Capitolul I.Conceptul de autoritate părintească

1.1.Reglementare și definire

Familia constituie unul dintre factorii primordiali cu conotaţii în multe domenii.

Pornind de la domeniul social o regăsim tratată cu importanţa de rigoare din punct de

vedere juridic, psihologic, social, economic şi religios1.

Principalele funcţii ale familiei sunt: economică, juridică, de socializare, de

solidaritate şi sexual-reproductivă.

Funcţia economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale,

financiare, necesare existenţei familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcţia

economică dă libertatea familiei de a se concentra şi a îndeplini şi celelalte

funcţii. Această funcţie este realizată de cei doi soţi prin aducerea veniturilor în

urma exercitării unor profesii, prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor

de îmbrăcăminte prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea

profesiei.

Funcţia juridică se manifestă, în principal, în dreptul domestic exercitat de capul

familiei. Tatăl putea să pedepsească cu moartea pe copilul care-i nesocotea

porunca. Când fata făcea ruşine părinţilor, tatăl putea s-o omoare (mudardea la

ciora). Neamurile erau de acord cu acesta. Tatăl fetei putea bate ginerele, când nu

se purta bine cu fata sau cu altă femeie. Bărbatul putea şi el să-şi pedepsească

soţia (mardi), în caz de necredinţă (luhakirdasap). De obicei însă, el nu trebuia să-

şi facă singur dreptate (mudaraptu), ci să apeleze la sprijinul familiei soţiei, la

socru şi la cumnaţi.2 (obicei al ginţilor matriarhale albaneze).

Funcţia de socializare este tradusă ca fiind funcţia de educare în scopul asimilării

de către copii, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor,

principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social.

Rolul funcţiei de socializare este de a integra în societate persoana (copilul), prin

educaţia făcută la toate nivelele cum ar fi: material, fizic, psihologic, moral şi

1Dictionar de sociologie, tradus după DICTIONNAIRE DE SOCIOLOGIE Armand Colin Editeur, Paris, 1991, 19952 Obicei moştenit din practicile ginţilor matriarhale din Albania (Cutumiarul Lek Dukadjini)

spiritual. Această funcţie are grade diferite de manifestare, de la o familie la alta

în funcţie de preocuparea într-o mare sau mai mică măsură privind educarea

membriilor săi.

Funcţia de solidaritate constă în asigurarea unităţii şi stabilităţii familiei,

implicând manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la

grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a dezvoltării intimităţii, a

ajutorării şi susţinerii reciproce de-a lungul timpului. Această funcţie are un grad

din ce în ce mai slab de manifestare în zilele noastre, fapt dovedit prin creşterea

ratei divorţurilor, a înmulţirii relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor

monoparentale.

Funcţia sexual-reproductivă are în vedere satisfacerea sexuală reciprocă a celor

doi soţi şi a ducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcţii

sunt tratate diferit în funcţie de familie punându-se accentul fie pe împlinirea

sexuală în unele familii, în timp ce în alte familii se acordă o importanţă deosebită

aducerii pe lume a copiilor. Realizarea acestei funcţii depinde şi de factori cum ar

fi gradul de cultură, avut de cei doi parteneri, gradul şi tipul de educaţie primit de

influenţele religioase, de dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor

doi soţi. S-a constatat că în zilele noastre, în societăţile mai avansate economic,

cuplurile şi familiile tind să pună accent din ce în ce mai mult pe împlinirea

afectiv-sexuală în detrimentul celei reproductive.

Nu găsim nicăieri în lege o definiţie a noţiunii de ”părinte”. Noul cod civil ne spune,

în articolul 261, doar că “ Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere

şi educare a copiilor lor minori”. În acelaşi sens, în Legea nr. 272/2004 privind protecţia

şi promovarea drepturilor copilului, găsim, la articolul 5 alin. 2, o menţiune cu privire la

aceleaşi drepturi şi obligaţii ale părinţilor faţă de copii: “Răspunderea pentru creşterea şi

asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de

a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama de

interesul superior al acestuia”. Or, acei copii concepuţi din întâmplare nu au şi ei dreptul

de a avea părinţi care să le ofere îngrijire aşa cum toţi copiii doriţi şi aşteptaţi au? 3 Ba da,

indiferent de maniera în care au venit pe lume şi de întâmplarea prin care au apărut, toţi

3 Simona CIMPOCA – Noțiunea de “părinte” – între prevederi legale și realitatea de acasă, mai 2012, București, http://www.juridice.ro

copiii au aceleaşi drepturi, iar părinţii lor au aceleaşi obligaţii faţă de ei în ce priveşte

creşterea şi educarea.

În Legea 272/2004, lucrurile par să se repete în mod obsesiv, parcă expres pentru a ne

face să înţelegem importanţa „profesiei” de părinte, atribuţiile şi sarcinile celor care au

copii. Mai multe articole tratează aceeaşi chestiune cu privire la obligaţiile părinţilor,

reluată de fiecare dată prin adăugarea câte unui nou element. Articolul 30 alin. 2 spune că

“Părinţii au obligaţia să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în

continuă dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării

corespunzătoare a drepturilor prevăzute în prezenta lege”.  Puţin mai jos, din articolul 31

alin. 2, aflăm din nou că “Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti

trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială

şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor

personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin

reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său”. Dar care este acest interes

superior al copilului şi cum este privit el în cazurile în care copiii vin pe lume din

întâmplare?4 În orice fel de situaţie ce implică existenţa unui copil, oricine are

posibilitatea de a oferi sprijin acestuia în vederea dezvoltării lui trebuie să o facă. Iar dacă

părinţii nu sunt cei care, în mod normal, ar trebui să se îngrijească de copiii lor, cu toţii

avem posibilitatea de a anunţa slaba gestionare a relaţiei dintre un părinte şi copilul său,

cu scopul de a restabili echilibrul din toate punctele de vedere în viaţa acestuia. Cu toate

că părinţii sunt liberi să aleagă maniera în care îşi cresc şi educă propriul copil,

comunităţii vecine îi este atribuit dreptul de a interveni atunci când este necesar, tocmai

pentru a asigura în orice moment realizarea interesului superior al copilului. Posibilitatea

de manifestare a propriului stil de comportament în relaţia cu copiii a dus la nenumărate

cazuri în care copilului nu îi este asigurat traiul dovedit prin drepturile prevăzute în lege.

Cel mai adesea, dreptul la educaţie este inhibat, şi, ca o consecinţă a retragerii copiilor de

la şcoală sau chiar a neînceperii acestui stadiu obligatoriu din viaţa fiecărei persoane,

părinţii ajung să încalce şi dreptul copiilor la protecţia împotriva exploatării lor de orice

natură. Lucruri pe care un părinte nu ar putea să le facă propriului copil, datorită însuşi

statutului său de fiinţă care dă viaţă unei alte fiinţe, el le face. Îşi trimite copilul la muncă

forţată, îl învaţă să cerşească, îl predă traficanţilor, îl neglijează şi îl abuzează. Şi mai ales,

mult mai frecvent, îi aplică rele tratamente capabile să îi pună viaţa în pericol, deşi în

4 Simona CIMPOCA –op. cit, http://www.juridice.ro

Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, la art. 90, este menţionat

expres: “Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum şi privarea

copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală,

spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a

copilului, atât în familie cât şi în orice instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi

educarea copiilor”.

Noţiunea de părinte nu poate fi gândită separat de noţiunea de copil/urmaş, după

cum noţiunea de educator nu poate fi gândită independent de noţiunea de educat. Relaţiile

dintre părinţi şi copii se construiesc prin comportamente specifice, elaborate şi

consolidate în direcţia unor obiective derivate din idealul educaţional al etapei sociale

pentru care se proiectează urmaşii noii generaţii.

Sursa principală şi faza initială a relaţiilor dintre părinţi şi copii rezidă, în structura

personalităţii părinţilor, în comportamentele lor, în trăsăturile caracteriale, atitudini

manifeste, tip de temperament. " Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de

influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului şi, de asemenea să fie convinşi

de o nouă educaţie ce trebuie dată copilului pentru că societatea actuală este diferită de

cele precedente şi poate că, societatea viitoare va fi mult mai diferită de cea actuală, iar

copilul trebuie pregătit corespunzător."5

În definirea noţiunii de ”părinte”, Dicţionarul explicativ al Limbii Române se

rezumă strict şi simplist la – tata şi mama, fiecare dintre cei doi părinţi.

În schimb, dicţionarul juridic, defineşte ”decăderea din drepturile părinteşti” drept

- pierderea drepturilor parintesti cu titlu de sanctiune pronuntata prin hotarare

judecatoreasca. Este reglementata în titlul III, cap. IV, art. 508 si urm. Noul Cod Civil

(vezi şi art. 64 şi urm. Codul penal).

În dreptul civil/familiei modern întâlnim o clasificare a calităţii de părinte după

următoarele criterii:

părintele rezident

părinte nerezident

părinte custodian

5 C. NARLY, Pedagogie Generala, pag 123

părinte necustodian este acel părinte custodian care are dreptul de a găzdui

minorii la domiciliul său cea mai mare parte a timpului. Noţiunea de

părinte rezident şi nerezident nu este relevantă atât timp cât noţiunea de

custodie comună nu a fost implementată în legislaţia unei ţări. Cu toate

acestea legislaţia altor ţări ale Uniunii Europene, SUA sau Israel permite

implementarea custodiei comune, ceea ce pune problema locului unde

minorii vor domicilia. În măsura în care minorii locuiesc o perioadă

semnificativă de timp la domiciliul unui părinte, în conformitate cu

hotărârea instanţei sau planul parental propus de către părinţi şi încuviinţat

de către instanţa tutelară, atunci acel părinte este părinte rezident. Prin

opoziţie, celălalt părinte este părinte nerezident.

În conformitate cu legislaţia românească, începând cu data intrării în vigoare a

Noului Cod civil, diferenţierea dintre cei doi părinţi nu se mai face, majoritar, între

părinte custodian şi părinte necustodian (cum era cazul în legislaţia determinată de codul

familiei) ci între părinte rezident şi părinte nerezident. Aceasta deoarece în conformitate

cu prevederile Noului Cod civil, instanţele de judecată vor acorda sentinţe şi decizii care

să marcheze autoritatea părintească comună (care este acelaşi lucru cu custodia comună)

a părinţilor asupra minorilor lor. Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa trebuie să se

pronunţe în mod explicit cu privire la locuinţa minorului după divorţ alegând, în general,

între unul dintre cei doi părinţi. Astfel părintele cu care copilul va locui majoritatea

timpului (locuire statornică) se va numi „părinte rezident” în timp ce părintele care va

găzdui copilul la domiciliul său o perioadă mai mică de timp se va numi „părinte

nerezident”.6

Există şi situaţii excepţionale în care instanţa poate stabili domiciliul copiilor la o

terţă persoană7 (de exemplu la bunici). În această situaţie ambii părinţi sunt părinţi

nerezidenţi.

Noţiunile de părinte rezident şi respectiv părinte părinte nerezident pot înlocui pe

cele de părinte custodian şi părinte necustodian acolo unde instanţa acordă custodie

6 Art.400 - Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial nr. 505/15 iulie 2011, adoptat prin legea 287/2009 privind Codul Civil și modificat prin legea nr. 71/2011 ptr. punerea in aplicare a legii 287/2009, completat cu legea 60/20127 Art. 400 litera (3) - Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial nr. 505/15 iulie 2011, adoptat prin legea 287/2009 privind Codul Civil și modificat prin legea nr. 71/2011 ptr. punerea in aplicare a legii 287/2009, completat cu legea 60/2012

comună ambilor părinţi. De asemenea noţiunea se poate aplica părinţilor separaţi, dar

care nu au apelat la instanţă pentru clarificarea încredinţării minorului. În România,

custodia comună este regulă odată cu intrarea în vigoare a prevederilor Noului Cod Civil

al României. Deoarece în majoritatea cazurilor ambii părinţi rămân părinţi custodieni,

literatura de specialitate din străinătate a introdus noţiunile de părinte rezident (cel cu

care minorul locuieţte în mod statornic) şi părinte nerezident. Noţiunile par să intre şi în

limbajul colocvial din România apărînd deja în materiale publicate de CSM şi Ministerul

Justiţiei. Aceste patru noţiuni pot totuşi coexista, deoarece chiar şi după intrarea în

vigoare a Noului Cod Civil, vor fi situaţii în care anumiţi părinţi vor avea aranjamente de

tip custodie unică în timp ce alţi părinţi vor avea aranjamente de tip custodie comună. Se

pot întâlni deci situaţii în care un părinte este părinte custodian şi, în acelaşi timp, părinte

rezident sau situaţii în care un părinte este părinte nerezident dar în acelaşi timp părinte

custodian etc.

Noţiunea de părinte rezident primar apare în acele legislaţii8 care acceptă timpi

aproximativ egali în care fiecare dintre părinţi găzduieşte minorul pentru a distinge, între

doi părinţi care ambii sunt părinţi rezidenţi. În România unde doar noţiunea de custodie

legală comună este acceptată o asemenea distincţie nu este necesară.

Fenomenul creşterii, îngrijirii şi educării copiilor este unul complex şi diferit de la

caz la caz. A fi părinte nu înseamnă doar aducerea pe lume a unui copil, este una dintre

cele mai satisfăcătoare experienţe pe care un om le poate avea. A fi părinte este aproape o

meserie. Foarte mulţi adulţi ajung, la un moment dat, să fie părinţi. Cei care nu trec prin

această experienţă fie se confruntă cu probleme de sănătate, fie nu-şi doresc copii. Dar

sunt şi foarte mulţi oameni care ajung în rolul unui părinte întâmplător, fără să se aştepte

sau fără să-şi dorească, ceea ce ne pune în situaţia de a învesti acest ultim caz cu un nivel

înalt de gravitate9.

Autoritatea părintească sau responsabilitatea părintească (numită şi autoritate

parentală sau responsabilitate parentală) reprezintă ansamblul de drepturi şi îndatoriri pe

care un părinte le are cu privire la copilul său. Autoritatea părintească include printre

altele încredinţarea copilului, supravegherea acestuia, deciziile cu privire la religia

copilului, la intervenţiile medicale, întreţinerea şi educaţia copilului. Ea se poate defini ca

puterea atribuită părinţilor prin care li se permite acestora să decidă în privinţa întreţinerii,

8 este vorba de legislațiile care acceptă noțiunea de custodie fizică comună9 Simona CIMPOCA –op. cit, http://www.juridice.ro

supravegherii, educaţiei şi locuinţei copilului. Aceasta putere este destul de vastă, un copil

fiind considerat de lege sub autoritatea părinţilor până atinge vârsta majoratului.

Autoritatea parentală comună înseamnă egalitatea drepturilor şi îndatoririlor tatălui şi

mamei în educaţia copiilor. În condiţii excepţionale autoritatea parentală poate fi delegată

către alte persoane decât părinţii copilului10

"Autoritatea părintească” [...] constituie cadrul general cu privire la drepturile şi

îndatoririle părinteşti privind persoana şi bunurile copilului minor, exercitarea autorităţii

părinteşti şi decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti. [...] părinţii au dreptul şi

îndatorirea de a creşte copilul, asigurându-i o dezvoltare fizică, mentală, spirituală, morală

şi socială armonioasă. Autoritatea părintească se exercită împreună de ambii părinţi, în

principiu chiar şi atunci când sunt divorţaţi."11

Autoritatea parentală a unui părinte, atunci când este recunoscută, nu devine

niciodată un drept absolut şi nelimitat: ea se opreşte acolo unde încep drepturile copilului,

mai ales în cazul părinţilor divorţaţi apare o anumită limitare legată de faptul că ambii

părinţi trebuie să cadă de acord cu privire la aspectele ce ţin de organizarea vieţii

minorului (viaţa şcolară, sportivă, culturală, religioasă, tratamente medicale, vacanţe,

etc..). De asemenea, tot în cazul părinţilor divorţaţi, programul de relaţii personale ale

minorului cu celălalt părinte dar şi cu alte persoane semnificative din viaţa copiilor (de

exemplu bunicii) poate limita exercitarea autorităţii parentale a respectivului părinți.

În România există două frazări juridice ce reprezintă: "responsabilitatea părintească"

şi "autoritatea părintească". Cei doi termeni s-au încetăţenit deoarece, pe de o parte, în

traducerile obligatorii efectuate de Ministerul Justiţiei unor acte europene s-a folosit

termenul "responsabilitate părintească" ca traducere a termenului englezesc de "parental

responsibility" iar pe de altă parte noul cod civil a definit noţiunea de "autoritate

părintească" considerat mai cuprinzător. Este de presupus că documentele juridice

ulterioare intrării în vigoare a noului Cod civil vor întări utilizarea termenului de

autoritate părintească cu privire la ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părinţilor cu privire

la copiii lor. Totuşi există cel puţin un text legislativ european (încă este neclar dacă a fost

sau nu însuşit de România) care precizează dorinţa de a se înlocui termenul de autoritate

părintească considerat perimat cu termenul de responsabilitate părintească ceea ce

10 Recomandare a Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei11 CODURI_Expunere De Motive Cod Civil Adoptat In Sedinta Guvernului Din11 martie2 009.doc

sugerează faptul că legiuitorul român a utilizat un termen care la nivel european este

considerat deja perimat.

Conținutul reglementărilor mai sus citate, coroborat cu cel al dispozițiilor legale

incidente, permite declararea următoarelor principii care guvernează autoritatea

părintească:

drepturile părintești se exercită numai în interesul superior al copilului (art. 483,

alin 2 NCC;12 art. 2 alin. 2 și art. 31 alin. 2 din Legea nr. 272/2004; art. 18 pct. 1 din

Convenția privind drepturile copilului.13).

● prioritatea autorității părintești față de alte forme de ocrotire a minorului (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 272/2004);

● ansamblul de drepturi și îndatoriri care formează conținutul autorității părintești aparține în mod egal ambilor părinți (art. 483 alin.1 și art. 503 alin.1 NCC), care sunt deopotrivă responsabili pentru creșterea copiilor lor (art. 483 alin. 3 NCC). Aceleași idei se desprind și din prevederile art. 31 din Legea nr. 272/2004 și art. 18 pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului.

● conținutul autorității părintești este același indiferent dacă este vorba despre copiii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. (art. 260, art. 448 și art. 471 NCC, precum și art. 7 din Legea nr. 272/2004).

● independența patrimonială care constă în faptul că părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afara dreptului la moștenire și la întreținere. (art. 500 NCC).

● exercitarea autorității părintești se realizează sub controlul societății, realizat în deosebi prin intermediul serviciilor publice de asistență socială14, înființate de fiecare autoritate publică locală, organismele specializate ale statului (art. 34 din Legea nr. 272/2004 și art 508 alin. 1 NCC) și al instanței de tutelă ( art. 486, art. 494, art. 495, art. 496 alin. 3, art. 497 alin. 2, art. 498 alin. 2, art. 499 alin.4, art. 505 alin. 2, art. 506 și art. 508 NCC).12 Potrivit textului citat „părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.”13 I. P. Filipescu - ” Noțiunea de interes al minorului și importanța determinării lui. RRD. Nr. 2/1998 p 23-27.14 Rusu Marcel I. – Considerații cu privire la atribuțiile autorității tutelare, Revista Pandectele Române nr. 2 din 2005

În realizarea autorității părintești și controlul modului în care aceștia respectă drepturile copilului trebuie să se țină seama și de următoarele principii, instituite de art. 6 din Legea nr. 272/2004:

egalitatea șanselor și nediscriminarea; responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea

obligațiilor părintești; descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și

parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate; asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil; respectarea demnității copilului; ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de

vârsta și gradul său de maturitate;

celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil; asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului; interpretarea fiecărie norme juridice referitoare la drepturile copilului în

corelație cu ansamblul reglementărilor în materie.

1.2.Autoritatea părintească ȋn Uniunea Europeană

Principiul 3:1 din Principiile Dreptului European al Familiei relativ la autoritatea

părintească defineşte Conceptul de autoritate părintească:

Autoritatea părintească desemnează un cumul de drepturi şi obligaţii, ce au drept

scop promovarea şi protejarea bunăstării copilului. Ele se referă în special la:

(a) îngrijire, protecţie şi educaţie;

(b) menţinerea relaţiilor personale;

(c) stabilirea rezidenţei;

(d) administrarea proprietăţii

(e) reprezentarea legală.

Termenul încetăţenit la nivelul documentelor internaţionale europene este acela de

responsabilitate părintească. Această noţiune acoperă mai ales drepturile legate de

educaţia şi de îngrijirile care trebuie aduse unui copil, dreptul de a se ocupa de acesta şi de

bunurile acestuia, dreptul de a hotărî unde locuieşte acesta, de a -l plasa într-o familie

substitutivă sau o instituţie sau acela de a -l duce pe acesta în afara acestui loc pentru o

durată determinată (dreptul de vizită la sfârşitul săptămânii sau al perioadelor de vacanţe

şcolare).

De cele mai multe ori, părinţii sunt titularii răspunderii părinteşti asupra unui

copil, însă răspunderea părintească poate să revină şi unei instituţii căreia i-a fost

încredinţat copilul.

În Uniunea Europeană există norme care să permită facilitarea exercitării

drepturilor, în special în cazul în care titularii răspunderii părinteşti şi copilul nu locuiesc

toţi în aceeaşi ţară.

Astfel, în caz de litigiu între titularii acestui drept - de cele mai multe ori, este

vorba de părinţi - normele sunt cele care determină care va fi tribunalul competent pentru

a trata cazul: scopul este mai ales de a evita, dacă cei doi părinţi locuiesc în ţări diferite,

ca fiecare dintre ei să se adreseze tribunalului din ţara sa şi ca două hotărâri să fie

pronunţate pentru acelaşi caz. Principiul este că tribunalul competent este cel al statului în

care copilul îşi are reşedinţa obişnuită.

De asemenea, pentru a asigura aplicarea concretă în celelalte ţări ale Uniunii

Europene a hotărârii pronunţate, a fost prevăzut un mecanism de recunoaştere şi de

executare a hotărârilor, care facilitează exercitarea răspunderii părinteşti de către titularii

acesteia.

Îndeosebi, dreptul de vizită al unui părinte va fi recunoscut foarte uşor într-un alt

stat membru al Uniunii Europene, în vederea favorizării relaţiilor dintre copil şi ambii săi

părinţi.

Noţiunea de autoritate părintească există în Codul Civil Francez, Codul Civil

Elveţian sau cel German. Noţiunea de autoritate părintească apare, de altfel, în codurile

civile ale majorităţii statelor din Europa sau pe continentul nord-american, apărând sub

denumirea de custodie (custody) sau responsabilitate părintească (parental

responsibility)15.

Autoritatea parentală, dacă pare naturală în societatea de azi, nu este decât o creaţie

recentă şi este absentă din numeroase sisteme juridice actuale. Introducerea autorităţii

parentale în România s-a făcut cu ocazia adoptării noului Cod civil pe exemplul dreptului

francez; mai precis codul civil francez a fost preluat de codul civil din Quebec iar acesta

din urmă a fost folosit drept model pentru noul cod civil român. În fapt, chiar şi în dreptul

francez, autoritatea parentală este o noţiune relativ nouă, ea fiind introdusă în anul 1970,

15 Recomandare a Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei

ocazie cu care a înlocuit "puterea maritală" (sau "autoritatea paternă") termen decurgând

din Codul Civil Napoleonian. Introducerea autorităţii parentale în Franţa constituie

dovada egalizării îndatoririlor soţului şi soţiei. De la Codul Civil instituit în 1804, sub

egida lui Jean-Jacques Régis de Cambacérès, soţia avea în familie un rang abia mai de

invidiat decât copiii. Într-adevăr, femeia era considerată minoră (nu avea dreptul de a lua

singură decizii pentru ea, şi cu atât mai puţin legate de copii) şi subordonată «şefului

familiei». Această noţiune a dispărut în Franţa în anul 1970, legea stabilind că "cei doi

soţi asigură împreună direcţia morală şi materială a familiei»: autoritatea parentală

înlocuieşte puterea paternă". În România Noul Cod civil a intrat în vigoare în octombrie

2011.

În cazul în care părinţii trăiesc separat sau sunt divorţaţi, se pune problema de a

decide cu privire la locuinţa minorului. Aceasta poate fi la unul dintre ei, care astfel

devine părinte rezident sau copilul poate locui un timp relativ egal la fiecare dintre

părinţi, sistem care poartă denumirea de domiciliu alternant: copiii trăiesc o săptămână cu

tatăl, săptămâna următoare cu mama şi ala mai departe. Alternanţa poate avea şi o

periodicitate de 2 săptămâni, 1 lună, ... Ea se adaptează în funcţie de interesul copiilor şi

de posibilităţile părinţilor. În Franţa, acest sistem a fost legalizat prin legea din 4 martie

2002 privind autoritatea parentală. El permite celor doi părinţi să îşi exercite efectiv

autoritatea parentală. În România autoritatea părintească comună a fost legalizată prin

intrarea în vigoare a noului cod civil, la data de 1 octombrie 2011.

1.3.Autoritatea părintească ȋn dreptul altor state

Codul civil din Quebec a avut o influență semnificativă în redactarea noului Cod

civil al României. Quebec este o provincie a statului federal Canada.

Această provincie are o legislație de influență franceză, date fiind istoria și tradiția sa,

spre deosebire de celelalte provincii ale Canadei. Codul civil din Quebec a intrat în

vigoare în 1994 și a reprezentat o recodificare și nu doar o simplă aducere la zi a

legislației existente până la acel moment. Cu acel moment s-au codificat și soluții

jurisprudențiale.  Acesta grupează, într-o concepție monistă, instituțiile fundamentale din

dreptul civil: persoana fizică și juridică, familia, succesiunile, bunurile, obligațiile,

inclusiv contractele speciale, prioritățile și ipotecile, probele, prescripția

extinctivă, publicitatea drepturilor, precum și normele de drept internațional privat.

Concepția monistă reprezintă principalul aspect care a fost urmărit atât de

legiuitorul din Quebec, cât și de legiuitorii din celelalte țări care au preluat ca model

reforma din această provincie.Concepția monistă constă în reglementarea raporturilor de

drept privat dintr-o singură perspectivă, renunțându-se la dualismul civil-comercial.

Menționăm în acest sens că structura noului Cod civilromân este, în principiu, aceeași cu

cea a Codului civil din Quebec, structură pe care o găsim de altfel și în celelalte coduri

care au optat pentru o concepție monistă în cadrul reformelor de recodificare.

În ceea ce priveşte noţiunea de autoritate părintească, guvernul României, în

Hotărârea privind aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Cod civil,

statuează că „va fi consacrată noţiunea de autoritate părintească după modelul Codului

civil francez şi al celui al provinciei Quebec din Canada, iar ca elemente de noutate se va

prevedea că, în principiu, părinţii vor exercita împreună această autoritate, chiar şi atunci

când sunt divorţaţi; va fi definită noţiunea de locuinţă a copilului şi va fi stabilit regimul

juridic al administrării bunurilor copilului”

Capitolul II.Autoritatea părintească ȋn dreptul civil român1.1.Autoritatea părintească ȋn Noul Cod Civil

Definită ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât

şi bunurile copilului, autoritatea părintească aparţine, potrivit Noului Cod Civil („N C

C”), ambilor părinţi, care trebuie să o exercite numai în interesul superior al copilului

(Titlul IV din NCC – Autoritatea părintească). În acest sens, urmează a fi avute în vedere

şi dispoziţiile legii speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi

promovarea drepturilor copilului („Legea nr. 272/2004”), care afirmă prevalenţa

principiului interesului superior al copilului în toate demersurile şi deciziile care privesc

copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în

cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti (art. 2 din Legea nr. 272/2004).

Inspirată după modelul Codului civil francez şi al celui din Québec, autoritatea

părintească vine cu elemente de noutate, ce prevăd în principiu, că părinţii vor exercita

împreună acestă autoritate, chiar şi atunci când sunt divorţaţi. Tot acum se defineşte şi

noţiunea de ”locuinţă a copilului” şi va fi stabilit regimul juridic al administrării bunurilor

copilului16.

Interesul superior al copilului este punct de reper şi atunci când există neînţelegeri

între părinţi asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti; în această ipoteză,

instanţa de tutelă are autoritate de a decide cu privire la exerciţiul drepturilor şi

îndatoririlor părinteşti, cu ascultarea părinţilor, a copiilor, după caz, precum şi în funcţie

de concluziile raportului de anchetă socială17.

În materia ascultării copiilor, NCC introduce o noutate, în sensul că poate fi

ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa de tutelă consideră

acest lucru necesar în justa soluţionare a cauzei. Mai mult, textul legal consacră dreptul

copilului de a fi ascultat, precum şi importanţa opiniilor copilului, ce urmează a fi luate în

considerare, raportat la vârsta şi gradul său de maturitate (art. 264 NCC – Ascultarea

copilului)18.

Dată fiind noua reglementare, credem că probleme mai interesante şi, probabil,

soluţii jurisprudenţiale pe măsură vom regăsi în materia raporturilor dintre părinţi şi

copiii lor minori, în caz de divorţ şi în situaţia copilului din afara căsătoriei.

De la bun început, facem precizarea că situaţia copilului din afara căsătoriei a

cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii rămâne în noua reglementare aceeaşi ca a

copilului din căsătorie, în caz de neînţelegeri aplicându-se prin asemănare regulile de la

divorţ.

16 Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Niţă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie – Codul Civil pe înţelesul tuturor, Edit. Adevărul Holding, Bucureşti 2011., pag. 19617 Christina VLĂDESCU - Exercitarea autoritatii parintesti in noul Cod civil. Specificul noii reglementari http://www.juridice.ro/172550/exercitarea-autoritatii-parintesti-in-noul-cod-civil-specificul-noii-reglementari.html18 Christina VLĂDESCU, op. cit.

Potrivit art. 397 din noul Cod Civil, regula o reprezintă exercitarea autorităţii

părinteşti de către ambii părinţi, „afară de cazul în care instanţa decide altfel” (art. 397

NCC – Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi). La rândul ei, decizia

instanţei se circumscrie interesului superior al copilului, urmând a se raporta, în mod

firesc, şi la concluziile raportului de anchetă psiho-socială, la învoiala părinţilor, dacă

există şi/sau la opinia copilului în această privinţă. Per a contrario, decizia instanţei va

putea fi alta, dacă din probele administrate în cauză, va rezulta că o altă soluţie este în

interesul superior al copilului. O altă soluţie ar urma să fie reprezentată de situaţiile de

excepţie de la regula sus-menţionată, şi anume exercitarea autorităţii părinteşti de către un

singur părinte sau de către alte persoane19.

Astfel, dispoziţiile art. 398 NCC prevăd situaţia exercitării autorităţii părinteşti de

către un singur părinte, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior

al copilului” (art. 398 NCC – Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte).

În acest context, prin coroborarea art. 397 şi art. 398 NCC cu art. 506 NCC,

instanţa de tutelă ar putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur

părinte, exclusiv în baza acordului exprimat de părinţi în acest sens, desigur cu luarea în

considerare şi a dispoziţiilor art. 264 NCC. [1] Aceasta întrucât, pe de o parte, art. 506

NCC stabileşte că părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti,

dacă este respectat interesul superior al acestuia şi, după caz, cu ascultarea copilului, iar,

pe de altă parte, art. 398 NCC consacră excepţia de la regulă, operantă pentru motive

întemeiate (or, învoiala părţilor, în coroborarea articolelor sus-menţionate, ar putea fi

circumstanţiată motivelor întemeiate, în interesul superior al copilului).

În mod corespunzător, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra

modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia

acestuia.

Numai în mod excepţional şi, cu aceeaşi cerinţă, a respectării interesului superior

al copilului, instanţa poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori

persoană sau la o instituţie de ocrotire.

Desigur, şi în noua reglementare instanţa de tutelă are căderea de a modifica

măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copiii minori, în cazul

schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la decizia iniţială.

19 Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Niţă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie – Codul Civil pe înţelesul tuturor, Edit. Adevărul Holding, Bucureşti 2011., pag. 197

Conchizând, NCC oferă o reglementare amplă, de detaliu, mult mai bine adaptată

contextului social existent şi, desigur, prevederilor dreptului comunitar, materia

raporturilor dintre părinţi şi copii fiind una dintre acelea în care soluţiile jurisprudenţiale,

aparent facile, pot ridica în realitate probleme complexe, de apreciere subtilă a situaţiei de

fapt existente, a probelor administrate şi, nu în ultimul rând, de impact real în formarea

personalităţii copilului, în dezvoltarea sa fizică şi emoţională.

1.2.Durata autorității părintești

Conform art. 484 NCC - Autoritatea părintească se exercită până la data când

copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.

Definiţia legală a capacitatii civile de exercitiu este data în Secţiunea a II-a art. 37-

48 din Noul Cod Civil. Conform articolui 37 , capacitatea de exerciţiu este aptitudinea

persoanei  de a încheia singură acte juridice civile.

De asemenea, conform unei definitii elaborate de doctrină20, capacitatea civilă de

exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea

persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civiie, precum şi de a-şi

asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt existenţa capacităţii

civile de folosinţă si a discernământului, adică existenţa puterii individului de a realiza

care sunt consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă. Această premisă se

apreciază în raport cu vârsta, dar şi cu starea sănătăţii mentale.

Regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu se referă numai la încheierea

actelor juridice civile. Totusi, în materie delictuală, prezintă relevanţă numai existenţa

discernământului. De exemplu, lipsa discernamantului la săvârşirea unei fapte va antrena

lipsa vinovăţiei.

Referitor la capacitatea civila de exerciţiu a persoanei fizice, pot exista urmatoarele

situaţii:

lipsa capacităţii civile de exerciţiu;

capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;

capacitatea civilă de exerciţiu deplină.

Caracterele juridice ale capacitătii civile de exerciţiu depline şi restrânse a

20 G. Beleiu, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ed. a VI-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Hamangiu., Bucureşti, 2007. pag. 97

persoanei fizice sunt: legalitatea (1), generalitatea (2), inalienabilitatea (3), intangibilitatea

(4), egalitatea (5).

(1) Legea reglementează toate aspectele ce privesc instituirea, stabilirea

conţinutului şi încetarea capacităţii civile de exerciţiu. Deci, această capacitate tine

exclusiv de domeniul legii, nu de cel al voinţei individuale. De aceea, unul din caracterele

juridice ale capacitatii civile este legalitatea.

(2) Generalitatea este acel caracter care constă în faptul că prin capacitatea civilă

de exerciţiu a persoanei fizice se exprimă aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile

subiective civile şi de a executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice

civile, cu excepţia celor pe care legea le interzice. Gradul de generalitate al capacităţii de

exerciţiu diferă după cum este vorba de capacitate de exerciţiu deplină sau restrânsă.

(3) Prin inalienabilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se

desemnează caracterul, instituit expres prin art. 6 din Decretul nr. 31/1954. Conform

acestui articol,  nimeni nu poate renunţa la capacitatea de exercitiu, nici măcar parţial.

(4) Prin intangibilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se înţelege

acel caracter, consacrat expres de art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954. Potivit

articolului precizat, lipsirea totală sau parţială de capacitate de exerciţiu poate interveni

numai în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege.

(5) Egalitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată,

împreună cu egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, de art. 4 alin. (2) din

Decretul nr. 31/1954, de art. 3 şi art. 26 din Pactul int internaţional privind drepturile

civile şi politice ale omului, precum şi de art. 14 din CEDO.

1.3. Conținutul autorității părintești

Art. 487 din Noul Cod Civil, sub denumirea marginală „conţinutul autorităţii

părinteşti”, dispune că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de

sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia , învăţătura şi

pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor

copilului. Ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării

corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

Inspirat din Principiul 3:19 Îngrijire, protecţie şi educaţie din Principiile Legislaţiei

Europene Privitoare la Autoritatea Părintească, alin. (1) Titularii autorităţii părinteşti ar

trebui să ofere copilului îngrijire, protecţie şi educaţie, conform personalităţii şi nevoilor

de dezvoltare specifice copilului.

Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa (art. 485 NCC).

Respectul este un sentiment ce se traduce prin a trata pe ceilalţi şi lucrurile din jur cu

mare grijă si atenţie. Orice copil trebuie să înveţe cât mai curând să arate respect faţă de

sine, faţă de alţii, faţă de mâncare, de jucării sau faţă de diferenţele care există între el si

ceilalţi. Cel mic trebuie să înţeleagă că lumea nu se învârte în jurul său şi că nevoile şi

dorinţele sale nu trebuie să aibă prioritate! Respectul este o noţiune care se învaţă foarte

devreme, chiar de la câteva luni. Până la patru ani, noţiunea de respect intră în conflict cu

faza de opoziţie prin care trece copilul, o etapă a afirmării de sine, în care copilaşii

împing, lovesc, muşcă, vorbesc tare, îşi exagerează trăirile şi, mai ales, spun cu o mare

voluptate "nu". Aceasta este o fază importantă şi normală, pe care specialiştii o numesc

adesea "mica adolescenţă": copilaşul devine conştient de puterile sale şi vrea să-şi extindă

controlul asupra celor din jur. Dar după vârsta de patru ani, atunci când cel mic stăpâneşte

mai bine limbajul, agresivitatea sa scade de la sine şi poate fi învăţat, practic şi teoretic,

ce presupune exact a respecta lucrurile si oamenii din jur21.

Constatăm că art. 485 din NCC, cu titlu de noutate absolută în sistemul de drept

român, instituie îndatorirea copilului, indiferent de vârsta lui, de a-şi respecta părinţii.

Facem, de asemenea, precizarea că, în limbajul curent, termenul „respect” are şi

semnificaţia22 de atitudine sau sentiment de stimă, consideraţie sau de preţuire deosebită a

unei presoane faţă de o altă persoană. În lipsa unei semnificaţii speciale stabilite de

legiuitor, termenul „respect” are aceeaşi semnificaţie şi în limbaj juridic. Instituind pentru

copil doar îndatorirea de respect, iar pentru părinţi o multitudine de obligaţii, legiuitorul a

creat un dezechilibru juridic între aceştia, fiind semnificativ regimul special de protecţie şi

de asistenţă în realizarea drepturilor copilului.

Articolul 486 NCC ne arată că ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu

privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de

tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor

la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea

copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

21 Teodor Bodoaşcă „Dreptul familiei”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 201222 Gabriela Cristina Frentiu, Comentariile Codului civil (Familia), Ed.Hamangiu,Bucuesti, 2012;

Este important ca părinţii să încerce să reconcilieze pe cale amiabilă majoritatea

punctelor de vedere diferite pe care le pot avea cu privire la bunăstarea copilului, odată ce

divorţul este finalizat. Justiţia poate stimula acest lucru prin introducerea unor planuri

parentale agreate de cei doi părinţi şi supervizate de către instanţa de judecată care

pronunţă divorţul. Recomandarea este ca instanţa să ofere părinţilor, un timp suficient

pentru a negocia aceste planuri parentale (30-60 de zile) prin intermediul unui mediator

sub sancţiunea unei amenzi civile pentru ambii părinţi, în caz că acest lucru nu se

întâmplă. În cazul în care părinţii ajung la o concluzie cu privire la modul în care se vor

lua deciziile cu privire la copii (ca parte mai largă a planului parental) instanţa va revizui

planul parental şi îl va încuviinţa. În cazul în care părinţii nu vor ajunge la o decizie, pe

lângă sancţiunea cu amenda civilă, instanţa va decide un algoritm de luare a deciziilor

standard.23

Capitolul III. Drepturile și ȋndatoririle părintești

3.1.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la persoana copilului minor

Dreptul îndatorirea părinţilor de a creşte copilul

Această îndatorire este reglementată prin prevederile articolului 101 alin(2)

C.fam., conform cu care părinţii au obligaţia de a creşte copilul, având grijă de

23 Nu există la acest moment jurisprudenţă cu privire la aceste aspecte. Ar putea fi relevant însă articolul Mutarea copiilor după divorţ şi interesul superior al copilului: Dovezi noi şi consideraţii juridice care arată modul în care instanţele din SUA decid cu privire la conflictele între părinţi relativ la schimbarea locuinţei minorului. Studiul arată că istoric instanţele au folosit ameninţarea cu schimbarea custodiei (în cazul custodiei unice) sau cu schimbarea reasignarea rolului de părinte rezident (în cazul custodiei comune) în scopul de a descuraja tentativa părintelui rezident de a se muta în afara ariei de jurisdicţie, fapt ce ar fi periclitat punerea în aplicare a programului de legături personale dintre părintele nerezident şi minori. Studiul arată de asemenea că o astfel de mutare (la mai mult de o oră distanţă) de locul unde copilul şi cei doi părinţi locuiau la momentul divorţului are efecte negative asupra multor variabile ale bunăstării copilului.

sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profedională a

acestuia.

În conţinutul noţiunii de creştere a copilului găsim un complex de activităţi pe

care în parte le aminteşte şi legiuitorul, anume: îngrijirea sănătăţii şi dezvoltării

fizice a minorului, datoria de a se îngriji de educarea copilului şi pregătirea sa

profesională.Aceste obligaţii se referă la procesul de asistenţă şi ocrotire diferenţiată a

copilului în funcţie de nevoile fiecărui stadiu de dezvoltare.

În vederea realizării acestor scopuri părinţii trebuie să folosească, cel mai mai

adesea, metoda convingerii, astfel încât să dobândească acele însuşiri necesare pentru a

învăţa să aleagă singur între bine şi rău.Nu sunt excluse atunci când este nevoie, nici

unele măsuri de constrângere, cu precizarea că ele trebuie păstrate în anumite limite,

astfel încât să nu dăuneze dezvoltării armonioase, pe toate planurile copilului.

Atunci când s-ar depăşi aceste limite s-ar justifica plasamentul familial, sau

încredinţarea copilului unei persoane, familii sau instituţii de ocrotire, deasemenea se

poate ajunge la decăderea din drepturile părinteşti (art.109 C.Fam.) sau chiar la

sancţionarea penală pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului

(art.306 C.pen.).

Părinţii au obligaţia de a creşte copilul potrivit cu însuşirile acestuia

spre a-1 face folositor colectivităţii.Cheltuielile necesare pentru realizarea acestor

îndatoriri, în măsura în care nu sunt suportate de către stat şi dacă în acest caz

copilul nu are venituri revin părinţilor (art.86 alin.1 şi art.107 alin.2 C.fam.).

Ca un mijloc de formare şi educare, copii au datoria de a munci şi în familie, de a-şi ajuta părinţii în diferite sarcini gospodăreşti6.Această îndatorire diferă de aceea de a învăţa pentru o pregătire profesională corespunzătoare.Creşterea copilului constituie pentru părinţi nu numai o îndatorire ci şi un drept, art.44,pct.1 din Constituţia României referindu-se la dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

D r e p t u l d e a l u a a n u m i t e m a s u r i

f a t a d e c o p i l

P entru aducerea la îndeplinire a îndatoriri i de a creşte copilul,

părinţii trebuie să folosească metoda de convingere şi să formeze pe copil astfel

încât acesta să-şi poată da seama de ce este bine şi ce este rău astfel încât să

aleagă singur calea cea mai bună.În cazul în care această metodă s e

d o v e d e ş t e n e s a t i s f ă c ă t o a r e î n p r i v i n ţ a u n o r c o p i i , c a r e s u n t

recalcitranţi, părinţii au dreptul de a folosii, în interesul acestora,

anumite măsuri disciplinare16. Părinţi i pot lua faţă de copil ş i unele

măsuri mai severe, mai exigente, dar acestea nu trebuie să depăşească

limitele unei comportări fireşti a părintelui faţă de copil şi să nu primejduiască

dezvoltarea fizică, intelectuală, morală sau sănătatea copilului.Dreptul de aplicare a

aceste măsuri faţă de copil trebuie folosit în sensul indreptarii acestuia. Măsura care

depăşeşte aceste limite, în raport cu gravitatea şi pericolul pe care-1 reprezintă pentru

copil justifică fie plasamentul ori încredinţarea copilului unei persoane sau familii, fie

decăderea din drepturile părinteşti, fie sancţinea pentru infracţiunea de rele

tratamente aplicate minorului.

Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil nu este reglementat de

lege.Deşi în doctrină nu există referiri exprese cu privire la sursa acestui drept,

se admite că el decurge din grija faţă de copil şi este o formă de manifestare a

acesteia, a dreptului părinţilor de a-şi educa copii, inclusiv prin folosirea unor metode

disciplinare.Acest drept, sancţionează însă o traditie contradictorie.

Cel puţin două imagini diametral opuse, se suprapun peste dreptul părinţilor de

a lua anumite măsuri faţă de copil.Una dintre cele mai vechi imagini asociază părintele

şi copilul cu relaţia de grijă.Ea este o legătură bazată pe iubire, întemeiată pe

sentimentul interiorizat al identităţii, responsabilităţii, loialităţii şi reciprocităţii.

Copilul este parte din părinte şi atunci nici un sacrificiu nu este prea mare

pentru a-1 creşte şi ocroti.

16 Tudor R. Popescu, op. cit., p. 287; Tr. Ionascu, op. cit., p. 207

Cealaltă imagine este un coşmar din care abia am început să ne trezim.Cu cât

ne întoarcem mai mult în istorie, cu atât va fi mai scăzut nivelul grijii acordate copiilor,

cu atât va fi mai mare probabilitatea ca aceştia să fie ucişi, abandonaţi, maltrataţi şi

abuzaţi.Familia este instituţia socială primară cea mai importantă pentru creşterea,

educarea şi protecţia copiilor, dar ea poate şi deseori devine o arenă a violenţei şi

suferinţei.

Peste tot în lume milioane de copii suferă din cauza violenţei în familie, sunt

maltrataţi, mutilaţi şi uneori chiar ucişi.Cei mai inocenţi şi fragi l i membri ai

societăţi i sunt cei mai vulnerabi l i ş i cei mai victimizaţi.Deşi violenţa şi abuzul

împotriva copiilor nu sunt fenomene noi, incrimiarea lor în legislaţiile penale naţionale

este relativ recentă şi a întâmpinat numeroase dificultăţi.

În familiile caracterizate de violenţă există numeroase reacţii anxioase,

care duc la apariţia mai multor membri simptomatici când unul dintre părinţi recurge la

abuzuri verbale, sexuale sau fizice.Deoarece părintele abuziv prezintă cu siguranţă un

simptom – comportamentul său violent – în mod invariabil unul sau mai mulţi

copii din familie vor dezvolta şi ei în timp, diverse simptome.

Intensitatea implicării emoţionale a părintelui este legată direct de problemele

nerezolvate de ei înşişi şi familiile lor de origine.Cu cât este mai mare distanţarea

părinţilor de famliile lor de origine, ca modalitate de rezolvare a conflictelor şi

tensiunilor, cu atât implicarea emoţională în problemele de comportament ale copiilor

creşte.

În cazul copiilor abuzaţi este întotdeauna prezent un conflict marital.Modul în

care părinţii îşi percep copii este dictat de situaţia căsniciei.Unii părinţi apelează la copii

pentru satisfacerea unor nevoi ce sunt împlinite în mod normal în cadrul marital.Pentru

alţi copii constituie o ameninţare la adresa căsniciei.Iar alţi părinţi sunt

divorţaţi şi nu beneficiază de nici un sprijin din partea, de nici o susţinere din partea

familie, inclusiv a soţului/soţiei.

Modul în care părinţii şi-au administrat relaţiile în familiile de origine şi în

căsnicie are o influenţă profundă asupra calităţii relaţiilor cu copii.În ultimă instanţă,

modul în care îşi tratează copii este strâns legat de tipul celorlalte relaţii semnificative

din viaţa părinţilor.

De obicei copii care au crescut în familii cu o incidenţă ridicată a violenţei

domestice vor întâmpina dificultăţi în relaţiile intime de la maturitate, dar şi în alte

aspecte ale vieţii de adult.

Principala explicaţie se bazează pe obişniunţele şi traumatismele care

apar în astfel de familii.Totuşi traumele din copilărie afectează comportamentul

adultului, dar nu au o influenţă atât de mare asupra acestuia precum şaboanele

relaţionale din familia nucleară şi din cea extinsă.

Sunt cazuri de copii din familii afectate de violenţa domestică care s-au

dezvoltat mai bine datorită faptului că au stabilit relaţii proprii cu unii membri ai

familiei extinse – un bunic, o mătuşă sau un văr, ori un alt adult important din afara

familiei.Legăturile continue cu familia extinsă au un rol important în neutralizarea

efectelor exercitate de violenţa familială din copilărie.

Deseori, părinţii violenţi au suferit la rândul lor, în copilărie, o anumită

formă de violenţă.Sau, în caz contrar au fost separaţi emoţional sau fizic de familia

nucleară, cât şi de cea extinsă.

Părinţii care se confruntă cu situaţii de violenţă şi abuz în familie şi care vor să

remedieze această situaţie au la dispoziţie cel puţin trei zone asupra cărora pot să se

concentreze.Deşi simptomul trebuie tratat, este bine ca părinţii să analizeze şi

situaţiile din căsnicie care au contribuit la apariţia lui.De asemenea este de dorit

ca ei să studieze şi trecutul propriilor familii, fapt ce va implica att studiul relaţiilor,

cât şi al datelor generale cu privire la ele.

Deoarece orice efect inclusiv un astfel de comportament îşi are rădăcinile în trecutul

familiei, cu cât ne vom înţelege mai bine familia, tensiunile şi rocesele emoţionale

din cadrul ei, cu atât vom avea o imagine mai clară a problemei imediate cu

care ne confruntăm şi a poziţiei pe care trebuie să o adoptăm.Cu alte cuvinte,

având această imagine de ansamblu părinţii pot plasa problema respectivă în

contextul ei general.Îndată ce contextul este clar, ei îşi pot da seama se propria lor

contribuţie la tensiunile din familie, pot înţelege ce ar însemna o întrerupere

a violenţei şi ce anume ar fi necesar pentru a declanşa o astfel de schimbare.Multor

famil i i afectate de violen ţ ă domestică se recomandă să apeleze la un

consultant specializat în teoria familiei, ca să- i asiste în efortul de a recăpăta cotrolul

asupra situaţiei şi de a învăţa cum să treacă la un alt nivel, mai bun, de funcţionare.

Un fapt dovedit este că de multe ori cei mai buni "experţi" cei mai buni

consultanţi în privinţa membrilor agresivi din familie sunt chiar familiile în

cauză.Ajutor în aceste probleme familiale pot primi şi din partea counităţii.

Aceste ajutoare sunt utile prin faptul că acordă timp familiei aflată în plin proces

de remediere a situaţiei şi se concretuzează în asistenţă din partea unor membri, arbitri

şi dădace, dar şi prin cursuri pentru sporirea controlului individual şi în familie.Aceste

măsuri pot duce la scurtarea perioadelor de spitalizare şi de detenţie.Sunt cazuri în care

poate copii, poate ch iar înt reaga fami l ie , au de sufer i t pe urma

abuzu lu i , comportamentului unui părinte chiar dacă nu este vorba de violenţă în

forma sa clasică.Copii pot avea de suferit şi pe urma comportamentului excesiv de

autoritar al unuia dintre părinţi.

Atitudinea de dominarea părintelui îi comunică micuţului că nu este în

starea să ducă la bun sfârşit o sarcină încredinţată decât dacă este

supravegheat.Părintele petrece mult timpspunând copilului ce să fac, cum şi când; o

astfel de comunicare părinte copil nu va permite dezvoltarea controlului interior şi a

încrederii în propriile capacităţi.Legăturile continue cu familia extinsă au un rol

important în neutralizarea efectelor exercitate de violenţa familială din copilărie.

neconştietizată faţă de părinte; copilul nu va avea niciodată ocazia să ia singur

hotărâri, să-şi asume riscuri.

Dacă în primii ani este de dorit ca mediul copilului să fie controlat permanent,

odată cu trecerea anilor, părinţii trebuie să-şi diminueze tendinţa cărte protecţie

şi sufocare; căci o astfel de atitudine va stopa progresul copilului.

Sunt şi părinţi care au o atitudine de respingere faţă de copii prin lipsa de interes

faţă de tot ceea ce înseamnă gânduri, activităţi sau interese importante pentru copil.

Efecte cele mai distrugătoare apar în familiile în care părinţii fie nu au timp, fie

au fost privaţi emoţional experimentând relaţii lipsite de iubire în propria familie.

Aceste atitudini de respingere sau acceptare comunicate copilului

variază în funcţie de moment sa de context: când părintele este fericit

poate tolera mai mult t imp comportamentul indezirabil al copilului

comunicându-i nonverbal răbdare şi înţelegere; când parintele a avut o zi grea

şi coeficientul de acceptare va cobori la un nivel foarte scăzut îi v a comunica

copilului intoleranţă şi respingere,in timp copilul va reacţiona emoţional la

toate aceste mesaje pe care părinţii, conştient sau nu, i le transmit.

Dreptul de a cere înapoierea copilului

Părinţii au dreptul de a cere, prin acţiune în justiţie, înapoierea

copilului de la persoana care-1 ţine fără drept (art. 103 C-.fam.).În această

situaţie poate fi atât o persoană străină, cât şi celălalt părinte, căruia nu i-a f o s t

a t r i b u i t c o p i l u l , c a e f e c t a l a c ţ i u n i i d e d i v o r ţ , a l n u l i t ă ţ i i

căsătoriei,cazul copilului din afara căsătoriei.

În ceea ce priveşte acţiunea tutorului pentru înapoierea copilului (art.

122, 123, 125 combinat cu art. 103 C.fam) la domiciliu, s-a decis că tutorele

este în drept să-ş i a lăture acţ iunea celei penale, f ie să se adreseze

direct instanţei civile.Pentru identitate de motive, părintele va putea să

procedeze în acelaşi fel pentru, înapoierea copilului de cel care îl ţine fără

drept.Părintele are dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană

care-1 ţine fără drept; raporturile de afecţiune care-i leagă pe bunici de

minorul aflat la ei nu justifică prin ele însele respingerea acţiunii tatălui de

înapoiere a copilului.Iar acest drept al părintelui de a cere înapoierea copilului

este inprescriptibil. Deasemenea înapoierea copilului este subordonată

interesului acestuia, ceea ce înseamnă că acţiunea poate fi respinsă (art. 103 alin. 2

C.fam.).În cazul în care părinţii cer înapoierea copilului, instanţa este obligată să

dispună efectuarea anchetei sociale la domiciliul părinţilor şi la cel al persoanei care

deţine copilul; în acest caz instanţa va ţine seama nu numai de situaţia materială şi

locativă ci în special de climatul moral şi familial.Atunci când copilul a împlinit zece ani,

instanţa este obligată să îl asculte.

În mod excepţional, dreptul poate fi refuzat părintelui dacă

înapoierea copilului ar fi contrară intereselor acestuia.Instanţa va trebui să stabilească

la cine sunt mai satisfăcute interesele copilului şi mai bine asigurate condiţiile de

dezvoltare fizică şi intelectuală17.

Părintele poate cere instanţei judecătoreşti înapoierea copilului de la

persoana care îl ţine fără drept, aceasta neputând formula cererea neconvenţională

pentru încredinţarea copilului pe care îl ţine în fapt.

17 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2377 din 8 decembrie 1972, în I.G.Mibută.

Tutorele are dechisă calea acţiunii de înapoiere a minorului la domiciliu

împotriva oricărei persoane care 1-ar ţine făă drept.Chiar dacă fapta terţei persoane

constituie infracţiune, tutorele este îndreptăţit să se adreseze instanţei civile cu acţiune

pentru înapoierea copilului.

Dreptul de a consimţi adopţia copilului

Acest drept îl au numai părinţii fireşti ai copilului.Părintele adoptator

nu are dreptul de a consimţi adopţia copilului adoptat.

Pentru încuviinţarea adopţiei este necesar consimţământul, exprimat în

formă autentică, al părinţilor sau, după caz a părintelui la adopţia copilului de către o

persoană sau familia presupusă de comisia pentru protecţia drepturilor copilului.

Amândoi părinţii fireşti trebuie să-şi dea acordul, să consimtă la adopţia

copilului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu.Acest consimţământ se cere

chiar dacă părinţii fireşti au divorţat.

De asemenea, acest consimţământ se cere şi în cazul în care cel ce urmează să

fie adoptat este încredinţat unei a treia persoane sau unei familii în condiţiile art.

42 C.fam.

În cazul în care numai unul dintre părinţi este de acord cu adopţia, iar celălalt se

opune, adopţia nu se poate încheia.

Neînţelegerea dintre părinţi nu poate fi soluţionată în această situaţie

nici de către instanţa de judecată, nici de către autoritatea tutelară, întrucât, în caz

contrar, părintele că nu a consimţit la adopţie ar fi tratat ca păr inte le decăzut d in

dreptur i le păr inteşt i , iar codul fami l ie i reglementează expres cazurile în

care instanţa judecătorească sau autoritatea tutelară decid pentru părinţii ce au

ajuns la dezacord.

S-a propus de multe ori modificarea legii pentru ca instanţa de judecată să

aprecieze şi să încuviinţeze la adopţie dacă este in interesul copilului, iar părintele firesc

nu consimte în mod abuziv.

În cazul părintelui minor, când avem de-a face cu un copil din afara căsătoriei,

acesta poate să-şi exprime valabil consimţământul la adopţie. nefiind nevoie să fie

reprezentat, dacă este sub vârsta de 14 ani sau încuviinţat în prealabil dacă

depăşeşte această vârstă.

Această soluţie a fost motivată prin faptul că părintele este, titularul ocrotirii

părinteşti. iar autoritatea tutelară va încuviinţa sau nu adopţia dacă aceasta este sau

nu în interesul celui care urmează să fie adoptat.

Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen

de 45 de zile de la naşterea copilului şi poate fi revocat de către aceştia într-un

termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat.

După trecerea acestui termen consimţământul devine irevocabil, iar revocarea

lui după expirarea termenului nu va mai produce efecte. Totuşi, dacă motivele care

au determinat-o sunt întemeiate instanţa poate să respingă încuviinţarea adopţiei.

Pentru încuviiţarea adopţiei este suficient consimţământul doar unuia

dintre părinţi atunci când celălalt a fost decăzut din drepturile părinteşti, este

decedat, necunoscut, pus sub interdicţie, declarat mort, sau dispărut.Consimţământul

părinţilor fireşte nu este necesar atunci când aceştia au fost decăzuţi din drepturile

părinteşti, decedaţi, puşi sub interdicţie, declaraţi morţi, necunoscuţi sau se află în

orice situaţie care îi împiedică să-şi exprime voinţa.

Deasemenea nu este necesar consimţământul părinţilor fireşti la adopţie atunci

când copilul a fost declarat abandonat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă,

fiind sancţionată în acest caz atitudinea pasivă a părinţilor care timp de 6 luni nu s-au

interesat de copil.

In cazul copilului lipsit de ocrotirea părintească asupra adopţiei sale va decide

tutorele întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti.

Dreptul de a avea anumite legături personale cu copilul

Dreptul şi obligaţia părinţilor de creştere şi îngrijire presupune existenţa unor

relaţii personale între părinţi şi copii lor minori.

Acest drept se menţine şi în situaţiile în care copilul nu se găseşte la părintele

său.Părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copilul.Acest drept se

realizează prin însuşi faptul că minorul se află la părinţii săi. De aceea, problema

acestui drept se pune în mod practic, în toate cazurile în care copilul nu se găseşte

la părintele său.

1.In cazul când copilul este încredinţat unuia dintre părinţii săi sau când

copilul unei alte persoane ori instituţii de ocrotire.În acest caz problema

dreptului de a avea legături personale cu minorul se pune doar pentru unul

dintre părinţi sau pentru amândoi.Părintele căruia i s-a încredinţat copilul îşi

realizează acest drept prin însuşi faptul că minorul se găseste la el.

2. Părintele care nu are copilul, are deptul de a-1

vizita.Dreptul părintelui de a-şi vizita copilul implică obligaţia legală de

creştere, educare şi supraveghere aşa că nu poate fi exercitat dacă este limitat, prin

restrângerea lui la câteva ore din anumite zile.Dacă însă părintele exercită acest

drept în mod abuziv, se va cere încetarea tulburării, eventual prin interzicerea

vizitelor la anumite ore.Cât timp această situaţie nu se iveşte l imitarea

anticipată a dreptului părintelui de a-şi vizita copilul este

nejustificată.Până în acest moment exercitarea în concret a dreptului

părintelui nu trebuie îngrădită, eventual, de prezenţa obligatorie a celuilalt

părinte, comunicarea dintre copil şi părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul

urmând să aibă loc firesc fără nici o restrângere.Pot, însă, apărea situaţii în care

nu este în interesul copilului să aibe legături personale cu celălalt părinte, cum

ar fi atunci când se face dovada că acest părinte suferă de o boală ce ar

putea constitui un risc pentru copil .Dacă se schimbă situaţia de fapt care a

justificat stabilirea programului în care se realizează dreptul părintelui de a

avea legături personale cu copilul, se poate modifica acest programis18.

2. În cazul încetării căsătoriei în condiţiile art. 22 C.fam. (recăsătorirea

soţului persoanei declarate moartă prin hotărâre judecătorească, hotărâre

anulată apoi după data căsătoriei.

În acest caz se aplică prin asemănare, dispoziţiile din materia divorţului.Astfel,

în împrejurări proprii soţul care nu are copilul, are dreptul de a avea legături

personale la domiciliul cu copilul la domiciliul soţului ce are copilul, fiind total

neindicată luarea copilului de acasă o dată pe lună pentru a fi adus înapoi a doua zi,

deplasându-se, de multe ori, în altă localitate.

18 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 426 din 27 februarie 1980

Când copilul are o hipersensibilitate de climă, părinţii locuind în localităţi

diferite, s-a permis părintelui să i-a copilul de la părintele care îl ţine o perioadă de timp

numai în vacanţa de vară a copilului, nu şi în cea de iarnă şi cea de primăvară.

3. În cazul desfiinfării căsătoriei, se aplică prin asemănare, dispoziţiile

din materia divorţului (art. 24, alin. 2 C.fam).

4. Încredinţarea copilului din afara căsătoriei - când a fost stabilită

filiaţia faţă de ambii părinţi, se aplică prin asemănare dispoziţiile din materia divorţului

(art. 65, C.fam.).

5. În cazul încredinţării copilului unei alte persoane sau familii ori în cazul

plasamentului, părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copi lul ,

deoarece nu sunt decăzuţi din drepturi le părinteşti.Astfel, ei au posibilitatea de a

veghea asupra modului în care copilul este crescut.

În ceea ce priveşte acest drept există unele deosebiri între situaţia în care

părintele are capacitatea de exercitare şi aceea în care este decăzut din drepturile

părinteşti.

În cazul decăderii din drepturile părinteşti.Această sancţiune poate fi pronunţată de

instanţa judecătorească numai împotriva unuia dintre părinţi sau ambilor părinţi.În

această situaţie, spre deosebire de cele precedente părintele decăzut din drepturile

sale de părinte va putea avea legături personale cu copilul doar dacă autoritatea

tutelară va încuviinţa aceasta, iar în celelalte cazuri, părintele va avea dreptul la

legături personale cu copilul fără încuviinţarea autorităţii tutelare.

Legăturile personale cu copilul sunt permise în aceste situaţii numai în

măsura în care acestea nu pun în pericol creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea

profesională a copilului.

De asemenea dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi

pregătirea profesională a copilului nu aparţine părintelui decăzut din drepturile

părinteşti.Se face presupunerea că încuviinţarea unui astfel de părinte de a avea

legături personale cu copilul să fie de competenţa instanţei judecătoreşti.

Bunicii nu au dreptul de a avea legături personale cu copilul în sensul în

care acesta este recunoscut părinţilor, deoarece legea nu precede un asemenea drept.

Tot astfel, trebuie menţionat că legea nu prevede că dreptul de a avea legături

personale cu copilul aparţine numai părinţilor, noţiunea de familie necuprinzând doar

părinţii şi copii, ci şi alte rude, minorul putând fi încredinţat bunicilor care fac parte din

persoanele ce au obligaţia de întreţinere a nepoţilor lor.

De aici rezultă dreptul bunicilor de a avea legături personale cu copilul, iar

acest drept trebuie stabilit în raport de interesele copilului.Modalităţile de a avea

legături personale cu copilul ar putea consta în:vizitarea copilului la locuinţa lui,

vizitarea copilului la şcoală, inclusiv prin manifestarea preocupării faţă de rezultatele

acestuia la învăţătură, petrecerea vacanţelor de către copil cu fiecare dintre părinţi, etc.

Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi

pregătirea profesională a copilului

Problema acestui drept apare în aceleaşi cazuri ca şi în cazul

dreptului de a avea legături personale cu copilul , iar soluţi i le sunt

asemănătoare.În cazul decăderii din drepturile părinteşti, dreptul de a

veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a

copilului există părinţi, independent de vreo încuviiţare din partea unui

organ, deoarece aceasta ar fi în interesul copilului şi în acelaşi timp nu există

nici un text de lege care să prevadă altfel.

Dreptul de a stabili locuinţa copilului şi de a-1 ţine

Îndeplinirea în mod corespunzător a îndatoriri lor părinteşti şi exercitarea

drepturilor lor în ceea ce priveşte copilul nu se pot îndeplini decât dacă

copilul locuieşte împreună cu părinţi i săi .Articolul 100 alineatul (1) din

Codul familiei reliefează faptul conform căruia "copilul minor locuieşte cu

părinţii săi", iar art. 14, alin. (1) statorniceşte că domiciliul copilului este la

părinţii săi19.Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili de comun

acord, la care dintre ei va locui copilul.Dacă părinţii nu cad de acord, în această

privinţă, va decide instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară,

precum şi pe copil dacă acesta a împlinit zece ani, având în vedere interesele

copilului. Pentru stabilirea domicilului copilului la unul din părinţi, trebuiesc avute în

vedere mai multe împrejurări, care să evidenţieze existenţa celor mai bune condiţii în

vederea dezvoltării corespunzătoare sub aspect material, moral şi afectiv.

19 E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit.. p. 147.

Stabilirea domiciliului la unul dintre parinti în condiţiile art. 100 C.fam. se face

după aceleaşi criterii ca şi în cazul incredintării minorului.

Părinţii se bucură de legitimitate procesuală activă de a cere instanţei

judecătoreşti stabilirea domiciliului minorului ce a trecut de vârsta de 14

ani.Părintele poate introduce acţiunea pentru stabilirea locuinţei minorului la el,

în conformitate cu art. 100 C.fam. chiar dacă minorul a împlinit 14 ani.

Autoritatea tutelară poate încuviinţa copilul ce a împlinit vârsta de 14 ani, la

cererea acestuia, să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii lui sau

pregătirii lui profesionale.

Dreptului părinţilor de a stabili locuinţa copilului i se pot aduce

anumite l imi tăr i a tunc i când este exerc i ta t contrar in terese lor

minorului .Dacă minorul a împl init vârsta de 14 ani poate sol ic i ta

autorităţii tutelare să-i încredinţeze o locuinţă separată de cea a părinţilor săi cu

condiţia ca această măsură să fie, cum aminteam şi mai sus, în interesul desăvârşirii

învăţăturii şi pregătirii sale profesionale.Astfel de situaţii constituie excepţii, iar

pentru adaptarea unor astfel de măsuri trebuie analizat de către autoritatea

tutelară întreg ansamblul de factori şi împrejurări pentru a hotărâ în scopul amintit.

Schimbarea locuinţei copilului se va face aprecierea comparativă a condiţiilor

de trai, de creştere şi de educare, oferite de ambii părinţi, precum şi de gradul de

afecţiune pe care au dovedit-o faţă de copil.

Dacă părinţii locuiesc împreună, de exemplu, dacă, un părinte este reintegrat

prin hotărâre judecătorească la domiciliul conjugal, nu este posibil să se stabilească

prin această hotărâre că minorul locuieşte la unul din părinţi. În cazul în care

domiciliul copilului a fost stabilit la tată, iar soţia care a fost obligată la plata

pensiei de întreţinere se opune la executarea h o t ă r â r i i j u d e c ă t o r e ş t i ,

r e ţ i n â n d a b u z i v c o p i l u l ş i n e p e r m i ţ â n d executorulu i judecătoresc

accesul la locuinţa e i , ast fe l dată f i ind această situaţie, copilul s-a aflat în

continuare la mamă, deşi i s-a stabilit domiciliul la tată, cererea soţiei pentru

obligarea tatălui la plata pensiei de întreţinere este inadmisibilă, cu motivările

40

prezentate mai sus şi datorită faptului , că nu au intervenit motive noi ,

care să ducă la stabi l irea domiciliului la mamă.

3.2.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului

Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului

După cum am văzut, art. 105, alin. 1, codul familiei face vorbire despre

"dreptul şi indatorirea" părintelui de a administra bunurile copilului

minor.Din dispoziţi i le pe care vom avea prilejul să le examinăm, va rezulta

că, termneul "administrare" este luat, în cuprinsul art. 105, alin. 1 din codul familiei,

precum şi în curpinsul altor texte din codul familiei care folosesc acest termen, într-un

înţeles larg.Este vorba, des igur , despre acte le de admin i s t rare propr iu -

z i să (ac te de administraţie).Dar este vorba şi despre acte de conservare, după cum

este vorba – în condiţiile şi cu restricţiile stabilite de lege – şi despre acte de dispoziţie

(intrând, după cum vom vedea, în categoria actelor de administrare a

patrimoniului)20.Ceea ce art. 105, alin. 1, are în vedere, când se referă la

administrarea bunurilor, reprezintă, în realitate, cu mult mai mult decât s-ar părea.

1.Actele de conservare."Administrarea" la care se referă art. 105, alin. 1 din

codul familiei cuprinde şi actele de conservare.Codul familiei nu face vorbire expresă

despre actele de conservare dar nici nu era nevoie.Înţeleasă în sens larg,

"administrarea" cuprinde, în mod necesar, şi actele de conservare.

20M.N. Costin, Filiaţia..., op. cit., p.227

41

Aşa fiind, ori de câte ori sunt în discuţie acte "trebuitoare pentru dobândirea unui

drept sau pentru a evita strângerea lui şi care nu comportă decât cheltuieli reduse faţă

de valoarea drepturilor se conservă" 2 1 , păr intele are ş i îndatorirea ş i

îndreptăţ irea e a le săvârşi.

Actele de conservare intervin exclusiv spre apărarea minorului.Nu implică nici un

risc.Prezintă numai avantaje.Interesul minorului reclamă ca ele să fie permise

părintelui.

2.Actele de administrare propriu-zise.

"Administrarea" bunurilor minorului cuprinde, însă, pe lângă actele de conservare, şi

actele de administrare propriu-zise.Legea însăşi recunoaşte tutorelui şi, deci. şi

părintelui, dreptul de a săvârşi astfel de acte.Dar dacă e evident că dreptul de a

administra cuprinde şi dreptul de a săvârşi acte de administraţie. nici un text din codul

familiei nu lămureşte în ce constă actele de administrare propriu-zise.Aşa fiind, vom

reţine distincţia dintre actul de administraţie şi actul de dispoziţie şi, dacă, în

prezenţa unui anumit act, trebuie să decidă că actul e de dipoziţie sau numai de

administraţie.Menţionăm că se pot considera ca acte de administraţie acele acte

destinate a permite folosirea unui bun sau întrebuinţarea veniturilor pe care bunul le

produce ori a sumelor la care minorul are dreptul.

D u p ă c u m s - a o b s e r v a t , c o d u l f a m i l i e , r e f e r i n d u - s e l a "administrare", a

avut în vedere atât acte de administraţie referitoare la diferitele bunuri ale minorului

privite singular, cât şi – noţiune cu mult mai largă – "actele de administrare a

patrimoniului".Iar în această din urmă categorie vor intra chiar şi "actele de

dispoziţie folositoare pentru buna funcţionare a patrimoniului" astfel cum apare din

dispoziţiile art. 129, alin. final din codul familiei, potrivit cărora tutorele poate

înstrăina,fără prealabilă îmcuvinţare a autorităţii tutelare, bunurile supuse pieirii ori

stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor. Actele sunt

privitem, de data aceasta, în funcţie de scopul pe care îl au sau de urmările – favorabile

41

– pe care sunt suscectibile a le produce cu referire la patrimoniu, considerat în

totalitatea lui.

21 T.R. Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect patrimonial a lipsei şi a restrângerii acestei capacităţi, în lumina recentei legislaţii a R. P. R., în S.C.J. nr. 1/1956, p. 72 şi urm.

41

3.Actele de dispoziţie.

Pe lângă actele de conservare, actele de administrare propriu-zise şi actele de

administrare a patrimoniului. părintele mai are "dreptul şi indatorirea" de a săvârşi şi

acte de dispoziţie,adică acele acte pe care codul familie le arată ca depăşind dreptul de

a administra.

In ceea ce prevede art. 129, alin. 2 din codul familiei, care se ocupă de

imputernicirile tutorelui dar, prin efectul dispoziţiilor art. 105. alin. 3, şi de

imputerniciri le părintelui şi care constituie sediul materiei.Art. 129, alin. 2,

menţionează o serie de acte privite ca acte de dispoziţie şi precizează că pentru

săvârşirea acelor acte e necesară prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare.Este

vorba despre acte care cuprind un element de înstrăinare sau care, în temeiul legii, şi

faţă de consecinţele posibile, sunt asimilate unor asemenea acte.Problema este care

sunt celelalte acte care – "depăşesc dreptul de a administra" sau, mai precis, care acte

depăşesc dreptul de a administra şi care acte nu depăşesc

Dreptul îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-

i incuviiţa aceste acte

Drepturile părintelui de a reprezenta pe minor sau de a-i încuviinţa actele este

cu privire la bunurile minorului, dar uneori poate fi folosit şi cu privire la persoana

copilului.În acest sens pot fi date, ca exemplu, prevederile art. 59 C. fam., cu privire la

introducerea acţiunii în justiţie pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.

Până la vârsta de 14 ani, copilul – fiind lipsit în întregime de capacitatea de

exerciţiu, - este reprezentat de părinţi în actele civile.Între 14-18 ani, copilul – având

capacitatea restrânsă de exerciţiu – îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot

astfel obligaţiile însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-1 apăra

50

de abuzurile de partea celor de-al treilea (art. 105 C. fam. şi Decretul nr. 31 din 1954

art. 9- 10).Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur, fără

încuviinţarea părinţilor ori tutorelui, acte de conservare, precum şi acte de

administrare patrimonială, dar numai în măsura în care nu-i produc leziuni, caz

în care minorul poate să ceară desfiinţarea actului (art. 105 C.fam. şi art. 9 Decretul nr.

31 din 1954).Dacă minorul participă la o împărţeală prin bun totală ori numai

parţială, este nevoie, şi de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 3

Legea nr. 603 din 18 septembrie 1943, pentru s impl i f icarea proceduri i

împărţel i lor judecătoreşti; art. 129 C. fam.).În cazul împărţelii unei moşteniri pe cale

judecătorească la care participă minorul, nu este nevoie de încuviinţarea prealabilă a

autorităţii tutelare, deoarece interesele minorului sunt ocrotite prin formalităţile

prevăzute de lege pentru această formă de impărţeală.

Trebuie subliniat că dacă încuviinţarea unui act juridic se dă printro singură

manifestare de voinţă din partea părinţilor sau a tutorelui, dimpotrivă, asistarea în

justiţie a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu se poate realiza printr-o

încuviinţare prealabilă şi unică pentru întregul proces. Partea vătămată. sub 14 ani

nu se poate împăca, valabil, cu inculpatul, împăcarea făcându-se numai de

reprezentanţii legali.

În privinţa întregirii capacităţii minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu,

în cazul exercitării drepturilor procesuale, printr-o decizie de îndrumare s-a decis:

50

a) minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, având o capacitate de exerciţiu

restrânsă, trebuie să figureze personal la judecarea cauzelor civile, în care scop

urmează să fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură;

b) părinţii sau tutorele asistă pe minorul care a împlinit vârsta de 14

ani, semnând alături de acesta cererile adresate instanţei şi fiind citat în acest scop

la judecarea cauzei.

S-a decis că în cazul în care părintele minorului sub 14 ani renunţă la o cale de atac, fără

încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, actul său procesual este lovit de nulitate

relativă, care poate fi invocată de către partea interesată numai într-un anumit tremen

şi în cadrul procesului respectiv.Renunţarea la dreptul la despăgubiri patrimoniale ale

minorului lipsit de capacitatea de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu

restrânsă făcută de părintele acestuia nu este valabilă fără încuviinţarea prealabilă a

autorităţii tutelare, întrucât acţiunea civilă — în aceste cazuri — se porneşte şi se

exercită din oficiu.În speţă, mama copilului a fost victima unui accident de

circulaţie, iar tatăl acestuia a renunţat la dreptul de despăgubiri civile cuvenite copilului

său minor.Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi de

comun acord.Dacă "măsura" nu reclamă exercitarea dreptului de reprezentare

ori de încuviinţare a actelor, credem că participarea ambilor părinţi nu este necesară.În

caz că părinţii ar decide, spre pildă, ca minorul să fie trimis să locuiască un timp

oarecare la o rudă, nu se va susţine că ambii părinţi trebuie să însoţească pe minor

până la acea rudă. E suficient ca părinţii să f ie de acord.Dacă, "măsura" rec lamă

exerc i tarea dreptulu i de reprezentare ori de încuviinţare a actelor, de date

aceasta, ni se pare că p a r t i c i p a r e a ( ş i , f i g u r a r e a î n î n s c r i s ) a a m b i l o r

p ă r i n ţ i e s t e necesară.

Problema care se pune e, o problemă de capacitate.Minorul, după caz, nu

va putea săvârşi actul decât prin reprezentarea de către ambii părinţi sau cu

încuviinţarea amândurora.În lipsa, deci, a unuia dintre ei, actul nu se va încheia

valabil.Vom fi — cu aplicarea dreptului comun a nulităţilor relative — în prezenţa unui

act anulabil şi anume pentru "lipsă de capacitate" (adică lipsa capacităţii depline de

exerciţiu).

51

3.3.Modul de ȋndeplinire a drepturilor și ȋndaatoririlor

Drepturile şi îndatoririle părinteşti, revin, în principiu, ambilor

părinţi.Din principiul egalităţi i părinţi lor cât priveşte drepturi le şi

îndatoririle părinţilor rezultă că măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se

iau de către părinţi de comun acord (art. 98 alin. 1 C.fam.).

În literatura juridică s-a arătat că, în privinţa reprezentării sau

încuviinţării actelor de drept material ale minorului, acordul părinţilor trebuie

să fie expres.

În pr iv inţa reprezentăr i i sau as i s tăr i i minoru lu i în mater ie

procesuală(art. 42 C. proc. civ.) s-a pus problema dacă acordul părinţilor poate fi

presupus, nu numai expres.

Astfel într-o părere, s-a spus că, în cazul în care vine în instanţă numai unul

dintre părinţi, deşi celălalt nu se află în nici una din situaţiile de împiedicare

prevăzute de art. 98 alin 2 C. fam., instanţa poate socoti când nu se dovedeşte

o neînţelegere între părinţi, că părintele prezent are acordul celuilalt22.Aceasta

până la proba contrarie.Dacă părinţii nu sunt căsătoriţ, instanţa va hotărâ de

la caz la caz.Într-o altă părere acordul părinţilor nu se poate presupune până

la dovada contrarie, în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă o asemenea

prezumţie.Legea nu a arătat ce se întâmplă în situaţia în care vine în instanţă

numai unul dintre părinţi, deşi celălalt are exerciţiul drepturilor părinteşti, fiindcă nu

era nevoie, nevalabilitatea unui asemenea act rezultând virtual din neîndeplinirea

condiţiilor cerute imperativ, pentru întregirea capacităţii minorului.

22 Al. Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale cazurile de încuviinţare prealabilă din partea ocrotitorilor săi legali, în L.P., nr. 9, 1958, p. 56

52

Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte

Există unele situaţii în care nu este cu putinţă ca minorul să fie ocrotit de

ambii părinţi ci numai de către unul.Asemenea situaţii sunt următoarele (art. 98 C.

Fam.).

1.Moartea unuia dintre parinti

Potrivit art 113 C.fam., tutela se deschide în cazul în care ambii părinţi sunt morţi.Prin

urmare între cele două texte există concordanţă.Ocrotirea minorului revine părintelui

rămas în viaţă.

Situaţia este aceeaşi când unul dintre părinţi este declarat mort, prin hotărâre

judecătorească (art. 16-18 Decretul ar. 31 din 1954) deoarece asemenea hotărâre

instituie prezumţia că dispărutul a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind

aceea a morţi, iar în data când hotărârea a răma definitivă.Aşa fiind, problema

ocrotirii părinteşti se pune numai pentru copii minori concepuţi până la data morţi,

căci copii care au fost concepuţi în perioada cuprinsă între această dată şi aceea a

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, care beneficiau

de prezumţia de paternitate câtă vreme nu a intervenit hotărârea, când este vorba de

copii din căsătorie , încetează de a fi socotiţi ai bărbatului declarat mort.

Desigur, şi un copil din afara căsătoriei, conceput după data rămânerii

definitive a hotărârii judecătoreţti declarative de moarte, nu poate fi socotit al

bărbatului declarat mort.Ocrotirea copiilor minori concepuţi după data stabilită

de hotărârea judecătorească declarativă ca fiind aceea a morţi se face potrivit cu

situaţia lor juridică în care se găsesc, după intervenirea hotărârii fără a prezenta

interes, felul în care se realiza ocrotirea înainte de această dată.

Aşadar, dispărutul se consideră mort pe data stabilită prin hotărâre

judecătorească rămasă definitivă ca fiind acea a morţi.Care este situaţia cât

53

priveşte ocrotirea minorului, în perioada cuprinsă între această dată şi data rămânerii

definitive a hotărârii judecătoreşti declarative?

53

Ocrotirea minorului s-a realizat tot printr-un singur părinte, anume cel

rămas în viaţa, căruia, în continuare, îi revine ocrotirea şi după rămânerea

definitivă a hotărârii, dar aceasta în temeiul art. 98 alin. 2 C.fam., potrivit cu care

exerciţiul drepturilor părinteşti revine numai unui părinte, ori de câte ori celălalt se

află, din orice împrejurare în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.Prin urmare un

alt temei juridic.

În cazul reapariţiei celui declarat mort şi a anulării hotărârii declarative

de moarte, părintele recapătă exerciţiul drepturilor părinteşti în privinţa copilului

respectiv.

2.Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti.

Spre deosebire de situaţia precedentă, când în mod necesar drepturile şi

îndatoririle părinteşti revin numai unui singur părinte, în cazul decăderii se impun

unele precizări.Potrivit art. 110 C.fam.. decăderea din drepturile părinteşti n u

s c u t e ş t e p e p ă r i n t e d e î n d a t o r i r e a d e a d a î n t r e ţ i n e r e

copilului.Autoritatea tutelară poate da încuviinţare părintelui decăzut din drepturile

părinteşti de a avea legături personale cu copilul dacă, prin asemenea legături,

creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt

în primejdie. (art. 111 C.fam.)

Art. 98 alin. 2 C.fam., nu distinge între decăderea din drepturile părinteşti

pronunţată prin hotărâre penală, în condiţiile art. 64-66 C.fam. (ca pedeapsă

complementară) şi art. 71 din acelaşi cod (ca pedeapsă accesorie).Aşa fiind, potrivit

uneia dintre regulile fundamentale de interpăretare, trebuie să ajungă la concluzia că

decăderea din drepturile părinteşti, oricare ar fi natura hotărârii prin care se

pronunţă, are efectul că minorul, cu precizările făcute, rămâne sub ocrotirea celuilalt

părinte.

În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decăderea şi nu mai există

pentru minor, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare sau a

54

părintelui interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorităţii tutelare, poate

reda părintelui decăzut exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 112 C.fam.);

54

3.Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi.

Deşi nu există un text expres ca în cazul decăderii din drepturile părinteşti, totuşi

părintele pus sub interdicţie nu este scutit de îndatorirea de a da întreţinere

copilului minor23.Dar, după cum s-a spus, această obligaţie există în sarcina

celui pus sub interdicţie numai dacă şi în măsura în care mijloacele sale

depăşesc nevoile normale ale îngrijirii şi vindecării.

În caz contrar, cel pus sub interdicţie nu poate avea obligaţia de întreţinere, căci o

asemenea obligaţie în sensul art. 91 C.fam. revine părintelui care "are mijloace

indestulătoare" pentru a acoperi nevoile celui îndreptăţit la intreţinere, iar prin

"mijloace îndesulătoare" se înţeleg cele care depăşesc nevoile de existenţă minime

ale celui obligat, nevoi pr in care f igurează ş i chel tu ie l i le de îngr i j i re ş i de

grăbire a vindecării.Interzisul devine incapabil e a exercita drepturile părinteşti,

astfel că exerciţiul acesta revine celuilalt părinte (art. 98 alin. 2

C.fam.).Acesta are şi exerciţiul îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana

copilului minor (ca de altfel şi cele privind bunurile acestuia) cu precizare făcută,

deoarece ele nu ar putea fi executate de o persoană lipsită de discernământ.În

privinţa datei când se produc efectele hotărârii judecătoreşti de punere sub

interdicţie, se aplică art. 144 C.fam. faţă de cel pus sub interdicţie, data la care

hotărârea rămâne definitivă, iar faţă de terţi data transcrierii hotărârii în registrul

special ţinut de judecătoria locului unde a fost inregistrată naşterea celui pus sub

interdicţie sau data cunoaşterii interdicţiei de cel de-al treilea, pe altă cale, înainte de

data transcrierii.

În legătură cu curatela provizorie instituită unui părinte a cărui punere

sub interdicţie a fost cerută, se pune problema dacă acesta continuă să

exercite drepturile părinteşti împreună cu celălalt părinte până la data de la care

punerea sub interdicţie îşi produce efectele? Curatela provizorie se instituie potrivit art.

146 C.fam. "in caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie" de

55

către autoritatea tutelară, la sesizarea preşedintelui instanţei chemate să se pronunţe

asupra punerii sub interdicţie.

23Eugen A.Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 176

23Eugen A.Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 176

Curatorul se numeşte pentru ingrijirea persoanei şi repezentarea celui a

cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor.În literatura

noastră juridică s-a arătat că măsura numirii acestui curator are efectul de a face ca

drepturile părinteşti să se exercite de către celălalt părinte, deoarece asemenea

măsură, din punctul de vedere al ocrotirii părinteşti, "trebuie socotită ca

echivalentă cu punerea sub interdicţie", cu alte cuvinte soluţia se

întemeiază pe identitatea de "figură juridică dintre tutorele interzisului şi

curatorul prevăzut de art. 146 C.fam."

S-a mai arătat că înfinţarea unei curatele în temeiul art. 146 C.fam., nu dă naştere

unei incapacităţi legale, curatela înfiinţată în cursul procedurii de interdicţie

fiind curatela unei persoane legalmente capabilă, totodată considerându-se că soluţia –

în sensul că asemenea curatelă are efectul că drepturile părinteşti se exercită numai de

celălalt părinte, s-ar putea sprijini pe "interesele minorului ocrotit".Considerăm că dacă

unui părinte i se numeşte un curator în cursul procedurii de punere sub interdicţie a sa,

drepturile părinteşti se exercită numai de către celălalt părinte.

a) Finalitatea curatelei provizorii amintite exclude posibilitatea exercitării de

către respectivul părinte, a drepturilor părinteşti.Cel care are el însuşi nevoie de

ocrotire nu poate asigura o ocrotire efectivă altei persoane.A admite contrariul ar

însemna a se da o soluţie formală şi ineficientă.

Faptul că părintele respectiv nu mai are exerciţiul drepturilor părinteşti nu

este incompatibil cu teza conform căreia cel căruia i s-a instituit curatela

provizorie, la care ne referim, rămâne legalmente capabil, deoarece această

excludere nu se întemeiază întotdeauna pe ideea de incapacitate.Aceasta nu este

singura situaţie în care un părinte ce are capacitate de exerciţiu nu are, împreună cu

celălalt, exerciţiul drepturilor părinteşti.Textul o spune expres.Se prevede printre altele,

că un singur părinte exercită drepturile ori de câte ori celălalt, din orice împrejurare, se

află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.Instituirea curatelei provizorii unui părinte a

cărui punere sub interdicţie s-a cerut, reprezintă, după cum credem, a asemenea

situaţie.

Înseamnă că în cazul ce avem în vedere. drepturile părinteşti se

exercită de către un singur părinte înainte de punere sub interdicţie ( de la instituirea

56

curatelei provizori i ) cât şi după rămânerea definitivă a hotărârii de punere

sub interdicţie.

56

4 . Imposibi l i tatea unuia dintre părinţ i de a-ş i manifesta

voinţa.

Această situaţie trebuie apreciată cu toată seriozitatea pentru a nu constitui un

pretext care să ducă la înlăturarea unui părinte de la exercitarea drepturilor

părinteşti.Situaţiile în care textul este aplicabil pot fi diferite.Este suficient numai ca unul

dintre părinţi să se găsească în situaţia menţionată.Asemenea situaţii ar putea fi:

- Dispariţia unui păr inte .Nu se cere ca aceasta să f ie dec larată

pr intr -o hotărâre judecătorească.Prin urmare dispariţia în fapt duce la

acelaşi rezultat. deoarece, în ambele cazuri, soluţia se întemeiază pe

apărarea intereselor copilului.

- Contrar ietatea de interese între minor ş i unul d in păr int i i

săi .Desigur aceasta nu ar mai prezenta suficiente garanţi i că îş i va

exercita atribuţiile numai în interesul celui ocrotit, din moment interesele sunt

contrare.de aceea, un asemenea părinte, deşi materialmente ar putea să-şi

manifeste voinţa, care însă nu ar putea avea valoarea unui act de

reprezentare sau a unei încuviinţări prealabile, se găseşte juridic în

neputinţă de a-şi manifesta voinţa24.0crotirea minorului se va realiza prin

celăla lt păr inte, fără a se numi un curator special care să exercite

drepturile părinteşti impreună cu acesta, deoarece nu se vede care ar fi

justificarea unei soluţii contrare.Ar însemna ca drepturile părinteşti să se

exercite împreună cu o persoană care nu este părinte.Un exemplu de

contrar ietate de interese între minor ş i păr inte ar f i cazul când se

introduce acţiune pentru întreţinerea minorului în numele acestuia de către

un părinte împotriva celuilalt.

- Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul

minorului.Se instituie curatela dacă din cauza bolii sau din alte motive

părinţii sau tutorele sunt împiedicaţi să îndeplinească un anumit act în

n u m e l e p e r s o a n e i p e c a r e o r e p r e z i n t ă s a u a l e c ă r u i a c t e l e

57

încuvinţează.După cum s-a stabilit în literatura juridică, se va numi un

curator minorului aflat sub ocrotire părintească numai dacă ambii părinţi sunt

împiedicaţi să reprezinte sau să încuvinţeze un act în interesul minorului.

24 Al. Silvian, op. cit., p. 56

Delegarea exerciţiului drepturilor părintesti.

Declararea judecătorească a abandonului copilului.În acest caz,

exerciţiul drepturilor părinteşti se deleagă instituţiei de ocrotire socială sau

medicală de stat, ori instituţiei private legal constituite sau unei alte persoane

în condiţiile legi.

Protecţia copilului aflat în dificultate, în cazul în care copilul a fost

declarat abandonat prin hotărâre judecătorească, drepturile părinteşti

asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean, respectiv de către

c o n s i l i i l e l o c a l e a l e m u n i c i p i u l u i p r i n c o m i s i a p e n t r u p r o t e c ţ i a

copilului.În acest fel, soluţia a fost modificată.

Capitolul IV. Exercitarea autorității părintești4.1.Autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinţi

S-a arătat că exerciţiul comun al autorităţii părinte şi atunci când părinţii sunt căsătoriţi

presupune exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părinteşti împreună şi în mod egal de

către ambii părinşi, în fiecare zi24.

Astfel, dacă părinţii convieţuiesc, ei vor exercita împreună şi de comun acord toate

drepturile şi îndatoririle părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă şi prezumţia mandatului tacit

reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCC.

Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se

concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi

educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite de

părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi, fie că sunt

divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii părinteşti este

prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea concretă de exercitare

diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul

din părinţi, iar aceştia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creşterea şi

educarea lui zilnică şi pentru a coordona actele sale curente.

4.2. Autoritatea părintească exercitată de unul dintre părinți

Conform art. 507 din Noul Cod Civil, un părinte care nu este mort, nu este declarat mort sau nu

este incapabil de a-şi exprima voinţa are autoritate părintească deplină asupra copilului sub

rezerva cazului în care instanţa, din motive bine întemeiate ce ţin de interesul superior al

copilului (de exemplu cazuri de abuz, exploatare, neglijenţă, etc.) i-a retras acestui părinte

autoritatea părintească asupra minorului (conform Art. 398 sau Art. 399) sau, mai mult, l-a

decăzut din drepturile părinteşti (conform Art. 508). Prin urmare un părinte nu poate cere

decăderea sa din exerciţiul drepturilor părinteşti sau ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra

minorului să îi fie retrasă conform art. 398. Aceasta deoarece, pe de o parte, autoritatea

părintească asupra minorului nu este doar un drept al părintelui ci şi un drept al copilului de care

copilul poate fi lipsit doar în situaţii speciale ce ţin de interesul său superior, iar pe de altă parte

autoritatea părintească asupra minorului implică numeroase obligaţii pentru părintele în cauză.

24 Dispoziţii ale Noului Cod Civil în materia Dreptului Familiei – unificarea practicii judiciare, INM, București 20 februarie 2012

În acest sens, instanţa trebuie să cerceteze cu precauţie tranzacţiile sau înţelegerile prezentate

de părinţi care implică faptul că unul dintre părinţi doreşte să renunţe benevol la autoritatea

părintească. Instanţa trebuie să încuviinţeze o astfel de tranzacţie doar dacă există motive foarte

bine întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al minorului, care să o facă să

creadă că păstrarea autorităţii părinteşti de către acel părinte ar daună intereselor copilului. Ar

putea fi considerate motive serioase faptul că părintele respectiv este dependent de alcool sau

substanţe psihotrope, suferă de o boală care l-ar putea pune pe copil la risc direct sau indirect,

părintele este agresiv la adresa copilului, abuzator, etc.

Totuşi există cazuri în care după divorţul sau separarea părinţilor custodia comună nu

este în interesul copilului. Deşi regula impusă de noul cod civil este aceea de a se pleca pe

prezumţia de autoritate părintească comună, dacă interesul superior al copilului o reclamă,

judecătorul poate opta pentru autoritate părintească exercitată de către unul dintre părinţi

(adică custodie unică). Este importantă, din acest punct de vedere, jurisprudenţa statelor care au

implementat custodia comună acum 10-20 de ani, ca de pildă Olanda. Conform jurisprudenţei

olandeze:

Se acordă custodie unică atunci când un părinte este alcoolic sau suferă de o boală

psihică gravă, spre exemplu, este posibil ca respectivul părinte să nu poată lua decizii

referitoare la şcolarizarea minorului sau tratamentul medical pe care acesta ar trebui să

îl urmeze25.

Nu reprezintă o bază suficientă pentru a decide custodie unică faptul că unul dintre

părinţi nu doreşte să mai colaboreze cu fostul soţ sau fosta soţie în procesul decizional

privind creşterea copilului, acest fapt nu este suficient ca instanţa să se abată de la

regula generală şi să garanteze custodie unică 26.

Chiar dacă ambii părinţi solicită un aranjament de tip custodie unică completat de un

drept de acces, acest fapt nu va fi o bază suficientă pentru a garanta decizia finală a

instanţei27. De fapt, singura modalitate care garantează acordarea custodiei unice este

dacă părinţii pot convinge instanţa că un aranjament de tip custodie unică serveşte mai

bine intereselor copilului decât custodia comună.

25 jurisprudenţa Curţii Supreme a Olandei 18 martie 2005, LJN AS 852526 Curtea Supremă a Olandei 10 septembrie 1999, NJ2000, 20 m. nt. S.F.M. Wortmann ; Curtea Supremă a Olandei 15 decembrie 2000, NJ 2001, 123 m. nt S.F.M. Wortmann.27 Asser-De Boer, par.820d

Curtea Supremă a Olandei a formulat un test pentru a determina când trebuie aprobată

cererea de custodie unică formulată de unul dintre părinţi. Judecătorul procesului

trebuie să fie convins că problemele dintre părinţi sunt atât de serioase încât riscul ca

minorul să sufere ca urmare a continuării custodiei comune, să fie atât de mare încât să

nu poată fi acceptat. Ba mai mult, nu trebuie să existe nicio aşteptare ca problemele

părinţilor să poată fi rezolvate în viitorul apropiat28.

Legislaţia naţională şi internaţională este cât se poate de clară în sensul de a nu face

discriminări între copiii proveniţi din căsătorie sau născuţi dintr-o relaţie neoficializată a

părinţilor. Filiaţia faţă de mamă este cât se poate de bine dovedită prin simpla naştere a

copilului iar câtă vreme tatăl a recunoscut copilul, de asemenea filiaţia faţă de tată este

clară. Vorbind de o filiaţie clară, toate prevederile aplicabile copiilor ai căror părinţi au

divorţat se aplică şi copilului născut în afara căsătoriei. Prin urmare considerăm că

argumentele invocate de către părintele custodian în întâmpinare sunt eronate29.

Nediscriminarea copiilor în baza oricăror criterii (inclusiv al statului copilului la naştere –

adică provenit din căsătorie sau din afara căsătoriei) este enunţată de foarte multe prevederi

internaţionale fiind prezentă şi în legea 272/2004 (a se vedea articolul 7). Deci prevederile

art. 403 se aplică, prin asemănare, atât copiilor provenind din familii divorţate cât şi celor

provenind din afara căsătoriei. În speţă nu e relevant fostul statut civil al părinţilor ci

interesul superior al copilului şi dreptul său de a creşte alături de ambii părinţi. De altfel art.

483 şi art. 260 din Noul Cod Civil vorbesc despre părinţi fără a distinge în vreun fel cu privire

la cei divorţaţi sau separaţi, iar art. 505 alin. (2 ) din Noul Cod Civil explică fără putinţă de

tăgadă că prevederile privitoare la autoritatea părintească se aplică şi copiilor născuţi din

afara unei căsătorii valabil încheiate, prin asemănare cu prevederile referitoare la copiii ai

căror părinţi au divorţat30.

Un ultim aspect pe care am dori să îl aducem în discuţie este legat de faptul că noul Cod civil

stabileşte implicit, (prin introducerea regulii exercitării autorităţii părinteşti în comun) faptul că

28 Curtea Supremă a Olandei 18 martie 2005, LJN AS8525, Curtea Supremă a Olandei 15 februarie 2008, LJN BB9669). Aceasta regula are de la 1 martie 2009 putere statutară deoarece este inclusă în Articolul 1 : 251a(1) al Codului Civil Olandez (Continuare al actului Parenthood and Careful Divorce Act, 27 noiembrie 2008, Staatsblad 2008, 500 Articolul J. Rezoluţie de Implementare 6 februarie 2009, Staatsblad 2009, 56.29 Lupaşcu Dan, Crăciunescu Cristiana-Mihaela, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012

30 Reinstaurarea autoritatii parintesti comune pentru copiii care nu provin din casatorie, http.// www.arpcc.ro

autoritatea părintească exercitată în comun este în beneficiul copilului, indiferent dacă părinţii

sunt divorţaţi sau doar separaţi. Copilul are dreptul de a fi îndrumat de către către ambii părinţi

4.3. Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţExercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ este guvernată de art. 396 – 403 Cod civil,

coroborat cu art. 505 NCC. Regula este că, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun

ambilor părinţi, operând prezumţia (art. 397 Cod civil) că este în interesul superior al copilului ca

autoritatea părintească să se exercite în comun. În acest caz ambii părinţi sunt părinţi custodieni.

Excepţia de la regulă (art. 398 litera 1 Cod civil) poate apărea dacă există motive întemeiate de

natură a sugera că nu ar fi în interesul superior al copilului ca ambii părinţi să păstreze autoritate

părintească. În aceste cazuri instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai

de către unul dintre părinţi, numit părinte custodian. Celălalt părinte, numit părinte necustodian,

păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi

dreptul de a consimţi la adopţia acestuia (art.398 litera 2 Cod civil).

În mod cu totul şi cu totul excepţional, dacă interesul superior al copilului o reclamă,

instanţa poate decide cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane ori de

către o instituţie de ocrotire specializată (art. 399 litera 1 Cod civil). Acestea exercită drepturile şi

îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. În acest caz, instanţa stabileşte

dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către

unul dintre ei (art. 399 litera 2 Cod civil).

Capitolul V. Decăderea din exercițiul depturilor părintești5.1.Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești

Conform art. 508 din Noul Cod Civil -Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei

publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul

drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului

prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea

abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a

interesului superior al copilului31.

Pe cale procedurală, cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza

aportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti va putea fi pronunţată de instanţa

tutelară, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei

copilului, dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele

tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă ori

prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti.

In cazul în care, după decăderea din exercitiul drepturilor parinteşti, copilul se

află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se va institui tutela.

Instanţa va reda părintelui exercitiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările

care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa,

sănătatea şi dezvoltarea copilului.

Pană la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături personale

cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

5.2.Intinderea decăderiiDecăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor copiilor

născuti la data pronunţării hotărârii. Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai

31 http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-508-conditii-decaderea-din-exercitiul-drepturilor-parintesti

cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt

primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.

5.3. Instituirea tutelei

În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în

situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela (art. 511 NCC)

5.4. Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti

Tutela minorului, ca instituţie juridică este o măsură de protecţie alternativă, şi

reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care reglementează ocrotirea unui minor de către o

altă persoană decât părinţii săi – o persoană căreia i s-a atribuit funcţia de tutore -, în vederea

protejării intereselor sale, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii

tutelare32.

32 Ionaşcu Aurelian, M. Costin, M. Mureşan, Victor Ursa, (1980), Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Cluj- Napoca, Ed. Dacia, pag. 233.

63