ATENŢIA

1. Specificul psihologic al atenţieiDintre toate formele de manifestare a vieţii psihice, atenţia este, în explicaţiile

curente, cel mai frecvent asociată cu performanţa. Chiar dacă reuşita sau eşecul într-oactivitate se datorează în realitate bunei sau slabei funcţionări a altor domenii alepsihicului cum sunt procesele senzoriale, memoria, gândirea ori structurilemotivaţionale, atenţia este cea la care apelăm în mod curent pentru a ne justificaprestaţia. Ea este scoasă la iveală ca primă dimensiune psihică invocată, ignorândadesea cauzele reale ale unui succes sau insucces. Dincolo de ierarhia implicităconţinută în aserţiunile de mai sus, concepţiile ştiinţifice asupra atenţiei subliniază roluldeosebit de important al acesteia în activitatea umană.

Astfel, pentru Theodule Ribot, „atenţia este un monodeism intelectual,asociat cu o adaptare spontană sau artificială a individului”(1924/2000, p.16-17). Înopinia lui Alexandru Roşca „atenţia constă în orientarea selectivă şi în concentrareaactivităţii psihice asupra unor obiecte sau fenomene, ceea ce are ca efect reflectarea lormai clară şi mai completă, precum şi creşterea eficienţei activităţii”(1976, p. 375).Inlcuzând şi o dimensiune fiziologică, Vasile Preda (1991, p. 92) defineşte atenţia dreptun „proces psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă aactivităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obţinerii unei percepţiioptime, rezolvării adecvate a sarcinilor, a situaţiilor-problemă şi adaptăriicomportamentului senzorio-motor, cognitiv şi afectiv la mobilitatea condiţiilor externeşi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei”. Mai recent, Mihai Golu adoptă operspectivă similară: atenţia este un „proces psihofiziologic de orientare, concentrare şipotenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale modalespecifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unuinivel optim de eficienţă adaptativă” (2000, p. 437). Dincolo de diversitateaterminologică, majoritatea definiţiilor date atenţiei relevă notele esenţiale ale acesteia,care îi conferă un specific aparte în cadrul sistemului psihic uman: orientarea, selecţiaşi focalizarea.

Reflexul necondiţionat de orientare este unul din primele fenomene prin prismacărora a fost explicată atenţia. El constă într-un ansamblu de manifestări fiziologice şicomportamentale ce apar atunci când organismul receptează un stimul nou şisemnificativ din punct de vedere motivaţional-adaptativ. Mai concret, este vorba deelemente motrice externe (întoarcerea capului, încordarea privirii, diminuarea mişcăriloretc.), vegetative interne, dublate de modificări ale activităţii cerebrale decelabile întabloul electroencefalogramei. Reflexul necondiţionat de orientare este specific atenţieiinvoluntare şi este înnăscut, însă în urma acumulării experienţei de viaţă, anumitesituaţii ne pot declanşa reflexe condiţionate de orientare implicate în special în atenţiaexpectativă voluntară.

Selecţia atenţională constă în stabilirea voită sau automată a unor priorităţi. Omultrăieşte într-un mediu hipercomplex; în fiecare moment al vieţii noastre, o adevăratăavalanşă de stimuli senzoriali adesea dispuşi aleator şi cu evoluţie imprevizibilă nebombardează analizatorii. Resursele noastre de prelucrare a informaţiilor ce vin spre noisunt însă limitate (după unele estimări, în fiecare secundă a vieţii, asupra analizatoriloracţionează un volum de aproximativ 100 000 biţi de informaţie, din care putem prelucraconştient doar între 25 şi 100 biţi – Miclea, 1999). Apare aşadar necesitatea logică şipragmatică a unei selecţii. Consecutiv, organismul se focalizează asupra elementeloralese, acestea devenind obiectul unor prelucrări laborioase, de detaliu în detrimentuldatelor concurente, cărora le va fi blocat accesul în etajele superioare ale psihicului.

Selecţia atenţională nu se rezumă doar la „intrările” în sistemul cognitiv. O datăreceptate, acestea sunt supuse unor analize complexe, în vederea interpretăriisemnificaţiei lor, integrării într-o categorie, demers posibil doar prin raportare la baza decunoştinţe a subiectului (memoria de lungă durată). Nu toate informaţiile dobândite peparcursul ontogenezei sunt necesare pentru prelucrarea stimulilor recent receptaţi(dealtfel, activarea simultană a tuturor e imposibilă), ci doar o parte: asistăm aşadar laun nou proces de selecţie, tradus prin activarea informaţiilor relevante şi inhibarea celorirelevante. În fine, segregarea continuă şi asupra „ieşirilor” din sistem, unde se impunenecesitatea de a selecta din repertoriul general al soluţiilor posibile varianta cea maipotrivită; răspunsurile motrice presupun de asemenea distincţia între elementelerelevante şi stimulii distractori.

Dacă selecţia vizează opţiunea între un stimul sau altul din cei disponibili,focalizarea (concentrarea) presupune un demers vertical în cadrul aceluiaşi item, fiind oexpresie a profunzimii analizei acestuia. La nivel fiziologic central, ea se exprimă prinintensitatea proceselor nervoase implicate în atenţie, crearea unui focar de excitaţieputernic la nivelul scoarţei cerebrale şi inhibarea consecutivă a ariilor corticaleînvecinate; în plan comportamental se obiectivează prin rezistenţa la factoriperturbatori. Dovadă stau momentele de cufundare în lectură chiar în condiţiile unorzgomote de fond, stările de meditaţie specifice practicilor orientale ce pot merge până laabolirea senzaţiilor de durere, experienţele de transă hipnotică etc.

Cele trei dimensiuni ale atenţiei sunt complementare, fiind elemente distincte aleaceluiaşi proces psihofiziologic unitar. Dacă orientarea crează premisa angajării cătreun câmp de stimuli, selecţia asigură extragerea acelor elemente care vor determina unrăspuns adecvat, în timp ce concentrarea duce la procesarea mai adâncă a acestora.

Din punct de vedere funcţional, existenţa atenţiei implică existenţa altor două stăripsihofiziologice: starea de veghe şi starea de vigilenţă. Starea de veghe este opusă celeide somn şi se caracterizează printr-o activare difuză a scoarţei cerebrale. În plan psiho-comportamental ea presupune o contemplare generală a ambianţei, o aşteptare pasivă,caracterizată prin absenţa orientării către ceva anume, a focalizării şi selecţiei. Pe fondulacesteia se instalează starea de vigilenţă în care individul realizează o explorarenespecifică a mediului, o aşteptare pasivă a ceva încă nedefinit; specific ei este unanumit grad de tensiune psihică dat de activarea mai puternică a cortexului, menit apregăti o reacţie promptă indiferent de natura sau locaţia eventualilor stimuli. În cazulatenţiei asistăm la o îngustare a câmpului conştiinţei, dar stimulii selectaţi sunt procesaţimai profund.

În cadrul sistemului psihic uman, atenţia este mecanismul cel mai intim legat defuncţionarea celorlalte procese şi funcţii psihice. Ea nu are un conţinut informaţionalpropriu, cum este cazul percepţiei, memoriei sau gândirii şi nici o existenţăindependentă de acestea, ci dimpotrivă, manifestarea ei este intrinsec dependentă dederularea proceselor cognitive, cărora le dă un maximum de eficienţă: în prezenţaatenţiei, recepţia senzorială este mai acurată şi mai rapidă, percepţia devine maicompletă şi mai clară, memoria este mai trainică şi mai fidelă, înţelegereasemnificaţiilor mai profundă, procesul rezolutiv este mai eficient, iar deprinderile maiadecvat selectate şi aplicate. La modul global, succesul într-o activitate este dat în maremăsură de prezenţa şi calitatea atenţiei, ea fiind un adevărat „nod-releu” al vieţiipsihice” (Preda, 1991). Dintre funcţiile ce-i revin atenţiei în activitatea umană, cele maiimportante sunt următoarele ( după Golu, 2000):

a) funcţia de explorare şi baleiaj a câmpului perceptiv extern, proces implicat înorientare şi selecţie;

b) funcţia de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă durată,specifică etapei intermediare, interne a fluxului de prelucrări informaţionale,finalizată cu activarea selectivă a informaţiilor utile în situaţia dată;

c) funcţia de filtrare-selecţie a datelor cu potenţial motivaţional-adaptativ şiignorare-blocare a celor irelevante;

d) funcţia de accentuare a contrastelor în vederea unei concentrări mai profunde;e) funcţia de orientare-direcţionare, ce serveşte la elaborarea montajelor interne

adecvate desfăşurării proceselor şi acţiunilor „comandate”;f) funcţia de potenţare, de regenerare a efortului neuropsihic necesar pe toată

durata activităţii;g) funcţia de avertizare şi alertare, ce se concretizează în momentele de

accentuare a vigilenţei, prudenţei, discernământului în situaţii imprevizibilesau critice.

2. Nivele ale controlului atenţional: procesări automate şi procesări controlateDupă cum am arătat în subcapitolul anterior, implicarea atenţiei în activitatea umană

este una complexă şi deosebit de importantă. În esenţă, putem spune că rolul ei este de aasigura un control mai bun asupra situaţiei în care ne aflăm, printr-o mai bunăgestionare a informaţiilor prelucrate. Acest control nu este unul omogen; diferite tipuride sarcini reclamă diferit participarea atenţiei. Este foarte cunoscut faptul că în timpulactivităţilor simple sau a celor supraînvăţate (deprinderi), cum este mersul, ne putemconcentra şi asupra altor aspecte: admirăm peisajul, întreţinem o conversaţie cu unpartener de drum, căutăm soluţii unei probleme etc., fără ca succesiunea paşilor noştri săaibă ceva de suferit. Aceasta întrucât activitatea de bază nu necesită o focalizaredeosebită, existând resurse atenţionale suficiente pentru desfăşurarea simultană a alteisarcini. La polul opus se situează activităţile complexe, dificile, cum numeroaseelemente nefamiliare şi impredictibile. În timpul unui examen de pildă, e foarte puţinprobabil că vom putea fi atenţi şi la altceva. Dacă pe aleea pe care adineaori mergeamliniştiţi există un şanţ sau o baltă peste care va trebui să trecem, va fi necesar săcalculăm exact unde să punem fiecare picior, în ce ordine, cât de amplă trebuie să fiemişcarea ori lungimea pasului; în acele momente, creierul nostru va căuta să ne ajute sădepăşim situaţia dată, desfăşurarea simultană a unei alte sarcini conştiente fiind exclusă.Iată deci că sarcini diferite sau momente diferite ale aceleiaşi sarcini, solicită diferitegrade de implicare a atenţiei. În funcţie de aceasta, se disting două nivele ale controluluiatenţional: procesări automate şi procesări controlate (strategice).

În accepţiunea comună, nonpsihologică, termenul “automat” desemneazăproprietatea unor aparate, maşini de a desfăşura o serie de operaţii fără intervenţiaomului în condiţiile în care sunt îndeplinite anumite condiţii specifice (intervenţiaumană este desigur necesară pentru construirea, programarea unor asemeneadispozitive). În această accepţiune, termenul este eminamente un atribut al produselortehnologice. Neimplicarea factorului uman aduce o serie de avantaje în desfăşurareasarcinilor, ele nefiind supuse erorilor specific umane datorate unor surse cum suntoboseala, distragerea atenţiei sau plictiseala. De pildă, un robot ataşat unei liniitelefonice va declanşa un mecanism de înregistrare după un anumit interval de timp,fără a fi nevoie ca cineva să stea lângă el şi să apese un buton în acest sens.

Termenul a fost preluat de specialişti în explicarea unor fenomene psihice, însădelimitarea netă a sferei şi conţinutului acestei noţiuni stârneşte încă numeroasecontroverse între autorii în domeniu. Astfel, la întrebarea “Care este opusulprocesărilor automate?”, răspunsurile sunt dintre cele mai diverse: procesări conştiente(Posner & Snyder, 1975; Bargh, 1984), procesări controlate (Shiffrin &

Schneider,1984; Ohman, 1999; Mih, 2004), procesări ce reclamă efort (effortfullprocessing, Hasher & Zacks, 1984,apud Kihlstrom, 1999), procesări raţionale (Smith& Kirby, 2001). Cu toată această “bogăţie” terminologică, cea mai utilizată formulărămâne cea a prelucrărilor controlate.

În accepţiunea sa psihologică originală, semnificaţia diadei procesări automateversus procesări controlate este circumscrisă în tabelul nr. 1.

Alţi autori menţionează o serie de criterii adiţionale. Astfel, prelucrărileautomate sunt mai rapide, iar cele controlate mult mai lente; primele sunt însăinflexibile, operând în acelaşi tip de sarcină, în timp ce secundele sunt foarte flexibile,fiind utilizate într-un context mult mai larg (Power & Dalgleish, 1998). Hasher şi Zacks(1984, apud Kihlstrome, 1999) susţin că procesările automate nu sunt afectate deinterferenţă, putând fi realizate la acelaşi nivel de performanţă chiar în timpul realizăriiunor sarcini concurente, iar diferenţele interindividuale ca şi cele de vârstă suntinexistente. Un punct de convergenţă este faptul că reprezentările informaţionale suntidentice în ambele situaţii.

Tabelul nr. 1. Caracteristici ale prelucrărilor informaţionale automate, respectiv controlate (după Schneider, Dumais şi Shiffrin, 1984)

Criteriu Procesări automate Procesări controlate

Consum energetic Independente, nu implică unconsum energetic Consum energetic ridicat

Intenţionalitate Incompletă CompletăAtenţie Nu necesită, dar poate fi declanşată Necesită resurse atenţionale

Efort resimţit Deloc sau foarte puţin Nivel ridicatTipul de procesare Paralelă Serială

Gradul deconştientizare a

informaţieiPuţin sau deloc Ridicat

Gradul de retenţie înMLD Puţin sau deloc Masiv

Nivel de performanţă Ridicat Scăzut, cu excepţia sarcinilorsimple

Sensibilitate laexersare Îmbunătăţire graduală Puţin sensibile

Modificare Dificilă Uşoară

Oricât de tentante ar fi însă caracteristicile menţionate, o parte din ele nusunt realiste. Astfel, intervalul de timp extrem de scurt solicitat de procesărileatenţionale precum şi absenţa oricărei interferenţe cu sarcini concurente sunt doar douădintre criteriile contestate (Mih, 2004). Spre exemplu, deşi prototip al demersurilorautomate, reflexul de contracţie al irisului necesită un interval de timp sesizabil.

Mai mult, nici una din caracteristicile enumerate mai sus nu trebuie consideratăla modul absolut. Acest lucru ne-ar pute în faţa a două dimensiuni extreme, foarte clardelimitate la nivel teoretic, însă greu de susţinut la nivel empiric. Analizând atenttabelul nr. 1, observăm că o serie de criterii sunt formulate într-o manieră mai degrabărelativă. Astfel, efortul consecutiv prelucrărilor automate este inexistent sau puţin;gradul de conştientizare şi de retenţie în MLD sunt şi acestea absente, dar pot exista laparametri reduşi; resursele atenţionale nu sunt reclamate, dar pot fi declanşate. Oîntrebare firească în aceste condiţii este până unde ţin procesările automate şi de undeîncep cele strategice?

Un posibil răspuns ni-l oferă conceptualizarea celor două aspecte ca plasându-sela extremele unui continuum al nivelelor controlului atenţional şi nu ca fiinddihotomice (Wells & Matews ,1994 ). În acest context este preferabilă formula grad deautomatizare a procesărilor informaţionale faţă de dihotomia procesări automate versuscontrolate, orice demers cognitiv situându-se la un anumit nivel al acestui continuum,mai apropiat sau mai îndepărtat de unul dintre poli. Acceptarea acestui continuum estecompatibilă cu caracterul relativist al caracteristicilor menţionate mai sus, efortulresimţit, de pildă, putând fi unul mai mic atunci când ne situăm mai aproape de poluldin stânga sau mai mare, pe măsură ce sarcina realizată este mai apropiată de polulprelucrărilor controlate. Continuând pe aceeaşi idee, putem vorbi de o ierarhie acriteriilor de automatizare. Astfel Jacoby (1991, apud Mih, 2004) distinge între un sensslab al prelucrărilor automate (absenţa controlului conştient şi a intenţionalităţii) şirespectiv un sens tare al acestora circumscris prin întrunirea cumulativă a tuturorcriteriilor menţionate.

O menţiune importantă în acest sens a fost făcută de Bargh şi Chartrand (1999),care disting în cadrul procesărilor automate două forme distincte: o formă implicată înformarea şi funcţionarea deprinderilor şi respectiv o alta implicată în stadiile iniţiale alepercepţiei. Iniţial, orice deprindere presupune repetarea unor operaţii la nivel conştient,implicând masiv controlul atenţional şi consumând resurse energetice (procesăricontrolate); prin exerciţiu însă, acestea ajung la o oarecare independenţă de controlulconştient, realizându-se foarte rapid, fără efort, automat. Dintre factorii ce concură larealizarea automatizării, cei mai importanţi sunt repetiţia şi invarianţa structurii sarcinii(Mih, 2004). Altfel spus, o acţiune bazată pe un mod omogen de operare, în caresuccesiunea paşilor este aceeaşi, repetată frecvent, ajunge să treacă de sub tutelaprocesărilor controlate la un nivel mai scăzut al controlului atenţional, desfăşurându-seîn manieră automată. Mai concret, sintagma “mod omogen de operare” desemnează aicio asociere constantă între un anumit input şi un output specific, faptul că subiectulreacţionează constant în aceeaşi manieră în situaţii similare. În acest fel, prelucrărileinformaţionale se pot situa la diferite nivele ale controlului atenţional, într-un anumitpunct pe axa automat – controlat, în funcţie de numărul de repetiţii ca şi de constanţasarcinii respective. O sarcină îndelung exersată, ce nu implică variaţii ale inputului,bazată pe o asociere constantă input – output, va deveni automată în timp, procesareaconştientă devenind redundantă (sensul tare al automatizării). Astfel, o parte dinresursele atenţionale ale individului devin disponibile, putând fi utilizate într-o sarcinăsimultană, afectată de interferenţă doar în mică măsură sau deloc. Pe de altă parte,sarcinile neexersate îndeajuns, sau cele în care invarianţa structurii nu este absolută potfi încadrate şi acestea la un anumit nivel al automatizării (în sens slab). În cazul ambelorcategorii însă, în prezenţa unor elemente impredictibile, pentru care subiectul nu are unrăspuns elaborat, structurile automatizate nu mai sunt suficiente, sarcina fiinddesfăşurată la nivel strategic.

Ideea este susţinută şi de alte modele asupra automatizării. Astfel, pentruAnderson (1983) procesul automatizării constă în integrarea treptată, prin exerciţiu, aunei succesiuni de operatori într-unul singur, o structură cognitivă relativ unitară, a căreiimplementare va reclama resurse cognitive minore. Pe de altă parte, Logan (1988, apudSternberg, 1996) susţine că esenţa automatizării este dată de acumularea graduală a unorcunoştinţe despre output-urile specifice diferitelor inputuri (automatizarea procedeelorde calcul aritmetic de pildă, se realizează prin stocarea de răspunsuri specifice anumitorcombinaţii de numere). Deşi distincte, cele două perspective nu sunt şi contradictorii, cimai degrabă explicaţii complementare ale aceleiaşi realităţi la nivele diferite de analizăa sistemului cognitiv: global (Anderson) şi respectiv mai detaliat (Logan).

Cel de-al doilea sens al automatizării menţionat de Bargh şi Chartrand se referăla stadiile iniţiale ale procesului perceptiv. Este cunoscut faptul că percepţia are odesfăşurare procesuală, presupunând parcurgerea mai multor paşi din care noiconştientizăm doar rezultatul final: recunoaşterea obiectului. La sfârşitul anilor ’50,Hubel şi Wiesel (apud Miclea 1999) au făcut o serie de cercetări asupra mecanismelorneurofiziologice ale percepţiei vizuale pentru care li s-a decernat ulterior Premiul Nobel.Ei au descoperit existenţa în cortexul animalelor experimentale a unor celuleresponsabile de prelucrarea stimulilor vizuali simpli (linii, fante, unghiuri etc.). Întrucâtacestea sunt elemente componente ale oricărei imagini, celulele respective au fostnumite detectori de trăsături. Activitatea detectorilor de trăsături este extrem despecializată, fiecare reacţionând doar la prezenţa în câmpul perceptiv a unui anumestimul simplu, aflat într-o anume locaţie, cu o anumită orientare sau mişcare specifică;stimuli diferiţi antrenează celule diferite (a se vedea Miclea, 1999, pentru detalii).Funcţionarea lor este automată, în sensul că simpla prezenţă în câmpul perceptiv a unuistimul este suficientă pentru a declanşa modificări ale patternului de activare, fără a finevoie de o mobilizare voluntară şi conştientă. La acest nivel, prelucrările se desfăşoarănediscriminativ, faţă de toţi stimulii, mecanismele atenţionale specifice (orientarea,selecţia şi focalizarea) declanşându-se abia în etapele ulterioare ale tratării informaţiei.

Distincţia între cele două forme ale proceselor automate este adâncită şi deLogan (1992). Acesta susţine că între cele două aspecte ale automatizării existădiferenţe esenţiale de natură calitativă. Astfel, în timp ce deprinderile se formează prinrepetarea unei sarcini desfăşurate conştient, controlat, care în timp devin automatizate,procesele implicate în analiza primară a informaţiilor nu necesită un asemenea demers.Altfel spus în timp ce deprinderile sunt în realitate postatenţionale, cea de-a doua formăa proceselor automate se desfăşoară preatenţional, aspect confirmat şi de posibilitateareplierii la nivel controlat în desfăşurarea unei deprinderi, demers imposibil la nivelulprocesărilor perceptive primare. Primul aspect ţine mai degrabă de memorie, în timp cesecundul este implicat în funcţionarea percepţiei.

În concluzie, dacă prin procesări automate înţelegem deprinderi, diferenţeledintre acestea şi procesările controlate sunt de natură cantitativă (aceleaşi mecanisme,dar automatizate). Dacă prin procesări automate înţelegem acel tip de prelucrăriimplicate, de pildă, în funcţionarea detectorilor de trăsături, diferenţele dintreprocesările automate şi cele controlate sunt de natură calitativă.

3. Formele atenţieiSusţinerea atenţională a activităţii este un domeniu complex care îmbracă forme

particulare în momente diferite în funcţie de sarcina efectuată dar şi de particularităţilesubiectului. În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei de a fi atent, a depunerii unuiefort voluntar în vederea atingerii unui scop stabilit, atenţia poate fi involuntară,voluntară şi postvoluntară.

a) Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei. Specificul eieste declanşarea şi susţinerea spontană, neintenţionată, fără ca subiectul să-şi propună săfie atent ori să depună un efort în acest sens. Din punct de vedere comportamental,atenţia involuntară este explicată prin prisma reflexului necondiţionat de orientare, ceapare atunci când ne confruntăm cu stimuli noi, cu apariţie bruscă ori neaşteptată.Berlyne (1966, apud Golu, 2000) a demonstrat că anumiţi stimuli, numiţi prosexogenise impun în mod automat în competiţia pentru resurse cognitive, fiind procesaţi în modprioritar. Dispun de acest tratament preferenţial elementele caracterizate prin noutate,asimetrie, contrast, neregularitate, intensitate mare, mişcare sau complexitate. În

psihologia reclamei de exemplu, dat fiind caracterul intruziv al spoturilor publicitare,realizatorii caută mijloace prin care să atragă involuntar atenţia receptorilor; se recurgeastfel la imagini atipice, contrastante cu cele uzuale, uneori chiar şocante; ambiguitateaunui mesaj determină subiectul să-i descifreze sensul, insistând astfel mai mult asupralui; debutul unei reclame radio printr-un zgomot/sunet puternic sau dimpotrivă, printr-un moment de linişte totală ne va face să ne focalizăm asupra ei; mişcarea unui stimulpe un fond de elemente fixe atrage urmărirea involuntară a acestuia. Contrastulcromatic, conturarea specială, apariţia şi dispariţia bruscă a unui stimul sunt utilizate şiîn semnalizarea rutieră, construirea aparaturilor de bord, a firmelor luminoase,panourilor stradale etc.

Acţiunea repetată a unui stimul, chiar dacă dispune de caracteristicile enumeratemai sus, duce la scăderea treptată a interesului faţă de acesta, în virtutea fenomenului dehabituare (obişnuire). Reflexul de orientare dispare în timp, iar la nivel cortical seconstată o diminuare a activităţii electrice din zona de proiecţie specifică (pentrupreîntâmpinarea acestui fenomen, creatorii de reclame diversifică expresiile, concepforme alternative de exprimare a aceluiaşi mesaj). Pornind de la asemenea observaţii,Sokolov (1963) explică funcţionarea atenţiei involuntare prin legăturile funcţionaledintre cortex şi formaţiunea reticulată. Esenţa modelului este postularea existenţei lanivelul cortexului a unui aşa numit model acceptor al stimulilor cu care venim încontact. Mai concret, modelul acceptor desemnează un patern de activare specific unuianumit stimul, în baza căruia acesta este recunoscut. Orice informaţie externă o datăreceptată de segmentele periferice ale analizatorilor este trimisă spre cortex pe două căi:direct şi respectiv, prin intermediul formaţiunii reticulate. Mesajul sosit la cortex înzonele de proiecţie specifice este analizat în vederea recunoaşterii. Dacă la acest nivelexistă un model acceptor al stimulului receptat, cortexul inhibă circuitul secundar,blocând activarea formaţiunii reticulate. Invers, atunci când cortexul nu recunoaşteinputul proaspăt sosit, el nu va mai bloca circuitul receptor - formaţiune reticulată, carela rândul său, prin intermediul sistemului reticulat activator ascendent (SRAA) vasuplimenta activarea corticală deja existentă (figura 1). În acest fel, stimulul receptat vabeneficia de resurse suplimentare de procesare, impunându-se prioritar în câmpulconştiinţei (atenţie involuntară).

(SRAA)

Fig. 1. Modelul lui Sokolov, 1963 (după Miclea, 1999 - săgeţile continuereprezintă conexiuni excitative, iar cele punctate, conexiuni inhibitive)

Nu orice repetiţie duce însă la habituare. În măsura în care un semnal specific,chiar dacă apare frecvent, are consecinţe importante asupra comportamentului, estepurtător al unui mesaj decisiv în funcţie de care acţiunile noastre vor fi orientate într-unfel sau altul (este întărit), reflexul de orientare difuz şi perisabil se transformă în reacţiede investigaţie, de explorare a mediului (Preda, 1991). Exemplele arată că oamenii ce

Stimul Receptor

Cortex(model acceptor)

Formaţiunereticulată

locuiesc în apropierea gărilor sunt deosebit de sensibili la început faţă de zgomotulprodus de trecerea unui tren: îşi focalizează atenţia în direcţia respectivă, îşi întreruppentru moment activitatea sau sunt chiar treziţi din somn; în timp, ei se obişnuiesc cusemnalul respectiv, ajungând să-l ignore. Nu ne obişnuim şi nu ignorăm însă sunetulemis de alarma propriei maşini, chiar dacă aceasta sună de mai multe ori într-o noapte;de data aceasta mesajul e unul foarte important (cineva încearcă să o fure) şi vomacţiona în consecinţă.

Rolul atenţiei involuntare în viaţa şi activitatea umană este unul deosebit deimportant. Prin natura mecanismelor psihofiziologice de care dispune, ea este unmecanism de control cognitiv asupra mediului, realizând detecţia şi analiza rapidă astimulilor relevanţi din punct de vedere adaptativ. În plus, focalizarea involuntară poatefi menţinută timp îndelungat fără ca la nivel subiectiv să apară senzaţia de oboseală,avantaj dat de consumul energetic scăzut. Activităţile importante, chiar dacă dispun demomente interesante, plăcute, implică adesea şi părţi neinteresante, rutiniere, uneorichiar plictisitoare; în asemenea situaţii, atenţia involuntară nu este suficientă, iar pentrureuşită e nevoie de o mobilizare voluntară, intenţionată.

b) Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană a atenţiei. Eaconstă în orientarea selectivă şi concentrarea deliberată asupra unui obiect, sarcini sauactivităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizarea uneiactivităţi şi atingerea scopului propus. Este intrinsec legată de existenţa unei intenţii, aunui scop conştient formulat şi asumat. Un rol deosebit de important în acest proces îlau mecanismele verbale, ce funcţionează ca o comandă internă în baza unui suportmotivaţional adecvat: „trebuie să fiu atent...să mă concentrez...să urmăresc ce seîntâmplă”.

Din punct de vedere neurofiziologic, ea presupune existenţa unui focar deexcitaţie intensă la nivelul scoarţei cerebrale, întărit prin fenomenul inducţiei pozitive.Modelul lui Sokolov, prezentat anterior, deşi formulat pentru modelarea reflexuluinecondiţionat de orientare, poate fi extins şi pentru explicarea atenţiei voluntare. Înacest caz, în urma intenţiei conştient formulate şi asumate de procesare a unui anumitstimul cu valoare motivaţională ridicată, cortexul, deşi dispune de un model acceptor, vaacţiona descendent stimulând formaţiunea reticulată, care la rândul ei va activasuplimentar cortexul. Susţinerea energetică astfel obţinută va permite manifestareaplenară a orientării, selecţiei şi concentrării voluntare.

O formă particulară a atenţiei voluntare este atenţia expectativă. Aceasta semanifestă anticipativ, în aşteptarea producerii unei schimbări în mediu, aspect cunoscutsau intuit de subiect în virtutea experienţei sale anterioare (de această dată avem de-aface cu un reflex condiţionat de orientare). Sub aspect intelectual-cognitiv, atenţiaexpectativă reprezintă un stadiu pregătitor în cursul căruia este evocată imaginea unuieveniment prevăzut sau presupus; astfel, evenimentul real, este doar o întărire areprezentării preexistente. Sub aspect motor, atenţia expectativă se asociază cu o starede tensiune dată de inervaţia pregătitoare a centrilor nervoşi şi a musculaturii aferente,care la cel mai mic semnal se poate transforma în impuls/acţiune reală (Ribot,1924/2000). Astfel, în aşteptarea scufundării plutei, pescarul îşi va „pregăti” mişcareade înţepare a peştelui reacţionând prompt când aceasta se produce, iar pe stadioane,golul adesea „pluteşte în aer”.

Sub aspect procesual, mobilizarea voluntară se manifestă pe parcursul tuturoretapelor de prelucrare informaţională: intrare, veriga intermediară (procesarea internăpropriu-zisă) şi ieşire. Distingem astfel împreună cu alţi autori (Preda, 1991, Golu,2000) între atenţia senzorială, atenţia intelectivă şi cea motorie. Atenţia senzorială estespecifică intrărilor în sistemul cognitiv şi se manifestă printr-o orientare preferenţială

asupra stimulului, a locaţiei sale şi a canalului senzorial care l-a receptat. Caracterulprosexogen face ca încă din această etapă, anumite semnale să aibă prioritate în faţacelor concurente (selecţie). Atenţia intelectivă continuă procesarea stimulului anteriordetectat şi selectat din mediu; la acest nivel are loc interpretarea informaţiei prinactivarea cunoştinţelor necesare din memoria de lungă durată (în funcţie de unităţileactivate, aceeaşi situaţie externă poate fi înţeleasă într-un fel sau altul). Ea este profundimplicată în activităţile rezolutive, de căutare sau concepere a unei soluţii pentru oproblemă, în sarcinile de reactualizare a informaţiei din memorie. Sub raportulcaracteristicilor, este forma cu cel mai înalt grad de concentrare, focalizare atenţională.O dată aleasă varianta de răspuns faţă de situaţia în care ne aflăm, este necesară şipunerea ei în aplicare. Intrăm deja pe terenul atenţiei motorii, responsabilă deimplementarea şi monitorizarea răspunsului ales, efectuarea lui în conformitate cuexigenţele şi posibilităţile personale. Iată deci că atenţia este o activitate eterogenă, cufuncţii distincte, îmbrăcând un anumit specific în diferite momente de manifestare. Maimult, cele trei aspecte menţionate mai sus sunt surse ale unor diferenţe inter-individuale.

Prin specificul ei, atenţia voluntară susţine activitatea individului atât înmomentele interesante, plăcute, dar şi în cele mai puţin atractive, dar de o importanţădeosebită. Există însă şi un preţ: perioadele de concentrare prelungită atrag după sine ostare de oboseală, de epuizare psihică. Neajunsul de mai sus este depăşit însă de atenţiapostvoluntară, prezentată în cele ce urmează.

c) Atenţia postvoluntară. Desfăşurarea repetată a unei sarcini asumateconştient şi voluntar face în timp ca aceasta să treacă de sub tutela procesărilorcontrolate sub cea a procesărilor automate. Astfel, dacă la început, schimbarea vitezelorautoturismului ne solicită intens atenţia voluntară, fiind necesar să ne concentrăm asuprafiecărei manevre efectuate, cu exerciţiul, putem să facem acest lucru fără un efortdeosebit; mai mult, în acelaşi timp avem şi controlul volanului, al pedalelor, neorientăm pe şosea şi putem asculta ştirile la radio ori angaja într-o conversaţie. Aceastaîntrucât activităţile menţionate au devenit automate. Aşa cum am arătat, cele maiimportante premise ale automatizării sunt repetiţia şi invariabilitatea sarcinii (sedesfăşoară întotdeauna în acelaşi fel). Astfel, într-o primă accepţiune, atenţiapostvoluntară poate fi definită ca un ansamblu de structuri operatorii ce funcţioneazăautomat în monitorizarea şi reglarea activităţii, un sistem de deprinderi de a fi atent. Dinpunct de vedere calitativ, reglajul postvoluntar se apropie de atenţia voluntară, dar, spredeosebire de acesta, cantitatea de resurse energetice consumată este neglijabilă. Acestfapt permite individului angajarea simultană în mai multe activităţi (distributivitate).

Pe lângă accepţiunea descrisă mai sus, specifică funcţionării deprinderilor, uniiautori (Preda, 1991) menţionează şi o altă formă a atenţiei postvoluntare – atenţiaatitudinală. Ea este puternic susţinută de interese cognitive, factori afectivi şimotivaţionali, ceea ce permite perioade lungi de focalizare fără apariţia senzaţiei dedisconfort şi oboseală. Realizarea unei activităţi plăcute, interesante, cum estevizionarea unui film preferat, a celor motivate intrinsec în general se realizează aproapede la sine. În acest caz, atenţie este mai degrabă atrasă (ca şi cea involuntară) declanşată.

După, cum am văzut, fiecare din cele trei forme ale atenţiei are atât avantaje câtşi limite serioase. Nici una dintre ele nu este general valabilă, indiferent de activitateacurentă. De aceea, în desfăşurarea sarcinilor, atenţia voluntară, involuntară şipostvoluntară se alternează şi compensează reciproc. O activitate în ansambluautomatizată implică şi momente mai dificile, impredictibile, în care reglajulpostvoluntar nu mai e suficient, fiind suplinit de mobilizarea voluntară. În concluzie,formele atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă ci dimpotrivă alcătuiesco unitate dinamică.

4. Calităţile atenţieiDincolo de forma de manifestare voluntară, involuntară sau postvoluntară, o

analiză mai detaliată a atenţiei şi rolului ei în activitatea umană relevă o serie decaracteristici ale acesteia. Dintre calităţile atenţiei, cele mai importante sunt volumul,concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea. Atenţia diferitelor persoanediferă în funcţie de aceste dimensiuni, iar dezvoltarea lor inegală poate recomanda saudimpotrivă contraindica un candidat pentru o anumită profesie.

a) Volumul atenţiei desemnează numărul de elemente sau unităţi informaţionale(litere, cifre, cuvinte, imagini, obiecte etc.) pe care un subiect le poate urmări simultancu maximă şi relativ egală claritate. Acesta a fost stabilit pe o plajă de valori cuprinsăîntre 5 şi 9 elemente (7±2), în urma unor studii de pionierat realizate de George Millerîncă din 1956. Valoarea exactă diferă în funcţie de experienţa cu acea categorie destimuli, tipul de material utilizat, posibilitatea condensării informaţiei în structuri maisimple, prezentarea grupată sau dispersată, intensitatea şi durata stimulării, motivaţiasubiectului etc. Astfel, cifrele sunt percepute mai uşor decât literele, silabele cu sens maiuşor decât cele fără sens, imaginile mai uşor decât cuvintele; atunci când stimulii suntcuvinte, vom putea fi simultan atenţi la mai puţine elemente, însă numărul literelorcuprinse este mult mai mare.

Unii autori contestă interpretarea rezultatelor obţinute în urma studiilortahistoscopice ale lui Miller. Aceleaşi cifre sunt invocate frecvent atât ca volum alatenţiei cât şi al memoriei de lucru, iar sarcina lui Miller vizează mai degrabă memoriadecât atenţia. Oricum, cele două aspecte se suprapun doar în condiţii de aşteptarepasivă, nedirecţionată spre ceva anume, iar în raport cu volumul memoriei de lucru,volumul atenţiei este mult mai fluctuant, în funcţie de specificul activităţii desfăşurate(Miclea, 1999). Mai mult, Averbach şi Sperling (apud Preda, 1991) au arătat că atenţiapoate avea o capacitate de până la trei ori mai mare decât se crezuse iniţial.

b) Concentrarea este o însuşire eminamente specifică atenţiei şi se referă laadâncimea procesării, la cât de profund este analizat stimulul selectat. Volumul şiconcentrarea sunt două dimensiuni ce corelează negativ: cu cât numărul entităţilorurmărite simultan este mai mare, cu atât prelucrarea lor este mai superficială şiviceversa. Sub aspect comportamental, concentrarea atenţională se exprimă prin gradulde rezistenţă la factorii perturbatori (zgomote de fond, imagini ce ne bombardeazăanalizatorii, gânduri intruzive etc.), principiu valorificat în numeroase probe de evaluare(teste) ale acestei activităţi psihice. Pentru o concentrare adecvată este nevoie de osusţinere afectiv-motivaţională corespunzătoare. Momentele de concentrare profundă semanifestă la nivel cortical printr-un focar de excitaţie puternică însoţit de inhibareaconsecutivă a ariilor învecinate. Din acest motiv este de aşteptat ca după perioadele deintensă focalizare nivelul concentrării să decline, performanţele să scadă şi să seinstaleze starea de oboseală.

c) Stabilitatea exprimă persistenţa în timp, menţinerea atenţiei concentratepentru o anumită durată necesară îndeplinirii cu succes a diferitelor activităţi.Performanţele mari în orice profesie sunt facilitate, printre altele şi de stabilitateaatenţiei. Ca şi celelalte însuşiri analizate, stabilitatea constituie obiect al variabilităţiiinterindividuale. O importanţă deosebită a fost acordată diferenţelor dintre categoriile devârstă. Astfel, dacă preşcolarul poate rămâne atent pentru 10-15 minute, intervalulcreşte la vârstele mai mari ajungând la maturitate la intervale mai mari de o oră;asemenea criterii au fost luate în calcul în stabilirea duratei activităţilor didactice dingrădiniţe şi şcoli, dar şi în procesul muncii, prin alternarea lor cu pauze. Stabilitatea şiconcentrarea se pot educa şi dezvolta prin exerciţiu, prin trasarea unor sarcini cu durată

din ce în ce mai mare dublate de întăriri adecvate; procesul este limitat însă de anumitecondiţii naturale, fiziologice cum sunt forţa, mobilitatea şi echilibrul proceselornervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia).

d) Mobilitatea reprezintă schimbarea intenţionată a obiectului atenţiei, trecereade la focalizarea asupra unui aspect al realităţii la concentrarea asupra altuia.Majoritatea sarcinilor personale sau profesionale reclamă o asemenea capacitate.Interesează însă în mod deosebit rapiditatea cu care subiectul este capabil să-şidefocalizeze şi refocalizeze atenţia. Din acest punct de vedere, inerţia atenţiei , în sensulunei comutări mult prea lente faţă de necesităţile obiective ale activităţii, este o trăsăturănegativă, contraindicată în numeroase profesii. Nu trebuie să confundăm însămobilitatea atenţională, proces justificat, ce apare atunci când situaţia o impune, cufluctuaţia atenţiei, tradusă prin oscilaţii repetate între diferite surse de stimuliincontrolabile de subiect, focalizarea aleatoare asupra elementelor perturbatoare dinmediu fără a putea rămâne concentrat asupra datelor importante.

e) Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a susţine simultan douăsau mai multe activităţi diferite. Putem merge pe stradă şi întreţine conversaţie în acelaşitimp; conducem autoturismul, controlând atât volanul, cât şi pedalele, semnalizatorul oricomutatorul de viteze. Analiza exemplelor de mai sus relevă condiţiile în caredistributivitatea atenţiei se poate manifesta:

- doar una din activităţi este principală, iar celelalte sunt subordonate;- una solicită concentrare voluntară, iar celelalte sunt automatizate;- acţiunile desfăşurate simultan sunt integrate şi subordonate într-o activitate

unitară mai complexă.Natura exactă a distributivităţii stârneşte încă numeroase controverse printre

specialişti. În timp ce unii pledează pentru caracterul autentic al acesteia, alţii explicăfenomenul pe baza unor comutări foarte rapide ale atenţiei, la anumite intervale de timpşi asupra activităţilor subordonate, care, în virtutea automatismelor, solicită doar omonitorizare superficială; în această accepţiune, distributivitatea este văzută ca rezultatal unei mobilităţi foarte rapide. În esenţă, diferenţa de opinii vizează caracterul simultansau succesiv al distributivităţii.

5. Diferenţe individuale în manifestarea atenţiei: stilul atenţionalPână acum am analizat atenţie pornind dinspre exterior, de la diferitele situaţii

ce solicită, declanşează sau permit forme particulare de manifestare ale acesteia. Darsubstratul fiziologic al fiecăruia dintre noi e diferit, dat de repartizarea inegală a forţei,mobilităţii şi echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. Cu toţii putem desfăşura un numărinfinit de sarcini, dar nu cu aceleaşi performanţe, iar în acest proces, atenţia are un rolhotărâtor. Aşa cum am arătat, calităţile atenţiei diferă semnificativ de la un subiect laaltul. Să distingem aşadar între atenţia ca stare, manifestare de moment indusă decondiţiile externe şi atenţia ca trăsătură, în sensul unei dominanţe atenţionale specificăindividului, modul cel mai frecvent şi natural de manifestare al ei, determinat prioritarde caracteristicile interne.

Cu privire la acest ultim aspect, se impune introducerea conceptului de stilatenţional, propus de Robert Nideffer încă din 1976. El este autorul unei teorii asupranaturii atenţiei, formulată în contextul psihologiei sportului, care poate fi însă aplicatăcu succes în explicarea manifestărilor din oricare alt domeniu de activitate. Conformmodelului, în fiecare moment, atenţia oricărui subiect se situează pe un continuum întrelarg şi îngust (dimensiune numită lărgime a focalizării şi care este dată de numărul deelemente la care subiectul este atent la un moment dat), în acelaşi timp putând evalua

atenţia şi din punct de vedere al orientării acesteia (atenţie internă, focalizată pegândurile, emoţiile, experienţele proprii şi respectiv atenţie externă, focalizată peelemente din mediul înconjurător).

Dincolo de aceste nuanţări, fiecare individ poate fi încadrat, spune autorul, înunul din cele patru categorii conform celor două axe, după cum urmează: atenţie larg –externă, atenţie larg – internă, atenţie îngust – externă şi respectiv atenţie îngust –internă. Acestora li se adaugă alte două categorii de stil atenţional extrem, ce se apropiemai mult de patologic: atenţie exagerat – externă şi exagerat – internă (Nideffer, 1976).

Mai analitic, cele patru dimensiuni atenţionale funcţionale pot fi descrise astfel:Ø BET (eng. broad external – larg extern) – desemnează capacitatea subiectului de a

percepe un număr mare de stimuli externi, de a evalua în timp util schimbările dinmediu , în vederea unei decizii rapide şi adecvate;

Ø BIT (eng. broad internal – larg intern) – descrie abilitatea de a integra şi urmări unnumăr mare de gânduri, senzaţii, emoţii, aspect esenţial în activităţile de performanţă;

Ø NET (eng. narrow external – îngust extern) – se referă la capacitatea de concentrareprofundă asupra unui singur aspect exterior, la evitarea distragerii atenţiei, la execuţiaunei mişcări conform planului (cum este serviciul la tenis, ori reacţia promptă lainiţiativa unui adversar);

Ø NIT (eng. narrow internal – îngust intern)– constă în procesarea adâncă ainformaţiilor din mediul intern; o întâlnim în realizarea unui calcul matematic, în timpulunei rugăciuni, şi în general este implicată în reactualizarea informaţiilor (fig.2).

EXTERN

LARG

evaluare performanţă

ÎNGUST analiză reactualizare

INTERN

Figura 2 .Cele patru dimensiuni atenţionale funcţionale şi sarcinile lor cognitiveprioritare (adaptat după Werner, Martin, Greeleaf şi Jackson, 1998)

Nideffer (apud Downing 2003) consideră că orice individ posedă un stilatenţional preferat, însă diferite situaţii solicită stiluri atenţionale diferite ca o condiţiepentru atingerea unor performanţe superioare. Altfel spus, eficienţa fiecăruia într-oanumită sarcină va depinde şi de măsura în care stilul său atenţional este unul potrivitsarcinii respective. Astfel, un sport cum este tirul va necesita o concentrare mai îngustăînsă profundă, în timp ce jocul de baschet, implicând urmărirea mingii, a mişcărilor şiintenţiilor adversarilor, a distanţei până la panou, etc., reclamă focalizarea atenţieiasupra unui număr mai mare de itemi. Întrucât orientarea externă versus internă şirespectiv largă versus îngustă sunt reciproc exclusive (nu ne putem concentra şi asupra

stimulilor interni şi asupra celor interni în acelaşi moment), capacitatea sportivului de a-şi schimba focalizarea atenţiei, precum şi rapiditatea cu care poate realiza acest lucruconstituind predictori importanţi ai performanţei în diferite ramuri sportive.

6. Teorii psihologice ale atenţieiAcumularea treptată de informaţii despre la modul de funcţionare a atenţiei

precum şi implementarea de noi metode şi tehnici de cercetare au permis formularea anumeroase explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile cu privire la aceasta. Dincolo denumărul mare, modelele existente pot fi grupate în câteva categorii distincte în funcţiede unghiul de abordare şi de elementele comune. Rezultă astfel teorii fiziologice, teoriineurochimice şi respectiv teorii psihologice.

Modelele fiziologice explică funcţionarea atenţiei prin prisma formaţiunilorcerebrale implicate. În speţă, se subliniază rolul important al dinamicii dintre cortex şiformaţiunea reticulată, al cărei specific a fost prezentat la punctul 3.a. Cercetăriulterioare au scos în evidenţă faptul că atenţia este un proces distribuit la nivelul maimultor segmente ale sistemului nervos central. Astfel, utilizând tehnica înregistrăriifluxului sangvin local, Roland şi Friberg (1985, apud Miclea, 1999) au relevatparticiparea unor zone cerebrale diferite în faza de pregătire faţă de cea de execuţie aunor sarcini atenţionale: cortexul cingulat anterior respectiv cel posterior ca şiformaţiunea reticulată din creierul mijlociu.

Un alt nivel de analiză, mai detaliat, pune manifestarea atenţiei pe seama unormediatori chimici de la nivelul sistemului nervos central (modele neurochimice).Cercetările au scos în evidenţă rolul activator al catecolaminelor din sistemul limbic, detipul dopaminei, serotoninei şi norepinefrinei, precum şi funcţia inhibitoare amonoaminooxidei (MAO), ce duce la scăderea vigilenţei şi diminuarea atenţiei. În fine,există rezultate plauzibile ce arată că funcţionarea SRAA poate fi influenţată devariaţiile glicemiei, oxigenului şi gazului carbonic, precum şi de acţiunea drogurilorcare pot avea atât efecte stimulative (cofeina) cât şi perturbatoare (LSD) asupra atenţiei(Golu, 2000).

Specific modelelor psihologice este abordarea atenţiei prin raportare laactivitate, motivaţie, la celelalte procese şi funcţii psihice în general. În cadrul acestorane vom axa cu precădere asupra teoriilor cognitive, care încearcă să ofere explicaţiipertinente modului şi locului în care are loc selecţia informaţională în ansamblulfluxului de procesare a informaţiilor. Preocupări în domeniu au existat încă din anii ’50.Astfel Cherry, analizând modul în care oamenii interacţionează în timpul unei petreceride pildă, a constatat că la urechea unui participant oarecare, alături de sunetele emise departenerul de conversaţie sosesc multe alte mesaje provenite de la alţi emiţători, angajaţiîn alte discuţii (coktail party phenomenon). În particular, interesează măsura în care suntprocesate aceste mesaje, la care nu suntem atenţi. Observaţiile curente arată că o parte aacestor „paraziţi informaţionali” sunt totuşi receptaţi de subiect şi prelucraţi la nivelsemantic (înţeleşi). Ulterior, el a încercat să reproducă situaţia descrisă în laborator,păstrând sub control factorii implicaţi. Pentru aceasta a recurs la sarcina ascultăriidihotomice. Procedura prevede transmiterea simultană a două mesaje verbale diferite lacele două urechi, cu ajutorul unor căşti şi a altor aparaturi specifice. Instructajul datsubiectului este de a fi atent doar la unul din mesaje (pe care să încerce să-l memorezesau chiar să-l reproducă simultan), celălalt cerându-i-se să-l ignore. Utilizând proceduradescrisă mai sus, Cherry (1953) a constatat faptul că vis-a-vis de mesajul transmis laurechea ignorată, informaţiile subiecţilor erau foarte lacunare: ei puteau să spună cel

mult dacă vocea din cască era una de bărbat sau de femeie, cu un timbru mai înalt orimai bazal, locaţia mesajului, dar nu aveau acces la semnificaţia semantică, la înţelesulcelor transmise. S-a concluzionat astfel, că din mesajele receptate de analizator, dar lacare nu suntem atenţi, putem procesa doar însuşirile de ordin fizic, elementeleperiferice, dar nu şi elementele centrale (semnificaţia).

Pornind de la aceste date, a fost postulată existenţa unor filtre ce asigură selecţiainformaţională specifică atenţiei, a unor mecanisme psihofiziologice ce realizeazăsegregarea informaţiilor la care suntem atenţi de cele ignorate. Natura acestora a fostinterpretată diferit. Pentru Broadbendt, filtrul blochează informaţiile nerelevante, dupăNeisser, filtrul acţionează în sens pozitiv, amplificând semnalele relevante, iar în opinialui Anne Tresiman, rolul filtrelor este de a atenua, slăbi semnalele ce nu sunt urmăriteatent, care nu vor mai fi supuse la prelucrări laborioase de ordin semantic.

Mai concret, o primă explicaţie a funcţionării filtrelor a fost formulată deBroadbendt (1958). Conform acesteia, toate informaţiile receptate de analizatori suntprelucrate nesegregaţionist la nivelul caracteristicilor fizice, însă doar mesajele la caresuntem atenţi vor fi analizate mai profund la nivel categorial şi semantic (aşa se explicărecunoaşterea vocii de bărbat/femeie). Întrucât asumpţia de bază a teoriei este căselecţia informaţională intervine în stadiile iniţiale ale prelucrărilor informaţionale,înainte de dispozitivele de decodare a conţinutului mesajelor, ea este cunoscută subdenumirea de modelul filtrajului timpuriu. Intuitiv, cele spuse mai sus sunt ilustrate înfigura 3.

Figura 3. Modelul filtrajului timpuriu (adaptat după Miclea, 1999 -numărul săgeţilor este un indice al cantităţii stimulilor procesaţi la fiecare nivel)

Şi totuşi, experienţa cotidiană arată că, deşi nu putem fi simultan atenţi în maimulte părţi, totuşi, o parte a mesajelor ignorate ne poate influenţa comportamentul.Dealtfel, subiecţii din studiul lui Cherry puteau în mod surprinzător să identifice numelepropriu inserat în mesajul ce trebuiau să-l ignore. Un asemenea fapt nu putea fi explicatpe baza filtrajului timpuriu. Studii ulterioare realizate în paradigma ascultăriidihotomice au relevat de asemenea date incompatibile cu modelul descris. Astfel,Norman (1969) a întrerupt mesajele la jumătatea timpului de ascultare şi a constatat căambele mesaje puteau fi relatate într-o măsură mult mai mare decât se crezuse anterior.McKay (1973) diversifică procedura experimentală într-o manieră şi mai ingenioasă: laurechea dominantă era prezentat un mesaj ambiguu, ce putea fi interpretat în mai multevariante; simultan, la urechea ignorată subiectul auzea un cuvânt prin prisma căruia,mesajul ambiguu putea fi interpretat într-un anumit mod. De exemplu: „Ionel studiazăcelula”, dublat la urechea ignorată de „închisoare” sau de „microscop”. Rezultatele auarătat tendinţa de interpretare a cuvântului polisemantic în funcţie de cuvântul deindiciile oferite, dar la care nu erau atenţi. Evident, acest lucru nu ar fi fost posibil dacăsubiecţii nu ar fi avut acces la semnificaţia cuvintelor cheie pe care însă nu s-aufocalizat. În fine, Gray şi Wedderburn (1960) au prezentat subiecţilor mesaje hibride,după cum urmează: la urechea dominantă începea un mesaj cu sens, care continua la unmoment dat cu informaţii fără legătură cu cele anterioare; sincronizat „rupturii de sens”,

Recepţiesenzorială

Procesare lanivel fizic Filtre

Procesare lanivel

semantic

la urechea ignorată erau transmise elemente fără sens, după care continua mesajulînceput la cealaltă ureche (apud Miclea, 1999). Un posibil exemplu este următorul:La urechea dominantă: În rucsacul de drumeţie, ea a pus sandwich-uri, suc, raft, către...La urechea ignorată: ...mare, pieton, întotdeauna, lac, biscuiţi şi ciocolată.Relatările subiecţilor conţineau elemente din ambele enunţuri (În rucsacul de drumeţie,ea a pus sandwich-uri, suc, biscuiţi şi ciocolată).

Experimentele de mai sus arată că modelul lui Broadbendt era cu mult depăşitde realitate. Datele experimentale arătau clar că şi informaţiile la care nu suntem atenţipot fi cel puţin parţial procesate semantic. În consecinţă, Norman (1968) formulează onouă explicaţie a selecţiei atenţionale (modelul filtrajului târziu). Conform acestuia,filtrele intervin mai târziu în dinamica procesuală, pe parcursul sau după prelucrareasemantică. Suntem din nou, în faţa unei contradicţii: dacă realitatea este cea descrisă deNorman, atunci n-ar trebui să întâmpinăm nici o dificultate în a discerne între frazerostite simultan, la aceeaşi ureche, de aceeaşi voce, cu aceeaşi intensitate. Un asemeneademers este însă mult prea puţin plauzibil.

Renunţând la ideea funcţionării filtrelor după principiul „totul sau nimic”, un altautor, Treisman, propune o teorie în care mecanismele de selecţie au mai degrabă un rolde atenuare a inputurilor. Deşi la prima vedere pare o simplă medie aritmetică acelorlalte două concepţii extreme, modelul filtrelor atenuante oferă o perspectivă multmai realistă de interpretare a datelor experimentale contradictorii ca şi a situaţiilorecologice, naturale: selecţia informaţiilor poate avea loc la diferite paliere ale sistemuluicognitiv, în funcţie de gradul de solicitare al acestuia din momentul respectiv. Astfel, osarcină mai dificilă va necesita o concentrare mai profundă, consumatoare de resurse,iar stimulii irelevanţi vor fi analizaţi doar superficial (filtrele acţionează mai timpuriu);activităţile curente, supraînvăţate, familiare subiectului, solicitând subiectul într-omăsură mai mică, vor permite procesări mai laborioase ale informaţiei colaterale,inclusiv la nivel semantic (filtrele acţionează mai târziu). Pertinenţa teoriei lui Treismanface ca şi azi să fie invocată în numeroasele cercetări efectuate pe această temă.

Metafora filtrelor nu este unica modalitate de explicare a fenomenului „coktailparty”. O altă ipoteză este existenţa unor comutatori la nivelul atenţiei, un fel de macazce dirijează atenţia spre un canal de recepţie sau altul, în funcţie de relevanţa datelorinterceptate de subiect (Reuchlin, 1999). În acest fel, informaţia care prezintă un interesdirect este luată la cunoştinţă chiar dacă parvine dintr-o sursă aparent neurmărită. Darcum se realizează procesul de comutare, atâta timp cât noi nu ştim apriori când şi undeva apărea ceva relevant? Atenţia se presupune că funcţionează discontinuu astfel încâtîn momentele redundante ale mesajului principal, sunt extrase mostre de informaţie dincelelalte canale de recepţie, care sunt analizate prin prisma memoriei de lungă durată(Zlate, 2000); atunci când se conchide că mostrele respective conţin date esenţiale, sedecide automat comutarea atenţiei.