E dulce să mori pentru fotbalAugust 30th, 2008 | Diverse

O poveste de acum 90 de ani, cînd în joc nu erau sumele de azi5 martie. E frig, ceaţă, dar Severino Castillo, cel care are grijă de ‘Parque Central’, stadionul băieţilor de la Nacional, trebuie să-şi facă datoria: să cureţe tribunele, să spele vestiarele, să…E 1918, Montevideo, Uruguay. ‘Pepito’ căţelul care-l ajută de ani buni, aproape că rupe lesa. Fuge spre cercul de la centrul terenului şi latră. Severino e bătrîn, nu vede de departe, dar cînd ajunge acolo, leşină: Abdon Porte, marele Abdon Porte, uriaşul Abdon Porte, e mort într-o baltâ de sînge!!!

Venise la Nacional de la Libertad, în 1911. Avea căutatura lui Gogea Mitu al nostru, gigantul din Mîrşani. Cînd Ciceo-Pop, Al. Vaida Voevod ori Iuliu Maniu se chinuiau să-i aducâ pe români la Alba, el era deja sătul de fotbal: 207 meciuri numai la ‘El Tricolor’, patru campionate cîştigate, Cupa Americii, banderola de căpitan al echipei.

Avea 27 de ani, însă se zvonise că cei din conducere nu-l mai vor. ‘E prea bătrîn!’, auzise pe la uşi. Alfredo Zibecchi, jumătate uruguayan, jumătate ‘maraconar’, urma să fie înlocuitorul. Pe 4 martie învingea, aproape de unul singur, cu 3-1, pe cei de la Charley, evoluînd, ca de fiecare dată, imperial, în linia de mijloc. Sărbătorise în vestiar victoria cu ceilalţi colegi, ba chiar făcuse cinste cu şampanie, pentru că pe 3 aprilie, peste o lună, avea programată nunta.

S-a plecat tîrziu spre case, se lăsase gerul. Abdon, ‘Indianul’, s-a dus, singur, spre centrul terenului, acolo de unde pornise la luptă în ultimii şapte ani, la fluierul arbitrilor. A lăsat două scrisori, scurte: una către conducerea clubului, în care îl ruga pe preşedinte să aibâ grijâ de familia sa, destinatarul cele de-a doua epistole. Apoi…Apoi şi-a zburat creierii, cu un revolver, chiar pe iarbă, chiar la punctul cu var. Abdon nu putea înţelege că de mîine nu va mai putea îmbrăca tricoul lui Nacional. Mintea sa refuza să accepte că, după şapte ani, e dat afară de la o echipâ pe care o iubise enorm!!! Pusese prea mult suflet, alergase poate mii de kilometri… Asta se petrecea în 1918, cînd fotbalul era încă în perioada sa romantică, atunci cînd mustaţa şi părul dat cu briantinâ făceau parte din echipamentul obligatoriu, cînd pantalonii de joc aveau buzunar la spate, cînd poza cu apărarea stînd jos, turceşte, era la modă!

O sa spuneţi: încă un sinucigaş, încâ unul care şi-a încheiat prea repede socoteala cu viaţa, fără nici un rost. Oamenii mor răpuşi de boli, în război, de singurătate, de bătrîneţe…Acum aproape 100 de ani însâ, Abdon ‘Indianul’ Porte a arătat că, uneori, e dulce şi frumos să mori pentru fotbal.