Cuprins

Introducere............................................................................................................................1

Capitolul I.Conceptul de autoritate părintească....................................................................4

1.1.Reglementare și definire.............................................................................................4

1.2.Autoritatea părintească ȋn Uniunea Europeană.........................................................12

1.3.Autoritatea părintească ȋn dreptul altor state............................................................14

Capitolul II.Autoritatea părintească ȋn dreptul civil roman................................................16

2.1.Autoritatea părintească ȋn Noul Cod Civil................................................................16

2.2.Durata autorității părintești.......................................................................................18

2.3. Conținutul autorității părintești................................................................................20

Capitolul III. Drepturile și ȋndatoririle părintești................................................................22

3.1.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la persoana copilului minor..............22

3.2.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului..........................33

3.3.Modul de ȋndeplinire a drepturilor și ȋndatoririlor....................................................37

Capitolul IV. Exercitarea autorității părintești....................................................................43

4.1.Autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinţi..........................43

4.2. Autoritatea părintească exercitată de unul dintre părinți.........................................43

4.3. Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ...........................................................46

Capitolul V. Decăderea din exercițiul depturilor părintești................................................47

5.1.Noțiuni generale........................................................................................................47

5.2.Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești..........................................48

5.2.Intinderea decăderii..................................................................................................49

5.3. Instituirea tutelei......................................................................................................49

5.4. Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti...............................................................49

Concluzii.............................................................................................................................50

Bibliografie.........................................................................................................................53

Introducere

Această lucrare tratează acele drepturi şi îndatoriri ce revin părinţilor în creşterea

copiilor minori, drepturi şi îndatoriri a căror totalitate este numită ocrotirea părintească.

Ocrotirea părintească fiind concepută pentru a servi exclusiv interesele copilului,

au întâietate îndatoririle, în timp ce drepturile sunt recunoscute numai pentru a servi la

îndeplinirea îndatoririlor si în acelaşi timp sunt puse pe primul plan drepturile, îndatoririle

ce privesc persoana copilului si în plan secundar cele ce se referă la bunurile acestuia.

Ocrotirea minorilor este o constantă a preocupărilor umanității din cele mai vechi

timpuri, una dintre condițiile perpetuării speciei noastre. Copilăria este pândită de pericole

și are nevoie de apărare. Pentru o lungă perioadă, copilul nu poate rezista unor eventuale

agresiuni exterioare, iar capacitatea de a înțelege riscurile și consecințele faptelor sale este

mult diminuată ori îi lipsește cu desăvârșire.

În România, ocrotirea copilului, educarea și pregătirea sa psiho-fizică în vederea

încadrării în societate și respectării normelor morale și de conviețuire socială, constituie o

preocupare importantă a tot mai multe organisme și organizații de stat sau

neguvernamentale.

Promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor inerente fiinţei umane, în mod

special ale copilului, reprezintă elementul esenţial al asigurării progresului, bunăstării şi

gradului de civilizaţie al oricărei societăţi, al democraţiei şi statului de drept.

Drepturile copilului ocupă un loc aparte în cadrul ramurii de drept, fiind alcătuită

din ansamblul normelor juridice ce reglementează drepturile omului. Obligaţia

fundamentală de a creşte copilul revine părinţilor. Ea reprezintă nucleul drepturilor şi

îndatoririlor părinteşti.

Instituția juridică civilă a ocrotirii persoanei fizice nu este destinată ocrotirii

tuturor oamenilor, așa cum sugerează denumirea sa, ci numai acelor categorii care nu-și

pot administra bunurile sau proteja singure interesele datorită vârstei, stării de sănătate

mintală sau alte situații deosebite.1

Astfel, legiuitorul a considerat necesar să instituie măsuri de ocrotire pentru

minori, alienații și debilii mintali și persoanele aflate în alte situații deosebite.

1 Moldovan Bogdan D. – Protecția copilului, Ed. Colecția Științele Educației, Bistrița, 2008, p.281

Noul Cod Civil consacră ocrotirii persoanei fizice prevederile Titlului III – (art.

104 – art. 186) din Cartea I și pe cele care reglementează raporturile dintre părinți și copii,

conținute de Titlul IV – Autoritatea Părintească, din Cartea a II-a.

Autoritatea părintească nu este însă o insituție nouă, ci este doar noua denumire a

aceleiași instituții, al cărei scop este asigurarea ocrotirii copilului de către părinții săi.2

Afirmația își găsește suportul în prevederile art. 483 alin. 1 NCCiv, care definește astfel

instituția în discuție: „Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și indatoriri care

privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.”

În mod firesc minorii se află sub ocrotirea părinților lor și numai în cazuri

excepționale, prevăzute de lege, se recurge le celelalte mijloace juridice civile de ocrotire.

Din definiția legală dată autorității părintești de art. 483 alin. 1 NCCiv rezultă că aceasta

cuprinde o latură personală și o latură patrimonială.

Latura personală privește ocrotirea persoanei copilului, având aplicabilitate în

acest sens prevederile art. 487 NCCiv, potrivit cărora „părinții au dreptul și îndatorirea de

a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de

educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri,

însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile

necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.”

Latura patrimonială a ocrotirii minorului constă în administrarea bunurilor și

reprezentarea minorului sub vârsta de 14 ani în actele juridice și în încuvințarea actelor

juridice civile ale minorului care a împlinit această vârstă. Este ceea ce rezultă din

prevederile art. 501 NCCiv: „părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile

copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile, ori de a-i

încuviința aceste acte, după caz”.

După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută

obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a

instanței de tutelă.

Părinții au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri cu cele ale tutorelui, în ceea ce

privește exercitarea laturii patrimoniale a autorității părintești, dispozițiile care

reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător (art. 502 alin. 1, NCCiv). Cu

toate acestea, în cazul care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal, întocmirea

intervalului prevăzut de art. 140 NCCiv nu este necesară.

2 Emese Florian- Protecția drepturilor copilului, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p.842

Dacă părinții nu vor exercita ocrotirea părintească a copilului lor minor sau

aceasta ar fi exercitată necorespunzător poate fi angajată răspunderea lor civilă,

contravențională sau chiar penală.

Sancțiunea specifică în această materie este decăderea din exercițiul drepturilor

părintești și ea se dispune de instanța de tutelă (art. 508 NCCiv și art. 38 lit. c din Legea

nr. 272/2004).

3

Capitolul I.Conceptul de autoritate părintească

1.1.Reglementare și definire

Familia constituie unul dintre factorii primordiali cu conotaţii în multe domenii.

Pornind de la domeniul social o regăsim tratată cu importanţa de rigoare din punct de

vedere juridic, psihologic, social, economic şi religios.

Principalele funcţii ale familiei sunt: economică, juridică, de socializare, de

solidaritate şi sexual-reproductivă.

Funcţia economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale,

financiare, necesare existenţei familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcţia

economică dă libertatea familiei de a se concentra şi a îndeplini şi celelalte funcţii.

Această funcţie este realizată de cei doi soţi prin aducerea veniturilor în urma exercitării

unor profesii, prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte prin

transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei.

Funcţia juridică se manifestă, în principal, în dreptul domestic exercitat de capul

familiei.” Tatăl putea să pedepsească cu moartea pe copilul care-i nesocotea porunca.

Când fata făcea ruşine părinţilor, tatăl putea s-o omoare (mudardea la ciora). Neamurile

erau de acord cu acesta. Tatăl fetei putea bate ginerele, când nu se purta bine cu fata sau

cu altă femeie. Bărbatul putea şi el să-şi pedepsească soţia (mardi), în caz de necredinţă

(luhakirdasap). De obicei însă, el nu trebuia să-şi facă singur dreptate (mudaraptu), ci să

apeleze la sprijinul familiei soţiei, la socru şi la cumnaţi”.3 (obicei al ginţilor matriarhale

albaneze).

Funcţia de socializare este tradusă ca fiind funcţia de educare în scopul asimilării

de către copii, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor,

modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Rolul funcţiei de

socializare este de a integra în societate persoana (copilul), prin educaţia făcută la toate

nivelele cum ar fi: material, fizic, psihologic, moral şi spiritual. Această funcţie are grade

diferite de manifestare, de la o familie la alta în funcţie de preocuparea într-o mare sau

mai mică măsură privind educarea membriilor săi.

3 Obicei moştenit din practicile ginţilor matriarhale din Albania (Cutumiarul Lek Dukadjini)4

Funcţia de solidaritate constă în asigurarea unităţii şi stabilităţii familiei, implicând

manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a

încrederii membrilor unii în alţii, a dezvoltării intimităţii, a ajutorării şi susţinerii

reciproce de-a lungul timpului. Această funcţie are un grad din ce în ce mai slab de

manifestare în zilele noastre, fapt dovedit prin creşterea ratei divorţurilor, a înmulţirii

relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor monoparentale.

Funcţia sexual-reproductivă are în vedere satisfacerea sexuală reciprocă a celor

doi soţi şi a ducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcţii sunt

tratate diferit în funcţie de familie punându-se accentul fie pe împlinirea sexuală în unele

familii, în timp ce în alte familii se acordă o importanţă deosebită aducerii pe lume a

copiilor. Realizarea acestei funcţii depinde şi de factori cum ar fi gradul de cultură, avut

de cei doi parteneri, gradul şi tipul de educaţie primit de influenţele religioase, de dorinţa

şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi. S-a constatat că în zilele noastre,

în societăţile mai avansate economic, cuplurile şi familiile tind să pună accent din ce în ce

mai mult pe împlinirea afectiv-sexuală în detrimentul celei reproductive.

Nu găsim nicăieri în lege o definiţie a noţiunii de ”părinte”. NCCiv ne spune, în

art. 261, doar că “ Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi

educare a copiilor lor minori”. În acelaşi sens, în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi

promovarea drepturilor copilului, găsim, la art. 5 alin. 2, o menţiune cu privire la aceleaşi

drepturi şi obligaţii ale părinţilor faţă de copii: “Răspunderea pentru creşterea şi

asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de

a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama de

interesul superior al acestuia”. Or, acei copii concepuţi din întâmplare nu au şi ei dreptul

de a avea părinţi care să le ofere îngrijire aşa cum toţi copiii doriţi şi aşteptaţi au? 4 Ba da,

indiferent de maniera în care au venit pe lume şi de întâmplarea prin care au apărut, toţi

copiii au aceleaşi drepturi, iar părinţii lor au aceleaşi obligaţii faţă de ei în ce priveşte

creşterea şi educarea.

În Legea 272/2004, lucrurile par să se repete în mod obsesiv, parcă expres pentru a

ne face să înţelegem importanţa „profesiei” de părinte, atribuţiile şi sarcinile celor care au

copii. Mai multe articole tratează aceeaşi chestiune cu privire la obligaţiile părinţilor,

reluată de fiecare dată prin adăugarea câte unui nou element. Art. 30 alin. 2 spune că

4 Simona Cimpoca – Noțiunea de “părinte” – între prevederi legale și realitatea de acasă, mai 2012, București, articol http://www.juridice.ro

5

“Părinţii au obligaţia să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în

continuă dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării

corespunzătoare a drepturilor prevăzute în prezenta lege”.  Puţin mai jos, din art. 31 alin.

2, aflăm din nou că “Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să

aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală

a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el,

prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală

şi administrarea patrimoniului său”. Dar care este acest interes superior al copilului şi cum

este privit el în cazurile în care copiii vin pe lume din întâmplare?5 În orice fel de situaţie

ce implică existenţa unui copil, oricine are posibilitatea de a oferi sprijin acestuia în

vederea dezvoltării lui trebuie să o facă. Iar dacă părinţii nu sunt cei care, în mod normal,

ar trebui să se îngrijească de copiii lor, cu toţii avem posibilitatea de a anunţa slaba

gestionare a relaţiei dintre un părinte şi copilul său, cu scopul de a restabili echilibrul din

toate punctele de vedere în viaţa acestuia.

Cu toate că părinţii sunt liberi să aleagă maniera în care îşi cresc şi educă propriul

copil, comunităţii vecine îi este atribuit dreptul de a interveni atunci când este necesar,

tocmai pentru a asigura în orice moment realizarea interesului superior al copilului.

Posibilitatea de manifestare a propriului stil de comportament în relaţia cu copiii a dus la

nenumărate cazuri în care copilului nu îi este asigurat traiul dovedit prin drepturile

prevăzute în lege.

Cel mai adesea, dreptul la educaţie este inhibat, şi, ca o consecinţă a retragerii

copiilor de la şcoală sau chiar a neînceperii acestui stadiu obligatoriu din viaţa fiecărei

persoane, părinţii ajung să încalce şi dreptul copiilor la protecţia împotriva exploatării lor

de orice natură. Lucruri pe care un părinte nu ar putea să le facă propriului copil, datorită

însuşi statutului său de fiinţă care dă viaţă unei alte fiinţe, el le face. Îşi trimite copilul la

muncă forţată, îl învaţă să cerşească, îl predă traficanţilor, îl neglijează şi îl abuzează. Şi

mai ales, mult mai frecvent, îi aplică rele tratamente capabile să îi pună viaţa în pericol,

deşi în Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, la art. 90, este

menţionat expres: “Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum şi

privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică,

mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică

5 Simona Cimpoca –op. cit, http://www.juridice.ro6

a copilului, atât în familie cât şi în orice instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi

educarea copiilor”.

Noţiunea de părinte nu poate fi gândită separat de noţiunea de copil/urmaş, după

cum noţiunea de educator nu poate fi gândită independent de noţiunea de educat. Relaţiile

dintre părinţi şi copii se construiesc prin comportamente specifice, elaborate şi

consolidate în direcţia unor obiective derivate din idealul educaţional al etapei sociale

pentru care se proiectează urmaşii noii generaţii.

Sursa principală şi faza initială a relaţiilor dintre părinţi şi copii rezidă, în structura

personalităţii părinţilor, în comportamentele lor, în trăsăturile caracteriale, atitudini

manifeste, tip de temperament. " Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de

influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului şi, de asemenea să fie convinşi

de o nouă educaţie ce trebuie dată copilului pentru că societatea actuală este diferită de

cele precedente şi poate că, societatea viitoare va fi mult mai diferită de cea actuală, iar

copilul trebuie pregătit corespunzător."6

În definirea noţiunii de ”părinte”, Dicţionarul explicativ al Limbii Române se

rezumă strict şi simplist la – tata şi mama, fiecare dintre cei doi părinţi.

În schimb, dicţionarul juridic, defineşte ”decăderea din drepturile părinteşti” drept

- pierderea drepturilor parintesti cu titlu de sanctiune pronuntata prin hotarare

judecatoreasca. Este reglementaa în titlul III, cap. IV, art. 508 si urm. N.C.Civ.

În dreptul civil/familiei modern întâlnim o clasificare a calităţii de părinte după

următoarele criterii:

Părintele rezident

Părinte nerezident

Părinte custodian

Părinte necustodian este acel părinte custodian care are dreptul de a găzdui minorii

la domiciliul său cea mai mare parte a timpului. Noţiunea de părinte rezident şi nerezident

nu este relevantă atât timp cât noţiunea de custodie comună nu a fost implementată în

legislaţia unei ţări. Cu toate acestea legislaţia altor ţări ale Uniunii Europene, SUA sau

Israel permite implementarea custodiei comune, ceea ce pune problema locului unde

minorii vor domicilia. În măsura în care minorii locuiesc o perioadă semnificativă de timp

la domiciliul unui părinte, în conformitate cu hotărârea instanţei sau planul parental

6 Lupaşcu D.- Dreptul familiei, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 1237

propus de către părinţi şi încuviinţat de către instanţa tutelară, atunci acel părinte este

părinte rezident. Prin opoziţie, celălalt părinte este părinte nerezident.

În conformitate cu legislaţia românească, începând cu data intrării în vigoare a

N.C.civ., diferenţierea dintre cei doi părinţi nu se mai face, majoritar, între părinte

custodian şi părinte necustodian (cum era cazul în legislaţia determinată de codul familiei)

ci între părinte rezident şi părinte nerezident. Aceasta deoarece în conformitate cu

prevederile N.C.civ. , instanţele de judecată vor acorda sentinţe şi decizii care să

marcheze autoritatea părintească comună (care este acelaşi lucru cu custodia comună) a

părinţilor asupra minorilor lor. Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa trebuie să se

pronunţe în mod explicit cu privire la locuinţa minorului după divorţ alegând, în general,

între unul dintre cei doi părinţi. Astfel părintele cu care copilul va locui majoritatea

timpului (locuire statornică) se va numi „părinte rezident” în timp ce părintele care va

găzdui copilul la domiciliul său o perioadă mai mică de timp se va numi „părinte

nerezident”.7

Există şi situaţii excepţionale în care instanţa poate stabili domiciliul copiilor la o

terţă persoană8 (de exemplu la bunici). În această situaţie ambii părinţi sunt părinţi

nerezidenţi.

Noţiunile de părinte rezident şi respectiv părinte părinte nerezident pot înlocui pe

cele de părinte custodian şi părinte necustodian acolo unde instanţa acordă custodie

comună ambilor părinţi. De asemenea noţiunea se poate aplica părinţilor separaţi, dar care

nu au apelat la instanţă pentru clarificarea încredinţării minorului.

În România, custodia comună este regulă odată cu intrarea în vigoare a

prevederilor N.C.civ. al României. Deoarece în majoritatea cazurilor ambii părinţi rămân

părinţi custodieni, literatura de specialitate din străinătate a introdus noţiunile de părinte

rezident (cel cu care minorul locuieţte în mod statornic) şi părinte nerezident. Noţiunile

par să intre şi în limbajul colocvial din România apărînd deja în materiale publicate de

CSM şi Ministerul Justiţiei. Aceste patru noţiuni pot totuşi coexista, deoarece chiar şi

după intrarea în vigoare a N.C.civ., vor fi situaţii în care anumiţi părinţi vor avea

aranjamente de tip custodie unică în timp ce alţi părinţi vor avea aranjamente de tip

7 Art.400 - Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial nr. 505/15 iulie 2011, adoptat prin legea 287/2009 privind Codul Civil și modificat prin legea nr. 71/2011 ptr. punerea in aplicare a legii 287/2009, completat cu legea 60/20128 Art. 400 lit. (3) - Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial nr. 505/15 iulie 2011, adoptat prin legea 287/2009 privind Codul Civil și modificat prin legea nr. 71/2011 ptr. punerea in aplicare a legii 287/2009, completat cu legea 60/2012

8

custodie comună. Se pot întâlni deci situaţii în care un părinte este părinte custodian şi, în

acelaşi timp, părinte rezident sau situaţii în care un părinte este părinte nerezident dar în

acelaşi timp părinte custodian etc.

Noţiunea de părinte rezident primar apare în acele legislaţii9 care acceptă timpi

aproximativ egali în care fiecare dintre părinţi găzduieşte minorul pentru a distinge, între

doi părinţi care ambii sunt părinţi rezidenţi. În România unde doar noţiunea de custodie

legală comună este acceptată o asemenea distincţie nu este necesară.

Fenomenul creşterii, îngrijirii şi educării copiilor este unul complex şi diferit de la

caz la caz. A fi părinte nu înseamnă doar aducerea pe lume a unui copil, este una dintre

cele mai satisfăcătoare experienţe pe care un om le poate avea. A fi părinte este aproape o

meserie. Foarte mulţi adulţi ajung, la un moment dat, să fie părinţi. Cei care nu trec prin

această experienţă fie se confruntă cu probleme de sănătate, fie nu-şi doresc copii. Dar

sunt şi foarte mulţi oameni care ajung în rolul unui părinte întâmplător, fără să se aştepte

sau fără să-şi dorească, ceea ce ne pune în situaţia de a învesti acest ultim caz cu un nivel

înalt de gravitate10.

Autoritatea părintească sau responsabilitatea părintească (numită şi autoritate

parentală sau responsabilitate parentală) reprezintă ansamblul de drepturi şi îndatoriri pe

care un părinte le are cu privire la copilul său. Autoritatea părintească include printre

altele încredinţarea copilului, supravegherea acestuia, deciziile cu privire la religia

copilului, la intervenţiile medicale, întreţinerea şi educaţia copilului. Ea se poate defini ca

puterea atribuită părinţilor prin care li se permite acestora să decidă în privinţa întreţinerii,

supravegherii, educaţiei şi locuinţei copilului. Aceasta putere este destul de vastă, un copil

fiind considerat de lege sub autoritatea părinţilor până atinge vârsta majoratului.

Autoritatea parentală comună înseamnă egalitatea drepturilor şi îndatoririlor tatălui şi

mamei în educaţia copiilor. În condiţii excepţionale autoritatea parentală poate fi delegată

către alte persoane decât părinţii copilului.11

"Autoritatea părintească” [...] Constituie cadrul general cu privire la drepturile şi

îndatoririle părinteşti privind persoana şi bunurile copilului minor, exercitarea autorităţii

părinteşti şi decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti. [...] Părinţii au dreptul şi

îndatorirea de a creşte copilul, asigurându-i o dezvoltare fizică, mentală, spirituală, morală

9 este vorba de legislațiile care acceptă noțiunea de custodie fizică comună10 Simona Cimpoca –op. cit, http://www.juridice.ro11 Recomandare a Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei

9

şi socială armonioasă. Autoritatea părintească se exercită împreună de ambii părinţi, în

principiu chiar şi atunci când sunt divorţaţi."12

Autoritatea parentală a unui părinte, atunci când este recunoscută, nu devine

niciodată un drept absolut şi nelimitat: ea se opreşte acolo unde încep drepturile copilului,

mai ales în cazul părinţilor divorţaţi apare o anumită limitare legată de faptul că ambii

părinţi trebuie să cadă de acord cu privire la aspectele ce ţin de organizarea vieţii

minorului (viaţa şcolară, sportivă, culturală, religioasă, tratamente medicale, vacanţe,

etc..). De asemenea, tot în cazul părinţilor divorţaţi, programul de relaţii personale ale

minorului cu celălalt părinte dar şi cu alte persoane semnificative din viaţa copiilor (de

exemplu bunicii) poate limita exercitarea autorităţii parentale a respectivului părinți.

În România există două frazări juridice ce reprezintă: "responsabilitatea

părintească" şi "autoritatea părintească". Cei doi termeni s-au încetăţenit deoarece, pe de o

parte, în traducerile obligatorii efectuate de Ministerul Justiţiei unor acte europene s-a

folosit termenul "responsabilitate părintească" ca traducere a termenului englezesc de

"parental responsibility" iar pe de altă parte N.C.civ. a definit noţiunea de "autoritate

părintească" considerat mai cuprinzător. Este de presupus că documentele juridice

ulterioare intrării în vigoare a N.C.civ. vor întări utilizarea termenului de autoritate

părintească cu privire la ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părinţilor cu privire la copiii

lor. Totuşi există cel puţin un text legislativ european (încă este neclar dacă a fost sau nu

însuşit de România) care precizează dorinţa de a se înlocui termenul de autoritate

părintească considerat perimat cu termenul de responsabilitate părintească ceea ce

sugerează faptul că legiuitorul român a utilizat un termen care la nivel european este

considerat deja perimat.

Conținutul reglementărilor mai sus citate, coroborat cu cel al dispozițiilor legale

incidente, permite declararea următoarelor principii care guvernează autoritatea

părintească:

Drepturile părintești se exercită numai în interesul superior al copilului (art. 483,

alin 2 NCC; art. 2 alin. 2 și art. 31 alin. 2 din Legea nr. 272/2004; art. 18 pct. 1 din

Convenția privind drepturile copilului.)13

● prioritatea autorității părintești față de alte forme de ocrotire a minorului (art. 5 alin. 2

din Legea nr. 272/2004);

12 CODURI_Expunere De Motive Cod Civil Adoptat In Sedinta Guvernului Din 11 martie 2 009.doc13 I. P. Filipescu - Noțiunea de interes al minorului și importanța determinării lui. RRD. Nr. 2/1998 p 23-27.

10

● ansamblul de drepturi și îndatoriri care formează conținutul autorității părintești

aparține în mod egal ambilor părinți (art. 483 alin.1 și art. 503 alin.1 N.C.Civ), care sunt

deopotrivă responsabili pentru creșterea copiilor lor (art. 483 alin. 3 N.C.Civ). Aceleași

idei se desprind și din prevederile art. 31 din Legea nr. 272/2004 și art. 18 pct. 1 din

Convenția privind drepturile copilului.

● conținutul autorității părintești este același indiferent dacă este vorba despre copiii

minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. (art. 260, art. 448 și art. 471

N.C.Civ, precum și art. 7 din Legea nr. 272/2004).

● independența patrimonială care constă în faptul că părintele nu are niciun drept asupra

bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afara dreptului la

moștenire și la întreținere. (art. 500 N.C.Civ).

● exercitarea autorității părintești se realizează sub controlul societății, realizat în

deosebi prin intermediul serviciilor publice de asistență socială14, înființate de fiecare

autoritate publică locală, organismele specializate ale statului (art. 34 din Legea nr.

272/2004 și art 508 alin. 1 N.C.Civ) și al instanței de tutelă ( art. 486, art. 494, art. 495,

art. 496 alin. 3, art. 497 alin. 2, art. 498 alin. 2, art. 499 alin.4, art. 505 alin. 2, art. 506 și

art. 508 N.C.Civ).

În realizarea autorității părintești și controlul modului în care aceștia respectă

drepturile copilului trebuie să se țină seama și de următoarele principii, instituite de art. 6

din Legea nr. 272/2004:

Egalitatea șanselor și nediscriminarea;

Responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea

obligațiilor părintești;

Descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și

parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;

Asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;

Respectarea demnității copilului;

Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de

vârsta și gradul său de maturitate;

Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

Asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;

14 Rusu Marcel I. – Considerații cu privire la atribuțiile autorității tutelare, Revista Pandectele Române nr. 2

din 200511

Interpretarea fiecărie norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație

cu ansamblul reglementărilor în materie.

1.2.Autoritatea părintească ȋn Uniunea Europeană

Principiul 3:1 din Principiile Dreptului European al Familiei relativ la autoritatea

părintească defineşte Conceptul de autoritate părintească:

Autoritatea părintească desemnează un cumul de drepturi şi obligaţii, ce au drept

scop promovarea şi protejarea bunăstării copilului. Ele se referă în special la:

(a) îngrijire, protecţie şi educaţie;

(b) menţinerea relaţiilor personale;

(c) stabilirea rezidenţei;

(d) administrarea proprietăţii

(e) reprezentarea legală.

Termenul încetăţenit la nivelul documentelor internaţionale europene este acela de

responsabilitate părintească. Această noţiune acoperă mai ales drepturile legate de

educaţia şi de îngrijirile care trebuie aduse unui copil, dreptul de a se ocupa de acesta şi de

bunurile acestuia, dreptul de a hotărî unde locuieşte acesta, de a -l plasa într-o familie

substitutivă sau o instituţie sau acela de a -l duce pe acesta în afara acestui loc pentru o

durată determinată (dreptul de vizită la sfârşitul săptămânii sau al perioadelor de vacanţe

şcolare).

De cele mai multe ori, părinţii sunt titularii răspunderii părinteşti asupra unui

copil, însă răspunderea părintească poate să revină şi unei instituţii căreia i-a fost

încredinţat copilul.

În Uniunea Europeană există norme care să permită facilitarea exercitării

drepturilor, în special în cazul în care titularii răspunderii părinteşti şi copilul nu locuiesc

toţi în aceeaşi ţară.

Astfel, în caz de litigiu între titularii acestui drept - de cele mai multe ori, este

vorba de părinţi - normele sunt cele care determină care va fi tribunalul competent pentru

a trata cazul: scopul este mai ales de a evita, dacă cei doi părinţi locuiesc în ţări diferite,

ca fiecare dintre ei să se adreseze tribunalului din ţara sa şi ca două hotărâri să fie

pronunţate pentru acelaşi caz. Principiul este că tribunalul competent este cel al statului în

care copilul îşi are reşedinţa obişnuită.

12

De asemenea, pentru a asigura aplicarea concretă în celelalte ţări ale Uniunii

Europene a hotărârii pronunţate, a fost prevăzut un mecanism de recunoaştere şi de

executare a hotărârilor, care facilitează exercitarea răspunderii părinteşti de către titularii

acesteia.

Îndeosebi, dreptul de vizită al unui părinte va fi recunoscut foarte uşor într-un alt

stat membru al Uniunii Europene, în vederea favorizării relaţiilor dintre copil şi ambii săi

părinţi.

Noţiunea de autoritate părintească există în Codul Civil Francez, Codul Civil

Elveţian sau cel German. Noţiunea de autoritate părintească apare, de altfel, în codurile

civile ale majorităţii statelor din Europa sau pe continentul nord-american, apărând sub

denumirea de custodie (custody) sau responsabilitate părintească (parental

responsibility)15.

Autoritatea parentală, dacă pare naturală în societatea de azi, nu este decât o

creaţie recentă şi este absentă din numeroase sisteme juridice actuale. Introducerea

autorităţii parentale în România s-a făcut cu ocazia adoptării noului Cod civil pe

exemplul dreptului francez; mai precis codul civil francez a fost preluat de codul civil din

Quebec iar acesta din urmă a fost folosit drept model pentru noul cod civil român. În fapt,

chiar şi în dreptul francez, autoritatea parentală este o noţiune relativ nouă, ea fiind

introdusă în anul 1970, ocazie cu care a înlocuit "puterea maritală" (sau "autoritatea

paternă") termen decurgând din Codul Civil Napoleonian. Introducerea autorităţii

parentale în Franţa constituie dovada egalizării îndatoririlor soţului şi soţiei. De la Codul

Civil instituit în 1804, sub egida lui Jean-Jacques Régis de Cambacérès, soţia avea în

familie un rang abia mai de invidiat decât copiii. Într-adevăr, femeia era considerată

minoră (nu avea dreptul de a lua singură decizii pentru ea, şi cu atât mai puţin legate de

copii) şi subordonată «şefului familiei». Această noţiune a dispărut în Franţa în anul 1970,

legea stabilind că "cei doi soţi asigură împreună direcţia morală şi materială a familiei»:

autoritatea parentală înlocuieşte puterea paternă". În România Noul Cod civil a intrat în

vigoare în octombrie 2011.

În cazul în care părinţii trăiesc separat sau sunt divorţaţi, se pune problema de a

decide cu privire la locuinţa minorului. Aceasta poate fi la unul dintre ei, care astfel

devine părinte rezident sau copilul poate locui un timp relativ egal la fiecare dintre

părinţi, sistem care poartă denumirea de domiciliu alternant: copiii trăiesc o săptămână cu

15 Recomandare a Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei13

tatăl, săptămâna următoare cu mama şi ala mai departe. Alternanţa poate avea şi o

periodicitate de 2 săptămâni, 1 lună, ... Ea se adaptează în funcţie de interesul copiilor şi

de posibilităţile părinţilor. În Franţa, acest sistem a fost legalizat prin legea din 4 martie

2002 privind autoritatea parentală. El permite celor doi părinţi să îşi exercite efectiv

autoritatea parentală. În România autoritatea părintească comună a fost legalizată prin

intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, la data de 1 octombrie 2011.

1.3.Autoritatea părintească ȋn dreptul altor state

Codul civil din Quebec a avut o influență semnificativă în redactarea noului Cod

civil al României. Quebec este o provincie a statului federal Canada.

Această provincie are o legislație de influență franceză, date fiind istoria și tradiția sa,

spre deosebire de celelalte provincii ale Canadei. Codul civil din Quebec a intrat în

vigoare în 1994 și a reprezentat o recodificare și nu doar o simplă aducere la zi a

legislației existente până la acel moment. Cu acel moment s-au codificat și soluții

jurisprudențiale.  Acesta grupează, într-o concepție monistă, instituțiile fundamentale din

dreptul civil: persoana fizică și juridică, familia, succesiunile, bunurile, obligațiile,

inclusiv contractele speciale, prioritățile și ipotecile, probele, prescripția

extinctivă, publicitatea drepturilor, precum și normele de drept internațional privat.

Concepția monistă reprezintă principalul aspect care a fost urmărit atât de

legiuitorul din Quebec, cât și de legiuitorii din celelalte țări care au preluat ca model

reforma din această provincie.Concepția monistă constă în reglementarea raporturilor de

drept privat dintr-o singură perspectivă, renunțându-se la dualismul civil-comercial.

Menționăm în acest sens că structura noului Cod civilromân este, în principiu, aceeași cu

cea a Codului civil din Quebec, structură pe care o găsim de altfel și în celelalte coduri

care au optat pentru o concepție monistă în cadrul reformelor de recodificare.

În ceea ce priveşte noţiunea de autoritate părintească, guvernul României, în

Hotărârea privind aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Cod civil,

statuează că „va fi consacrată noţiunea de autoritate părintească după modelul Codului

civil francez şi al celui al provinciei Quebec din Canada, iar ca elemente de noutate se va

prevedea că, în principiu, părinţii vor exercita împreună această autoritate, chiar şi atunci

14

când sunt divorţaţi; va fi definită noţiunea de locuinţă a copilului şi va fi stabilit regimul

juridic al administrării bunurilor copilului”

15

Capitolul II.Autoritatea părintească ȋn dreptul civil roman

2.1.Autoritatea părintească ȋn Noul Cod Civil

Definită ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât

şi bunurile copilului, autoritatea părintească aparţine, potrivit N.C.Civ. ,ambilor părinţi,

care trebuie să o exercite numai în interesul superior al copilului (Titlul IV din N.C.Civ. –

Autoritatea părintească). În acest sens, urmează a fi avute în vedere şi dispoziţiile legii

speciale în materie, anume Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului ,care afirmă prevalenţa principiului interesului superior al copilului în toate

demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de

organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele

judecătoreşti (art. 2 din Legea nr. 272/2004).

Inspirată după modelul Codului civil francez şi al celui din Québec, autoritatea

părintească vine cu elemente de noutate, ce prevăd în principiu, că părinţii vor exercita

împreună acestă autoritate, chiar şi atunci când sunt divorţaţi. Tot acum se defineşte şi

noţiunea de ”locuinţă a copilului” şi va fi stabilit regimul juridic al administrării bunurilor

copilului16.

Interesul superior al copilului este punct de reper şi atunci când există neînţelegeri

între părinţi asupra modului de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti; în această ipoteză,

instanţa de tutelă are autoritate de a decide cu privire la exerciţiul drepturilor şi

îndatoririlor părinteşti, cu ascultarea părinţilor, a copiilor, după caz, precum şi în funcţie

de concluziile raportului de anchetă socială17.

În materia ascultării copiilor, N.C.Civ. introduce o noutate, în sensul că poate fi

ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa de tutelă consideră

acest lucru necesar în justa soluţionare a cauzei. Mai mult, textul legal consacră dreptul

copilului de a fi ascultat, precum şi importanţa opiniilor copilului, ce urmează a fi luate în

considerare, raportat la vârsta şi gradul său de maturitate (art. 264 N.C.Civ. – Ascultarea

copilului)18.16 Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Niţă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie – Codul Civil pe înţelesul tuturor, Ed. Adevărul Holding, Bucureşti 2011., p. 19617 Christina VLĂDESCU - Exercitarea autoritatii parintesti in noul Cod civil. Specificul noii reglementari http://www.juridice.ro 18 Christina VLĂDESCU, op. cit.

16

Dată fiind noua reglementare, credem că probleme mai interesante şi, probabil,

soluţii jurisprudenţiale pe măsură vom regăsi în materia raporturilor dintre părinţi şi

copiii lor minori, în caz de divorţ şi în situaţia copilului din afara căsătoriei.

De la bun început, facem precizarea că situaţia copilului din afara căsătoriei a

cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii rămâne în noua reglementare aceeaşi ca a

copilului din căsătorie, în caz de neînţelegeri aplicându-se prin asemănare regulile de la

divorţ.

Potrivit art. 397 din N.C.Civ. , regula o reprezintă exercitarea autorităţii părinteşti

de către ambii părinţi, „afară de cazul în care instanţa decide altfel” (art. 397 N.C.Civ. –

Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi).

La rândul ei, decizia instanţei se circumscrie interesului superior al copilului,

urmând a se raporta, în mod firesc, şi la concluziile raportului de anchetă psiho-socială, la

învoiala părinţilor, dacă există şi/sau la opinia copilului în această privinţă. Per a

contrario, decizia instanţei va putea fi alta, dacă din probele administrate în cauză, va

rezulta că o altă soluţie este în interesul superior al copilului. O altă soluţie ar urma să fie

reprezentată de situaţiile de excepţie de la regula sus-menţionată, şi anume exercitarea

autorităţii părinteşti de către un singur părinte sau de către alte persoane19.

Astfel, dispoziţiile art. 398 N.C.Civ. prevăd situaţia exercitării autorităţii părinteşti

de către un singur părinte, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul

superior al copilului” (art. 398 N.C.Civ. – Exercitarea autorităţii părinteşti de către un

singur părinte).

În acest context, prin coroborarea art. 397 şi art. 398 N.C.Civ. cu art. 506

N.C.Civ. , instanţa de tutelă ar putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către un

singur părinte, exclusiv în baza acordului exprimat de părinţi în acest sens, desigur cu

luarea în considerare şi a dispoziţiilor art. 264 N.C.Civ. Aceasta întrucât, pe de o parte,

art. 506 N.C.Civ. stabileşte că părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii

părinteşti, dacă este respectat interesul superior al acestuia şi, după caz, cu ascultarea

copilului, iar, pe de altă parte, art. 398 N.C.Civ. consacră excepţia de la regulă, operantă

pentru motive întemeiate (or, învoiala părţilor, în coroborarea articolelor sus-menţionate,

ar putea fi circumstanţiată motivelor întemeiate, în interesul superior al copilului).

19 Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Niţă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie –op.cit., p. 19717

În mod corespunzător, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra

modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia

acestuia.

Numai în mod excepţional şi, cu aceeaşi cerinţă, a respectării interesului superior

al copilului, instanţa poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori

persoană sau la o instituţie de ocrotire.

Desigur, şi în noua reglementare instanţa de tutelă are căderea de a modifica

măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copiii minori, în cazul

schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la decizia iniţială.

Conchizând, N.C.Civ. oferă o reglementare amplă, de detaliu, mult mai bine

adaptată contextului social existent şi, desigur, prevederilor dreptului comunitar, materia

raporturilor dintre părinţi şi copii fiind una dintre acelea în care soluţiile jurisprudenţiale,

aparent facile, pot ridica în realitate probleme complexe, de apreciere subtilă a situaţiei de

fapt existente, a probelor administrate şi, nu în ultimul rând, de impact real în formarea

personalităţii copilului, în dezvoltarea sa fizică şi emoţională.

2.2.Durata autorității părintești

Conform art. 484 N.C.Civ. - Autoritatea părintească se exercită până la data când

copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.

Definiţia legală a capacitatii civile de exercitiu este data în Secţiunea a II-a art. 37-

48 din N.C.Civ. Conform art. 37 , capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei  de a

încheia singură acte juridice civile.

De asemenea, conform unei definitii elaborate de doctrină20, capacitatea civilă de

exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea

persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civiie, precum şi de a-şi

asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt existenţa capacităţii

civile de folosinţă si a discernământului, adică existenţa puterii individului de a realiza

care sunt consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă. Această premisă se

apreciază în raport cu vârsta, dar şi cu starea sănătăţii mentale.

20 Beleiu G.- Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ed. a VI-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed. Hamangiu., Bucureşti, 2007. p. 97

18

Regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu se referă numai la încheierea

actelor juridice civile. Totusi, în materie delictuală, prezintă relevanţă numai existenţa

discernământului. De exemplu, lipsa discernamantului la săvârşirea unei fapte va antrena

lipsa vinovăţiei.

Referitor la capacitatea civila de exerciţiu a persoanei fizice, pot exista

urmatoarele situaţii:

Lipsa capacităţii civile de exerciţiu;

Capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;

Capacitatea civilă de exerciţiu deplină.

Caracterele juridice ale capacitătii civile de exerciţiu depline şi restrânse a

persoanei fizice sunt: legalitatea (1), generalitatea (2), inalienabilitatea (3), intangibilitatea

(4), egalitatea (5).

(1) Legea reglementează toate aspectele ce privesc instituirea, stabilirea

conţinutului şi încetarea capacităţii civile de exerciţiu. Deci, această capacitate tine

exclusiv de domeniul legii, nu de cel al voinţei individuale. De aceea, unul din caracterele

juridice ale capacitatii civile este legalitatea.

(2) Generalitatea este acel caracter care constă în faptul că prin capacitatea civilă

de exerciţiu a persoanei fizice se exprimă aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile

subiective civile şi de a executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice

civile, cu excepţia celor pe care legea le interzice. Gradul de generalitate al capacităţii de

exerciţiu diferă după cum este vorba de capacitate de exerciţiu deplină sau restrânsă.

(3) Prin inalienabilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se

desemnează caracterul, instituit expres prin art. 6 din Decretul nr. 31/1954. Conform

acestui articol,  nimeni nu poate renunţa la capacitatea de exercitiu, nici măcar parţial.

(4) Prin intangibilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se înţelege

acel caracter, consacrat expres de art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954. Potivit

articolului precizat, lipsirea totală sau parţială de capacitate de exerciţiu poate interveni

numai în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege.

(5) Egalitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată,

împreună cu egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, de art. 4 alin. (2) din

Decretul nr. 31/1954, de art. 3 şi art. 26 din Pactul int internaţional privind drepturile

civile şi politice ale omului, precum şi de art. 14 din CEDO.19

2.3. Conținutul autorității părintești

Art. 487 din N.C.Civ., sub denumirea marginală „conţinutul autorităţii părinteşti”,

dispune că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi

dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia , învăţătura şi pregătirea

profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului.

Ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a

drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

Inspirat din Principiul 3:19 Îngrijire, protecţie şi educaţie din Principiile

Legislaţiei Europene Privitoare la Autoritatea Părintească, alin. (1) Titularii autorităţii

părinteşti ar trebui să ofere copilului îngrijire, protecţie şi educaţie, conform personalităţii

şi nevoilor de dezvoltare specifice copilului.

Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa (art. 485 N.C.Civ.,).

Respectul este un sentiment ce se traduce prin a trata pe ceilalţi şi lucrurile din jur

cu mare grijă si atenţie. Orice copil trebuie să înveţe cât mai curând să arate respect faţă

de sine, faţă de alţii, faţă de mâncare, de jucării sau faţă de diferenţele care există între el

si ceilalţi. Cel mic trebuie să înţeleagă că lumea nu se învârte în jurul său şi că nevoile şi

dorinţele sale nu trebuie să aibă prioritate! Respectul este o noţiune care se învaţă foarte

devreme, chiar de la câteva luni. Până la patru ani, noţiunea de respect intră în conflict cu

faza de opoziţie prin care trece copilul, o etapă a afirmării de sine, în care copilaşii

împing, lovesc, muşcă, vorbesc tare, îşi exagerează trăirile şi, mai ales, spun cu o mare

voluptate "nu". Aceasta este o fază importantă şi normală, pe care specialiştii o numesc

adesea "mica adolescenţă": copilaşul devine conştient de puterile sale şi vrea să-şi extindă

controlul asupra celor din jur. Dar după vârsta de patru ani, atunci când cel mic stăpâneşte

mai bine limbajul, agresivitatea sa scade de la sine şi poate fi învăţat, practic şi teoretic,

ce presupune exact a respecta lucrurile si oamenii din jur21.

Constatăm că art. 485 din N.C.Civ.,, cu titlu de noutate absolută în sistemul de

drept român, instituie îndatorirea copilului, indiferent de vârsta lui, de a-şi respecta

părinţii.

Facem, de asemenea, precizarea că, în limbajul curent, termenul „respect” are şi

semnificaţia22 de atitudine sau sentiment de stimă, consideraţie sau de preţuire deosebită a

21 Teodor Bodoaşcă -Dreptul familiei, Edi. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.8722 Gabriela Cristina Frentiu- Comentariile Codului civil (Familia), Ed.Hamangiu,Bucuesti, 2012,p.45

20

unei presoane faţă de o altă persoană. În lipsa unei semnificaţii speciale stabilite de

legiuitor, termenul „respect” are aceeaşi semnificaţie şi în limbaj juridic. Instituind pentru

copil doar îndatorirea de respect, iar pentru părinţi o multitudine de obligaţii, legiuitorul a

creat un dezechilibru juridic între aceştia, fiind semnificativ regimul special de protecţie şi

de asistenţă în realizarea drepturilor copilului.

Articolul 486 N.C.Civ. ne arată că ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi

cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de

tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor

la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea

copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

Este important ca părinţii să încerce să reconcilieze pe cale amiabilă majoritatea

punctelor de vedere diferite pe care le pot avea cu privire la bunăstarea copilului, odată ce

divorţul este finalizat. Justiţia poate stimula acest lucru prin introducerea unor planuri

parentale agreate de cei doi părinţi şi supervizate de către instanţa de judecată care

pronunţă divorţul. Recomandarea este ca instanţa să ofere părinţilor, un timp suficient

pentru a negocia aceste planuri parentale (30-60 de zile) prin intermediul unui mediator

sub sancţiunea unei amenzi civile pentru ambii părinţi, în caz că acest lucru nu se

întâmplă. În cazul în care părinţii ajung la o concluzie cu privire la modul în care se vor

lua deciziile cu privire la copii (ca parte mai largă a planului parental) instanţa va revizui

planul parental şi îl va încuviinţa. În cazul în care părinţii nu vor ajunge la o decizie, pe

lângă sancţiunea cu amenda civilă, instanţa va decide un algoritm de luare a deciziilor

standard.

Capitolul III. Drepturile și ȋndatoririle părintești

3.1.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la persoana copilului

minor

21

Dreptul îndatorirea părinţilor de a creşte copilul

Această îndatorire este reglementată prin prevederile art. 101 alin(2) N.C.Civ.

conform cu care părinţii au obligaţia de a creşte copilul, având grijă de sănătatea şi

dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profedională a acestuia.

În conţinutul noţiunii de creştere a copilului găsim un complex de activităţi pe care

în parte le aminteşte şi legiuitorul, anume: îngrijirea sănătăţii şi dezvoltării fizice a

minorului, datoria de a se îngriji de educarea copilului şi pregătirea sa profesională.Aceste

obligaţii se referă la procesul de asistenţă şi ocrotire diferenţiată a copilului în funcţie de

nevoile fiecărui stadiu de dezvoltare.

În vederea realizării acestor scopuri părinţii trebuie să folosească, cel mai mai

adesea, metoda convingerii, astfel încât să dobândească acele însuşiri necesare pentru a

învăţa să aleagă singur între bine şi rău.Nu sunt excluse atunci când este nevoie, nici unele

măsuri de constrângere, cu precizarea că ele trebuie păstrate în anumite limite, astfel încât

să nu dăuneze dezvoltării armonioase, pe toate planurile copilului.

Atunci când s-ar depăşi aceste limite s-ar justifica plasamentul familial, sau

încredinţarea copilului unei persoane, familii sau instituţii de ocrotire, deasemenea se

poate ajunge la decăderea din drepturile părinteşti (art.109 N.C.Civ.) Sau chiar la

sancţionarea penală pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului (art.306

C.pen.).

Părinţii au obligaţia de a creşte copilul potrivit cu însuşirile acestuia spre a-1 face

folositor colectivităţii.Cheltuielile necesare pentru realizarea acestor îndatoriri, în măsura

în care nu sunt suportate de către stat şi dacă în acest caz copilul nu are venituri revin

părinţilor (art.86 alin.1 şi art.107 alin.2 N.C.Civ.)

Ca un mijloc de formare şi educare, copii au datoria de a munci şi în familie, de a-

şi ajuta părinţii în diferite sarcini gospodăreşti6.Această îndatorire diferă de aceea de a

învăţa pentru o pregătire profesională corespunzătoare.Creşterea copilului constituie

pentru părinţi nu numai o îndatorire ci şi un drept, art.44,pct.1 din Constituţia României

referindu-se la dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea

copiilor.

Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil

22

Pentru aducerea la îndeplinire a îndatoririi de a creşte copilul, părinţii trebuie să

folosească metoda de convingere şi să formeze pe copil astfel încât acesta să-şi poată da

seama de ce este bine şi ce este rău astfel încât să aleagă singur calea cea mai bună.În

cazul în care această metodă se dovedeşte nesatisfăcătoare în privinţa unor copii, care sunt

recalcitranţi, părinţii au dreptul de a folosii, în interesul acestora, anumite măsuri

disciplinare. 23

Părinţii pot lua faţă de copil şi unele măsuri mai severe, mai exigente, dar acestea

nu trebuie să depăşească limitele unei comportări fireşti a părintelui faţă de copil şi să nu

primejduiască dezvoltarea fizică, intelectuală, morală sau sănătatea copilului.Dreptul de

aplicare a aceste măsuri faţă de copil trebuie folosit în sensul indreptarii acestuia. Măsura

care depăşeşte aceste limite, în raport cu gravitatea şi pericolul pe care-1 reprezintă pentru

copil justifică fie plasamentul ori încredinţarea copilului unei persoane sau familii, fie

decăderea din drepturile părinteşti, fie sancţinea pentru infracţiunea de rele tratamente

aplicate minorului.

Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil nu este reglementat de lege.Deşi în

doctrină nu există referiri exprese cu privire la sursa acestui drept, se admite că el decurge

din grija faţă de copil şi este o formă de manifestare a acesteia, a dreptului părinţilor de a-

şi educa copii, inclusiv prin folosirea unor metode disciplinare.Acest drept, sancţionează

însă o traditie contradictorie.

Cel puţin două imagini diametral opuse, se suprapun peste dreptul părinţilor de a

lua anumite măsuri faţă de copil.Una dintre cele mai vechi imagini asociază părintele şi

copilul cu relaţia de grijă.Ea este o legătură bazată pe iubire, întemeiată pe sentimentul

interiorizat al identităţii, responsabilităţii, loialităţii şi reciprocităţii.

Copilul este parte din părinte şi atunci nici un sacrificiu nu este prea mare pentru

a-1 creşte şi ocroti.

Cealaltă imagine este un coşmar din care abia am început să ne trezim.Cu cât ne

întoarcem mai mult în istorie, cu atât va fi mai scăzut nivelul grijii acordate copiilor, cu

atât va fi mai mare probabilitatea ca aceştia să fie ucişi, abandonaţi, maltrataţi şi

abuzaţi.Familia este instituţia socială primară cea mai importantă pentru creşterea,

educarea şi protecţia copiilor, dar ea poate şi deseori devine o arenă a violenţei şi

suferinţei.

Peste tot în lume milioane de copii suferă din cauza violenţei în familie, sunt

23 Tudor R. Popescu- op. cit., p. 287; 23

maltrataţi, mutilaţi şi uneori chiar ucişi.Cei mai inocenţi şi fragili membri ai societăţii sunt

cei mai vulnerabili şi cei mai victimizaţi.Deşi violenţa şi abuzul împotriva copiilor nu sunt

fenomene noi, incrimiarea lor în legislaţiile penale naţionale este relativ recentă şi a

întâmpinat numeroase dificultăţi.

În familiile caracterizate de violenţă există numeroase reacţii anxioase, care duc la

apariţia mai multor membri simptomatici când unul dintre părinţi recurge la abuzuri

verbale, sexuale sau fizice.Deoarece părintele abuziv prezintă cu siguranţă un simptom –

comportamentul său violent – în mod invariabil unul sau mai mulţi copii din familie vor

dezvolta şi ei în timp, diverse simptome.

Intensitatea implicării emoţionale a părintelui este legată direct de problemele

nerezolvate de ei înşişi şi familiile lor de origine.Cu cât este mai mare distanţarea

părinţilor de famliile lor de origine, ca modalitate de rezolvare a conflictelor şi tensiunilor,

cu atât implicarea emoţională în problemele de comportament ale copiilor creşte.

În cazul copiilor abuzaţi este întotdeauna prezent un conflict marital.Modul în care

părinţii îşi percep copii este dictat de situaţia căsniciei.Unii părinţi apelează la copii

pentru satisfacerea unor nevoi ce sunt împlinite în mod normal în cadrul marital.Pentru

alţi copii constituie o ameninţare la adresa căsniciei.Iar alţi părinţi sunt divorţaţi şi nu

beneficiază de nici un sprijin din partea, de nici o susţinere din partea familie, inclusiv a

soţului/soţiei.

Modul în care părinţii şi-au administrat relaţiile în familiile de origine şi în căsnicie are o

influenţă profundă asupra calităţii relaţiilor cu copii.În ultimă instanţă, modul în care îşi

tratează copii este strâns legat de tipul celorlalte relaţii semnificative din viaţa părinţilor.

De obicei copii care au crescut în familii cu o incidenţă ridicată a violenţei

domestice vor întâmpina dificultăţi în relaţiile intime de la maturitate, dar şi în alte

aspecte ale vieţii de adult.

Principala explicaţie se bazează pe obişniunţele şi traumatismele care apar în astfel

de familii.Totuşi traumele din copilărie afectează comportamentul adultului, dar nu au o

influenţă atât de mare asupra acestuia precum şaboanele relaţionale din familia nucleară şi

din cea extinsă.

Sunt cazuri de copii din familii afectate de violenţa domestică care s-au dezvoltat

mai bine datorită faptului că au stabilit relaţii proprii cu unii membri ai familiei extinse –

un bunic, o mătuşă sau un văr, ori un alt adult important din afara familiei.Legăturile

24

continue cu familia extinsă au un rol important în neutralizarea efectelor exercitate de

violenţa familială din copilărie.

Deseori, părinţii violenţi au suferit la rândul lor, în copilărie, o anumită formă de

violenţă.Sau, în caz contrar au fost separaţi emoţional sau fizic de familia nucleară, cât şi

de cea extinsă.

Părinţii care se confruntă cu situaţii de violenţă şi abuz în familie şi care vor să

remedieze această situaţie au la dispoziţie cel puţin trei zone asupra cărora pot să se

concentreze.Deşi simptomul trebuie tratat, este bine ca părinţii să analizeze şi situaţiile

din căsnicie care au contribuit la apariţia lui.De asemenea este de dorit ca ei să studieze şi

trecutul propriilor familii, fapt ce va implica att studiul relaţiilor, cât şi al datelor generale

cu privire la ele.

Deoarece orice efect inclusiv un astfel de comportament îşi are rădăcinile în

trecutul familiei, cu cât ne vom înţelege mai bine familia, tensiunile şi rocesele

emoţionale din cadrul ei, cu atât vom avea o imagine mai clară a problemei imediate cu

care ne confruntăm şi a poziţiei pe care trebuie să o adoptăm.Cu alte cuvinte, având

această imagine de ansamblu părinţii pot plasa problema respectivă în contextul ei

general.Îndată ce contextul este clar, ei îşi pot da seama se propria lor contribuţie la

tensiunile din familie, pot înţelege ce ar însemna o întrerupere a violenţei şi ce anume ar fi

necesar pentru a declanşa o astfel de schimbare.Multor familii afectate de violenţă

domestică se recomandă să apeleze la un consultant specializat în teoria familiei, ca să- i

asiste în efortul de a recăpăta cotrolul asupra situaţiei şi de a învăţa cum să treacă la un alt

nivel, mai bun, de funcţionare.

Un fapt dovedit este că de multe ori cei mai buni "experţi" cei mai buni consultanţi

în privinţa membrilor agresivi din familie sunt chiar familiile în cauză.Ajutor în aceste

probleme familiale pot primi şi din partea counităţii.

Aceste ajutoare sunt utile prin faptul că acordă timp familiei aflată în plin proces

de remediere a situaţiei şi se concretuzează în asistenţă din partea unor membri, arbitri şi

dădace, dar şi prin cursuri pentru sporirea controlului individual şi în familie.Aceste

măsuri pot duce la scurtarea perioadelor de spitalizare şi de detenţie.Sunt cazuri în care

poate copii, poate chiar întreaga familie, au de suferit pe urma abuzului,

comportamentului unui părinte chiar dacă nu este vorba de violenţă în forma sa

clasică.Copii pot avea de suferit şi pe urma comportamentului excesiv de autoritar al

unuia dintre părinţi.25

Atitudinea de dominarea părintelui îi comunică micuţului că nu este în starea să

ducă la bun sfârşit o sarcină încredinţată decât dacă este supravegheat.Părintele petrece

mult timpspunând copilului ce să fac, cum şi când; o astfel de comunicare părinte copil nu

va permite dezvoltarea controlului interior şi a încrederii în propriile capacităţi.Legăturile

continue cu familia extinsă au un rol important în neutralizarea efectelor exercitate de

violenţa familială din copilărie. Neconştietizată faţă de părinte; copilul nu va avea

niciodată ocazia să ia singur hotărâri, să-şi asume riscuri.

Dacă în primii ani este de dorit ca mediul copilului să fie controlat permanent,

odată cu trecerea anilor, părinţii trebuie să-şi diminueze tendinţa cărte protecţie şi

sufocare; căci o astfel de atitudine va stopa progresul copilului.

Sunt şi părinţi care au o atitudine de respingere faţă de copii prin lipsa de interes faţă de

tot ceea ce înseamnă gânduri, activităţi sau interese importante pentru copil.

Efecte cele mai distrugătoare apar în familiile în care părinţii fie nu au timp, fie au

fost privaţi emoţional experimentând relaţii lipsite de iubire în propria familie.

Aceste atitudini de respingere sau acceptare comunicate copilului variază în

funcţie de moment sa de context: când părintele este fericit poate tolera mai mult timp

comportamentul indezirabil al copilului comunicându-i nonverbal răbdare şi înţelegere;

când parintele a avut o zi grea şi coeficientul de acceptare va cobori la un nivel foarte

scăzut îi v a comunica copilului intoleranţă şi respingere,in timp copilul va reacţiona

emoţional la toate aceste mesaje pe care părinţii, conştient sau nu, i le transmit.

Dreptul de a cere înapoierea copilului

Părinţii au dreptul de a cere, prin acţiune în justiţie, înapoierea copilului de la

persoana care-1 ţine fără drept (art. 103 N.C.Civ.)În această situaţie poate fi atât o

persoană străină, cât şi celălalt părinte, căruia nu i-a fost atribuit copilul, ca efect al

acţiunii de divorţ, al nulităţii căsătoriei,cazul copilului din afara căsătoriei.

În ceea ce priveşte acţiunea tutorului pentru înapoierea copilului (art. 122, 123,

125 combinat cu art. 103 N.C.Civ) la domiciliu, s-a decis că tutorele este în drept să-şi

alăture acţiunea celei penale, fie să se adreseze direct instanţei civile.Pentru identitate de

motive, părintele va putea să procedeze în acelaşi fel pentru, înapoierea copilului de cel

care îl ţine fără drept.Părintele are dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice

26

persoană care-1 ţine fără drept; raporturile de afecţiune care-i leagă pe bunici de minorul

aflat la ei nu justifică prin ele însele respingerea acţiunii tatălui de înapoiere a copilului.Iar

acest drept al părintelui de a cere înapoierea copilului este inprescriptibil. Deasemenea

înapoierea copilului este subordonată interesului acestuia, ceea ce înseamnă că acţiunea

poate fi respinsă (art. 103 alin. 2 N.C.Civ )În cazul în care părinţii cer înapoierea

copilului, instanţa este obligată să dispună efectuarea anchetei sociale la domiciliul

părinţilor şi la cel al persoanei care deţine copilul; în acest caz instanţa va ţine seama nu

numai de situaţia materială şi locativă ci în special de climatul moral şi familial.Atunci

când copilul a împlinit zece ani, instanţa este obligată să îl asculte.

În mod excepţional, dreptul poate fi refuzat părintelui dacă înapoierea copilului ar

fi contrară intereselor acestuia.Instanţa va trebui să stabilească la cine sunt mai satisfăcute

interesele copilului şi mai bine asigurate condiţiile de dezvoltare fizică şi intelectuală24.

Părintele poate cere instanţei judecătoreşti înapoierea copilului de la persoana care

îl ţine fără drept, aceasta neputând formula cererea neconvenţională pentru încredinţarea

copilului pe care îl ţine în fapt.

Tutorele are dechisă calea acţiunii de înapoiere a minorului la domiciliu împotriva

oricărei persoane care 1-ar ţine făă drept.Chiar dacă fapta terţei persoane constituie

infracţiune, tutorele este îndreptăţit să se adreseze instanţei civile cu acţiune pentru

înapoierea copilului.

Dreptul de a consimţi adopţia copilului

Acest drept îl au numai părinţii fireşti ai copilului.Părintele adoptator nu are

dreptul de a consimţi adopţia copilului adoptat.

Pentru încuviinţarea adopţiei este necesar consimţământul, exprimat în formă

autentică, al părinţilor sau, după caz a părintelui la adopţia copilului de către o persoană

sau familia presupusă de comisia pentru protecţia drepturilor copilului.

Amândoi părinţii fireşti trebuie să-şi dea acordul, să consimtă la adopţia copilului care nu

a dobândit capacitate deplină de exerciţiu.Acest consimţământ se cere chiar dacă părinţii

fireşti au divorţat.

24 Bacaci A. - Dreptul familiei, curs, Ed. „All-Beck” Bucuresti, ediţia IV, 2005, p.24527

De asemenea, acest consimţământ se cere şi în cazul în care cel ce urmează să fie

adoptat este încredinţat unei a treia persoane sau unei familii în condiţiile art. 42 N.C.Civ.

În cazul în care numai unul dintre părinţi este de acord cu adopţia, iar celălalt se opune,

adopţia nu se poate încheia.

Neînţelegerea dintre părinţi nu poate fi soluţionată în această situaţie nici de către

instanţa de judecată, nici de către autoritatea tutelară, întrucât, în caz contrar, părintele că

nu a consimţit la adopţie ar fi tratat ca părintele decăzut din drepturile părinteşti, iar codul

familiei reglementează expres cazurile în care instanţa judecătorească sau autoritatea

tutelară decid pentru părinţii ce au ajuns la dezacord.

S-a propus de multe ori modificarea legii pentru ca instanţa de judecată să

aprecieze şi să încuviinţeze la adopţie dacă este in interesul copilului, iar părintele firesc

nu consimte în mod abuziv.

În cazul părintelui minor, când avem de-a face cu un copil din afara căsătoriei,

acesta poate să-şi exprime valabil consimţământul la adopţie. Nefiind nevoie să fie

reprezentat, dacă este sub vârsta de 14 ani sau încuviinţat în prealabil dacă depăşeşte

această vârstă.

Această soluţie a fost motivată prin faptul că părintele este, titularul ocrotirii

părinteşti. Iar autoritatea tutelară va încuviinţa sau nu adopţia dacă aceasta este sau nu în

interesul celui care urmează să fie adoptat.

Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de

45 de zile de la naşterea copilului şi poate fi revocat de către aceştia într-un termen de 30

de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat.

După trecerea acestui termen consimţământul devine irevocabil, iar revocarea lui

după expirarea termenului nu va mai produce efecte. Totuşi, dacă motivele care au

determinat-o sunt întemeiate instanţa poate să respingă încuviinţarea adopţiei.

Pentru încuviiţarea adopţiei este suficient consimţământul doar unuia dintre părinţi

atunci când celălalt a fost decăzut din drepturile părinteşti, este decedat, necunoscut, pus

sub interdicţie, declarat mort, sau dispărut.Consimţământul părinţilor fireşte nu este

necesar atunci când aceştia au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, decedaţi, puşi sub

interdicţie, declaraţi morţi, necunoscuţi sau se află în orice situaţie care îi împiedică să-şi

exprime voinţa.

Deasemenea nu este necesar consimţământul părinţilor fireşti la adopţie atunci

când copilul a fost declarat abandonat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, 28

fiind sancţionată în acest caz atitudinea pasivă a părinţilor care timp de 6 luni nu s-au

interesat de copil.

In cazul copilului lipsit de ocrotirea părintească asupra adopţiei sale va decide

tutorele întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti.

Dreptul de a avea anumite legături personale cu copilul

Dreptul şi obligaţia părinţilor de creştere şi îngrijire presupune existenţa unor

relaţii personale între părinţi şi copii lor minori.

Acest drept se menţine şi în situaţiile în care copilul nu se găseşte la părintele

său.Părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copilul.Acest drept se realizează

prin însuşi faptul că minorul se află la părinţii săi. De aceea, problema acestui drept se

pune în mod practic, în toate cazurile în care copilul nu se găseşte la părintele său.

In cazul când copilul este încredinţat unuia dintre părinţii săi sau când copilul unei

alte persoane ori instituţii de ocrotire.În acest caz problema dreptului de a avea legături

personale cu minorul se pune doar pentru unul dintre părinţi sau pentru amândoi.Părintele

căruia i s-a încredinţat copilul îşi realizează acest drept prin însuşi faptul că minorul se

găseste la el.

Părintele care nu are copilul, are deptul de a-1 vizita.Dreptul părintelui de a-şi

vizita copilul implică obligaţia legală de creştere, educare şi supraveghere aşa că nu poate

fi exercitat dacă este limitat, prin restrângerea lui la câteva ore din anumite zile.Dacă însă

părintele exercită acest drept în mod abuziv, se va cere încetarea tulburării, eventual prin

interzicerea vizitelor la anumite ore.Cât timp această situaţie nu se iveşte limitarea

anticipată a dreptului părintelui de a-şi vizita copilul este nejustificată.Până în acest

moment exercitarea în concret a dreptului părintelui nu trebuie îngrădită, eventual, de

prezenţa obligatorie a celuilalt părinte, comunicarea dintre copil şi părintele căruia nu i-a

fost încredinţat copilul urmând să aibă loc firesc fără nici o restrângere.Pot, însă, apărea

situaţii în care nu este în interesul copilului să aibe legături personale cu celălalt părinte,

cum ar fi atunci când se face dovada că acest părinte suferă de o boală ce ar putea

constitui un risc pentru copil.Dacă se schimbă situaţia de fapt care a justificat stabilirea

programului în care se realizează dreptul părintelui de a avea legături personale cu

copilul, se poate modifica acest programis.

29

1.În cazul încetării căsătoriei în condiţiile (recăsătorirea soţului persoanei

declarate moartă prin hotărâre judecătorească, hotărâre anulată apoi după data căsătoriei.

În acest caz se aplică prin asemănare, dispoziţiile din materia divorţului.Astfel, în

împrejurări proprii soţul care nu are copilul, are dreptul de a avea legături personale la

domiciliul cu copilul la domiciliul soţului ce are copilul, fiind total neindicată luarea

copilului de acasă o dată pe lună pentru a fi adus înapoi a doua zi, deplasându-se, de multe

ori, în altă localitate.

Când copilul are o hipersensibilitate de climă, părinţii locuind în localităţi diferite,

s-a permis părintelui să i-a copilul de la părintele care îl ţine o perioadă de timp numai în

vacanţa de vară a copilului, nu şi în cea de iarnă şi cea de primăvară.

2.În cazul desfiinfării căsătoriei, se aplică prin asemănare, dispoziţiile din materia

divorţului

Încredinţarea copilului din afara căsătoriei - când a fost stabilită filiaţia faţă de

ambii părinţi, se aplică prin asemănare dispoziţiile din materia divorţului (art. 65

N.C.Civ.).

3.În cazul încredinţării copilului unei alte persoane sau familii ori în cazul

plasamentului, părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copilul, deoarece nu sunt

decăzuţi din drepturile părinteşti.Astfel, ei au posibilitatea de a veghea asupra modului în

care copilul este crescut.

În ceea ce priveşte acest drept există unele deosebiri între situaţia în care părintele

are capacitatea de exercitare şi aceea în care este decăzut din drepturile părinteşti.

În cazul decăderii din drepturile părinteşti.Această sancţiune poate fi pronunţată de

instanţa judecătorească numai împotriva unuia dintre părinţi sau ambilor părinţi.În această

situaţie, spre deosebire de cele precedente părintele decăzut din drepturile sale de părinte

va putea avea legături personale cu copilul doar dacă autoritatea tutelară va încuviinţa

aceasta, iar în celelalte cazuri, părintele va avea dreptul la legături personale cu copilul

fără încuviinţarea autorităţii tutelare.

Legăturile personale cu copilul sunt permise în aceste situaţii numai în măsura în

care acestea nu pun în pericol creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a

copilului.

De asemenea dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea

profesională a copilului nu aparţine părintelui decăzut din drepturile părinteşti.Se face

30

presupunerea că încuviinţarea unui astfel de părinte de a avea legături personale cu copilul

să fie de competenţa instanţei judecătoreşti.

Bunicii nu au dreptul de a avea legături personale cu copilul în sensul în care

acesta este recunoscut părinţilor, deoarece legea nu precede un asemenea drept.

Tot astfel, trebuie menţionat că legea nu prevede că dreptul de a avea legături personale

cu copilul aparţine numai părinţilor, noţiunea de familie necuprinzând doar părinţii şi

copii, ci şi alte rude, minorul putând fi încredinţat bunicilor care fac parte din persoanele

ce au obligaţia de întreţinere a nepoţilor lor.

De aici rezultă dreptul bunicilor de a avea legături personale cu copilul, iar acest

drept trebuie stabilit în raport de interesele copilului.Modalităţile de a avea legături

personale cu copilul ar putea consta în:vizitarea copilului la locuinţa lui, vizitarea

copilului la şcoală, inclusiv prin manifestarea preocupării faţă de rezultatele acestuia la

învăţătură, petrecerea vacanţelor de către copil cu fiecare dintre părinţi, etc.

Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului

Problema acestui drept apare în aceleaşi cazuri ca şi în cazul dreptului de a avea

legături personale cu copilul, iar soluţiile sunt asemănătoare.În cazul decăderii din

drepturile părinteşti, dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea

profesională a copilului există părinţi, independent de vreo încuviiţare din partea unui

organ, deoarece aceasta ar fi în interesul copilului şi în acelaşi timp nu există nici un text

de lege care să prevadă altfel.

Dreptul de a stabili locuinţa copilului şi de a-1 ţine

Îndeplinirea în mod corespunzător a îndatoririlor părinteşti şi exercitarea

drepturilor lor în ceea ce priveşte copilul nu se pot îndeplini decât dacă copilul locuieşte

împreună cu părinţii săi.Art. 100 alin (1) din N.C.Civ reliefează faptul conform căruia

"copilul minor locuieşte cu părinţii săi", iar art. 14, alin. (1) statorniceşte că domiciliul

copilului este la părinţii săi25.Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili de

comun acord, la care dintre ei va locui copilul.Dacă părinţii nu cad de acord, în această

privinţă, va decide instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe

25 E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein-op. cit., p. 147.

31

copil dacă acesta a împlinit zece ani, având în vedere interesele copilului. Pentru stabilirea

domicilului copilului la unul din părinţi, trebuiesc avute în vedere mai multe împrejurări,

care să evidenţieze existenţa celor mai bune condiţii în vederea dezvoltării

corespunzătoare sub aspect material, moral şi afectiv.

Stabilirea domiciliului la unul dintre parinti în condiţiile art. 100 N.C.Civ Se face

după aceleaşi criterii ca şi în cazul incredintării minorului.

Părinţii se bucură de legitimitate procesuală activă de a cere instanţei judecătoreşti

stabilirea domiciliului minorului ce a trecut de vârsta de 14 ani.Părintele poate introduce

acţiunea pentru stabilirea locuinţei minorului la el, în conformitate cu art. 100 N.C.Civ

Chiar dacă minorul a împlinit 14 ani.

Autoritatea tutelară poate încuviinţa copilul ce a împlinit vârsta de 14 ani, la

cererea acestuia, să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii lui sau pregătirii

lui profesionale.

Dreptului părinţilor de a stabili locuinţa copilului i se pot aduce anumite limitări

atunci când este exercitat contrar intereselor minorului.Dacă minorul a împlinit vârsta de

14 ani poate solicita autorităţii tutelare să-i încredinţeze o locuinţă separată de cea a

părinţilor săi cu condiţia ca această măsură să fie, cum aminteam şi mai sus, în interesul

desăvârşirii învăţăturii şi pregătirii sale profesionale.Astfel de situaţii constituie excepţii,

iar pentru adaptarea unor astfel de măsuri trebuie analizat de către autoritatea tutelară

întreg ansamblul de factori şi împrejurări pentru a hotărâ în scopul amintit.

Schimbarea locuinţei copilului se va face aprecierea comparativă a condiţiilor de

trai, de creştere şi de educare, oferite de ambii părinţi, precum şi de gradul de afecţiune pe

care au dovedit-o faţă de copil.

Dacă părinţii locuiesc împreună, de exemplu, dacă, un părinte este reintegrat prin

hotărâre judecătorească la domiciliul conjugal, nu este posibil să se stabilească prin

această hotărâre că minorul locuieşte la unul din părinţi. În cazul în care domiciliul

copilului a fost stabilit la tată, iar soţia care a fost obligată la plata pensiei de întreţinere se

opune la executarea hotărârii judecătoreşti, reţinând abuziv copilul şi nepermiţând

executorului judecătoresc accesul la locuinţa ei, astfel dată fiind această situaţie, copilul s-

a aflat în continuare la mamă, deşi i s-a stabilit domiciliul la tată, cererea soţiei pentru

obligarea tatălui la plata pensiei de întreţinere este inadmisibilă, cu motivările prezentate

mai sus şi datorită faptului, că nu au intervenit motive noi, care să ducă la stabilirea

domiciliului la mamă.32

3.2.Drepturile și ȋndatoririle părintești cu privire la bunurile copilului

Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului

După cum am văzut, art. 105, alin. 1, N.C.Civ. face vorbire despre "dreptul şi

indatorirea" părintelui de a administra bunurile copilului minor.Din dispoziţiile pe care

vom avea prilejul să le examinăm, va rezulta că, termneul "administrare" este luat, în

cuprinsul art. 105, alin. 1 N.C.Civ., precum şi în curpinsul altor texte din codul familiei

care folosesc acest termen, într-un înţeles larg.Este vorba, desigur, despre actele de

administrare propriu-zisă (acte de administraţie).Dar este vorba şi despre acte de

conservare, după cum este vorba – în condiţiile şi cu restricţiile stabilite de lege – şi

despre acte de dispoziţie (intrând, după cum vom vedea, în categoria actelor de

administrare a patrimoniului)26.Ceea ce art. 105, alin. 1, are în vedere, când se referă la

administrarea bunurilor, reprezintă, în realitate, cu mult mai mult decât s-ar părea.

1.Actele de conservare."Administrarea" la care se referă art. 105, alin. 1 din

N.C.Civ. cuprinde şi actele de conservare.Codul familiei nu face vorbire expresă despre

actele de conservare dar nici nu era nevoie.Înţeleasă în sens larg, "administrarea"

cuprinde, în mod necesar, şi actele de conservare.

Aşa fiind, ori de câte ori sunt în discuţie acte "trebuitoare pentru dobândirea unui

drept sau pentru a evita strângerea lui şi care nu comportă decât cheltuieli reduse faţă de

valoarea drepturilor se conservă"27, părintele are şi îndatorirea şi îndreptăţirea e a le

săvârşi.

Actele de conservare intervin exclusiv spre apărarea minorului.Nu implică nici un

risc.Prezintă numai avantaje.Interesul minorului reclamă ca ele să fie permise părintelui.

2.Actele de administrare propriu-zise.

26 M.N. Costin - op. cit., p.22727 T.R. Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect

patrimonial a lipsei şi a restrângerii acestei capacităţi, în lumina recentei legislaţii a R. P. R., în

S.C.J. nr. 1/1956, p. 72 şi urm.

33

"Administrarea" bunurilor minorului cuprinde, însă, pe lângă actele de conservare,

şi actele de administrare propriu-zise.Legea însăşi recunoaşte tutorelui şi, deci. Şi

părintelui, dreptul de a săvârşi astfel de acte.Dar dacă e evident că dreptul de a administra

cuprinde şi dreptul de a săvârşi acte de administraţie. Nici un text din N.C.Civ. nu

lămureşte în ce constă actele de administrare propriu-zise.Aşa fiind, vom reţine distincţia

dintre actul de administraţie şi actul de dispoziţie şi, dacă, în prezenţa unui anumit act,

trebuie să decidă că actul e de dipoziţie sau numai de administraţie.Menţionăm că se pot

considera ca acte de administraţie acele acte destinate a permite folosirea unui bun sau

întrebuinţarea veniturilor pe care bunul le produce ori a sumelor la care minorul are

dreptul.

După cum s-a observat, N.C.Civ., referindu-se la "administrare", a avut în vedere

atât acte de administraţie referitoare la diferitele bunuri ale minorului privite singular, cât

şi – noţiune cu mult mai largă – "actele de administrare a patrimoniului".Iar în această din

urmă categorie vor intra chiar şi "actele de dispoziţie folositoare pentru buna funcţionare a

patrimoniului" astfel cum apare din dispoziţiile art. 129, alin. Final din codul familiei,

potrivit cărora tutorele poate înstrăina,fără prealabilă îmcuvinţare a autorităţii tutelare,

bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru

minor. Actele sunt privitem, de data aceasta, în funcţie de scopul pe care îl au sau de

urmările – favorabile – pe care sunt suscectibile a le produce cu referire la patrimoniu,

considerat în totalitatea lui.

3.Actele de dispoziţie.

Pe lângă actele de conservare, actele de administrare propriu-zise şi actele de

administrare a patrimoniului. Părintele mai are "dreptul şi indatorirea" de a săvârşi şi acte

de dispoziţie,adică acele acte pe care codul familie le arată ca depăşind dreptul de a

administra.

In ceea ce prevede art. 129, alin. 2 din N.C.Civ., care se ocupă de imputernicirile

tutorelui dar, prin efectul dispoziţiilor art. 105. Alin. 3, şi de imputernicirile părintelui şi

care constituie sediul materiei.Art. 129, alin. 2, menţionează o serie de acte privite ca acte

de dispoziţie şi precizează că pentru săvârşirea acelor acte e necesară prealabila

încuviinţare a autorităţii tutelare.Este vorba despre acte care cuprind un element de 34

înstrăinare sau care, în temeiul legii, şi faţă de consecinţele posibile, sunt asimilate unor

asemenea acte.Problema este care sunt celelalte acte care – "depăşesc dreptul de a

administra" sau, mai precis, care acte depăşesc dreptul de a administra şi care acte nu

depăşesc. Dreptul îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i incuviiţa

aceste acte

Drepturile părintelui de a reprezenta pe minor sau de a-i încuviinţa actele este cu

privire la bunurile minorului, dar uneori poate fi folosit şi cu privire la persoana

copilului.În acest sens pot fi date, ca exemplu, prevederile art. 59 N.C.Civ.., cu privire la

introducerea acţiunii în justiţie pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.

Până la vârsta de 14 ani, copilul – fiind lipsit în întregime de capacitatea de

exerciţiu, - este reprezentat de părinţi în actele civile.Între 14-18 ani, copilul – având

capacitatea restrânsă de exerciţiu – îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel

obligaţiile însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-1 apăra de abuzurile

de partea celor de-al treilea (art. 105 N.C.Civ. Şi Decretul nr. 31 din 1954 art. 9-

10).Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur, fără încuviinţarea

părinţilor ori tutorelui, acte de conservare, precum şi acte de administrare patrimonială,

dar numai în măsura în care nu-i produc leziuni, caz în care minorul poate să ceară

desfiinţarea actului (art. 105 N.C.Civ și art. 9 Decretul nr. 31 din 1954).Dacă minorul

participă la o împărţeală prin bun totală ori numai parţială, este nevoie, şi de încuviinţarea

prealabilă a autorităţii tutelare (art. 3 Legea nr. 603 din 18 septembrie 1943, pentru

simplificarea procedurii împărţelilor judecătoreşti; art. 129 N.C.Civ.).În cazul împărţelii

unei moşteniri pe cale judecătorească la care participă minorul, nu este nevoie de

încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, deoarece interesele minorului sunt ocrotite

prin formalităţile prevăzute de lege pentru această formă de impărţeală.

Trebuie subliniat că dacă încuviinţarea unui act juridic se dă printro singură

manifestare de voinţă din partea părinţilor sau a tutorelui, dimpotrivă, asistarea în justiţie

a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu se poate realiza printr-o încuviinţare

prealabilă şi unică pentru întregul proces. Partea vătămată. Sub 14 ani nu se poate împăca,

valabil, cu inculpatul, împăcarea făcându-se numai de reprezentanţii legali.

În privinţa întregirii capacităţii minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu, în

cazul exercitării drepturilor procesuale, printr-o decizie de îndrumare s-a decis:

35

A) minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, având o capacitate de exerciţiu

restrânsă, trebuie să figureze personal la judecarea cauzelor civile, în care scop urmează

să fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură;

B) părinţii sau tutorele asistă pe minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, semnând

alături de acesta cererile adresate instanţei şi fiind citat în acest scop la judecarea cauzei.

S-a decis că în cazul în care părintele minorului sub 14 ani renunţă la o cale de

atac, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, actul său procesual este lovit de

nulitate relativă, care poate fi invocată de către partea interesată numai într-un anumit

tremen şi în cadrul procesului respectiv.Renunţarea la dreptul la despăgubiri patrimoniale

ale minorului lipsit de capacitatea de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă

făcută de părintele acestuia nu este valabilă fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii

tutelare, întrucât acţiunea civilă — în aceste cazuri — se porneşte şi se exercită din

oficiu.În speţă, mama copilului a fost victima unui accident de circulaţie, iar tatăl acestuia

a renunţat la dreptul de despăgubiri civile cuvenite copilului său minor.Măsurile

privitoare la persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi de comun acord.Dacă

"măsura" nu reclamă exercitarea dreptului de reprezentare ori de încuviinţare a actelor,

credem că participarea ambilor părinţi nu este necesară.În caz că părinţii ar decide, spre

pildă, ca minorul să fie trimis să locuiască un timp oarecare la o rudă, nu se va susţine că

ambii părinţi trebuie să însoţească pe minor până la acea rudă. E suficient ca părinţii să fie

de acord.Dacă, "măsura" reclamă exercitarea dreptului de reprezentare ori de încuviinţare

a actelor, de date aceasta, ni se pare că participarea (şi, figurarea în înscris) a ambilor

părinţi este necesară.

Problema care se pune e, o problemă de capacitate.Minorul, după caz, nu va putea

săvârşi actul decât prin reprezentarea de către ambii părinţi sau cu încuviinţarea

amândurora.În lipsa, deci, a unuia dintre ei, actul nu se va încheia valabil.Vom fi — cu

aplicarea dreptului comun a nulităţilor relative — în prezenţa unui act anulabil şi anume

pentru "lipsă de capacitate" (adică lipsa capacităţii depline de exerciţiu).

3.3.Modul de ȋndeplinire a drepturilor și ȋndatoririlor

Drepturile şi îndatoririle părinteşti, revin, în principiu, ambilor părinţi.Din

principiul egalităţii părinţilor cât priveşte drepturile şi îndatoririle părinţilor rezultă că

36

măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi de comun acord

(art. 98 alin. 1 N.C.Civ.).

În literatura juridică s-a arătat că, în privinţa reprezentării sau încuviinţării actelor

de drept material ale minorului, acordul părinţilor trebuie să fie expres.

În privinţa reprezentării sau asistării minorului în materie procesuală(art. 42 C.

Proc. Civ.) S-a pus problema dacă acordul părinţilor poate fi presupus, nu numai expres.

Astfel într-o părere, s-a spus că, în cazul în care vine în instanţă numai unul dintre părinţi,

deşi celălalt nu se află în nici una din situaţiile de împiedicare prevăzute de art. 98 alin 2

N.C.Civ., instanţa poate socoti când nu se dovedeşte o neînţelegere între părinţi, că

părintele prezent are acordul celuilalt28.Aceasta până la proba contrarie.Dacă părinţii nu

sunt căsătoriţ, instanţa va hotărâ de la caz la caz.Într-o altă părere acordul părinţilor nu se

poate presupune până la dovada contrarie, în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă o

asemenea prezumţie.Legea nu a arătat ce se întâmplă în situaţia în care vine în instanţă

numai unul dintre părinţi, deşi celălalt are exerciţiul drepturilor părinteşti, fiindcă nu era

nevoie, nevalabilitatea unui asemenea act rezultând virtual din neîndeplinirea condiţiilor

cerute imperativ,pentru întregirea capacităţii minorului.

Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte

Există unele situaţii în care nu este cu putinţă ca minorul să fie ocrotit de ambii

părinţi ci numai de către unul.Asemenea situaţii sunt următoarele (art. 108 N.C.Civ.)

1.Moartea unuia dintre parinti

Potrivit art 113 N.C.Civ., tutela se deschide în cazul în care ambii părinţi sunt

morţi.Prin urmare între cele două texte există concordanţă.Ocrotirea minorului revine

părintelui rămas în viaţă.

Situaţia este aceeaşi când unul dintre părinţi este declarat mort, prin hotărâre

judecătorească (art. 16-18 Decretul ar. 31 din 1954) deoarece asemenea hotărâre instituie

prezumţia că dispărutul a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţi, iar în

data când hotărârea a răma definitivă.Aşa fiind, problema ocrotirii părinteşti se pune

numai pentru copii minori concepuţi până la data morţi, căci copii care au fost concepuţi

în perioada cuprinsă între această dată şi aceea a rămânerii definitive a hotărârii

28 Al. Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale cazurile de

ȋncuviinţare prealabilă din partea ocrotitorilor săi legali, în L.P., nr. 9, 1958, p. 56

37

judecătoreşti declarative de moarte, care beneficiau de prezumţia de paternitate câtă

vreme nu a intervenit hotărârea, când este vorba de copii din căsătorie , încetează de a fi

socotiţi ai bărbatului declarat mort.

Desigur, şi un copil din afara căsătoriei, conceput după data rămânerii definitive a

hotărârii judecătoreţti declarative de moarte, nu poate fi socotit al bărbatului declarat

mort.Ocrotirea copiilor minori concepuţi după data stabilită de hotărârea judecătorească

declarativă ca fiind aceea a morţi se face potrivit cu situaţia lor juridică în care se găsesc,

după intervenirea hotărârii fără a prezenta interes, felul în care se realiza ocrotirea înainte

de această dată.

Aşadar, dispărutul se consideră mort pe data stabilită prin hotărâre judecătorească

rămasă definitivă ca fiind acea a morţi.Care este situaţia cât priveşte ocrotirea minorului,

în perioada cuprinsă între această dată şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti

declarative?

Ocrotirea minorului s-a realizat tot printr-un singur părinte, anume cel rămas în viaţa,

căruia, în continuare, îi revine ocrotirea şi după rămânerea definitivă a hotărârii, dar

aceasta în temeiul art. 98 alin. 2 N.C.Civ., potrivit cu care exerciţiul drepturilor părinteşti

revine numai unui părinte, ori de câte ori celălalt se află, din orice împrejurare în

neputinţă de a-şi manifesta voinţa.Prin urmare un alt temei juridic.

În cazul reapariţiei celui declarat mort şi a anulării hotărârii declarative de moarte,

părintele recapătă exerciţiul drepturilor părinteşti în privinţa copilului respectiv.

2.Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti.

Spre deosebire de situaţia precedentă, când în mod necesar drepturile şi

îndatoririle părinteşti revin numai unui singur părinte, în cazul decăderii se impun unele

precizări.Potrivit art. 110 N.C.Civ.Decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte pe

părinte de îndatorirea de a da întreţinere copilului.Autoritatea tutelară poate da

încuviinţare părintelui decăzut din drepturile părinteşti de a avea legături personale cu

copilul dacă, prin asemenea legături, creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea

profesională a acestuia nu sunt în primejdie.

Art. 98 alin. 2 N.C.Civ., nu distinge între decăderea din drepturile părinteşti

pronunţată prin hotărâre penală, în condiţiile art. 64-66 N.C.Civ.(ca pedeapsă

complementară) şi art. 71 din acelaşi cod (ca pedeapsă accesorie).Aşa fiind, potrivit uneia

dintre regulile fundamentale de interpăretare, trebuie să ajungă la concluzia că decăderea

38

din drepturile părinteşti, oricare ar fi natura hotărârii prin care se pronunţă, are efectul că

minorul, cu precizările făcute, rămâne sub ocrotirea celuilalt părinte.

În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decăderea şi nu mai există

pentru minor, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare sau a părintelui

interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorităţii tutelare, poate reda părintelui decăzut

exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 112 N.C.Civ.); 3.Punerea sub interdicţie a unuia

dintre părinţi.

Deşi nu există un text expres ca în cazul decăderii din drepturile părinteşti, totuşi

părintele pus sub interdicţie nu este scutit de îndatorirea de a da întreţinere copilului

minor29.Dar, după cum s-a spus, această obligaţie există în sarcina celui pus sub interdicţie

numai dacă şi în măsura în care mijloacele sale depăşesc nevoile normale ale îngrijirii şi

vindecării.

În caz contrar, cel pus sub interdicţie nu poate avea obligaţia de întreţinere, căci o

asemenea obligaţie în sensul art. 91 N.C.Civ.Revine părintelui care "are mijloace

indestulătoare" pentru a acoperi nevoile celui îndreptăţit la intreţinere, iar prin "mijloace

îndesulătoare" se înţeleg cele care depăşesc nevoile de existenţă minime ale celui obligat,

nevoi prin care figurează şi cheltuielile de îngrijire şi de grăbire a vindecării.Interzisul

devine incapabil e a exercita drepturile părinteşti, astfel că exerciţiul acesta revine

celuilalt părinte (art. 98 alin. 2 N.C.Civ.Acesta are şi exerciţiul îndatoririlor părinteşti cu

privire la persoana copilului minor (ca de altfel şi cele privind bunurile acestuia) cu

precizare făcută, deoarece ele nu ar putea fi executate de o persoană lipsită de

discernământ.În privinţa datei când se produc efectele hotărârii judecătoreşti de punere

sub interdicţie, se aplică art. 144 N.C.Civ.Faţă de cel pus sub interdicţie, data la care

hotărârea rămâne definitivă, iar faţă de terţi data transcrierii hotărârii în registrul special

ţinut de judecătoria locului unde a fost inregistrată naşterea celui pus sub interdicţie sau

data cunoaşterii interdicţiei de cel de-al treilea, pe altă cale, înainte de data transcrierii.

În legătură cu curatela provizorie instituită unui părinte a cărui punere sub

interdicţie a fost cerută, se pune problema dacă acesta continuă să exercite drepturile

părinteşti împreună cu celălalt părinte până la data de la care punerea sub interdicţie îşi

produce efectele? Curatela provizorie se instituie potrivit art. 146 N.C.Civ."ȋn caz de

29 Eugen A.Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. Cit., p. 176

39

nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie" de către autoritatea tutelară,

la sesizarea preşedintelui instanţei chemate să se pronunţe asupra punerii sub interdicţie.

Curatorul se numeşte pentru ingrijirea persoanei şi repezentarea celui a cărui

interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor.În literatura noastră

juridică s-a arătat că măsura numirii acestui curator are efectul de a face ca drepturile

părinteşti să se exercite de către celălalt părinte, deoarece asemenea măsură, din punctul

de vedere al ocrotirii părinteşti, "trebuie socotită ca echivalentă cu punerea sub

interdicţie", cu alte cuvinte soluţia se întemeiază pe identitatea de "figură juridică dintre

tutorele interzisului şi curatorul prevăzut de art. 146 N.C.Civ."

S-a mai arătat că înfinţarea unei curatele în temeiul art. 146 N.C.Civ.,nu dă naştere

unei incapacităţi legale, curatela înfiinţată în cursul procedurii de interdicţie fiind curatela

unei persoane legalmente capabilă, totodată considerându-se că soluţia – în sensul că

asemenea curatelă are efectul că drepturile părinteşti se exercită numai de celălalt părinte,

s-ar putea sprijini pe "interesele minorului ocrotit".Considerăm că dacă unui părinte i se

numeşte un curator în cursul procedurii de punere sub interdicţie a sa, drepturile părinteşti

se exercită numai de către celălalt părinte.

Finalitatea curatelei provizorii amintite exclude posibilitatea exercitării de către

respectivul părinte, a drepturilor părinteşti.Cel care are el însuşi nevoie de ocrotire nu

poate asigura o ocrotire efectivă altei persoane.A admite contrariul ar însemna a se da o

soluţie formală şi ineficientă.

Faptul că părintele respectiv nu mai are exerciţiul drepturilor părinteşti nu este

incompatibil cu teza conform căreia cel căruia i s-a instituit curatela provizorie, la care ne

referim, rămâne legalmente capabil, deoarece această excludere nu se întemeiază

întotdeauna pe ideea de incapacitate.Aceasta nu este singura situaţie în care un părinte ce

are capacitate de exerciţiu nu are, împreună cu celălalt, exerciţiul drepturilor

părinteşti.Textul o spune expres.Se prevede printre altele, că un singur părinte exercită

drepturile ori de câte ori celălalt, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-şi

manifesta voinţa.Instituirea curatelei provizorii unui părinte a cărui punere sub interdicţie

s-a cerut, reprezintă, după cum credem, a asemenea situaţie.

Înseamnă că în cazul ce avem în vedere. Drepturile părinteşti se exercită de către

un singur părinte înainte de punere sub interdicţie ( de la instituirea curatelei provizorii )

cât şi după rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicţie.

40

4.Imposibilitatea unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa

Această situaţie trebuie apreciată cu toată seriozitatea pentru a nu constitui un

pretext care să ducă la înlăturarea unui părinte de la exercitarea drepturilor

părinteşti.Situaţiile în care textul este aplicabil pot fi diferite.Este suficient numai ca unul

dintre părinţi să se găsească în situaţia menţionată.Asemenea situaţii ar putea fi:

- Dispariţia unui părinte.Nu se cere ca aceasta să fie declarată printr-o hotărâre

judecătorească.Prin urmare dispariţia în fapt duce la acelaşi rezultat. Deoarece, în ambele

cazuri, soluţia se întemeiază pe apărarea intereselor copilului.

- Contrarietatea de interese între minor şi unul din părintii săi.Desigur aceasta nu ar mai

prezenta suficiente garanţii că îşi va exercita atribuţiile numai în interesul celui ocrotit,

din moment interesele sunt contrare.de aceea, un asemenea părinte, deşi materialmente ar

putea să-şi manifeste voinţa, care însă nu ar putea avea valoarea unui act de reprezentare

sau a unei încuviinţări prealabile, se găseşte juridic în neputinţă de a-şi manifesta

voinţa30.0crotirea minorului se va realiza prin celălalt părinte, fără a se numi un curator

special care să exercite drepturile părinteşti impreună cu acesta, deoarece nu se vede care

ar fi justificarea unei soluţii contrare.Ar însemna ca drepturile părinteşti să se exercite

împreună cu o persoană care nu este părinte.Un exemplu de contrarietate de interese între

minor şi părinte ar fi cazul când se introduce acţiune pentru întreţinerea minorului în

numele acestuia de către un părinte împotriva celuilalt.

- Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului.Se instituie

curatela dacă din cauza bolii sau din alte motive părinţii sau tutorele sunt împiedicaţi să

îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărui acte le

încuvinţează.După cum s-a stabilit în literatura juridică, se va numi un curator minorului

aflat sub ocrotire părintească numai dacă ambii părinţi sunt împiedicaţi să reprezinte sau

să încuvinţeze un act în interesul minorului.

Delegarea exerciţiului drepturilor părintesti

Declararea judecătorească a abandonului copilului.În acest caz, exerciţiul

drepturilor părinteşti se deleagă instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat, ori

instituţiei private legal constituite sau unei alte persoane în condiţiile legi.

30 Al. Silvian- op. cit., p. 56

41

Protecţia copilului aflat în dificultate, în cazul în care copilul a fost declarat

abandonat prin hotărâre judecătorească, drepturile părinteşti asupra copilului se exercită

de către consiliul judeţean, respectiv de către consiliile locale ale municipiului prin

comisia pentru protecţia copilului.În acest fel, soluţia a fost modificată

Capitolul IV. Exercitarea autorității părintești

4.1.Autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinţi

S-a arătat că exerciţiul comun al autorităţii părinte şi atunci când părinţii sunt

căsătoriţi presupune exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părinteşti împreună şi în

mod egal de către ambii părinşi, în fiecare zi31.

31 Dispoziţii ale Noului Cod Civil în materia Dreptului Familiei – unificarea practicii judiciare, INM, București 20 februarie 2012

42

Astfel, dacă părinţii convieţuiesc, ei vor exercita împreună şi de comun acord toate

drepturile şi îndatoririle părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă şi prezumţia mandatului

tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCCiv.

Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se

concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea

şi educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite

de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi,

fie că sunt divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii

părinteşti este prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea

concretă de exercitare diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii în comun întrucât, în

concret, copilul va locui cu unul din părinţi, iar aceştia nu pot fi împreună alături de copil

pentru a se putea ocupa de creşterea şi educarea lui zilnică şi pentru a coordona actele sale

curente.

4.2. Autoritatea părintească exercitată de unul dintre părinți

Conform art. 507 din N.C.Civ., un părinte care nu este mort, nu este declarat mort

sau nu este incapabil de a-şi exprima voinţa are autoritate părintească deplină asupra

copilului sub rezerva cazului în care instanţa, din motive bine întemeiate ce ţin de

interesul superior al copilului (de exemplu cazuri de abuz, exploatare, neglijenţă, etc.) I-a

retras acestui părinte autoritatea părintească asupra minorului (conform Art. 398 sau Art.

399) sau, mai mult, l-a decăzut din drepturile părinteşti (conform Art. 508). Prin urmare

un părinte nu poate cere decăderea sa din exerciţiul drepturilor părinteşti sau ca

exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului să îi fie retrasă conform art. 398.

Aceasta deoarece, pe de o parte, autoritatea părintească asupra minorului nu este doar un

drept al părintelui ci şi un drept al copilului de care copilul poate fi lipsit doar în situaţii

speciale ce ţin de interesul său superior, iar pe de altă parte autoritatea părintească asupra

minorului implică numeroase obligaţii pentru părintele în cauză. În acest sens, instanţa

trebuie să cerceteze cu precauţie tranzacţiile sau înţelegerile prezentate de părinţi care

implică faptul că unul dintre părinţi doreşte să renunţe benevol la autoritatea părintească.

Instanţa trebuie să încuviinţeze o astfel de tranzacţie doar dacă există motive foarte bine

întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al minorului, care să o facă să

creadă că păstrarea autorităţii părinteşti de către acel părinte ar daună intereselor copilului.

43

Ar putea fi considerate motive serioase faptul că părintele respectiv este dependent de

alcool sau substanţe psihotrope, suferă de o boală care l-ar putea pune pe copil la risc

direct sau indirect, părintele este agresiv la adresa copilului, abuzator, etc.

Totuşi există cazuri în care după divorţul sau separarea părinţilor custodia comună

nu este în interesul copilului. Deşi regula impusă de noul cod civil este aceea de a se pleca

pe prezumţia de autoritate părintească comună, dacă interesul superior al copilului o

reclamă, judecătorul poate opta pentru autoritate părintească exercitată de către unul

dintre părinţi (adică custodie unică). Este importantă, din acest punct de vedere,

jurisprudenţa statelor care au implementat custodia comună acum 10-20 de ani, ca de

pildă Olanda. Conform jurisprudenţei olandeze:

Se acordă custodie unică atunci când un părinte este alcoolic sau suferă de o boală

psihică gravă, spre exemplu, este posibil ca respectivul părinte să nu poată lua decizii

referitoare la şcolarizarea minorului sau tratamentul medical pe care acesta ar trebui să îl

urmeze32.

Nu reprezintă o bază suficientă pentru a decide custodie unică faptul că unul dintre

părinţi nu doreşte să mai colaboreze cu fostul soţ sau fosta soţie în procesul decizional

privind creşterea copilului, acest fapt nu este suficient ca instanţa să se abată de la regula

generală şi să garanteze custodie unică 33.

Chiar dacă ambii părinţi solicită un aranjament de tip custodie unică completat de

un drept de acces, acest fapt nu va fi o bază suficientă pentru a garanta decizia finală a

instanţei34. De fapt, singura modalitate care garantează acordarea custodiei unice este dacă

părinţii pot convinge instanţa că un aranjament de tip custodie unică serveşte mai bine

intereselor copilului decât custodia comună.

Curtea Supremă a Olandei a formulat un test pentru a determina când trebuie

aprobată cererea de custodie unică formulată de unul dintre părinţi. Judecătorul procesului

trebuie să fie convins că problemele dintre părinţi sunt atât de serioase încât riscul ca

minorul să sufere ca urmare a continuării custodiei comune, să fie atât de mare încât să nu

poată fi acceptat. Ba mai mult, nu trebuie să existe nicio aşteptare ca problemele părinţilor

să poată fi rezolvate în viitorul apropiat35.

32 Curtea Supremă a Olandei 18 martie 2005, LJN AS 852533 Curtea Supremă a Olandei 10 septembrie 1999, NJ2000, 20 m. nt. S.F.M. Wortmann ; Curtea Supremă a Olandei 15 decembrie 2000, NJ 2001, 123 m. nt S.F.M. Wortmann.34

35 Curtea Supremă a Olandei 18 martie 2005, LJN AS8525, Curtea Supremă a Olandei 15 februarie 2008, LJN BB9669). Aceasta regula are de la 1 martie 2009 putere statutară deoarece este inclusă în Articolul 1 :

44

Legislaţia naţională şi internaţională este cât se poate de clară în sensul de a nu

face discriminări între copiii proveniţi din căsătorie sau născuţi dintr-o relaţie

neoficializată a părinţilor. Filiaţia faţă de mamă este cât se poate de bine dovedită prin

simpla naştere a copilului iar câtă vreme tatăl a recunoscut copilul, de asemenea filiaţia

faţă de tată este clară. Vorbind de o filiaţie clară, toate prevederile aplicabile copiilor ai

căror părinţi au divorţat se aplică şi copilului născut în afara căsătoriei. Prin urmare

considerăm că argumentele invocate de către părintele custodian în întâmpinare sunt

eronate36.

Nediscriminarea copiilor în baza oricăror criterii (inclusiv al statului copilului la

naştere – adică provenit din căsătorie sau din afara căsătoriei) este enunţată de foarte

multe prevederi internaţionale fiind prezentă şi în legea 272/2004 (a se vedea articolul 7).

Deci prevederile art. 403  se aplică, prin asemănare, atât copiilor provenind din familii

divorţate cât şi celor provenind din afara căsătoriei. În speţă nu e relevant fostul statut

civil al părinţilor ci interesul superior al copilului şi dreptul său de a creşte alături de

ambii părinţi. De altfel art. 483 şi art. 260 din N.C.Civ., vorbesc despre părinţi fără a

distinge în vreun fel cu privire la cei divorţaţi sau separaţi, iar art. 505 alin.  (2 ) din

N.C.Civ., explică fără putinţă de tăgadă că prevederile privitoare la autoritatea părintească

se aplică şi copiilor născuţi din afara unei căsătorii valabil încheiate, prin asemănare cu

prevederile referitoare la copiii ai căror părinţi au divorţat37.

Un ultim aspect pe care am dori să îl aducem în discuţie este legat de faptul că

N.C.Civ. stabileşte implicit, (prin introducerea regulii exercitării autorităţii părinteşti în

comun) faptul că autoritatea părintească exercitată în comun este în beneficiul copilului,

indiferent dacă părinţii sunt divorţaţi sau doar separaţi. Copilul are dreptul de a fi

îndrumat de către către ambii părinţi

4.3. Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ

251a(1) al Codului Civil Olandez (Continuare al actului Parenthood and Careful Divorce Act, 27 noiembrie 2008, Staatsblad 2008, 500 Articolul J. Rezoluţie de Implementare 6 februarie 2009, Staatsblad 2009, 56.3636 Lupascu D.- op.cit, p.234

37 Reinstaurarea autoritatii parintesti comune pentru copiii care nu provin din casatorie, http.// www.arpcc.ro

45

Exercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ este guvernată de art. 396 – 403

N.C.Civ, coroborat cu art. 505 N.C.Civ. Regula este că, după divorţ, autoritatea

părintească revine în comun ambilor părinţi, operând prezumţia (art. 397 N.C.Civ.) că este

în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să se exercite în comun.

În acest caz ambii părinţi sunt părinţi custodieni.

Excepţia de la regulă (art. 398 lit. 1 N.C.Civ.) poate apărea dacă există motive întemeiate

de natură a sugera că nu ar fi în interesul superior al copilului ca ambii părinţi să păstreze

autoritate părintească. În aceste cazuri instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie

exercitată numai de către unul dintre părinţi, numit părinte custodian. Celălalt părinte,

numit părinte necustodian, păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi

educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia (art.398 lit. 2

N.C.Civ.).

În mod cu totul şi cu totul excepţional, dacă interesul superior al copilului o

reclamă, instanţa poate decide cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti de către alte

persoane ori de către o instituţie de ocrotire specializată (art. 399 lit. 1 N.C.Civ.). Acestea

exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. În

acest caz, instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de

către părinţi în comun sau de către unul dintre ei (art. 399 lit. 2 N.C.Civ.).

Capitolul V. Decăderea din exercițiul depturilor părintești

5.1.Noțiuni generale

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este reglementată de N.C.Civ.intrat

în vigoare la 01.10.2011. Ea are natura unei sancţiuni şi se dispune de către instanţa de

tutelă, adică Judecătoria în a cărei rază domiciliază minorul.

N.C.Civ.reglementează această materie în art. 508 – 512.

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti se dispune de către instanţa de tutelă

la cererea autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, dacă părintele

faţă de care se dispune această sancţiune pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea

copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante,

46

prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, ori prin

atingerea gravă a interesului superior al copilului.

Aşa cum am mai arătat şi în unele articole anterioare, acest principiu al interesului

superior al copiluluireprezintă criteriul de bază în toate litigiile de familie în care sunt

implicaţi copii minori.

Cererea de decădere din exerciţiul drepturilor părinteşti se judecă de urgenţă, cu citarea

părinţilor, pe baza raportului de anchetă psihosocială şi cu participarea obligatorie a

procurorului.

Din dispoziţiile Codului de procedură civilă reiese că şi procurorul poate formula

o astfel de cerere, mai ales că unele din faptele pentru care se dispune aceastză sancţiune

(relele tratamente aplicate minorului) sunt prevăzute şi ca infracţiuni în Codul penal.

Decăderea este totală şi se aplică, de regulă, pentru toţi copii născuţi la data

pronunţării hotărârii instanţei de judecată. Totuşi se poate aplica şi doar cu privire la unele

drepturi şi cu privire doar la anumiţi copii, în funcţie de fiecare caz în parte.

Obligaţia de întreţinere a copiilor minori nu încetează pentru părintele decăzut din

drepturile părinteşti, care este obligat a presta în continuare întreţinere.

În cazul în care după decăderea din drepturile părinteşti, copilul se află în situaţia

de a fi lipsit de grija ambilor părinţi, se instituie tutela, prin numirea unui tutore.

Dacă motivele pentru care s-a dispus decăderea au încetat, instanţa de tuelă poate

reda părintelui decăzut, exerciţiul drepturilor părinteşti.

Între criteriile de deliberare ale instanţei, cel mai important rol îl are desigur

interesul superior al copilului, cu care se coroborează toate celelalte, respectiv capacitatea

părintelui de a exercita drepturile părinteşti în mod corespunzător la momentul pronunţării

hotărârii de redare a acestora.

Aceatsă capacitate va fi apreciată de către instanţa de tutelă în urma

unui nou referat de anchetă psihosocială, care se va întocmi cu această ocazie.

Participarea procurorului este de asemenea obligatorie şi în acest caz.

Reţinem aşadar că decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşi este deopotrivă

atât o sancţiune civilă aplicată părintelui cât şi un mijloc de protecţie a copilului minor

faţă de acţiunile părintelui care îi pun în pericol dezvoltarea fizică şi psihică, iar uneori

chiar viaţa.

47

5.2.Condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești

Conform art. 508 din Noul Cod Civil -Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor

administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa

decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa,

sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul

de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea

obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului38.

Pe cale procedurală, cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza

aportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti va putea fi pronunţată de instanţa

tutelară, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei

copilului, dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin

relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtare

abuzivă ori prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti.

In cazul în care, după decăderea din exercitiul drepturilor parinteşti, copilul se află

în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se va institui tutela.

Instanţa va reda părintelui exercitiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat

împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai

pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului.

Pană la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături

personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

5.2.Intinderea decăderii

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra

tuturor copiilor născuti la data pronunţării hotărârii. Cu toate acestea, instanţa poate

dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar

numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea

profesională a copiilor.

38 http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-508-conditii-decaderea-din-exercitiul-drepturilor-parintesti48

5.3. Instituirea tutelei

În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află

în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela (art. 511 N.C.Civ.)

Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau

numit, în condiţiile prezentului cod, precum şi de către consiliul de familie, ca organ

consultativ.

Consiliul de familie poate fi constituit de către instanţa de tutelă numai la cererea

persoanelor interesate.

În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi

exercitate de către instanţa de tutelă.

5.4. Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti

Tutela minorului, ca instituţie juridică este o măsură de protecţie alternativă, şi

reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care reglementează ocrotirea unui minor de

către o altă persoană decât părinţii săi – o persoană căreia i s-a atribuit funcţia de tutore -,

în vederea protejării intereselor sale, sub supravegherea, controlul şi îndrumarea

permanentă a autorităţii tutelare39.

Concluzii

Este cert că între ceea ce scrie în lege şi ceea ce se întâmplă în realitatea

înconjurătoare există diferenţe uriaşe, care nu vor fi înlăturate probabil niciodată,

deoarece teoria imitaţiei va dăinui şi peste generaţiile viitoare, iar lucurile mai puţin bune

vor fi şi ele copiate în egală măsură cu celelalte. Şi nicio forţă specială a naturii nu va

reuşi să schimbe defectele societăţii dacă noi, oamenii, nu vom încerca să facem asta prin

propriile puteri.

În ochii legii, însă, interesul minorului este acelaşi, indiferent de statutul său şi, de

aceea, toate mijloacele de ocrotire au ca scop suprem satisfacerea acestui interes.

În orice societate civilizată, statul, ca reprezentant al acesteia, trebuie să se preocupe de

soarta minorilor , pentru că dezvoltarea lor în bune condiţii prezintă un important interes

social.

39 Ionaşcu Aurelian, M. Costin, M. Mureşan, Victor Ursa- Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Cluj- Napoca, Ed. Dacia,1980 p. 233.

49

Împrumutând prevederi din sisteme de legislaţie străine, Noul Cod Civil nu face

altceva, decât să adapteze norma de drept evoluţiei umanităţii

În ceea ce priveşte noţiunea de autoritate părintească, Guvernul României, în

Hotărârea privind aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Cod civil,

statuează că „va fi consacrată noţiunea de autoritate părintească după modelul Codului

civil francez şi al celui al provinciei Quebec din Canada, iar ca elemente de noutate se va

prevedea că, în principiu, părinţii vor exercita împreună această autoritate, chiar şi atunci

când sunt divorţaţi; va fi definită noţiunea de locuinţă a copilului şi va fi stabilit regimul

juridic al administrării bunurilor copilului” . Autoritatea părintească este prevăzută, în

noul Cod, în Titlul IV din Cartea a II-a „Despre familie”; este definită, în articolul 483

aliniatul 1, ca fiind „ansamblu de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi

bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”.

Noţiunea de „autoritate părintească” este nouă în dreptul românesc, fiind inspirată

din dreptul francez şi cel al provinciei Quebec, deşi există şi în alte sisteme de drept,

printre care cele belgian, elveţian, german etc.

Referitor la această noţiune, s-a arătat că exerciţiul comun al autorităţii părinteşti

atunci când părinţii sunt căsătoriţi presupune exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor

părinteşti împreună şi în mod egal de către ambii părinţi, în fiecare zi. Astfel, dacă părinţii

convieţuiesc, ei vor exercita împreună şi de comun acord toate drepturile şi îndatoririle

părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă şi prezumţia mandatului tacit reciproc, prevăzută

de art. 503 alin. (2) NCC.

Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se

concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea

şi educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite

de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi,

fie că sunt divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii

părinteşti este prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea

concretă de exercitare diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii în comun întrucât, în

concret, copilul va locui cu unul din părinţi iar aceştia nu pot fi împreună alături de copil

pentru a se putea ocupa de creşterea şi educarea lui zilnică şi pentru a coordona actele sale

curente.

În toate sistemele de drept care cunosc noţiunea de „autoritate părintească”

(Franţa, Belgia, Germania, Quebec, Elveţia), exerciţiul autorităţii părinteşti după divorţ 50

constă în consultarea părinţilor la luarea deciziilor importante pentru copil. În cauzele de

divorţ este important să li se explice părinţilor că atunci când judecătorul va pronunţa

exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi în comun, aceştia nu trebuie să

înţeleagă că vor trebui să se ocupe amândoi zi de zi de copil; ceea ce excede actelor

curente de zi cu zi intră în conţinutul noţiunii de „autoritate părintească exercitată în

comun” (de exemplu, alegerea şcolii la care copilul va studia, a medicului de familie, a

cursurilor extraşcolare) şi aceste decizii care vor organiza viaţa copilului aparţin ambilor

părinţi, indiferent de părintele la care copilul va locui. Cu privire la actele curente va

decide părintele la care copilul locuieşte.

Explicarea acestei noţiuni de către judecător părţilor, este cu atât mai importantă

cu cât, în practică, de foarte multe ori unul dintre părinţi solicită acordarea exerciţiului

autorităţii părinteşti exclusive, având impresia că dacă instanţa ar pronunţa exercitarea în

comun a autorităţii părinteşti, ambii părinţi ar trebui să se afle zi de zi alături de copil şi să

se ocupe de educaţia acestuia.

Raportul dintre noţiunea de „autoritate părintească” şi aceea de „exerciţiu al

autorităţii părinteşti” poate fi comparat cu cel dintre capacitatea de folosinţă în materia

drepturilor şi obligaţiilor părinteşti şi cea de exerciţiu a acestor drepturi.

Confuzia dintre cele două noţiuni îşi are sorgintea în modul în care a fost preluată

această instituţie din Codul civil Quebec, care reglementează, pe lângă noţiunea de

„autoritate părintească şi exercitare a acesteia în comun” (în sensul dat de Codul civil, cu

menţiunea că reglementarea străină vizează doar drepturile referitoare la persoana

copilului, nu şi la bunuri), noţiunile de „custody”, respectiv „la garde”. Acestea din urmă

se referă la modul în care copilul este crescut zi de zi de părinţi, sens în care se

reglementează custodia exclusivă, dreptul de vizitare, cu limite specifice, custodia

partajată, cu consecinţe, de exemplu, cât priveşte calculul pensiei de întreţinere (în funcţie

de timpul petrecut de copil la fiecare dintre părinţi şi veniturile fiecărui părinte). Părintele

căruia îi este încredinţat copilul este obligat să consulte în permanenţă celălalt părinte cu

privire la elementele fundamentale care privesc viaţa copilului.

51

Bibliografie

A.Lucrări cu caracter general, tratate, cursuri

1. Bacaci A. - Dreptul familiei, curs, Ed. „All-Beck” Bucuresti, ediţia IV, 2005

2. Baias Flavius-Antoniu, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei –

Noul cod civil, Edit. C.H. Beck, 2012

3. Beleiu G.- Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului

civil, ed. a VI-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed.

Hamangiu., Bucureşti, 2007

4. Bodoaşcă T. -Dreptul familiei, Edi. Universul Juridic, Bucureşti, 2012

5. Emese Florian – ”Protecția drepturilor copilului”, Ediția 2, Editura C.H. Beck,

București, 2007

52

6. Filipescu I.P., A. I. Filipescu – ”Tratat de dreptul familiei”, Editura Universul

Juridic, București, 2006

7. Frentiu Gabriela Cristina- Comentariile Codului civil (Familia),

Ed.Hamangiu,Bucuesti, 2012

8. Lupaşcu Dan, Crăciunescu Cristiana-Mihaela, Dreptul familiei, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2012

9. Moldovan Bogdan D. – Protecția copilului, Ed. Colecția Științele Educației,

Bistrița, 2008,

10. Şerban Pop, Alina Savin, Liviu Nişă, Mihaela Vrabie şi Gabriela Ilie – Codul

Civil pe înţelesul tuturor, Edit. Adevărul Holding, Bucureşti 2011

B.Legislaţie

1. Noul Cod Civil

2. Convenția cu privire la drepturile copilului

3. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

4. Decretul nr. 31/1954

C.Articole și studii de specialitate

1. Al. Bacaci – ”Precizări privind insituția ocrotirii părintești, Dreptul nr. 10/2000

2. P. Filipescu - Noțiunea de interes al minorului și importanța determinării lui.

RRD. Nr. 2/1998 p 23-27

3. Rusu Marcel I. – Considerații cu privire la atribuțiile autorității tutelare, Revista

Pandectele Române nr. 2 din 2005

4. Simona Cimpoca – art. mai 2012, Bucureşti, http://www.juridice.ro

53