Autoritatea carismatică

Termenul de „carismă„ se referă la calitatea specifică a unui individ prin prisma căreia

acesta este considerat a fi înzestrat cu puteri specifice, neobișnuite persoanelor comune,

considerate a fi de origine divină. În baza acestei însușiri, un individ poate lua postura de

lider, însă numai prin recunoașterea autorității de către discipoli sau adepți.

1. Recunoașterea este partea decisivă în vederea validității carismei. Aceasta este

gratuită, garantată de ceea ce se numește dovadă și consistă în devotamentul

încrederii absolute în lider. Baza pentru proclamarea legitimității stă în concepția că

este de datoria celor înzestrați cu autoritate carismatică să își recunoască calitatea și

să acționeze ca atare.

2. Autoritatea carismatică poate dispărea atunci când mărturiile și succesul sunt departe

de lider prea mult timp, când acesta pare să își fi pierdut puterile magice, iar, în cel

mai important caz, cand nu își poate îndeplini demonstrațiile față de adepții lui.

Acesta poate fi asociat cu dreptul divin al regilor.

3. Un grup organizat înzestrat cu autoritate carismatică se va numi o comunitate

carismatică, fiind bazat pe o formă emoțională de relație comună. Specific este că

staff-ului administrativ nu îi este asociat un lider, nu se poate vorbi de o carieră, de

promovare, de ierarhie în grup, de salariu sau beneficiu. Poate fi vorba însă de o

limitare teritorială și funcțională a puterilor carismatice și a misiunii individuale.

Discipolii sau adepții trăiesc într-o relație comună cu liderul lor voluntar. Chiar dacă

nu există organe instituționalizare administrative, pot exista agenți împuterniciți cu

autoritate carismatică de către deținătorul carismei, neexistând un proces logic

rațional de judecată. Din moment ce este „extra-ordinară„, autoritatea carismatică este

opusă termenilor de birocrație, autoritate tradițională, dominație.

4. Autoritatea carismatică este complet independentă de considerentele economice.

Acestea constituie mai degrabă o chemare, o misiune, o datorie spirituală. Liderul

respinde ideea de exploatare a darului divin ca sursă de venit, fiind de cele mai multe

ori, mai degrabă un ideal, decât o tactică.

5. În perioadele tradiționaliste, carisma era marea forță revoluționară. De asemenea,

motivele evoluției constau în: modificarea stilului de viață, apariția problemelor din

această cauză, schimbarea atitudinală a bărbaților, intelectualizarea indivizilor. Pe de

altă parte, carisma poate face o subiectivă reorientare născută din suferință, conflicte,

entuziasm. Se poate duce apoi la o modificare radicală a atitudinilor centrale și

direcțiilor de acțiune cu o nouă orientare a tuturor atitudinilor față de diferite

probleme ale lumii. În perioada de dinaintea apariției raționalismului, tradiția și

carisma au epuizat aproape tot întregul orient al acțiunii.