Articolul 320. Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană pentru sine se

dobândeşte de către aceasta dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

(2) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin ocupaţiune, act

juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească atunci

când aceasta este translativă de proprietate.

(3) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act

administrativ.

(4) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

 1. În acest articol sunt enumărate principalele moduri de dobândire a dreptului de proprietate, care

tradiţional se clasifică în moduri originare şi moduri derivate. O asemenea clasificare a modurilor de

dobândire a dreptului de proprietate se face în funcţie de situaţia juridică a bunului în momentul

dobândirii. Pentru modurile originare este caracteristic faptul că dobânditorul este primul proprietar al

unui bun, adică anterior bunul nu a aparţinut nimănui, de exemplu producerea bunului (alin. 1 al

art.320). Considerăm de asemenea că mod originar este şi ocupaţiunea (art.323).

Modurile de dobândire a drepturilor de proprietate derivate au ca obiect transmiterea dreptului de

proprietate de la o persoană la alta (ex. actul juridic civil). Toate celelalte moduri de dobândire a

dreptului de proprietate enumărate în art. 320 sunt moduri derivate, adică sunt transmisiuni ale

dreptului de proprietate de la un titular la altul.

 Alin. 1 reglementează unul din modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate şi anume

producerea bunului. Astfel, regula este că cel ce produce bunul pentru sine este proprietarul acestui

bun. De la această regulă pot fi excepţii, acestea fiind stabilite de lege sau contract. Aşa, spre

exemplu, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, cel ce a construit pe terenul străin cu materialele

propriii nu va deveni proprietarul acestei construcţii, proprietar va fi proprietarul terenului unde a fost

construită construcţia(a se vedea şi comentariul la art. 329 alin.3). Una din condiţiile, stipulate în alin.

1, necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun nou este ca acesta să fie

„realizat de persoană pentru sine”. Totuşi, trebuie să constatăm, că şi în cazul în care persoana va

produce bunul pentru ca ulterior să-l vândă sau să-l doneze, la fel va fi aplicabilă regula – cel ce

produce bunul este considerat proprietarul acesteia.

 2. În alin. 2 sunt enumărate următoarele moduri de dobândire a dreptului de proprietate

„ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărâre judecătorească

atunci când aceasta este translativă de proprietate”. Ocupaţiunea, accesiunea şi uzucapiunea sunt

reglementate în prezentul capitol, respectiv în art. 323, 328-330 şi 335-336. Actul juridic,

succesiunea (în opina noastră urmează să înţelegem doar succesiunea legală, ori succesiunea

testamentară este tot un act juridic civil) şi hotărârea judecătorească translativă de proprietate nu ş-

au găsit o reglementare expresă în acest capitol. Actul juridic civil este cel mai răspândit şi de fapt

cel mai important mod de dobândire a dreptului de proprietate. Numai actele juridice translative de

proprietate, cum sunt vânzarea-cumpărarea (art. 753-822), schimbul (art. 823-826), donaţia (art.

827- 838), contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 839-846) şi

succesiunea testamentară (art. 1449-1498) se includ în acest mod de dobândire a dreptului de

proprietate. Hotărârile judecătoreşti se împart în două categorii: hotărâri declarative de drepturi şi

hotărâri constitutive de drepturi. Hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi recunosc dreptul de

proprietate şi deci nu pot fi considerate ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Deci, doar

hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi poate fi considerată ca mod de dobândire a

dreptului de proprietate. Spre exemplu, vom fi în prezenţa unui asemenea mod de dobândire a

dreptului de proprietate în cazul definitivării executării silite a unei hotărâri judecătoreşti constând în

vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor unei persoane.

 3. Actul administrativ este considerat ca mod de dobândire a dreptului de proprietate doar în

cazurile prevăzute de lege. Va fi considerat mod de dobăndire a dreptului de proprietate, spre

exemplu Ordinul Ministrului de interne prin care unii, colaboratori pentru anumite merite, vor primi

arme personale.

 4. După cum am afirmat puţin mai sus, în prezentul articol sunt enumărate doar principalele moduri

de dobândire a dreptului de proprietate. Pot exista însă şi alte moduri de dobândire a dreptului de

proprietate, cu condiţia ca acestea să fie reglementate de lege. Doar legea poate conţine

reglementări privind modurile de dobândirea dreptului de proprietate. Spre exemplu, art. 325 conţine

condiţiile de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit, iar art. 327 – dobândirea

dreptului de proprietate asupra comoarei. La fel privatizarea este un mod de dobândire a dreptului

de proprietate reglementat în Legea 627/91.

Articolul 337. Temeiurile încetării dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii

fortuite sau distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul

de proprietate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd,

conform legii, se efectuează:

a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;

b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în

proprietate;

c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare

cu acestea;

d) privatizarea proprietăţii de stat;

e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;

f) rechiziţia;

g) confiscarea;

h) alte acţiuni prevăzute de lege.

 1. În acest articol legiuitorul a enumărat principalele moduri de încetare a dreptului de proprietate,

lista acestora nefiind exaustivă. Deşi , expres nu este indicat, dreptul de proprietate încetează şi prin

modurile de dobândire reglementate în art. 320-326. Ori, orice mod de dobândire a dreptului de

proprietate este pentru dobânditor un mod de dobândire a dreptului de proprietate iar pentru cel ce

înstrăinează un mod de încetare a dreptului de proprietate. Astfel, vânzarea – cumpărarea este

pentru cumpărător un mod de dobândire a dreptului de proprietate iar pentru vânzător un mod de

încetare a dreptului de proprietate. Convenţional, toate modurile de încetare a dreptului de

proprietate, numărate în norma comentată, pot fi clasificate în următoarele grupe: a) încetarea

benevolă a dreptului de proprietate; b) încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte

obiective ce nu depind de voinţa proprietarului; şi c) încetarea dreptului de proprietate contrar voinţei

proprietarului. Primele două grupe de moduri de încetare a dreptului de proprietare sunt prevăzute în

alin.1 din norma comentată, lista lor nefiind exaustivă.

 Încetarea benevolă a dreptului de proprietate poate avea loc ca rezultat al consumării bunului de

către proprietar, distrugerii bunului de către proprietar, încheierii unui act juridic translativ de

proprietate (vânzare – cumpărare, donare, schimb, moştenire testamentară ...), cât şi în alte cazuri

prevăzute de lege. La fel benevol dreptul de proprietate încetează şi ca rezultat al renunţării la

dreptul de proprietate (vezi de asemenea şi comentariul la art. 338). Urmează a fi considerat ca mod

benevol de încetare a dreptului de proprietate şi privatizarea proprietăţii de stat, mod atribuit de

legiuitor la categoria celor forţate şi enumărat în alin.2 din această normă.

 Încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţa

proprietarului poate avea loc ca rezultat al pieirii fortuite a bunului. La fel am putea atribui la acest

mod de încetare a dreptului de proprietate şi pierderea bunului, dacă au fost respectate prevederile

art. 324 şi 325, adică a fost dobândit dreptul de proprietate asupra bunului pierdut, cât şi în cazul

dobândirii dreptului de proprietate în rezultatul uzucapiunii (a se vedea şi com. la art. 332-336).

2. În alin. 2 sunt enumerate modurile de încetare a dreptului de proprietate contrar voinţei

proprietarului. O astfel de încetare a dreptului de proprietate poate avea loc doar cu respectarea

prevederilor art. 46 din Constituţie conform cărora „1. Dreptul de proprietate privată, precum şi

creanţele asupra statului sunt garantate. 2. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru a cauză de

utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Cedarea forţată a

dreptului de proprietate poate avea loc doar în cazurile prevăzute de lege. Astfel de cazuri pot fi: a)

urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului – art. 339; b) înstrăinarea bunurilor pe

care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate – art. 340; c) răscumpărarea animalelor

domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea – art.341; d) privatizarea proprietăţii

de stat – conform Legii cu privire la privatizare; e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică – în

conformitate cu Legea 488/1999; f) rechiziţia – art.342; g) confiscarea – art. 343;h) alte acţiuni

prevăzute de lege.

 

 

Articolul 338. Renunţarea la dreptul de proprietate

(1) Proprietarul poate renunţa oricând la dreptul de proprietate printr-o declaraţie în acest

sens sau în alt mod care atestă cu certitudine că a renunţat la bun fără intenţia de a păstra

dreptul de proprietate asupra lui.

(2) Obligaţiile proprietarului în legătură cu bunul la care a renunţat încetează atunci când un

terţ dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului.

(3) Renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se face printr-o declaraţie

autentificată notarial şi înscrisă în registrul bunurilor imobile.

 1. În acest articol este descris mecanismul renunţării la dreptul de proprietate. Renunţarea poate fi

făcută doar de proprietarul bunului şi nu şi de alte persoane care deţin bunul cu dreptul de posesie şi

folosinţă. Nici persoana căreia ia fost transmis şi dreptul de dispoziţie (spre exemplu un arendaş

care este împuternicit cu dreptul de a transmite bunul în subarendă) tot nu este în drept să renunţă

la bun. Pot renunţa la dreptul de proprietate asupra bunului atât persoanele fizice şi juridice cât şi

statul şi unităţile administrativ teritoriale. Renunţarea la dreptul de proprietate de către stat şi

organele publice locale poate avea loc doar dacă acest lucru va fi permis acestora prin acte

normative corespunzătoare. Aceste acte normative trebuie să determine categoria de bunuri de la

care statul poate renunţa. Renunţarea de la dreptul de proprietate poate fi făcută fie printr-o

declaraţie , fie prin săvârşirea de acţiuni prin care se va atesta voinţa proprietarului de a renunţa la

dreptul de proprietate aspra bunului concret. Legiuitorul nu ne vorbeşte nimic, în alin. 1 al acestui

articol, despre forma declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate, ceea ce ar însemna că

declaraţia poate fi făcută atât în formă scrisă cât şi în formă verbală. Bunurile de la care proprietarul

a renunţat la dreptul de proprietate sunt considerate bunuri fără stăpân şi vor fi dobândite în

proprietate conform prevederilor art. 323.

 2. Important este că renunţarea propriu zisă la dreptul de proprietate nu are drept efect direct şi

stingerea dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate va aparţine celui ce a renunţat la dreptul de

proprietate până în momentul în care o persoană terţă nu va dobândi dreptul de proprietate asupra

bunului. În aşa fel, proprietarul bunului ce a renunţat la dreptul de proprietate va îndeplini toate

obligaţiile apărute în legătură cu bunul de la care a renunţat – va achita impozitele, va răspunde

pentru prejudiciul cauzat de bun ... . Pe de altă parte proprietarul care a renunţat la dreptul de

proprietate poate în orice moment să-şi schimbe intenţia şi să preia bunul în posesie, folosinţă şi

dispoziţie. Acest drept poate fi exercitat până în momentul dobândirii dreptului de proprietate de

către o persoană terţă asupra bunului de la care proprietarul a renunţat.

 3. Alin. 3 face o excepţie de la regula stipulată în alin. 1 din prezentul articol, şi cere ca renunţarea

la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile să îmbrace forma autentică şi să fie înscrisă în

registrul bunurilor imobile. Însă, şi în cazurile bunurilor imobile, înregistrarea renunţării de la dreptul

de proprietate în registrul bunurilor imobile nu va stinge acest drept din momentul înregistrării

renunţării. Şi în cazul bunurilor imobile va fi aplicabilă regula stipulată în art. 338 alin. 2. Dreptul de

proprietate în acest caz va înceta, în persoana celui ce renunţă, din momentul dobândirii acestuia de

o altă persoană. Mecanismul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile de la care

proprietarul a renunţat urmează să fie prevăzut în Legea cadastrului bunurilor imobile. Totuşi, ar fi

posibil, ca şi în cod să fie înserată regula, conform căreia, dacă mai multe persoane terţe doresc să

dobândească dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat,

prioritate trebuie să aibă cel ce posedă bunul la momentul renunţării. Iar, dacă nici o persoană terţă

nu este posesor, prioritate urmează să aibă cel ce primul a înaintat cererea acceptare şi de

înregistrare a dreptului de proprietate.

Articolul 339. Urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului

(1) Înstrăinarea bunurilor proprietarului prin aplicarea procedurii de urmărire a

proprietăţii în legătură cu obligaţiile acestuia poate fi efectuata doar în temeiul unei hotărâri

judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilita prin lege sau contract.

(2) Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor urmărite în momentul

dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora de către persoana îndreptăţită căreia îi

sînt transmise bunurile.

 1. Bunurile domeniului privat pot face obiectul urmării, excepţie făcând acele bunuri care conform

legislaţiei nu pot fi urmărite. Dieci, proprietarul răspunde pentru obligaţiile sale cu bunurile ce le are

în proprietate. Bunurile proprietarului pot fi înstrăinate fie prin acordul proprietarului fie în baza unei

hotărâri judecătoreşti. Procedura urmăririi bunurilor proprietarului în legătură cu executarea obligaţiei

poate fi făcută forţat doar în baza unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilită

prin lege sau contract. În alin. 1 este stipulată posibilitatea părţilor de a stabili o modalitate de

urmărire a bunurilor în legătură cu executarea obligaţilor. Spre exemplu, părţile conform prevederilor

art. 665 pot stinge o obligaţie prin înlocuirea ei cu alta (a se vedea şi comentariul art. 665).

 Înstrăinarea forţată a bunurilor are loc în conformitate cu prevederile CPC (acestea se vor analiza

după publicarea noului CPC) .

 2. În alin. 2 se specifică faptul că din momentul ce dobânditorul va dobândi dreptul de proprietate

aspra bunurilor înstrăinate conform procedurii de urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile

proprietarului, acesta din urmă va pierde dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Dacă se

înstrăinează un bun imobil vor fi aplicabile regulile registrului bunurilor imobile, adică dreptul de

proprietate va apărea la dobânditor din momentul înregistrării.

Articolul 340. Înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate

avea în proprietate

(1) Daca, in temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobîndit dreptul de proprietate

asupra unui bun care, conform legii, nu poate să-i aparţină cu drept de proprietate,

proprietarul este obligat să înstrăineze bunul timp de un an din momentul dobîndirii dreptului

de proprietate sau în alt termen stabilit de lege.

(2) Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit la alin.(1), instanţa de

judecată, la cererea autorităţii administraţiei publice locale, poate dispune, după caz,

înstrăinarea bunului şi remiterea sumei obţinute către fostul proprietar, cu reţinerea

cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în proprietate statului şi despăgubirea

proprietarului în cuantumul stabilit de instanţa de judecată.

(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi în cazurile în care persoana a dobîndit în

proprietate, în temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care este nevoie de o autorizaţie

specială şi i-a fost refuzată eliberarea unei atare autorizaţii.

 1. Norma dată se referă la o anumită categorie de bunuri care au un circuit limitat, spre exemplu

armele de vânătoare se află în circuitul civil cu respectarea unor cerinţe ale Legii 110/1994, (a se

vedea şi com. la art. 286). La fel ea este aplicabilă la o anumită categorie de persoane, care nu pot

avea în proprietate o numită categorie de bunuri. Spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 38 din

Legea 459/1991, în Republica Moldova se admite proprietatea cetăţenilor şi a persoanelor juridice

ale altor state ..... cu excepţia proprietăţii asupra trenurilor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic.

Totuşi, se poate întâmpla ca o persoană în temeiurile prevăzute de lege să dobândească dreptul de

proprietate asupra unui bun care conform legii nu poate să-i aparţină (spre exemplu un cetăţean

străin va moşteni un teren agricol). În aceste cazuri, conform dispoziţiilor art. 340 alin. 1, persoanele

care au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care nu le pot avea în proprietate,

urmează să înstrăineze bunurile date în decurs de un an de zile din momentul dobândirii dreptului

de proprietate. Printr-o lege poate fi stabilit şi un alt termen, care poate fi mai mare sau ,mai mic de

un an.

 2. În alin. 2 sunt stabilite consecinţele nerespectării prevederilor alin. 1. Astfel, dacă proprietarul nu

înstrăinează bunul în decurs de un an de zile, acesta poate fi înstrăinat printr-o hotărâre a instanţei

judecătoreşti. Doar instanţa judecătorească este în drept să dispună înstrăinarea bunurilor. Instanţa

judecătorească poate dispune înstrăinarea bunului prin petrecerea licitaţiei. Suma obţinută din

realizarea bunului va fi remisă fostului proprietar cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare. La fel

instanţa judecătorească poate dispune transmiterea bunului în proprietatea statului. În acest caz

statul va fi obligat să achite o despăgubire în mărimea stabilită de instanţa judecătorească. La

adoptarea unei asemenea încheieri instanţa judecătorească va ţine cont şi de prevederile art. 46 din

Constituţie, adică despăgubirea trebuie să fie corespunzătoare (să reflecte valoarea reală a bunului)

şi prealabilă.

 3. După cum am mai menţionat la alin. 1, unele categorii de bunuri au un circuit limitat. Astfel,

conform art. 26 alin 1 din Legea 110/1994, persoana fizică care doreşte să aibă în proprietate o

armă de vânătoare se adresează organului de poliţie la domiciliu, care în decurs de două luni decide

asupra eliberării autorizaţiei de achiziţionare a armelor şi muniţiilor aferente. Dacă, persoana fizică

va procura o armă de vânătoare cu încălcarea acestei dispoziţii legale, adică fără a primi autorizaţia

specială, pe motivul că ia fost refuzată eliberarea acestei autorizaţii (Legea 110/1994 în art. 26 alin.

2 enumără categoriile de persoane cărora nu li se va elibera autorizaţia de achiziţionare a armei),

atunci vor fi aplicabile prevederile alin. 1 şi 2 din norma comentată. Persoana în cauză va trebui în

decurs de un an să înstrăineze arma, în caz contrar ea va fi înstrăinată printr-o dispoziţie a instanţei

judecătoreşti.

Articolul 341. Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării

regulilor de comportare cu ele

În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele încălcînd evident

regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportare umană cu animalele, orice

persoană are dreptul să solicite predarea animalelor. Preţul se stabileşte prin acordul părţilor

sau prin hotărîre judecătorească.

 În art. 287 este stipulat că animalele nu sunt lucruri, ele fiind ocrotite prin legi speciale. O prevedere

legală, în acest sens, ce urmăreşte protecţia animalelor este şi norma comentată. Această normă,

fiind nouă legislaţiei, are drept scop protejarea animalelor, în cazurile când stăpânii lor se comportă

cu cruzime faţă de ele. Prevederile art. 341 vor fi aplicabile doar animalelor domestice, şi nu se va

aplica în cazul animalelor sălbatice. Totuşi, această normă poate fi aplicabilă în cazul animalelor,

care deşi nu sunt considerate domestice, totuşi le-a fost îngrădită posibilitatea de a se mişca liber

(spre exemplu animalele din grădinile zoologice, sau animalele sălbatice ce sunt dresate).

 Pentru ca această normă să fie aplicabilă, este necesar ca proprietarul animalelor să încalce

regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportate umană cu animalele. Dacă proprietarul

animalelor va considera că nu încalcă regulile de comportare cu animalele, litigiul va fi soluţionat de

instanţa de judecată la cererea persoanelor ce doresc să răscumpere animalele domestice. Acest

drept îl are orice persoană. Persoana care se va adresa cu asemenea cereri va fi obligată în

şedinţele judiciare să dovedească că proprietarul animalelor se comportă cu cruzime faţă de

animale şi încalcă evident regulile de comportare cu animalele.

 Preţul de răscumpărare se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe prin hotărâre

judecătorească.

Articolul 342. Rechiziţia

(1) În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau în o altă situaţie excepţională,

proprietarul poate fi deposedat de bun în temeiul unei decizii a autorităţii publice, în modul şi

în condiţiile stabilite de lege.

(2) Persoana al cărei bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea lui dacă, după

încetarea situaţiei excepţionale, acesta s-a păstrat în natură.

(3) Preţul bunului sau preţul folosirii lui, în cazul în care s-a păstrat în natură şi a fost

restituit proprietarului, se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţă, prin

hotărîre judecătorească.

 1. Rechiziţia este un mod de încetare a dreptului de proprietate, conform căreia bunurile

proprietarului se retrag în interesul societăţii în modul şi în condiţiile stabilite de actele legislative.

Particularităţile acestui mod de încetare a dreptului de proprietate constau în faptul că bunurile

proprietarului se retrag pentru a fi folosite în folosul societăţii în cazuri excepţionale. Principalele

cazuri, care pot servi drept temei de rechiziţie a bunurilor sunt enumărate în art. 342 alin. 1, de

regulă acestea fiind calamităţi naturale, epidemii, epizootii. Scopul rechiziţiei este de a garanta

securitatea cetăţenilor, de a salva bunuri sau de a distruge careva bunuri în caz de epidemii sau

epizootii. În cazul rechiziţiei bunurile proprietarului se retrag în baza unei hotărâri a organului

competent. Modul şi condiţiile rechiziţiei, cât şi organul abilitat de a decide rechiziţia, urmează să fie

determinate prin lege, care urmează să fie adoptată de Parlament.

 2. Bunurile retrase proprietarului în rezultatul rechiziţiei sunt folosite de stat în perioada necesară.

Dacă, după ce situaţia excepţională care a servit drept temei de rechiziţionare a bunurilor, a încetat,

iar bunurile rechiziţionate sau păstrat în natură şi mai pot fi folosite după destinaţie, atunci persoana

al cărei bun a fost rechiziţionat este în drept să ceară restituirea bunului.

 3. În alin. 3 din norma comentată sunt stipulate consecinţele retragerii bunului în rezultatul

rechiziţiei. Pot exista două situaţii: a) bunul nu sa păstrat – în acest caz statul urmează să achite

costul bunului rechiziţionat; b) bunul sa păstrat şi a fost restituit celui de la care a fost rechiziţionat -

în acest statul urmează să achite o plată pentru folosirea bunului. În ambele aceste cazuri mărimea

plăţii este determinată prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe de instanţa judecătorească. La

stabilirea preţului instanţa trebuie să reiasă din preţul real al bunului rechiziţionat, putând numi şi o

expertiză pentru determinarea preţului bunului rechiziţionat.

Articolul 343. Confiscarea

(1) Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărîre judecătorească în cazurile şi în

condiţiile prevăzute de lege.

(2) În cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act

administrativ. Actul administrativ cu privire la confiscare poate fi atacat în instanţa de

judecată.

 1. Prin confiscare se înţelege trecerea fără plată către stat a unui bun ca sancţiune pentru

săvârşirea unei fapte ilicite, în baza deciziei instanţei judecătoreşti sau altui organ de stat competent.

Cazurile şi condiţiile confiscării bunurilor pot fi stipulate doar în lege. Poate fi confiscată doar averea

dobândită ilicit. Bunurile dobândite licit, conform art. 46 alin.3 din Constituţie, nu pot fi confiscate, iar

caracterul licit al dobândirii se prezumă.

 Codul Penal (din 2002) în art. 106 enumără categoriile de bunuri ce pot fi supuse confiscării cât şi

persoanele către care poate fi aplicată această sancţiune.

 La fel art. 28 din Codul cu privire la contravenţiile administrative stabileşte ca sancţiune confiscarea

obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei

administrative.

 Ca sancţiune civilă confiscarea averii este prevăzută în art. 40 alin. 4 şi 5 din Legea 837/1996, care

dispune că bunurile asociaţiei obşteşti lichidate prin hotărârea instanţei judecătoreşti, datorită

temeiurilor indicate le art. 40 alin. 4 din legea sus numită, rămase după satisfacerea creanţelor

creditorilor, pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietatea statului.

 2. Bunurile proprietarului pot fi confiscate şi în baza unui act administrativ doar în cazurile prevăzute

de lege. Un asemenea caz este prevăzut de Codul Vamal, care admite confiscarea bunurilor în

condiţiile şi în ordinea stabilită de acest act normativ. Dacă proprietarul bunului nu este de acord cu

actul administrativ de confiscare, acesta poate fi atacat în instanţa de judecată.

 Articolul 24. Aplicarea modalităţilor de privatizare (1) Privatizarea de acţiuni se efectuează prin următoarele modalităţi principale: a) vînzare la Bursa de Valori; sau b) vînzare prin concurs comercial ori investiţional, inclusiv în bază de proiecte individuale; sau [Art.24 al.(1), lit.b) modificată prin LP158 din 18.07.14, MO238-246/15.08.14 art.547; în vigoare 15.08.14]    c) schimb de acţiuni.    [Art.24 al.(1), lit.c) introdusă prin LP158 din 18.07.14, MO238-246/15.08.14 art.547; în vigoare 

15.08.14] (2) Privatizarea cotelor sociale în capitalul social al societăţilor comerciale, construcţiilor nefinalizate, bunurilor imobile, mobile şi complexelor acestora, complexelor patrimoniale unice, terenurilor pentru construcţii, precum şi încăperilor nelocuibile, cu excepţia celor date în locaţiune, se efectuează prin următoarele modalităţi: [Art.24 al.(2) modificat prin LP204 din 12.07.13, MO186/24.08.13 art.607] a) vînzare la licitaţie; sau [Art.24 al.(2), lit.a) modificată prin LP204 din 12.07.13, MO186/24.08.13 art.607] b) vînzare prin concurs comercial ori investiţional; sau [Art.24 al.(2), lit.b) modificată prin LP158 din 18.07.14, MO238-246/15.08.14 art.547; în vigoare 15.08.14]    c) schimb de bunuri. [Art.24 al.(2), lit.c) introdusă prin LP158 din 18.07.14, MO238-246/15.08.14 art.547; în vigoare 15.08.14] (3) Modalitatea de privatizare se stabileşte în funcţie de necesitatea atragerii de investiţii capitale şi/sau a păstrării profilului de activitate al obiectului privatizării, şi/sau a îmbunătăţirii activităţii lui, şi/sau în funcţie de alte scopuri şi se efectuează conform unui regulament aprobat de Guvern; [Art.24 al.(3) modificat prin LP158 din 18.07.14, MO238-246/15.08.14 art.547; în vigoare 15.08.14] (4) Privatizarea publicaţiilor periodice publice se efectuează conform prevederilor Legii privind deetatizarea publicaţiilor periodice publice.

Articolul 1. Noţiunea de expropriere În sensul prezentei legi, prin expropriere se înţelege transferul de bunuri şi de drepturi patrimoniale din proprietate privată în proprietate publică, transferul către stat de bunuri proprietate publică ce aparţin unei unităţi administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către o unitate administrativ-teritorială a drepturilor patrimoniale în scopul efectuării de lucrări pentru cauză de utilitate publică de interes naţional sau de interes local, în condiţiile prevăzute de lege, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Articolul 2. Obiectul exproprierii (1) Obiect al exproprierii de interes naţional pot fi: a) bunurile imobile, la care se raportă: terenurile, subsolul, bazinele de apă, pădurile, clădirile, construcţiile şi alte obiecte legate de pămînt, a căror permutare este imposibilă sau le aduce prejudicii iremediabile, astfel încît nu mai pot fi folosite la destinaţie; b) dreptul de folosinţă asupra bunurilor imobile pe un termen de pînă la 5 ani, dacă părţile nu convin asupra unui alt termen; c) drepturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale, legate nemijlocit de invenţiile care pot contribui considerabil la asigurarea intereselor de apărare şi de securitate ale ţării; d) valorile cultural-artistice şi istorice de o importanţă excepţională pentru sentimentele naţionale ale poporului, precum şi cele care atestă statalitatea ţării; e) dreptul de proprietate asupra reprezentanţilor florei şi faunei pentru care spaţiul natural al Republicii Moldova este propriu dezvoltării şi reproducerii şi care se află pe cale de dispariţie în lume, în cazul existenţei pericolului real de dispariţie şi de nereproducere a speciei. (2) Obiect al exproprierii de interes local pot fi bunurile imobile şi drepturile patrimoniale asupra lor menţionate la alin.(1) lit.a) şi b). (3) În caz de stare de urgenţă, de asediu şi de război, exproprierii pot fi supuse bunuri mobile stabilite prin lege organică.

(4) Dacă pentru cauză de utilitate publică este necesară exproprierea numai a unei părţi din construcţie, iar proprietarul, în cererea adresată instanţei de judecată, solicită exproprierea ei totală, instanţa va aprecia dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, se va efectua exproprierea totală. Aceleaşi condiţii vor fi aplicate şi în cazul exproprierii de terenuri. Articolul 3. Expropriatul Expropriat, în sensul prezentei legi, este proprietarul sau titularul de alte drepturi reale asupra obiectului exproprierii. Articolul 4. Expropriatorul Expropriator, în sensul prezentei legi, este statul pentru lucrările de interes naţional şi pentru lucrările de interes local, prin organele lui abilitate sau prin persoane special desemnate conform legii.

Principiile exproprierii

Exproprierea este guvernata de urmatoarele principii:

1. Existenta unei cauze de utilitate publica

Exproprierea se poate face numai pentru lucrari de utilitate publica,care potrivit art. 5 din Legea nr. 33/1994 se declara pentru lucrari de interes national sau de interes local.

2. Existenta unei despagubiri drepte si prealabile

Expropriatorul este obligat sa plateasca proprietarului bunului expropriat sau titularilor altor drepturi reale cu privire la bunul expropriat o compensare pentru pierderea suferita care trebuie sa fie dreapta, adica sa acopere întreaga pierdere suferita de persoanele afectate de masura exproprierii.

Despagubirea trebuie sa fie si prealabila, caracter care reprezinta o garantie importanta acordata persoanelor îndreptatite la expropriere.

3. Exproprierea se dispune si despagubirea se stabileste prin hotarâre judecatoreasca

Instanta de judecata dispune cu privire la expropriere si stabileste despagubirea pe care urmeaza sa o primeasca expropriatul.

Obiectul exproprierii îl constituie bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fara scop lucrativ, precum si cele aflate în proprietatea privata a comunelor, municipiilor si judetelor.

Procedura exproprierii

Procedura exproprierii se desfasoara în trei etape reglementate distinct în lege:

1) utilitatea publica si declararea ei;

2) masurile premergatoare exproprierii;

3) exproprierea si plata despagubirilor.

Efectele exproprierii

Exproprierea produce urmatoarele efecte:

- transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului;

- imobilul expropriat trece în proprietatea publica liber de orice sarcini;

- stingerea dezmembramintelor dreptului de proprietate: uzul uzufructul,abitatia si superficia;

- stingerea drepturilor personale dobândite de alte persoane asupra imobilului expropriat, cum ar fi cele rezultate dintr-un contract de locatiune sau un contract de comodat;

- subrogatia reala cu titlu particular: ipoteca si privilegiul imobiliar se stramuta de drept asupra despagubirilor stabilite, iar odata ce despagubirea a fost stabilita, creditorul ipotecar nu mai poate proceda la executarea silita a imobilului respectiv. 

din lege sunt reglementate doua drepturi în favoarea proprietarului imobilului expropriat:

- dreptul de a cere retrocedarea imobilului expropriat;

- dreptul de preemtiune la cumpararea imobilului.

Cererea de retrocedare se adreseaza tribunalului, care, dupa ce verifica temeiurile acesteia, poate sa dispuna retrocedarea.

Capitolul VDREPTURILE EXPROPRIATULUI

    Articolul 18. Dreptul de preemţiune    Dacă lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului sau, după caz, cedarea drepturilor asupra imobilului, expropriatul, fost titular de drepturi, are dreptul prioritar de a-l cumpăra la un preţ negociabil ce nu poate fi mai mare decît despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar, oferindu-i pentru răspuns un termen de 30 de zile.    Articolul 19. Dreptul la închiriere şi dreptul la retrocedare    (1) Dacă obiectul expropriat este oferit spre închiriere înainte de utilizare la destinaţia pentru care a fost expropriat, expropriatul are dreptul prioritar de a-l închiria, în condiţiile legii.    (2) Dacă bunurile imobile expropriate sau drepturile asupra acestora nu au fost utilizate în termen de un an la destinaţia pentru care au fost expropriate, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declaraţie de utilitate publică.    (3) Cererea de retrocedare se va adresa instanţei de judecată, care, verificînd temeiurile acesteia, va putea dispune retrocedarea.    (4) Preţul imobilului retrocedat se va stabili ca şi în cazul exproprierii şi nu poate fi mai mare decît despăgubirea actualizată.    Articolul 20. Dreptul de retenţie    Expropriatul poate reţine obiectul exproprierii pînă la data primirii despăgubirii ce i se cuvine şi va efectua cheltuielile necesare pînă se va asigura folosirea obiectului la destinaţie.

procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, procedura reglementată de lege prin care imobilele aflate în proprietate privată sunt trecute forţat, prin hotărâre judecătorească, în proprietatea publică a statului, pentru cauză de utilitate publică, cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri.

1) Procedura exproprierii este pusă în aplicare numai în cazul în care părţile (persoanele ce urmează să devină expropriator şi respectiv expropriat) nu convin asupra altei modalităţi de trecere a imobilului în proprietate publică. Părţile au deplină libertate să convină ca transferul imobilului expropriabil în proprietate publică să se realizeze printr-un alt mod, precum: vânzare, donaţie, schimb etc. într-o atare ipoteză, valabilitatea transferului dreptului de proprietate este condiţionată de îndeplinirea cerinţelor de validitate pentru actul juridic respectiv, precum şi a condiţiilor de publicitate prevăzute de lege pentru drepturile reale imobiliare. Practic, este posibil însă ca părţile să se pună de acord numai cu

privire la modalitatea de transfer cu titlu oneros al bunului, dar să rămână în dezacord cu privire la natura sau întinderea echivalentului pe care este îndreptăţit să-l pretindă şi să îl primească proprietarul. în acest caz, instanţa de judecată competentă va lua act de înţelegerea părţilor şi va stabili întinderea despăgubirii sau, dacă se pune problema, echivalentul în natură care se cuvine proprietarului.

2) Pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, a oraşelor, municipiilor şi judeţelor. Deci, sunt expro-priabile numai bunuri imobile formând obiectul dreptului de proprietate privată. Bunurile imobile aflate în proprietate publică sunt şi pot fi afectate oricând unei anumite utilităţi publice prin efectul unui act de putere al autorităţii competente a statului sau unităţii teritoriale căreia îi aparţine. Nu sunt susceptibile de expropriere nici bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului, deoarece, în cazul lor, statul, ca proprietar, are dreptul ca, prin puterea sa, exercitată de organul competent, să afecteze unei anumite utilităţi publice oricare dintre bunurile imobile aflate în proprietatea sa privată. Urmare a unei asemenea decizii a proprietarului, imobilul respectiv iese din sfera obiectului dreptului de proprietate privată şi intră în aria de cuprindere a dreptului de proprietate publică. Cât priveşte imobilele formând obiectul dreptului de proprietate privată al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, acestea devin expro-priabile numai atunci când utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes local; exproprierea respectivelor imobile rămâne lipsită de sens, de vreme ce proprietarul (adică unitatea teritorial-administrativă în cauză) are şi puterea, şi libertatea să decidă afectarea acelui imobil unei anumite utilităţi de interes local şi, deci, să scoată respectivul imobil din sfera proprietăţii sale private spre a-l include în sfera proprietăţii publice de interes local.

3) Exproprierea poate fi hotărâtă de instanţele de judecată numai după ce utilitatea publică a fost declarată potrivit normelor legale în materie. După declararea utilităţii publice, expropriatorul va executa planurile cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse pentru expropriere, cu indicarea numelui proprietarului şi a ofertelor de despăgubire. Propunerile de expropriere a imobilelor şi procesul-verbal întocmit de comisia de cercetare prealabilă se notifică persoanelor titulare de drepturi reale asupra imobilelor în cauză. Acestea au dreptul să formuleze întâmpinare în termen de 15 zile de la primirea notificării, întâmpinarea se depune la primarul comunei, oraşului sau municipiului pe al cărui teritoriu se află imobilul. Dosarul cuprinzând întreaga documentaţie de expropriere, precum şi întâmpinările formulate la expropriere se înaintează, după caz, Guvernului, consiliului judeţean ori Consiliului Local al Municipiului Bucureşti. Soluţionarea întâmpinărilor depuse trebuie să se facă în termen de 30 zile şi este de competenţa unei comisii în alcătuirea căreia intră, printre alţii, şi trei proprietari de imobile din comuna, oraşul sau municipiul în care sunt situate imobilele propuse pentru expropriere. Nu pot face parte din comisie proprietarii imobilelor a căror situaţie se discută, rudele şi afinii acestora până la gradul IV inclusiv. Comisia hotărăşte prin vot secret, fie în sensul aprobării, fie în sensul respingerii propunerilor făcute de expropriator. Hotărârea se motivează şi se comunică părţilor în termen de 15 zile de la adoptare, în cazul în care comisia decide respingerea propunerilor făcute de expropriator, acesta poate reveni cu noi propuneri, ca urmare a refacerii planurilor. Dacă şi noile propuneri sunt respinse, expropriatorul, proprietarul şi titularii altor drepturi reale asupra imobilului propus pentru expropriere pot introduce o contestaţie împotriva hotărârii comisiei la curtea de apel în raza de competenţă a căreia este situat imobilul. Termenul pentru introducerea contestaţiei este de 15 zile de la comunicarea hotărârii comisiei, iar contestaţia este scutită de taxă de timbru şi se va soluţiona de urgenţă şi cu precădere.

4) Cât priveşte cererile de expropriere, soluţionarea acestora este de competenţa tribunalului în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere. Sesizarea tribunalului se face de către expropriator. Soluţionarea cererii de expropriere se face cu citarea proprietarului, a altor titulari de

drepturi reale asupra imobilului în cauză, a posesorului şi a oricăror alte persoane care pot justifica un interes legitim în legătură cu acel imobil. De asemenea, este obligatorie participarea procurorului. La termenul de judecată fixat, instanţa va verifica dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile legale pentru expropriere şi, în caz afirmativ, va stabili întinderea despăgubirilor pe care este îndreptăţit să le primească proprietarul imobilului, precum şi sumele cuvenite posesorului şi titularilor altor drepturi reale. Hotărârea pronunţată este supusă apelului şi recursului. Atunci când între părţi intervine, în faţa instanţei, o înţelegere cu privire la despăgubiri, instanţa ia act de învoiala părţilor şi pronunţă o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Dacă înţelegerea dintre părţi priveşte numai exproprierea, dar nu şi întinderea despăgubirilor, instanţa va lua act de învoiala intervenită şi va decide numai cu privire la despăgubiri. Atunci când părţile rămân în divergenţă cu privire la despăgubiri, instanţa va numi o comisie formată din trei experţi, dintre care unul va fi desemnat de expropriator, altul va fi desemnat de către proprietar şi de celelalte persoane care au dreptul la despăgubiri, iar al treilea va fi desemnat de către instanţă. Despăgubirea este formată din două componente, şi anume: valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. Cât priveşte prima componentă, experţii şi instanţa vor lua în considerare preţul la care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel, în aceeaşi localitate, la data finalizării raportului de expertiză. Cu referire la cea de a doua componentă, se va ţine seama de daunele cauzate concret proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. în cuprinsul raportului de expertiză se va face distincţie între despăgubirile cuvenite proprietarului şi cele care se cuvin titularilor celorlalte drepturi reale existente asupra imobilului respectiv. Despăgubirea stabilită de instanţă nu poate fi valoric inferioară celei oferite de expropriator şi nici valoric superioară celei solicitate de proprietar şi de celelalte persoane interesate