizi. Astfel, cinci dintre principiile fundamentale

27

ale dreptului internaţional respectarea suveranităţii şi independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne, nefolosirea forţei si a ameninţării cu foiţa, reglementarea paşnica a diferendelor dintre state si cooperarea în conformitate cu Carta ONU - sunt destinate să dea expresie unei noi instituţii politico-diplomatice: dreptul statelor la pace, la o viaţă liberă şi independentă.

Preocupări pentru instituţionalizarea acestui drept există încă din perioada Societăţii Naţiunilor, însă acestea nu erau fundate pe o concepţie ştiinţifică unitară, iar stadiul de dezvoltare al dreptului internaţional nu permitea o asemenea abordare. Pornind de Ia realităţile vieţii internaţionale, cu gravele pericole care planează asupra omenirii din cauza acumulării de uriaşe stocuri, de arme de distrugere în masă, de la cerinţele obiective ale aşezării pe baze trainice a relaţiilor dintre state, de la necesităţile vitale ale popoarelor şi indivizilor de a se consacra progresului lor economic şi social, comunitatea internaţională a consacrat un asemenea drept, determinându-i conţinutul şi funcţiile.

Dacă dreptul la pace, ca drept fundamental al statelor şi-a găsit precumpănitor expresia în principiile fundamentale ale dreptului internaţional, legătura intrinsecă dintre drepturile omului si pacea şi securitatea internaţională rezultă atât din dispoziţiile Cartei ONU şi ale actelor constitutive ale unor organizaţii interguvernamentale, cât si dintr-o serie de documente elaborate în acest scop de forurile respective.2. Dreptul la pace în Carta Naţiunilor Unite

Carta ONU conţine dispoziţii referitoare la raporturile dintre drepturile omului si pacea în preambul şi în alte cinci articole ale ei 1, 24, 34, 39 şi 41.

Stabilind strânsa legătură care există între drepturile omului şi dreptul la pace, preambulul Cartei Naţiunilor. Unite începe cu aceste cuvinte de referinţă:„NOI, POPOARELE NAŢIUNILOR UNITE, HOTĂRÂTE

să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului, care, în cursul unei vieţi de om, a provocat de două ori omenirii suferinţe nespuse,

să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari si mici".

Aceeaşi legătură indisolubilă rezultă şi din dispoziţiile articolului 1 din Cartă, care stabileşte scopurile Naţiunilor Unite astfel:

(i) Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop să ia măsuri colective, eficace pentru prevenirea si înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricărui acte de agresiune sau altor violări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei si dreptului internaţional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor, sau a situaţiilor cu caracter internaţional, care ar putea duce la o violare a păcii;

(ii) Să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a persoanelor si a drepturilor lor de a dispune de ele însele si să ia orice alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

(iii) Să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.3. Declaraţia eu privire la dreptul popoarelor la pace

A fost adoptată de Adunarea Generală a ONU Ia 12 noiembrie 1984 prin Rezoluţia 39/11.Considerând că, pe plan internaţional, absenţa războiului reprezintă condiţia primordială a

bunăstării, prosperităţii materiale si progresului statelor, ca şi a realizării complete a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi conştientizând că în actuala eră nucleară instaurarea unei păci trainice pe pământ constituie o condiţie primordială pentru păstrarea civilizaţiei umane şi supravieţuirea umanităţii, Adunarea Generală recunoaşte că „fiecare stat are datoria sacră de a asigure popoarelor o viaţă paşnică" (Preambul, in fine). În cele 4 puncte ale ei Declaraţia prevede: i. Proclamă solemn că popoarele Pământului au dreptul sacru la pace;ii. Declară solemn că salvgardarea dreptului popoarelor la pace şi promovarea realizării acestui drept constituie o obligaţie fundamentală a fiecărui stat;

28

iii. Subliniază că, pentru asigurarea dreptului popoarelor la pace, este indispensabil ca politica statelor să urmărească eliminarea ameninţărilor cu războiul, îndeosebi cu războiul nuclear, abandonarea recurgerii la foită în relaţiile internaţionale si reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale;iv. Lansează un apel către toate statele şi toate organizaţiile internaţionale ca acestea să contribuie prin toate mijloacele la asigurarea exercitării dreptului popoarelor la pace, adoptând măsuri corespunzătoare atât pe plan naţional cât şi internaţional.

Transpunerea în viaţă a acestor obiective impune ipso facto excluderea definitivă si pentru totdeauna a războiului din viaţa internaţională, pornindu-se de la ilegalizarea forţei şi a ameninţării cu forţa, care constituie principalul pericol la adresa păcii.4. Structura juridică a dreptului la pace în sistemul Naţiunilor Unite

Mijloacele şi metodele de realizare a dreptului la pace configurează următoarea structură juridică:a)un ansamblu de principii fundamentale, ea norme de jus cogens de la care nici un stat nu poate deroga;b)instituirea unui drept de monopol al Consiliului de Securitate în folosirea forţei ca răspuns la un act de violenţă din partea statelor;e) crearea de mecanisme de aplicare a măsurilor cu caracter preventiv si coercitiv.

C. Drepturile omului şi progresele ştiinţei şi tehnicii

Problema raportului dintre progresul ştiinţei şi tehnicii si exercitarea drepturilor omului a fost abordată pentru prima dată la Conferinţa de la Teheran din 1968 când, în articolul 18 din Proclamaţia adoptată la 13 mai se menţină: ..Dacă descoperirile ştiinţifice şi evoluţia tehnicii un deschis recent vaste perspective dezvoltării economice, sociale şi culturale aceste progrese pot totuşi să pună în pericol drepturile şi libertăţile individului şi impun deci o atenţie vigilentă".

Pornind de la această constatare, Adunarea Generală a ONU a adopta, la 19 decembrie 1968, Rezoluţia 2450 (XXIII) prin care îl invită pe Secretarul General „să întreprindă, cu ajutorul mai ales al Comitetului consultativ asupra aplicării ştiinţei şi tehnicii la dezvoltare si în cooperare eu şefii de secretariate ai instituţiilor specializate competente, studierea problemelor ridicate din punctul de vedere al drepturilor omului de dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, în special în ceea ce priveşte:a)Respectarea vieţii private a indivizilor şi integritatea si suveranitatea naţiunilor în faţa progreselor tehnicilor de înregistrare şi altele;b)Protecţia persoanei umane şi a integrităţii sale fizice şi intelectuale faţă de progresele biologiei, medicinei şi biochimici,c) Utilizările electronicii care pot afecta drepturile persoanei si limitele pe care trebuie să le comporte aceste utilizări într-o societate democratică;d) În general, echilibrul ce trebuie stabilit între progresul ştiinţific şi tehnic şi elevaţia intelectuală, spirituală, culturală şi morală ale omenirii".

Începând din 1972, Adunării Generale îi sunt supuse o serie de rapoarte ale Secretarului General pe această temă şi observaţii ale Directoratului General al UNESCO, iar în 1973 aceasta, prin Rezoluţia 3149 (XXVIII), a invitat Comisia drepturilor omului să acorde prioritate examinării problemei „Drepturile omului şi progresele ştiinţei si tehnicii",

La 10 noiembrie 1975, Adunarea a proclamat solemn, prin Rezoluţia 3384/XXX, Declaraţia referitoare la folosirea progresului ştiinţei şi tehnicii în interesul păcii şi în beneficiul umanităţii.

IV. Drepturile anumitor categorii de persoane

A. Drepturile femeiiFemeilor, care reprezintă mai mult de jumătate din populaţiei Terrei. El s-a rezervat

dintotdeauna un rol minor, periferic în viata politică si socială a cetăţii, deşi, încă de la începutul

29

secolului XX anumite probleme privind femeia au făcut obiectul unor conferinţe interguvernamentale.

După primul război mondial, preocuparea pentru condiţia femeii a devenit ceva mai constantă, ea intrând atât în atenţia Societăţii Naţiunilor, cât şi a unor organizaţii regionale. Astfel, dând femeilor acces la funcţiile Societăţii Naţiunilor, Actul constitutiv al acestei organizaţii conţinea prevederi referitoare la „asigurarea de către state şi menţinerea condiţiilor de muncă echitabile umane pentru bărbaţi, femei si copii în propriile lor teritorii..." (articolul 23 litera a) şi la controlul de către Societate „a acordurilor referitoare la traficul cu femei şi copii..." (articolul 23 litera c). În 1935, forul genevez a trecut ia examinarea condiţiei femeii sub aspectele drepturilor civile şi politice, elaborând, pe baza datelor furnizate de state şi de unele organizaţii feminine, un raport. Până la cel de-al doilea război mondial, Adunarea Societăţii Naţiunilor a mai reuşit să termine un studiu privind aspectele de drept privai referitoare la condiţia femeii, alte lucrări referitoare la dreptul public şi dreptul penal nefiind finalizate.

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite este primul instrument internaţional care, în preambul şi în şase articole (I. 8, 13, 55, 56, 76) defineşte statutul juridic al femeii. Astfel, după ce în preambulul Cartei popoarele Naţiunilor Unite proclamă credinţa lor în „... egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor", articolul 1 enunţă că unul din scopurile fundamentale ale Organizaţiei este dezvoltarea şi încurajarea „respectării drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale pentru toţi, (ară distincţie de rasă, sex, limbă sau religie". în baza articolului 8 „nici o restricţie nu va fi impusă de Organizaţie accesului bărbaţilor şi femeilor, în condiţii egale, la toate funcţiile, în organele ci principale şi subsidiare, iar articolele 13, 55 şi 76 impun statelor obligaţia de a respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale" pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex, limbă sau religie". În sfârşit, în baza articolului 56, statele membre s-au angajat să atingă scopurile vizate în articolul 55, acţionând atât în comun cât şi separat, în cooperare cu Organizaţia Naţiunilor Unite.

Principiile, scopurile şi obiectivele enunţate în Caria ONU au fost precizate şi dezvoltate într-o serie de instrumente adoptate în cadrul Naţiunilor Unite, precum Declaraţia universală a drepturilor omului proclamată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948 (articolul 2), Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale si culturale (articolul 3), Pactul internaţional relativ la drepturile civile si politice (articolul 3), Declaraţia asupra eliminării discriminării faţă de femei s.a.

Anumite drepturi specifice ale femeii au făcut obiectul unor instrumente internaţionale de sine stătătoare. Printre acestea se numără: Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, Convenţia asupra consimţământului la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei şi înregistrarea căsătoriilor si Recomandarea omonimă.Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 640/VII din 20 decembrie 1952 şi a intrat în vigoare la 7 iulie 1955.

Traducând în viaţă principiul enunţat în preambulul Cartei ONU referitor la egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii este primul tratat internaţional cu vocaţie de universalitate care defineşte statutul juridic al femeii. Ea dispune că femeile vor avea, în condiţii de egalitate cu bărbaţii, dreptul de vot, dreptul de a fi alese în toate organismele publice şi de a ocupa orice post public şi de a exercita orice funcţie publică stabilită în virtutea legislaţiei naţionale.

Pentru a urmări modul în care această Convenţie este aplicată de state, Consiliul Economic si Social al ONU a iniţiat un sistem de rapoarte. Astfel, prin Rezoluţia 504 (XVI) din 23 iulie 1953 Consiliul a cerut tuturor statelor părţi la Convenţie să prezinte, o dată la doi ani, informaţii asupra măsurilor pe care le-au luat pentru a pune în aplicare prevederile Convenţiei. Prin Rezoluţia sa nr. 961 B (XXXVI) din 12 iulie 1963 Consiliul a cerut asemenea informaţii şi statelor care nu sunt pârli la Convenţie şi a invitat guvernele statelor părţi să furnizeze Secretarului General al ONU, informaţii indicând, în special, dacă femeile au fost alese în parlamentul naţional sau au fost numite în importante posturi administrative, judiciare sau diplomatice. Invitaţia a fost reiterată prin Rezoluţia 106 (XXXIX) din 16 iulie 1965, iar din 1972 sistemul rapoartelor privind aplicarea

30

Convenţiei a fost integrală într-un nou sistem lărgii, care a început să fie prezentat după un ciclu quatrienal.

Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 1040/XI din 29 ianuarie 1957 şi a intrat în vigoare la 11 august 1958. Scopul acestei convenţii a fost acela de a înlocui principiul tradiţional al unităţii familiei, enunţat în Convenţia de la Haga din 1931 privind anumite probleme relative la conflictele de legi asupra cetăţeniei, cu acela al independenţei cetăţeniei femeii în raport cu aceea a bărbatului. Astfel, articolul I al Convenţiei dispune că „fiecare stat contractant convine că nici oficierea, nici dizol-varea căsătoriei între resortisanţi şi străini, nici schimbarea cetăţeniei soţului în timpul căsătoriei „nu pot ipso facto să aibă efect asupra cetăţeniei femeii". Dar, în schimb, o străină căsătorită cu un cetăţean al unui stat poate, la cererea sa, să dobândească cetăţenia soţului, beneficiind de o procedură simplificată de naturalizare.

Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minima a căsătoriei şi înregistrarea căsătoriilor a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 1763 A (XVII) în 7 noiembrie 1962; a fost deschisă semnării şi ratificării la 10 decembrie acelaşi an şi a intrat în vigoare la 9 decembrie 1964.

Urmărind să garanteze că nici o căsătorie să nu fie contractată fără deplinul consimţământ al ambelor părţi, Convenţia este axată pe trei principii:1.Consimţământul să fie exprimat de viitorii soţi personal, după o publicitate suficientă şi în prezenţa autorităţii competente în celebrarea căsătoriei şi a martorilor2.Statele părţi trebuie să adopte măsuri legislative, specificând o vârstă minimă când pot fi contractate căsătoriile3.Orice căsătorie trebuie să fie înscrisă într-un registru oficial de către autoritatea competentă.

Recomandarea asupra consimţământului la căsătorie, vârsta minimă a căsătoriei şi înregistrarea căsătoriilor a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 1 noiembrie 1965 prin Rezoluţia 201 (XX). Abordând aceleaşi aspecte ca şi Convenţia omonimă din 1962, Recomandarea se adresează statelor care nu sunt părţi la Convenţie, Totuşi, ea prezintă câteva particularităţi şi anume:a)Spre deosebire de Convenţie, care nu specifică o vârstă minimă a căsătoriei, lăsând la latitudinea fiecărui stat de a o stabili prin legislaţia lui. Recomandarea prevede că această vârstă minimă nu poate fi mai mică de 15 ani.b)Recomandarea prevede o modalitate explicită de aplicare: să fie supusă autorităţilor competente pentru a fi transformată in lege sau să fie adoptate măsuri de alt ordin care să fie comunicate Secretarului General al ONU.c)Recomandarea instituie un sistem de rapoarte pe care statele membre ale ONU să Ie transmită Secretarului General după o perioadă de trei ani si apoi din cinci în cinci ani. Aceste rapoarte, referitoare la legislaţia şi practica în materie, se comunică mai întâi Comisiei condiţiei femeii.

B. Protecţia drepturilor copilului, adolescentului şi ale persoanelor care au nevoie de asistenţă

Preocuparea pentru protecţia peroanelor care, datorită vârstei sau stării de sănătate fizică ori mentală, au nevoie de asistenţă a depăşit frontierele statelor, intrând în preocuparea comunităţii internaţionale.

1. Protecţia şi drepturile copilului

O atenţie specială în cadrul cooperării internaţionale s-a acordat şi se acordă copiilor. Raţiunea acestei preocupări speciale se motivează prin îndatorirea comunităţii internaţionale de a oferi copilului tot ce are mai bun pentru a-i asigura dezvoltarea armonioasă, formarea personalităţii, astfel ca e! să ajungă să ocupe un loc în societate şi să-şi asume responsabilităţi pe măsura demnităţii ce trebuie să caracterizeze fiecare fiinţă umană.

31

Problema drepturilor copilului figurează pe ordinea de zi a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1946, când Comisia provizorie a Problemelor sociale din cadrul Consiliului Economic şi Social a declarat că dispoziţiile Declaraţiei de le Geneva din 1924 cu privire la drepturile copilului, adoptată sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, îşi menţine valabilitatea. Ca atare, Comisia respectivă a adoptat, în 1950, un proiect de declaraţie asupra drepturilor copilului, pe care 1-a transmis Consiliului Economic şi Social al ONU. Acesta din urmă, după ce 1-a revizuit, 1-a transmis Adunării Generale a ONU, care, prin Rezoluţia 1386 din 20 noiembrie 1959, a proclamat Declaraţia drepturilor copilului.

Preluând unele principii din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Declaraţia menţionată sublinia: „Copilul are nevoie de o protecţie specială, îndeosebi de protecţie juridică corespunzătoare, înainte şi după naştere". Potrivit Declaraţiei, copilul are de la naştere dreptul la un nume şi la o cetăţenie, la alimentaţie şi locuinţă, timp liber, îngrijire medicală, educaţie, la ajutor şi protecţie în orice împrejurare. Copilul trebuie să crească sub supravegherea părinţilor, de care nu trebuie despărţit, şi trebuie apărat împotriva neglijenţelor şi cruzimilor, a oricăror practici discriminatorii, şi nu trebuie primit la muncă înainte de a 11 împlinit vârsta corespunzătoare.

În 1960, Adunarea Generală a ONU a adoptat, prin Rezoluţia 4185 alin 3 decembrie, Declaraţia cu privire la principiile sociale şi juridice aplicabile protecţiei şi bunăstării copiilor, îndeosebi din punctul de vedere al practicilor în materia adopţiunii si plasamentului familial, pe plan naţional şi internaţional, care, în cele 24 de articole ale ei, proclamă principii universale de care statele trebuie să ţină seama în procedurile de plasament familial şi de adopţiune a copilului.

În 1979, la Naţiunile Unite a fost promovat un proiect de convenţie internaţională asupra drepturilor copilului, care, după zece ani de dezbateri, la 20 noiembrie 1989, a fost adoptat şi deschis spre semnare si ratificare.

Convenţia reafirmă, dezvoltă şi transformă în norme juridice principiile enunţate în Declaraţie.

In cea de-a treia sa sesiune. Consiliul Economic şi Social a recomandat Adunării Generale a ONU crearea unui fond internaţional de ajutorare a copilului, cu scopul de a îl utilizat în favoarea copiilor şi adolescenţilor din ţările victime ale agresiunii în timpul celui de-al doilea război mondial. Prin Rezoluţia 57 (I) din 11 decembrie 1946, Adunarea decidea crearea acestui fond, sub numele de Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii UNICEF-, care, din. 1961, îşi extinde sfera de acţiune prin iniţierea unor programe de igienă si hrană pentru copiii din ţările în curs de dezvoltare, aducând o contribuţie crescândă la educaţia, protecţia familiei şi a copilului şi la planificarea familială. în prezent, UN1CKF ajută peste 100 de ţări în curs de dezvoltare, oferind echipamente şi materiale şcolare, centre de sănătate, reţele rurale de aprovizionare eu apă şi alte servicii colective, asigură formarea de personal local ş.a.

Prin Rezoluţia 836 (IX) din 14 decembrie 1954, Adunarea Generală a recomandat ca, începând din 1956, să se organizeze o ..ZI MONDIALĂ A COPILULUI" consacrată fraternităţii şi înţelegerii între copiii din întreaga lume, care să fie marcată prin activităţi de natură a favoriza realizarea idealurilor şi scopurilor Cartei, precum şi bunăstarea copiilor din lumea întreagă şi, de asemenea, să sprijine şi să dezvolte eforturile pe care le fac Naţiunile Unite în favoarea si în numele tuturor copiilor din lume.

In 1976, prin Rezoluţia 31/169 din 29 decembrie. Adunarea Generală a ONU a proclamat anul 1979 AN INTERNAŢIONAL AL COPILULUI cu scopul de a determina şi în acest mod mobilizarea eforturilor la nivel naţional şi promovarea cooperării internaţionale în vederea realizării unor programe de ridicare a bunăstării copilului.

Promovarea condiţiei copilului formează obiect de preocupare şi pentru unele organe ale ONU, precum Comisia drepturilor omului. Comisia pentru dezvoltare socială, şi a unor instituţii specializate cum ar ii UNESCO, OMS, FAO ş.a.

32

2. Drepturile şi condiţia tinerei generaţii

Numărând peste un miliard de persoane, tânăra generaţie se află în centrul preocupărilor societăţii contemporane. Cu toate că problematica drepturilor omului vizează toate persoanele umane Iară discriminare, unele instrumente juridice internaţionale, rezoluţii si declaraţii ale ONU şi ale instituţiilor ei specializate evidenţiază şi elementele specifice tinerei generaţii, drepturile şi îndatoririle, statutul ei în societate. Astfel, prin articolul 10 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale statele recunosc că: „3. Măsuri speciale de ocrotire şi de asistenţă trebuie luate în favoarea tuturor copiilor si a adolescenţilor, fără nici o discriminare din motive de filiaţiune sau din alte motive", iar articolul 13 din acelaşi Pact, care tratează despre dreptul la educaţie, deşi recunoaşte acest drept „fiecărei persoane", vizează în primul rând tineretul. Referiri exprese la tânăra generaţie se fac si în Pactul internaţional cu privire Ia drepturile civile şi politice (articolul 6 paragraful 5 interzice aplicarea pedepsei cu moartea copiilor sub 18 ani; articolul 10 paragraful 2 prevede separarea tinerilor deţinuţi preventiv de adulţi; articolul 14 stipulează că procedura penală aplicabilă tinerilor trebuie să ţină seama de vârsta şi de interesul reeducării lor; articolul 23 prevede dreptul de a întemeia o familie ctc). Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele de război (1977), Convenţia UNESCO privind combaterea discriminării în domeniul învăţământului (1960), Convenţia ONU privind eliminare discriminărilor faţă de femei şi numeroase convenţii încheiate în cadrul OIM conţin reglementări specifice protecţiei şi promovării drepturilor tineretului.

Norme şi principii general recunoscute privind protecţia şi promovarea condiţiei tinerei generaţii sunt prevăzute şi într-o serie de documente internaţionale care nu au caracter juridic, printre acestea un rol principal avându-1 „Declaraţia privind promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc si înţelegere între ponoare", adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1965 la iniţiativa României.

O semnificaţie deosebită în ceea ce priveşte colaborarea internaţională în domeniu o constituie principiile I, III si VI din Declaraţie. Primul şi al treilea dintre principii se referă la spiritul în care trebuie crescută, respectiv educată tânăra generaţie, iar cel de-al Vl-Iea la scopurile ce trebuie urmărite prin educaţie.Declaraţia, în ansamblul ei, a constituit piatra unghiulară a modulul de abordare a statutului tinerei generaţii în lumea contemporană. In acelaşi spirit de responsabilitate, Adunarea Generală a mai adoptat si alte rezoluţii, ca: „Educaţia tineretului în spiritul respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale” (1968), „Tineretul, educarea sa în spiritul respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, problemele şi nevoile sale, precum şi participarea sa la dezvoltarea naţională" (1969), „Tineretul, problemele şi nevoile sale, precum şi participarea la dezvoltarea socială" (1971), „Tineretul, educaţia si responsabilităţile sale în lumea contemporană" (1973), „Politici şi programe referitoare la tineret" (1976), „Eforturi şi măsuri vizând realizarea drepturilor omului pentru tineri, îndeosebi dreptul la educaţie şi ia muncă" (1982, 1983, 1984, 1985, 1986 şi 1987);* „Anul internaţional ai tineretului: participare, dezvoltare, pace" (1987); „Aplicarea principiilor directoare vizând planificarea şi realizarea activităţilor privind tineretul" (1987) ş.a.

Problematica tinerei generaţii a făcut şi face obiectul unei atenţii speciale din partea unor organe ale Naţiunilor Unite, îndeosebi Comisia pentru drepturile omului, Comisia pentru condiţia femeii, Comisia pontai dezvoltare socială şi din partea unor instituţii specializate ca UNESCO. Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii F.A.O. ş.a.

3. Alte categorii de persoane protejate

Comunitatea internaţională a manifestai o atenţie specială pentru asigurarea unui sistem de protecţie câtorva categorii de persoane, care din cauza stării de sănătate fizică şi mentală, vârstei înaintate sau unor împrejurări speciale, au nevoie de ajutorul colectivităţilor în cadrul cărora trăiesc. Este vorba de deficienţii mentali, persoanele handicapate, bătrânii, persoanele Iară locuinţă ş.a.

33

Acţiunea de solidaritate internaţională faţă de deficienţii mintali are la origine Declaraţia Adunării Generale a ONU, proclamată prin Rezoluţia 2856 din 20 decembrie 1971 care enunţă o serie de drepturi în favoarea acestei categorii de persoane suferinde şi recomandă întreprinderea unor acţiuni, la nivel naţional şi internaţional, pentru a le dezvolta aptitudinile în diverse domenii de activitate şi de a favoriza, pe cât posibil, integrarea lor într-o viaţă socială normală. Printre drepturile enunţate în Declaraţie se înscriu: dreptul deficientului mintal de a se bucura, pe cât posibil, de aceleaşi drepturi ca orice fiinţă umană; dreptul la îngrijiri medicale şi la tratamente adecvate, la instruire, la formare, readaptare etc: dreptul la securitate economică şi la un nivel de viată decent; dreptul de a efectua, în măsura posibilului, muncă productivă sau de a avea o altă ocupaţie utilă; el trebuie, când este posibil, să trăiască în mediul său familial sau într-un cămin şi să participe la viaţa colectivă.

Drepturile persoanelor handicapate au fost proclamate la 9 decembrie 1975 de Adunarea Generala a ONU în „Declaraţia persoanelor handicapate" proclamată prin Rezoluţia 3447/XXX. Potrivit acestui document este considerată handicapată ..orice persoană aliată în incapacitate de a-şi asigura prin ea însăşi toate sau o parte din necesităţile unei vieţi individuale sau sociale normale din cauza unei deficienţe congenitale sau nu, a capacităţii lor fizice sau mentale".

Printre drepturile recunoscute persoanelor handicapate se numără: dreptul de a se bucura de toate drepturile ce revin fiecărei fiinţe umane, de a i se respecta demnitatea umană, de a beneficia de aceleaşi drepturi civile şi politice ea orice altă fiinţă umană; dreptul la măsuri menite să-i permită dobândirea celei mai largi autonomii posibile, dreptul la tratament medical, la educaţie, ajutoare, servicii etc; dreptul la securitate economică şi socială şi la un nivel de viaţă decent; dreptul de a trăi în sânul familiei sau al căminului şi de a participa la toate activităţile sociale, creative sau recreative; dreptul la protecţie contra oricărei exploatări, tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant, de a beneficia de o asistenţă legală calificată.

La 16 decembrie 1976, Adunarea Generală a proclamat, prin Rezoluţia nr.31/123, anul 1981 „An internaţional al persoanelor handicapate'" iar la sesiunea ei din 1983, s-a declarat profund preocupată de faptul că potrivit estimărilor, 500 de milioane tic persoane, dintre care 400 de milioane în ţările în curs de dezvoltare, suferă de o formă sau alta de infirmitate.

În cadrul sistemului Naţiunilor Unite sunt promovate şi realizate servicii consultative în sprijinul eforturilor naţionale în acest domeniu, în special al ţărilor în curs de dezvoltare.

În 1973, pe baza unui raport al Secretarului General al ONU referitor la problemele ridicate de condiţia persoanelor în vârstă într-o serie de state ale lumii, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a recomandat statelor membre să adopte următoarele măsuri:i. Să elaboreze programe pentru bunăstarea, sănătatea şi proiecţia persoanelor în vârstă, ii. Sa adopte măsuri de securitate socială pentru a ii se asigura un venit suficient iii. Să sporească contribuţia persoanelor în vârstă ia dezvoltarea economică şi socială. iv. Să pună capăt politicilor discriminatorii fundate în mod exclusiv pe vârstă.v. Să încurajeze folosirea acestor persoane conform nevoilor lor.

În acelaşi an, Adunarea Generală a ONU şi Consiliul Economic si Social au recomandai guvernelor să adopte măsuri pentru ca persoanele în vârstă să primească alocaţii suficiente de asigurări sociale şi să li se asigure îngrijiri medicale.

În 1977, Adunarea Generală a invitat organismele din sistemul Naţiunilor Unite să-şi dea concursul la un ansamblu de activităţi vizând ajutorarea guvernelor în elaborarea şi aplicarea programelor de bunăstare, sănătate şi protecţie a persoanelor în vârstă.

Între 26 iulie si 5 august 1982 a avut loc la Viena Adunarea mondială a celei de a treia vârste, care a elaborat „Planul de acţiuni internaţionale privind bătrâneţea" („vârsta a treia"), aprobai ulterior de Adunarea Generală a ONU.

Şi alte categorii de persoane vulnerabile fac obiectul preocupărilor Naţiunilor Unite, printre acestea numărându-se şi persoanele fără locuinţă. Pentru a atrage atenţia comunităţii internaţionale asupra problemelor de această natură, în decembrie 1980, Adunarea Generală a proclamat anul 1987 drept ,,An internaţional pentru problemele persoanelor fără locuinţă" şi a cerat directorului executiv al Centrului Naţiunilor Unite pentru aşezările umane (habitat) să elaboreze un

34

program de măsuri şi activităţi ce trebuie întreprinse în cadrul Anului internaţional şi după acesta pentru a le ameliora situaţia.

C. Protecţia drepturilor omului în perioade de conflict armat; prevenirea şi reprimarea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, inclusiv a genocidului

1. Protecţia drepturilor omului în perioade de conflict armat

Populaţia civilă, în ansamblu, şi persoanele civile, în parte, au constituit ponderea cea mai mare în rândul victimelor conflictelor armate care au avut loc în perioada postbelică, ajungând uneori până la 90 la sută şi chiar peste. Protecţia populaţiei şi a persoanelor civile în caz de conflict armat intră în mod tradiţional în competenţa Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, însă de ea s-a ocupat, începând din 1968 şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Într-o rezoluţie adoptată la 19 decembrie din acel an, Adunarea Generală a ONU a formulat trei principii fundamentale pe care toate autorităţile responsabile eu desfăşurarea acţiunilor în perioade de conflict armat trebuie să le respecte. Acestea sunt: dreptul părţilor la un conflict armat de a folosi mijloace şi metode de vătămare a inamicului nu este nelimitat; este interzis să se lanseze atacuri împotriva populaţiei civile ca atare; întotdeauna trebuie să se facă distincţie între persoanele care iau parte direct la ostilităţi militare si populaţia civilă, pentru ca aceasta din urmă să fie cruţată pe cât posibil.

În 1970, Adunarea Generală a ONU, într-o rezoluţie adoptată în baza rapoartelor prezentate de Secretarul General" a enunţat următoarele principii fundamentale privind protecţia populaţiilor civile in perioade de conflict armat:a)drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele consacrateîn dreptul internaţional şi încorporate în convenţii internaţionale, rămân pe deplin aplicabile în caz de conflict armat, b)în conducerea operaţiunilor militare în perioade de conflict armat, trebuie să se facă întotdeauna o distincţie între persoanele care iau parte în mod activ la ostilităţi şi populaţiile civile,c)în conducerea operaţiunilor militare vor fi întreprinse toate măsurile posibile pentru a proteja populaţiile civile de ravagiile războiului si vor fi luate toate precauţiile posibile pentru a evita rănirile, pierderile şi daunele în rândul populaţiilor civile;d)populaţiile civile ca atare nu vor fi obiectul operaţiunilor militare;e)locuinţele şi alte instalaţii care nu sunt utilizate decât de către populaţiile civile nu vor fi obiectul operaţiunilor militare;f)locurile sau regiunile desemnate numai pentru protecţia populaţiilor civile, cum ar fi zonele sanitare sau refugiile similare, nu vor fi obiectivul operaţiunilor militare;g) populaţiile civile şi indivizii care le compun nu vor constitui obiectivul represaliilor, a deplasărilor forţate sau a oricărei atingeri a integrităţii lor;h) acordarea de ajutoare internaţionale populaţiilor civile este conformă principiilor umanitare ale Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale altor instrumente internaţionale în domeniu.

După ce, în 1960, a adoptat Declaraţia cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, în 1971 Organizaţia mondială a abordat şi problema protecţiei combatanţilor care luptă împotriva dominaţiei coloniale şi străine şi regimurilor rasiste. Astfel, printr-o Rezoluţie, Adunarea Generală a ONU a proclamat principiile următoare:

- Lupta popoarelor supuse dominaţiei coloniale şi străine si regimurilor rasiste pentru realizarea dreptului lor la autodeterminare şi independenţă este legitimă şi pe deplin conformă principiilor dreptului internaţional.

- Orice tentativă de a reprima lupta împotriva dominaţiei coloniale şi străine şi regimurilor rasiste este incompatibilă cu Carta Naţiunilor Unite, cu Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperareaîntre state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, cu Declaraţia Universală a

35

Drepturilor Omului şi cu Declaraţia asupra acordării independentei ţărilor şi popoarelor coloniale si constituie o ameninţare la adresa păcii si securităţii internaţionale.- Conflictele armate în care popoarele luptă contra dominaţiei coloniale şi străine şi regimurilor rasiste trebuie să fie considerate conflicte internaţionale în sensul Convenţiilor de la Geneva din 1949, iar statutul juridic prevăzut pentru combatanţi prin aceste Convenţii si alte instrumente internaţionale să se aplice şi persoanelor angajate în astfel de conflicte;-Combatanţilor făcuţi prizonieri în cursul luptei lor împotrivadominaţiei coloniale şi străine şi regimurilor rasiste să li se acorde statutul de prizonier de război, iar tratamentul lor să fie conform dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 12 august 1949 referitoare la tratamentul prizonierilor de război.-Folosirea mercenarilor de către regimurile coloniale şi rasiste împotriva mişcărilor de eliberare naţională care luptă pentru libertate şi independenţa lor de sub jugul colonialismului şi ai dominaţiei străine este considerată un act criminal, iarmercenarii trebuie să fie în consecinţă pedepsiţi ca criminali.-Violarea statutului juridic al combatanţilor care luptă contra dominaţiei străine şi regimurilor rasiste în cursul conflictelor armate angajează deplina responsabilitate a celui care o comite, în conformitate cu normele dreptului internaţional.

În 1974, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia cu privire la protecţia femeilor şi copiilor în perioade de urgenţă şi de conflicte armate; în baza ei orice formă de represiune si de tratamente crude şi inumane aplicate femeilor şi copiilor, mai ales întemniţarea, tortura, împuşcarea, arestările în masă, pedepsele colective, distrugerile de locuinţe, deplasările forţate vor fi considerate criminale.

2. Prevenirea şi reprimarea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii

Aceste infracţiuni, denumite generic crime internaţionale, dat fiind gradul lor uriaş de pericol pentru existenţa statelor şi a populaţiilor, au fost ilegalizate şi, pentru a împiedica comiterea lor, a fost creată o instituţie juridică nouă răspunderea internaţională a statelor si a persoanelor.

Axată pe un sistem de norme, măsuri si garanţii, această instituţie cu caracter preventiv si reparator este guvernată de două principii fundamentale: 1. Nici un stat nu are dreptul de a acţiona discreţionar pe plan internaţional si 2. Orice acţiune sau inacţiune ilegale, prejudicialele trebuie reparate după caz material, politic, moral iar în ce priveşte făptuitorii, persoane fizice - penal.Conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional, cele mai grave infracţiuni care antrenează răspunderea statelor sunt crimele internaţionale, din categoria cărora fac parte crimele împotriva păcii, crimele de război, crimele împotriva umanităţii, crima de genocid, crima de apartheid şi utilizarea armelor de distrugere în masă, în special a armelor nucleare.

Condamnarea oficială a acestui gen de crime s-a făcut pentru prima dată imediat după primul război mondial, prin Protocolul de ia Geneva din 2 octombrie 1924 privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, în al cărui preambul se prevede că „războiul de agresiune constituie o infracţiune şi o crimă internaţională". Ulterior, o rezoluţie a Adunării Societăţii Naţiunilor din 24 septembrie 1927 stipula: „Adunarea... constatând că războiul nu trebuie să servească niciodată ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state... din această cauză el constituie o crimă internaţională".

În Tratatul de pace de la Versailles a fost prevăzută instituirea unui tribunal interaliat pentru judecarea kaiserului Wilhelm al Il-lea, vinovat de „ofensă adusă moralei internaţionale" şi ..respectului sacru al tratatelor". Prin articolul 228 puteau fi deferite justiţiei militare si alte persoane vinovate de crime internaţionale. Prevederi asemănătoare au fost incluse şi în tratatele de la Saint Germani (articolele 173-175) şi Neuilly (capitolele V şi VII), în articolul 3 al Tratatului de la Washington din 1922.

După ilegalizarea războiului de agresiune prin Carta ONU au fost adoptate o serie de documente juridico-diplomatice care prevedeau răspunderea internaţională a statelor şi a organelor de stat pentru declanşarea şi ducerea unui asemenea război. Printre acestea se numără: „Convenţia

36

cu privire la judecarea şi sancţionarea principalilor criminali de război", încheiată la Londra ia 8 august 1945 între reprezentanţii SUA, URSS, Marii Britanii şi Franţei, în baza căreia au fost instituite tribunalele militare internaţionale de la Nurnberg si Tokio; „Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război si a crimelor contra umanităţii", adoptată de Adunarea Generală si deschisă spre ratificare .si aderare la 6 noiembrie 1968; „Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţi", document adoptat de Adunarea Generală a ONU la 3 decembrie 1973; „Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid", adoptată de Adunare;' Generală a ONU la 9 decembrie 1948; „Convenţia internaţională asupra prevenirii şi reprimării crimei de apartheid", adoptată de Adunarea Generală a ONU la 30 noiembrie 1973 ş.a.

Crimele internaţionale sunt prin natura lor imprescriptibile, făptuitorii acestor crime putând ii urmăriţi, judecaţi şi condamnaţi oricând, indiferent de timpul scurs de la comiterea faptelor lor criminale. Principiul imprescriptibilităţii acestor crime a (ost consacrat într-o serie de documente politico-juridice, ca: Acordurile interaliate încheiate de statele coaliţiei antifasciste (între 1941-1945), Legea numărul 10 a Consiliului de Control din Germania (20 decembrie 194), Statutul Tribunalului militar internaţional de la Niirnberg ş.a, De asemenea, de la crearea ei. Organizaţia Naţiunilor Unite a acţionat în vederea urmăririi si pedepsirii indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii.

3. Prevenirea şi reprimarea crimei de genocid

Provenit din cuvintele latine genus (grup) şi caedere (a ucide) termenul genocid, introdus relativ recent in vocabularul juridic califică crima care are drept consecinţă grele pierderi de vieţi omeneşti distrugerea ca atare în mod deliberat a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios. La originea acestei crime se află naziştii germani, care puţin înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial, au folosit genocidul drept armă împotriva anumitor grupuri naţionale, etnice, rasiale sau religioase cu scopul de a le distruge.

Reacţia comunităţii internaţionale împotriva acestei odioase crime a fost atât de vehementă încât a determinat Adunarea Generală a ONU să înscrie reprimarea acesteia pe ordinea de zi a primei ei sesiuni din 1946 într-o Rezoluţie, adoptată în decembrie a aceluiaşi an, Adunarea Generală considera genocidul o crimă de dreptul ginţilor pe care întreaga lume civilizată o condamnă, iar cei care se fac vinovaţi de comiterea ei trebuie pedepsiţi cu severitate, indiferent de rangul lor şi motivele în numele cărora au acţionat. Statele membre ale ONU au fost invitate să adopte măsuri legislative în acest sens. România a incriminat genocidul în titlul al Xl-lea, intitulat „Infracţiuni contra păcii si omenirii", articolul 357 din Codul ei Penal.

Consiliul Economic şi Social 1-a însărcinat pe Secretarul General al ONU să redacteze un proiect de convenţie asupra genocidului, care, după ce a fost dezbătut şi revizuit de Adunarea Generală a ONU a fost deschis la 9 decembrie 1948, cu o zi înainte de proclamarea Declaraţiei universale a drepturilor omului, spre semnare şi ratificare de către state.

În ultimul timp, crima de genocid a fost incriminată în statutele tribunalelor penale internaţionale de la Haga şi Arusha, şi în cel de la Roma din 1999.

4. Protecţia drepturilor omului în administraţie şi justiţie

În 1955, la primul Congres internaţional pentru prevenirea crimei şi tratamentului delincvenţilor, organizat sub auspiciile Naţiunilor Unite, a fost elaborat un document intitulat „Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul delincvenţilor", care, doi ani mai târziu, a fost adoptat de Consiliul Economic şi Social al ONU. La 31 iulie 1977, Consiliul a completat cea de-a doua parte a „Ansamblului de reguli" cu o nouă secţiune, notată cu litera C, care conţine regula 95 referitoare la „persoana arestată sau încarcerată Iară a li fost inculpată". Cum s-a remarcat la unul din congresele consacrate acestei probleme, influenţa exercitată de acest document asupra legislaţiilor, regulamentelor naţionale, regulamentelor penitenciare şi administrative este

37

considerabilă; jumătate din statele de pe cele cinci continente respectă directivele conţinute în „Ansamblul de reguli" referitoare la localurile de detenţie, la condiţiile de viaţă decentă .şi la separarea categoriilor de deţinuţi, progrese importante fund remarcate si în ce priveşte regulile la disciplină şi la pedepse.

Ulterior, Adunarea Generală a ONU a adoptat următoarele nouă documente referitoare la garantarea drepturilor omului în administraţie şi justiţie:1.Reguli minime pentru tratamentul delincvenţilor;2.Declaraţia asupra protecţiei persoanelor împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante;3, Convenţia împotriva torturii si altor pedepse sau tratamente eu cruzime, inumane sau degradante;4.Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor;5.Principii de etică medicală referitoare la rolul personalului sanitar, îndeosebi mediei, în protecţia arestaţilor şi a deţinuţilor împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante;6.Garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea.7.Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing).8.Declaraţia de principii fundamentale de justiţie referitoare la victimele criminalităţii şi victimele abuzului de putere.9.Principiile fundamentale referitoare la independenta magistraturii".

D. Regimul refugiaţilor şi al persoanelor migrante

Refugiatul, ca victimă, este definit în convenţiile internaţionale ca fiind orice persoană care are motive să creadă că este persecutată din cauza rasei sale, a religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un grup social sau a opiniilor sale politice, se află în afara ţării sale de origină si care nu poate sau nu doreşte să reclame protecţia ţării sale. La sfârşitul anului 1999 un număr de peste 18 milioane de persoane pretindeau statut de refugiat.

Pentru protecţia internaţională a acestor persoane a fost creat înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, cu sediul la Geneva.

Obiectivul urmărit pe plan internaţional este de a realiza condiţii de natură a permite refugiaţilor să ducă o existenţă normală si să participe la viaţa economică şi socială a tării de reşedinţă. Principiul de bază al statutului refugiaţilor este acela al neizgonirii din ţara în care au primi! azil. Pornind de la acest principiu, se urmăreşte să se asigure refugiaţilor unele drepturi fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la o muncă remunerată, dreptul de a poseda un act de identitate, dreptul la educaţie si, în final, acordarea cetăţeniei.

Pentru protecţia drepturilor refugiaţilor au fost adoptate o serie de instrumente internaţionale: Statutul Oficiului înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Convenţia referitoare ia statutul refugiaţilor (1951), care defineşte drepturile refugiaţilor si normele minime de tratament; Protocolul relativ la statutul refugiaţilor (1951);Declaraţia asupra azilului teritorial (1967); Declaraţia asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu posedă,naţionalitatea tării în care trăiesc.

Problema refugiaţilor a (acut obiectul preocupărilor unor organizaţii regionale, ca, de pildă, Consiliul Europei, Organizaţia Unităţii Africane şi Organizaţia Statelor Americane, care au adoptat instrumente internaţionale în acest scop.

E. Drepturile minorităţilor

O problemă specială, care face obiectul dezbaterilor din diverse toruri internaţionale ONU, OSCE, Consiliul Europei etc. , constituie drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice. Până în prezent nu s-a reuşit sa se adopte un instrument juridic internaţional care să trateze în mod special drepturile minorităţilor. Aceasta datorită, pe de o parte,

38

faptului că este în sine o problemă foarte complexă, iar, pe de altă parte, pentru că constituie, pentru unele state, o miză politică. Complexitatea problemei consta in faptul că reglementarea ei trebuie să concilieze consideraţii primordiale, cum sunt egalitatea de tratament, nediscriminarea, securitatea naţionala, integritatea teritorială şi independenţa politică, eu respectarea şi protecţia diferitelor grupuri care trăiesc pe teritoriul unui stat.

Nediscriminarea şi egalitatea de tratament pentru membrii individuali ai grupurilor minoritare sunt consacrate ca norme juridice larg recunoscute în dreptul internaţional, ele fiind enunţate în Carta ONU şi în cele două Pacte internaţionale relative la drepturile economice sociale şi culturale şi la drepturile civile şi politice adoptate de Naţiunile Unite în 1966. Alte convenţii internaţionale reglementează situaţii particulare în care grupurilor minoritare şi membrilor lor li s-ar putea refuza egalitatea de tratament. Printre acestea se numără:- Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială (Naţiunile Unite, 1965);-Convenţia asupra eliminării, tuturor formelor de discriminare fată de femei (Naţiunile Unite, 1975);-Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţa si discriminare fundate pe religie sau convingeri (Naţiunile Unite, 1981),-Convenţia asupra drepturilor copilului (Naţiunile Unite, 1989),-Convenţia privind lupta contra discriminării în domeniul învăţământului (UNESCO, 1960) ş.a.;

Pentru a li se proteja caracteristicile şi tradiţiile s-a încercat să se propună drepturi speciale şi un tratament preferenţial minorităţilor, însă nu s-a reuşit să se ajungă la un acord pe plan internaţional.

Autorii Cartei ONU, plecând de la opinia generală că, întrucât drepturile individuale ale omului sunt convenabil protejate, au considerat că nu este necesar să se prevadă în acest instrument şi dispoziţii speciale referitoare la drepturile minorităţilor. Din aceleaşi considerente nu au fost inclusă o asemenea dispoziţie nici în Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948, iar un proiect de tratat supus de Ungaria la Conferinţa de pace în 1946 la Londra nu a fost acceptat.

Deşi într-o Rezoluţie a Adunării Generale a ONU din 1947 se sublinia că este dificil de adoptat o soluţie uniformă ,,la o problemă complexă si delicată care îmbracă aspecte particulare în fiecare stat în care se pune", în 1947 ONU a creat Subcomisia de luptă contra măsurilor discrimi-natorii şi a protecţiei minorităţilor alcătuită din experţi independenţi care este un organ subsidiar al Comisiei drepturilor omului. De asemenea, protecţia minorităţilor a făcut obiectul a mai multor studii solicitate de Naţiunile Unite.

Ideea elaborării unui instrument internaţional privind drepturile persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice a fost formulată într-un Raport prezentat în 1977 la Naţiunile Unite. Comisia drepturile omului a creat în acest scop un grup de lucru oficios, însărcinat să analizeze un proiect de declaraţie prezentat de Iugoslavia. Acest grup, constituit anual de către Comisie, a prezentat în 1991, un ..Proiect de Declaraţie a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale, etnice, religioase sau lingvistice".

Printre drepturile incluse în acest document, ce trebuie promovate si protejate, se numără dreptul minorităţilor de a se bucura de propria lor cultură, de a profesa si practica propria lor religie, de a-si utiliza limba proprie, de a stabili si menţine contacte cu alţi membri ai grupului lor, precum şi dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a lor. şi a se întoarce în ţara lor.

Statele în care trăiesc minorităţi au datoria de a lua măsuri de promovare şi protejare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor ce aparţin acestor minorităţi, în special în domeniile învăţământului, educaţiei, culturii şi informaţiei.

Persoanele care aparţin minorităţilor au, la rândul lor, datoria de a respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale membrilor majorităţii. De asemenea, se stipulează în articolul 8 punctul 4 că „Nici una din dispoziţiile prezentei Declaraţii nu va fi interpretată ca autorizând vreo

39

oarecare activitate contra scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite inclusiv egalitatea suverană, integritatea teritorială şi independenţa politică a statului".

IV.Răspunderea penală a persoanelor particulare pentru infracţiuni care nu au caracter de crime internaţionale

În dreptul internaţional public şi în dreptul internaţional umanitar a fost creată instituţia răspunderii statelor pentru crime contra păcii şi, respectiv, a răspunderii penale a persoanelor fizice pentru comiterea de infracţiuni grave, adică pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii, inclusiv crima de genocid. În afară de crimele internaţionale, există o serie de infracţiuni săvârşite de persoane, denumite delicte de dreptul ginţilor delicta juris gentium care lezează interesele statelor. Ele sunt incriminate prin tratate internaţionale, dar reprimarea lor intră în competenţa statelor. Printre infracţiunile internaţionale care nu au caracter de crime internaţionale ce pot fi săvârşite de particulari se numără: terorismul internaţional, pirateria maritimă şi aeriană (deturnarea de avioane), traficul ilicit de stupefiante, traficul de femei si copii, sclavia şi traficul cu sclavi, falsificarea de monedă, distrugerea cablurilor submarine şi traficul cu publicaţii obscene.

A. Reprimarea terorismului internaţional

Unul dintre flagelurile cele mai cumplite care se manifestă din ce în ce mai frecvent în lumea de azi este flagelul terorismului. Actele de terorism vizează persoane sau grupuri de persoane a căror singură vină o constituie rasa, religia sau originea lor naţională, reprezentanţi diplomatici, grupări politice, organizaţii eu caracter obştesc, instituţii, precum şi grupuri de persoane reunite organizat sau aliate întâmplător în locuri sau localuri publice sau private. Scopul acestor grave manifestări de violenţă este diferit; ele pot ii îndreptate împotriva ordinii internaţionale sau regimului social-politic din interiorul unui stat. Asemenea acte de violenţă pun în pericol relaţiile interstatale, constituie o ameninţare directă pentru pace, prejudiciază climatul internaţional.

Un alt scop posibil al unor astfel de acte teroriste, urmărit de autori individuali, de grupuri de indivizi sau de organizaţii criminale, dintre care unele au ramificaţii în mai multe state, este acela al unor foloase materiale: răpiri de persoane în vederea răscumpărării, asasinate. răzbunări care pol merge până la schingiuiri sau ucideri, incendieri, explozii sau distrugeri de bunuri etc. În cazul în care actele teroriste sunt săvârşite împotriva unor conducători politici ai unor state, unor persoane refugiate pe teritoriile altor state, unor bunuri cu ajutorul, aprobarea sau ştiinţa conducerilor altor state, acestea poartă răspunderea pentru acele acte de terorism. În afară de suferinţele fizice, pierderile de vieţi omeneşti şi de pagubele materiale pe care le cauzează direct, implicaţiile actelor de terorism sunt multiple. Asemenea acte creează neîncredere între state, o stare de nesiguranţă cu consecinţe negative pentru continuarea si dezvoltarea normală a relaţiilor politice, economice, de turism etc., precum şi pentru climatul intern din statele în care actele de teroare se repetă şi nu pot fi prevenite şi reprimate de puterea de stat. Pe de altă parte, statele care-şi bazează activitatea pe mijloace teroriste poartă o gravă răspundere nu numai faţă de propriile popoare, ci se fac vinovate de violarea legalităţii internaţionale,

Actele de teroare sunt, mai ales, metode tipice ale unor grupări extremiste laice sau religioase care urmăresc să atragă atenţia lumii asupra existenţei lor, încercând să creeze impresia falsă a unei forţe politice în viaţa internaţională sau în interiorul propriului stat.

Deşi actele de terorism s-au intensificat mai ales după primul război mondial şi cunosc în prezent o recrudescenţă accentuată, deşi s-a creat un curent de condamnare a acestora, nu s-a reuşit până în prezent să se încheie o convenţie multilaterală cu caracter de universalitate care să incrimineze terorismul.

Procesul de elaborare a unei asemenea convenţii a fost amorsat în 1932 în cadrul Societăţii Naţiunilor, iar primul anteproiect de Convenţie asupra terorismului a fost elaborat de reputatul jurist

40

român Vespasian V. Pella şi adoptai de Comitetul de Jurişti al Societăţii în aprilie 1935. Acest document i-a inspirat pe autorii .Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, semnată la Geneva în 1937, întrucât nici unul din cele 24 de state semnatare nu au ratificat-o, Convenţia nu a intrat în vigoare. Convenţia prezintă totuşi importanţă, întrucât enunţă actele pe care, la vremea respectivă, statele trebuiau să le prevină şi să le reprime. Ea debuta cu principiul potrivit căruia fiecare stat trebuie să se abţină de la orice fapt menit a favoriza activităţi teroriste îndreptate contra altui stat.

Statele se angajau să includă în legislaţiile lor penale următoarele fapte comise pe teritoriul lor, dacă erau îndreptate împotriva altei părţi contractante si constituie acte de terorism:1. Atentatele îndreptate contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau libertăţii şefilor de state, persoanelor care exercita prerogativele şefului de stat şi persoanelor ce ocupă funcţii de stat;2.Actele de diversiune constând în distrugerea sau deteriorarea bunurilor publice destinate uzului public, care aparţin altei părţi contractante;3.Faptul de a pune cu intenţie în pericol mai multe vieţi omeneşti;4.Confecţionarea, păstrarea sau furnizarea de arme, muniţii sau produse explozive în vederea comiterii de acte teroriste;5 Falsificarea, introducerea în ţară şi procurarea de paşapoarte false şi alte documente similare;6. Pregătirea si instigarea la acte teroriste, participarea sau ajutorarea în orice fel a teroriştilor. După cel de-al doilea război mondial, în condiţiile unei recrudescenţe a terorismului internaţional, problema a fost şi continuă să fie dezbătută în diferite organe şi organisme ale ONU. Astfel, Comisia de drept internaţional a examinat chestiunea într-un proiect de cod în 1954, considerând drept crimă contra păcii şi securităţii internaţionale întreprinderea, de acte teroriste de către un stat împotriva altuia. La 1 decembrie 1972, Adunarea Generală a ONU a condamnat, prin Rezoluţia 3034/XXVII terorismul internaţional. În Rezoluţie se făcea o distincţie între actele condamnabile de terorism internaţional şi lupta popoarelor pentru exercitarea dreptului la autodeterminare, îndreptată împotriva unor cotropitori, pentru independenţă şi libertate. De asemenea, prin această Rezoluţie s-a propus crearea unui Comitet, compus din 35 de persoane care să examineze propunerile avansate de state în acest sens. La 17 decembrie 1979. Adunarea Generală a adoptat, prin Rezoluţia 34/145 propunerile Comitetului privind colaborarea internaţională în vederea eliminării terorismului. Până la sfârşitul secolului al XX-lea nu s-a reuşit să se adopte o convenise care să cuprindă toate actele, care, prin natura lor intră în sfera terorismului.

Pe plan regional, statele membre ale Consiliului Europei au încheiat la 27 ianuarie 1977, la Strasbourg, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului.

B. Reprimarea pirateriei

Pirateria este o activitate foarte veche în practica internaţională constând în acte ilicite de violenţă comise de particulari cu scopul de a prăda în scop personal. Prima formă de piraterie a fost practicată pe mare (brigandajul maritim), pentru ca în perioada postbelică să se extindă , şi la domeniul aerian.

1. Pirateria maritima

Pirateria maritimă este o expresie care desemnează actele ilicite de violenţă săvârşite în marea liberă de persoane particulare cu scopul de a prăda, captura sau scufunda navele capturate. Pirateria maritimă se deosebeşte de cursă, care constituie operaţiuni de război naval efectuate de corsari, adică de persoane autorizate de stat, printr-o scrisoare de marcă, să comită asemenea acte în schimbul reţinerii unei părţi de pradă. Cursa a fost abolită prin Declaraţia asupra războiului pe mare de la Paris din 1856.

Din cauza primejdiei pe care o reprezintă pentru navigaţia maritimă si pentru comerţul pe mare pirateria maritimă este considerată de dreptul cutumiar un delict la dreptul internaţional

41

(delicta juris gentium), iar piraţii, inamici ai genului uman (hostis humani generis). O serie de instrumente internaţionale Tratatul de la Nyon din 1937, Convenţia de la Roma din 10 martie 1988 pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei navigaţiei maritime si Protocolul omonim, Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării de la Montigo Bay din Jamaica (1982) autorizează navele militare ale fiecărui stat să urmărească navele pirat în marea liberă si să-i traducă pe piraţi in faţa instanţelor de judecată ale statului captor.

Convenţia de la Nyon a încadrat între actele de piraterie şi atacul navelor submarine, al navelor de suprafaţă si al aeronavelor militare împotriva vaselor comerciale ale beligeranţilor.

Convenţia de la Geneva asupra mării libere, care defineşte pentru prima oară pirateria, a consacrat dreptul la urmărire şi competentă jurisdicţională a captorului.

Constituie act de piraterie, potrivii articolului 15 din Convenţie, orice act ilegal de violenţă, de deţinere a unei nave sau orice jefuire comisă în scopuri personale de către personalul sau pasagerii unei nave particulare împotriva altei nave, persoanelor sau bunurilor în marea liberă sau în orice alt loc care nu se află sub jurisdicţia vreunui stat, ca şi orice act de participare voluntară la folosirea unei nave sau aeronave în aceste scopuri când acela care le comite are cunoştinţă de faptele care dau acestei nave caracterul unei nave pirat Convenţia consacră, de asemenea, dreptul de captură, sechestrare şi competenţă de judecată a statului care a efectuat sechestrarea. Sechestrarea pentru acte de piraterie nu poate fi efectuată decât de nave de război sau de nave afectate unui serviciu public si autorizate în acest scop (articolele 16-25).

Deşi Convenţia din 1958 cu privire Ia marea liberă reglementează numai pirateria comisă de navele particulare, o mare parte a doctrinei include în această categorie şi pirateria săvârşită de navele de stat. Pornind de la o asemenea doctrină, România a făcut, cu prilejul ratificării Convenţiei, următoarea rezervă: ..România consideră că definiţia pirateriei astfel cum este formulată în articolul 15 din Convenţia asupra mării libere nu cuprinde unele acţiuni care, potrivit dreptului internaţional contemporan, trebuie să fie socotite ca acte de piraterie".

În legislaţia română, pirateria maritimă a fost incriminată încă din 1907 prin Legea asupra marinei comerciale, iar în Codul nostru Penal este pedepsită ca infracţiune.

2. Pirateria aeriană

Pirateria aeriană este definită ca un act ilicit de violenţă, săvârşii în aer, în scopul de a captura sau deturna o aeronavă fie în interes personal, pentru obţinerea unei recompense, fie pentru realizarea unor interese politice. Ea este un fenomen relativ nou în practica internaţională, care constă în acţiuni criminale ale unor persoane care obligă si ameninţă echipajul avionului să schimbe ruta şi să se îndrepte spre o destinaţie impusă de ele, expunând astfel unor grave primejdii viaţa echipajului si a pasagerilor.

Pentru reprimarea infracţiunilor contra aviaţiei civile au fost încheiate până în prezent următoarele trei convenţii:i. Convenţia cu privire la infracţiuni şi anumite acte săvârşite la bordul aeronavelor (Tokio, l963);ii. Convenţia referitoare ia reprimarea capturării ilicite de aeronave (Haga, 1971); şiiii. Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile (Montreal, 1973).

C. Reprimarea traficului cu stupefiante

Conceptul de „stupefiante"' defineşte substanţele toxice opium, heroina, cocaina, morfina, cocaina, marijuana ş.a. - care acţionează asupra centrilor nervoşi, producând stări de inerţie fizică şi psihică, decădere, descompunere etc.

Toxicomania şi traficul de stupefiante constituie una din principalele probleme de igienă socială ale epocii noastre, motiv pentru care statele au trecut la intensificarea măsurilor, naţionale şi internaţionale, menite să combată traficul ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope. Primul instrument juridic în materie a fost Convenţia de la Haga din 23 ianuarie 1912, prin care statele

42

semnatare s-au angajat să controleze producţia de opium brut, să reglementeze importul şi exportul de opium manufacturat, să supravegheze comerţul cu opium medical şi cu derivatele acestuia. La 13 iulie 1931 a fost adoptată o nouă Convenţie privind limitarea fabricării şi reglementarea distribuirii stupefiantelor si Protocolul pentru punerea sub control internaţional a unor droguri nespecificate în Convenţie. Sub egida Naţiunilor Unite s-a creat, în cadrul Consiliului Economic şi Social, Comisia stupefiantelor care a pregătit Convenţia unică a stupefiantelor adoptată în 1961. Prin această Convenţie s-a urmărit unificarea reglementărilor internaţionale privind sistemul de control în domeniul stupefiantelor, extinderea controlului asupra culturilor de plante ca opiumul, haşişul si frunzele de cocaină, din are sunt extrase stupefiantele „naturale", precum şi simplificarea sistemului de control internaţional. în 1971, Conferinţa ONU a adoptat la Viena, o nouă Convenţie internaţională, denumită Convenţia asupra substanţelor psihotrope (stimulatoare, tranchilizante si halucinogene). Această Convenţie nu face altceva decât să completeze si să adapteze la noile condiţii Convenţia unică din 1961.

D. Combaterea traficului eu fiinţe umane

Primele instrumente internaţionale care au avut ca obiect combaterea comerţului cu fiinţe umane a fost Aranjamentul de la Paris pentru reprimarea traficului cu femei albe din 18 mai 1904, semnat de 18 state si Convenţia internaţională referitoare la traficul cu femei albe, la care au aderat ulterior 34 de state.

Alte două instrumente internaţionale au fost elaborate sub auspiciile Societăţii Naţiunilor Convenţia internaţională de la Geneva din 30 septembrie 1921 referitoare la combaterea traficului cu femei si copii şi Convenţia internaţională de la Geneva din 11 octombrie 1933 cu privire la reprimarea traficului cu femei majore. (Potrivit acestei ultime Convenţii, statele părţi se angajau să pedepsească orice persoană care a recrutat sau a încercat să recruteze femei sau fete majore, chiar cu consimţământul lor, în vederea practicării prostituţiei într-o ţară străină).

Un interes deosebit faţă de problema reprimării traficului cu fiinţe umane a manifestat Organizaţia Naţiunilor Unite. Astfel, la 2 decembrie 1949. Adunarea Generală a ONU a aprobat Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei semenilor, pe care a deschis-o spre semnare şi aderare la 21 martie 1950. Convenţia, care unifica instrumentele adoptate anterior, a intrat în vigoare la 25 iulie 1951. România a ratificat-o prin Decretul nr.482 din 10 decembrie 1954. publicat în Buletinul Oficial nr.46/1954.

Considerând că prostituţia şi răul care o însoţeşte, traficul cu fiinţe umane în vederea prostituării lor sunt incompatibile cu demnitatea persoanei umane şi pun în pericol bunăstarea individului, a familiei si a comunităţii, statele părţi la convenţie „decid pedepsirea oricărei persoane care pentru a satisface pasiunile alteia:1.Ademeneşte, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimţământul acesteia.2.Exploatează prostituţia altei persoane chiar cu consimţământul acesteia''.

Totodată, statele se angajează să pedepsească orice persoană care ţine, conduce sau cu bună ştiinţă finanţează sau contribuie la finanţarea unei casc de toleranţă sau dă în folosinţă cu bună ştiinţă, în totalitate sau în parte, un imobil sau un alt loc în scopul prostituării altei persoane.

Sunt pedepsite orice tentative sau orice act pregăti lor îndeplinit în vederea comiterii infracţiunilor de mai sus, precum şi participarea intenţionată la actele respective.

E. Abolirea sclaviei şi a traficului cu sclavi

Primele reglementări internaţionale în domeniu datează de la începutul secolului al XlX-lea. Astfel, Tratatul de la Paris din 30 mai 1814, dintre Franţa şi Anglia, stipula în articolul 1 adiţional angajamentul celor două state de a-si uni toate eforturile la viitorul Congres „pentru a face ca toate puterile creştinităţii să se pronunţe asupra abolirii traficului cu negri, astfel ca acest trafic să înceteze în mod universal, cum el va înceta definitiv în toate cazurile din partea Franţei, într-un

43

termen de cinci ani şi, între altele, în această perioadă nici un traficant de sclavi nu va putea să împartă sau să vândă sclavi niciunde, în afară de coloniile statului al cărui supus este". In Declaraţia Congresului de la Viena, din 8 februarie 1815, traficul cu negri era condamnat într-o manieră generală, fără nici un angajament concret şi Iară a fixa un termen pentru suprimarea acestui trafic.

Un prim pas înainte a fost făcut prin Convenţia de la Londra din 20 decembrie 1841 dintre Anglia, Austria, Franţa. Prusia si Rusia, prin care se interzicea în mod expres comerţul cu sclavi. Prin Convenţie statele părţi îşi recunoşteau un drept reciproc de vizită a navelor lor pentru a împiedica comerţul cu sclavi, pe care-l asimilau cu pirateria.

Măsura de interzicere şi de combatere a comerţului eu sclavi a fost extinsă prin Actul general al Conferinţei de la Berlin din 26 februarie 1885, care, în articolul 6, stipula: „Toate puterile care exercită drepturi de suveranitate sau de influenţă în zisele teritorii (care alcătuiesc bazinul Congoului şi al afluenţilor lui - n.n. C.G.) se angajează să vegheze la conservarea populaţiilor indigene şi la ameliorarea condiţiilor lor morale şi materiale de existenţă şi să concure la suprimarea sclaviei şi, mai ales. a traficului cu negri". Potrivit articolului 9, aceste teritorii nu vor putea servi ca piaţă, nici drept cale de tranzit pentru vânzarea de sclavi, fiecare din puterile semnatare angajându-se să folosească toate mijloacele de care dispun pentru a pune capăt comerţului cu negri si a-i pedepsi pe cei ce se ocupă cu un asemenea comerţ. Un moment important în abolirea traficului cu sclavi 1-a constituit Conferinţa antisclavagistă de la Bruxelles, care şi-a desfăşurat lucrările între 16 noiembrie 1889 si 2 iulie 1890. Actul general al Conferinţei, semnat la 2 iulie 1890, trata trei categorii de probleme: locul de origine al sclavilor, locul de destinaţie si transportul. În această perioadă, unele state, între care Franţa, Anglia. Spania, Brazilia, SUA şi altele, au adoptat legi interne care interziceau comerţul cu sclavi, însă toate aceste măsuri, inclusiv reglementările internaţionale, nu urmăreau decât un singur scop: să limiteze sau sa interzică comerţul cu sclavi, însă nu şi abolirea sclaviei,

Problema abolirii sclaviei ea atare a fost pusă pentru prima dată la Societatea Naţiunilor, în 1922, când a fost creată o Comisie ad-hoc pentru abolirea sclaviei în lume şi pentru formularea de propuneri pentru reprimarea acesteia. Comisia a prezentat Adunării Societăţii, la 12 iunie 1924, un raport conţinând unele propuneri, cu recomandarea ca ele să fie încorporate într-o Convenţie internaţională. În 1925 şi 1926 Adunarea a dezbătut un proiect de Convenţie referitoare la sclavie, pe care l-a aprobat la 2 septembrie 1926.

Convenţia asupra sclaviei, semnată de 35 de state, inclusiv România, a intrat în vigoare la 1 martie 1927. Ea era alcătuită din 12 articole care defineau sclavia şi comerţul cu sclavi, angajau statele părţi să adopte măsuri adecvate pentru a preveni sclavia şi a o suprima complet ,.într-o manieră progresivă şi cât mai repede cu putinţă" (articolul 2), să prevină si să reprime îmbarcarea, debarcarea şi transportul sclavilor în toate apele lor teritoriale şi să negocieze, cât mai curând cu putinţă, o convenţie generală cu privire la comerţul cu sclavi şi să-şi acorde reciproc sprijin pentru reprimarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi.

După cel de-al doilea război mondial, o dată cu adoptarea Cartei ONU, în care popoarele Naţiunilor Unite îşi reafirmau credinţa „în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoane umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici"', problema sclaviei s-a pus într-un alt context, şi anume în cel al abolirii ei exprese. Pentru început, problema adaptării Convenţiei din 1926 asupra sclaviei în noile realităţi politico-juridice s-a pus în contextul transferului competenţelor pe care le exercita Societatea Naţiunilor în acest domeniu către Organizaţia Naţiunilor Unite. Astfel prin Rezoluţia 475/XV din 27 aprilie 1953. Consiliul Economic si Social a recomandat Adunării Generale a ONU să invite statele părţi la Convenţia din 1926 să accepte acest transfer, iar pe Secretarul General să pregătească în acest scop un proiect de protocol. Secretarul General a prezentat acest proiect Adunării Generale, care, prin Rezoluţia ei 794/VII din 23 octombrie 1953, l-a aprobat într-o versiune amendată sub denumirea de „Protocol de amendare a Convenţiei relative la sclavie".

În conformitate cu articolul 1, „Statele părţi la prezentul Protocol se angajează ca în relaţiile dintre ele, în conformitate cu prevederile prezentului Protocol, să atribuie efect juridic deplin

44

amendamentelor aduse acestui instrument, care figurează în Anexa prezentului Protocol, să le pună în vigoare şi să le asigure aplicarea".

Celelalte 4 articole ale Protocolului cuprind clauze finale privind procedura achiesării la el, data intrării în vigoare, înregistrarea lui la Secretarul General al ONU.

Convenţia din 1926 se referă doar la unele aspecte privind sclavia, nu şi la formele deghizate ale acesteia. Dorind să extindă reglementările şi la acest ultim aspect, Consiliul Economic şi Social a creat, prin Rezoluţia 564/X1X din 7 aprilie 1955, un Comitet special, pe care l-a însărcinat să redacteze un proiect de Convenţie suplimentară referitoare la abolirea sclaviei.

Proiectul de convenţie a fost elaborat de Comitet şi înaintat ECOSOC, care, prin Rezoluţia 60/XXI din 30 aprilie 1956, a hotărât convocarea unei Conferinţe a plenipotenţiarilor pentru a definitiva şi adopta textul final al Convenţiei.

La 7 septembrie 1956, Conferinţa a adoptat „Convenţia suplimentară relativă la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei".

Convenţia a intrat în vigoare la 3 aprilie 1957, ea fiind alcătuită dintr-un preambul şi 15 articole divizate în şase secţiuni. Ea nu înlocuieşte Convenţia referitoare la sclavie din 1926, care continuă să rămână în vigoare, fapt ce rezultă, de altfel, din denumirea ei de „Convenţie suplimentară", ci are numai rostul să adauge unele reglementări noi, impuse de evoluţiile din dreptul internaţional, inclusiv din drepturile omului. Motivaţia acestei Convenţii se află în preambul ei şi se exprimă în trei idei fundamentale: 1. libertatea este un drept pe care fiecare fiinţă l-a dobândit prin naştere; 2. după încheierea Convenţiei din 1926 „noi progrese au fost obţinute în această direcţie" şi 3. Convenţia suplimentară este destinată „intensificării eforturilor, atât naţionale cât si internaţionale, care vizează abolirea sclaviei, a traficului de sclavi si a instituţiilor şi practicilor analoage sclaviei". Astfel. Convenţia înglobează practicile si instituţiile în materie de servitute pentru datorii, formele servile de căsătorie şi exploatare a copiilor si adolescenţilor, traficul cu sclavi, instituţiile şi practicile analoage sclaviei.

Fenomenul sclaviei se menţine şi după această dată în anumite zone ale globului, din care cauză reprimarea ei a fost prevăzută şi în alte convenţii internaţionale. Articolul 22 din Convenţia de la Geneva din 1958 cu privire la marea liberă prevede că orice navă de război poate opri un vas comercial dacă are un motiv serios să bănuiască că acesta s-ar ocupa cu traficul de sclavi. Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, semnată la Montigo Bay, în Jamaica, la 10 decembrie 1982. prevede în articolul 99 că: ,.Orice stat va lua măsuri eficace pentru a preveni şi reprima transportul de sclavi pe navele autorizate să poarte pavilionul lui si pentru a preveni uzurparea pavilionului lui în acest scop. Orice sclav care se refugiază pe o navă, indiferent de pavilionul ei, este liber ipso facto”.

F. Reprimarea falsificării de monede

La 20 aprilie 1929 a fost încheiată la Geneva, la propunerea guvernului francez, pe baza unui proiect întocmit de juristul român Vespassian V Pella, „Convenţia internaţională pentru reprimarea falsificatorilor de monede". Convenţia a intrat în vigoare în 1931, România ratificând-o la 3 mai 1930 prin Legea 89.

Scopul acestei Convenţii a fost aceia de a proteja pe plan internaţional monedele tuturor statelor. Potrivit Convenţiei, statele se angajează sa incrimineze următoarele lapte şi să-i supună urmăririi penale pe falsificatorii de monede, indiferent cui aparţin monedele respective:a) Manoperele frauduloase constând în fabricarea sau alterarea de monede, indiferent de mijloacele folosite în acest scop;b) Punerea, în mod fraudulos, în circulaţie de monedă falsificată;c) Faptele săvârşite cu scopul de a pune în circulaţie, de a introduce în ţară, de a primi sau de a procura monedă falsă;d) Tentativa si participarea cu intenţie la aceste infracţiuni;e) Faptele frauduloase de a fabrica, primi sau de a procura instrumente sau alte obiecte destinate, prin natura lor, fabricării de monedă falsă.

45

Statele părţi se angajează să-i extrădeze pe autorii infracţiunilor internaţionale de fals de monedă, indiferent dacă între statele respective există sau nu convenţii de extrădare. Incriminând aceste fapte, precum şi tentativa comiterii lor, Convenţia extinde infracţiunea la falsificarea de timbre si la alte valori aflate în circulaţie. Astfel, articolul 282 Codul Penal român specifică: „Falsificarea de monedă metalica, monedă de hârtie, emise de o instituţie bancară ori de către instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror altor titluri ori valori asemănătoare se pedepseşte cu închisoarea de la doi la şapte ani si interzicerea altor drepturi.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie, în orice mod, a valorilor falsificate arătate în alineatul precedent sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie.

Tentativa se pedepseşte".„Articolul 283 dispune: „Falsificarea de timbre, mării poştale, plicuri poştale, cărţi poştale,

bilete ori foi de călătorie sau transport ori punerea în circulaţie a unor astfel de valori falsificate se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la cinci ani. Tentativa se pedepseşte".

În fine, potrivit articolul 284: „Dispoziţiile cuprinse în acest capitol se aplică şi în cazul când infracţiunea priveşte monede sau timbre ale altor state, ori alte valori străine".

G. Distrugerea cablurilor submarine

Protecţia cablurilor marine a fost reiterată în Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care, în articolul 26 precizează că „statul suveran nu poate împiedica aşezarea sau întreţinerea acestor cabluri conducte, cu rezerva dreptului de a lua măsuri rezonabile pe exploatarea platoului continental şi exploatarea resurselor lui naturale ".

Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982 de la Montigo Bay reafirmă şi dezvoltă reglementările precedente în articolul 79 intitulat „Cabluri şi conducte submarine pe platoul continental".

Potrivit paragrafului 1, toate statele au dreptul de a pune cabluri si conducte submarine pe platoul continental. Sub rezerva dreptului lui de a lua măsuri raţionale pentru exploatarea platoului continental, pentru exploatarea resurselor lui naturale şi pentru prevenirea, reducerea si controlul poluării de către conducte, statul riveran nu poale împiedica alte state de a pune sau întreţine asemenea cabluri sau conducte (paragraful 2). Un stat care doreşte să pună conducte pe platoul continental al altor state va trebui să obţină consimţământul acestora în ce priveşte traseul lor (paragraful 3). Statul riveran are dreptul de a impune condiţii aplicabile cablurilor sau conductelor ce intră pe teritoriul lui si în marea lui teritorială, jurisdicţia lui asupra cablurilor şi conductelor construite sau utilizate în legătură cu explorarea platoului său continental sau cu exploatarea insulelor artificiale, a instalaţiilor şi lucrărilor aflate sub jurisdicţia lui este aplicabilă în toate cazurile (paragraful 4).

Statele care instalează cabluri sau conducte submarine au datoria de a ţine seama în mod corespunzător de cablurile şi conductele deja instalate şi vor veghea ca posibilitatea de a le repara să nu fie afectată.

Pentru situaţiile de conflict armat, articolul 54 din cea de-a IV-a Convenţie de la Haga din 1907 privitoare la legile şi obiceiurile războiului pe pământ dispune: „Cablurile submarine care leagă un teritoriu ocupat de un teritoriu neutru nu vor fi distruse sau sechestrate decât în cazul unei nevoi absolute. Ele vor trebui, totuşi, restituite, iar despăgubirile se vor reglementa la încheierea păcii". Celelalte cabluri, care leagă teritoriile a două state beligerante, pot fi distruse şi sechestrate, fără nici o despăgubire.

II. Reprimarea răspândirii si a traficului cu publicaţii obscene

Procesul de eradicare a traficului cu publicaţii obscene, care se înscrie în preocuparea comunităţii internaţionale de a asana relaţiile interumane de practici ce atentează la demnitatea şi egalitatea în drepturi a oamenilor, a fost amorsat la începutul secolului XX, o dată cu adoptarea, la 4

46

mai 1910, a Aranjamentului relativ la reprimarea circulaţiei publicaţiilor obscene. în baza acestui Aranjament statele părţi se angajau să desemneze o autoritate care:1.Să centralizeze toate informaţiile care ar înlesni descoperirea si reprimarea actelor ce ar constitui infracţiuni la legislaţia lor internă privitoare la scrieri, desene, imagini sau obiecte obscene şi ale căror elemente constitutive ar avea un caracter internaţional;2.Să procure toate informaţiile care ar putea împiedica importul publicaţiilor sau obiectelor vizate mai sus sau să asigure ori sa grăbească confiscarea lor în limitele legislaţiei interne;3.Să comunice legile deja în vigoare sau care vor fi adoptate în teritoriile lor.

În dorinţa de a imprima o mai marc eficacitate acţiunilor întreprinse în acest sens, guvernul francez a convocat la Geneva o Conferinţă internaţională, care şi-a desfăşurat lucrările între 31 august şi 12 septembrie 1923 sub auspiciile Societăţii Naţiunilor Unite şi care, în final, a adoptat Convenţia internaţională pentru reprimarea răspândirii şi a traficului cu publicaţii obscene.

Alcătuită dintr-un preambul şi 16 articole, Convenţia angajează statele contractante să ia toate măsurile pentru a descoperi, urmări si pedepsi pe acela care va fi vinovat de una din următoarele fapte:1.Fabricarea sau deţinerea de scrieri, desene, gravuri, picturi, tipărituri, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene cu scopul de a face comerţ cu ele, de a le distribui sau de a le expune în mod public;2. Importul, transportul sau fapta de a favoriza importul, transportul, exportul cu scopul de mai sus al respectivelor scrieri, desene, gravuri, picturi, tipărituri, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene sau de a le pune, într-un mod oarecare, în circulaţie;3. Comerţul, fie chiar acela care nu ar li public, efectuarea oricărei operaţiuni privindu-le într-un mod oarecare, distribuirea lor, expunerea lor publică sau profesia de a le da cu chirie;4.Încunoştiinţarea, într-un mod oarecare, în vederea favorizării circulaţiei sau a traficului reprimat, că o persoană se dedă la oricare din faptele pedepsibile amintite mai sus; încunoştiinţarea cum şi de către cine zisele scrieri, desene, gravuri, picturi, tipărituri, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene pot fi dobândite fie direct, fie indirect.

Competenţa judecării unor asemenea infracţiuni o au tribunalele părţii contractante pe teritoriul căreia acestea s-au comis. Statele a căror legislaţie nu este adaptată condiţiilor de aplicare a Convenţiei se angajează să ia sau să propună parlamentelor lor dispoziţiile ce se impun . De asemenea, se angajează să semnaleze, prin autoritatea desemnată prin Angajamentul din 1910, părţii interesate faptul că pe teritoriul său se bănuieşte a se afla obiectele infracţiunii.

Romania a semnat convenţia pentru împiedicarea răspândirii si a traficului cu publicaţii obscene la 9 ianuarie 1924 si a ratificat-o prin Legea 147.

47